Semnele vremurilor, februarie 2019 – actualizare

 

Semnele vremurilor, februarie 2019 – actualizare

45.795 de vizionări

Vremea Trezirii

Publicat pe 10 feb. 2019

ABONAT(Ă) 32 K

Mai multe pe https://trezireazi.com/ Cartea ”RĂPIREA BISERICII” –

https://trezireazi.com/2018/02/28/car… Reportaj ABC China –

https://www.abc.net.au/news/2018-09-1…

Categorie

Educație

Tony Berbece: Când Diavolul e în juriu sau numără voturile

Cum pot doi gay din juriu să voteze Dear Father? Laura Bretan a fost pe locul 2. Eurovision 2019: o monumentală sfidare la adresa românilor cu bun simț.

Trăim într-o lume în care se pare că Satana stă la butoane, el e în juriu, el face campanie și tot el numără adesea voturile. Am fost martor la jocurile murdare înainte de Referendumul pentru Familie în care ni se spunea că Domnul Dragnea ne fură Constituția dacă votăm pentru familie și o duce pe toată la dumnealui în Teleorman (propagandă nerușinată făcută de USR, Rezist și Declic + soldățeii lui Scaraosche, marile vedete ale României).

Au fost probleme și la Secțiile de votare unde unii au fost împiedicați să voteze, probleme cu propangadiștii Satanei veniți să întoarcă oamenii din drum, a apărut în plin vot un articol prin Adevărul, scris de un tip tot propagandist al lui Michiduță , în care ni se zicea că un preot român de prin Anglia nu votează pentru familie, pentru că are becuri de montat. Cumva să-i luăm exemplu că asta vrea tot Universul. Demonii curviei și-au făcut treaba, și-au mobilizat supușii, iar Biserica a văzut că lupta e serioasă, a fost un duș rece și pentru noi.

Ieri o tânără cu o voce de înger și viață de sfânt a concurat într-un concurs în care se pare că voturile le-a numărat tot ăla rău. Cum să ajungă această fată crescută în credința creștină, care cântă muzică corală bisericească, care a crescut cântându-i lui Dumnezeu, să câștige o emisiune câștigată mai ieri de o femeie cu barbă? Cum? Păi nu s-a pus ăla rău cu toata armata lui să o împiedice? Faptul că Laura nu a câștigat Finala românească de la Eurovision îmi spune și mai clar că acest concurs și media în general aparțin dumnezeului veacului acestuia.

Dar vine o vreme curând când Satana și toți soldățeii lui, fie oameni sau demoni, vor sta înaintea unui “Juriu”. Iar acest “Juriu” va avea ultimul cuvânt. Va arunca gașca asta de înșelători și răspânditori de mizerie pentru veșnicie în iazul de foc. Vremea lor e aproape, fiți pe pace pentru că binele mereu învinge!

Războiul luminii continuă, iar un verset din cartea Daniel spune că în ziua judecății cei ce i-au învățat pe alții să trăiască în neprihănire vor străluci ca stele de pe Cer, pentru a avea strălucire dincolo, chiar trebuie ca aici să fii o stea în noaptea stricată a lumii.

Doamne ajută!

https://www.facebook.com/tony.profides

Tony Berbece: Când Diavolul e în juriu sau numără voturile

EVANGHELIZAREA PRINTRE ROMI

EVANGHELIZAREA   PRINTRE ROMI

 Matei 28:19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 Ardelean Viorel

 CUPRINS

 1). INTRODUCERE            

 2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

 3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

 4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 5). PREŢUL UCENICIEI

 6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 7). ŞI AZI BISERICA   PLĂTEŞTE UN PREŢ

 8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE

 9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

 10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

 11). CONCLUZII

 12). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

 Biserica^[1] are de luptat cel puţin pe două fronturi spirituale, unul exterior, împotriva influenţelor lumii acesteia, iar altul din interior, privind păstrarea curată a învăţăturilor din Scriptură. Dar mai există o dimensiune a luptei de pionierat având ca baza Marea Trimitere din Matei 28: 18-20. de asemenea şi în Fapte 1: 8, se spune că vom fi martori în Ierusalim, Ludea, Samaria, până la marginile pământului. Trebuie să înţelegem că înainte de a merge la „ marginile pământului”, misiunea de evanghelizare trebuie să înceapă din „Ierusalim” adică de aici de la noi, din locul unde suntem, din satul, comuna, oraşul în care se află biserica noastră. Pentru acest lucru este neapărat necesară o bună mărturie a credincioşilor şi a bisericii, care poate să fie făcută doar prin puterea Duhului Sfânt. Noi trebuie să aprindem oraşul în care trăim. În afara învăţăturilor şi practicilor greşite din Biserica Ortodoxă, unde predomină „sfânta tradiţie”, dar şi a altor culte, sau secte, sunt mulţi oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu (poate doar la nivel teoretic), fapt care constituie o suficientă motivaţie pentru misiune. Evanghelizarea fiind o poruncă, noi trebuie să o ducem la îndeplinire, fără discriminare privind păturile sociale. Romii sunt cea mai defavorizată clasă socială, dar şi cea mai neglijată din punct de vedere spiritual. Ei au o altă cultură, limbă diferită, alte mentalităţi şi obiceiuri, iar misionarul care este trimis să vorbească despre Isus Hristos, trebuie să cunoască aceste lucruri, pentru ca să poată comunica suficient de bine. Pe de altă parte Mandatul Spiritual, se supune în orice condiţii mandatului cultural.

Romii din România^[2], cunoscuţi şi sub denumirea de ţigani, sunt unul dintre grupurile cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011 ei   numărau peste 600 de mii de persoane înregistrate. Ei sunt concentraţi cu precădere în Transilvania, Crişana, Muntenia, şi Oltenia. În celelalte zone concentraţia romilor este mai scăzută. După ce romii au ajuns în România, ei au devenit sclavii boierilor. Condiţiile de sclavie erau neînduplecate. Pedeapsa cu moartea era des aplicată. Un sclav care viola o femeie, era ars de viu. În Transilvania, pe atunci parte a imperiului Austro – Ungar, dacă un rom vorbea limba ţigănească, primea 25 de lovituri cu biciul. De   asemenea erau interzise şi hainele tradiţionale. Ei erau meşteşugari de lemn, vânzători de cai, lăutari, tinichigii, meserii pe care le practică şi astăzi. Tradiţiile sunt o parte importantă în viaţa socială a romilor. Cel mai important eveniment este „nunta ţigănească” foarte decorată şi strălucitoare. O parte din tradiţia lor este şi „nunta minoră” practicată la o vârstă fragedă, care intră în conflict cu instituţiile de protecţie a copilului şi Uniunea Europeană. Romii respectă mai mult tradiţia lor decât legile ţărilor în care trăiesc. În materie de religie pe lângă practici păgâne majoritatea romilor sunt creştini ortodocşi. Unii dintre ei s-au convertit şi la cultele neoprotestante. În unele localităţi cu populaţie predominant maghiară, romii sunt romano – catolici sau reformaţi. Există şi romi luterani, sau musulmani.

2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

Primul principiu de evanghelizare al biserici, şi cel mai important, este fenomenul „Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară”^[3], valabil şi pentru fiecare credincios în parte.   Mesajul trebuie să fie clar, adaptat şi fără compromisuri. Pavel când ajunge în Atena face exact acest lucru. Găseşte o punte „ un dumnezeu necunoscut”, prin care prezintă atenienilor Dumnezeul cel Adevărat, care a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele omenirii. Fapte 17:23  Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.   Mesajul trebuie bazat pe învăţăturile din Scriptură, Hristos care s-a Întrupat, învăţăturile Sale, Moartea, Învierea, şi Înălţarea la cer. Evanghelia a fost prima dată predicată iudeilor, dovedind că Isus Hristos este Mesia, dar când s-a predicat neamurilor mesajul a rămas acelaşi în esenţă, dar ca formă şi adaptare a fost diferit. În bisericile înfiinţate Pavel în cele trei călătorii misionare a rânduit slujitori ca bătrâni şi diaconi,^[4] iar dacă apar probleme, le trimite scrisori de mustrarea, sau încurajare şi le vizitează din nou. Evanghelizarea se face în echipă, aşa îi găsim pe Saul şi Barnaba, Petru şi Ioan, Pavel şi Sila.   Evanghelizarea se face personală (de la om la om), sau Evanghelizarea în masă când se vesteşte Evanghelia în faţa unei mulţimi. Avem cazul lui Filip şi Famenul etiopian Fapte 8:27  Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, 28  se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe proorocul Isaia. Petru şi Corneliu ( Fapte 10 ), sau Petru în ziua cincizecimii, Fapte 2:14  Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!, în care s-au pocăit aproape 3000 de suflete ( Fapte 2: 41).

a). Principii ^[5]. Gândirea celui care evanghelizează trebuie să aibă ca și suport Biblia. În ziua cincizecimii, la Rusalii, în momentul pogorârii Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat în picioare, a vorbit mulțimii, l-a predicat pe Hristos care a Murit și a Înviat. El face legătura cu ce a spus David în psalmi (Psalmi 16:8-10) și îl prezintă pe Hristos Mesia care a biruit moartea, a Înviat și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere^[6] Fapte 7:56  ”şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mesajul trebuie adaptat fără a face compromisuri așa cum a făcut apostolul Pavel în Atena, când a văzut mulțimea zeităților păgâne, s-a tulburat în sufletul lui (Fapte 17:16). Ei în zelul lor religios se închină și în fața unui zeu necunoscut (Fapte 17: 23). Pavel prezintă atenienilor în locul unui dumnezeu necunoscut, un Dumnezeu real și viu, un Dumnezeu al dragostei, care l-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos ca să moară pentru păcatele omenirii (Ioan 3:16). Deși în majoritatea lor atenieni au respins mesajul, totuși au fost câteva persoane care au crezut ( Fapte 17:34). Mesajul Evangheliei trebuie să fie simplu și clar bazat pe învățăturile din Sfânta Scriptură ca Moartea pe Cruce care înseamnă Jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele omenirii, și Învierea din morți care înseamnă biruință. În predicile lor ucenici, apostolii și Pavel când stau de vorbă cu iudeii, aduc argumente din Scriptură că Isus Hristos este Mesia cel promis, dar când au vestit Evanghelia romanilor, grecilor sau popoarelor păgâne, modul de abordare a fost diferit

b). Metode. Apostolul Pavel a început să predice Evanghelia prima dată la iudei, iar când a văzut că nu este ascultat s-a întors și a predicat neamurilor. El face trei călătorii misionare și a înfiinţat biserici în marile centre urbane, fiind convins că mai târziu aceste centre urbane vor răspândi Evanghelia în jurul lor, fapt care s-a și întâmplat. El reia de trei ori traseul unde a plantat biserici, pentru a rezolva diferite probleme, dar era necesară și o clarificare a învățăturilor în ceea ce primește Evanghelia lui Hristos. Pavel rămâne un timp în aceste centre urbane pentru a învăța și consolida învățătura creștină.   El ajunge în Perga, Antiohia Pisidiei, Listra, Iconia, Derbe, Corint, Neapolis, Tesalonic, Bereea, Atena, Efes, și alte localități, apoi trece în Macedonia, după aceea la Milet, Tir, și în fine după ce este arestat la Ierusalim, ajunge la Roma ca și prinzioner pentru a se înfățișa în fața Cezarului. În bisericile formate au fost aleși slujitori ca ”bătrâni și diaconi” (Faptele Apostolilor 14:23), după care s-au rugat, au postit și ia încredințat în mâna Domnului. Antiohia devine un centru a misiuni creștine și atunci când bătrânii și diaconii, au probleme trimit reprezentanți acolo pentru a clarifica și rezolva problemele din biserică. De asemenea scrisorile lui Pavel pe care le trimite unei biserici, primesc un aspect circular și sunt citite și în celelalte biserici pe care noi astăzi le avem sub formă de epistole. Bisericile respective au legătură una cu alta, ele erau unite de aceeaşi credință și învățături, se fac schimb de vizite reciproce, sau ajutoare în caz de nevoie. Este   necesar a specifica faptul că răspândirea Evangheliei, conține și o componentă socială atunci când este cazul Romani 15:25  ”Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor” (1Corinteni 16:1). Evanghelizarea se face în echipe, și avem ca exemple pe Petru și Ioan, Saul și Barnaba, Pavel și Sila. De asemenea Pavel are colaboratori dintre care se poate aminti Tit și Timotei.

 c). Principii nou – testamentale de Evanghelizare. Nimic nu ne face să credem faptul că principiile de Evanghelizare^[7] valabile în Biserica Primară, nu sunt valabile și astăzi, fiindcă Biserica a fost motivată spre misiune de către învățăturile și poruncile Bibliei. Atunci ca și astăzi, indiferent de condiții poruncă și motivația rămân valabile. Avem câteva principii cheie care rezultă din acțiunile și funcțiile Evangheliei descrise în Faptele Apostolilor. Este necesară crearea unei baze de Evanghelizare, formată din orice grup de credincioși, care pot comunica verbal, au o bună mărturie, și puterea de al prezenta pe Isus Hristos. Acest principiu reiese din Noul Testament din scopul, orientarea, atitudinea și conduita pe care au avut-o ucenicii și apostolii cu privire la lucrarea de misiune. Ei au pornit din Ierusalim în localitățile învecinate în Samaria și mai departe. Modelul a fost urmat de ceilalți credincioși. Este o greșeală să mergi departe în misiune și să neglijezi localitățile apropiate. Lumea începe de la ușa bisericii în acolo și mai departe. Apostolii au avut o viziune corectă despre cum se face Evanghelizarea, începând de la Ierusalim, până la ”marginile pământului” (Fapte 1:8). Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ oamenii l-au văzut pe El, puterea și minunile Sale, dar după înălțarea la cer Biserica a fost mijlocul vizibil prin care oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe Hristos, iar oamenii pot să prețuiască și să estimeze mesajul lui Isus Hristos (Ioan 13:13-35, 17:19-22). Una alt aspect este faptul că Evanghelizarea colectivă, este importantă și fundamentală pentru Evanghelizarea personală. În Noul Testament Trupul viu a lui Hristos este Biserica care a pregătit cadrul pentru Evanghelizarea personală, de aceea dragostea dintre credincioși este indispensabilă. Poruncă ”să vă iubiți unii pe alții” răsună de nenumărata ori în Noul Testament (Ioan13:34-35, 1Petru 2:12). Evanghelizarea personală are efect, atunci când sunt implicați creștini maturi și integri în lucrarea de misiune (1 Tes. 4:12), să fie altruiști (Romani 13:6), să se poarte corect ( 1 Cor. 6:1), să fie umili (1 Petru 2:18) și să aibă o mărturie directă despre Persoana lui Isus Hristos. Doar o biserică unită are puterea de a avea impact în lumea păgână sau atee în care se găsește. Evanghelizarea se face în dragoste, iar Biblia nu spune că necredincioșii să fie scoși afară de la întrunirile bisericii ci din contră ei trebuie să vadă unitatea și dragostea Trupului. Biserica din Corint este un exemplu negativ în acest sens, care era dezbinată prin, partide, lideri ambițioși și se trăia în păcat (1Cor 14: 23-25). Doar atunci când biserica funcționează în mod unitar, poate să fie folosită de Duhul Sfânt. Părinții credincioși sunt model pentru copiii lor, iar familia are un impact deosebit în creșterea spirituală a bisericii. Bisericile care au familii credincioase au potențial pentru Evanghelizare și misiune. Se evanghelizează părinții, nu copii, foarte rar inversarea rolurilor duce la succes. Influenţa părinților este mai mare decât a copiilor, iar faptul că tineri și copii vin la biserică, ne arată eșecul nostru în Evanghelizarea adulților. De asemenea nu este obligatoriu dacă un părinte se convertește, soția să îi urmeze exemplu, sau copiii, mai ales dacă sunt mai mari. Dar   pe de altă parte nu este exclus să se întâmple acest lucru. Oamenii a liber arbitru să aleagă a crede sau nu în Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. În cultura apuseană se pune accentul pe decizii individuale și nu colective. Pe de altă parte modelul biblic este normativ și trece dincolo de barierele culturale. Așa a fost în Biserica Primară, și tot așa trebuie să fie și acum, dacă vrem să respectăm standardele din Biblie. Din alt punct de vedere Biserica este aceea care trebuie să identifice misionarii și nu invers. Dacă se aplică modelul din Biserica Primară, observăm că mulți credincioși au vestit Mesajul lui Isus Hristos, dar în special apostolii au avut o chemare specială în cadrul de Evanghelizare, predicare și învățare. Petru și Pavel sunt cele mai bune exemple din Scriptură.   Biserica are și responsabilitatea de a cere binecuvântarea peste persoanele puse în lucrare, iar în acest sens este bun exemplu bisericii din Antiohia, care l-a pus deoparte pe Barnaba și pe Saul și ia însărcinat cu lucrarea de Evanghelizare (Fapte13:1-8). De asemenea nu trebuie neglijat aspectul material se susținere a persoanelor implicate în misiune. Acela principiu trebuie aplicat și astăzi, în stabilirea identității unor persoane care sunt chemate de Duhul Sfânt în misiune, punerea lor de o parte și sprijinirea lor prin rugăciune și aspecte materiale. Un alt aspect important^[8] este integrarea celor convertiți în viața bisericii. Ei la început sunt copii în credință și nu ajung la maturitate peste noapte. Acest lucru se poate face foarte puțin la organizațiile extra –   bisericeşti, fiindcă locul cel mai potrivit este în biserică unde credincioșii pot să fie hărăniți și edificați pentru a ajunge la maturitate creștină. De asemenea folosind principiile Noului Testament, biserica are datoria pe baza lor să dezvolte metode noi contemporane, dar fără a afecta mesajul Evangheliei. Ceea ce contează este felul și modul în care se aplică principiile de Evanghelizare, care diferă de la o situație la alta, ele rămân absoluturi, dar felul și modul în care este prezentat mesajul pot să aibă o notă de relativism. Repetăm exemplul lui Pavel din Atena, care fără a schimba esența Evangheliei, a schimbat modul și felul de abordare. O problemă spinoasă a bisericilor secolului XXI, este faptul că a permis ca metodele să fie normative. De asemenea în loc că se privească la toate metodele din Biserica Apostolică, multe biserici se uită doar la un mod, sau o singură metodă și se rămâne plafonat în felul respectiv. Biserica nu trebuie să se plafoneze în forme și metode din primul veac, sau al – XXI – lea, care sunt doar mijloace și nu scopuri biblice. Sub călăuzirea Duhului Sfânt ea trebuie să dezvolte metode și strategii de Evanghelizare bazate pe principii și linii directoare din Noul Testament. Implicarea bisericii locale este esenţială pentru susţinerea misionarilor, din punct de vedere financiar dar mai ales spiritual prin post şi rugăciune.^[9] Avem exemple în Scriptură când Petru era în temniţă şi biserica se ruga pentru el şi este eliberat în mod miraculos. Fapte 12:5  Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. Biserica trimite misionari şi Antiohia devine un centru de misiune. În timpul unui serviciu de închinare Duhul Sfânt le spune ucenicilor să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru o lucrare specială ( Fapte 13). Biserica nu trebuie să-şi piardă mărturia şi să lumineze asemenea unui sfeşnic, iar cei care răspândesc lumină nu trebuie să fie doar evangheliştii, păstorii sau diaconii, ci întreaga biserică

3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

Întreaga biserică trebuie centrată pe misiune şi fiecare credincios din poporul lui Dumnezeu este slujitorul Domnului.^[10] 1Petru2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Pentru a avea autoritate este necesară a bază a acesteia care se află în Scriptură, singura Carte care arată calea spre răscumpărare. Cristos trebuie să fie centru predicări, pentru că dacă omul nu este confruntat cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală şi adevărată. 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Există o ordine care nu se poate inversa. Dumnezeu trimite pe Fiul, El trimite Duhul Sfânt, care ne trimite pe noi. A rata într-o măsură, realizarea de tipul evanghelizare – misiune, înseamnă a vedea creştinismul transformându-se într-o reminiscenţă a trecutului,^[11] având numeroase exemple din urmă. ( Evul mediu întunecat). Cine nu cunoaşte istoria riscă să repete greşelile trecutului. Toate persoanele Trinităţii au contribuit şi şi-au adus aportul în lucrarea de evanghelizare, inclusiv misionarii.^[12] Ioan 16:7  Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Există cuvinte cheie în evanghelizare („kerigma” – proclamarea mesajului), care cuprinde conţinutul mesajului declarat, dar şi metode de proclamare eficientă. Adevărata predicare este aceea în care informaţia comunica sensul acţiunii vii şi mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos.^[13] Romani 6:6  Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Cei care îl acceptă pe Hristos ascută la un nivel dublu : se cuvine să-l asculte pe Dumnezeu şi   în mod similar trebuie să-i audieze şi pe oameni.^[14] Martorii buni îl cunosc din experienţă pe Hristos şi ei vorbesc cu relevanţă unor oameni reali.^[15] Galateni 2:20  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Scopul Harului lui Dumnezeu este „soteria”, mântuirea oamenilor, din faţa mâniei lui Dumnezeu. Fapte 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Biserica trebuie să se concentreze pe oamenii din afară, pentru că acolo se află fiinţe în nevoie, care trebuie să audă despre Mântuirea prin Isus Hristos. Lumea poate fi câştigată pentru Hristos prin mesajul şi lucrarea bisericii, în Legământ cu un Dumnezeu viu.^[16] Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Dacă biserica nu reuşeşte acest lucru înseamnă că nu este matură şi nu a îndeplinit statul cu privire la preoţia tuturor credincioşilor. Cunoaşterea precede credinţa. Ioan 17:6  Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. A exprima că numai aceea este credinţă care îl admite pe Dumnezeu pe temeiul cunoaşterii este credinţa reală înseamnă a face o expunere care va genera o adevărată frământare în universul secolului XXI^[17]. Adevărul este foarte important, dar de la un concept se ajunge la o Persoană. Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Adevărul vine în înaintea convertirii şi este însoţit de spiritualitate. În spatele adevărului este o Persoană, numită Dumnezeu^[18]. El este de aşa natură că poate fi iubit, şi eu la rândul meu pot fi iubit şi între Creator şi om poate exista o relaţie de dragoste. 1 Ioan 4:8  Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Acesta este   doar unul din punctele mesajului proclamat. Prea frecvent singura antiteză pe care am prezentat-o lumii a fost să spunem despre sfinţenie, sau să rostim despre dragoste, în loc să le îndeplinim împreună în adevăr.^[19]

4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 În primul rând^[20] dacă ne reamintim Isus Hristos a ales oameni pe care ia făcut ucenicii Lui. Acest lucru a însemnat un proces de învățare pe o perioadă de aproximativ 3 sau 3,5 ani, timp în care Isus ia învățat, a făcut minuni și a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu, iar după ce Isus Hristos a fost Jertfit pe Calvar, a murit și a Înviat, apoi s-a Înălțat la cer, Jertfa lui pentru păcatele omenirii nu a vizat doar o categorie de oameni ci a avut un caracter universal și infinit în care erau cuprinși și triburile din junglă dar și romii. Și atunci ca și acum nu te naști ucenic și ai nevoie de un părinte spiritual care să te facă ucenic, sau Biblia, alegerea prin Duhul Sfânt și literatură ajutătoare. Ucenic înseamnă^[21] discipol (din latină discipolus – elev, învățăcel), iar în greacă termenul înseamnă ( mathetes – a învăța). Cuvântul este folosit și în ebraică ”limmud” cuvânt care apare rar în Vechiul Testament (Isaia 8:16….Ieremia 13:23),   dar el apare și înscrierile rabinice talmud. (2 Cronici 25:8). În lumea filozofică a grecilor, maeștri erau înconjurați de elevi, iar termenul în sine a fost adoptat și în domeniul religios, iar acest lucru se vede și în Noul Testament unde fariseii aveau ucenici, iar evreii se considerau ucenici lui Moise. Cei care l-au însoțit pe Ioan Botezătorul au denumiți ucenici (Ioan1:35), care se rugau și posteau așa cum ia învățat Ioan Botezătorul și după moartea lui l-au înmormântat (Matei 11:2-7). Lui Isus i s-a recunoscut rolul de învățător sau rabin, chiar dacă nu în mod oficial (Ioan 3:2), iar cei care l-au urmat au purtat numele de ucenici. Termenul de ucenic a desemnat în primul rând pe cei 12, pe cei care acceptă Mesajul lui Hristos (Matei 5:1, Luca 19:7). Cuvântul ucenic mai presupunea fi fidel și loial față de învățător dar la modul exclusiv ( Marcu 8:43-38, Luca 14: 26-33). Acest lucru presupunea și părăsirea familiei, afacerilor și a posesiunilor ( Marcu 10: 21-28), indiferent de prețul plătit. În aceste condiții semantica cuvântului ucenic se schimbă și primește o nouă dimensiune, care implica și determină soarta oamenilor la judecată ( Luca 12: 8 și mai departe). Ucenici lui Isus Hristos au fost numiți și desemnați pentru a exercita această funcție în principal celor 12, dar acest lucru s-a extins și la alți credincioși (Marcu 5:19…Luca 10:1-16). În Faptele Apostolilor cei care erau membri în biserică purtau numele de ucenici (Fapte 6:1..și mai departe). Acest lucru ne arată cu claritate faptul că ucenici lui Isus Hristos au fost elementul esențial care a format Biserica, iar ca și model de viață era Isus Hristos. La adresa credincioșilor se foloseau și alți termeni (credincioși, sfinți , frați), dar care exprimau același lucru. În Marea Trimitere^[22] este vizată o lume întreagă Matei 28:18  ”Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Porunca a fost valabilă pentru Biserica Primară dar rămâne valabilă și astăzi pentru credincioși și pentru Biserică. Isus Hristos^[23] a dat această poruncă înainte de a se Înălța la cer și este motivul principal a ceea ce aștepta Hristos de la apostoli și de la creștinii care   vor urma să existe în viitor. Acest lucru presupune o chemare specială dar este valabilă și în dreptul fiecărui credincios. Acest lucru înseamnă și faptul că se poate face acest lucru în viața de zi cu zi, la locul de muncă, la școală, în concedii sau stațiuni, etc iar un adevărat credincios nu va rata ocazia de a vorbi și altora despre Isus Hristos, iar acest lucru înseamnă și a îndeplini porunca de a ”face ucenici”. De asemenea și în Faptele Apostolilor 1:8  Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului,” mulți credincioși percep acest verset ca făcând parte din Marea Trimitere. Acest lucru se face în mod concentric, începând de la familia noastră, biserica din care facem parte, orașul respectiv, satele sau comunele din jur, și tot mai departe la ”marginile pământului”. Acest lucru nu se poate realiza decât prin puterea Duhului Sfânt. Este interesant și adevărat versetul care ne face să apreciem când va veni Domnul Isus a doua oară ”Parousia” Matei 24:14  ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Dacă ne uităm în secolul XXI, este un bun punct de reper pentru credincioși. Omul^[24] de care se folosește Dumnezeu în lucrare trebuie să aibă anumite calităţi iar Domnul, îi găseşte dar sunt rari. Isus Hristos confirmă acest lucru Matei 9:37  Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Enumerăm câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă credinciosul care face ucenici.

a). Misionarul a adoptat pentru viaţa lui acelaşi obiectiv pe care Dumnezeu îl prezintă în scriptură. În mod categoric modelul este Isus Hristos care afirmă : Matei 6:33 „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aici se observă două aspecte majore de căutare a creştinului care sunt Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care sunt lucruri prioritate în viaţa creştinului iar Isus îşi asumă obligaţia şi sarcina de a se ocupa de celelalte lucruri pământeşti. În cazul acesta cariera, vocaţia sau alte lucruri se subordonează motivului principal. Întotdeauna mandatul cultural trebuie supus mandatului spiritual, cu atât mai mult cel material.

b). El este dispus să plătească orice preţ pentru ca să îndeplinească voia lui Dumnezeu în viaţa lui. Pavel este un bun exemplu în acest sens şi dă ca şi exemplu 2 Timotei 2:3  „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. 4  Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. Este un exemplu luat din viaţa şi timpul său pentru ca să fie înţeles de toţi oamenii. Acest lucru în termenii secolului XXI însemnă dedicare în lucrarea Domnului. Nu trebuie să fii duşman declarat a lui Dumnezeu, dar atunci când te înconjuri de lucruri materiale ca şi creştin eşti catalogat „vrăjmaş al Crucii” (Filipeni 3:18–19). Adevărul este faptul cu nu ai posibilitatea să plăteşti un preţ pentru credinţa ta în Cristos şi în acelaşi timp să alergi după lucruri materiale, şi este o problemă de alegere. Dacă se merge pe firul acestei idei preţul plătit poate să însemne şi viaţa iar astăzi în Orient şi alte părţi mulţi misionari creştini sunt martirizaţi. Este un risc asumat

c). Misionarul iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Este o calitatea absolut necesară pentru un lucrător, iar ca exemplu poate fi luat Ieremia 15:16  „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău Sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor”! Noi ca şi ucenici a lui Hristos trebuie să cunoaştem şi să stăpânim bine o carete care este Biblia

d). El are o inimă gata să slujească. În comparaţie cu necredincioşii care doreau să fie slujiţi din vremea lui Isus, El le spune să facă contrariul Matei 20:27  „şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Isus încearcă să comunice ucenicilor smerenia prin actul spălări picioarelor (Ioan 13).

e). Misionarul nu se încrede în firea pământească. Acesta este un principiu pe care trebuie să îl aplice fiecare credincios. Apostolul Pavel spune să avem încredere în Dumnezeu ( 2 Cor. 1:9), şi recunoaşte firea pământească din el Romani 7:18  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Creştinii lumeşti şi firea pământească sunt două lucruri strâns legate între ele, care nu se fac după voia Lui Dumnezeu. O bună busolă pentru verificare este să îţi aduci aminte dintr-o conversaţie de câte ori ai făcut referire la persoana ta şi realizările tale.

f). El nu are un spirit independent^[25].Lumea în care trăim este o lume independentă şi totalitaristă ca şi atitudine generală. Tocmai de aceea lucrarea de misiune este un efort colectiv în care trebuie implicate mai multe persoane. Hristos face afirmaţia că fără El nu putem face nimic Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”.

 g) Misionarul iubeşte oamenii. Dragostea adevărată vine din Dumnezeu, iar credinciosul este o extensie a ei 1 Ioan 4:10  „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Evlavia adevărată înseamnă să iubeşti cum Dumnezeu a iubit pe oameni, înseamnă să fii ca şi Dumnezeu în dragoste. Găsim în Biblie exemple de oameni evlavioşi Luca 23:50  „Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios”. Acest gen de iubire înseamnă implicarea credinciosului în viaţa oamenilor.

h). El nu se lasă cuprins de resentimente. Evrei 12:15  „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea”. Acest verset este scris în contextul mustrării şi este o frână în calea răspândirii Evangheliei. „Resentimentul este rezultatul unui tratament real, sau presupus greşit, nu contează care din ele”, iar dacă nu eşti atent poţi să devii răzbunător şi duşmănos aspecte negative pentru cineva care vrea să facă misiune. Competivitatea din biserică în relaţiile cu alţi creştini deşi nu ar trebuie să existe lasă „ lăstari de amărăciune”.

i). Misionarul a învăţat să-şi disciplineze viaţa. Pavel dă un exemplu în acest context în care vede viaţa de creştin ca şi o luptă, alergare şi disciplinarea trupului său (1: Cor. 9:24-27). Un creştin de duminică nu are cum să facă aşa ceva. O viaţă de disciplină fizică şi spirituală nu este uşoară. Furca edenică este prezentă în viaţa noastră şi eşti pus să alegi între o relaxare sau orice fel şi munca pentru Domnul. De asemenea compromisul nu este acceptat. „ Semeni un gând culegi o faptă. Semeni o faptă culegi un obicei. Semeni un obicei şi culegi o veşnicie” Ucenicul sau discipolul este un om disciplinat, iar termenul^[26]vine din latină discipolus- care înseamnă elev sau învăţăcel. Rabinii aveau discipoli, filozofi din vremea aceea, dar avea și şi Isus Hristos

h) Dragostea^[27] este elementul esenţial în lucrarea de misiune fiindcă doar prin ea se câştiga suflete la Hristos. Dragostea este o armă eficace atunci când este folosită cu înţelepciune. O privire caldă, o lacrimă pe care trimiţi altei persoane, care încălzesc viaţa, face cât o mie de cuvinte. Se poate vorbi despre lupta spirituală, sau alte metafore din viaţa de credinţă dar dragostea este cea mai apropiată de realitate şi ea este adevărata cale de a câştiga suflete pentru Histos. Isus a arătat compasiune faţă de suferinţele oamenilor, s-a rugat pentru ei şi le-a salvat trupurile de boală dar mai ales sufletul cerând Tatălui să nu rămână nemântuiţi. Un predicator de piatră, chiar dacă va vorbii ca şi un înger, o oratorie excelentă nu va mântui pe nimeni. Câştigarea de suflete pentru Hristos înseamnă o inimă predată care sufere pentru cei ne mântuiţi, o inimă binecuvântată de Dumnezeu.

 5). PREŢUL UCENICIEI

Este greu de crezut^[28] că cineva se angajează în misiunea de evanghelizare fără a fi pregătit să plătească un preţ. În mod paradoxal beneficiile câştigate de un creştin, depăşeşte costul uceniciei care poate să însemne şi pierderea vieţii fizice de către creştin. Conceptul de misiune şi evanghelizare a fost poruncit şi plănuit de Dumnezeu, în favoare creştinilor, care pot să aibă o viaţă dinamică, misionară şi să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru ne folosim de un pasaj din Luca 14 când Isus intră în casa unui fruntaş al fariseilor ca să mănânce. Isus Hristos a fost invitat ca şi oaspete. Un fapt de remarcat este că fariseii „ îl pândeau de aproape” şi aveau motivele lor pentru că Isus a afirmat faptul că Ioan 10:10”… Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”, iar mulţimea şi fariseii doreau să vadă dacă spune adevărul. Isus Hristos a trăit conform principiilor şi nu împrejurărilor. Multe din semne şi minuni Isus le-a făcut în ziua de sabat de aceea vom amintii ce însemna sabatul pentru evrei. Sabatul^[29] este ziua a şaptea din săptămână, o zi de odină şi închinare. Sabatul Biblic este apogeul creaţiei lumii (Geneza 2:3). Deşi nu este o poruncă explicită dată altor popoare, atunci când poporul evreu intră în Legământul Mozaic cu Dumnezeu porunceşte şi ţinerea sabatului (Exod 20:10), care înseamnă o zi de odihnă pentru toată casa, care cuprinde şi animalele, servitorii şi străinii care trăiesc acolo (Ex. 20: 10, Deut. 5 :14). Sabatul era şi o mărturie a Legământului dintre Dumnezeu şi popor, şi o manifestare şi redare a sfinţirii poporului. Dumnezeu îi îndeamnă să ţină sabatul care este asociat şi cu eliberarea din robia egipteană. Sabatul este singura zi sfântă menţionată în Decalog. Cu privire la Sabat există trei elemente fundamentale în iudaism, care sunt Creaţia, Revelaţia şi Izbăvirea. Existau forte multe lucrări interzise în ziua de sabat în lista categoriilor de bază, ca aprinderea focului, a ara, a secera, a tunde oile, a vâna, cam 40 de interdicţii. Învăţaţii Talmudului au extins aceste porunci la lucruri derivate din acestea înmulţindu-le nespus de mult. Existau şi excepţii la interdicţiile din ziua sabatului, de exemplu lupta în legitimă apărare, naşterea, uciderea unor animale periculoase şi altele. În esenţa ei ziua de sabat era o zi de bucurie în care lucrurile materiale erau lăsate de o parte şi poporul se axa pe dimensiunea spirituală a sărbătorii. Faptul că Isus a făcut minuni în ziua de sabat îl plasează mai sus de această zi (Matei 12:8)  „Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” De aici se desprinde primul adevăr, conform cu ce a făcut Isus.

a). Ucenicul^[30] este creştinul care hotărăşte după Biblie şi trăieşte în conformitate cu acesta. Cuvântul spune că acolo era un „om bolnav de dropică”. Era o zi de sabat şi Isus pune o întrebare crucială, dacă este voie să vindece în ziua de sabat. El a luat de mână pe cel bolnav şi l-a vindecat, iar seria întrebărilor continuă. Cine în ziua se sabat nu acţionează pentru a salva copilul, sau vită care a căzut în fântână ? , iar la ceste întrebări ei tăceau.

b.) Ucenicul este mereu în contact cu cel care este în nevoie, aşa ca şi Isus Hristos creştinul trebuie să fie gata să răspundă celor în necaz. Isus Hristos a fost un exemplu : Tit 2:14  „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. În al doilea rând trebuie să fii un exemplu personal : Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”, iar în al treilea rând este o invitaţie pentru toţi creştinii Evrei 10:24  „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”. De remarcat că vestirea Evangheliei conţine şi o componenţă socială

d). Ucenicul trebuie să fie modest. Isus fiind invitat la cină observă cum toţi se înghesuie la locurile din faţă, şi le expune o lecţie de modestie. Există o răsplată a smereniei, iar în versetul 11 Isus dă un verdict „Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat.” Dacă modestia ar caracteriza viaţa creştinului multe din conflicte ar fi rezolvate. O lecţie importantă care se desprinde din versetele anterioare este faptul că „Poruncile date de Dumnezeu nu sunt niciodată produsul unui capriciu sau arbitrare ci sunt date pentru binele nostru suprem”. Nu se poate merge pe scurtături.

 e). Cu nici un chip nu poate cineva primi fără dă dea şi nu poate trăii cu adevărat fără să moară. Dărnicia trebuie^[31] să fie o calitate a creştinului. Să nu uităm că Dumnezeu prin Harul Lui a întins prima dată mâna spre om, iar creştinul nu poate să facă contrariul Luca 6:38  „Daţi, ……. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”. Pavel dă un îndemn în această direcţie Evrei 10:35  „Să nu vă părăsiţi, deci, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire”!

f). Ucenicul este în armonie cu vocea lui Dumnezeu. Ea este o împlinire grabnică a datoriei de creştin. Isus merge mai departe cu exemplul celor invitaţi la cină. Acest lucru nu se face în vederea unui câştig imediat, ci răsplata va fi după înviere. Isus dă exemplu celui care face o cină mare și invită prietenii şi cunoscuţii. Dar aceştia din diferite motive neîntemeiate refuză. Ogorul, boii, însurătoarea erau mai importante, dar mai grav erau pretexte şi scuze pentru a păcătuii. La auzul acestor refuzuri stăpânul s-a mâniat şi a dat ordin să cheme din pieţele şi străzile cetăţii pe „pe cei sãraci, ciungi, orbi şi şchiopi,” cu menţiunea că din cei chemaţi nimeni nu va gusta din cina Lui. Isus făcea de fapt referire la Nunta Mielului. Luca 12:37  „Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească”. Un alt exemplu este din pilda Fiului Risipitor Luca 15:23  „Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim”. De asemenea oamenii refuză pentru că nu ştiu cu adevărat cine face chemarea la Nuntă, ei sunt indiferenţi faţă de mântuire şi preocupaţi de propriile bogăţii.

g). O cerinţă pentru a fi misionar   este ca el să ardă pentru Hristos. Acest lucru presupune un aspect al priorităţilor. Prima dată este împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi abia apoi urmează familia care înseamnă să rămâi alături de ea sau din contră să aplici versetul 26. Preţul uceniciei este să renunţi la orice pentru Hristos. În Numeri 14, poporul era gata să intre în ţara promisă, dar acolo se aflau popoare puternice printre care fiii lui Anac, iar poporul evreu, cuprins de îndoială şi grija familiilor au hotărât să se întoarcă în Egipt. Dumnezeu nu le-a promis că nu vor avea greutăţi dar le-a poruncit să asculte de poruncile Sale.

h). Ucenicul^[32] trebuie să fie un om cumpătat şi calculat. Isus dă în acest sens exemplu cu cineva care zideşte un turn, sau porneşte la război. Isus afirmă faptul că Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Porţile sunt pentru apărare nu pentru atac, dar creştinul nu trebuie să aibă a stare pasivă ci una activă de atac la luptă împotriva forţelor întunericului, având în spate promisiunea pe care a făcut-o Isus Hristos. Aici nu este loc de compromis sau mediere fiindcă Satana este tatăl minciuni şi cu siguranţă un compromis va duce la falimentul lucrării de misiune, de aceea trebuie să fii gata să plăteşti un preţ. Acest preţ este foarte mare. Luca 14: 33 „Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Aici este necesară lepădare de sine, să laşi totul pentru Hristos

i). Pentru a plăti preţul este necesar să tai toate punţile de retragere. Acesta nu este un lucru uşor şi Isus dă exemplu ca sarea care îşi pierde gustul. Mulţi creştini merg regulat la biserică, au diferite activităţi în biserică, dar lipseşte ceva, și anume dorinţa de a aduce alte persoane la Hristos, ceea ce îi face fără gust şi rămân cu eticheta de creştini. Avertizarea făcută de Isus este drastică „ este aruncată afară”, pentru că într-un fel sau altul toţi creştinii trebuie să fie misionari.

6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 Cel mai potrivit lucru este să dăm ca exemplu primii ucenici care au plătit preţul^[33] pentru că au vestit Mesajul Evangheliei, chiar dacă Biblia nu este explicită în ceea ce priveşte sfârşitul majorităţii apostolilor, tradiţia orală consemnează felul cum au murit. În locul lui Iuda, care l-a trădat pe Isus Hristos, este ales Matia, şi după Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul prigoanei, ucenicii denumiţi şi apostoli se împrăştie şi încep să vestească Evanghelia în diferite ţinuturi. În Fapte ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov.

 a). Martirul Ştefan. El^[34] a fost primul martir creştin, diacon, iar istoria sa ne este relatată în Fapte 6-7. Diaconii au fost aleşi să slujească la mese pentru că nu era potrivit ca ucenici să facă acest lucru şi să nu vestească Cuvântul Donului şi existau nemulţumiri în ceea ce priveşte împărţirea de ajutoare. Astfel au fost aleşi cei şapte diaconi printre care şi Ştefan, dar care se ocupau şi cu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul ne spune că Ştefan era plin de Duhul Sfânt şi prin el se făceau semne şi minuni. Astfel el devine ţinta atacurilor din partea evreilor, dar nici învăţaţii din Alexandria nu au putut să-l contrazică. În acest caz conform caracterului lor au plătit pentru mărturii false, l-au adus la judecata Soborului şi l-au condamnat la moarte. Înfuriaţi de apărarea sa impecabilă, l-au omorât cu pietre. Ştefan înaintea morţi vede şi spune memorabila frază Fapte 7:56  şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” De asemenea întocmai ca şi Isus Hristos, cere iertare pentru ei. După ce Ştefan a fost martirizat a început o persecuţie în Ierusalim iar ucenicii s-au împrăştiat în Iudeia şi Samaria. Se pare că în timpul persecuţiei au murit cam două mii de creştini printre care şi Nicanor, încă unul din cei şapte diaconi.

b). Iacov a fost fiul lui Zebedei, pescar în Galieea, şi fratele apostolului Ioan. Moartea lui s-a datorat lui Irod, guvernator al Iudeii prin anul 44 d.C, care a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi Iacov a fost ales ca obiect al unei răzbunări personale. El a fost decapitat, iar tradiţia afirmă faptul că în aceeaşi perioadă Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi au suferit martirajul. Se observă tiparul eklesial al persecuţiilor.

c). Filip din Betsaida, din Galilea a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din Asia. Apoi a ajuns în Frigia la Hierapolis, unde locuitorii erau idolatri şi se închinau unui şarpe mare. El a convertit cu ajutorul Duhului Sfânt pe mulţi la creştinism, şi şarpele a fost omorât. Lucru acesta cum era de aşteptat a înfuriat pe preoţii din acel loc, pentru că ei câştigau bani din   superstiţiile poporului, iar Flip a fost aruncat în închisoare. După ce a fost bătut a fost răstignit, iar Bartolomeu care l-a îngropat era să gata să aibă acelaşi destin. Filip a fost martirizat cam prin anul 52 d.Cr. Alte surse^[35] menţionează faptul că s-a făcut o confuzie între Filip apostolul şi Filip evanghelistul, dar se pare că într-adevăr Filip apostolul a fost cel care martirizat.

d). Matei aşa cum ştim   s-a născut în Nazaret şi a trăit în Capernaum, unde era vameş, adunând birul pentru poporul roman. La chemarea lui Isus a lăsat totul şi a mers după El. După ce a predicat în Iudeea a plecat să predice la neamuri. Matei a plecat în Etiopia, a predicat, a înfiinţat biserici, a rânduit prezbiteri şi a suferit moarte de martir fiind ucis cu sabia. Tradiţia^[36] afirmă că a predicat 15 ani în Palestina, apoi face lucrarea de evanghelist între păgâni şi şi moare de moarte bună în Etiopia sau Macedonia. Din păcate datele sunt nesigure.

e). Marcu scrie Evanghelia^[37] care îi poată numele, dar se pare că aceste cuvinte sunt a lui Petru. El înfiinţează o biserică în Alexandria, după care se duce în Libia unde întoarce pe mulţi la Domnul. Când se reîntoarce în Alexandria , egipteni zeloşi şi invidioşi îi hotărăsc moartea. El a fost prins, legat de picioare, târât pe străzile din Alexandria şi apoi aruncat în temniţă, iar a doua zi trupul său a fost ars. Tradiţia^[38] firmă faptul că oasele lui au fost mutate la Veneţia fiind considerat Sfântul patron al cetăţii, dar distanţa mare în timp face puţin probabil acest lucru. Nu există date precise dar legenda afirmă că întemeierea oraşului datează din anul 421 d. Cr. După^[39] alţi autori, el a ajuns în Cipru, Pamfilia şi Isauria şi se întoarce la Ierusalim (Fapte 13 5…13), fără a fi precizat dacă a fost martirizat sau nu, acestea fiind dovezi interne.

f). Iacov cel mic^[40] a predicat la Ierusalim, dar evreii nu au vrut să primească Evanghelia. Tradiţia afirmă faptul că s-a dus în Egipt, în misiune. Acolo a fost prins, judecat şi osândit la moarte prin răstignire. După aceea corpul lui a fost tăiat cu ferestrăul, din pricina aceasta ferestrăul este simbolul lui Iacov cel mic, dar aceste informaţii nu sunt sigure.

g). Matia a fost ales ca şi ucenic în locul lui Iuda vânzătorul, după ce Isus Hristos s-a înălţat la cer. Fapte 1:26  „Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. El se pare că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici (istoricii Eusebiu şi Epifani afirma acest lucru). Tot tradiţia spune că el a predicat în Iudeea şi a fost martirizat la Ierusalim, prin împroşcarea cu pietre apoi ia fost tăiat capul.

h). Iuda, numit Levi şi Tadeu, era naţionalist şi avea visuri de mărire (Ioan 14:22, 23). El a plecat să predice Evanghelia în Edesa, pe râul Eufrat, a predicat a făcut minuni şi a vindecat bolnavi. Mulţi oameni au crezut Evanghelia şi s-au întors la Domnul. A plecat în alte cetăţi ca să predice, iar tradiţia spune că a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

i). Simon canaanitul înainte de a fi chemat să fie apostol a făcut arte din partida zeloţilor, naţionalişti fanatici, duşmanii Romei, a străinilor şi chiar a iudeilor care colaborau cu romanii. În preajma lui Isus el ajunge să fie coleg şi ucenic cu Matei vameşul şi observăm schimbarea radicală care s-a petrecut cu el. Tot tradiţia spune că în final a fost răstignit după ce a predicat printre evrei.

î). Andrei era fratele lui Simon Petru, din Betsaida Galileii, a fost foarte activ şi a dus mulţi oameni la Hristos. El a predicat Evanghelia popoarelor asiatice, unde a avut convertiţi. Apoi merge în Grecia unde predică şi face minuni. Tradiția afirmă că Andrei a vindecat pe soția guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia, ea devenind creștină. Guvernatorul i-a interzis să mai predice, dar Andrei a continuat lucrarea de misiune și mulți oameni au crezut în Hristos. În urma predicării și a misiuni guvernatorul îl condamnă pe Andrei la moarte prin răstignire pe cruce. Crucea a fost în formă de X, dar nu l-au bătut în cuie ci doar l-au legat de ea. El a asta legat de cruce trei zile apoi a murit. Eusebiu spune despre Andrei că a predicat în Sciția, iar Neceforus afirmă că a vestit Evanghelia în Asia Mică și în Tracia. Alte surse spun că el ar fi înfiinţat biserica din Constantinopol,   se pare că Pavel amintește de acel lucru în Romani 16:9. Există alte surse care susţin cu totul altceva. Biserica^[41] Ortodoxă Română, a luat ființă în anul 1872. După războiul de independență din 9 Mai 1877, în urma tratativelor cu Constantinopolul, s-a cerut recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române, fapt recunoscut de patriarhul ecumenic Io achim al IV. Biserica Ortodoxă română a luat ființă de facto pe data de 25 aprilie 1872, când s-a constituit Sfântul Sinod de la București. Practic Ortodoxismul a fost introdus în România de către Bulgari.

g). Petru^[42] era fratele lui Andrei, ambii pescari de meserie. Petru era născut să fie lider și curând ajunge purtătorul de cuvânt al ucenicilor. El era ferm în credința lui și primește numele de Chifa, nume ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Pe cât era de zelos, tot așa de repede s-a lepădat de Isus Hristos în momentul răstignirii, dar în urma pocăinței este iertat. După ce apostolul Iacov este decapitat în anul 44 în. Cr, Petru este arestat dar un înger îl eliberează din temniță în timp ce biserica se ruga pentru el. Irod mânios a poruncit ca soldații care l-au păzit să fie uciși. Din referințe interne Petru nu a părăsit Palestina și îl găsim la primul conciliu creștin descris în Fapte 15, în anul 51 d.Cr. (Galateni 2:1), De aici încolo nu mai avem date biblice despre Petru și Pavel. Tradiția și ”Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei” stabilește ? faptul că Petru și Pavel au fost martirizați la Roma. Eusebiu îl citează pe Origen și susține același lucru. Totuși avem o referință internă care vorbește de martirajul lui Petru Ioan 21:18  ”Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi,”, dar abia în secolul III apare disputa dacă El ar fi fost episcopul bisericii din Roma.

h). Toma „necredinciosul” a purtat şi numele de Didimus – geamăn, sceptic din fire, deşi a fost martor la minunile lui Isus Hristos nu crede în Învierea lui Isus decât în prezenţa unor dovezi palpabile. Ioan 20:25 „………Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede, ” iar Isus după opt zile îi acordă Harul de genul acesta. Tradiţia spune că a predicat Evanghelia în Persia, alte surse indică India în regatul lui Gundoforus, unde a predicat brahmanilor şi oamenii s-au convertit. În 190 d. Cr Pantaenus când a mers acolo să predice a găsit o biserică gata formată. Descoperirile moderne întăresc acest lucru că a existat la Punjab în secolul I împăratul respectiv, iar an anul 68 d. Cr, cam zece mii de evrei au emigrat în ţinuturile acelea. Se crede că Toma a murit străpuns de suliţă.

I). Bartolomeu^[43] în greacă bartohlomaios fiul lui Talmai din Galilea , se pare că a fost Natanael, dar acest lucru nu se poate spune precis. Filip^[44] ia spus primul despre Isus (Ioan 21:2). El devine misionar zelos prin părţile Persiei, Mesopotamia, Egipt şi Armenia. Se pare că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia. Nu se cunoaşte felul în care a murit dar se suţine că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo ca şi artist într-o pictură „Judecata cea din urmă” îl prezintă pe Barolomeu jupuit şi cu mâinile îşi ţine propria piele, dar aceasta este viziunea artistului despre moartea ucenicului. „Decorarea^[45] pereţilor altarului din Capela Sixtină – o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime – reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541”

h). Luca de profesie doctor^[46], convertit dintre neamuri a fost tovarăşul de călătorie a lui Pavel. Este un creştin modest, nu se scoate în evidenţă dar   Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor au fost scrise de el. El a fot un istoric foarte bun, bine educat, precizează datele şi locurile geografice, vorbeşte şi în mod concret, descrie anumite funcţii ala oficialităţilor din vremea sa, are o terminologie pentru descrierea bolilor, fapt pentru care este apreciat şi stimat. La Troa devine tovarăşul de misiune a lui Pavel (Fapte 16:10- 11), se pare că s-au despărţit o vreme dar revine în a treia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 20:6). În timpul în care Pavel este întemniţat la Roma, Luca era cu el „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Nu ştie precis ce s-a întâmplat cu Luca după martirajul lui Pavel. Tradiţia afirmă că a avut o viaţă lungă iar „Grigore de Nazian spune că Luca ar fi suferit moarte de martir”. Astăzi^[47] la Padau în biserica Sf Iustin se găseşte un sarcofag cu osemintele lui dar este o sursă şi informaţie puţin probabilă.

i). Pavel a fost apostolul neamurilor, evreu, din seminţia lui Beniamin din cea mai îngustă partidă a fariseilor, s-a născut la Tars în Cilicia. Pavel era cetăţean roman din naştere (unii cumpărau cetăţenia romană), fapt ce rezultă că el era de mult timp acolo. Avea o bună pregătire, învăţase la picioarele lui Gamaliel şi de tânăr „ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot”. El primeşte autoritatea din partea Sanhedrinului să persecute pe creştini, acţiune pe care o face cu mult zel. După ce a prigonit creştinii din Iudeea, el pleacă la Damasc ca să facă acelaşi lucru. Pe drumul Damascului i se arată Isus : Fapte 9:4 „El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, iar Saul se converteşte la creştinism. După convertire el începe să predice Evanghelia iar împăratul şi evreii se mânie şi vor să-l aresteze, dar Saul scapă de furia lor. A fost înflăcărat în lupta împotriva creştinilor şi este tot aşa şi în predicarea Evangheliei. Pavel a avut parte de suferinţe nespus de multe. „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (Fapte 11:24 – 25), iar în 1 Cor. 15:32 Pavel afirmă că s-a luptat cu fiarele din Efes (cel mai probabil în arenă) şi că a învins. El face trei călătorii misionare, iar în anul 57 î. Cr, se întoarce la Ierusalim, unde este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma fiind judecat de Cezar, după care este pus în libertate pentru un timp scurt. Pleacă în Asia Mică la Efes, în insula Creta, trece în Macedonia, Corint şi Nicopoli (Tit 3:12). La Roma este întemniţat din nou, unde scrie Epistola către Timotei, iar la a doua înfăţişare înaintea Cezarului este condamnat la moarte prin decapitare. El simte că i se apropie sfârşitul şi scrie „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prietenii din catacombe şi l-au înmormântat (Clement, Romani 1:5). Nu avem nici o referinţă a faptului că Pavel fost episcop la Roma, aşa cum susţine tradiţia Catolică.

h). Timotei a avut o mamă evreică şi tată grec. Se pare că s-a întors la Domnul la prima vizită misionară a lui Pavel în Listra. El cunoaşte bine Scriptura era evlavios ca şi mama sa şi fraţii îl vorbeau de bine. Încă de tânăr se dedică predicării şi este un tovarăş de folos a lui Pavel în misiunea de Evanghelizare. Pavel îl lasă pe Timotei la Filipi, Berea, unde rămâne cu Sila (Fapte17:14), apoi se întâlneşte cu Pavel în Atena, Tesalonic, Corint, şi iar la Tesalonic (Fapte 17:14). Într-o perioadă de cinci ani nu mai există date despre el, apoi se duce cu Pavel la Roma. „Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare”. Timotei este eliberat din închisoare, merge în misiune în Asia proconsulară şi rămâne la Efes (2 Timotei 1:4). Pavel îl cheamă la Roma dar nu se ştie dacă a ajuns la timp înainte ca Pavel să fie executat. După alte surse Timotei a rămas şi a predicat în Efes şi suferă martirajul sub Nerva sau Domiţian

Precizăm faptul că de la începutul creştinismului, pe o perioadă de 300 de ani au fost zece valuri de prigoană în care au pierit mii de creştini. În anul 313 î.Cr sub Constantin cel Mare, Biserica se uneşte cu Statul şi din Biserica Apostolică se transformă în Biserica Catolică, care este parţial păgânizată şi devine ea însăşi generatoare de tradiţii şi erezii. De-a lungul secolelor creştinii simpli şi adevăraţi au avut de suferit pentru credinţa lor până în ziua de azi când creştinii din Africa şi Orient sunt martirizaţi. Şi astăzi cei implicaţi în misiunea de evanghelizare plătesc un preţ, unii dintre ei chiar cu viaţa lor.

 7). ŞI AZI BISERICA   PLĂTEŞTE UN PREŢ

În Africa, India   şi Orientul Apropiat în majoritatea ţărilor de orientare religioasă musulmană sau ţări ateiste cum este China sau Corea şi Vietnam şi altele, creştinii sunt martirizaţi, dar acesta este un risc asumat pentru cei care au plecat acolo în misiune de evanghelizare, ei rămân acolo trăiesc sau mor, sunt aruncaţi în închisoare, sau pleacă dacă pot din ţările respective. Am ales ^[48] o singură ţară ca şi exemplu Pakistanul în care creştinii sunt prigoniţi şi se întâlnesc cu moartea. Ei au fost ameninţaţi de legile rigide ale blasfemiei, autorităţile închid ochii la abuzul pe care îl fac autorităţile locale, bisericile sunt închise, iar peste 65 de persoane au murit, iar mai mult de 200 au fost rănite în atentatul sinucigaş, produs de un terorist în parc public, oraşul Lahore, chiar în ziua de Paşti. Un bărbat creştin Nazeer Masih  a fost ucis în mod brutal, fără ca poliţia să intervină. El a fost atacat de doi musulmani, lovit cu o rangă după care a fost decapitat. Cei doi erau musulmani erau traficanţi de droguri şi sa format o dispută pentru tinerii creştini din sat, iar Masih a intervenit pentru ca creştinii să fie lăsaţi în pace, afirmă un comunicat „al Asociaţiei Creştine Britanice – Pakistaneze (BPCA)” . în momentul în care localnicii au ajuns la locul faptei Masih era deja mort, incidentul a fost raportat poliţiei, care nu s-a implicat. Pastorul Alfred Azam, a spus că nu este singurul incident (dacă se poate numi aşa ceva) de genul acesta. „Înainte și după slujbele bisericii traficanții musulmani mișună prin împrejurimi cu scopul de a vinde droguri tinerilor noștri”. „Când bărbații în vârstă le spun acestora să-i lase pe tineri în pace, aceștia îi omoară”, a mai spus Azam”. Ca şi protest locuitori satului mai bine zis creştinii au purtat sicriul timp de câteva ore ca şi demonstraţie împotriva abuzurilor, iar în final poliţia a hotărât să investigheze crima (Christian Today). Problema începe încă din şcoală unde copiii sunt educaţi să atace minorităţile religioase, în special pe creştin” „Conform Comisiei pentru Libertate Religioasă Internaţională din Statele Unite”. În manualele^[49] din şcoală creştinii sunt denumiţi „opresori colonialiţi, antipatrioţi, sau persoane străine şi inferioare”, etc. Acesta este o realitate deformată prin prezentarea modificată a unor evenimente istorice cu un anume scop „spune Robert George, preşedintele Comisiei”. În raportul comisie se afirmă modul radical şi intolerant în care sistemul de învăţământ promovează, susţine şi dezvoltă aceste idei. În manualele din şcoală se susţine că creştinii şi hinduşii sunt „persoane „nefaste, violente și tiranice prin propria lor natură”. (Christian Today). Din păcate acest gen de „incidente” nu sunt izolate, iar atacurile împotriva creştinilor a devenit mai puternic şi mai intens „Conform cu Open Doors”. Islamul a devenit mai radical prin legea jihadismului şi în Lahore anul trecut   casele creştinilor au fost atacat, s-au făcut presiuni asupra politicienilor, judecătorilor, cazul lui Asia Bibi, condamnată la moarte pentru blasfemie. Cuvântul acesta (blasfemie) a fost şi este folosit în mod frecvent în istorie pentru atingerea unor scopuri deloc onorabile. În „Lista Mondială de Persecuție, ce elaborează anual Open Doors”,   Pakistanul este pe locul 6, unde minoritatea creştină suferă din pricina unor grupări islamice radicale ca Daesh   ISIS, sau din partea talibanilor. În timp ce creştinii îşi plâng morţii (în Lahore), musulmani făceau manifestaţie în Islamabad în care se cerea ca islamul să devină religie de stat, se mai cerea execuţia creştinilor şi impunerea legii numită Sharia. În Pakistan 99% populaţia este musulmană, dar minoritatea creştină ca număr este de peste 5 milioane de creştini (Protestante Digital). Din păcate nu este singura ţară care prigoneşte creştinismul Pakistanul fiind doar un exemplu

8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE. ^[50]

Dacă ne uităm la Reforma Protestantă din 1500 – 1600, baptiștii apar în Europa în anul 1609 în Olanda, la Amsterdam sub conducerea lui John Smyth, iar în Anglia în 1612, Thomas Helwys, John Murton şi adepţii lor au înfințat prima biserică baptistă engleză^[51]. Existența anabaptiştilor este semnalată de încă dinainte de Reformă^[52] de Schaff şi Hertzog, în Elveția și Germania. Benedict, un istoric baptist indică va înaintași ai anabaptiștilor și baptiștilor mișcări religioase ca Novaţienii, Donatiştii, Paulicienii, Paterinii, Catarii, Waldensii, Albigenzii, și așa se ajunge la Anabaptiștii din Germania, care constituie curente religioase care ajung până în secolul XVI.^[53] Cuvântul anabaptist a fot dat de dușmanii lor și înseamnă a fi rebotezat, fiindcă ei se botezau din nou la convertire. Noi știm că reformatorii din Europa au fost prigoniți, și sub impactul persecuțiilor ei se răspândesc și așa Anabaptiștii ajung pe meleagurile Transilvanei. David Francisc din Cluj, se convertește și este condamnat la moarte în 1597 în Deva. ^[54] Prima Biserică baptistă din România apare în București 1856, și este înfiinţată de Carol şi Augusta Scharscdmidt. La noi în Transilvania se înfiinţează biserici baptiste în Cluj, Salonta, Curtici între anii 1873-1887 prin Mihai Brumar din Bihor. În anii următori credința baptistă va ajunge și se   va răspândii și în Județul Arad

9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

Baptiștii^[55] apar în județul Arad la Curtici în 1887 iar ulterior în Şiria, Macea, Iratoş, Şofronea, Gyula – Vărşand, Pil, Sintea – Mare, Nădab, Socodor, Chişineu – Criş, Şiclău. Spre frontiera cu Ungaria apar biserici baptiste la Pecica, Şeitin, Nădlac, Turnu, Sederhat, Bodrogul – Vechi, iar raionul misionar   era la Petriș, cu localitățile învecinate. Pe valea Crișului Alb se nasc biserici baptiste la Buteni, Sebiş, Ineu, Bârsa, Gurahonţ, Hălmagiu și altele. Cea mai veche referință cu privire la Bisericile de pe vale Crișului Alb din 1907 indică o cifră de 41 de biserici baptiste, 1023 de membri botezaţi iar în anul 1918 se arătă o cifră mai mare care include 69 de biserici cu 2010 membrii^[56]. În orașul Arad prima Biserică Baptistă se înfiinţează în anul 1897 în cartierul Micalaca, și cam în același timp apare și prima Biserică Maghiară. Apar biserici și în celelalte cartiere ale Aradului în 1903, Pârneava, în anul 1923 cartierul Gai, iar în anul 1924 i-a fiinţă Biserica Baptistă din cartierul Şega. În anul 1929 i-a fiinţă Biserica Baptistă “Speranţa”. În perioada dintre cele două războaie mondiale este înfiinţată Biserica Baptistă “Credinţa” în cartierul Şega, prima biserică cu membrii de etnie romi. În anul 1969, cartierul Aradul Nou, se va deschide biserica baptistă Biruința, iar în anul 1974 se deschide Biserica baptistă Betel în Grădiște. Credința baptistă se extinde foarte mult astfel după statistica din 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România ^[57]. Bisericile baptiste trec prin prigoană între anii 1942 -1944, apoi reintră în legalitatea și între anii 1944 – 1950 se bucură de prosperitate. Dar sub presiunea regimului comunist ulterior Statul a făcut abuzuri, s-au limitat numărul serviciilor divine săptămânale ale bisericilor, s-a limitat numărul de noi construcții de biserici, și demolarea unor clădiri bisericești existente. A fost cazul Sediului Comunităţii Baptiste, Episcopia baptistă, şi clădirea Bisericii Baptiste “Speranţa” din Arad, și alte clădirii noi neterminate, care arau proprietatea Cultului Baptist, demolate în anii 60. S-a limitat accesul slujitorilor la pregătire teologică superioară, nu s-a recunoscut Instituțiile de învățământ teologic superior, s-au interzis evanghelizările, și botezurile în aer liber, și destituirea unui mare număr de păstori. ”Dar bisericile sau menținut în ciuda prigoanei iar la Revoluție în 1989 în municipiu Arad existau 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România” ^[58]. După 1989, în libertatea religioasă prezentă baptiștii s-a implicat în dotarea de clinici noi, spitale, relansarea unor tipografii și edituri creștine, emisiuni radio cu și TV, care au conținut religios. S-a înfiinţat un, Liceu Baptist, școli post – liceale, sanitare, dar și grădinițe, azile, orfelinate, organizaţii caritabile și misionare. Aceasta este o reprezentare succintă a unui crâmpei din prezența baptistă pe meleagurile arădene.^[59] De asemenea^[60] după 1989 s-au construit numeroase biserici noi, în locul în care cele vechi au intrat într-un proces fizic de deteriorare, dar și clădiri noi motivate de o extindere a numărului de credincioși.

10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

Am ales ca etnie romii din oraşul   Arad şi împrejurimi. Biserica   Credința din Arad, a avut până în anul 1989 alte două biserici mai mici   desprinse din biserica mamă Credința. Toate trei sunt biserici viabile ca să poată câştiga suflete pentru Hristos. Din aproximativ 5000 de romi din zonă, au auzit Evanghelia cam 3000 de suflete. Grupul etnic este parţial dispus la o schimbare religioasă, cam 20%, dar 80 % sunt mai mult interesaţi din punct de vedere material, pentru a obţine o viaţă mai bună. Matei 6:24  Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Mentalitatea lor este greu de penetrat în sensul că atunci când fură ceva, ei consideră că merg la cules, sau când se bat merg la război. Atitudinea lor faţă de creştinism este în general pasivă, pentru un grup restrâns, dar destul de rar este duşmănoasă. Speranţa era că o parte din acest grup etnic va accepta Evanghelia. Argumentul strategic esenţial pentru care fraţii s-au îndreptat spre el a fost că o mulţime de suflete merg în Iad. În afara acestui lucru primează şi libertatea religioasă de după 1989, Marea Trimitere din Mat 28: 18-20 dar şi faptul că sunt una din cele mai favorizate pături ale societăţii. Aceste trei argumente sunt destul de puternice pentru a recompensa o receptivitate scăzută. Nu trebuie uitat faptul că proclamare Evangheliei trebuie însoţită şi de aspectul social, dar fără o confruntare a omului cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală, şi aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt. 1 Corinteni 2:15  Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Argumentele citate mai sus se află sub umbrela poruncii divine.

Grupul etnic^[61] este de ţigani, dar nu au un nume specific. Numărul lor variază de la 200 /300, până la 1000 în acelaşi grup. Limba oficială la unele grupuri este limba ţigănească, cu dialectele şi specificul naţional utilizat în interiorul grupului, dar în afara grupului predomină limba Română şi o recunosc ca atare. Ei trăiesc în general la periferia oraşelor, sau a comunelor, în cartiere ţigăneşti, având atracţie în zonele care au cale ferată. De obicei nivelul lor de trai se situează pe trei straturi. Prima categorie sunt foarte săraci, ei trăiesc din cerşit şi furat. O altă categorie sunt tot săraci, dar lucrează ocazional, au un număr mare de copii, dar predomină cerşitul şi furtul ca mod de trai. A treia categorie sunt aceea care s-au îmbogăţit în urma afacerilor oneroase, făcute în ţară sau în Occident. Practic la romi nu există o clasă de mijloc.   Grupurile care mai practică meserii de căldărar, aurari, argintari, cărămidari, etc, sunt din ce în ce mai puţine şi meseriile sunt pe cale de dispariţie. Situaţia lor economică este şi mai grea ca a românilor săraci. Ca trăsături culturale se pot enumera muzica ţigănească, jocul, portul specific, relaţiile tradiţionale de familie şi de clan. Sunt bine conturate obiceiurile pe care le au la nunţi, botezuri, şi înmormântări care sunt puternic legate de tradiţie.

Ei cred în Dumnezeu şi au o anumită frică, de El. Credinţa lor derivă din cea ortodoxă, dar este incompletă şi despre Isus Hristos au o idee vagă. Nu se poate vorbii de acest lucru în procente, iar unele persoane se ocupă şi cu vrăjitoria, iar majoritatea nu îşi practică religia. În general sunt mulţumiţi de felul lor de trai în care nu se pune problema păcatului şi au puţine restricţii în această privinţă. Problema morţii se pune în mod acut, au o mare teamă de moarte şi de judecata lui Dumnezeu. Cea mai mare nevoie spirituală pe care o poate satisface Evanghelia, este problema rezolvării păcatului, implicit obţinerea mântuiri.

Nu există restricţii impuse de guvern după anul 1989 în ce priveşte vestirea Evangheliei, şi unele autorităţi locale au privit cu ochi buni intervenţia misionarilor, pentru că a scăzut procentul actelor antisociale din mijlocul lor. Apar totuşi în cazul lor unele tendinţe şi practici rămase din timpul guvernului comunist, dar ele tind să dispară. Tradiţia la romi este foarte puternică şi factorii sociologici, culturali, sau economici, pot să fie o frână pentru primirea Evangheliei. Uneori aceste împotriviri, pot să apară sub forma persecutării celor botezaţi, de către prieteni, sau familie. Gradul lor de implicare în acte sexuale este crescut, începând de la o vârstă foarte tânără, 11-13 ani, aspect care îşi spune cuvântul chiar şi în momentul în care sunt confruntaţi cu Evanghelia. În general romii nu sunt sinceri, ci cu două feţe, ei nu împing credinţa lor, eticul în sfera laicului în care trăiesc de zi cu zi, cu alte cuvinte rar se asistă la o pocăinţă adevărată cu schimbarea mentalităţii adică la Naşterea din Nou. Soţul este acela care decide felul de credinţă practicată de familie, având o destulă libertate în această privinţă. Soţia are puţine şanse să-şi decidă singură libertatea religioasă şi au fost femei care au riscat mult. Unele dintre surori au suferit pentru acest lucru. În general romii sunt sensibili la dragostea lui Dumnezeu.   Mesajul Evangheliei^[62] se predică   la baza şi media piramidei, foarte rar la vârf. Romii se întorc uşor la Dumnezeu dar tot aşa de uşor renunţă, ei în general nu sunt stabili în credinţă. La predicarea Evangheliei răspund femeile mai în vrâstă, tinerii sunt mai puţin interesaţi. Nivelul grupului pe Scara Engel acopere o plajă cuprinsă între valorile de +2 şi – 2, şi se poate spune că avem o poziţie fără extreme. Distanţa culturală la care se află romii faţă de români este cam de tipul E – 2. În Arad de evanghelizarea romilor s-au ocupat Organizația Misionară Omiv, Biserica Șega la început și apoi Biserica Credința. Biserica de romi din Credinţă s-a ocupat cu vestirea Evangheliei în rândul romilor. În afara organizaţiei Misionară ”Omiv” nu se cunosc alte grupări misionare care au avut ca ţintă, etnia de romi. De asemenea nu există Biblie tradusă în limbă romilor cu excepţia Evangheliei după Matei. În această lucrare mai pot fi angajate şi alte borduri de misiune, dacă se orientează şi din alte zone ale ţării. Contribuţia oferită de noi constă în predicarea mesajului. Efortul misionar este sponsorizat de organizaţia ”Omiv”, pentru cei care sunt implicaţi cel puţin odată pe săptămână în lucrare. Obstacolele sunt de ordin financiar, transport, dar mai ales spiritual, luând în considerare forţele demonice, şi faptul că multe persoane practică vrăjitoria. Soluţia este grupurile de rugăciune care susţin lucrarea. Personalul este format majoritatea din tineri, care au o instruire medie. Structura de „conducere” a bisericii autohtone de romi, este ca şi aceea a bisericilor române. Finanţarea va fi mixtă, constând din autofinanţare, dar şi ajutor din partea organizaţiei misionare ”Omiv”.

Scopul este de a planta biserici în oraşe care au mulţi ţigani. Nu ne-am propus să operăm neapărat cu date şi cu cifre. Se încearcă totuşi ajungerea le biserici cu peste 100 de membrii, dar fără a neglija aspectul calităţii. Ca mod de abordare se foloseşte programe de muzică, programe pentru tineret şi copii, învăţarea limbii engleze. Se prezintă filme creştine, care ulterior sunt comentate şi discutate. Un film care a avut succes a fost filmul Isus, după care s-a făcut referire la Scriptură. De asemenea se întemeiază relaţii de prietenie, vizite acasă, discuţii în familii, ajutor financiar când este cazul, invitarea la domiciliul personal şi la Biserică. Se împart Biblii şi literatură creştină, dar în mai mică măsură ţinând cont de numărul redus a celor care ştiu să scrie şi să citească. În general parteneriatul cu alte grupuri de misiune este dificil se realizat, dar se reuşeşte totuşi susţinerea unor servicii divine care constau în predicare, învăţarea Cuvântului, şi cântări de laudă.   Creşterea biserici se face prin Naştere de fii, în urma evanghelizării şi a lucrării Duhului Sfânt. Obiectivele în ordine cronologică sunt construirea de relaţii, evanghelizări, convertiri, botez şi creştere spirituală, pregătirea liderilor şi a lucrătorilor. Avem nevoie de resurse spirituale în primul rând, persoane care se implică prin post şi rugăciune, dar şi o bază materială. Încă ne rugăm ca şi alţi parteneri să intre în lucrare. Matei 21:22  Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.

 11). CONCLUZII

Considerăm faptul că Marea Trimitere din Matei 28.18-20, nu se limitează doar la trimiterea celor 12 ucenici, ci este vizat fiecare creştin în parte bazându-ne pe preoţia tuturor credincioşilor din Epistola lui Petru care afirmă faptul că :1 Petru 2:9  „Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, dar care nu trebuie să fie înţeleasă în mod greşit. A face misiune de evanghelizare însemnă a fi trimis de către Duhul Sfânt şi de către Biserică în lucrarea de misiune. Acest lucru înseamnă – întoarcerea bisericii dinspre sine în afară – iar evanghelizarea porneşte din inima lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul, iar Isus Hristos şi Duhul Sfânt ne trimite pe noi. Se foloseşte modelul din Scriptură şi în secolul XXI, Fapte 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Nu se inversează ordinea, prima dată trebuie „să ardă” biserica locală, „să aprindă” oraşul din care face parte, localităţile din jur şi aşa tot mai departe sub călăuzirea Duhului Sfânt. Multe biserici prin faptul că şi-au pierdut mărturia inversează ordine şi merg să facă evanghelizare departe de casă, sau există fraţi care nu sunt trimişi de biserică şi nu au suportul spiritual necesar dar merg în misiune. În cazul acesta chiar dacă vor fi succese, ele pot să aibă un aspect îndoielnic, sau convertirile să nu să nu fie de durată. Nu se poate nega faptul că există şi excepţii, dar este de folos să folosim modelul biblic. De asemenea trebuie în mod neapărat ca mandatul cultural să fie supus mandatului spiritual indiferent de circumstanţe. O altă problemă care se ridică este cine anume e aproapele nostru, pornind de la poruncile date de Isus Hristos. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Răspunsul este mai simplu decât ne imaginăm, iar aproapele este omul de lângă noi, din familia noastră, vecinul nostru, colegul de la şcoală, facultatea sau locul de muncă, locurile pe care le frecventă şi lista este lungă. De asemenea trebuie să ţinem seama de faptul că fiecare om are în el urme ale Ymago Dey, care este creaţia lui Dumnezeu şi acest lucru îi dă valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru faptul că Isus Hristos a murit pentru toţi oamenii, Jertfa Sa fiind universală. Dacă pentru noi există oameni albi la faţă, sau negri, mulatri, asiatici, sau diferite clase sociale, viziunea lui Dumnezeu este cu totul alta. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. De aceea în lucrarea de misiune nu trebuie să dăm dovadă de şovinism, rasism, sau alte lucruri negative care ne despart de oameni ci să îi privim pe toţi la fel. Dacă un primar sau om de stat se întoarce la Dumnezeu se face mare vâlvă, un lucru total greşit, dar când ţiganii se întorc la Dumnezeu, acest lucru impresionează mai puţin. Cred că aici creştinii mai au de lucrat la propriul caracter prin post şi rugăciune, pentru a avea o percepţie corectă asupra tuturor oamenilor. Romii au aceeaşi valoare în ochii lui Dumnezeu, ca şi oricare om, iar ţiganii din România a fost şi este cea mai defavorizată clasă socială, dar Evanghelia a ajuns şi până la ei. Există principii de evanghelizare şi metode de misiune, iar conform modelului biblic nu se inversează ordinea în sensul că principiile nu pot fi schimbate, ci doar metodele care sunt o formă de adaptare pentru a vesti Evanghelia. Aşa au făcut apostoli, şi aşa trebuie să facem şi noi. Gândirea celui care face misiune trebuie să fie ancorată în Scriptură aşa cum a făcut Petru în ziua de Rusalii în care a demonstrat prin puterea Duhului Sfânt că Isus Hristosul a fost Mesia cel aşteptat de iudei, sau Pavel la Atena când creează o punte pentru a prezenta un Dumnezeu viu în mijlocul zeităţilor false, şi alţi apostoli şi creştini care au vestit Evanghelia. Se pune accent pe Jertfa lui Hristos, Evanghelia este exhaustivă, nimic în plus, nimic în minus, chiar dacă metodele se schimbă şi este greu de acceptat, dar în fond este o problemă e alegere şi primire a credinţei în Jertfa mântuitoare a lui Hristos. După acceptare şi convertire urmează un proces de înţelegere şi sfinţire a credinciosului. Metodele lui Pavel sunt un bun exemplu în sensul că a fost trimis de biserică, a lucrat în echipă, făcut trei călătorii misionare, a plantat biserici, a rânduit bătrâni şi prezbiteri, şi a reluat traseul, a trimis scrisori de încurajare sau de mustrare. Fără a fi un paradox există principii nou – testamentale de Evanghelizare care au fost valabile în Biserica Apostolică şi care trebuie să fie valabile şi în secolul XXI. Atunci când vorbim de principii, ele trebuie să fie biblice şi este necesară o bază de evanghelizare formată dintr-un grup de credincioşi motivaţi pentru acest gen de lucrarea. Evanghelizarea se face în mod personal de la om la om sau evanghelizarea în masă când creştinul vorbeşte în faţa unei mulţimi. Aşa a făcut Isus, apostolii, credincioşii din Biserica Primară şi ei trebuie să fi un model pentru noi. Evanghelizarea se face în dragoste, care este cerinţa principală ce se impune fiecărui misionar. Biserica are rolul să identifice persoanele care pot şi sunt calificate pentru misiunea de evanghelizare. Atunci când avem rezultate este necesar ca cei convertiţi să fie integraţi în biserică ca de la stadiu de copii să ajungă credincioşi maturi în credinţă. De asemenea pe baza principiilor se pot dezvolta metode noi de evanghelizare, dar care să nu afecteze mesajul Evangheliei. Metodele nu trebuie să fie normative în biserică ci principiile, iar bisericile care au răsturnat această ordine au probleme serioase în ceea ce priveşte aspectul spiritual în biserică. Misionarii au nevoie se susţinere materială şi spirituală în lucrarea de evanghelizare iar această necesitate vizează pe toţi membrii din biserică,   caz în care ierarhia cade. Mesajul de evanghelizare trebuie să fie simplu şi clar concentrat asupra Mântuitorului a învăţăturilor Sale şi a Jertfei de pe Calvar şi se pune accentul pe păcat, pocăinţă, Naştere din Nou, o viaţă de sfinţenie şi intrarea în Noul Legământ prin Botez şi membralitatea într-o biserică locală. La această acţiune trebuie să fie implicată toată biserica începând de la păstor diaconi, comitate şi membrii bisericii. Preoţia tuturor credincioşilor este necesar a fi bine înţeleasă pentru a nu se face greşeli. Credincioşii care fac misiune trebuie să aibă calităţile necesare care într-un anume fel se cultivă şi se învaţă în biserică. Ei trebuie să fie dispuşi să plătească un preţ în atingerea obiectivelor pe care Dumnezeu le pune în faţă. Este necesar să iubească Cuvântul lui Dumnezeu şi pe oameni, cu inima gata de slujire şi să respingă firea pământească. Spiritul de independenţă trebui să fie absent. O viaţă disciplinată şi fără nemulţumiri mai vechi, guvernate de dragoste înseamnă mult. De asemenea cine face Evanghelizare trebuie să fie gata să plătească un preţ în funcţie de circumstanţe. El trebuie să ia hotărâri biblice şi să trăiască după învăţăturile din Ea. Misionarul trebuie să fie în legătură cu oamenii care sunt în necazuri, să fie caracterizat de modestie, şi de dărnicie. De asemenea el trebuie să fie în armonie cu Creatorul şi inima să ardă pentru Hristos. De asemenea cumpătarea este absolut necesară şi este mai bine să tai punţile de retragere către lume, lucru care se face cu ajutorul Duhului Sfânt. Biserica Primară a plătit preţul uceniciei şi am dat exemplu ucenicii care majoritatea au murit martirizaţi şi creştinii car au urmat după ei în cele zece valuri de prigoană până la Constantin cel Mare. Adevărata biserică şi adevăratul creştin au avut şi au de suferit pentru credinţa lor de-a lungul secolelor până în ziua de astăzi şi am dat exemplu creştinii din ţările musulmane (Pakistan), sau ţările ateiste. Începând de la Biserica Apostolică, Biserica Catolică, apoi Ortodoxă, am prezentat în mod succint Reforma Protestantă din anii 1500 – 600 d. Cr, răspândirea credinţei batiste în Europa şi în România, respectiv Ardeal. Lucrarea printre romi în oraşul Arad a avut ca bază de evanghelizare organizaţia Omiv, iar ca biserici au fost implicate Biserica Şega şi Credinţa. După 1989 gradul de libertate a fost mai mare s-au plantat biserici de romi, s-au iniţiat programe pentru tineret, discuţii libere, ajutor financiar, iar serviciile divine au aceeaşi structură ca şi la români. Se împart Biblii şi literatură creştină, plus o serie de activităţi creştine. La fel şi conducerea bisericii este formată din pastor, diacon şi comitet, iar după convertire urmează botezul şi creşterea spirituală, maturizarea credinciosului. Lucrarea merge mai departe prin voia lui Dumnezeu. Romani 10:12  „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” Amin.

12). BIBLIOGRAFIE :

Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel ( format electronic)

“DINAMICA BISERICII” GENE A. GENTZ GHID DE STUDIU, BEE Internaţional

“UCENICII SE FAC NU SE NASC” WALTER A. HENRICSHSEN, LOGOS Cluj 1992

Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

LEWIS, DRUMMOND   Mesajul Crucii, O Teologie Contemporană a Evanghelizării.         Editura Institutului Biblic „Emanuel”   Oradea 2001

„DICŢIONAR BIBLIC”   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.word press.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE   BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

 Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican   Mircea

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980,

Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,

Ardelean Viorel  

^[1] Ardelean Viorel

^[2] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

^[3] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

^[4] Biblia Fapte 14 şi 15

^[5] PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel

^[6] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

^[7] DINAMICA BISERICII pag 61- 67

^[8] DINAMICA BISERICII pag 68-70

^[9] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 231

^[10] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 299

^[11] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 92

^[12] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 101-199

^[13] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   37

^[14] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 224

^[15] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   225

^[16] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   307

^[17] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 178

^[18] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 184

^[19] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 221

^[20] Ardelean Viorel

^[21] Dicționar Biblic pag 1322

^[22] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

^[23] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

^[24] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 15 -17

^[25] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 18

^[26] Dicţionar Biblic pag 1322

^[27] CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON pag 22-23

^[28] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

^[29] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

^[30] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

^[31] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 40 – 44

^[32] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 44 – 49

^[33]Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[34] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[35] Dicţionar Biblic pag 458

^[36] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 122

^[37] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[38] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

^[39] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 135

^[40] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[41] Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

^[42] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[43] Dicţiponar Biblic pag 134

^[44] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[45] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

^[46] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[47] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 142

^[48] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

^[49] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

^[50] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[51] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

^[52] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 9-14

^[53] Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

^[54] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 32-34

^[55] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[56] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1,   p. 72

^[57] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

^[58] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

^[59] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[60] Ardelean Viorel

^[61] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki roomii

^[62] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs intern 1 de de D. Hnatiuc

SUFICIENŢA SCRIPTURII FĂRĂ SUPORTUL ÎNVĂŢĂTURILOR NESCRISE, de Thomas Manton

Responsabilitatea către Cuvântul lui Dumnezeu

SUFICIENŢA SCRIPTURII FĂRĂ SUPORTUL ÎNVĂŢĂTURILOR NESCRISE, de Thomas Manton

UFICIENŢA  SCRIPTURII  FĂRĂ  SUPORTUL  ÎNVĂŢĂTURILOR  NESCRISE    Thomas Manton

            Afirmaţiile pe care le putem extrage din conţinutul predicii sunt acestea :

1. Oricâtă siguranţă am avea în faptul că Dumnezeu ne păstrează în  adevăr, cu toate acestea suntem obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi.
2. Strădania şi băgarea noastră de seamă pot fi folosite în a rămâne statornici în credinţa noastră în Cristos, şi în mărturisirea  şi practica evlaviei.
3. Felul de a rămâne statornic pentru Cristos şi punerea în practică  a evlaviei  înseamnă păstrarea învăţăturilor care  ne-au fost date prin sfinţii apostoli.
4. Şi că în  timp ce apostolii erau în trup existau două modalităţi de a transmite adevărul – prin cuvântul rostit şi scris.
5. Şi că acum, după ce ei au plecat de mult la Dumnezeu şi noi nu mai putem primi de la ei doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor sau cuvintelor scrise.

Concluzie – Scriptura reprezintă tot ceea ce este suficient pentru a susţine credinţa creştină, sau conţinutul tuturor doctrinelor creştine necesare,fără a fi nevoie de un supliment al învăţăturilor nescrise, din moment ce conţine orice materie necesară credinţei, fiind astfel îndestulătoare pentru concluzionarea oricăror controverse.

            „Aşadar, fraţilor  rămâneţi tari , şi ţineţi învăţăturile, pe cari le-aţi primit fie prin viu grai,  fie prin epistola noastră.”2 Tesaloniceni 2:15

            După ce apostolul i-a îmbărbătat pe cei din Tesalonic, i-a îndemnat să rămână constanţi  în adevăr, în porfida încercărilor prin care ar fi trecut. Îndemnurile pe care el li le-a adresat au fost emise în urma-1. alegerii lor (v. 13) şi 2. în urma vocaţiei lor (v.14). Povăţuirea lui, fraţilor, este aşadar de a persevera!

            Observăm următoarele lucruri:

1. Suntem o seminţie aleasă, pentru că Dumnezeu ne-a ales şi ne-a chemat, oferindu-ne totodată şi puterea de a ne opune păcatului şi ispitei.
2. Rămâne să ne îndeplinim datoria, stekete– adevăr ce are conotaţia unui ordin milităresc – mai întâlnim şi altele de acest fel: „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă..! (1Corinteni 16:13), „Staţi gata, având mijlocul încins cu adevărul…” (Efeseni 6:14). Cuvântul sugerează perseverenţă.
3. Mijloacele prin care poţi persevera păstrează  învăţăturile care ne-au fost încredinţate fie prin vorbe sau prin epistole.

Aici constatăm existenţa:

1. A faptei
2. A scopului

(1). Fapta, krateite, cere determinare (un braţ puternic); cuvântul implică o rezistenţă  impresionantă împotriva atacurilor, fie ale  păcatului sau ale persecuţiilor. Cei din Tesalonic erau asaltaţi în ambele moduri: păgânii îi persecutau, iar unii plecaseră din biserică, astfel încât a apărut pericolul iminent al păcatului, gata de a-i perverti şi pe ceilalţi.

Ne vom referi mai întâi, într-un sens general, comun, la învăţăturile care ne-au fost date. Există două feluri: învăţăturile umane şi divine.

Învăţăturile omeneşti sunt anumite practice externe  instituite de către om, transmise mai departe, din părinţi la copii; acestea pot fi sau nu în acord cu  Cuvântul lui Dumnezeu.(1) În acord cu acesta: în practica constituirii familiei Recabiţilor,obicei transmis din tată-n fiu, ei au fost atât de precişi şi  conştiincioşi, încât Dumnezeu ne redă exemplul lor pentru a atrage atenţia asupra  neascultării poporului Său: „Noi nu bem vin! Căci tatăl nostru, Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru ne-a dat următoarea poruncă: Să nu beţi niciodată vin…şi nici să nu zidiţi case, să nu semănaţi nici o sămânţă, să nu sădiţi vii..”( Ieremia 36:6,7). (2) Contrar Cuvântului lui Dumnezeu avem exemplul acelor Farisei din Matei 15 cu versetul 2: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?” Invenţiile religioase ale oamenilor se opun şi sunt nocive sfintelor legi.

Învăţăturile divine sunt fie doctrine revelate de către Dumnezeu, fie instituiri sau practici alese de către El pentru a fi folosite în biserică. Acestea reprezintă baza credinţei, a închinării şi supunerii noastre. Întreaga doctrină a evangheliei  este o învăţătură transmisă şi încredinţată nouă prin mesageri aleşi, după cum au fost apostolii: „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de ine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat! (1 Corinteni 11:2). Aşadar, păstrarea învăţăturilor nu este nimic altceva decât neclintirea de la doctrina apostolică.

Urmează apoi, în al doilea rând, repartizarea învăţăturilor pentru ca să nu poată fi acuzate în nici un fel de vreo înşelăciune, de aceea el spune fie prin vorbe sau prin epistola noastră, şi anume că acestea sunt rostite când este prezent acolo, sau transmise prin epistolă când este absent; mai mult, el spune nu epistole, ci epistolă, referindu-se la prima persoană care le-a scris. Ei erau obligaţi în a demonstra atât credinţă, cât şi supunere, pentru că fie prin vorbe sau scrieri, autoritatea apostolică era aceeaşi. Pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine această afirmaţie, voi dezbate, în cele ce urmează, câteva teorii.

Afirmaţia 1. Oricâtă siguranţă am avea noi în faptul că Dumnezeu ne păstrează în adevăr, suntem cu toate acestea, obligaţi să ne dăm toată silinţa şi să fim precauţi, pentru că apostolul ne-a spus că Dumnezeu îi alesese şi îi chemase la credinţa în adevăr, şi totuşi, mai afirmă: „Fraţilor, staţi tari!” prima cauză sună cam aşa: (1). Când intenţionăm să ajungem la capăt, trebuie să utilizăm anumite metode, altfel simpla intenţie şi dorinţă ni se vor părea suficiente, iar pentru atingerea oricărui rezultat avem nevoie de nimic mai mult decât de voinţă; altfel, leneşul ar fi cel mai înţelept om din lume, cel care ar nespus de multe dorinţe, deşi el nu este dispus să muncească; însă experienţa de zi cu zi arată că rezultatul nu poate fi obţinut fără o muncă sârguincioasă: „Leneşul doreşte mult, şi totuşi n-are nimic, dar cei harnici se satură” (Proverbe 13:4); aceasta este răsplătită cu ceea ce i se cuvine. (2)Indiferent dacă alegerea, chemarea sau promisiunea lui Dumnezeu ne asigură nouă rezultatul, noi nu trebuie să acordăm o atenţie sporită folosirii  sârguincioase a mijloacelor. O asemenea noţiune sau concepţie poate exista în inimile oamenilor, şi de aceea vă chem să o dezvoltăm prin următoarele consideraţii.

Decretul lui Dumnezeu constă atât în obţinerea finalităţilor, cât şi în mijloacele folosite, căci toate scopurile sale sunt îndeplinite prin metode adecvate. „…căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” (2 Tesaloniceni 2:13), căci fără credinţă şi sfinţenie nici un om  nu – L va vedea pe Dumnezeu  sau va putea scăpa de condamnare. Dumnezeu l-a asigurat pe Pavel că „nici unul nu va pieri din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât  a corăbiei” ( Faptele Apostolilor 27:22); şi totuşi, mai târziu, Pavel le spune „Dacă oamenii aceştia nu vor rămâne în corabie, nu puteţi fi scăpaţi” (v. 31). Cum pot fi compatibile asigurarea primită de Pavel de la Dumnezeu cu grija apostolului pentru marinari? Depinde scopul lui Dumnezeu de voia instabilă şi de acţiunile oamenilor? Răspunsul – nu ca şi cauză, de unde îşi primeşte forţa şi tăria, ci ca şi metode, stabilite de asemenea de Dumnezeu, pentru înfăptuirea decretului Său, căci, prin aceeaşi dispoziţie, Dumnezeu stabileşte următorul  lucru pe care-l va face, cât şi metodele prin care îl va înfăptui; şi pentru că Dumnezeu ne-a revelat prin cuvântul Său conjunctura ţinta şi mijloacele Sale, este de datoria omului ca el să   folosească aceste mijloace, fără a aştepta atingerea ţintei fără ele. Dumnezeu intenţiona să-i salveze pe toţi din corabie, şi totuşi marinarii trebuiau să se adăpostească  în corabie; de aceea, ceea  ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Dacă noi separăm aceste lucruri, Dumnezeu  nu-Şi va schimba povaţa, ci noi Îi vom deforma porunca spre propria noastră nenorocire.

Dumnezeul care ne-a îndemnat să-I credem promisiunile, este Cel care  ne-a interzis în a-I  testa providenţa. Matei 4:7 Noi Îl ispitim pe Dumnezeu deseori atunci când dorim ca El să ne dea dovezi extraordinare a purtării Lui de grijă faţă de noi, atunci când metodele obişnuite ne vor servi sau ne vor fi folositoare nouă.

Deşi metodele nu par să aibă vreo legătură cu deznodământul, totuşi, Dumnezeu le-a folosit pentru realizarea ţintei, deci trebuie să le utilizăm şi noi. Spre exemplu – Naaman –Dumnezeu era hotărât să Îl vindece, dar Naaman a dorit să aleagă calea lui, în pofida copilăriei şi îngâmfării sale: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan; şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat” (2 Împăraţi 5:10). Comparaţi cu versetul 13: „Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut?”.  În Ioan 13 cu versetele 6,7 îl vedem pe Petru care trebuie să accepte ca Domnul Isus să-i spele picioarele, chiar dacă el nu vedea atunci beneficiul. La fel avem şi exemplul omului orb care a trebuit să accepte ca ochii să-i fie unşi cu lut, iar mai apoi să se scalde în scăldătoarea Siloamului (Ioan 9:6,7), deşi am crede că lutul mai degrabă ar îngreuna, şi nicidecum nu i-ar vindeca ochii, sau am yice că scăldătoarea nu ar fi putut să-i îndepărteze orbirea: însă, metodele alese de Dumnezeu trebuie folosite, indiferent de neverosimilităţile pe care le-am percepe noi.

Când voia lui Dumnezeu este exprimată în mod clar în ce priveşte un eveniment, El are deja pregătite căile prin care va îndeplini acel lucru. Spre exemplu, în 2 Împăraţi 20:5-7 citim despre faptul că Dumnezeu  era pe deplin hotărât să mai adauge încă 15 ani vieţii lui Ezechia, şi totuşi a trebuit să se mai facă ceva: „Luaţi o turtă de smochine. Au luat-o şi au pus-o pe umflătură. Şi Ezechia s-a vindecat.” Acest lucru ne-a demonstrat pe deplin că nici o promisiune din partea lui Dumnezeu, sau vreo asigurare de-a noastră, nu va împiedica utilizarea mijloacelor; Dumnezeu va  acţiona prin intermediul lor, şi nicidecum nu se va lipsi de ele.

Când vorbim despre lucrurile spirituale, siguranţa îndeplinirii unui fapt este o încurajare a hărniciei, şi nicidecum  a lenei: „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El! (1 Ioan 2: 27,28). Perspectiva stăruinţei ne încurajează în a depune eforturi, pentru ca să putem înainta, şi să propăşim prin diligenţă, decât să întreţinem garanţia, sau să permitem infiltrarea libertăţii trupeşti: „Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg” (1 Corinteni 9:26); noi trebuie să fim entuziasmaţi în ceea ce facem, pentru că avem siguranţa că metodele vor fi eficace.

Afirmaţia 2- Datoria noastră este să rămânem statornici în credinţa în Cristos şi în practicarea evlaviei, în pofida oricărei ispite care s-ar ivi. „A sta neclintit” este mai degrabă o expresie militară, făcând aluzie la un soldat care rămâne pe poziţie, prin aceasta demonstrând opusul a două lucruri:(1) O fugă ruşinoasă; (2) O revoltă trădătoare.

O fugă ruşinoasă implică copleşirea  fiinţei noastre de către povara zilnică a cărei cauză o constituie numeroasele probleme pe care le întâmpinăm datorită susţinerii adevărului: „De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, ţi să rămâneţi  în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:13). Încercarea lor era reprezentată de către necazurile şi persecuţiile cu care erau confruntaţi. Apărarea lor se baza numai pe armătura lui Dumnezeu, care este formată din şase elemente – cingătoarea adevărului şi a sincerităţii, ea fiind un sprijin pentru noi aşa cum ar fi una materială pentru spatele nostru; apoi, platoşa neprihănirii, sau o înclinaţie sfântă şi o dorinţă în a ne face datoria faţă de Dumnezeu în toate lucrurile; urmează scutul credinţei, sau o devotament neclintit faţă de adevărurile Scripturii, fie având forma unei porunci, promisiuni sau a unei avertizări;apoi, coiful mântuirii, sau ceea ce reprezintă o aşteptare sigură şi puternică a slavei viitoare, şi trebuie să avem picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii, simbolizând pregătirea pentru a răbda orice oprelişte în propovăduirea Numelui lui Cristos, Cel care ne-a împăcat cu Dumnezeu, şi nu în ultimul rând, sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Acum dacă vom purta această armătură, oare la ce ne va folosi ea? La a rămâne neclintit şi la a rezista; primul verb îl atribuim unui   soldat,iar al doilea reprezintă poziţia unui cuceritor; noi trebuie să rămânem neclintiţi până războiul va fi câştigat, iar apoi să rezistăm până când domnia întunericului va fi biruită odată pentru totdeauna. Astfel decurge calea noastră spre cer, presărată cu conflicte şi cuceriri, anunţând triumful nostru.

O revoltă trădătoare, sau o cedare în faţa inamicului prin acceptarea acelor lucruri care se situează împotriva Împărăţiei lui Cristos: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” (2 Timotei 4:10). Cei nehotărâţi în inima lor reprezintă cel mai rău tip de apostaţi (nelegiuiţi), şi anume cei care îşi pierd dragostea pentru Dumnezeu, şi plăcerea de a umbla în căile Lui, dorinţa de a fi răsplătiţi într-un mod glorios, renunţând pentru o plăcere minoră, un profit neînsemnat sau splendoarea vieţii, „care pentru mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” ( Evrei 12:15,16). Unii eşuează în plăcerile lor,dar cea mai mare parte dau greş datorită înclinaţiei păcătoase a voii lor; ei sunt nişte oameni care pun accentul pe tot ceea ce e trupesc, profan, nişte nelegiuiţi care nu au înfrânt niciodată mentalitatea lor lumească.; ei preţuiesc lucrurile care nu le îngrădesc pofta lor carnală  şi care îi vor scuti de suferinţă. Pornirea inimilor unor astfel de oameni triumfa cu uşurinţă peste puterea raţiunii lor.

Afirmaţia 3 – mijlocul prin care putem să rămânem statornici este acela de a păstra învăţăturile pe care ni le-au transmis sfinţii apostoli. În cele ce urmează vom demonstra: (1) că doctrina creştinismului propovăduită de apostoli este o învăţătură; (2) şi că păstrarea învăţăturii cu o voinţă de neclintit atunci când alţii vor dori să o deformeze, acesta constituie modul perseverenţei noastre.

1.Voi dovedi că doctrina creştinismului este o învăţătură folosindu-mă de două argumente.

(1)chestiunile care nu sunt evidenţiate prin intermediul naturii sau nu sunt revelate imediat de către Dumnezeu nouă  pot fi fie o invenţie fie o învăţătură. O invenţie reprezintă un anumit lucru în religie care nu este reliefat nici prin lumină naturală, nici în acord cu raţiunea sănătoasă, ci reprezintă o plăzmuire creată cu abilitate, elaborată de mai mulţi şi  infiltrată prin diferite moduri în crezul lumii. Invenţiile de acest fel au reprezentat „boala” omului, şi nicidecum remediul lui: „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii” (Eclesiastul 7: 29). Când filosofii au meditat asupra subiectului numit religie au adus la suprafaţă şi au promulgat o himeră unică: „Fiind că măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit.”(Romani 1:21,22) Aceste invenţii au devenit treptat parte a naturii lui Dumnezeu; ele nu erau utile omului pentru că rana mare a caracterului uman era nevindecată aceasta fiind de fapt frica de moarte şi judecata nepărtinitoare a lui Dumnezeu (Romani 1: 32), astfel încât nu a fost posibilă tihna omului. Cu siguranţă că Evanghelia nu a făcut parte din această categorie, nefiind o invenţie umană ci o revelaţie a lui Dumnezeu;  o descoperire care nu a fost făcută în persoană ci izvorâtă din inima lui Dumnezeu prin Isus Cristos, şi prin El manifestată martorilor aleşi care au putut dezvălui tuturor acest mister ori taină. Aşadar, din moment ce Scriptura nu este o simplă plăsmuire, ci cuprinde multă învăţătură, sau, cu alte cuvinte,o revărsare a adevărului însoţind mărturia Aceluia care a venit să povăţuiască lumea;  nu este o creaţie omenească, ci o taină descoperită de către Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Cristos. De aceea este scris: „ cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare” (Evrei 2:3,4); să fi vorbit mai întâi Domnul, şi apoi Scriptura să ne fi fost confirmată prin cei care L-au auzit? Să-i fi acceptat Domnul ca martori? Într-adevăr, Cristos a încredinţat-o apostolilor, iar ei au transmis-o mai departe: „Şi ce-ai auzit de la  mine, în faşa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). Apostolii au primit evanghelia de la Cristos, iar bisericile şi slujitorii ei, de la apostoli, urmând ca aceasta să fie transmisă mai departe, până când Scriptura a ajuns şi în zilele noastre; aceasta este baza credinţei noastre în Adevăr, şi a mărturisirii numelui lui Isus. Această mărturie, descoperită şi transmisă nouă prin cele mai credibile mijloace şi de care nu  avem nici un motiv să ne îndoim, este atât de autentică, ca şi cum L-am fi auzit pe Cristos ori pe apostolii Săi, în persoană; căci noi avem cuvântul lor scris, deşi nu îi putem auzi propovăduit cu voce tare, autoritatea lui rămânând la fel de puternică. Acesta a rezultat în urma învăţăturilor constante date bisericii, cât şi confirmarea adepţilor şi inamicilor cuvântului, care încă îl mai apelează ca pe un document public autentic, din moment ce au fost atestate de către biserică, aparţinând lui Dumnezeu, şi ca atare constituindu-se ca o sursă de pocăinţă şi sfinţire a multor suflete de-a lungul anilor. Având sprijinul acestor adevăruri divine, creştinismul a reuşit să depăşească toate momentele dificile de pe parcurs, căci nici forţele opresive nu au reuşit să-i stăvilească  desfăşurarea, şi nici disputele iscate de către duşmani nu au pus capăt practicării lui; Cuvântul a fost primit şi transmis din generaţie în generaţie, deşi s-a întâmplat ca uneori să  fie comunicat la mari intervale de timp. Faptul acesta ne uneşte, chiar dacă noi nu am văzut persoanele şi miracolele prin care mesajul a fost confirmat sau nu am auzit prima relatare. Totuşi, înmânarea învăţăturii nouă constituie baza credinţei noastre, de acea îi acceptăm Cuvântul şi suntem incluşi şi noi în rugăciunile Domnului Isus, pentru că El a promis să rămână cu noi până la  sfârşitul veacurilor.(Matei 28:20)

(2). Următorul argument ar spune aşa: religia creştină trebuie să aibă la bază o învăţătură, în mare parte datorată  faptului că aceasta îi constituie fundaţia, ea însăşi fiind o chestiune de credinţă.(1)

Totul a pornit de la faptul că Fiul lui Dumnezeu  a venit de la Dumnezeu pentru a ne îndrepta pe noi spre Dumnezeu; cu alte cuvinte, a luat chip de om, a povăţuit lumea în conformitate prin doctrina şi exemplul Său, ca în cele din urmă să moară pentru păcătoşi, confirmând atât prin viaţa cât şi prin moartea Lui scopul misiunii sale care a dovedit încă o dată că El este Fiul lui Dumnezeu şi Salvatorul lumii. Acum, avem nevoie de o mărturie, o învăţătură, o relatare, care necesită a fi limitate printr-un timp şi loc determinat. Nu ar fi fost potrivit ca Isus să facă tot timpul minuni, să moară, să învie şi să se înalţe la cer la nesfârşit, pentru fiecare om; a fost nevoie ca aceste lucruri să aibă loc o singură dată, într-un loc de pe pământ, în apropierea unor martori distincţi, dar pentru că răspândirea învăţăturilor avea un nivel global, ei au fost cei prin care acestea au fost răspândite; aceste lucruri pot fi dovedite prin martori credibili şi aceasta a fost măreaţa slujbă atribuită apostolilor(Faptele Apostolilor 1:8, 21:22, 2:32, 3:15, 10:39, 40, 41). (2)Pentru că este o problemă legată de credinţă, doctrina este bazată pe această chestiune. Nu putem spune că acceptăm un lucru decât pe baza unei relatări sau mărturii. Pot cunoaşte un lucru prin simţ sau raţiune, dar nu pot să-l cred decât în ,măsura în care el este declarat sau înfăţişat mie printr-o mărturie credibilă. Aşa după cum susţinem că putem vedea lucrurile pe care le percepem cu ochii noştri, sau prin simţul văzului şi cunoaştem acele lucruri redate de raţiune, sau o demonstraţie sigură, tot astfel se spune că credem acele lucruri care ne sunt susţinute de către o mărturie şi prezentare. Spre exemplu, dacă te întreabă cineva: crezi tu că soarele străluceşte ziua-n amiază? ,tu vei răspunde – nu cred,dar o văd. Aşadar dacă cineva te întreabă – crezi tu că doi înmulţit cu doi fac patru şi trei înmulţit cu doi rezultă şase?, tu vei răspunde: nu cred dar cunosc lucrul acesta pentru că o raţiune sigură şi evidentă îmi spune că doi este jumătatea lui patru, trei este jumătatea lui şase, căci fiecare întreg consistă din două jumătăţi. Însă dacă cineva te-ar întreba – crezi tu că soarele este mai mare decât pământul? , tu vei spune – da, cred, pentru că deşi ochiul tău nu a descoperit acest lucru şi chiar dacă nici un alt om neştiutor nu cunoaşte o demonstraţie a acestuia, totuşi având autoritatea oamenilor învăţaţi, care dovedesc competenţe în acest caz, ar fi o adevărată încăpăţânare absurdă  de a nu crede acest fapt. Aplicaţi acum acest lucru misterelor dumnezeirii revelate în evanghelie : Dumnezeu nu poate fi văzut de către ochiul uman, pentru că este invizibil, nici descoperit sau înţeles de raţiunea umană, pentru că El depăşeşte raţiunea umană, totul depinzând de dragostea şi voia arbitrară a lui Dumnezeu(Ioan 3: 16). Totuşi tu Îl accepţi, pentru că Dumnezeu s-a revelat profeţilor şi apostolilor; El Însuşi fiind Adevărul şi Înţelepciunea, nu poate înşela sau nu poate fi înşelat; prin urmare îl crezi cu siguranţa unei credinţe divine, şi nu mai ai îndoieli în ceea ce îl priveşte aşa cum te raportezi lucrurilor pe care le vezi cu proprii ochi, şi le cunoşti şi înţelegi datorită unei demonstraţii sigure. Simţul văzului poate fi înşelat, iar raţiunea umană poate greşi, dar este imposibil ca Dumnezeu să se amăgească sau să fie amăgit. S-a dovedit de multe ori că oamenii preferă autoritatea şi reputaţia unui om pe care ei îl consideră în mintea lor a fi înţelept şi destoinic; spre exemplu, acel om care crede că soarele este mai mic decât pământul, totuşi el nu se încăpăţânează să îşi susţină opinia când aude faptul că un filosof priceput şi renumit afirmă contrariul. „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui dumnezeu este mărturisirea, pe care a făcut-o El despre Fiul Său.”(1 Ioan 5:9) Dacă această mărturisire a lui Dumnezeu este înfăţişată prin mesageri autorizaţi ca fiind fundamentul credinţei, ce poate fi aceasta altceva decât învăţătura? Credem în Dumnezeu datorită faptului că am auzit despre El printr-un „Propovăduitor” (Romani 10 : 14).Propovăduitorii obişnuiţi ne prezintă voia Lui însă cei remarcabili o confirmă; predicatorii de rând ne înştiinţează, însă Cristos şi apostolii ne oferă siguranţă; iar prin mărturisirea şi învăţătura lor, credinţa noastră se contopeşte în cele din urmă în Adevăr care este Dumnezeu.

Păstrarea acestei învăţături reprezintă cel mai minunat mod de a rămâne statornic în credinţa în Isus Cristos şi în proclamarea Numelui Său, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de Cristos şi apostoli Săi, există o călăuzire clară, cât şi promisiuni certe pe care oricine se poate baza. Pentru că nimic din ceea  ce au făcut ei de cunoscut despre Cristos nu a fost o invenţie, ci purul adevăr, căci ei fuseseră părtaşi la cele întâmplate (2 Petru 1:16,17, 1 Ioan 1:1-4) şi astfel ei puteau susţine atât autoritatea poruncilor sale cât şi siguranţa promisiunii Lui, şi acestea toate cu un drept absolut. Fără această revelaţie noi nu am avea nici o credinţă, nici o autoritatea căreia să ne supunem, sau vreo întrezărire a unei şanse de a fi fericiţi. Pentru că nu putem aştepta de la Dumnezeu ceva ce El nu a promis, sau să facem  ceva ce El nu a poruncit; nu putem aştepta fericire de la  El în necazurile sau problemele noastre fără a ţine cont de voia Lui permisivă si de asigurarea Lui. Însă, în această doctrină încredinţată nouă, găsim tot ceea ce avem nevoie:  credinţă, dependenţă, fericire – toate fiind suficiente  în a împlini dorinţele oricărui om. (1) Nu poţi să ai o credinţă adevărată până când nu dispui de o mărturie clară a revelaţiei lui Dumnezeu, deoarece credinţa  înseamnă încrederea în lucrurile pe care Dumnezeu Însuşi  le-a făcut de cunoscut. Nu se poate numi credinţă, ci  fantezie dacă am crede nişte lucruri pe care El nu le-a revelat, sau nu se poate numi încredere corespunzătoare atunci când  avem siguranţa că ne va da ceea ce El nu ne-a promis niciodată; aceasta ne-ar expune la o reală dezamăgire, de aceea  nu vom avea nicicând stabilitatea necesară decât atunci când vom rămâne neclintiţi în învăţătura care izvorăşte direct din Dumnezeu. (2) Nu putem vorbi de supunere, pentru că aceasta înseamnă să îndeplinim ce ne porunceşte Dumnezeu pentru că aşa a spus El. Motivul fundamental al supunerii implică luarea în considerare a voii lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:3, 5:18, 1 Petru 2: 15). Să facem ceea ce Creatorul nu ne-a cerut, utilizând alte motive, nu înseamnă supunere; în situaţiile dificile, sufletul  nu-şi poate îndeplini datoria până când noi nu suntem convinşi că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi. Acum, pentru a cunoaşte voia Lui, noi suntem deseori îndemnaţi să consultăm Scripturile, dar nu ni se cere să consultăm biserica, pentru a descoperi ce învăţătură posedă ea în instruirea noastră în a ne face datoria. (3) Nu putem aştepta să avem siguranţa fericirii. NU putem fi siguri de aceasta până când nu ştim din ce categorie facem parte atunci când Cristos ne va judeca, şi anume dacă vom fi printre cei răsplătiţi sau pedepsiţi în ziua din urmă. Acum, El ne va judeca „după Evanghelie” (Romani 2:16, 1 Tesaloniceni 1:8). Supuneţi-vă Evangheliei şi veţi avea parte de o călăuzire desăvârşită înspre fericire, însă dacă veţi neglija această măreaţă salvare, sau veţi fi necredincioşi în trăirea ei, acest Cuvânt vă va condamna, şi Dumnezeu va confirma sentinţa acestuia.

Afirmaţia 4 – În timpul vieţii apostolilor, existau două modalităţi de propovăduire a adevărului, şi anume prin vorbe sau prin scriere. Apostolii au călătorit foarte mult şi L-au propovăduit  pe Cristos; cea mai evidentă dovadă este cartea faptele Apostolilor, pe care consider că  nu e nevoie să o citez aici în întregime pentru a mă face crezut. Nu doar că au predicat, ci au şi scris, ambele lucruri făcându-le simţind îndemnul Duhului Sfânt, care le-a  direcţionat călătoriile, şi i-a inspirat în scrierea epistolelor. Prin faptul că ei nu au putut fi întotdeauna prezenţi în bisericile nou plantate, prin apariţia unor erezii sau a unor discordii care nu au putu fi evitate din mijlocul creştinilor nestatornici, Dumnezeu a folosit aceste fapte în beneficiul bisericii de mai târziu. Aflaţi într-o împrejurare sau alta, apostolii s-au văzut nevoiţi a scrie, „m-am văzut silit să scriu…” (Iuda 3).În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat legea cu  multă măreţie şi putere, după aceea permiţând ca a să fie scrisă pe table de piatră pentru a putea fi utilizate constant de către poporul Său; la fel şi profeţii, mai întâi şi-au  rostit profeţiile, iar apoi le-au scris; apostolii au propovăduit  mai întâi doctrina evanghelică, mai apoi încredinţând-o prin scris generaţiilor următoare. Şi chiar dacă toate lucrurile transmise de către ei nu a fost cuprinse într-o singură predică sau epistolă, totuşi, treptat, canonul Noului Testament s-a constituit şi a fost făcut desăvârşit prin scrierile evangheliştilor şi a apostolilor.

Afirmaţia 5- Chiar dacă apostolii au plecat demult la Dumnezeu, şi noi nu mai putem primi prin vorbe doctrina vieţii, trebuie să rămânem credincioşi Scripturilor, Cuvântului scris. (1) Suntem învăţaţi să facem aceasta de către Cristos şi apostolii Lui. Isus a apelat întotdeauna la scrierile Vechiului Testament, atât împotriva tradiţiilor, pe care El le condamna (Matei 15:2), cât şi împotriva proorociilor false: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici dacă  ar învia  cineva din morţi (Luca 16:31). Apostolii au recurs la această dovadă: „şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Faptele Apostolilor 26:22). Când ei au susţinut că au fost martori, şi că aşadar  mărturia lor este una veridică,   totuşi ei au spus „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte…”(2 Petru 1:19). N-ar fi oare un lucru înţelept din partea noastră să facem şi noi la fel? (2) Noi trebuie să rămânem credincioşi Scripturii deoarece aceste lucruri au fost scrise pentru noi: „Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (1 Ioan 1:4).Apostolii, pregătindu-se  de părăsirea acestei lumi, erau conştienţi de  nestatornicia gândurilor omeneşti, şi de pericolul coruperii doctrinei creştine, dacă nu rămânea în urma lor o scriere autentică; de aceea ei au scris atât de complet încât nu mai avem nevoie de nimic pentru a ne desăvârşi bucuria ori fericirea.(3) Datorăm fidelitate şi datorită faptului că Scriptura este perfectă. Perfecţiunea sa este evidenţiată şi prin finalitatea şi prin  scopul folosirii ei, şi anume acela de a ne aduce la cunoştinţă acele lucruri care privesc credinţa, sarcina şi fericirea noastră. (1)Mai întâi credinţa în Cristos. Dacă sunt scrise îndeajuns de multe lucruri despre acest scop, nu mai avem nevoie de învăţături nescrise pentru a ne completa trăirea. Sfântul apostol Ioan ne spune că ar fi putut scrie mult mai multe lucruri, „dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui”(Ioan 20:30,31). Cu siguranţă că nimic nu poate produce credinţa n Cristos; scopul este emis în mod suficient, autorizaţia revendicării este aşternută  într-un nou acord, iar încurajările de a crede sunt clare şi puternic exprimate. Ce ar putea cere omul mai mult de-atât? Are o regulă perfectă, desăvârşită prin felul ei, şi prin modul la care foloseşte.(2) În al doilea rând, Scriptura ne face de cunoscut slujba noastră; aceasta este susţinută îndeajuns. Apostolii ne spun că harul Lui Dumnezeu, fie luat în mod obiectiv ca harul din evanghelii, sau, subiectiv, harul din inimile noastre, ne învaţă: dacă îl privim ca pe unul  impersonal, acesta porunceşte, direcţionează; luat ca har subiectiv, acesta convinge şi învaţă ce să faci, „ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele  lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie…”( Tit 2:12). Aici sunt enumerate toate părţile constituente ale slujbei unui om: cumpătarea se raportează la  stăpânirea de sine, dreptatea la relaţionarea la semenii noştri, şi evlavia se referă la apropierea şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Acum, găsim noi oare în Scriptură ceva ce să fie deficient în privinţa fie a închinării, dreptăţii sau sfinţirii personale? De aceea, nu avem cu siguranţă nevoie de o altă regulă, pentru că este scris tot ceea ce oamenii sunt obligaţi să facă indiferent de locul sau timpul de-a lungul istoriei, sau de circumstanţele pe care Dumnezeu le va îngădui.  Astfel se cuvine să fie legea  Regelui Regilor şi a Celui care instituie legea; într-adevăr, este atât de perfectă, încât oricare altă cale ar fi constituită, aceasta ar reacţiona îndată împotriva noţiunilor pe care le avem sau ar trebui să le avem despre Dumnezeu şi referitor la închinarea noastră sau ar încălca, perverti libertatea şi natura omului.(3) În al treilea rând, Scriptura ne aduce fericire, căci doctrina şi ordinea stabilită este capabilă să ne înveţe că salvarea ne este suficientă, de altfel cum sunt şi sfintele Scripturi: „din pruncie cunoşti sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Cristos” (2 Timotei 3:15). Mai mult chiar „…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”(verse 17).

Dacă Scriptura îl conduce spre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin Cristos, şi El ne salvează sufletul, de ce ne-am mai interesa noi de ce se întâmplă mai departe?Acum, Scriptura nu oferă fiecărui creştin în parte această cunoaştere, ci omul lui Dumnezeu, care are chemarea de a-i învăţa pe alţii, nu trebuie să se îngrijoreze mai departe, căci el îşi ia învăţătura din Scriptură pentru a reuşi să-şi  îndeplinească slujba. De aceea ne oprim aici şi rămânem, pentru că avem o lege cuprinzătoare, o întreagă  înregistrare a doctrinei creştine.

Scopul 1- Să nu căutăm o altă lege decât Cuvântul lui Dumnezeu. Papistaşii pretind ca învăţăturile nescrise să fie tratate cu acelaşi respect şi reverenţă cu care abordăm şi Scriptura. Însă voi, fraţilor, rămâneţi tari păstrând  învăţătura apostolică: nu o putem primi direct prin vorbele lor, de aceea trebuie să primim ceea ce a fost scris, altfel nu ne vom putea împotrivi înşelătoriilor şi minciunilor anticristului. Aceste scrieri apostolice au fost primite în toate timpurile şi momentele bisericii încă de la început; toate disputele care au existat între creştini au fost judecate ca ezitări. Creştinii care puneau la îndoială veridicitatea lor nu erau creştini adevăraţi  dar pentru că avem de a face cu un popor care va sacrifica totul în onoarea şi interesul biserici lor, şi ştiind că ei nu vor putea sta înaintea lumina scripturilor, au făcut tot ce au putut să slăbească autoritatea, suficienţa şi  claritatea lor, astfel încât să nu avem o religie fără mărturisire şi recomandarea bisericilor; de aceea voi rezuma problema şi o voi trata din nou.

Pentru că omenirea zăcea în întuneric şi în umbra morţii, a fost necesar ca Dumnezeu şa se descopere într-un fel sau altul, pentru ca noi să ştim care este slujba şi fericirea noastră, pentru a ne fi nouă bine şi pentru a încheia într-un mod fericit. Fiind influenţaţi de păcat, noi de multe ori confundăm lucrurile, şi luăm drept lumină răul, şi ca întuneric lumina, ceea ce e bine luăm drept rău, iar răul îl privim ca bun, cântărind lucrurile în balanţa instinctelor noastre pe care încercăm să le împlinim. Confundăm atât numele cât şi natura lucrurilor, şi umblăm într-un labirint format din sute de dileme, de aceea Dumnezeu în dragostea lui faţă de omenire ne-a dat direcţii sigure în Cuvântul Său, care este „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”(Psalmul 119:105). Acordaţi atenţie cuvintelor „candelă „ şi „lumină”; folosim o candelă în timpul nopţii, iar pe parcursul zilei avem lumina soarelui; fie zi sau noapte noi suntem învăţaţi să ne continuăm drumul. Evidenţiaţi apoi cuvintele „cărare „ şi „picioare”; unul simbolizează calea noastră şi cursul general al vieţii, celălalt reprezintă acţiunile noastre individuale, făcând referire la acele lucruri care implică religia; găsim povăţuiri în Cuvânt despre acestea. Mai mult decât atât condiţia omului este de aşa natură încât omul are nevoie de o salvare supranaturală, care, depinzând de dragostea şi harul lui Dumnezeu, nu poate fi descoperită de noi în mod întâmplător, pentru că aceea poate judeca lucrurile necesare, dar nu şi lucrurile care depind de voia lui Dumnezeu. De aceea trebuie să existe o revelaţie divină.

Din moment ce este necesar ca Dumnezeu să-şi descopere voia într-un fel sau în altul poporului Său, trebuie ca aceasta să se întâmple prin oracole, viziuni, visuri, sau prin mesageri extraordinari, care prin cuvintele rostite au putut să ni-l transmită, sau prin scris, folosindu-se de oameni învăţaţi obişnuiţi, a căror vorbe pot păstra cunoaşterea în biserică. S-ar putea ca metodele anterioare să fie suficiente, însă dumnezeu a considerat de cuviinţă să reveleze doar câteva adevăruri pentru a nu împovăra memoria; oamenii trăiau mult şi erau de o simplitate rară, iar biserica era restrânsă la o arie mică nefiind expusă atâtor probleme şi schimbări care au apărut pe parcursul ultimelor secole. Dar odată ce Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, aceste metode extraordinare au încetat, „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…”(Evrei 1:1-2 ). După cum Dumnezeu a vorbit mai înainte „polutrovw”, în diferite feluri, şi anume prin viziuni, oracole, visuri, la fel „polmerw”, în diverse momente, prin diferiţi paşi şi niveluri, El a adus la cunoştinţă lumii adevărurile necesare omului, descoperindu-le treptat şi nu toate dintr-o dată, până când „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu -I  dă  Duhul cu măsură” (Ioan 3: 34). Profeţii, cărora Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin viziuni, oracole, visuri sau prin coborârea Duhului Sfânt peste ei, aveau aşadar Duhul, într-o anumită măsură, pentru a-i ajuta în îndeplinirea unei ţinte sau transmiterea unui mesaj de la Dumnezeu. Însă când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său iubit să reveleze întreaga doctrină a credinţei şi să declare  voia Tatălui Său cu multă autoritate şi putere, El a stabilit o dată pentru totdeauna  regula credinţei. Aşadar ne se cuvenea ca El să fie urmat de mesageri sau ambasadori din cer, sau de alţi mesageri infailibili, ci  a  trimis imediat în lume alţi ucenici. Astfel, orice altă cale anterioară neobişnuită nu a mai fost utilizată, urmând ca noi să rămânem cu regula afirmată de Isus.

Fiind că nouă ne-a rămas această regulă, a fost necesar ca ea să fie învăţată nu doar prin cuvinte, ci  a fost  aşternută şi pe foaie, căci Cristos s-a ridicat la cer, iar apostolii nu au dăinuit, ne mai existând şi alţi oameni inspiraţi în mod divin; pastorii obişnuiţi şi învăţătorii nu pot scrie noi articole pe tema credinţei, ei clădind doar pe fundaţia pusă de apostoli (1 Corinteni 3:10), sau pe aceea doctrină inspirată în mod divin pe care ei au transmis-o bisericii. Într-adevăr, aceea doctrină nu poate fi protejată de uitare şi de alterare (fracţionare) fără a fi scrisă, de aceea Dumnezeu a justificat aceasta ca fiind calea cea mai sigură. Lucrurile care sunt transmise doar prin vorbe, sau sunt date din mână în mână, , pot fi schimbate, scindate sau pierdute în întregime cu lejeritate. Cu siguranţă că, dacă veţi lua în considerare lenea, înşelăciunea, neseriozitatea omului, cât şi stările josnice  care îl pot atrage  cu uşurinţă la năruirea sau la coruperea adevărului, care le este contrar, veţi vedea ca necesară o păstrare autentică, prin care adevărul să fie separat de ceea ce e greşit. E important ca biserica, răspândită în lumea întreagă, să aibă adevărul la îndemână, şi fiecare credincios să deţină doctrina  pentru folosul şi alinarea lor, aceasta fiind  proprietatea unui om binecuvântat care „îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmi 1:2). Cu alte cuvinte, cât timp au trăit apostolii, a fost un lucru înţelept să  primeşti învăţătura din cuvintele lor,dar acum că ei au murit, o vom prelua din scrierile lor. Dacă Dumnezeu a considerat necesare scrierile şi în timpul acelor căi neobişnuite care au existat în trecut, ele sunt cu atât mai necesare în ziua de azi, pentru că biserica creştină este expusă la revărsări numeroase de persecuţii, la tot felul de prefăcătorii ale ereticilor, în special la înşelătoriile anticristului, de care am fost avertizaţi anterior, în acest capitol, ele fiind descoperite ori detectate prin contrarietatea lor la cuvântul scris.

Odată ce acest adevăr a fost scris, umblarea în acord cu el reprezintă atât o metodă sigură cât şi aplicarea regulii. Este un lucru înţelept, pentru că a fost scris de către apostoli şi evanghelişti, oameni sfinţi atinşi de Duhul Sfânt. Apostolii nu şi-au pierdut infailibilitatea în momentul în care au aşternut pe foaie ceea ce ei propovăduiau; acelaşi Duh  care îi asista în vestirea doctrinei prin cuvinte îi însoţea şi atunci când ei scriau; doctrina este suficientă şi desăvârşită deoarece ea conţine toate lucrurile necesare oamenilor pentru a crede şi pentru a se pregăti pentru veşnicie. Lăsaţi-i pe ei să numească ce este necesar dincolo de ce ni se recomandă acolo, sau poate fi dedus de acolo. Într-adevăr, nu doar că ea cuprinde lucrurile esenţiale, ci şi părţi integrale a religiei creştine, şi de aceea nu poate aparţine religiei noastre ceva ce nu apare acolo. Principiul celor dinaintea noastră a fost: „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20). Aşadar  totul a fost pus la încercare de către  Moise şi profeţi, şi totul trebuie să fie acum încercat de către apostoli şi profeţi, căci ea este fundaţia credinţei,a închinării să a supunerii noastre. (Efeseni 2:20)

Îi acuzăm pe papişti de faptul că pretind o egalitate a autorităţii învăţăturii lor separate, nedovedite şi nescrise cu cea conţinută în Cuvântul scris a lui Dumnezeu. Marea lor greşeală  poate fi considerată ca existând cu privire la scop şi subiect,şi anume că aceste învăţături nu sunt doar nişte obiceiuri nesemnificative, ci puncte esenţiale, necesare practicii credinţei creştine; astfel, chiar dacă un creştin nu este în întregime supus Cuvântului lui Dumnezeu,şi nu respectă ceea ce a promis odată cu botezul său, şi totuşi nu se supune acestor tradiţii nescrise, îi lipseşte un lucru important în trăirea credinţei, şi astfel necesar vieţii veşnice, lucru care este contrar celor scrise în Marcu 16:16- „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit, dar cine nu va crede, va fi osândit” şi „Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:3). În oarecare măsură, referindu-ne la subiect, pentru că ei susţin că sunt cei care au păstrat acele lucruri, şi că nimic nu trebuie luat ca învăţătură apostolică decât ceea ce a fost transmis  prin autoritatea lor; ei consideră că biserica trebuie  lăsată sub tirania şi uzurparea  unei dezbinări, că învăţătura apostolică trebuie aservită intereselor lor, căci nu deţine nici o evidenţă istorică veridică. Acum practicile înşelătoare, necinstite  pe care ei le-au utilizat pentru a promova această uzurpare în bisericile lui Cristos i-a transformat în  oamenii cei mai puţin demni de a fi crezuţi. Acum în ce priveşte metoda, maniera, ei vor să  primim aceste lucruri „pari reverentia” şi „pietatis   affectu” – adică cu aceeaşi reverenţă şi afecţiune pioasă cu care primim Scriptura, şi astfel poziţia omului este alăturată celei ce aparţine lui Dumnezeu, iar învăţăturile  nedovedite puse la egalitate cu doctrinele credinţei. Părerea lor este rea, însă practica lor este şi mai rea, pentru că ei demonstrează că acestea valorează mai mult decât Scripturile, după cum superstiţia a abundat în propriile ei  lucruri. Au pronunţat vreodată vreunul dintre învăţaţii lor aceleaşi lucruri pe  care ei îşi iau libertatea de a le rosti despre Scriptură? S-au considerat ei vreodată element de scriere sau călimară, pergament divin, o imitaţie, sau o deviere  nesemnificativă, ori o doctrină obscură, ambiguă? Au afirmat cu uşurinţă aceste blasfemii despre Scriptură, dar au vorbit ei oare cu adevărat despre învăţătură? Oamenii lor de rând sunt de sute de ori mai bine pregătiţi în ce priveşte învăţăturile lor decât în doctrina salvării; ei se preocupă mai mult de postul Paştelui şi de săptămânile de post, în loc să se preocupe de înţelegerea doctrinei referitoare la condiţia efemeră şi la salvarea lui. Se poate numi aceasta  reverenţă egală şi afecţiune pioasă cu privire la scripturi şi la învăţături? Ei nu ne vor oferi niciodată un cuprins întreg al  tradiţiilor nescrise necesare studierii lor de către creştini, fie poate din cauza că acestea ar uimi poporul prin mulţimea lor, sau poate datorită faptului că oamenii nu ar mai şti câte dintre ele sunt lipsite de susţinerea biblică, şi astfel ar fi descoperiţi ca fiind impostori.

Chiar dacă găsim aceste greşeli la papistaşi, nu respingem toată învăţătura.

[1.] Şi asta  pentru că însăşi Biblia este o învăţătură, aşa după cum am dovedit anterior, fiindu-ne transmisă prim mijloacele cele mai credibile, pe care nu avem motiv să le punem sub semnul întrebării. Scripturile Vechiului Testament au fost păstrate de către evrei, „prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2). Protestanţii primesc toate cărţile pe care ei le-au acceptat în canonul lor. În ce priveşte cărţile Noului Testament, ele au fost primite de biserica creştină de la cei a căror timp îl poartă, şi prin învăţătura constantă universală a bisericii ne-au fost transmise nouă; nu avem mai multe motive de a nu le crede decât avem în ce priveşte legile şi statutele emise de  conducătorii şi parlamentarii care au trăit cu mult timp înaintea noastră. Într-adevăr, putem să le acordăm o mai mare încredere, pentru că vorbim despre ceva ce valorează mult mai mult, aceste scrieri purtând semnătura şi prezenţa Duhului lui Dumnezeu,  şi au fost binecuvântate de El spre convertirea şi sfinţirea multor suflete, fiindu-ne transmise mai departe  prin intermediul multor credincioşi până în zilele noastre: prin ei, creştinismul a fost păstrat în lume, în ciuda păcatului existent, reuşind să depăşească toate piedicile de pe cale.  Persecuţiile întreprinse de forţele opuse nu l-au suprimat, nici disputele inamicilor  nu au stăvilit practicarea religiei, ci, din generaţie în generaţie, Cuvântul lui Dumnezeu este primit şi transmis posteriorităţii.

[2.] Dovezile creştinismului se bazează pe situaţii, cum ar fi învierea Domnului Isus din morţi, care poate fi dovedită numai prin mărturii, care, în acest caz atât de neobişnuit, trebuie autorizat şi făcut valabil lumii prin miracolele care l-au însoţit. Acum,  prezentarea acestor lucruri ne este înfăţişată  prin învăţătură, care fiind indiscutabilă, ne oferă o temelie sigură a credinţei aşa după cum le-a oferit şi celor care au vieţuit în timpul apostolilor şi i-au auzit propovăduind, le-au văzut miracolele. Lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu nu au fost destinate doar pentru acea  perioadă în care au avut loc, ci şi spre folosul celor care urmau să audă despre ele prin mijloace credibile (Ps. 114:4, Ioel 1:3, Ps. 20:3-7). Aceste lucruri au fost făcute pentru ca ei „să-şi pună speranţa în Dumnezeu”.

[3.] Există câteva doctrine extrase din importanţa Scripturii, care ne sunt confirmate şi mai mult atunci când sunt observate în folosirea şi practica bisericii, cum ar fi  binecuvântarea copiilor, ziua Domnului, intonarea psalmilor în închinarea noastră, etc.

[4.] Există anumite cuvinte care, într-adevăr, nu sunt găsite în Scriptură, şi totuşi sunt favorabile şi utile în a descoperi înşelătoriile ereticilor, referitoare la trinitate, providenţa divină, întruparea, procesiunea Duhului Sfânt, mulţumirea, etc.

[5.] Nu respingem toată istoria bisericii, sau operele scriitorilor antici cu privire la intervenţiile lui Dumnezeu în zilele acelea, toate acestea participând la instruirea noastră, constituindu-se ca nişte încurajări de a ne pune credinţa în Dumnezeu.

[6.]  Există anumite utilităţi sigure şi obiceiuri ori evenimente obişnuite sau sacre, cât şi alte acţiuni, pe care nu le nesocotim, dar pe care le acceptăm în măsura în care natura lor variabilă şi condiţia lor o permite; nu le respingem pentru că au fost practicate odată, dar nici nu le dăm atenţie când legea generală a informării cere omisiunea lor. Însă, lucrul cu care nu suntem de acord este acela ca învăţăturile omeneşti să aibă aceeaşi  autoritate şi rang înalt cu revelaţia clară a lui Dumnezeu. Acele corupţii şi uzurpări, care situează Roma înaintea celorlalte biserici, şi îl numesc pe papă, conducător al  bisericii universale vizibile, şi delegat al lui Cristos, fără a deţine permisiunea şi numirea primită de la El, sunt impuse cu forţa lumii ca fiind învăţături apostolice, si susţine că trebuie primite cu aceeaşi reverenţă religioasă cu care întâmpinăm  cuvintele Scripturii. Considerăm acest lucru pe cât se poate de josnic, ca fiind  evident, fals şi având un efect distructiv asupra creştinismului.

http://www.voxdeibaptist.org/suficienta_scripturi.htm

GHID AL CUNOŞTIINŢELOR BIBLICE DE BAZĂ NECESARE LA DEMASCAREA FALSURILOR SPIRITUALE, APĂRAREA EVANGHELIEI ŞI PROTEJAREA SUFLETELOR NOASTRE

Pentru a vă uşura munca (sau mai degrabă, îndatorirea creştină!) de detectare a cultelor, falsurilor spirituale şi a religiilor false, vreau să vă prezint principalele caracteristici comune ale cultelor, caracteristici depistate în urma comparării doctrinelor şi teologiei lor cu Scriptura, autoritatea finală în materie de religie. Această practică este familiară celor ce doresc să păstreze caracterul integru al credinţei creştine. Testul de faţă nu are pretenţia să fie exhaustiv, dar în confuzia religioasă existentă în ţara noastră este nevoie să se efectueze astfel de „teste”, ce sunt comparaţii ale doctrinelor acestor mişcării cu doctrinele Scripturii. Ele vor fi revelatoare cu privire la multe religii indigene cât şi cu privire la cele importate după Revoluţie, deoarece „toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală (revelate, expuse, demascate); pentru că ceea ce scoate totul la iveală, este lumina”(Efeseni 5:13). Ce ne îndreptăţeşte să numim un anume grup religios, cult sau sectă? Sau să osândim o doctrină sau o teologie ca fiind falsă? Lumina!Cuvântul lui Dumnezeu este lumina care le demască şi totodată le condamnă. Cei ce nu cred că Scriptura poate oferi coordonate atât de exacte în determinarea naturii unei doctrine sau mişcări religioase, probabil că nu recunosc autoritatea ei şi folosesc alte criterii, cum ar fi tradiţia sau experienţa.

O altă motivaţie pentru efectuarea unui astfel de test este, dragostea. Dragostea încarnată, adică Domnul Isus Hristos i-a demascat pe farisei folosind termeni care erau foarte duri („hypocrites”, în greacă) doar fiindcă îi iubea pe aceşti oameni şi dorea ca ei să vadă că se înşelau singuri. El urma să moară chiar şi pentru ei! Dragostea creştină trebuie să rămână şi pentru noi motivaţia în demascarea falsurilor spirituale şi confruntarea celor ce le proclamă. Să nu uităm că membrii cultelor sunt şi ei suflete pentru care Isus a murit, iar Lumina Evangheliei lui Isus Hristos este exact ceea ce le trebuie pentru a realiza că sunt adepţii „unui alt Isus”, primitorii „unei alte evanghelii” şi a-i „unui alt duh” (2 Corinteni 11:4). Să le-o predicăm, păstrându-ne în dragostea desăvârşită a lui Isus!

Iată acum cele mai evidente caracteristici întâlnite la astfel de mişcări:

DENUNŢARE A ALTORA. Se manifestă prin înstrăinarea de oricine nu crede teologia Ior şi nu se alătură Ior, ajungând la ELITISM RELIGIOS. Observaţi expresii ca, „doar noi suntem biserica adevărată”, „doar…cunosc adevărul”, „toate celelalte grupuri creştine sunt false, greşesc”, etc. O vehementă critică este îndreptată împotriva oricărui alt grup creştin. Nimeni nu pare să intre în graţiile acestei organizaţii. Ei „sunt” poporul lui D-zeu!

PREZENTAREA UNEI IMAGINI FALSE A NATURII, PERSOANEI ŞI LUCRĂRII LUI ISUS HRISTOS (a unei alte imagini decât cea Scripturală).

Negarea Dumnezerii lui Hristos (vezi, Ioan 1:1, 5:18,10:33 ; Tit 2:13, etc.).

Negarea Identităţii de Natură (Făptură/Substanţă) cu Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt (vezi, Ioan 5:18,23; 8:24 „Eu Sunt”; 10:30; 20:28; etc.).

Negarea existenţei Lui veşnice (eterne) (vezi, Ioan 1:2,3; 5:26; Col.1:17; Apoc. 22 :13 etc.).

Negarea învierii Lui trupeşti din morţi (contra clasicului Luca 24:36-43, Ioan 20: 27).

Coborârea Lui pe o poziţie inferioară Tatălui (Ioan 10:30; 2 Petru 1:17;1Ioan 5: 20).

Reinterpretarea jertfei de ispăşire a lui Isus Hristos: negarea ei, nu este suficientă, se continuă şi-n zilele noastre, etc. (Ioan 19:30; Evrei 9:23-28; 10:10-14, observaţi, „odată pentru totdeauna” „o singură dată”!)

ÎNLĂTURAREA DIN SISTEMUL TEOLOGIC AL CULTULUI A DOCTRINEI TRINITĂŢII (sau, Treimii Dumnezerii), sau reformularea şi prezentarea ei sub o altă imagine decât cea biblică (contrar lui Mat.28:19; Fapte 7:55 „Dumnezeu” „Duhul Sfânt” „Isus”; la fel în Efes.4:4-6, Gen.18).

O DOCTRINĂ DEFICIENTĂ A DUHULUI SFÂNT:

Negarea personalităţii şi Dumnezeirii Lui (Fapte 5:3-4 = Duhul Sfânt este D-zeu! Fapte 13:2; 1Tim.4:1 = Duhul Sfânt a vorbit; deci este o Persoană! Apoc.22:17, etc.)

MÂNTUIREA PRIN FAPTE („credinţa + fapte = mântuire” este evident o socoteală eronată!) Este opusul lui Efes.2:8,9; Tit 2:5; Gal.2:16; 2Tim.1:9; Rom.3:20; 9:11; 11:6; Fapte 15, Fapte 13:38,39; Ioan 6:29, etc.).

REVELAŢIE EXTRA-BIBLICĂ, SUPLIMENTARĂ (adică, a pretinde că este revelaţie ceva ce nu este scris în Biblie). A primi ceva „nou” de la Dumnezeu. Vezi, publicaţiile Turnului de Veghere şi cartea lui Mormon, cartea lui William Branham, „Descoperirea Celor Şapte Peceţi”, etc. (Vezi, Apoc.22:18,19; Iuda 3; 1 Ioan 4:1-3; 2 Ioan 9-11; 2 Petru 1:20-21; 2:1-3; 1 Tim.4:1-6, etc)

UN LIDER SAU O ORGANIZAŢIE CARE SĂ SE PREZINTE CA FIIND RĂSPUNSUL LA TOATE ÎNTREBĂRILE ŞI PROBLEMELE GRUPULUI DE ADEPŢI:

Un om care a fost ales fntr-o calitate mesianică sau profetică (vezi, Ioan 14:6; Fapte 4 :12)

Apartenenţa la organizaţie – condiţie a securităţii spirituale a credinciosului?! (Biblia subliniază „apartenenţa” la Isus: Ioan 10:27-29; 1 Ioan 4:13-15)

RESPINGEREA CREŞTINISMULUI ISTORIC (include antagonism feroce faţă de susţinătorii lui şi emiterea pretenţiei de a reprezenta un „creştinism restaurat”) Vezi, Mat.16:18; Efes.5:24-27; Apoc.21:3; 22:3-4; Isus ne-a spus dinainte că va avea o Biserică la sfârşitul veacurilor, care a supravieţuit tuturor persecuţiilor şi apostaziilor!

NU SE INDENTIFICĂ DE REGULĂ CU NUMELE LOR POPULAR (cunoscut) Vezi, practica Martorilor lui Iehova care se recomandă, atunci când o fac (?!) ca fiind „studenţii Bibliei” sau chiar doar „creştini”?! Apoi, mormonii, care se auto-intitulează „sfinţi ai ultimelor zile” sau „Biserica lui Isus Hristos a sfinţilor din ultimele zile”, sau Biserica Noului lerusalim. De obicei, îşi dezvăluie adevărata titulatură când iniţiatul este deja pe calea îndoctrinării lui. O practică diametral opusă celei a primilor creştini care nu şi-au ascuns identitatea nici chiar atunci când le era ameninţată viaţa: Fapte 2-4; 5:32; 11:26.

EXPLOATARE FINANCIARĂ. Se remarcă printr-o necontenită chemare la cotizare. Doar dacă se cotizează respectivei organizaţii este asigurată binecuvântarea divină (Sic!). Apostolul Pavel i-a binecuvântat pe mulţi dar cu toate acestea nu s-a folosit de dreptul lui – vezi, 1Cor.9; Gal.6:6; Filip.4:15 – cu atât mai puţin să abuzeze şi să profite de el!

PRACTICĂ TRAFICUL CU PREZICERI ALE DEZASTRULUI FINAL OFERIND DATE PRECISE(?!) ŞI CRONOLOGII IMAGINARE (câteodată şi le provoacă singure! – vezi Jonestown 1978, Waco (Texas) 1993, Ordinul Templului Solar (Elveţia Canada) 1994 etc.) Biblia este foarte categorică în privinţa obiceiului stabilirii de date: Mat.24:36; Fapte 1:7; 1 Tes. 5:1-2.

SUBSTITUIREA AUTORITĂŢII BIBLIEI CU CEA A ALTEI SCRIERI. E vorba de literatură chipurile ajutătoare la interpretarea biblică dar care în realitate joacă principalul rol de intepret al Scripturilor.

Se caracterizează printr-o terminologie şi o exprimare deosebită de cea cunoscută în creştinismul istoric.

De obicei câştigă întâietate asupra Bibliei, din moment ce ea (literatura aceasta) este folosită pentru a justifica doctrinele autorului şi nu invers, doctrinele Bibliei să fie cele ce justifică conţinutul publicaţiei. (2Tim.3:14-17; 2Petru 1:20 „Scriptura se interpretează numai cu Scriptura!”

FOARTE IMPORTANT!

Pentru a fi în stare să:

– detectaţi cultele necreştine şi falsurile spirituale (imitaţiile creştinismului biblic)

– să apăraţi Evanghelia înaintea celor ce susţin doctrinele cultice şi îmbrăţişează sisteme religioase false.

D-voastră trebuie să:

– cunoaşteţi foarte bine conţinutul Evangheliei şi să fiţi antrenaţi în prezentarea ei…

– să cunoaşteţi foarte bine doctrinele fundamentale ale credinţei creştine (familiarizarea cu originalul este vitală pentru a fi în stare să descoperi falsul!*)

CU INTENŢIA FINALĂ DE A-I ADUCE LA HRISTOS, ÎN DRAGOSTE!!

*American Banking Association are un program de pregătire al celor care depistează bancnotele false şi care se desfăşoară în felul următor. Mai mulţi angajaţi ai băncii sunt izolaţi într-o încăpere unde timp de mai multe zile la rând nu le trec prin mână decât bancnote autentice. Astfel, când sunt trimişi la băncile din teritoriu, fiindcă sunt atât de familiarizaţi cu ORIGINALUL, pot „din prima”, să recunoască FALSUL.

Ideea se aplică şi creştinilor! Pentru a fi în stare să descopere falsurile sau imitaţiile de creştinism, ei trebuie să devină foarte familiarizaţi cu ORIGlNALUL şi nu cu FALSUL! Adică, cu Isus Hristos prin rugăciune şi cu Biblia, prin citire!

IATĂ CÂTEVA MOTIVE PENTRU A FACE ACESTE LUCRURI :

– voi aveţi o responsabilitate faţă de această societate (1 Petru 3:15).

– de voi depinde auzirea de către această generaţie a Evangheliei (Rom.10:14-17).

– prin felul vostru de viaţă cât şi prin atitudinea pe care o luaţi faţă de falsurile spirituale vă îndepliniţi însărcinarea voastră de a apăra Evanghelia (Filip.l:16).

– Creştinul este misionarul lui Hristos şi către ucenicii unui fals Mesia!

Gândiţi-vă îndelung la această întrebare:

SUNTETI DISPUSI SĂ FACETI PENTRU ADEVĂR CEEA CE CULTELE FAC PENTRU O MINCIUNĂ?

INFORMAŢII BIBLICE GENERALE REFERITOARE LA FENOMENUL CULTIC
(pentru ca acest material să vă fie de folos, deschideţi Biblia la pasajele indicate!)

CE ESTE UN CULT? Definiţie: Un cult este un grup de oameni ce depind (strânşi în jurul interpretării specifice a Scripturii) de interpretarea neconformă (de către un om, lider proeminent, sau o organizaţie autoritară) principiului literar, istoric şi lingvistic, a Bibliei, de către un om sau o organizaţie religioasă, care pretinde să se armonizeze cu Creştinismul biblic, dar negând doctrinele fundamentale ale Trinităţii, Dumnezeirii lui Isus Hristos, Personalităţii Duhului Sfânt, jertfei de ispăşire a lui Isus, mântuirii prin har şi prin credinţă, învierii trupeşti a lui Isus şi autorităţii finale a Scripturii.

TERMENUL „CULT” ARE ASTĂZI APROXIMATIV TREI UTILIZĂRI:

1. Desemnează un alt mod de închinare; cuvântul derivă din latinescul„cultus”, care înseamnă mod de închinare, ritual, liturghie, venerare. De exemplu, „cultul” (modul de închinare) creştin ortodox al Bisericii Ortodoxe Române este diferit de „cultul” (modul de închinare) al Creştinilor dupa Evanghelie.

2. Cuvântul este un termen peiorativ, depreciativ pentru o mişcare religioasă care nu face parte din ceea ce se crede a fi „biserica de stat” şi „singura păstrătoare” a tradiţiei creştine. Această utilizare este o confuzie a termenului şi o utilizare răutăcioasă inspirată de interese partizane şi de nerecunoaşterea Scripturilor ca unic etalon de credinţă. Este o utilizare la care recurg unii ziarişti, politicieni, oameni religioşi, sociologi, etc. Confuzia este inevitabilă la aceia care nu au nici o poziţie religioasă.

3. Termenul indică o mişcare deviantă de la creştinismul biblic, negând doctrinele fundamentale ale acestuia. Această utilizare este determinată de criterii teologice.

APARIŢIA CULTELOR ŞI A PROFEŢIILOR/HRISTOŞILOR FALŞI ŞI A IMITAŢIILOR CREŞTINISMULUI BIBLIC A FOST PREZISĂ DE:

Domnul Isus Hristos : Vezi, Mat.24:4,5,11,23,24,25,26 etc.

Apostolul Pavel: Vezi, Fapte 20:29,30,31; 2Tim.4:3; 1Tim.4:1-5

Apostolul Ioan: Vezi,1Ioan 2:18,19,26; 4:1-3

Apostolul Petru : Vezi, 2 Petru 2 :1-3 ; etc.

DE ACEEA, ELE NU AR TREBUI SĂ CONSTITUIE O SURPRIZĂ! FENOMENUL AR FI TREBUIT SĂ NE PRINDĂ PREGĂTIŢI.

CARE ESTE ORIGINEA CULTELOR? DE UNDE AU APĂRUT?

Citind pasajele următoare veţi avea o descoperire şocantă! 1Ioan 2:18, 19„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” ; 2Petru 2:1-2 „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău”. ; 1Tim.4:1 „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor…”.

Aşadar, de unde au venit cultiştii, sectanţii, profeţii falşi, etc.? Din mijlocul nostru! Din mijlocul bisericilor creştine care au eşuat în îndeplinirea divinei porunci de echipare a sfinţilor cu adevărurile fundamentale ale credinţei creştine – Efes. 4:11-12 „Şi El, a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti, pe alţii, pastori şi învăţători, (pentru ce?) pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos„. Cultele sunt „poliţele neplătite ale Bisericii!” a spus, dr.Walter Martin. Câteva cauze ale apariţiei lor: analfabetismul biblic (nu se predică Scriptura în biserici, ci tradiţia sau linia teologică a cultului de apartenenţă), indiferenţa faţă de doctrină (acum se povestesc basme şi vise în loc de a se studia Cuvântul!), lipsa de discernământ doctrinar a membrilor, etc.

CARE ESTE SECRETUL SUCCESULUI LOR? DE CE AU ATÂT DE MULŢI MEMBRII?

„Mulţi îi urmează”, ne spune şi Biblia. Dar conform lui 1Ioan 4:5, „Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă”. Nu posedă sfinţenia care caracterizează pe adevăraţii creştini, nici comportamentul care să „ameninţe” starea de păcat a lumii. Ei se simt „ca acasă” în această lume, pentru că niciodată nu au fost despărţiţi de ea.

2Tim.4:3-4 „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite”. Comentariul este inutil. Aceasta este starea de lucruri a epocii în care trăim!

Însă o altă explicaţie biblică pentru care mişcările religioase false sunt atât de populare în zilele noastre şi fac atât de mulţi prozeliţi, este faptul că, SUNT ENERGIZATE DE O IMITAŢIE FALSĂ A ORIGINALULUI ISUS, A HRISTOSULUI BIBLIC, aşa cum Pavel a dorit să ne încunoştiinţeze în2Cor.11:3-4:

„Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. Într-adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiascăun alt Isus (deci, există un altul!! Unul fals!) pe care noi nu l-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine!” sau, Gal.1:6-9:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar (pentru) că este o altă Evanghelie, dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema (deci, blestemat, în greceşte)! Cum am mai spus-o, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!”

CONCLUZIE: „HRISTOSUL” CULTELOR ESTE, „UN ALT ISUS”, ADUCĂTORUL „UNEI ALTE EVANGHELII” ŞI DĂTĂTORUL „UNUI ALT DUH”!! FERIŢI-VĂ DE ACEST FALS!

Puterea de amăgire a oamenilor de către aceste imitaţii false ale Hristosului istoric, stă în practica consacrată de deghizare a diavolului într-un înger de lumină, făptură minunată care n-are cum să-i îndepărteze şi înfricoşeze pe oameni, ci de a se „da drept” Hristos şi Mântuitor, cu scopul de a amăgi şi atrage la el sufletele nebănuitoare şi minţile neprecaute. Din nou, Pavel a avertizat cu privire la eficienţa diavolului de a trece drept mesager al lui Dumnezeu sau înger al Lui. Un exemplu concludent este mărturia sinceră a lui Joseph Smith, fondatorul Mormonismului. Aceasta o puteţi citi în materialul intitulat „Mormonismul”.

2 Cor.11:14.15 „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii”.

CARE ESTE DATORIA BISERICII? Deschideţi la 1Petru 3:15 şi Iuda 3: Pregătită să ofere răspuns, cu blândeţe şi teamă, să lupte pentru credinţă! MOTIVUL pentru care trebuie să ofere un răspuns, să fie pregătită, să lupte? 1Tim.3:15. Fiindcă Biserica a fost rânduită de D-zeu să fie, CASA, STÂLPUL ŞI TEMELIA ADEVĂRULUI!

CUM SE DEMASCĂ SISTEMELE RELIGIOASE FALSE? CUM SE DEPISTEAZĂ, DESCOPERĂ FALSURILE SPIRITUALE?
APLICÂND TESTUL SCRIPTURII. Care este acesta? 1Ioan 4:2,3; 2:22,23 sau Efeseni 5:13 – Aceste doctrine trebuie privite din „lumina” învăţăturilor Bibliei, atunci sunt date la iveală, demascate, descoperite. Scriptura reprezintă criteriul obiectiv al acestui test.
PRIN COMPARAŢIE CU HRISTOSUL BIBLIC. Puneţi aceeaşi întrebare pe care a pus-o Isus în Matei 16:13,14,15. Cine zic …. că este Isus? Să întrebăm cine zic aceşti „profeţi”, aceste organizaţii cultice şi biserici pseudo-creştine, că este Hristosul.

IATĂ CAZURI ÎN CARE CREŞTINII ŞI-AU ÎNDEPLINIT CU SUCCES ACEASTĂ ÎNDATORIRE ŞI AU PREZENTAT EVANGHELIA ÎNTR-UN MOD CONVINGĂTOR: Apoc.2:22; Fapte 26:19-29 : „nebun de atâta învăţătură”, „căuta să-i încredinţeze”, „repede mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin”! etc.

CÂTEVA METODE DE EVANGHELIZARE A MEMBRILOR CULTELOR SAU A CELOR CE ÎMPĂRTĂŞESC DOCTRINE CULTICE FĂRĂ A FACE PARTE DINTR-UN SISTEM CULTIC

(vezi, materialul intitulat, „Modele de evanghelizare a membrilor cultelor…”)

I. A-i prezenta cultistului Evanghelia ca oricărui alt om, ignorând apartenenţa lui la o organizaţie ce anterior l-a îndoctrinat şi i-a format „gândirea cultică”, care l-a supus „programării cultice”.

II. A-i ataca, contesta, infirma, frontal concepţia deformată pe care acesta o are despre Mântuitor, Domnul Isus Hristos.

III. Slăbirea încrederii cultistului în organizaţia care-l controlează, prin criticarea ei, prin demascarea profeţiilor ei false, menţionarea scandalurilor financiare, morale, etc.

IV. Prin prezentarea mărturiei tale personale, cultistului.
Folosiţi discernământ pentru a determina care metodă este cea care e potrivită unei împrejurări sau alteia!

O NECESARĂ CLARIFICARE DE TERMENI

Termenul „cultist” nu se doreşte să fie jignitor la adresa nimănui ci doar descriptiv pentru cei ce fac parte ca membrii dintr-un cult, care este un grup de oameni strânşi în jurul interpretării specifice a Scripturii de către un om, lider proeminent, sau o organizaţie autoritară, care pretind să se armonizeze cu Creştinismul biblic dar negând doctrine fundamentale ale acestuia ca, Trinitatea, dumnezeirea Domnului Isus, naşterea din fecioară, învierea trupească a lui Hristos, mântuire prin har şi prin credinţă – aceasta este definiţia unui „cult” şi a unui „cultist”. Această clarificare este cerută de confuzia creată de către denumirea unor biserici protestante sau neoprotestante în acest fel. Este necesară devreme ce există o utilizare predominant defăimatoare a termenului, ignorându-se faptul că în latina „cultus” înseamnă un mod diferit de închinare, sau venerare. Utilizat în acest sens termenul de cult nu conţine nimic neclar sau jignitor.

Compilarea acestui material a fost posibilă datorită bunăvoinţei lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE (P.O.Box 500, San Juan Capistrano, CA 92693, USA), o reputabilă organizaţie anti-cultică din Statele Unite.

Mogernism baptist

http://www.monergism.ro/index.php/contact/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/ghid-al-cunostiintelor-biblice-de-baza-necesare-la-demascarea-falsurilor-spirituale-apararea-evangheliei-si-protejarea-sufletelor-noastre/

SEMINŢIILE LUI ISRAEL.

SEMINŢIILE LUI ISRAEL. Când israeliţii au intrat în Canaan, ei au intrat ca douăsprezece seminţii, şi fiecărei seminţii i-a fost atribuită o parte din ţară. Aceste douăsprezece seminţii se trăgeau din cei doisprezece fii ai lui Iacov care au fost adunaţi în jurul tatălui lor şi care i-au auzit prorociile pronunţate cu privire la ei şi la viitorul lor (Geneza 49).

După anumite teorii moderne nu poate fi acceptată imaginea biblică despre originea seminţiilor. Biblia afirmă că întreaga naţiune a fost în Egipt, însă unele din aceste teorii susţin că nu toate seminţiile au fost în Egipt. La baza acestor teorii se află ideea că între seminţiile prin Lea şi cele prin Rahela a existat o dualitate sau o separare, şi că seminţiile prin Lea s-au stabilit în ţara promisă mai devreme decât seminţiile descendente prin Rahela. Se susţine uneori că, adorarea lui Iahve a fost adusă în ţară de seminţiile lui Iosif, fiind apoi adoptată de seminţiile descendente prin Lea. În cadrul adorării lui Iahve a apărut o confederaţie sau amficţionie religioasă, întrucâtva asemănătoare cu amficţioniile vechilor state greceşti. Astfel că adorarea sau cultul lui Iahve a fost cel care a legat seminţiile împreună.

Totuşi, după relatarea din Pentateuh (Numeri 32:33-42; 34:1-35:8) Moise făcuse deja o separare între seminţiile care să populeze regiunea la est şi cele care să populeze regiunea la vest de râul Iordan. În partea dinspre est le-au fost repartizate porţiuni seminţiilor lui Ruben şi Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Manase. Această jumătate de seminţie a lui Manase urma să ocupe teritoriul la sud de Marea Galileii, cuprinzând târgurile lui Iair împreună cu Atarot şi Edrei. Gad urma să ocupe ţinutul imediat la sud de cel al lui Manase, întinzându-se până la extremitatea nordică a Mării Moarte, iar la sud de această porţiune se afla teritoriul lui Ruben, cuprinzând la sud Aroerul şi Arnonul.

Pe partea dinspre vest a Iordanului în Canaanul propriu-zis urmau să se stabilească seminţiile rămase. Moştenirea lor urma să fie determinată prin tragere la sorţi, cu excepţia seminţiei lui Levi căreia nu avea să i se dea nici o moştenire. În cele din urmă seminţiile au ajuns să fie despărţite în cele de la nord şi cele de la sud, fiind reprezentate de Efraim şi, respectiv de Iuda. Împărăţia de nord a ajuns să fie desemnată prin termenul de Israel.

În sud i-a fost atribuit un teritoriu lui Simeon, care pare să fi ocupat pământ în Neghev. Deasupra lui se afla partea lui Iuda, cuprinzând ţinutul deluros al Iudeii, şi întinzându-se la nord cât să cuprindă Betleemul şi aproape până la Ierusalim. Imediat deasupra teritoriului lui Iuda şi întinzându-se la nord până la Iordan se afla teritoriul lui Beniamin. Această porţiune avea o lăţime de doar câţiva kilometri spre nord, iar la vest se întindea doar până la marginea ţinutului deluros. În partea ei vestică se afla mica secţiune atribuită seminţiei lui Dan.

Deasupra celor două seminţii, cea a lui Dan şi cea a lui Beniamin, se afla teritoriul atribuit lui Efraim şi care ajungea la nord până la râul Cana şi Sihem. Apoi venea porţiunea mai mare destinată la jumătate din seminţia lui Manase, cuprinzând totul între Marea Mediteraneană şi râul Iordan şi extinzându-se la nord până la Meghido. Deasupra lui Manase se afla Isahar şi Zabulon, iar pe malul Mării Mediteraneene, la nord de Carmel, teritoriul lui Aşer.

O dată cu trecerea timpului, seminţia lui Iuda a dobândit tot mai multă importanţă, ajungând de fapt să cuprindă Beniaminul, iar Ierusalimul a devenit capitală. În nord se pare că deosebirile dintre seminţii au devenit mai puţin importante decât au fost iniţial, şi împărăţia de nord a ajuns să fie duşmanul lui Iuda. Seminţiile din nord, Zabulon şi Neftali, au fost primele duse în captivitate, iar apoi în 722 î.Cr. a căzut şi Samaria. Nebucadneţar a cucerit în cele din urmă Ierusalimul în 587 î.Cr., şi întreaga naţiune a încetat să mai existe ca atare. Deosebirile dintre seminţii au ajuns să aibă o importanţă tot mai mică, dispărând practic după exil.

BIBLIOGRAFIE

1971. Bright,History of Israel, 1972, p. 130-175; M. Noth,The History of Israel, 1960, p. 53-138; M. Weippert, The Settlement of the Israelite Tribes in Palestine, 1971.

E.J.Y.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/semintiile-lui-israel.html

Integritatea în sfera publică – creștinul și protestele

 15.02.2018  |    Crestinul si STATUL  |   17664  |   foto: Shutterstock  |     Timp de citire: 8 min

foto: Shutterstock

Interviu cu Cristian Șoimaru, pastor și activist civic, București. Material difuzat în emisiunea Realități și Perspective 66 – România în actualitate din 27 ianuarie 2018

Cred că esența protestelor de peste un an din România poate fi rezumată la: „Vrem justiție, nu corupție”. E strigătul care s-a auzit cel mai des în București și toată țara. Percepția unei părți importante a opiniei publice (pentru fiecare persoană care a ieșit în stradă, sunt măcar alți 10 care susțin acest demers) este că există o încercare a coaliției majoritare din Parlament de a face lucrurile ca înainte de 2004, când „corb la corb nu-și scotea ochii”. Și oamenii simt că, prin aceste modificări făcute la legile Justiției, Justiția nu devine mai liberă și mai puternică, ci ajunge mai sub controlul unora. Nu suntem absurzi, cei care înțelegem legile și deciziile Curții Constituționale, știm că e nevoie de mici reglaje, dar ce au făcut ei în decembrie nu au fost reglaje, ci au fost lucruri prin care să poată să dea peste cap activitatea DNA. (Între timp Curtea Constituțională a României a și declarat neconstituționale mai multe articole din legile legate de funcționarea Justiției, trecute „cu forcepsul” de majoritatatea parlamentară în decembrie.)

Noi nu proslăvim DNA-ul, noi Îl proslăvim pe Hristos. Nu punem DNA-ul sau pe procurorul-șef nici măcar pe un soclu. Este o instituție imperfectă, ca toate cele pământești. Dar acestă instituție trebuie să aibă putere să își facă datoria în continuare, cu mai mare atenție, iar judecătorii apoi să ia deciziile cele mai bune. Pentru că nu procurorii dau sentințe, nu procurorii trimit oameni la pușcărie, ci judecătorii dau sentințele.

Și oamenii simt și observă, sunt informați și au văzut ce s-a întâmplat în Parlament și în faimoasa comisie condusă de Iordache „Altă întrebare”. Ce s-a întâmplat acolo nu a fost despre Justiție și despre dorința de a îmbunătăți lucruri, ci o „făcătură”, o încercare a unora de a strâmba lucruri.

Au fost mai multe scandări sâmbătă seara (20 ianuarie, n.red.), dar trebuie menționat că a fost o atmosferă deosebită. Și nu mă refer doar la faptul că oamenii au ieșit și în București, în Timișoara, Iași, Cluj, Piatra-Neamț și Constanța și alte locuri pe o vreme nu tocmai ușoară, dar spiritul cu care s-a venit, încântarea, dorința de mai bine pentru țară, faptul că au venit oameni pe jos de la Cluj până în București, am văzut oameni care au venit special de peste tot din lume – arată că românilor le pasă de țară.

 

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=8108

Informatiile publicate pe site-ul alfaomega.tv (text sau video) pot fi preluate de alte publicatii

 

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/statul/8299-integritatea-in-sfera-publica-crestinul-si-protestele?

Ucenicia în Evanghelia după Marcu. Partea a II-a

Brenner, Adam; Christ Calling His First Disciples; Leicester Arts and Museums Service

Primul capitol al evangheliei după Marcu este important pentru tema uceniciei în sensul deschiderii acestei problematici prin inițiativa lui Isus de a-și recruta discipolii. În logica textului biblic, înainte ca Isus să lanseze o invitație în acest sens, are loc o prezentare a identității Maestrului. De o manieră foarte condensată, parcă într-o grabă de a-l așeza pe Isus în acțiune, sunt prezentate o succesiune de evenimente pe larg desfășurate în celelalte evanghelii: misiunea lui Ioan Botezătorul și botezul iudeilor la Iordan, botezul lui Isus însuși și mărturia Tatălui din ceruri, perioada celor patruzeci de zile în pustie unde a fost ispitit de Satana, încarcerarea lui Ioan Botezătorul și decizia lui Isus de a începe propria misiune publică. În acest tablou introductiv, identitatea lui Isus este creionată rapid prin câteva tușe clare, specifice limbajului biblic și contextului epocii. Mai întâi, observăm o serie de nume și apelative semnificative: Cristos (unsul, Mesia), Fiul lui Dumnezeu, cel ce este mai puternic, Fiul preaiubit, Isus din Nazaret. Apoi, vorbim despre martorii sau reperele cheie ce confirmă statutul lui Isus: Scriptura, prin trimitere la cartea lui Isaia, Ioan Botezătorul, Dumnezeu însuși, prin vocea Tatălui din ceruri și prezența vizibilă a Duhului Sfânt. Pe de o parte, toate acestea îl introduc pe Isus pe scenă în spiritul Scripturii Vechiului Testament și al așteptării evreilor cu privire la împlinirea celor promise de Dumnezeu. Pe de altă parte, aceste elemente răspund nevoii comunității creștine din primul veac de a avea clarificări cu privire la persoana lui Isus. Fără să insiste asupra acestor repere însă, evanghelistul invită mai degrabă cititorul să vadă cine este Isus din lucrarea sa, din modul în care a trăit în lume.

Într-un cadru de tip apocaliptic, misiunea lui Isus începe prin predicarea evangheliei lui Dumnezeu. Sintagma face trimitere la cartea profetului Isaia (52:7), adică la vestea bună de la Dumnezeu ce anunță mântuirea prin suveranitatea sa care împărățește peste toate. Această mântuire este promisă poporului Israel și tuturor neamurilor (Is. 60-61). Autorul biblic subliniază că aceste vremuri ale mântuirii au sosit, că domnia și împărăția lui Dumnezeu devin manifeste în lume prin opera lui Cristos. Proclamarea lui Isus include două elemente foarte importante. Primul se referă la timp, la vremea potrivită pentru acțiune. Mesajul Mântuitorului anunță o împlinire a vremurilor, și anume că am intrat în perioada decisivă a istoriei în care Dumnezeu împlinește ceea ce a promis. Vestea bună prinde contur în lume, Dumnezeu trece la fapte și oferă mântuirea sa tuturor oamenilor. Intrarea pe scena iconomiei divine a Fiului lui Dumnezeu reprezintă împlinirea profețiilor biblice potrivit cărora istoria își atinge momentul critic, perioada de maximă importanță. Începutul misiunii lui Isus coincide cu această deschidere a timpului apocaliptic, a epocii în care autoritatea lui Dumnezeu asupra istoriei se exprimă în toată suveranitatea ei. A doua parte a mesajului lui Isus vizează atitudinea și răspunsul omului cu privire la inițiativa lui Dumnezeu. Doi termeni condensează așteptarea divină cu privire la cei care aud vestea bună: să se pocăiască și să creadă. Mântuirea promisă și restaurarea împărăției lui Dumnezeu presupun actul profund de schimbare a modului de gândire și de viață al omului (metanoia) și apoi păstrarea acestor coordonate într-o profundă relație cu Dumnezeu în speranța că acest proces al mântuirii se va împlini pentru fiecare. A credepresupune angajarea ființei umane în totalitatea ei în experiența mântuirii, o participare concretă la iconomia lui Dumnezeu în lume, o asumare a coordonatelor în care aceasta se realizează efectiv.

Chemarea primilor ucenici are loc în acest cadru al desfășurării operei de mântuire care îl are în centru pe Isus Cristos. Vestea bună a lui Dumnezeu este intitulată de Sf. Marcu „evanghelia lui Isus Cristos”. El este Fiul lui Dumnezeu prin care se realizează toate lucrurile promise. De aceea, el este reperul față de care oamenii sunt chemați să se raporteze în procesul pocăinței și în exprimarea credinței lor. Așteptarea lui Dumnezeu este ca toți să se îndrepte către Cristos, să îl accepte în această calitate de mântuitor. Chemarea celor dintâi discipoli este paradigmatică și răspunde acestei exigențe a raportării la Isus. Mai întâi, pentru a beneficia de mântuirea lui Dumnezeu, oamenii trebuie să devină ucenicii lui Isus și să îl urmeze toată viața lor. De aceea, Isus le spune celor doi frați, primilor chemați, Andrei și Petru, „veniți după mine”. A fi ucenicul lui Isus înseamnă a fi cu el, a asuma o nouă identitate și un nou mod de viață în raport cu ceea ce cere Învățătorul. Mai apoi, urmarea lui Isus înseamnă „a fi pescar de oameni”, adică a fi parteneri și participanți concreți la misiunea lui. Discipolii autentici sunt aceia care continuă lucrarea lui Cristos în lume, care pun în aplicare valorile și principiile învățăturii lui. Elementul cel mai evident în acest prim capitol al textului biblic este legătura sau continuitatea dintre natura evangheliei proclamate de Isus și invitația concretă adresată oamenilor de a-l urma. Dumnezeu inaugurează vremurile escatologice și îl trimite pe Fiul său în lume, însă această realitate prinde contur și se aşază în carnea lumii printr-un dialog cu omul. După ce își descoperă planurile, Dumnezeu lasă spațiu pentru libertatea și răspunsul omului. Modul în care Sf. Marcu prezintă această invitație atrage atenția prin câteva detalii.

În primul rând, sesizăm dimensiunea vizuală, scenică, aproape fotografică a textului biblic. Autorul subliniază frecvent că Isus a văzut și apoi a trecut la acțiune. În cazul chemării primilor patru discipoli, Sf. Marcu nu aduce nici un fel de detaliu care să indice că Isus ar fi vorbit cu ei sau ar fi făcut ceva special care să îi convingă pe acești pescari să îl urmeze. Textul biblic insistă pe ideea că Învățătorul i-a văzut la lucrul lor (aruncând plasele în mare sau reparând uneltele) și le-a făcut invitația, iar ei au lăsat munca și au urmat pe Isus. Scena în sine subliniază contrastul între viața ucenicilor dinainte de chemarea primită și cea de după. Gestul pescarilor de a părăsi uneltele și locul de muncă indică o schimbare de cadru, o mutație care angrenează întreaga lor viață. Asistăm la o decizie și la o acțiune ce lasă totul în urmă. Răspunsul celor chemați nu se rezumă la o încuviințare verbală în urma unui discurs, la o adeziune intelectuală, ci o decizie ce implică schimbarea datelor fundamentale ale existenței lor. În viziunea Sf. Marcu, pescarii par a răspunde imediat, fără să stea pe gânduri, în acord cu tensiunea sugerată de mesajul cu care Cristos își începe misiunea: „s-a împlinit vremea”, istoria a intrat în linie dreaptă către punctul ei culminant, iar Dumnezeu oferă omului șansa să participe la ceea ce se întâmplă deja prin prezența Fiului său în lume. Am putea spune că ucenicia presupune acest răspuns clar și profund al omului, atitudinea promptă și disponibilitatea de a schimba în mod fundamental coordonatele vieții de zi cu zi. Urmarea lui Cristos se bazează pe înțelegerea faptului că în miezul istoriei se întâmplă lucruri esențiale pentru că lumea a primit în ea pe însuși Dumnezeu devenit om și că această prezență este una transformatoare și restauratoare pentru toți cei ce intră în relație cu el.

În al doilea rând, Sf. Marcu limitează la maxim discursul și acțiunea lui Isus în această scenă. Ucenicii aud un simplu și banal mesaj care spune „veniți după mine”. Se pare că acest lucru este esențial, definitoriu – să fii invitat, să ți se adreseze maestrul, iar în acest caz Dumnezeu însuși. Este clară aluzia la contextul epocii, atât din spațiul iudeu, cât și din cel greco-roman, care indică importanța relației maestru-ucenic pentru spațiul cultural și religios antic. Creștinismul presupune perpetuarea acestei invitații, acestui gest decisiv al lui Dumnezeu de a se adresa omului și de a-i respecta libertatea deciziei. Acest tablou al chemării primilor ucenici ne amintește de o scenă biblică similară din Vechiul Testament (1 Împ. 19:19-20). Profetul Ilie își alege ucenicul aflat la munca câmpului fără să intre în vorbă, fără să dea explicații, ci realizând un gest simbolic: pune mantaua sa pe umerii ucenicului. Răspunsul este imediat. Elisei își lasă munca, părinții și casa și îl urmează pe maestrul său în slujba Domnului. Similar, în cazul pescarilor, când învățătorul face chemarea, ucenicii răspund, sunt gata de acțiune. Aceștia par să fi intuit importanța gestului de a fi invitați să fie discipolii lui Isus Cristos, par a fi pregătiți pentru această întâlnire. Un vechi proverb spune că „atunci când ucenicul este gata apare și maestrul”. Pericopa evanghelică nu ne dă detalii cu privire la această pregătire, despre ce ar presupune ea. Nu ne spune cât de pregătiți erau ucenicii și câtă știință aveau ei despre identitatea lui Isus sau despre planul lui Dumnezeu cu poporul Israel. Însă ne indică efectul chemării, promptitudinea răspunsului și răsturnarea ce o produce. Este posibil ca destinatarii inițiali ai acestei evanghelii să fi avut nevoie de o asemenea încărcătură, de o imagine care să surprindă rolul decisiv al chemării lui Isus și răsucirea ființei discipolului care acceptă să îl urmeze. Probabil că și cititorul de astăzi are nevoie de o asemenea perspectivă.

În al treilea rând, la fel de laconic, textul biblic subliniază o nouă identitate pentru discipoli. Sugestiv, plecând de la statutul și meseria ucenicilor, Isus promite o devenire care să îi facă apți pentru o misiune specială. Sintagma „pescari de oameni” nu este întâmplătoare. Pe de o parte, ea vizează constituția și caracterul celor aleși de Isus, iar pe de altă parte, o încărcătura simbolică ce are o lungă tradiție spirituală. Ideea pescuitului de oameni nu este nouă. Ea apare în tradiția platonică cu semnificația de a căuta discipoli, de a crea relații de tipul maestru-ucenic. Tema este prezentă și în spiritualitatea iudaică – găsim ideea la profeți, unde Dumnezeu este prezentat ca un pescar de oameni, dar și în relațiile dintre credincioși, așa cum sugerează profetul Ieremia în capitolul 16 sau cum era utilizată sintagma în comunitatea de la Qumran. În Noul Testament, primul pescar de oameni este Isus. El își caută ucenicii și îi invită să îl urmeze, să intre într-un proces de devenire și să își construiască o nouă identitate. Țelul uceniciei este ca discipolii să devină asemenea maestrului lor. Isus le spune de la început care îi sunt așteptările, ce trebuie să devină cei chemați. Ucenicia nu este un scop în sine. Ea este un instrument, o cale prin care oamenii se transformă, se maturizează și devin continuatorii operei învățătorului lor. Pentru discipoli, calitatea de pescari de oameni presupune ca într-o zi ei să fie în poziția lui Isus și să fie capabili să cheme oameni pe care să îi ucenicească. La plecarea din lume, Cristos lasă celor doisprezece acest mandat, să meargă în lume să ucenicească neamurile, adică să facă ceea ce l-au văzut pe el făcând. Dinamica operei divine în lume presupune această legătură strânsă dintre generații, acest proces continuu de investire în oameni, de a-i face apți să ducă mai departe viața și misiunea lui Isus. Din fericire, Învățătorul nu a lăsat în urmă o instituție sau un sistem religios formal care să asigure asta. A lăsat modelul onest și transparent al propriei experiențe cu discipolii săi; a lăsat un sistem de valori, o înțelegere despre natura realității și a lui Dumnezeu, un mesaj coerent despre cum omul își poate atinge destinul etern. Toate acestea au fost trăite, turnate în viața sa concretă și a ucenicilor săi în contextul evreiesc al lumii antice. Dorința lui a fost ca acest model, această strategie să continue de la o generație la alta, în contexte noi, cu oameni diferiți, cu probleme specifice, însă cu aceeași miză și cu același scop.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/17/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-ii-a/?

Peste 1.000 de oameni de ştiinţă au semnat o scrisoare publică prin care se dezic de teoria evoluţiei

La începutul acestei luni, o petiţie online în care se exprimă dezacordul cu teoria evoluţiei a lui Charles Darwin a fost semnată de peste 1.000 de oameni de ştiinţă din toată lumea, fapt care indică un consens în creștere în comunitatea ştiinţifică față de respingerea concepției evoluționiste.

Declaraţia „O despărţire ştiinţifică de darwinism” este un text scurt, în care se spune: „Ne exprimăm scepticismul în legătură cu teoria selecţiei naturale şi mutaţiile accidentale ca şi explicaţie pentru natura complexă a vieţii. Încurajăm o examinare atentă a tuturor dovezilor care sunt oferite pentru teoria lui Darwin.”

 „Până în prezent, declaraţia a fost semnată de 1.043 de oameni de ştiinţă,” spune Sarah Chaffee, director de programe la Institutul Discovery.

Declaraţia, care a fost emisă în cadrul Institutului Discovery în anul 2001 de către cei care pun sub semnul întrebării neo-darwinismul, a fost semnată de oameni de ştiinţă de la Academia Americană de Ştiinţe, academiile din Rusia, Ungaria, Republica Cehă, precum şi universităţi cunoscute cum ar fi Yale, Princeton, Stanford, MIT, Berkeley, UCLA şi altele.

Nu oricine poate semna declaraţia, ci doar persoanele care îndeplinesc anumite condiţii. Pentru a semna documentul, trebuie să ai fie un doctorat în unul sau mai multe din domeniile biologie, chimie, matematică, inginerie sau informatică, fie poți avea o diplomă de master şi să lucrezi ca şi profesor de medicină, şi să fii de acord cu afirmaţiile din declaraţie.

„Declaraţia O Despărţire Ştiinţifică de Darwinism există pentru a aduce o corecţie în opinia publică, arătând că există suport ştiinţific pentru o examinare deschisă a dovezilor privind teoria darwinistă şi care pun sub semnul întrebării faptul că neo-darwinismul poate explica satisfăcător complexitatea şi diversitatea lumii naturale.”

O astfel de declaraţie este importantă din cauza presiunii care există în mass media de pretutindeni  de a te conforma cu acceptarea fără rezerve a teoriei evoluţiei.

Pe website-ul care conţine declaraţia se mai spune că: „În ultimii ani s-au depus eforturi considerabile din partea unor susţinători ai teoriei moderne a darwinismului pentru a nega existenţa unor critici ştiinţifice aduse neo-darwinismului pentru a descuraja o discuţie deschisă asupra dovezilor pentru şi împotriva teoriei evoluţiei.”

David Klinghoffer, un cercetător în cadrul Institutlui Discovery, a spus că semnatarii declaraţiei „şi-au riscat carierele şi reputaţia prin acordul pe care şi l-au exprimat asupra declaraţiei.”

 „Comunitatea ştiinţifică din lumea întreagă te va stigmatiza dacă poate, iar mass-media se uneşte la unison în afirmaţia conform căreia „oamenii de ştiinţă sunt cu toţii de acord şi doar poeţii, avocaţii şi zănaticii se îndoiesc de teoria evoluţiei.”

Trebuie să precizăm că semnarea documentului nu înseamnă neapărat o „ credinţă într-o teorie alternativă cum ar fi auto-organizarea, structuralismul sau creaţionismul,” ci doar afirmă că „scepticismul asupra teoriilor moderne asupra darwinismului privind selecţia naturală şi mutaţiilor întâmplătoare ca explicaţie privind complexitatea vieţii este justificat.”

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/17/peste-1-000-de-oameni-de-stiinta-semneaza-o-scrisoare-publica-prin-care-se-dezic-de-teoria-evolutiei/?