CRISTOLOGIE ŞI MARIOLOGIE O CRITICĂ EVANGHELICĂ

download

CRISTOLOGIE ŞI MARIOLOGIE O CRITICĂ EVANGHELICĂ

 de Ardelean Viorel

 CUPRINS:

 1).INTRODUCERE

 2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE

 3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA

 EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS

 EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA

4). UN RĂSPUNS EVANGHELIC

 CRISTOLOGIE

 MARIOLOGIE

 5). CONCLUZII

 6). BIBLIOGRAFIE

 1). INTRODUCERE

 Biserica este întemeiată pe Moartea și Învierea lui Isus Hristos, iar după Înălțarea lui Cristos la cer la la Rusalii,   Duhul Sfânt s-a pogorât peste ucenici, iar acesta este moment se ia ca punct de referință privind nașterea Bisericii[1]. Creștinismul primelor trei secole a suferit un proces de clarificare a învățăturilor creștinismului, iar desprinderea de iudaism ca și religie a fost un proces de durată. Se consideră totuși   ca la sfârșitul primului secol învățătura creștină era bine conturată. Împărțirea istorie Bisericii, este într-un fel este artificială, dar nu se poate nega diferenţele dintre anumite perioade dar și o continuitate a lor. Prima perioadă din antichitate a bisericii este denumită Biserica primară, sau Biserica apostolică. Conciliul de la Ierusalim a precedat răspândirea Evangheliei și la popoarele păgâne de către apostolul Pavel și alți credincioși și se vede în mod clar desprinderea creștinismului de iudaism, accentul cade în acest caz pe rolul de conducători al apostolilor. În primii 300 de ani Biserica primară sufere 10 valuri de prigoană cu caracter ecclesial și politic fiind persecutată de statul roman, la care răspunde prin apologeți și martiri. Mai mult Biserica s-a confruntat cu erezii interne și păgâne l-a care a trebuit să ia atitudine. Se consideră[2] de către istorici că la sfârșitul secolului I în imperiul roman erau 500 000 de creștini având o rată de creștere foarte mare, iar Scriptura era tradusă în 10 limbi de circulație internațională iar unul la fiecare 200 de creștini a suferit o moarte de martir. Răspândirea așa de mare a creștinismului s-a datorat apostolilor care lucrau cu puterea Duhului Sfânt. După ce prima generație de creștini, ca martori oculari, au trecut la Domnul, însuflețirea, avântul, și entuziasmul creștinilor în răspândirea Evangheliei a scăzut în intensitate. După stabilirea canonului inspirația profetică, revelația s-a încheiat, iar procesul acceptării și înțelegere a mesajului creștin este de Recunoaștere, în sensul că Dumnezeu vorbește prin Biblie , Canonizare, Păstrarea cărților sfinte în sensul că Biblia este copiată și multiplicată, Traducerea ei în mai multe limbi, Observarea,   fapt care însemnă că Biblia este citită și cunoscută, Iluminarea care este o lucrare a Duhului Sfânt, Interpretarea, prin care oamenii   află de ce și pentru ce a fost scrisă Biblia și Aplicarea prin care credincioșii pun principiile Bibliei în practică. Temelia a fost pusă iar Pavel spune : „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor şi, prin porunca Dumnezeului celui Veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă – a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin„ (Romani 16:25-27). De asemenea redăm un fragment din Apologia lui Iustin martirul[3] ca și apologet afirmă prin anul 150 despre Închinăciunea în biserica primară:   „Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri: Cei bogaţi dintre noi poarta de grija saracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie si pentru tot ceea ce avem binecuvântăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfânt. In ziua care se cheama „Duminica”, ne adunam împreuna într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” si din scrierile profeţiilor. Apoi, când se opreşte cel ce citeşte, cel ce prezidează tine o cuvântare in care ne îndeamnă sa trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toţi la rugăciune si, cum am mai spus, când săvârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul ai apa. Cel ce precizează, după priceperea sa, se roagă atunci si mulţumeşte lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spun: Amin.„ La fel Iustin continuă „ Se împarte apoi fiecăruia din cei prezenţi, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasă. Cei care au avere si vor s-o facă, dăruiesc apoi cât vor și colecta care se aduna este data celui ce prezidează și el se îngrijeşte apoi ca din ea sa fie ajutaţi cei orfani, văduvele, cei care, prin boala sau alte împrejurări au ajuns in lipsuri, cei care se afla in închisori, cei care se afla in călătorie si ne vizitează; într-un cuvânt toţi aceia care au nevoie„. Cu privire la ziua de închinare Iustin spune „ Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintâi zi, in care Dumnezeu, schimbând întunerecul si materia dintru început, a făcut lumea, și, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mântuitorul nostru a înviat dintre cei morţi. El[4] a fost răstignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sâmbătă) si in ziua de după ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a înviat si S-a arătat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunoştinţa si examinare.” În acest timp  ideile creștine au pătruns în societate dar și creștinismul a avut suficiente influenţe păgâne și de altă natură. Coruperea creștinismului s-a datorat, pornirilor firești din inima omului, învățătura pervertită a iudaismului, și a fost acceptată filozofia greacă, iar unii dintre creștini doreau „să se simtă bine în creștinism„ În majoritatea lor epistolele au apărut din nevoia de a clarifica aspecte negative cu care s-au confruntat bisericile din primul secol, care aveau neajunsuri și neîmplinirii, fapt prevăzut de apostolul Pavel Fapte 20:29  „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma„   iar în secolul al – II – lea, după moartea apostolilor abaterile de la adevărurile biblice au fost mult mai acute. Există câtea aspecte care țin de firea umană încă din momentul căderii omului în păcat. Geneza 3:10  „El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” În cel mai „ușor„ caz omul are un sentiment de reținere, sfială și rușine atunci când stă în fașa lui Dumnezeu. De asemenea creștinismul s-a confruntat cu iudaismul corupt al vremii care trebuia să se dezică de credința și tradiția națională pentru a trece la creștinism, iar pentru un credincios evreu, acest lucru era extrem de greu. 2 Corinteni 5:17  „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi„. Evreii   trebuiau să lase preoția levitică și întregul sistem de jertfe poruncite în Vechiul Testament pentru a se închina în „duh și adevăr„ și aveau tendința de a împletii iudaismul cu creștinismul. Pe de altă parte romanii au cucerit Grecia, dar grecii și filozofia greacă au câştigat prin filozofia lor superioară romanilor. Grecii considerau că materia este rea și pentru ei sfera cerească nu putea fi contaminată prin „ ideea de Întrupare„.   Omul trebuia să lupte singur pentru a fi acceptat în sfera divinității de aceea pentru greci Evanghelia era o „ nebunie„ (1Cor.1:17-24). Astfel creștinismul secolului II a fost influiențat și deformat de filozofia greacă. Învățătura despre mântuire a fost și ea deformată, iar de la mântuirea prin Har s-a ajuns la ideea de colaborare a omului cu Dumnezeu, în care faptele bune au un caracter absolut și trebuie făcute în chip riguros, fără abatere sau excepţie fiind absolut necesare. Grecii și romanii   au respins ideea că mântuirea poate fi obținută doar prin credință, iar botezul creștin a început să aibă o altă semnificație, și era necesar să ai „fapte meritorii„ pentru a fi acceptat să fii botezat, iar în acest caz biserica hotărăște cine este mântuit. Astfel botezul a început să fie văzut ca și un garant al mântuirii, iar după botez păcatele nu mai pot fi spălate în contrast cu învățătura Biblia care afirmă faptul că „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni„ (Efeseni 2:8-9). Această învățătură falsă s-a amplificat nespus de mult, a anulat credința în Jertfa lui Isus Hristos până în timpul Reformei din 1517 d.Cr, când oamenii s-au întors la Biblie ”Sola Scriptura”. De asemenea s-a deformat și învățătura despre botez[5], iar Hippolitus, (în anul 200 d.Cr) scriitor creștin descrie modul în care creștinii se botezau. „Candidaţii se dezbrăcau de hainele lor și erau cufundaţi în apa de trei ori, după ce renunţau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credinţei creştine. Ei se îmbrăcau apoi in haine noi și se alăturau restului adunării ca sa participe la Cina Domnului.” Perioada de ”catehizare„ dura ani de zile sub supraveghere strictă, iar candidații trebuiau să dea dovadă de sinceritate. De asemenea s-a trecut la ideea că botezul să se facă spre sfârșitul vieții creștine, ca un fel de spălare a păcatelor. Astfel s-a trecut de la aspectul declarativ la cel „ procurativ”, în sensul că el aduce mântuire. De la mărturisire publică a celui care se boteza și o împlinire a neprihănirii, oamenii l-au stricat, și corupt la ceva care aduce mântuire. Botezul a devenit ceva generator al mântuirii cu puterea de a face Nașterea din Nou, fapt susținut și de Iustin Martirul în Apologia sa. Eusebiu în „ Istoria Bisericii„ (anul 289), are aceiaşi poziție de crez cu privire la învățătura despre botez. De la scufundare s-a ajuns la simpla stropire a candidatului, dar cuvântul botez este o transliterație a cuvântului grec „baptizo„ iar botezul se făcea pe scaun când cei care se botezau erau aproape de moarte. Din secolul șaisprezece   botezul prin turnare a devenit normă în Biserica Catolică. În contrast Biserica Răsăriteană aplică botezul prin scufundare tuturor fără excepţie (Dr. W.T.Whitley, istoric englez). După o perioadă botezul a fost făcut și copiilor mici pentru a fi iertat păcatul originar, și unor persoane la modul anticipativ care nu credeau în Cristos, dar nu mai exista o mărturisire a credinţei personale în Isus Cristos ca și în practica Bisericii primare. Botezul copiilor mici s-a generalizat după secolul VI. Tertulian face prima mențiune despre botezul copiilor mici prin anul 185 d.Cr. și s-a opus acestei învățături. Dar Ciprian în Sinodul de la Cartagina (253 d.Cr.) este de părere că toți copiii trebuie să fie botezați după naștere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2). Botezul copiilor mici a dus creștinismului un rău care nu se poate măsura, în sensul că acest ritual aduce o formă de creștinism golit de viață spirituală și nu se mai poate face o demarcație între oamenii mântuiți și cei care nu sunt mântuiți, fapt care duce la secularizarea bisericii. Și învățătura despre Cina Domnului a fost deformată de iudaizatori, care erau adepții „sacrificiului continuu„ a lui Cristos învățătură care avea rădăcini în Vechiul Testament, deși scrisoarea către Evrei menționează clar că ..„sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!„ (Evrei 9:14). Crucificarea este un eveniment care nu se repetă în istorie, iar de la simboluri, s-a trecut la ideea de realități continue, și mai târziu la transsubstanţiere care nu are suport biblic. Chiar în timpul lui Pavel cei din biserica din Corint de la mese de dragoste, cina Domnului s-a banalizat ajungând chiar și la dezmăț ” (1 Cor. 11:20-22). Corintenii deja au ajuns să confunde mesele de „dragoste„ cu cina Domnului, fiind creștini imaturi. Privind această învățătură deformată, ea s-a amplificat în ideea unei puteri supranaturale. Cina nu mai era o masă de aducere aminte, ci un ritual mistic, sărbătorit cu mult fast dar și cu frică. De la o simbolistică : “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, s-a ajuns în mod greșit la noțiunea de Har mântuitor[6] în contras cu ce spune Scriptura Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” (1Corinteni 11:25). În momentul în care cina Domnului a primit un caracter de „ substanță„ ea avea și puterea de a ierta prin „împărtășanie„cu trupul și sângele jertfei, care era un element păgân în biserică. Din păcate deformarea învățăturii creștine s-a extins și în ceea ce privește slujitorii bisericii, pentru că în Biserica primară prezbiterul sau pastorul aveau aceeași autoritate spirituală, încredințată de biserica locală „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători„, (Efeseni 4:11). Procesul continuă și în mod tacit prezbiterul a devenit preot, iar peste prezbiteri – preoți locali, a apărut „episcopul monarhic„ iar diaconii îi ajutau în probleme materiale (Filip. 1:1). Este dificil a stabili în mod precis când s-a petrecut metamorfoza, dar trecerea „de la simplitatea democratica (teocrația evanghelica)„ a Noului Testament la sacerdotalism (preoție), a avut un efect distructiv spiritual și a închis oamenilor calea spre Isus Cristos (Mat. 23:13). Prin personalitatea și charismă unii dintre ei au trecut la o poziție de autoritate devenind într-un anume fel conducători. Dar Pavel ia privit sub acelaşi oficiu de slujire ” … din Milet, Pavel … a chemat pe prezbiterii Bisericii … si le-a zis: „Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului …”   (Fapte 20:17- 28). Cuvântul episcop vine din greacă , episcopos   și înseamnă supraveghetor, dar cu timpul ultimul cuvânt cu privire la diferite probleme au fost rezolvate de „ episcopul monarhic„. Peste episcopi a fost înaintat în grad “arhiepiscop” sau “mitropolit.”, iar din cei cinci arhiepiscopi din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopolul si Roma și-au extins autoritatea peste regiuni mai întinse și au fost denumiți “patriarhi.” Episcopul din Romana s-a considerat „primul dintre egali„ și s-a autodeclarat papa” (tată al tuturor), contrar cu ce spus Isus Cristos (Mat. 23:8-9). Deși s-a realizat acest lucru, doar papa Leon în anul (440 – 46), a primit recunoaștere și supremația totală atât în domeniul religios cât și cel laic cu puterea de a detrona sau învestii   pe rege. Prin acest proces de evoluție eklesială s-a născut Biserica Catolica (universala), iar Clement din Alexandria face o paralelă dintre preoția creștină și preoția levitică și distincţia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios – popor) din biserica creștină. Acest proces a fost justificat și de Tertulian si Ciprian, iar la sfârșitul secolului III casta preoților era era separată de laici. Astfel încă o dată s-a pus o barieră între om și Cristos și în mod artificial și corupt era necesar un „mijlocitor„. Faptul că există preoți în creștinism este o sursă de vinovăție, corupere, mândrie, vicleșug și fraudă prin care, s-a renunțat la „preoţia universale a credincioşilor.” Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; (1 Petru 2:9), iar poporul a preferat o elită de preoți și clerici   care să-i izbăvească de păcate, pentru ca ei să poată trăi în păcat. Așa s-au fabricat specialiști acceptând “ierarhia eclesiastica”, care să le ierte patele, dar Biblia spune cu totul altceva „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu„; (Romani 3:25). În anul 250 d. Cr, Ciprian[7], Episcopul Romei a transferat clasa de preoţi din Vechiul Testament în Biserică cu tot tacâmul și ia numit sacerdotes – preoți, care a dus la măsuri radicale în creștinism în care botezul și cina devin „sacramente„ prin care se dă oamenilor mântuirea, iar la rândul ei mântuirea este „depozitată„ de către biserică și este dată oamenilor prin „sfintele taine„. Preotul devine intermediar între om și Dumnezeu, pe când Biblia afirmă faptul că Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, (1 Timotei 2:5). Părtășia personală a credinciosului cu Dumnezeu practic a dispărut, fiind intermediată de preot. Este necesar să amintim persecuția îndreptată împotriva creștinilor, cu caracter   ecclesial și politic. Prin faptul că cezarul pretindea închinare creștinismul a intrat în conflict cu Imperiul Roman. Au fost zece valuri de prigoană în cei 300 de ani în special în Roma și împrejurimi, prima sub Nero în anul 64 d. Cr. care a dat foc Romei, și ia învinuit pe creștini. Tacitus, istoric roman descrie suferințele creștinilor „aceşti creştini să fie sfâşiaţi de câini, ţintui pe cruci, … folosiţi chiar ca torțe vii pentru iluminarea nocturnă a gardinilor palatului.” Prigoana a venit în valuri, dar au existat și vremuri de pace și o libertate relativă. Acest lucru este amintit de Ioan în cartea Apocalipsei când scrie celor șapte biserici “Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10) fiind vorba de Biserica din Smirna. Din cele 10 valuri de prigoană doar două s-au extins în tot imperiul Roman. Un prim val de prigoană s-a manifestat cu o putere nestăvilită cu intenția de șteargă creştinismul de pe fața păsământului sub Decius 249 d. Cr, iar fiecare cetăţean trebuia să prezinte un certificat în care se arăta că a adus jertfe și daruri zeilor, lucru pe care nici un creștin adevărat nu l-a făcut. Al doilea mare val de prigoană denumit și „ Marea Persecuție„ s-a dezlănțuit sub împăratul Dioclețian în anul 303 d.Cr, pe parcursul a 8 ani, iar creștinii au au fost declarați dușmani ai imperiului. Creștinii nu au mai avut acces la slujbe oficiale, s-au confiscat averile, au fost arestați, s-au dărâmat clădirile Bisericilor și s-a pretins lepădarea e credință prin aducerea de ofrande zeilor inclusiv împăratului care pretindea închinare. Dacă creștinii nu se supuneau erau torturați prin cele mai odioase forme, aruncați în arenele romane la fiare sălbatice, arși pe rug, înjunghiaţi, decapitaţi, răstigniţi, sfârtecaţi in bucăţi, etc. În anul 311, Galeriu, pe patul de moarte a dispus un edict de „toleranță„ care prevedea ca creștinii să se roage Dumnezeului lor pentru bunăstarea imperiului. În anul 313 d. Cr. Constantin şi Licinius prin edictul de la Milano au legalizat religia creștină. Acesta a fost o mișcare politică prin care Biserica s-a contopit cu Imperiul Roman. Lui Constantin cel mare nu ia plăcut învățăturile lui Isus Cristos, care a fost marginalizată, ci ia plăcut Vechiul Testament cu împărați și războaie de cucerire, iar conținutul învățăturii creștine a fost a început să fie formulat de concilii și sinoade, nu de Scriptură sau de învățătura dată de Isus Cristos și apostoli. Au mai existat două fenomene negative în creștinism, primul este că popoarele cucerite au fost creștinate cu forța și biserica a fos păgânizată, iar al doilea a fost faptul că însăși biserica a devenit generatoare de erezii. Dar exista Pastorul din umbra, prin care Biserica a supraviețuit în Imperiul Roman, iar aceasta “turma mica” era înca condusa din umbra de Marele Pastor. Dacă se reia ideea[8], în anul 313 d.Cr, Biserica primară se unește cu Statul și Biserica primește numele de Biserica Catolică dar devine și ”biserica împăratului‘‘ și este începutul sistemului romano-catolic. Activitatea cea mai intensă a biserici se afla în părți din Asia, Africa și Europa. Între anii 313-590, Biserica catolică era practic sub dominația statului, apărând probleme în privința credeului. În perioada aceasta s-a născut sistemul monahal, ca o reacție de împotriva caracterului lumesc al bisericii. Tot în această perioadă se întărește funcția episcopului și biserica este instituţionalizată, iar biserica imperială devine Biserica Romano – Catolică. Dacă trecem în fugă peste istoria creștinismului se pot aminti perioade puncte de referințe. Între ani 590-800 biserica se luptă cu triburile teutonice, câștigă și impune supremație, iar Grigore 1 și-a adus aportul la convertirea teutonilor. În răsărit biserica s-a confruntat cu religii   rivale ca mahomedanismul care a cucerit o parte din teritorii în timpul lui Carol cel Mare. Între anii 800-1054 au existat tensiuni între Răsărit și Apus în cadrul imperiului roman, iar ruptura definitivă apare în anul 1054 și pe scena istoriei ia naștere Biserica Ortodoxă care a avut altă teologie creionată de Ioan din Damsc. În apus biserica încerca să realizeze fără succes o mediere între Biserică și Stat, care să fie acceptată de împărat și păpă și se intră în epoca feudală. Tot în această perioadă reformatorii clunici încercau să corecteze lucrurile negative din cadrul Bisericii Romane. Apogeul Biserici Catolice a fost între anii 1054-1305 sub Grigore al VII – lea și Inocențiu al III –lea, timp în care prinții europei au fost detronați și umiliți. Tot în această perioadă au avut loc cruciadele, care au adus renume și reputaţie papei, chiar dacă au avut un rol negativ. Atunci învățătura lui Aristotel[9] a fost inclusă în creștinism de Toma d,Aquino în catedrala intelectuală și a devenit o autoritate în teologia bisericii romane. Catedrala construită în stil gotic a fost „biblia în piatră„ a credincioșilor. După această perioadă datorită corupției până în 1517, s-a încercat reforme interne în biserică de Jhon Wycliffe și Jan Hus, concilii de reformă și umaniștii biblici. Dar feudalismul se prăbușea și începea o nouă perioadă a renașterii. Respingerea de către Biserica Catolică de a accepta reforme a pregătit printre alte schimbări condițiile pentru Reformă. Din anul[10] 1517 se poate spune că vorbim despre istoria bisericii moderne, și apar bisericile protestante și credința creștină s-a răspândit în „întreaga lume„ iar în cea mai mare parte a globului religia creștină devine universală. Între anii 1517—1648 are loc reforma și contra reforma bisericii catolice, apar biserici protestante luterane, anglicane, calviniste și anabaptiste. Prin conciliul de la Trent, iezuiți și inchiziţie biserica romano – catolică oprește răspândirea protestanților în Europa dar câștigă teren în America centrală, în Sud, Filipine și Vietnam. În această perioadă învățătura calvinistă a ajuns în America de Nord de către puritani. În Anglia se răspândește deismul și raționalismul care se influenţează reciproc. În spațiul rece ortodox ca și reacție apare pietismul. În secolul XIX, se produc treziri spirituale cu misiuni în străinătate dar și cu schimbări pozitive în Europa. Tot în această perioadă apare și liberalismul religios raționalismul și evoluționismul care se rupe de învățăturile biblice. După anul 1914 biserica trebuie să facă față cu statul secular și de cele mai multe ori totalitar. În această perioadă vorbom despre modernism care face loc neortodoxismului și ce urmează după el, de asemenea există tendința de reunificare a bisericilor care continuă și azi sub numele de ecumenism.

 2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE. Cristologia este doctrina care se ocupă de Persoana Domnului Isus Hristos.[11] Mariologia este doctrina care se ocupă de persoana Mariei, mama Domnului Isus Hristos, respectiv cultul Fecioarei Maria. Aceste două doctrine se bat cap în cap minimalizând rolul lui Isus în   favoarea Mariei. Există și alte definiții mai elaborate a Cristologiei, cum ar fi dată de Eduard Ferenț, care spune cam așa „Cristologia este o disciplină teologică a reflexiei metodice despre opera răscumpărătoare a Cuvântului Întrupat, vie prin însăși subiectul său”[12]. Tot el atrage atenția asupra pluralităților cristologiilor, spunând în același timp că ele nu compromit esența credinței.   Dar cu acest lucru nu putem fi de acord pentru că există o cristologie elaborată de jos în sus, în care omul își aduce aportul la mântuire de exemplu Bultman, și o cristologie de sus în jos pe care a elaborat-o Panenberg [13]. Au fost şi alţi numeroşi teologi care au făcut acest lucru. De asemenea există conceptul de cristologie funcțională, prin aceasta înțelegându-se o accentuare a ceea ce a făcut Isus, mai degrabă decât ceea ce a fost El.[14] Este de fapt o mutare a accentului de pe Persoană pe lucrare, când de fapt ele sunt inseparabile. Cristologia bizantină definită în timpul lui Justinian, este și ea criticabilă și are multe umbre în realitatea psihologică a lui Isus[15]. Nici cristologia Catolică nu se lasă mai prejos şi sub alte forme amplifică rolul Mariei. Cristologia ca doctrină și dogmă are o bază biblică, chiar dacă s-a confruntat de-a lungul timpului cu tot felul de erezii, dar dogma despre Fecioara Maria, nu are ca suport Biblia, ci tradiția bisericii Catolice și Ortodoxe, nefiind fundamentată în Scriptură. Fecioara Maria are bineînţeles locul ei în Scriptură, dar Biserica ia supradimensionat importanța, a preluat prerogativele lui Hristos și le-a atribuit Mariei, ca de exemplu mijlocirea.[16] Când păgânismul a încetat să mai fie un pericol pentru Biserică, în literatura creștină apar nenumărate referiri favorabile icoanelor. Se dau sensuri noi acelor elemente ale antichității și păgânismului, pentru a putea fi adoptate de către Biserică. Fenomenul a rămas din păcate actual. În 21 Noiembrie 1968, Papa Paul al –VI – lea, o proclama pe Maria ca Mamă a bisericii.[17] Prin acest eseu ne propunem să analizăm aceste dogme, Mariologie și Cristologie, ca să răspundem în limita saţiului propus, şi să combatem cu Scriptura afirmațiilor false pe care le fac unii teologi față de persoana lui Hristos și a afirmațiilor pe care le face tradiția bisericii în legătură cu Maria. Scopul nostru este de a demonstra că dogma despre Isus Hristos are la bază Sfânta Scriptură, iar dogma despre Maria, aparține doar de învățături omenești, obiceiuri și tradiție.

3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA

a). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS

 În primele trei secole Biserica a avut de luptat împotriva prigoanei și acuzelor care i se aduceau. Apologeții și polemiștii au luptat pentru apărarea credinței lor. După anul 313 împăratul Constantin[18] a dat libertate de închinare creștinilor. Biserica s-a unit cu Statul și aluat locul apologeților pentru apărarea credinței datorită numeroaselor erezii apărute în rândul creștinismului. Origen şi Ireneu au luptat împotriva celor care negau umanitatea și divinitatea lui Hristos, împotriva monarhismului sau a montaniștilor. Pe de altă parte biserica a trebuit să stabilească un Canon, și să ia în continuarea poziție față de numeroase alte erezii apărut în sânul creștinismului. În mod paradoxal mai târziu ea însăși a fost generatoare de erezii. A vorbii despre Hristos înseamnă a începe cu   Nașterea din Fecioară. Acest subiect a fost și rămâne unul dintre cele mai controversate motive de discuție.[19] Pentru credincioși fundamentalişti   Nașterea din Fecioară este o garanție a divinității lui Isus, și este biblic să fie așa. În biserica primară Ignațiu folosește expresia Născut din Fecioară ca un lucru de la sine înțeles când își ridică glasul împotriva docetiștilor.[20] În forma timpurie cât și cea târzie, o veche mărturisire de credință numit Crezul Apostolic, afirmă Nașterea din Fecioară. Afirmând acest aspect al nașterii Mântuitorului avem ca bază de învățătură din Biserica Primară, și părinții bisericii bazați pe textele din Scriptură din Matei 1: 18-25 și Luca 1:26-38 fapt care nuse poate nega. Noi credem că Isus Hristos a fost o persoană umană și divină în același timp. Scritorii   Noului Testament îi atribuie termenul de Domn după momentul învierii. Apolinarius care nu a acordat importanța cuvenită umanității lui Hristos[21], sau Nestor,   căruia ia displăcut termenul de Teotokos, afirmând în schimb termenul de Christokom. Isus Hristos în concepția sa era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decât un om. O grupare importantă au fost și ebioniții, care negau divinitatea reală a lui Hristos. Rădăcinile lor merg în trecut, al iudaizatorilor cu care Pavel s-a luptat, descrisă în Epistola lui Pavel către Galateni.   Pentru ei Isus a fost un om obișnuit care deveni Hristos în momentul botezului, iar la sfârșitul vieții s-a retras din el și a avut iarăși statutul de om. Acestei concepții eretice nu putem decât să-i opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 3: 13-17, unde au fost prezente toate trei Persoane ale Trinității. O altă învățătură eretică a fost aceea a lui Arie,[22] care supraviețuiește și astăzi în învățătura Martorilor lui Iehova. Pentru Arie numai Dumnezeu posedă atributele divinității. El se baza pe Romani 8:29 și Evanghelia după Ioan 17:3, astfel Fiul era considerat un semizeu, ignorând alte texte din Scriptură ca Evrei cap 9 sau Evanghelia după Ioan 10:30. Au fost numeroase alte erezii dea lungul istoriei cu privire la persoana Domnului Isus Hristos în care este contestată natura divină sau umană a lui Isus şi enumerăm doar câteva : albigenzii, bogomilii, encatriţii, gnosticismul, iconoclasmul, idolatria,   monarhianismul, triteiştii…..etc. Din păcate ele supravieţuiesc şi astăzi în alte forme. Pentru Bultaman,[23] Isus Hristos era un simplu lemnar, așezat undeva la marginea istoriei. El abordează o teologie de jos, aplică procesul de demitizare și face ravagii. El salvează doar Cherigma Evangheliei, în care totuși, toate se reduc la Hristos și Cuvânt.[24] Pentru o abordare corectă a Scripturii nu contează secolul în care trăim. Ireneu spune faptul că Cuvântul creator compus din carne și sânge și suflet, sunt realmente un singur subiect.[25] În timpul reformei, dogma despre Sfânta Treime, a fost crucială pentru Calvin, deoarece era o mărturie a divinității lui Isus Hristos   și implicit a mântuirii realizate prin El.[26] Dacă unii teologi au atacat divinitatea lui Hristos, nici umanitatea Lui, nu a fost scutită de critică. Scriptura ne spune faptul că Isus Hristos a avut un arbore genealogic arătat în evangheliile după Matei și Luca. El a fost conceput în mod supranatural, dar a avut o naștere normală și a crescut ca orice om. De asemenea a fost om matur și a murit. (Lucă 2:52) Contemporanii Lui, l-au perceput ca pe un om. Docetismul a negat umanitatea lui Isus.[27] Această cristologie a fost influențată de învățătura lui Platon și Aristotel. Pentru ei Isus era doar uman, dar Ignațiu și Ireneu au luptat împotriva lor. Karl Bart acceptă pe deplin umanitatea lui Hristos, dar nu vede nimic remarcabil în ea.[28] Isus Hristos a fost Rabinul din Nazaret, Bart argumentând că mulți oameni care au venit în contact cu El, nu au fost convinși de Divinitatea Lui. Această dimensiune a „trinității” lui Bart, este în mod particular legată de revelație și dezvăluiri. Amândouă argumentează faptul că Revelația lui Dumnezeu Tatăl, este total determinată și conținutul acestei revelații nu poate fi separat de forma sa.[29] Bart nu ține seamă de textul din Evanghelia după Ioan 10:30, în care Isus spune că „Eu și Tatăl una suntem„ Bultmann este mai radical ca și Bart prin faptul că pentru el este și mai esențial conținutul celor predicate de Biserica Primară din Galateni 6:4,[30] iar evenimentele din viața lui Cristos nu sunt semnificative. Dar nici Bart și nici Bultman nu iau în seamă afirmațiile lui Isus după înviere prin care El atrage atenția asupra umanității Lui. În Evanghelia după Luca 24: 36-43, Isus Hristos a mâncat, a băut și le-a arătat ucenicilor rănile Sale.   În momentul în care vorbim despre umanitatea și divinitatea lui Cristos, ne pune problema cum înțelegem cele două naturi într-o singură Persoană. Cristologia este importantă pentru că prin întrupare s-a trecut prăpastia mortală și spirituală dintre Dumnezeu și om. Divin înseamnă infinit în cunoaștere și prezență, dar a fi om înseamnă a fi limitat. Este un paradox ca o persoană să fie infinită și finită în același timp[31]. Ca și oameni nu putem înțelege acest lucru dar avem în Scriptură texte car fac referire atât la divinitatea cât și la umanitatea lui Isus. (Ioan 1:14, Galateni 4:4) iar inițiativa acestui fapt vine de sus de la Dumnezeu[32]. Pe de altă parte Scriptura ne prezintă pe Isus ca și o persoană complexă. Isus Hristos s-a făcut om ca să poată murii pentru cei care urmau să creadă în El. Pe de altă parte a fost necesar să fie divin pentru ca Jertfa Lui să fie completă și universală, pentru a avea capacitatea de a răscumpăra păcatele omenirii întregi. Cele două naturi erau absolut necesare pentru iertarea păcatelor omenirii. Viața veșnică are valoare și Dumnezeu ne-a salvat, iar ispășirea este adevăratul motiv care stă la baza Întrupării[33] (Evrei 10:4-7). Betleemul și Calvarul reprezintă centrul creștinismului și nu există Evanghelie adevărată fără Cruce. Oricine vorbește   despre o altă Evanghelie vestește una falsă. Fiecare epocă l-a văzut pe Isus Hristos conform propriei culturi propriului caracter la nivel de individ și fiecare a contribuit la realizarea unui portreta al Său. Istoria lui Isus Cristos ne prezintă continuitate dar și discontinuitate, având în comun doar numele.[34] El a fost cunoscut sub numele de Profet, Rob, Mijlocitor, Împărat, Învățător, Cristos, Domnul, dar în secolul trei numele de Rabi dispare, și icoanele încep să apară în biserici. După sinodul din 754 dezbaterea dintre ortodocși și iconoclaști, se concentrează în jurul a două posibilități. Icoana este identică cu prototipul sau doar este o reflectare al lui. De asemenea trebuie făcută precizarea asupra faptului că în general icoana este un obiect al venerări, dar adorarea este rezervată lui Dumnezeu[35]. La fel   icoana nu-l reprezintă Isus cel ceresc ci pe Isus Cristos care s-a întrupat.   Fenomenul icoanelor ia amploare. Rusia țaristă a fost dominată din punct de vedere religios de semnul crucii.[36] Şi în alte ţări semnul crucii s-a impus în practica credincioşilor şi a bisericii.

 b). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA

Înspre mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata credinţă decăzuse mult, spre a săvârşi loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi fecioara Maria într-un fel însemnat, ca model al fecioarelor, adică a celor care făcuseră jurământul celibatului. Îndată după aceea a devenit un obicei de și s-a da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului).[37] Poporul neştiutor, ieşind din practicile păgânismului, cu prea puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus la un creştinism amestecat din forme şi ceremonii,   având o admiraţie şi un fast împrumutată de la iudaism şi de   păgânism, nu a avut mare dificultate să înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le venerau, prin fecioara Maria ce li se prezenta ca având un loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în cer. În aceiaşi vreme, biserica romană, luând pasaje din Psalmi şi din prorocii care se referă la Israel şi la Ierusalim, le atribuie fecioarei, care se transformă din umila Marie aşa cum o prezintă Scripturile, în zeiţa care trebuie venerată şi se cinstită ca şi „Regina Cerului” iar Maria a devenit progresiv obiect deschis de închinare şi adoraţie și papa Urban II la sinodul de la Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul obişnuit, cât şi zilele şi sărbătorile care îi erau păstrate ei în mod deosebit. I-au fost închinate biserici cu numele de „Notre Dame” şi în toate bisericile se află o capelă ce îi este destinată[38] . Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Lucru uimitor este faptul că în vechiul Babilon se venera o mamă zeiţă şi fiul ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. În Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi să găsească imagini ale Madonei şi a fiului ei, tot aşa de identică ca şi în Roma papală. Shing Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul înconjurat cu un strălucire sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist catolic roman. Saint-Bernard, unu mare   învăţător ai acestei biserici din secolul al IX-lea spune: „Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când Îl auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca intermediar înaintea Lui. Dar poate tu eşti înfricoşat de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este pururi Dumnezeu. Îţi trebuie deci înaintea Lui un avocat şi   aleargă la Maria[39].” O altă superstiţie legată de cultul Mariei sunt mătăniile (numite rozariul) și se numeşte aşa fiind o centură care se termină printr-o crucifix, împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. La grăunţele mari se rosteşte un „Tatăl nostru” iar la grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune Ave Maria, care este salutarea îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu smerenie te salut, Marie, plină de slavă; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat.” Ave Maria se repetă de milioane de ori în fiecare zi, a fost și rămâne numele cel mai pronunțat în Apus și Răsărit. Doctrina despre Fecioara Maria s-a dezvoltat în răsăritul ortodox, unde exista deja premise. Cultul fecioarei a înflorit în biserica Cooptă, Armeană, Greacă, Siriană, și mai târziu în apusul catolic.[40] Biserica a fost nemulțumită de statutul Mariei, și apelând la textele apocrife, ia supradimensionat rolul. În baza textului din Luca 1:42, dă o explicație a afirmației de Maica Domnului, introdusă prin termenul de Teotokos[41], adică născătoare de Dumnezeu. La început a fost o dispută cristologică, care trece prin două concilii, Nicea anul 325 și Efes din anul 431, și atributele lui Cristos se răsfrâng asupra persoanei Maria, acceptându-se termenul de Teotokos. Pe această bază s-a dezvoltat cultul Mariei, ea fiind denumită și ”regina cerului. ” În răsărit doctrina despre nașterea din fecioară, s-a impus sub termenul amintit mai sus de Teotokos, această concepție o găsim sub denumirea de *imaculata concepție*. Biserica Catolică împinge lucrurile şi mai departe şi susţine că fecioara Maria a fost ea însăşi concepută şi născută în mod excepţional.[42] Prin această concepţie încearcă să îl ferească   pe Isus de implicaţiile naşterii, susţinând că Isus a trecut prin corpul Mariei ca „apa printr-o conductă” fără ca unul să aibă efect asupra celeilalte persoane[43]. Se pune atunci întrebarea logică de unde rezultă umanitatea lui Hristos. În concilul de la Basel din anul 1493 s-a hotărât faptul că „imaculata concepţie” este pe deplin justificată în conformitate cu credinţa Catolică. Făcând tot felul de compromisuri fără o bază scripturală, se ajunge în mod inevitabil la paradoxuri. Maria a fost şi fecioară şi mamă în acelaşi timp, făptură umană şi maică a lui Dumnezeu, un paradox continuu. În anul 1950 Papa Pius al XII lea a promulgat o dogmă mariologică, prin care spune ca Maica Domnului la sfârşitul vieţii sale a fost înălţată la cer.[44] Biblia spune altceva (Faptele Apostolilor 1:14). Pe de altă parte venerarea sfintelor moaşte intră în conflict cu această dogmă. În afara faptului că Maria este considerată mijlocitor, titlul de Mediarix, se referă şi la faptul că prin ea a venit mântuirea, dar spălarea de păcate şi iertarea a venit prin persoana lui Hristos şi Cruce. Maria a primit atribute divine ca „plină de har, glorioasă, nepătată, sfântă şi neprihănită”[45]  Opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Luca 2:30, în care îngerul îi spune Mariei, că a căpătat îndurare în faţa lui Dumnezeu. Maria nu este considerată o persoană izolată ci o fiică a poporului ei. Din păcate şi astăzi în religiile tradiţionale iubirea de Biserică, se traduce prin iubirea de persoana Mariei.[46] De asemenea se pretinde faptul că Biserica s-a născut prin rugăciunea Mariei, a lui Isus, a apostolilor şi a Duhului Sfânt[47]. Cei care cred acest lucru nu ţin seama de textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 16:18, şi nici de pasajul din Fapte capitolul 2 care este de fapt Ziua de Naştere a Biserici la Rusalii . S-au făcut numeroase analogii şi comparaţii pentru a mări rolul Mariei în credinţa Ortodoxă şi Catolică. Aceste analogii au fost un model în galeria femeilor credincioase ca Eva, Sara, Ruth, şi dacă Biblia vorbeşte despre primul Adam şi al doilea Adam, paralela se răsfrânge şi asupra Mariei, prima Eva şu a doua Eva[48]. Se poate face observaţia că din Scriptură se ştiu puţine lucruri despre Maria, dar şi mai puţine lucruri despre Eva. Comparaţia este puțin spus forţată. Maria pătrunde şi în religia Islamului unde Maria este denumită şi „Madona Neagră”. Sursa din 19 Coran cuprinde citate şi parafrazări despre Maria mai ales din Evanghelia după Luca unde portretul Mariei este mai detaliat.[49] Fecioara Maria a avut un impact şi în cultura vremii. Călătoria prin purgatoriu, devine pentru Dante Aligherii, un prilej de a prezenta virtuţile Mariei. În viziunea lui Dante, Eva stă la picioarele Mariei[50]. Giusepe Verdi a compus Stabat Mater şi Ave Maria, Michelangelo, Gheote, şi alte nume sonore din cultură, nu trec indeferenţi pe lângă persoana Mariei.[51] Tradiţia de dată recentă vorbeşte despre arătări ale Fecioarei Maria, în Bosnia – Herţegovina.[52] Ea s-a arătat la Mudjugarje, sat croat cu 250 de familii. Satul a fost apoi vizitat de 20 000 de pelerini, în ciuda pericolelor la care se expuneau. Fecioara Maria de obicei este tăcută dar alte ori transmite un mesaj ascuns care va dezvăluit la timpul potrivit. Puterile miraculoase ale Mariei s-au arătat şi în Laura şi Fatima, şi au primit o recunoaştere oficială. Foarte mulţi pelerini au mers acolo pentru a fi vindecaţi de bolile trupeşti şi sufleteşti.[53] Cultul Fecioarei Maria s-a înrădăcinat atât de   puternic în tradiţia popoarelor, încât s-a păstrat chiar şi sub regimurile comuniste. Dacă până acum în ce priveşte dogma despre Cristologie, şi Mariologie, am dat răspunsuri fragmentare şi sporadice, şi am răspuns cu Scriptura împotriva lor, vom încerca în continuare să dăm un răspuns evanghelic acestor tradiţii şi dogme omeneşti, care duc oamenii în rătăcire şi orbire spirituală.

 4).UN RĂSPUNS EVANGHELIC

 a). CRISTOLOGIE

În primul rând Biblia afirmă că Isus Cristos   a fost Dumnezeu întrupat. El şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu în Evanghelia după Ioan 10:30  „Eu şi Tatăl una Suntem.” El va trimite îngerii Săi, de asemenea îşi arogă puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:5), fiind acuzat de contemporanii săi că huleşte. Isus Hristos vorbeşte despre judecata lumii în Matei 25 : 31-46, în care El va sta pe tron şi va judeca această lume. De asemenea Fiul omului este Domn şi al Sabatului (Marcu 2:27-28). Acest lucru ne duce cu gândul la Vechiul Legământ, înlocuit de Legământul cel Nou afirmat în cartea Evrei (capitolele 7-9) iar istoria a confirmat acest lucru. Isus vorbeşte despre preexistenţa Sa (Ion 8:58), făcând afirmaţia că „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.” Se poate aminti conciliul de la Nicea[54] şi Constantinopol, care mărturiseşte despre el pe de o parte că este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut de o Fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veac. Pe de altă parte s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om.[55] Principala acuză care i s-a adus este faptul că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 19:7) de asemenea Isus susţine egalitatea cu Tatăl prin consimţire. Dacă ne uităm în viaţa Domnului Isus Cristos, la cuvintele Sale, minunile, învăţăturile, puterea Sa, Naşterea miraculoasă, o viaţă fără de păcat, Crucea, Învierea şi înălţarea la cer, prorociile din Vechiul Testament   îl percepem pe Isus ca o sumă a tuturor profeţiilor cu privire la El împlinite în Hristos, ca şi Mesia cel promis. Iudeii au înţeles exact ce spune, dar nu l-au crezut din cauza tradiţiilor suprapuse peste Lege, aşteptau un Mesia de factură terestră ca eliberator şi unul spiritual şi l-au urât pentru acest lucru.[56] Evanghelia după Ioan face multe referiri la divinitatea lui Isus, ( Ioan1:1) la fel şi epistola lui Pavel către Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, certifică acest fapt. La fel şi în Coloseni 1: 15-20, Pavel face aceiaşi afirmaţie. Este o problemă de necredinţă şi orgoliu să beneficiezi de aşa de multe dovezi biblice şi să ai curajul să adaugi sau să scazi din adevărul Scripturii, cum au făcut contemporanii lui Isus sau teologii liberali ca Bultman, şi alţii. Isus Cristos a fost om ca şi noi, a fost supus limitărilor umane impuse de un trup omenesc, a avut nevoi fizice şi biologice, foame, sete, a fost ostenit, ispitit, a avut emoţii, a plâns, s-a mirat, a fost demoralizat, cu alte cuvinte divinitatea infinită s-a supus de bună voie finitului uman pentru a ne răscumpăra pe noi. De asemenea Isus a avut un ucenic pe care l-a iubit în mod deosebit pe Ioan (Ioan 13:23), a avut emoţii ca orice om, a fost îngrijorat, tulburat, supărat, mâhnit pe oameni.[57] Isus Hristos la fel a avut cunoştinţe intelectuale remarcabile ( Matei 22:18 ), iar pe de altă parte nu cunoştea momentul celei de a doua revenire a Sa. (Matei 24:36) În Epistola către Romani Pavel vorbeşte despre Isus ca şi despre primul Adam (Romani 5:14). Ioan face afirmaţia că orice duh care recunoaşte pe Isus în trup este de la Dumnezeu (1Ioan 4:2-3). În evanghelia după Luca, Isus Hristos după Înviere îi convinge pe ucenici despere identitatea, umanitatea şi divinitatea Sa. (Luca 24: 36-45). De asemenea există texte care fac aluzie atât la umanitatea cât şi la divinitatea lui Isus. (Mat. 28:19; , Fil. 2:9-10). Astfel  “Dumnezeu (care este veşnic) S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.”[58] Lucrarea de ispăşire a lui Isus Hristos este relatată în Efeseni 2: 16-18. Moartea Lui a fost in planul veşnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este  răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is. 53:6).  Dumitru Stăniloaie face la rândul lui afirmaţi că « Acelşi născut din Tatăl, înainte de veci şi din Fecioara Maria, nu se desparte din cauză că are două firi şi rămâne nedespărţit[59] ». La acest material biblic se poate adăuga şi un verset împotriva celor care deformează adevărul lui Dumnezeu. Matei 22:29  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. De asemenea avem şi profeţii mesianice[60] despre Isus Hristos : Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui Geneza 3:15, cu împlinire în Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Apoc.20:10 și altele. Avem prorocii cu împlinire din urmaşul lui Avraam şi sămânţa lui, în care toate neamurile vor fi binecuvântate în Numele lui Geneza 12 cu împlinire în Matei 1:1, vine din tribul lui Iuda Geneza 49:10 cu împlinire în Luca 3:33, este urmaşul pe tronul lui David Isaia 9:7 cu împlinire în Luca 1:32, 33,   este Uns şi Veşnic Psalmul   102:25-27 cu împlinire în Evrei 1:8-12,   Născut în Betleem Mica 5:2 cu împlinire în Luca 2:4,5,7. Născut din fecioară Isaia 7:17 cu împlinire în Luca 1:26,27,30,31. Şi aceste profeţii sunt doar partea care se referă la Naşterea lui Isus. Isaia 9:6  Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. Argumentele ar trebui să fie suficiente.

 b). MARIOLOGIE

Naşterea din Fecioară înseamnă lucruri diferite la teologi. Noi vorbim despre o concepţie divină în sensul că Maria nu a avut relaţii sexuale cu un alt bărbat până după naşterea lui Isus. (Mat 1: 25) Aşa cum am reamintit mai sus ne bazăm pe textele din Matei 1:18-25 şi Luca 1:26-38. ele ne conving faptul cele relatate acolo sunt fapte reale.[61] În   bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri, în faţa cărora oamenii se proştern la pământ, se roagă şi se închină. Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole, adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli[62].” Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un singur intermediar între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul S-a făcut om (Ioan 1:14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 4:15; 2:18). El mijloceşte fără încetare pentru noi, este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4:11; 7:25; Romani 8:34 etc). Scriptura ne vorbeşte să ne adresăm noi personal Tatălui şi Tatăl, în Numele Lui ne ascultă (Ioan 14:13; 16:24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul Jertfei lui Cristos şi să venim cu convingere la tronul harului Său (Evrei 7:25; 4:16 etc)[63]. Nu găsim nimic similar în Sfânta Scriptură, iar ce sa face azi în bisericile tradiționale sunt nişte practici superstiţioase, inventate de oameni. Iată ce spune Domnul „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei” (Matei 6:7-8). „Ca păgânii” spune Isus[64]. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Iosif şi Maria care aveau informaţii directe în ceea ce priveşte naşterea lui Isus.   Se presupune şi faptul că ei au sta de vorbă unul cu celălalt şi în plus visul pe care l-a avut Iosif cu privire la Maria este un argument. (Matei 1: 20-22). Se poate remarca şi faptul că în momentul răstigniri lui Hristos, Iosif nu era prezent, probabil că între timp a murit. Există dovezi biblice care arată faptul că Maria a făcut parte din comunitatea celor care credeau în Isus după momentul învierii. (Fapte 1:14) Textul ne relatează faptul că ea se ruga împreună cu ceilalţi ucenici. De asemenea Biblia nu ne indică vreo activitate a Mariei sus în cer.   Ipoteza unor surse extra biblice cum ar fi Cărţile Apocrife, sau tradiţia bisericii pentru a susţine şi amplifica cultul Fecioarei Maria nu sunt suficiente. Un expert de la începutul secolului XX,   înclinat să dea amploare mărturiei biblice despre Maria a fost surprins să recunoască faptul că cititorul Evangheliei, descopere aşa de puţine lucruri despre ea[65]. Dacă excludem familia ca sursă a tradiţiei, este dificil să explici cum şi de unde a apărut ideea despre rolul deosebit pe care l-a avut şi îl are Maria.   Singura posibilitate este să credem ceea ce spun Sfintele Scripturi, şi să nu înlocuim pe Isus cu Maria.

5). CONCLUZII

Deşi de al început au apărut o serie de erezii, cu privire la persoana Domnului Isus Hristos, biserica a rămas totuşi curată, a luptat împotriva învăţăturilor false, a persecuţiilor şi în primele secole şi numele de creştin era asociat cu Persoana lui Hristos şi învăţăturile Sale. Dar treptat lucrurile au început să se schimbe şi în biserică a apărut o clasă de oameni aleşi special, pentru a sluji şi a oficia cina şi botezul şi alte ritualuri din Biserică. Fenomenul se amplifică şi aşa cum am arătat mai sus prin anul 250 D.C. când Ciprian episcopul Romei preia întreaga clasă preoţească din Vechiul Testament şi o introduce în   biserică. Astfel se pierde aspectul relaţiei eu – Tu dintre Creator şi fiinţa creată, fiind înlocuită cu intermediari. Preotul este acela care devine intermediar între om şi Dumnezeu când de fapt Biblia spune în mod clar altceva, în mod direct şi unic cu referire la persoana   lui Isus Hristos. Lucrurile se schimbă şi mai dramatic în 313 când sub împăratul Constantin Biserica se uneşte cu Statul şi biserica de devine „Biserica Împăratului” Lui Constantin îi plăcea Vechiul Testament, cu războaie, preoţi etc. De fapt ce a făcu Constantin a fost o mişcare politică, ce avea prea puţine lucruri în comun religia creştină sau cu învăţăturile Bibliei. Atunci începe Evul Mediu întunecat se schimbă şi teologia cu privire la învăţătura bisericii şi învăţătura lui Hristos este marginalizată, iar mai târziu este complet neglijată până în timpul Reformei din anii 1500- 1600 d.Cr, când pe scena istoriei apar reformatorii.   De asemenea apare cultul icoanelor, rugăciunea pentru morţi, rugăciuni adresate sfinţilor, şi mai ales ale Mariei. Biserica fiind păgânizată prin creştinarea unor popoare cu forţa, pentru poporul neştiutor de carte a fost uşor să adopte aceste învăţături nebiblice şi să fie dus în eroare. Binenţeles şi teologia, respectiv învăţătura despre Isus Hristos este deformată, fiind înlocuită de alte elemente. Au fost negate atât divinitatea cât şi umanitatea lui   Hristos şi apologeţii creştini s-au luptat cu aceste erezii. În biserici au apărut şi icoanele. Origen, Ignațiu şi Ireneu s-au remarcat ca apologeţi ai credinţei. În zilele noastre în contrast Bart şi Bultaman teologi liberali au promovat la rândul lor erezii despre Hristos. Cristologia şi Mariologia sunt doctrine care merg paralel dea lungul istoriei până în zilele noastre. Mariologia mută prerogativele lui Isus Cristos deasupra persoanei Maria, mama Domnului Isus, dar fără să aibă un suport biblic. Noi nu minimalizăm rolul Mariei, dar Biserica Catolică şi Ortodoxă au supradimensionat enorm rolul pe care l-a avut Maria cu privire la Naşterea Mântuitorului. Prin această supradimensionare a rolului Mariei, se defineşte şi este esenţa învăţăturii bisericii Catolice şi Ortodoxe. Noi credem că Isus Hristos a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Numai sub această formă mântuirea putea să fie realizată. Pentru acest lucru facem referire la Crezul apostolic timpuriu dar în primul rând la Biblia care este sursa primară a Revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. De asemenea Întrupare prin Naşterea din Fecioară este o garanţie a divinităţii lui Isus. Nestor şi Arie[66] nu au fost de acord cu Scriptura ignorând o seamă de texte din Ea. Pe de altă parte Bart nu vede în Isus Hristos decât un rabin. Bultman face şi mai mult şi nu ţine seamă de momentul de după Învierea lui Isus. Ei şi alţi teologi liberali neglijează în mod voit texte clare car îl prezintă pe Hristos ca om dar şi ca divin în acelaşi timp. În fiecare epocă Hristos a fost perceput în mod diferit în funcţie de cultura vremii respective, cunoştinţelor necesare, interese, sau alte lucruri. Dar o relaţie cu Dumnezeu presupune sinceritate şi informaţie din Cuvânt. În   mod paralel în istorie rolul Mariei   a crescut în mod spectaculos, ea ajungând să fie venerată de biserică şi de credincioşi, fiind denumită „mama lui Dumnezeu”. Fastul a devenit un lucru obişnuit în biserică fiind împrumutata de la iudaism şi păgânism. De asemenea ea a fost denumită şi „regina cerului” iar biserica a reinterpretat o serie de psalmi şi profeţii cu privire la persoana lui Hristos şi le-a atribuit Mariei. Era mai uşor să te apropii de Maria decât de Cristos, susţineau învăţătorii de atunci. De asemenea au apărut o serie de superstiţii legate de persoana Mariei. Rolul ei este amplificat de şi mai mult de către biserică şi atribute ale divinităţii lui Isus sunt transferate în mod artificial pe Maria. În apus ea a fost denumită „Teotokos”, iar în răsărit o regăsim sub forma „imaculatei concepţii”. Vedem că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată încrederea. Dar apare un conflict inevitabil între conceptul şi starea Mariei care trebuia să fie Mamă a lui Dumnezeu, şi Fecioară, în acelaşi timp. De asemenea i se atribuie rolul de Mediatrix, care iartă păcatele, şi naşte biserica, lucru care este contrar Scripturii. La fel s-au făcut numeroase analogii între Maria şi femeile din Biblie. Poeţi, pictori, oameni de cultură au invocat-o şi reprezentat-o în operele lor.   În istorie s-au semnalat numeroase apariţii ale Marie, care se perpetuează şi în zilele noastre. În primul rând Întruparea   era absolut necesară. O divinitate nu poate să moară, şi să de realizeze acest lucru trebuia să devină om. Acesta a fost motivul Naşteri Domnului Isus. Pe de altă parte trebuia Isus să fie divin ca Moartea pe Cruce, să aibă o putere de curăţire a păcatului universală. Astfel Naşterea şi Crucea și Învierea sunt esenţa creştinismului în ceea ce priveşte Soteorologia. Ispăşirea străbate ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii cu o totală împlinire în Cristos. El a făcut totul, iar omul nu poate contribui la mântuirea sa decât prin acceptarea a ceea ce a făcut Cristos. Biblia prezintă atât umanitatea cât şi Divinitatea lui Isus. Dacă ne uităm la evenimentele din viaţa lui Isus descrise în Evanghelii, vedem pe Isus ca o sumă a profeţiilor biblice cu privire la Mesia, împlinite în persoana lui Hristos.   De fapt cea mai completă revelaţie a lui Dumnezeu în istorie este momentul când Dumnezeu s-a făcut om. De asemenea în numeroase ocazii Isus Vorbeşte despre Dumnezu ca Tatăl lui, sau se identifică cu El. Aici apare aspectul Trinitar cu privire la Dumnezeu. Din cele relatate mai sus se desprind două idei principale. Cristologia este o dogmă care are o bază biblică, chiar dacă a fost atacată, a rezistat fiind apărată de teologi împotriva ereziilor. De-a lungul istoriei s-au reuşit să se facă corecturile necesare revenind la Biblie. Cu Maria lucrurile stau în mod total diferit, şi tot sprijinul ei ca dogmă are ca bază tradiţia. Papalitatea, conciliile, tradiţia au oferit o imagine complet diferită a Mariei, decât cea biblică. Doar în timpul reformei după 1000 de ani prin „Sola Scriptura” s-a produs o reformă radicală în creştinism cu plusuri și minusuri foate mari. Pe scenă apar cultele protestante şi neoprotestante. Suntem obligaţi să menţionăm că şi ele au avut problemele lor. Lupta continuă   şi în anul   1545 tradiţia primeşte aceiaşi autoritate ca si Biblia, iar mai târziu în 1968 Maria proclamata ca Mama a Bisericii. Dacă ne raportăm la Geneza 3:15, primim un răspuns la întrebările şi evenimentele care se derulează în istorie, o închinare adevărată paralel cu una falsă. Dar Dumnezeu s-a revelat în istorie şi în mod foarte concentrat se poate afirma faptul că Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Astăzi asistăm la o lucrare a Duhului Sfânt în lume, inima credinciosului și Biserică. Amin

6). BIBLIOGRAFIE :

Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Ion, Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999

EARLE E, CAIRNS CRȘTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR Editura Cartea Creștină Oradea 1997

Ferenţ Eduard,   Cristologia,   Editura „Presa Bună” Iaşi 1998

Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorghe   Editura Institutului Biblic                        Biblic „Emanuel„ din Oradea 1998

The Macking of Modern German Cristology de Alister . F. Mc Garth

Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice

JAMES, MONTGOMERY   BOICE, FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE, Editura   Institutului Biblic „EMANUEL” Oradea , 2000.

Iaroslav, Pelikan,   Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, Editura „Humanitas” Bucureşti 2000

Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff

CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaraslav Pelican

Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf. Dr Ion Bria

Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ

Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie

Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

 Ardelean Viorel

 

 

 

[1] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E CAIRNS pag 20-21

[2] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[3] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[4] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[5] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[6] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[7] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[8] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22

[9] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22

[10] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 22

[11] Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1 pag 182

[12] Hristologie de Eduard Ferenț pag 1

[13] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 264

[14] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 272

[15] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană de John Meyendorf pag   93

[16] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria, pag 169

[17] Hristologie de Eduard Ferenț pag 141

[18] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 102

[19] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 317

[20] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 236

[21] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 129- 130

[22] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268

[23] Hristologie de Eduard Ferenț pag 33

[24] Hristologie de Eduard pag 31

[25] Hristologie de Eduard pag 287

[26] Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorge pag 235

[27] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268

[28] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 292-293

[29] The Macking of Modern German Cristology de Alister . F.   Mc Garth pag 135

[30] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 293-294

[31] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 300

[32] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 315

[33] Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice pag 272

[34] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 287-289

[35] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff pag 197

[36] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 115

[37] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[38] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[39] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[40] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 187

[41] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 108

[42] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169

[43] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 56

[44] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169

[45] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 13

[46] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 145

[47] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 126

[48] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 49

[49] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 10

[50] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 140-141

[51] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 168

[52] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 12

[53] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 184

[54] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 22

[55] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 258

[56] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 261

[57] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2   pag 282

[58] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[59] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 35

[60] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[61] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2   pag 282

[62] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[63] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[64] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[65] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16

[66] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16 -20

Conciliul din Constantinopole 1755 ALLATAE SUNT (Asupra datinii Ritului Oriental)

download

Istorie Creştină:

ALLATAE SUNT (Asupra datinii Ritului  Oriental)

Papa Benedict XIV

Enciclică a Papei Benedict al XIV-lea, promulgată la 26 iulie, 1755.

Adresată misionarilor trimişi în Orient.

Fii preaiubiţi, Vă aducem salutări şi binecuvântarea Noastră apostolică.

Cardinalilor însărcinaţi cu Răspândirea Credinţei le-a fost adusă epistola unui anume preot desemnat a conduce sfintele misiuni din oraşul Balsera. Acest oraş, numit de obicei Bassora, se află la cincisprezece zile de mers de la Babilon, o cetate bine-cunoscută pentru afacerile sale comerciale. În epistola sa, el aducea la cunoştinţa cardinalilor faptul că în cetate trăiesc mulţi catolici de rit Oriental, armeni sau sirieni. Pentru că aceştia nu au un lăcaş propriu de închinăciune, se adună la biserica misionarilor latini, unde preoţii lor oficiază mesa şi alte ritualuri sacre potrivit cu propriul lor rit. Însă laicii participă la aceste ceremonii şi primesc sacramentele din mâinile preoţilor. Astfel că [preotul] a ridicat problema dacă aceşti armeni şi sirieni ar trebui să continue ţinerea propriului rit catolic sau, dacă n-ar fi mai bine, spre a evita practici diferite într-o biserică în care oficiază şi cei de rit latin, ca armenii şi sirienii să îşi părăsească vechiul calendar şi să-l accepte pe cel nou pentru a stabili data la care să se sărbătorească Paştele şi alte sărbători cu dată variabilă. El a ridicat şi următoarea întrebare: dacă respectarea noului calendar ar fi impusă armenilor şi sirienilor din Balsera, dacă n-ar trebui impusă şi celorlalţi orientali, dat fiind faptul că propria lor biserică este mică, iar de regulă oamenii se întrunesc la biserica latină pentru a lua parte la slujbele divine.

Abstinenţa de la peşte

În continuare, acest misionar a raportat şi faptul că deşi abstinenţa de la peşte în zilele de post este impusă catolicilor armeni şi sirieni, mulţi dintre ei nu respectă aceste reguli. Acest lucru nu se datorează sfidării, ci în parte din cauza slăbiciunii lor fireşti, şi în parte pentru că au observat alte obiceiuri la catolicii latini. Cu privire la acest lucru, el propune că ar fi potrivit să investim misionarii cu puterea de a permite anumitor persoane consumul de peşte în perioada de post, cu condiţia ca acest lucru să nu provoace nici un scandal, şi că vor avea obligaţia de a face alte fapte de pietate în locul abstinenţei de la peşte.

Decretul de interzicere al dispensaţiilor

După cum spuneam, aceste întrebări au fost adresate de către misionar Corpului de Răspândire a Credinţei. După cum e obiceiul, aceasta a adresat-o în continuare Corpului Inchiziţiei generale. Această adunare s-a întrunit în prezenta Noastră la 13 martie. Inchizitorul cardinalilor a răspuns în unanimitate că „nu se va face nici o schimbare.” Am aprobat această decizie în conformitate cu un decret prealabil dat de Corpul Răspândirii Credinţei şi care a fost publicat la 31 ianuarie 1702; acesta a fost deja înnoit şi confirmat în câteva rânduri. Acest decret afirmă după cum urmează: „La cererea insistentă a secretaruluiacestuia, R.P.D. CarolusAugustinus Fabronus,  Adunarea Sfântului Corp a recomandat să se poruncească, şi tocmai aceasta întruneşte acest decret, ca nici un misionar sau prefect al misiunilor apostolice să nu mai îndrăznească în viitor, sub nici o formă, şi cu nici un pretext, să ofere vreo dispensaţie catolicilor din oricare ţară orientală în probleme legare de post, rugăciune, ceremonii, şi alte subiecte asemenea, altele decât prescripţiile propriului lor rit naţional care a fost aprobat de Sfântul Scaun Apostolic. De asemenea, Sfântul Corp a hotărât că nu a fost şi nu este permis pentru acei catolici să îşi părăsească sub nici o formă datina şi ritualurile propriului lor rit care a fost de asemenea aprobat de Sfânta Biserică Romană. Respectarea completă şi dreaptă a acestui decret, înnoită şi confirmată de absolut fiecare prefect şi misionar, a fost poruncită de aceşti prea-iluştri părinţi.” Acest decret, într-adevăr, se aplică credincioşilor catolici ai Bisericii Orientale şi riturilor acestora care au fost aprobate de Scaunul Apostolic. După cum se ştie, Biserica Orientală este alcătuită din patru rituri – grecesc, armean, sirian şi copt; toate aceste rituri poarte numele generic de Biserică Greacă sau Orientală, în aceeaşi măsură în care Biserica Latină sau Romană simbolizează riturile Roman, Ambrozian şi Mez-arabic, precum şi riturile speciale ale diferitelor Ordine religioase.

Semnificaţia decretului este prea limpede pentru a mai necesita vreun comentariu. Astfel, scopul acestei epistole enciclice este de a asigura cunoaşterea acestei legi şi înţelegerea acesteia de către toată lumea, motiv pentru care a fost expusă cu atâta grijă. Pentru că în mod just se poate considera că misionarul din Balsera a ridicat aceste întrebări fără a avea cunoştinţă de decretele deja menţionate. Din numeroase alte surse ne dăm seama că misionarii latini cred şi se îngrijesc plini de devotament să distrugă sau cel puţin să slăbească ritul Oriental pentru a-i converti pe orientali de la greşeala schismei la unitatea Sfintei Religii Catolice; ei îi încurajează pe catolicii orientali să îmbrăţişeze ritul latin doar din motivul unei răspândiri pline de râvnă a religiei şi ca o faptă bună care să-L îmbucure pe Dumnezeu. Din aceste motive credem că este potrivit (de vreme ce Ne-am hotărât să vă scriem) să abordăm pe scurt în această epistolă enciclică procedura potrivită pentru toate situaţiile în care orientalii sunt convertiţi la religia catolică. Această procedură trebuie respectată atât în cazul catolicilor orientali care locuiesc în zone unde nu există latini, cât şi în cazul celor care trăiesc laolaltă cu catolici latini.

Biserica Orientală unită cu Biserica Romană

Fără îndoială, omul acesta trebuie declarat cu totul lipsit de experienţă în istoria bisericii, de vreme ce nu cunoaşte eforturile nemăsurate ale pontifilor romani de a-i aduce pe orientali la unitate, încă de când a avut loc fatala schismă a lui Fotie (Photius); el a ocupat Scaunul de la Constantinopol atunci când Patriarhul legal Sf. Ignaţiu a fost destituit forţat în vremea Papei Sf. Nicolae I. Predecesorul Nostru Sf. Leon al IX-lea şi-a trimis legaţii la Constantinopol pentru a pune capăt schismei, care, după aproape două secole de linişte, a fost reînnoită de Mihail Cerularius; însă eforturile lor au fost deşarte. Mai târziu Urban al II-lea i-a întrunit pe greci la conciliul de la Bari. Totuşi, au realizat foarte puţine, chiar dacă Sf. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a fost cu totul angajat în pledoaria pentru unitatea dintre ei şi Biserica Romană şi în a le descoperi erorile căilor lor în lumina învăţăturilor sale. La Conciliul de la Lyons pe care l-a întrunit Cuviosul Grigore al X-lea, împăratul Mihail Paleologul şi episcopii greci au acceptat unitatea cu Biserica Romană, însă mai apoi s-au răzgândit şi au părăsit iarăşi această unire. Conciliul de la Florenţa, întrunit în timpul sub pontificatul lui Eugen al IV-lea, care a fost susţinut de Ioan Paleologul şi de Iosif, Patriarh al Constantinopolului, împreună cu alţi episcopi orientali, au decretat unitatea; toţi cei care au fost de faţă au acceptat. La acelaşi conciliu, bisericile Armenilor şi al Iacobiţilor s-au întors cu ascultare la Scaunul Apostolic. Însă atunci când Papa Eugen a părăsit Florenţa şi s-a îndreptat spre Roma, a primit soli de la regele etiopienilor şi i-a readus pe Sirieni, Caldeeni şi Maroniţi la ascultare faţă de Scaunul Roman. Dar după cum scrie în Evanghelia Sfântului Matei, capitolul 13, sămânţa care a căzut pe stâncă nu a dat roadă, pentru că nu avut unde să-şi înfigă rădăcinile: „[acesta] este cel ce aude Cuvântul, şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” Astfel, Marcu, arhiepiscopul de Efes nici n-a încercat bine să distrugă unitatea, precum un nou Fotie, înălţându-şi vocea împotriva ei, că roada aşteptată a şi fost nimicită.

Omul şi-ar trăda de asemenea ignoranţa în ce priveşte istoria bisericii dacă nu ar cunoaşte faptul că unirea cu Orientalii a confirmat faptul că ei sunt gata să accepte dogma purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, şi să adauge în Crez cuvântulFilioque(„şi de la Fiul”); şi că sunt gata să accepte faptul că atât pâinea dospită cât şi cea nedospită sunt întruchipări ale Sacramentului Euharistic; şi că acceptă dogma cu privire la purgatoriu, la viziunea beatifică [a lui Dumnezeu în cer, după moartea credinciosului] şi la întâietatea Pontifului Roman; într-un cuvânt, s-au luat toate măsurile de a înlătura orice eroare care se opune credinţei catolice. Însă nu s-a pus niciodată problema să aducem vreo atingere venerabilului rit Oriental. Acest om se dovedeşte de asemenea ignorant în cel mai înalt grad al disciplinei existente în prezent în Biserică, dacă nu a descoperit faptul că Pontifii Romani, fără a fi descurajaţi de fostele tentative lipsite de succes, au continuat mereu să dorească a-i readuce pe greci la unitate, şi au continuat întotdeauna a urma calea pe care tocmai am explicat-o mai sus, cum de altfel fac şi în prezent. Lucrurile acestea le putem concluziona cu uşurinţă din cuvintele lor şi din faptele lor.

Leon al IX-lea a sprijinit Biserica Greacă în Secolul XI

În cel de-al unsprezecelea secol, cu existat câteva biserici Latine care au observat ritul Latin înflorind în Constantinopol, Alexandria, şi în Patriarhatul Ierusalimului; la fel ca în Roma, bisericile Greceşti desfăşurau ceremonii religioase în ritul Grec. Mihail Cerularius, restauratorul lipsit de respect al schismei, a ordonat închiderea Bisericilor Latine. Totuşi, sfântul Leon al IX-lea nu a răspuns cu aceeaşi monedă, deşi cu adevărat ar fi trebuit s-o facă: nu numai că nu a închis bisericile Greceşti din Roma, a făcut totul pentru a le păstra continuitatea. Aşa se face că atunci când s-a plâns de insulta ce fusese adusă Latinilor, el a adăugat: „Priviţi cât de mult mai stăpânită, moderată şi prietenoasă este Biserica Romană faţă de voi aici! Cu toate că există multe mănăstiri şi biserici Greceşti atât în interiorul cât şi în afara Romei, nici una dintre acestea nu a fost până acum deranjată, şi nici nu i s-a interzis să-şi urmeze tradiţia părinţilor săi, sau propriile obiceiuri; ba dimpotrivă, tuturor acestora le oferim sfatul şi îi încurajăm în respectarea acestora.” (Întâia Epistolă, aliniatul 9)

Sprijinul oferit Bisericilor Greceşti în secolul XIII

La începutul secolului al treisprezecelea, Latinii au preluat controlul asupra Constantinopolului. Inocenţiu al III-lea a decis atunci să împuternicească un Patriarh Latin în acel oraş care să aibă jurisdicţie atât asupra Grecilor cât şi a Latinilor; însă a ţinut totuşi să declare deschis că nu dorea nici un prejudiciu a fi adus riturilor Greceşti, cu excepţia acelor obiceiuri tradiţionale care puneau în pericol sufletele oamenilor sau care difereau de cele onorate de Biserică. Decretul acestui papă, prezentat în cadrul celui de-al Patrulea Conciliu Lateran, poate fi găsit atât înCollectionis Conciliorumale lui Harduin, vol.I, p.22, şi în capitolul Licet, de Baptismo. „Deşi Grecii s-au întors cu obedienţă la Scaunul Apostolic în vremea Noastră, le dorim pe cât Ne stă Nouă în putinţă în Domnul să se bucure şi să ţină cu preţuire obiceiurile şi ritul lor, cu excepţia acelor obiceiuri care sunt un pericol pentru suflete şi care se diferenţiază de cele onorate de Biserică, pentru că în aceste situaţii, nici Noi nu dorim şi nici nu ar trebui să le respectăm.” Ulterior, Honorius al III, succesorul imediat al lui Inocenţiu, a folosit aceleaşi cuvinte în epistola pe care o adresa regelui Ciprului care dorea doi episcopi în unele cetăţi ale împărăţiei sale, un episcop Latin pentru locuitorii Latini, şi un episcop Grec pentru Grecii care locuiau în acelaşi teritoriu. Această epistolă a lui Honorius este reprodusă în Analele lui Raynaldus, 1222, a.5.

Există multe documente de acest fel din secolul treisprezece. Spre exemplu epistola lui Inocenţiu al IV-lea către Daniel, Ţarul Rusiei, în care este lăudat devotamentul aparte al ţarului faţă de Biserica Catolică pentru faptul că îngăduie în ţara sa rituri care nu sunt diferite de credinţa Bisericii Catolice. El scrie; „De aceea, scumpe fiu în Cristos, suntem adânc mişcaţi de rugăciunile dumitale, şi oferim prin autoritatea acestei epistole tuturor episcopilor şi altor preoţi din Rusia permisiunea de a aduce pâine dospită potrivit cu obiceiul lor şi de a respecta celelalte obiceiuri ale lor care nu sunt împotrivitoare credinţei Catolice pe care o are Biserica din Roma.” (Raynaldus, 1247, no.29) Acelaşi conţinut îl regăsim şi în epistola aceluiaşi papă adresată Cardinalului Otho de Tusculum, Legat al Sfântului Scaun în Insula Cipru, pe care Noi l-am împuternicit cu autoritatea de a rezolva o serie de gâlcevi care s-au iscat între Greci şi Latini: „Însă de vreme ce Grecii se întorc în cele din urmă la devotamentul lor faţă de Scaunul Apostolic, şi I se supun cu reverenţă şi consideraţie, Noi putem şi chiar trebuie să tolerăm şi să păstrăm obiceiurile şi ritul lor, cât îngăduie Dumnezeu şi supunerea lor faţă de Biserica Romană. Totuşi, Noi nu trebuie – şi nici nu dorim – să-i încurajăm în privinţa celor mai mici chestiuni care ar putea pune în pericol suflete sau ar putea micşora respectul lor faţă de Biserică” (înVeteri Bullario, vol.1, no.14, constituţiaSub Catholicae). Însă în aceeaşi epistolă, după ce a explicat pe larg ce au de făcut Grecii, el a întocmit şi o listă cu practicile despre care el credea că trebuia să li se îngăduie să le respecte, şi încheie cu următoarele cuvinte: „Însă cu autoritatea Noastră, le poruncim mai-nainte numitului Arhiepiscop de Nicosia, laolaltă cu sufraganţii săi Latini să nu tulbure şi nici să hărţuiască pe cei din ritul Grecesc, împotriva hotărârii Noastre în această privinţă.” Acelaşi papă Inocenţiu al IV-lea l-a numit pe confesorul său Laurenţiu Minorita ca Legat Apostolic şi i-a dat autoritate totală asupra tuturor Grecilor care trăiau în împărăţia Ciprului şi asupra patriarhatelor din Antiohia şi Ierusalim, precum şi asupra Iacobiţilor, Maroniţilor şi Nestorienilor. El i-a ordonat mai ales să-i apere prin autoritatea sa pe toţi Grecii faţă de hărţuiala Latinilor: „În ce priveşte Grecii din acea regiune, de orice afiliere ar fi ei, Noi îţi poruncim să îi aperi prin autoritate apostolică, şi să-i fereşti de a fi tulburaţi prin fapte violente sau prin orice hărţuială, să corectezi pe deplin orice greşeli sau ofense din partea Latinilor şi să le impui cu stricteţe Latinilor să renunţe la astfel de acţiuni pe viitor” (Raynaldus, 1546, no.30).

Alexandru al IV-lea, succesorul imediat al Papei Inocenţiu, şi-a dat seama că dorinţa predecesorului său nu s-a împlinit şi că disensiunile tulburătoare dintre episcopii Greci şi Latini au continuat să erupă în Cipru. În consecinţă, el le-a poruncit episcopilor Latini să-i convoace pe clericii Greci la sinoadele lor. Însă atunci când a declarat că ei erau supuşi decretelor sinoadelor, el a adăugat următoarea condiţie: „(că ei trebuie) să accepte şi să respecte statutele Sinoadelor, cu condiţia ca aceste statute să nu intre în conflict cu riturile Greceşti care nu sunt în opoziţie cu credinţa Catolică şi care sunt tolerate de către Biserica din Roma.” Ilie, Arhiepiscop de Nicosia, a urmat acest precedent lăudabil în 1340 când a inclus această declaraţie în decretele sinodului său: „Prin aceste decrete nu intenţionăm să-i împiedicăm pe episcopii Greci şi supuşii lor să îşi respecte propriile obiceiuri care sunt consonante credinţei Catolice, potrivit cu înţelegerea propusă de Papa Alexandru, şi care a fost acceptată atât de Greci cât şi de Latini în Cipru” (Labbe,Collectione, vol.14, p.279, şi vol.15, p.775, ediţia Veneţiană.)

Sfârşitul de secol XIII a fost marcat de Unitatea dintre Greci şi Latini decretată la Conciliul General de la Lyons în timpul pontificatului Cuviosului Grigore al X-lea. Grigore i-a trimis lui Mihail Paleologul mărturisirea de credinţă şi decretul unirii confirmate de Conciliu şi asupra cărora juraseră legaţii răsăriteni, pentru ca şi însuşi împăratul şi ceilalţi episcopi greci să le accepte. Împăratul şi Orientalii au făcut tot ceea ce era necesar, însă au pus şi o condiţie: „Dar noi cerem de la Măria ta etc. să ni se îngăduie să ne păstrăm obiceiurile pe care le aveam dinainte de schismă, de vreme ce aceste rituri nu sunt împotriva Credinţei sau poruncilor divine” (Harduin,Collectionis, vol.8, p.698). Deşi replica Papei Grigore la această epistolă a Orientalilor nu a supravieţuit, dar putem pe bună dreptate considera că el a acceptat această condiţie, de vreme ce credea că ei au acceptat cu fermitate unirea. Şi desigur Nicolae al III-lea, succesorul lui Grigore, prin legaţii pe care i-a trimis la Constantinopol, au prezentat gândurile sale în următoarele cuvinte: „Cât despre celelalte obiceiuri Greceşti, Biserica Romană propune bucuroasă ca Grecii să le respecte în întregime în măsura în care Dumnezeu le îngăduie şi îi încurajează să continue ţinerea acelor obiceiuri care în viziunea Scaunului Apostolic nu aduc nici un prejudiciu credinţei Catolice şi care nu se diferenţiază de sfintele hotărâri ale Canoanelor” (Raynaldus, 1278).

Secolul Cincisprezece

Pentru secolul cincisprezece, vom aduce în atenţie doar unitatea decretată de conciliul de la Florenţa. Papa Eugen a aprobat-o iar Ioan Paleologul a acceptat-o cu menţiunea „ca nici o schimbare să nu fie făcută ritualurilor Bisericii noastre” (Harduin, Collectionis, vol.9, p.345). Însă de vreme ce Noi nu intenţionăm să revedem în detaliu acţiunile pontifilor Romani în secolele următoare, vom aborda câteva incidente de seamă care sugerează evident faptul că în timp ce aceştia au încercat plini de râvnă să corecteze concepţiile greşite ale Orientalilor, în acelaşi timp au arătat faptul că doreau să păstreze neatinse acele obiceiuri folosite înainte de schismă cu aprobarea Scaunului Apostolic. Eu n-au pretins niciodată Orientalilor care doreau să fie Catolici să îmbrăţişeze ritul Latin.

Sprijin adiţional

Manualul Grecesc, publicat la Benevento, conţine două Constituţii ale Papei Leon Al X-lea şi Clement al VII-lea, care au criticat vehement Latinii care au abuzat Grecii pentru practici care fuseseră permise conform Conciliului de la Florenţa: în particular obiceiurile lor de a oficia slujba cu pâine dospită, de a se căsători înaintea primirii Sfintelor Taine, şi de-aşi păstra nevasta după Ordinare, şi de a avea libertatea să ofere Euharistia ambelor confesiuni, chiar şi copiilor. Atunci când Pius al IV-lea a dat decretul ca Grecii care locuiau în diocezele Latinilor să se supună episcopilor Latini, el a adăugat că „prin acest decret, totuşi, nu ne propunem atragerea Grecilor de la propriul lor rit grecesc, şi nici nu dorim ca ei să fie împiedicaţi în vreun fel în alte locaţii de către prelaţii locali sau de alte persoane” (Veteris Bullarii, vol. 2, const. no. 75,Romanus Pontifex).

Analele lui Grigore al XIII-lea, scrise de către Fr. Maffei şi tipărită la Roma în 1742, relatează câteva fapte ale acestui papă care a dorit să readucă Copţii şi Armenii la credinţa Catolică, dar fără succes. Însă cuvintele lui prezintă un interes special cu privire la înfiinţarea a trei colegii în Roma pe care le intenţiona a funcţiona pentru educaţia studenţilor Greci, Maroniţi şi Armeni, în care el a făcut tot posibilul ca ei să-şi poată practica în continuare ritul oriental (înnovo Bullario, vol. 4, pt. 3, const. 63, şi pt. 4, const. 157 şi 173).

S-a realizat o unitate solemnă între Rutenieni şi Scaunul Apostolic în timpul Papei Clement al VIII-lea. Decretul pregătit de arhiepiscopii şi episcopii Rutenieni pentru stabilirea unităţii conţine următoarele condiţii: „Totuşi, ceremoniile şi ritualurile liturghiei divine şi sfintele taine vor fi păstrate neschimbate şi se vor respecta întru totul potrivit cu obiceiul bisericii orientale; doar acele puncte trebuie îndreptate care reprezintă o piedică în calea unităţii; totul trebuie desfăşurat după vechile obiceiuri, la fel cum se făceau cu multă vreme înainte ca această unitate să intre în fiinţă.

La scurtă vreme după aceea, s-a făcut o tulburare, care a fost provocată de nişte zvonuri foarte răspândite că unirea pusese capăt tuturor vechilor obiceiuri pe care Rutenienii le respectau în psalmodierea divină, euharistia din cadrul mesei, administrarea sacramentelor, şi alte ceremonii sfinte. Paul al V-lea îşi declara solemn dorinţa într-o epistolă apostolică scrisă în 1615 şi tipărită în Manualul Grecesc: „Cu condiţia ca ei să nu se opună adevărului şi învăţăturii credinţei Catolice, şi să nu se împotrivesc comuniunii cu Biserica Romană, nu a fost niciodată intenţia, înţelegerea sau dorinţa Bisericii Romane de a-i îndepărta sau distruge prin termenii acestei uniri; niciodată nu am spus sau gândit şi nu vom spune sau gândi una ca asta; dimpotrivă, aceste rituri au fost permise şi legiferate episcopilor Rutenieni şi clericilor prin bunăvoinţa Apostolică.”

Este potrivit să amintim aici bisericile pe care papii le-au încredinţate ulterior Grecilor, Maroniţilor, Armenilor, Copţilor şi Melchiţilor din Roma. Ele există şi în prezent, fiecare grup desfăşurându-şi ceremoniile divine potrivit cu propriul rit. Putem de asemenea reaminti faptul că Clement al VIII-lea (în constituţia sa 34, sect. 7 dinVeteris Bullarii) a numit un episcop Grec la Roma pentru a conduce, potrivit cu ritul Grec, Italo-Grecii care trăiau în diocezele latine. Un alt episcop Grec a fost numit de către Dioceza din Bisinia de către predecesorul Nostru imediat Clement al XII-lea, şi constituţia saPastoralis, pentru a-i conduce pe Italo-Greci şi de a-i scuti pe cei care locuiau departe de Roma să mai întreprindă o lungă călătorie pentru obţinerea ordinării din mâinile episcopului grec de la Roma. Episcopilor catolici ai Maroniţilor, Copţilor şi Melchiţilor care locuiesc din când în când la Roma nu li s-a interzis dreptul de a ordina oameni din propriul lor popor, potrivit cu propriul lor rit, cu condiţia să aibă candidaţi corespunzători. Ori de câte ori s-a ivit ocazia vreunei dispute cu privire la practica Orientalilor sau a Italo-Grecilor, Scaunul Apostolic s-a străduit din răsputeri să se asigure că se corectează doar ceea ce necesită cu adevărat corecţie, dar şi-a afirmat clar poziţia că doreşte ca ritul Oriental să rămână neatins şi neschimbat în toate celelalte privinţe. De asemenea [Scaunul Apostolic] declară că acele legi care se aplică Italo-Grecilor care trăiesc în mijlocul nostru şi care sunt subordonaţi jurisdicţiei episcopilor Latini trebuie înţelese a fi aplicabile numai şi numai acestora, şi că nu sunt permise a fi extinse asupra Grecilor Orientali care trăiesc la mare distanţă de noi şi care sunt subordonaţi propriilor lor episcopi Greco-Catolici.

Acest lucru îl extragem din confirmarea sinodului provincial al Rutenienilor care s-au întrunit la Zamoscia în 1720. La acea vreme, Benedict al XIII-lea Ne-a numit pe Noi să examinăm această chestiune ca secretar al Congregaţiei Conciliului. El a considerat că sugestia părinţilor acestui sinod ar trebui aprobată, cu toate că ei au restrâns sau chiar renunţat cu totul prin decretele lor la unele rituri Greceşti care se practicau încă. El a confirmat sinodul prin actul său apostolic în 1724, însă a adăugat următoarea afirmaţie: „Totuşi, confirmarea pe care o oferim Noi acestui sinod nu trebuie considerată a ştirbi nici cea mai neînsemnată dintre constituţiile papilor care Ne-au precedat sau vreuna dintre decretele Conciliilor Generale în ce priveşte Riturile Greceşti. Indiferent de această confirmare, aceste rituri trebuie să fie pe mai departe respectate cu putere.”

Acelaşi mesaj îl desprindem din multe dintre propriile Noastre constituţii care se găsesc în Bullarium-ul Nostru la capitolul general care tratează riturile Copţilor, Melchiţilor, Maroniţilor, Rutenienilor şi Italo-Grecilor precum şi în mod particular riturile clericilor marii biserici din Messana numită Santa Maria de Grafeo, şi în cele din urmă şi riturile Grecilor respectate de către Ordinul Sf. Bazil. În constituţia 87 (Bullarii, vol. 1) asupra riturilor Grecilor Melchiţi, apare următorul pasaj: „Aşa că asupra riturilor şi obiceiurilor Bisericii Greceşti, Noi am hotărât să poruncim înainte de toate şi cu titlu de universal valabil, că nimănui nu i-a fost şi nu îi este permis sub nici o formă sau autoritate sau grad, fie el patriarh sau episcop, de a întreprinde vreo modificare sau de a introduce orice lucru care i-ar putea îndepărta de la respectarea în amănunt a tuturor obiceiurilor lor.”

În constituţia mai timpurie 57, Etsi Pastoralis, sect. 9, no. 1, s-au luat următoarele măsuri legat de Italo-Greci: „De vreme ce riturile Bisericii Orientale, care derivă în principal din Sfinţii Părinţi şi tradiţie, s-au imprimat ca atare în mintea Grecilor sau a altor naţiuni, pontifii Romani, predecesorii Noştri, au preferat în mod înţelept să aprobe şi să îngăduie respectarea acelor rituri, câtă vreme ele nu se depărtează de credinţa Catolică, nu pun în pericol sufletele, şi nu afectează bunul-renume al Bisericii, lucru de preferat înaintea convertirii acestor rituri la forma ceremoniilor Romane etc.” Şi sect. 9, no.24: „În plus, tot ceea ce am promis, poruncit sau interzis Noi până acum Italo-Grecilor nu s-a dorit a prejudicia vreun drept al Grecilor Orientali subordonaţi propriilor lor episcopi, arhiepiscopi, sau patriarhi Catolici, sau vreun rit al altor popoare Creştine care au fost aprobate sau îngăduite de către Sfântul Scaun. Aici se regăsesc toate drepturile, fie ele legi, sau obiceiuri, sau alte elemente legale din constituţiile apostolice sau decretele care ne-au fost transmise de Conciliile Generale sau Speciale sau prin Congregaţiile Cardinalilor cu privire la subiectul riturilor Grecilor sau altor Orientali.”

Profesiunea de credinţă, aşa cum o înţeleg Orientalii

Parcurgând aceste întrebări, vom declara cu toată libertatea că pontifii Romani au încercat cu atenţie şi neobosit să depăşească ereziile care au dus la schisma dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană, şi că în consecinţă au poruncit orientalilor care au dorit să se reîntoarcă la unitatea Bisericii să respingă acele erori, să afle astfel dacă ei aparţin cu adevărat unităţii cu Scaunul Apostolic.

Există două forme ale acestei profesiuni de credinţă. Prima a fost prescrisă Grecilor de către Papa Grigore al XIII-lea (veteris Bullarii, vol. 2, 33) în timp ce al doilea a fost cerut de către Orientali Papei Urban al VIII-lea. Ambele au fost publicate la Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei, prima în 1623, iar cea de-a doua în 1642. Apoi, în 1665, Patriarhul de Antiohia, Syriacus de Hierapolis, şi arhiepiscopul sirienilor din Hierapolis şi-au trimis profesiunea de credinţă la Roma. Părintele Lorenzo de Lauraea din Ordinul Monastic Minor al Sf. Francisc, apoi un consultant al Sfântului Birou iar mai apoi un Cardinal a fost rugat să examineze problema iar la 28 aprilie şi-a dat verdictul scris. Acesta a fost în continuare aprobat de către Congregaţie, şi cuprindea următoarele: „Toate trebuie primite, însă cei pe care-i priveşte direct trebuie informaţi că ei nu trebuie să folosească o profesiune de credinţă diferită de cea recomandată Orientalilor de către Urban al VIII-lea, veşnică pomenire, de vreme ce această profesiune conţine o respingere a multor erezii şi a alte chestiuni folositoare pentru acele districte.”

Corectarea Euchologion-ului Grecesc

De când vrăjmaşul, pentru a-şi semăna neghina prin grâu, i-a dus pe mulţi oameni în rătăcire şi i-a făcut să răspândească multe erezii în Misalii, Breviare şi Ritualuri, pentru a-i duce în rătăcire pe clerici, papii, conduşi de înţelepciune, au scos noi ediţii ale misaliilor Copţilor, Maroniţilor, Ilirianilor, etc., publicate de către Congregaţia de Răspândire a Credinţei după a atentă examinare a fiecăreia în parte. Şi Noi trebuie să menţionăm şi atenţia care a fost acordată corectării Euchologion-ului Grecesc publicat în ultimele luni prin tipografia aceleiaşi Congregaţii.

Examinarea acestei lucrări a fost începută cu multă râvnă în timpul Papei Urban al VIII-lea, însă s-a oprit la scurt timp după aceea. Ea a fost reluată în timpul lui Clement al XII-lea, însă Dumnezeu ne-a rezervat Nouă bucuria de a duce la bun sfârşit această foarte importantă lucrare. În timpul pontificatului Nostru Cardinali, Prelaţi, teologi şi oameni învăţaţi în ale limbilor străine de la răsărit au închinat multe şi îndelungi ceasuri de lucru şi discuţie. Noi Înşine am dat citire tuturor discuţiilor şi am cântărit îndeaproape fiecare problemă care a necesitat examinare.

Lucrarea a fost revizuită cu multă migală pentru a preveni cea mai mică abatere de la ritul Grecesc şi pentru a ne asigura că acest rit va rămâne neştirbit şi întreg. Acesta este drumul pe care l-am parcurs, chiar dacă înainte, în ignoranţa lor faţă de liturghiile şi riturile Orientale care existau în bisericile răsăritene înainte de schismă, unii dintre teologii noştri a căror cunoştinţă a excelat în ritul apusean, obişnuiau să condamne fiecare detaliu care se abătea de acest rit. Pe scurt, principala preocupare a papilor pentru asigurarea reîntoarcerii Grecilor şi Orientalilor schismatici la religia Catolică a fost întotdeauna de a le scoate cu desăvârşire din minte ereziile lui Arie, Macedoniu, Nestorius, Eutih, Dioscuros, ale Monoteliţilor şi ale altora, în care se rătăciseră din nefericire. Însă riturile pe care ei le-au respectat şi profesat înainte de schismă şi practicile care descind din aceste liturghii şi ritualuri străvechi au fost întotdeauna păstrate neatinse. Fără îndoială, papii nu au cerut niciodată celor care s-au întors la credinţa Catolică să-şi părăsească propriile rituri şi să îmbrăţişeze ritul Latin. Pentru că aceasta ar fi presupus exterminarea generală a bisericii răsăritene şi a riturilor greceşti şi ale altor rituri răsăritene, obiectiv pe care Sfântul Scaun nu l-a intenţionat niciodată, şi pentru care nu a întreprins niciodată vreo acţiune.

Multe concluzii se pot trage din această prezentare a Noastră. Unu, misionarul care încearcă cu ajutorul lui Dumnezeu să îi readucă pe Greci şi pe schismaticii răsăriteni la unitate îşi va concentra toate eforturile spre obiectivul unic de a-i elibera de acele doctrine care nu corespund credinţei Catolice. Strămoşii lor au acceptat acele erezii ca pe un fel de pretext pentru a ieşi din unitatea Bisericii şi pentru a-i refuza papei respectul şi ascultarea care i se cuvin ca şi cap al Bisericii.

Un misionar se poate folosi de următoarele dovezi. De vreme ce Orientalii sunt devotaţi trup şi suflet propriilor lor Părinţi ai Bisericii, Leo Allatius şi alţi teologi de seamă au studiat problema cu atenţie şi au arătat clar că mai mulţi Părinţi de seamă ai Bisericii Greceşti şi Latine au căzut întru totul de acord asupra unor puncte doctrinare; ei au respins în mod specific erorile care ţin răsăritul înrobit în prezent. În consecinţă, va fi binevenit studiul acelor cărţi.

În ultimele secole luteranii au încercat să îi atragă pe Greci şi pe Orientali în propriile lor erezii. Calviniştii au avut aceeaşi tentativă, ei care atacă plini de înverşunare Prezenţa Reală a lui Cristos în Sacramentul Euharistiei şi transsubstanţierea pâinii şi vinului în Trupul Său şi Sângele Său; avem rapoarte conform cărora [calviniştii] au reuşit să-l câştige pe Patriarhul Ciril de partea concepţiilor lor. Totuşi Grecii, schismatici cum sunt, şi-au dat seama că noile erezii sunt diferite de învăţăturile Părinţilor lor, în special ale sfinţilor Ciril, Ioan Crisostom [Ioan Gură de Aur], Grigore de Nissa [Nissenul], Ioan din Damasc [Damaschinul]; având dovezi ferme pe care le-am extras din propriile lor liturghii care afirmă Prezenţa Reală şi Transsubstanţierea, ei au respins înşelăciunile şi au refuzat să părăsească orice aspect al adevărului Catolic (vezi Schelastratus De perpetua consensione Orientalis Ecclesiae contra Lutheranos, capitolul De transubstantiatione, p. 717, vol. 2, din Actorum Ecclesiae Orientalis). În cadrul a două sinoade ei l-au condamnat în unanimitate pe Patriarhul Chiril şi doctrinele calviniste publicate sub semnătura sa (vezi Christian Lupus, ad Concilia Generalia, et Privincialia, partea a 5-a, şi în special tratatul său De quibusdam locis, cap. 9, până la sfârşit).

În primul rând, acest fapt ne dă speranţa substanţială că atunci când vor fi confruntaţi cu învăţăturile Părinţilor, care sprijină cu putere doctrina noastră Catolică şi care atacă propriile lor erezii mult mai recente, ei vor fi inspiraţi să se convertească cu adevărat şi să găsească cu uşurinţă calea de întoarcere. În al doilea rând, se poate vedea că nu este nevoie să le desfiinţăm riturile pentru a-i aduce înapoi la unitate de vreme ce Scaunul Apostolic s-a împotrivit întotdeauna acestei căi. Acest Scaun a fost în stare să scoată neghina din grâu în privinţa acestor sfinte rituri ori de câte ori s-a ivit nevoia. Iar încercarea de a desfiinţa riturile lor nu va face decât să pună în joc unitatea dorită, după cum medita Thomas de Andrada pe bună dreptate: „Mai trebuie spus şi faptul că biserica Romană aprobă şi îngăduie oricărei Biserici să-şi menţină propriul rit şi ceremonial, ţinând cont desigur de faptul că schismaticii sunt atât de ataşaţi de propriile lor rituri. Trebuie făcut un efort constant de a-i convinge că li se va îngădui să-şi respecte propriile lor ceremonii pentru a preveni orice suspiciune greşită care s-ar putea naşte dacă aceste rituri ar fi desfiinţate şi ar nimici orice posibilitate de întoarcere a acestora la Biserica Romană, care nu are deloc un asemenea scop” (De conversione omnium gentium procuranda, cartea a 7-a, cap. 2).

În al treilea şi ultimul rând, din ceea ce s-a afirmat până aici se poate trage concluzia că un misionar care doreşte convertirea unui schismatic răsăritean nu trebuie să îl determine pe acesta să accepte ritul Latin. Pentru că unica lucrare încredinţată misionarului este de a-i rechema pe răsăriteni la credinţa Catolică, şi nu de a-i determina să accepte ritul Latin.

Trecerea de la ritul Latin la cel Grec este interzisă

Atunci când a fost abordat subiectul unităţii la Conciliul de la Florenţa, unii Catolici Latini care trăiau în Grecia au găsit drept pentru ei să treacă la ritul Grecesc. Probabil că au fost atraşi de libertatea ce şi-o permit Grecii în cazul preoţilor de a-şi păstra nevasta după Ordinare dacă s-au căsătorit înainte de a fi ordinaţi. Însă Papa Nicolae al V-lea a oferit o soluţie vremelnică pentru acest abuz: „Ne-a fost adus la cunoştinţă că mulţi Catolici în zone care au episcop Greco-Catolic trec cu neruşinare la ritul Grecesc sub pretextul Unităţii. Suntem peste măsură de surprinşi, de vreme ce Noi nu ştim ce anume i-a inspirat pe aceştia să-şi părăsească practicile şi ritul în care s-au născut şi au poftit rituri străine. Chiar dacă riturile bisericilor răsăritene sunt demne de laudă, nu este îngăduit să se confunde riturile bisericilor. Sfântul conciliu de la Florenţa nu a îngăduit aceasta cu nici un chip” (constituţie înBularii recenter Romae editi,vol. 3, partea a 3-a, p. 64).

De vreme ce ritul Latin este ritul sfintei biserici Romane iar aceasta este mama şi învăţătoarea celorlalte biserici, ritul Latin trebuie preferat tuturor altor rituri. Prin urmare, nu este legală trecerea de la ritul Latin la cel Grecesc. Nici cei care au acceptat ritul Latin părăsindu-l pe cel Grec sau Oriental nu le este4 îngăduit să se întoarcă iarăşi la Ritul Grecesc, doar în cazul unor situaţii speciale, în care se va oferi o dispensă (constituţia Etsi Pastoralis 57, secţiunea 2, no. 13, în Bullarii-le Noastre, vol. 1). Astfel de dispense s-au eliberat în trecut, şi se eliberează în continuare în Colegiul Roman al Maroniţilor. Atunci când un preot intră în Societatea lui Isus, i se dă o dispensă pentru a intra în ritul Latin, iar uneori el va primi o dispensă adiţională de a rosti Mesa şi de a-şi desfăşura Chemarea sa Divină în biserica acestui Colegiu în ritul Sirian şi Caldeean, pentru a le preda studenţilor de acolo acest rit. Acest lucru reiese deosebit de limpede din nenumărate Decrete ale Congregaţiei Sfântului Birou, spre exemplu Decretele din 30 decembrie 1716; 14 Decembrie 1740; şi Decretul mai recent din 19 august 1752.

Trecerea de la ritul Grecesc la cel Latin

Am abordat problema trecerii de la ritul Latin la cel Grecesc. Trecerea în sens invers nu este interzisă la fel de strict ca şi precedenta. Totuşi, un misionar care speră să întoarcă un Grec sau Oriental la unitatea Bisericii Catolice nu trebuie să-l determine pe acesta să-şi părăsească propriul rit. Acest lucru îi poate dăuna în mare măsură.

Catolicii Maelchiţi obişnuiau să treacă de bună voie de la ritul Grecesc la cel Latin, însă le-a fost interzis să mai facă astfel. Misionarilor li s-a atras atenţia de a nu-i îmboldi la trecerea [la ritul Latin]. Permisiunea însă i-a fost rezervată deciziilor particulare ale Scaunului Apostolic. Acest lucru este evident din constituţia Noastră Demandatam, 85, secţiunea 35 (Bullarium, vol. 1): „Mai mult, Noi interzicem explicit tuturor Catolicilor Melchiţi care respectă ritul Grecesc să treacă la ritul Latin. Le poruncim cu fermitate tuturor misionarilor să nu încurajeze pe nimeni să treacă cu nesăbuinţă la ritul Latin de la cel Grecesc, şi nici măcar să nu le îngăduie aceasta chiar dacă ei o doresc, fără o permisiune explicită din partea Scaunului Apostolic, în caz contrar fiind pasibili de următoarele pedepse care vor fi expuse în continuare sau de alte penalităţi asupra cărora vom decide Noi.”

Aceeaşi învăţătură reiese din Decretele lui Urban al VIII-lea cu referire la ritul Greco-Rutenian, prezentate la Congregaţia pentru răspândirea credinţei în prezenţa sa la 7 Februarie şi 6 Iulie 1624. În timp ce ar putea părea corectă permisiunea oferită Italo-Grecilor de a trece liber de la ritul Grecesc la cel Latin, de vreme ce locuiesc în mijlocul nostru şi sunt subordonaţi unui episcop Latin, fără îndoială că încuviinţarea Scaunului Apostolic este necesară în cazul trecerii clericilor seculari sau obişnuiţi [la ritul Latin]. Dacă persoane laice doresc transferul, este suficientă permisiunea episcopului lor. El poate oferi această permisiune cu cumpătare, unor anumite persoane, individual, însă niciodată unui grup întreg. În acest caz, este necesară încuviinţarea Scaunului Apostolic (vezi constituţia Etsi Pastoralis 17, secţiunea a 2-a, no. 14, Bullarium, vol. 1).

Nu este dificil să răspundem pretenţiilor conform cărora Orientalii sau alţi Greci care renunţă la erezia lor şi se întorc la unitate pot fi sfătuiţi pe drept să-şi părăsească propriul rit şi să accepte ritul Latin bazat pe faptul că aprobarea a fost oferită în trecut şi se ofertă şi în continuare în cazul Orientalilor şi Grecilor de a practica rituri Latine caracteristice.

Prima categorie – unii Greci insistă ca Latinii să le urmeze ritul

Ca şi până acum, există două categorii de Greci şi Orientali. Prima categorie e formată din oameni care nu sunt mulţumiţi cu concesiile care le-au fost făcute de către Scaunul Apostolic pentru păstrarea Unităţii. Iar ei trec cu uşurinţă peste orice decenţă; pretind că toate practicile lor proprii sunt corecte şi că Latini greşesc când nu respectă aceleaşi practici.

Pâinea nedospită

Să luăm spre exemplu pâinea nedospită. Grecii şi Orientalii trebuie să accepte la fel ca şi Catolicii că Pâinea nedospită este în egală măsură cu cea dospită un produs potrivit pentru Sacramentul Euharistiei, şi că fiecare persoană ar trebui să-şi urmeze ritul propriei sale biserici. Prin urmare orice condamnare a ritului Bisericii Latine pentru faptul că foloseşte pâine nedospită în sfinţirea Euharistiei este greşită.

Monahul Ilarion afirmă în Discursul său Dialectic: „Scumpi Greci, v-am scris aceste lucruri, fără a vă ataca pâinea, pe care o respect şi faţă de care am aceeaşi reverenţă ca şi pentru pâinea noastră nedospită. Însă v-am lămurit că purtarea voastră nu este nici dreaptă şi nici creştinească dacă jigniţi şi vătămaţi cu vorba şi cu fapta pâinea nedospită a Latinilor. În ambele situaţii, după cum s-a spus, Cristos este în egală măsură prezent în adevăr” (traducerea Latină a cuvintelor Greceşti de către Leo Allatius în Graeciae Orthodoxae, vol. 1, p. 762, anul 1652).

Clerici căsătoriţi

Un alt exemplu îl reprezintă libertatea de care se bucură preoţii bisericii Orientale şi Greceşti de a rămâne căsătoriţi cu nevestele lor după ordinare (vezi can. Aliter, dist. 31 şi capitolul Cum olim, de Clericis Conjugatis). Ţinând seama de faptul că această practică nu are legătură nici de legea divină nici de cea naturală, ci doar cu disciplina Bisericii, papii au judecat că-i drept să îngăduie acest obicei, care a înflorit în mijlocul Grecilor şi Orientalilor, şi să nu o interzică prin autoritatea lor apostolică, ca să evite să le dea acestora un pretext pentru a îşi părăsi unitatea. Aşa abordează Arcudius această problemă (Concordia, cartea a 7-a, cap. 33).

Fără doar şi poate, oricât de necrezut ar suna, unii Greci şi Orientali nu contenesc să acuze Biserica Latină de faptul că respinge căsătoria, numai pentru că pretinde celibatul pentru subdiaconii, diaconii şi preoţii săi ca imitare a Apostolilor (vezi Hincmar of Rheims, Operum, vol. 2, epistola 51).

Confirmaţiunea după Botez

Un al treilea şi ultim exemplu ni-l oferă de unii dintre Copţi, ale căror rituri stabilesc faptul că Confirmaţiunea ar trebui acordată imediat după Botez. Biserica apuseană nu respectă această practică, ci pretinde în general candidaţilor la Confirmaţiune să aibă vârsta care să le permită să discearnă între bine şi rău. Biserica Romană nu se opune practicilor străvechi ale Copţilor. Totuşi – iar acest fapt este iarăşi de necrezut – unii dintre ei resping Botezul oferit de Latini pentru că Sacramentul Confirmaţiunii nu a fost acordat imediat după acest Botez.

Pentru acest motiv ei sunt pe drept acuzaţi şi condamnaţi în constituţia Noastră 129 (Eo quamvis tempore în Bullarium-ul Nostru vol. 1): „La fel cum se cade ca blândeţea şi răbdarea Scaunului Apostolic să îngăduie Copţilor să-şi continue practica de mult stabilită şi care a fost tolerată de acest Scaun, la fel de intolerabil este şi felul în care ei resping cu înverşunare Botezul acordat în ritul Latin separat de Confirmaţiune.”

A doua categorie – Greci care urmează unele rituri Latine

În cea de-a doua categorie a acelor Orientali şi Greci care în principal îşi respectă propriile rituri, dar în unele privinţe urmează unele dintre riturile Latinilor şi ale Bisericii apusene. Aceasta a fost practica lor încă din vremuri străvechi, iar episcopii lor au studiat şi aprobat aceasta. De asemenea a fost confirmat pe faţă sau tacit de către Scaunul Apostolic. În această categorie se regăsesc Armenii, şi Maroniţii care au părăsit folosirea pâinii dospite în celebrarea Euharistiei. La fel ca şi Latinii, ei folosesc pâine nedospită (Abraham Echellensis,Eutychio vindicato, p. 477). Unii dintre Armeni atribuie această practică Sf. Grigore Iluminatul, primul lor episcop. La începutul secolului 4, în timpul regelui Tiridates, el şi-a câştigat coroana de martir. Alţii susţin că Papa Sf. Silvestru sau Sf. Grigore cel Mare au aprobat practica în întâlnirile cu Armenii. Papa Grigore al IX-lea se referă la aceste lucruri în epistola pe care o adresa regelui Armeniei (Raynaldus, 1139, no. 82). Grigore, patriarhul din Sis, afirmă fără îndoială că această practică le-a fost lăsată Armenilor prin Biserica Romană în epistola sa adresată lui Haytonis, cenobitul, tatăl regelui Leon al Armeniei: „Deci am primit de curând din partea Sfintei Biserici Romane practica amestecării apei (cu vinul din potir) la fel cum am primit înainte şi folosirea pâinii nedospite, a mitrei episcopale şi a metodei cum să ne facem semnul Crucii (Clement Galanus,Conciliatione Ecclesiae Armenae cum Romana, vol. 1, p. 449).

Practica folosirii pâinii nedospite în rândul Maroniţilor îşi are rădăcinile în antichitate. Acest lucru ne este prezentat limpede de Morinus, Praefatione ad Maronitarum Ordinationes, şi din Bibliotheca Orientali Assemani senioris, vol. 1, p. 410. Acest lucru a fost afirmat în cadrul sinodul naţional care s-a întrunit pe Muntele Libanus în 1736 şi care a fost confirmat de Noi în constituţia Noastră no. 31, Singularis (Bullarium, vol. 1). Iată ce scriam acolo: „Acest obicei a fost respectat atât în biserica noastră cât şi între Armenii de la răsărit, din vremi străvechi, şi putem aduce dovezi veritabile în acest sens” (cap. 12, de Sacramento Eucharistiae, în secţiunea asupra pâinii nedospite).

În încercarea de a copia această practică a Armenilor şi Maroniţilor, Cardinalul Bessarion, primul Preacuvios Abate de la Grottaferrata din dioceza de Tusculum, a reuşit să impună monahilor Greci din abaţie să sfinţească pâine nedospită (constituţia 33, Inter multa, secţiunea Ut autem, din Bullarium-ul Nostru, vol. 2). Această practică este observată şi în prezent în marea Biserică Santa Maria de Grafeo din dioceza de Messana, deşi clericii acestei biserici respectă ritul Grecesc (constituţia 81, Romana Ecclesia, secţunea 1, Bullarium-ul Nostru, vol. 1).

Dacă ne referim în general, preoţii Italo-Greci din Italia şi din insulele învecinate îşi respectă propriile practice în consacrarea Euharistiei cu pâine dospită. Preoţii din ambele rituri, Latin şi Grecesc, ar trebui avertizaţi să fie atenţi în a sfinţi şi a împărtăşi Euharistia potrivit propriului lor rit, aşa cum am mai spus-o Noi şi în constituţia Noastră, Etsi Pastoralis, 57, secţiunea 1, no. 2, şi secţiunea 6, no. 10 ş.urm. (Bullarium-ul Nostru, vol. 1).

Sacramentul Euharistiei acordat imediat după Botez

Timp de câteva secole a existat în Biserică practica de a împărtăşi copiilor Euharistia imediat după sacramentul Botezului. Această practică a înflorit ca un rit simplu şi ca un obicei; ea nu a implicat nici o credinţă necesară pentru mântuirea veşnică a copiilor, aşa cum remarcau părinţii din Trent cu multă înţelepciune (sesiunea 21, cap. 4). Printre alte erezii ale Armenilor condamnate de Papa Benedict al XII-lea, cea de-a cinzeci şi opta a fost declaraţia lor conform căreia Euharistia şi Confirmaţiunea trebuie acordate copiilor chiar la botez, pentru a asigura validitatea botezului lor şi mântuirea lor veşnică (Raynaldus, 1341, secţiunea 66).

În ultimele patru secole, biserica apuseană nu a acordat Euharistia copiilor după botez. Însă trebuie să acceptăm că Ritualurile bisericilor răsăritene conţin ritul Împărtăşaniei copiilor imediat după botez. Assemanus cel Tânăr (Codicis Liturgici, cartea a 2-a, p. 149) ne oferă date despre ceremonia botezului în rândul Melchiţilor. La pagina 309, el citează ceremonia botezului sirian aşa cum a fost el publicat de către Philoxenus, episcopul monofizit de Mabbug, iar la pagina 306, ceremonia ritualului străvechi al lui Severus, patriarhul de Antiohia şi liderul monofiziţilor. El ne pune de asemenea la dispoziţie date despre ceremonia botezului respectate de către Armeni şi Copţi (cartea a 3-a, p. 95 şi 130). Toate aceste ceremonii ar impune ca Euharistia să fie împărtăşită copiilor după botez.

Sf. Toma spunea că această practică se respecta în continuare de unii dintre Grecii vremii sale (Summa Th. îb. 3, art. 70 to the third). Însă Arcadius scrie că aceasta reprezintă practica Grecilor deşi unii dintre ei le-au abandonat treptat din cauza dificultăţilor care au apărut în mod repetat în urma oferirii Euharistiei copiilor la botez (de Sacramento Eucharistie, cartea 3, cap. 11). Canonul 7 al Sinodului Maronit întrunit pe Muntele Libanului la 18 septembrie 1596 sub oblăduirea patriarhului Antiohiei Sergius şi prezidată de Fr. Ieronim Dandin S.J., Nunţiu al Papei Clement al VIII-lea, spune astfel: „Dat fiind faptul că Sfânta Împărtăşanie a lui Cristos poate fi cu greu oferită copiilor, cu decenţă şi respectul cuvenit sfintelor taine, toţi preoţii trebuie să evite pe viitor să mai acorde cuiva împărtăşania înainte ca persoana în cauză să aibă simţul răspunderii.” Părinţii sinodului de la Zamoscia în 1720 sunt în concordanţă cu acest punct de vedere (secţ. 3, de Eucharistia). La fel şi sinodul din Liban, a confirmat această poziţie în 1736: „După vechile noastre Ritualuri, după cum şi potrivit vechilor ordo Romane şi a Euchologion-urilor Greceşti, lucrătorilor care acordă Botezul le este poruncit limpede să acorde sacramentul Euharistiei copiilor de îndată ce au fost botezaţi şi confirmaţi. Totuşi, din respectul cuvenit acestui prea-august sacrament şi pentru că acesta nu este necesar pentru mântuirea copiilor şi sugarilor, noi pretindem ca Euharistia nu trebuie oferită copiilor când sunt botezaţi, nici măcar sub forma darului vinului” (cap. 12, Sanctissimo Eucharistiae Sacramento, no. 13). Aceeaşi observaţie am făcut-o şi Noi în constituţia Noastră pentru Italo-Greci Etsi Pastoralis (Bullarium-ul Nostru, vol. 1, secţ. 2, no. 7).

Împărtăşania cu ambele daruri [pâine şi vin]

Practica Orientală şi Grecească de a oferi Euharistia sub forma ambelor daruri de împărtăşanie chiar şi laicilor a fost îndelung discutată de Arcudius înin Concordia Occidentali, et Orientali in Sacramentorum administratione,cartea 3, cap. 4, şi de către Leo Allatius în prima sa notă în de Ecclesiae Occidentalis, atque Orientalis consensione, p. 1614 ş.urm. În Colegiul Grec construit în Roma de către Grigore al XIII-lea, este obligatorie respectarea ritului Grecesc. Leo Allatius face această afirmaţie în tratatul său asupra de aetate, et Interstitiis, p. 21. Potrivit cu Constituţia Colegiului confirmată de Papa Urban al VIII-lea, studenţii trebuie să se spovedească în fiecare săptămână şi să primească sfânta Euharistie la fiecare două săptămâni cât şi la sărbătorile mari, în fiecare Duminică a Adventului şi a Postului Paştelui, după ritul Latin. Însă la sărbătorile mai, la Paşte, la Rusalii, şi la Crăciun, ei sunt obligaţi să primească Euharistia ambelor daruri de împărtăşanie după ritul Grecesc cu pâine dospită şi vin curat, fără apă. Vinul le este oferit prin intermediul unei linguriţe. Toţi ceilalţi Greci care vin la Mesă în zilele respective din an, sunt împărtăşiţi în acelaşi fel.

Totuşi, constituţia Noastră 57 Etsi Pastoralis, secţ. 6, no. 15, interzice primirea Cuminecăturii sub forma ambelor daruri de către Italo-Greci cu excepţia locurilor unde acest rit a fost promovat cu putere. Unii Greci şi Orientali au părăsit treptat practica primirii cuminecăturii sub forma ambelor daruri, deşi acest obicei este împământenit în biserica Orientală.

Faimosul Lucas Holstenius, scriindu-i lui Bertoldus Nimissius, relatează că a oferit Euharistia în cadrul Bazilicii de la Vatican unui preot Abissinian care venise alături de alţii să se împărtăşească în faţa altarului. După ce le-a oferit împărtăşania sub forma pâinii, el la întrebat pe acesta cât şi pe alţi Etiopieni dacă ei obişnuiesc în ritul lor să primească Euharistia doar sub forma pâinii, atât în zile de sărbătoare cât şi în zilele obişnuite şi ca viaticum celor muribunzi. El a declarat că aceştia au răspuns că ei au primit întotdeauna împărtăşania doar cu darul pâinii, şi că acest obicei străvechi domină în biserica din Etiopia (în Opusculis Graecis, ac Latinis al lui Leo Allatius, p. 436).

Printre informaţiile cerute de Papa Grigore al XIII-lea de la Patriarhul Maroniţilor se află şi următoarele: „Noi celebrăm Mesa doar cu pâine nedospită, însă laicii noştri se împărtăşesc cu ambele daruri.” Papa a replicat: „Dacă doresc să sfinţească pâinea nedospită, fără discuţie, nu trebuie împiedicaţi s-o facă astfel, însă laicii trebuie să fie descurajat în timp de la a se împărtăşi cu ambele daruri. Pentru toţi, Cristos este prezent doar sub forma unuia dintre daruri, şi există un mare pericol de vărsare [a vinului] dacă se foloseşte potirul” (Thomas de Andrada, de Conversions omnium gentium, p. 486 ş.urm.).

Părinţii întruniţi în Sinodul din Liban, în 1736, au formulat un decret similar: „În continuare, urmând practicile Sfintei Biserici Romane, poruncim şi impunem cu stricteţe ca laicii şi clericii minori nu au voie să se împărtăşească cu ambele daruri, ci doar cu unul singur, şi anume cu pâine” (partea 2, cap. 12, no. 21). Ei au permis doar diaconilor să primească Euharistia în ambele daruri la Mesa cea mare, mai întâi sub forma pâinii, apoi a vinului, fără a folosi o lingură, aşa cum am menţionat mai sus: „Dar vom îngădui diaconilor, în special la Mesa cea mare, să primească din partea preotului hostia muiată în Sânge. Totuşi nu trebuie folosită lingura. Noi hotărâm să se renunţe cu totul la folosirea lingurii în cadrul Împărtăşaniei.”

Turnarea apei în Potir

Ultima Noastră observaţie în ce priveşte Sacramentul Euharistiei se referă la alte rituri Orientale şi Greceşti în care preoţii toarnă puţină apă caldă în potir, după actul sfinţirii, însă înainte de împărtăşire. Matthaeus Blastares menţionează acest rit şi îi explică înţelesul în lucrarea saSyntagmate Alphabetico, cap. 8 (Synodicon Graecorum, vol. 2, p. 153), Euthymius, arhiepiscop de Tir şi Sidon, a pus câteva întrebări Papei Clement al XI-lea în 1716. El a ridicat problema dacă Melchiţilor din Siria şi Palestina n-ar trebui cumva să li se interzică să mai toarne apă caldă în Sângele Divin după sfinţire. Replica pe care acesta a primit-o conţinea instrucţiuni clare, atente pe care Papa le-a aprobat şi le-a trimis ca o impunere superiorilor [răspunzători de] misiunile din Ţara Sfântă, Damasc, Tir şi Sidon. El a poruncit arhiepiscopului să nu interzică această practică, de vreme ce constituie un rit străvechi pe care Scaunul Apostolic l-a examinat şi pe care l-a îngăduit chiar preoţilor Greci din Roma. Apa caldă semnifica căldura credinţei care trebuia să erupă în vâlvătăi înaintea unei asemenea taine măreţe. Papa Benedict al XIII-lea a dat un răspuns similar la 31 martie, 1729, lui Chiril, patriarhului Grec de Antiohia. Acest rit este permis Grecilor Italieni în constituţia Noastră 57,Etsi Pastoralis, sect. 6, no. 2.

În continuare, în Congregaţiile care au luat naştere pentru o revizuire atentă a cărţilor Bisericii de Răsărit, odată cu naşterea unei îndelungi dispute cu privire dacă ritul turnării de apă caldă în potir după sfinţirea darurilor ar trebui interzis, s-a pronunţat şi un răspuns la 1 mai, 1746, că „nu trebuie întreprinse nici o schimbare.” E drept că Humbertus de Silva Candida, Cardinal, a atacat vehement acest rit cu ani în urmă, însă s-a dovedit că argumentele lui împotriva ritului erau inconsistente. Cu toate astea, părinţii Sinodului de la Zamoscia din 1720 au interzis preoţilor Rutenieni să toarne apă caldă în potir după Sfinţire. „Dintr-un motiv serios, sinodul interzice şi desfiinţează ritul care este tolerat în Biserica Răsăriteană de a turna apă caldă în potir după Sfinţire şi înainte de împărtăşanie” (secţ. 4 asupra celebrării Mesei).

Astfel de evenimente – şi multe altele ar putea fi enumerate – sunt invocate de aceia care susţin transferul de la ritul Oriental şi Grec la cel Latin. Ei consideră că faptele lor sunt drepte în încercările lor neobosite de a-i aduce pe convertiţii Orientali să părăsească, fără consimţământul Nostru prealabil, ritul pe care obişnuiau să-l respecte, chiar dacă aceste practici s-au păstrat cu tărie din vremuri străvechi de toţi Orientalii şi Grecii.

Însă faptele menţionate mai sus şi cele care ar mai putea fi menţionate nu sprijină în nici un fel părerea lor. Pentru că în primul rând, transferul de la ritul Oriental la cel Latin desfiinţează toate prescripţiile ritului Oriental care sunt diferite de propriul Nostru rit. Însă nu acest lucru s-a petrecut în evenimentele pe care Noi le-am amintit; deşi un anumit ritual Grecesc a fost anulat, însuşi ritul Grec şi toate celelalte prescripţii au fost păstrate intacte. Prin urmare, desfiinţarea chiar şi doar a unei părţi a acestui rit nu este în puterea vreunui om, ci are trebuinţă de intervenţia autorităţii publice a supremului cap al Bisericii universale, Pontiful Roman.

Pentru că Scaunul Apostolic deţine dreptul pre-eminent de a decide care ritualuri trebuie să fie preluate de biserica Latină de la cea Orientală. Ori de câte ori Scaunul Apostolic a observat un rit periculos sau nepotrivit care şi-a croit loc în Biserica Răsăriteană, [Scaunul] a condamnat, ca criticat şi a interzic folosirea acestui rit în Biserica Latină. În ultimul rând, ori de câte ori Scaunul Apostolic observă Orientali sau Greci care sunt dornici să preia un ritual Latin, mai ales dacă este vorba de un ritual străvechi, cu o mare răspândire, şi acceptat expres sau implicit de episcopi, [Scaunul] a confirmat această practică prin tolerare şi aprobare.

Crezul

Crezul este recitat atât în cadrul liturghiei Latine cât şi în al celei Greceşti. Practica recitării Crezului în timpul jertfei Mesei a fost iniţiat de Biserica Greacă iar apoi introdusă şi în Biserica Latină. Acest lucru reiese limpede din Canonul Doi al celui de-al treilea Conciliu de la Toledo din 589: „Crezul trebuie spui în toate bisericile din Spania sau Galiţia potrivit cu forma bisericilor Orientale şi al conciliului de la Constantinopol la care au fost prezenţi 150 episcopi; să fie cântată cu voce limpede de toţi oamenii înainte de recitarea [rugăciunii] Tatăl nostru” (Labbe,Collectionis, vol. 5, p. 1009)

De vreme ce părinţii de la Toledo au făcut referire la ritul bisericilor Orientale pentru a pune bazele unei practici de recitare a Crezului în timpul Mesei, este prea-limpede că această practică a fost mai întâi stabilită în răsărit, iar abia apoi s-a răspândit şi în apus. Aceasta este atât părerea Cardinalului Bona, Rerum Lyturgic, cartea a 2-a, cap. 8, no. 2, cât şi a lui Georgius, de lyturgia Romani Pontificis, vol. 2, cap. 20, no. 2, p. 176.

Adorarea Crucii

Continuând subiectul Nostru, Amalarius relatează în lucrarea lui de Divinis Officiis, cap. 14 (care tratează autoritatea scrierii Epistola ad Severum a Sf. Paulinus) faptul că Crucea pe care a fost răstignit Cristos a fost expusă spre adorarea credincioşilor în biserica de la Ierusalim doar în Vinerea Mare a Săptămânii Pascale. El declară că ceremonia de adorare a Sfintei Cruci, care constituie o parte a serviciului de Vinerea Mare celebrat în fiecare biserică Latină până în zilele noastre, derivă din acest obicei al Grecilor.

Trisagion

Trisagion-ul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi” este o rugăciune pioasă şi repetată adesea în cadrul liturghiei Greceşti.; Goarius observă acest lucru în mod corect în lucrarea sa in notis ad Euchologium, p. 109, cu referire la Mesa Sf. Ioan Gură de Aur. Această rugăciune îşi are originea într-o minune care a avut loc în Constantinopol la mijlocul secolului cinci. Împăratul Teodosiu, patriarhul Proclus şi toţi oamenii îl implorau pe Dumnezeu pe un teren deschis să le dea eliberare de la distrugerea care îi păştea de pe urma unor cutremure violente. Deodată, cu toţii au văzut cum un băieţel a fost răpit la cer; când a revenit pe pământ, el a mărturisit că i-a auzit pe îngeri intonând trisagion-ul. La cererea patriarhului Proclus, toţi oamenii au început să intoneze aceste cuvinte plini de devoţiune iar cutremurele îngrozitoare au încetat, după cum ne relatează Nicephorus, cartea 14, cap. 46, eveniment menţionat de Papa Felix al III-lea în cea de-a treia sa epistolă către Petru Piuarul (Labbe, Collectionis, vol. 4). Acelaşi trisagion este cântat în biserica apuseană în Greacă şi Latină în Vinerea Săptămânii Mari, după cum remarca şi Cardinalul Bona (Rerum Lyturgica, cartea a 2-a, cap. 10, no. 5).

Sfinţirea Apei la Bobotează

Sfinţirea apei în ajunul sărbătorii de Bobotează provine de la ritul bisericii Greceşti, după cum ne este pe larg prezentat de către Goarius în cazul Euchologiei sau Ritualului la Greci. În prezent, în aceeaşi zi, această ceremonie este desfăşurată în Roma în Biserica Grecilor, după cum aminteam Noi în constituţia 57, no. 13, iar credincioşilor le este permis să fie stropiţi cu această apă sfinţită.

Două autorităţi pot fi consultate cu privire la transmiterea acestui rit de la Biserica Răsăriteană la unele biserici apusene: Martene, vol. 4, de antiqua Ecclesiae disciplina in Dovomos celebrandis Officiis, cap. 4, no. 2, şi Fr. Sebastianus Paulus din Congregaţia Maicii lui Dumnezeu, De ritu Ecclesiae Neritinae exorcizandi aquam in Epiphania, Napoli, 1719. Autorul epistolei (partea a 3-a, p. 177 ş.urm.) le adresează episcopilor o dojană adecvată de a nu da naştere la tulburări prin încercarea de a desfiinţa anumite ceremonii care şi-au croit loc în diocezele lor în vremuri străvechi, din bisericile Greceşti. Atacarea acestor ceremonii, spune el, ar da aparenţa de critică la adresa căii pe care Scaunul Apostolic a stabilit-o cu privire la aceste rituri. Deşi acest Scaun este pe deplin conştient de faptul că aceste ceremonii îşi au rădăcinile în biserica Grecească, a permis respectarea şi desfăşurarea lor. La p. 203 citează epistola Cardinalului Sanctorius de Sancta Severina, scrisă în 1580 lui Fornarius, episcop de Nerita, asupra acestui subiect al sfinţirii apei la Bobotează care s-a petrecut în dioceza sa.

Dezvelirea şi spălarea altarului

Ceremonia de dezvelire şi spălare a altarului în Joia mare este de asemenea de sorginte Greacă. O referinţă la această ceremonie se găseşte în secolul cinci. Sf. Sabas o menţionează în lucrarea sa Typico, Ordinea rostirii Sfintei Slujbe de-a lungul anului. Potrivit cu Leo Allatius, el a murit în 451 (de Libris Ecclesiae Graecae, dizertaţia I, p. 9). Dacă am putea afirma cu toată siguranţa că ordinea Romană publicată de către Hittorpius a fost compusă la porunca Papei Sf. Gelasius, ceremonia de spălare a altarului în Joia Mare s-ar dovedi a fi fost practicată în Biserica Latină din aceeaşi perioadă străveche ca şi în Biserica Grecească, de vreme ce Gelasius a trecut în nefiinţă în 496. Însă vechimea acestei Ordini este contestată, şi făcând abstracţie de aceasta, Sf. Isidor, Episcop de Hispala, este primul dintre Latini care menţionează această ceremonie. El a murit în 646. Astfel că probabil că această ceremonie a ajuns în apus de la răsărit şi este respectată până în prezent în unele biserici Latine cu consimţământul papal. În particular, [ceremonia] se desfăşoară în fiecare an în Joia Mare cu multă reverenţă în Bazilica Vaticanului.

Suarez, Episcop de Vasionum şi Vicarul acestei Bazilici, şi Ioan Hrisostom Battellus, arhiepiscop de Amaseno, care au fost de curând numiţi Beneficiates ai acestei Bazilici, au publicat ambii câte un tratat serios abordând această ceremonie. Prin urmare, din aceste exemple este evident că Scaunul Apostolic, pe bună dreptate, a adoptat pentru întreaga Biserică Latină ceremonii care aparţin Bisericii Greceşti şi a permis unor biserici Latine să respecte anumite ceremonii.

Trisagion.

Menţionam mai înainte modul miraculos în care trisagion-ul a fost adoptat în cadrul liturghiilor Bisericii Greceşti. Petru Piuarul, supranumit Gnafeus, un susţinător al ereziei Apolinariştilor numiţi teopasciţi, a încercat să adauge la trisagion cuvintele „cel ce te-ai răstignit pentru noi” (Teodorus Lector,Collectanear, cartea 1). Iar câţiva episcopi răsăriteni, în special Sirieni şi Armeni, instigaţi de un anume Iacov Sirianul, au acceptat această adăugire (Nicephorus, cartea 18, cap. 52). Când s-a petrecut aceasta, papii Romani cu obişnuita lor strădanie veghetoare s-au opus acestei erezii încă de la bun început şi a interzis adăugirea. Ei nu au acceptat interpretarea care pretindea că trisagion-ul se referă doar la persoana Fiului, şi nu la toate cele trei persoane ale Dumnezeirii, şi astfel a evitat orice suspiciune de erezie. Pentru că pericolul asocierii cu învăţătura eretică a continuat, iar mintea omenească cu toată nechibzuinţa care-o caracterizează e cu neputinţă să facă referire unică la Cristos într-un imn cântat de îngeri spre slava Sfintei Treimi, aşa cum observă în mod corect Lupus (Notes ad Trullanum, canon 81). După ce relatează faptul că adăugirea la trisagion a fost condamnată de Papa Felix al III-lea şi de către sinodul Roman, Lupus continuă astfel: „Ei declară cu fermitate că imnul cântat etern numai şi numai Trinităţii de sfinţii îngeri şi transmisă Bisericii de către Însuşi Dumnezeu şi de sfinţii îngeri printr-un băiat în mod minunat a fost confirmat pin încetarea cutremurelor de pământ atunci când întreg Constantinopolul. Ei au fost aprobaţi în acest sens de întregul Conciliu de la Calcedon ( se referă atât la episcopii care au participat la Conciliu cât şi la ceilalţi care au respins adăugirea la trisagion). De aceea cuvintele imnului nu pot fi cu neobrăzare răstălmăcite ca să-L privească doar pe Cristos.”

Sf. Grigore al VII-lea, cu o râvnă asemănătoare, a condamnat adăugirea în epistola sa către arhiepiscopul Patriarhului Armenilor (cartea 8, 1). Grigore al XIII-lea a lucrat în mod asemănător în Rezumatul său din 14 Februarie 1577, trimis Patriarhului Maroniţilor. În Congregaţia pentru răspândirea Credinţei care s-a întrunit la 30 ianuarie 1635, liturghia Armenilor a fost supusă examinării.

Printre problemele abordate şi discutate cu mare grijă, s-a aflat şi subiectul dacă adăugirea la trisagion ar trebui tolerată pe baza faptului că [trisagionul] putea fi înţeles ca referindu-se doar la persoana Fiului. Răspunsul care s-a dat a fost că această adăugire să nu fie îngăduită şi că adăugirea trebuie desfiinţată cu desăvârşire.

Femeile să asiste Mesa

Papa Gelasius în cea de-a noua epistolă a sa (cap. 26) adresată episcopilor din Lucania condamna practica nefastă prin care se primiseră femei în slujirea preotului în celebrarea Mesei. De când s-a împrăştiat obiceiul acesta între Greci, Inocenţiu al IV-lea a interzis aceasta cu stricteţe în epistola sa adresată episcopului din Tusculum: „Femeile să nu îndrăznească să slujească la altar; participarea lor în această lucrare  trebuie interzisă cu desăvârşire .” Şi Noi am interzis acest obicei cu aceleaşi cuvinte în adesea amintita Noastră constituţie Etsi Pastoralis, secţ. 6, no. 21.

Euharistia pentru cei muribunzi

În Joia Săptămânii Pascale, în amintirea Cinei Domnului, are loc ceremonia de consacrare a pâinii care va fi păstrată apoi de-a lungul întregului an ca viaticum pentru cei aflaţi pe patul morţii şi care doresc Sfânta Împărtăşanie. De asemenea, uneori se adaugă puţin vin sfinţit la pâinea sfinţită. Leo Allatius descrie această ceremonie în tratatul său, de Communione Orientalium sub specie unica num, no. 7. Papa Inocenţiu al IV-lea în epistola sa adresată episcopului din Tusculum interzicea Grecilor să desfăşoare această ceremonie. „Ei nu trebuie să păstreze pentru un an întreg Euharistia care a fost sfinţită în Joia Mare sub pretextul că cei bolnavi trebuie să fie împărtăşiţi cu aceasta.” El a adăugat că ei trebuie întotdeauna să aibă pregătită Euharistia pentru cei bolnavi, însă că ar trebui s-o înlocuiască la fiecare două săptămâni.

Arcudius, în de Concordia Ecclesiae Occidentalis, et Orientalis, cartea 5, cap. 55 şi 56, subliniază extremele la care conduce această ceremonie şi îi îndeamnă pe papi să o desfiinţeze cu totul. Clement al VIII-lea a făcut astfel într-o Indicaţie, la fel cum am făcut şi noi în constituţia Noastră 57, Etsi Pastoralis, secţ. 6, no. 3f. La Sinodul de la Zamoscia, care a fost studiat de Congregaţia pentru Răspândirea credinţei, s-a decretat ca ceremonia de consacrare a Euharistiei în Joia Mare, prin turnarea a unei picături din Sânge şi păstrarea apoi pentru un an întreg pentru cei bolnavi trebuie întreruptă pe viitor oriunde ea este încă practicată. Preoţii din parohii trebuie să păstreze Euharistia pentru cei bolnavi, însă s-o înlocuiască în fiecare săptămână sau la două săptămâni (secţ. 3, de Eucharistia). Părinţii de la sinodul din Liban, pe care Noi l-am confirmat, au acţionat în acelaşi fel (cap. 12, de Sacramento Eucharistiae, no. 24).

Aceste exemple arată limpede că Scaunul Apostolic a interzis întotdeauna Grecilor să desfăşoare anumite ceremonii, chiar dacă acestea erau deja larg răspândite între ei, ori de câte ori s-a dovedit că acele ceremonii erau deja sau se aflau în pericol să devină nefaste şi nimicitoare.

Purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi Fiul

Ori de câte ori s-a discutat unirea Bisericii Greceşti şi Latine, principala problemă care a iscat controverse a fost purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Examinarea acestui punct implică trei aspecte, şi astfel acestea vor fi abordate în subcapitole distincte. Prima întrebare care se ridică este dacă purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul este o dogmă a Credinţei. Această întrebare a primit întotdeauna un răspuns categoric, [anume] că nu există loc de îndoială că această purcedere este o dogmă a Credinţei şi că fiecare Catolic adevărat va accepta şi va mărturisi aceasta.

Pornind de la aceasta, a doua întrebare care se pune este dacă este admisibil să se adauge expresia „şi de la Fiul” la Crezul recitat în cadrul Mesei chiar dacă această expresie nu a fost folosită la Conciliul de la Niceea sau la Conciliul de la Constantinopol. Dificultatea este mărită de faptul că la Conciliul Ecumenic de la Efes s-a decretat ca nici o adăugire să nu fie făcută Crezului Nicenean : „Sfânta Biserică decretă că nimănui nu-i este permis să producă sau să compună o Credinţă alta decât cea definită de sfinţii părinţi care s-au întrunit la Niceea laolaltă cu Sfântul Duh.” S-a afirmat, ca răspuns la această întrebare că într-adevăr este legitim şi foarte potrivit să se facă această adăugire la Crezul Nicenean, Conciliul de la Efes a interzis doar adăugirile care erau contrare Credinţei, prezumtive şi diferite de practica generală, însă nu acele adăugiri care sunt conforme dreptei credinţe şi care exprimă mai clar un anumit element al credinţei implicat în acel Crez.

Asupra presupunerii că primele două răspunsuri sunt acceptate, cea de-a treia şi ultima întrebare este dacă Orientalilor şi Grecilor le poate fi îngăduit să rostească Crezul în felul în care noi obişnuiam s-o facem înainte de Schismă, adică, fără expresia „şi de la Fiul.” Asupra acestui punct final, practica Scaunului Apostolic nu este unitară. Uneori a permis Orientalilor şi Grecilor să rostească Crezul fără această adăugire. Această îngăduire a fost făcută atunci când a fost sigură acceptarea primelor două puncte. Alteori, acest Scaun a insistat ca Grecii şi Orientalii să folosească şi adăugirea. Această soluţie s-a adoptat atunci când avea motive să-i suspecteze că nu erau dispuşi să includă adăugirea în Crez datorită credinţelor eretice pe care le îmbrăţişaseră anume că Duhul Sfânt nu purcede de la Tatăl şi de la Fiul, sau că Biserica nu avea autoritatea de a adăuga expresia „şi de la Fiul.”

Prima variantă a fost abordată de doi papi – Cuviosul Grigore al X-lea la Conciliul de la Lyons şi Eugen al IV-lea la Conciliul de la Florenţa – pe motivele deja menţionate (Harduin, Collectionis Conciliorum, vol. 7, p. 698D şi vol. 9, p. 305D). Cea de-a doua variantă a fost poziţia adoptată de Papa Nicolae al III-lea când a realizat că Împăratul Mihail nu acţiona de bună credinţă şi nu-şi respecta promisiunile făcute în vederea stabilirii unităţii cu predecesorul său Papa Grigore al X-lea. Dovada pentru acest fapt o obţinem din Arhivele Vaticanului şi a fost tipărită în Raynaldus, 1278, secţ. 7. Martin al IV-lea şi Nicolae al IV-lea au acţionat în aceeaşi manieră. Deşi sursele sunt contradictorii cu privire la atitudinea acestor papi în această problemă, Pachymeres, care pe atunci consemna istoria Constantinopolului, a declarat în mod deschis că ei nu au imitat judecata corectă a predecesorilor lor. Mai curând au pretins ca Orientalii şi Grecii să adauge „şi de la Fiul” la Crez, pentru a îndepărta orice urmă de îndoială asupra ortodoxiei lor, „pentru a realiza o cernere clară a credinţei şi a opiniei Grecilor; cea mai potrivită garanţie ar fi în cazul lor să rostească acelaşi Crez ca şi Latinii.”

În cadrul Conciliului de la Florenţa Papa Eugen al IV-lea le-a îngăduit Orientalilor să rostească Crezul fără adăugire. Însă când i-a primit pe Armeni în Biserica unită, el i-a obligat să includă acea expresie (Harduin, vol. 9, p. 435B) poate pentru că aflase că Armenii erau mai puţin împotrivitori adăugirii decât Grecii.

La fel, Papa Callistus al III-lea, atunci când l-a trimis pe Fratele Simon al Ordinului Predicatorilor din Creta în calitate de Inchizitor, i-a poruncit să urmărească cu atenţie ca Grecii să rostească „şi de la Fiul” în Crez, de vreme ce în Creta erau mulţi refugiaţi Greci de la Constantinopol care căzuse în mâinile turcilor doi ani mai devreme (Grigore de Trebizond, epistola ad Cretans, în lucrarea sa Graeciae Orthodoxae, citat de Allatius, p. 537, şi confirmat de Echardus, Scriptorum Ordinis Sanai Dominici, vol. 1, p. 762). Este posibil ca Papa să fi suspectat faptul că Grecii de la Constantinopol erau slabi în dogma lor de credinţă.

În nici una dintre cele două forme ale Profesiunii de Credinţă nu există vreo diferenţă faţă de decretele Conciliului de la Florenţa care, aşa cum menţionam, au fost cerute  Grecilor de către Grigore al XIII-lea şi Orientalilor de către Urban al VIII-lea. Constituţia 34, secţ. 6 a lui Clement al VIII-lea (veteris Romani Bullarii, vol. 3) şi constituţia Noastră Etsi Pastoralis, secţ. 1, sunt ambele adresate episcopilor Latini cu Greci şi Albanezi care au respectat ritul Grec în diocezele lor. Aceşti oameni nu trebuie obligaţi să rostească Crezul cu adăugarea expresiei „şi de la Fiul,” cu condiţia ca ei să mărturisească că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul şi să recunoască autoritatea Bisericii de a face această adăugire. Ei trebuie însă obligaţi să rostească expresia adiţională, dacă omisiunea acesteia ar produce scandal, şi anume dacă acest obicei aparte al recitării Crezului cu adăugirea sa a fost împământenit în ţinutul lor, sau s-a crezut de cuviinţă a fi necesar a se obţine o dovadă certă a dreptei lor credinţe. Totuşi, atât părinţii sinodului din Zamoscia (titlul 1, de Fide Catholica) şi părinţii sinodului din Liban (pct. 1, no. 12) pe bună dreptate au decretat cu atenţie, pentru a îndepărta orice îndoială, ca toţi preoţii supuşi lor să folosească Crezul cu expresia adăugită potrivit cu obiceiul Bisericii Romane.

Concluzia evidentă care se poate trage din observaţiile de mai sus este că în această chestiune Scaunul Apostolic a acceptat uneori, în condiţiile unor circumstanţe aparte şi cu consideraţie faţă de caracterul poporului individual, să facă anumite concesii care altora le-au fost refuzate, în circumstanţe diferite şi în mijlocul unor popoare diferite. Astfel, spre a ne îndeplini misiunea pe care Noi am început-o, tot ce avem de făcut este să reamintim că acest Scaun Apostolic a permis cu multă bunăvoinţă unui popor Oriental sau Grecesc să folosească o ceremonie Latină căreia îi erau credincioşi, în special dacă ei adoptaseră acea ceremonie din timpuri străvechi şi dacă episcopii nu s-au opus acesteia niciodată, ci au aprobat-o, fie explicit sau implicit.

Ritul Latin adoptat de Biserica Orientală

Ne-am referit mai sus la exemple evidente ale acestui fapt, prin menţionarea categoriei de Orientali şi Greci care respectă rituri atât Latine cât şi Greceşti. În principal ei şi-au respectat propriile lor ceremonii, însă s-au ataşat de unele dintre ale Noastre. Prin urmare, Noi Ne vom abţine de la repetiţii fără rost, şi Ne vom limita la a reaminti aici ceea ce a fost prezentat pe larg în secţiunile anterioare ale acestei epistole. Vom adăuga însă două exemple din [practica] Maroniţilor. Timp ce câteva secole veşmintele episcopale şi preoţeşti ale Maroniţilor au copiat întocmai veşmintele prescrise în ritul Latin (Sinodul din Liban 1736, cap. 12, asupra sacramentului Euharistiei, no. 7). Papa Inocenţiu al III-lea, în epistola sa Quia Divinae Sapientiae bonitasadresată Patriarhului Ieremia în 1215 i-a îndemnat să imite veşmintele episcopale ale Bisericii Latine. Prin urmare, acest papă şi succesorii săi le-au trimis sfinte veşminte, potire şi discuri [folosite la Împărtăşanie] drept daruri (Patriarhul Petru în două epistole adresate lui Leon al X-lea în Labbe, Collectionis Conciliorum, vol. 14, p. 346 ş.urm.) Recent, în cadrul sinodului din Liban (cap. 13), Maroniţii au adoptat în unanimitate şi cu aprobarea Noastră ritul Latin legat de Mesa darurilor mai înainte sfinţite. Ei celebrează această liturghie în Vinerea Mare, de cânt au părăsit din motive întemeiate practica Grecilor care celebrează doar Mesa darurilor mai înainte sfinţite în zilele postului mare, cu excepţia Sâmbetei şi a Duminicii, şi la sărbătoarea Buneivestiri, atunci când se întâmplă să se suprapună cu Postul Mare, aşa cum este descris în Trullan Canon 52. În aceste zile, preotul împarte pâinea sfinţită în suficiente bucăţi cât să fie destul pentru celebrarea Mesei darurilor înainte sfinţite din următoarele zile. În aceste zile, el se împărtăşeşte şi împarte şi bisericii aceste bucăţi, pe care le-a ţinut spre păstrare în ciborium(Leo Allatius în prolegomena sa către Gabriel Naud, de Missa Praesanctificatorum, p. 1531, n. 1).

Unii ar gândi că epistola s-ar putea sfârşi în acest punct. A răspuns întrebărilor iscate de preotul misionar din Balsera prin afirmaţia „să nu se facă nici o schimbare.” De asemenea a menţionat regulile stringente care se cer a fi urmate de misionarii angajaţi în a-i chema pe Orientali de la schismă şi erezie la unitatea credinţei sfintei Biserici. Canoanele şi Constituţiile Apostolice interzic celor care convertesc Orientali să încerce a distruge ritul Oriental şi Grecesc în chestiuni care au fost aprobate de Scaunul Apostolic şi interzic de asemenea încercarea de a-i determina pe noii convertiţi să-şi părăsească ritul pe care-l respectau înainte şi să îmbrăţişeze în schimb ritul Latin. Totuşi, înainte de încheiere, Noi vom aborda în mod potrivit câteva puncte adiţionale care sunt deosebit de relevante pentru întrebările ridicate de misionarul căruia i s-a spus „să nu se facă nici o schimbare.”

Puncte adiţionale

Acum e adevărat că în oraşul Balsera, Catolicii de rit Oriental Armeni şi Sirieni care nu au o biserică a lor se întrunesc în biserica misionarilor Latini. Preoţii lor celebrează Mesa şi alte ceremonii în acel loc potrivit cu propriul lor rit în prezenţa laicilor, care primesc de asemenea Sacramentele. Totuşi, nu e greu de pus în aplicare hotărârea ca „să nu se facă nici o schimbare”; de aceea practica dominantă ar trebui să continue, adică, preoţii şi laicii să continue a celebra în biserica Latină riturile pe care le-au celebrat şi până acum.

Legea Canonică decretează ca ritul Grecesc şi Oriental să nu se amestece cu cel Latin. Vezi întregul Decret al lui Celestin al III-lea în Gonzales, cap. Cum secundum: de temporibus Ordinationum; în decretul lui Inocenţiu al III-lea, vezi cap. Quanto: de consuetudine; cap. Quoniam: de Officio Judic. Ordinar.; şi Decretul lui Onoriu al III-lea, cap. Literas: de celebrat. Missar. Însă nu există argumente solide pentru declararea că această amestecare a riturilor, interzisă de Constituţia Apostolică, este practicată în cazul excepţional al Armenilor, Maroniţilor sau Grecilor care celebrează Mesa sau alte ceremonii cu laicii lor potrivit ritului lor într-o biserică Latină. Nu există argumente nici pentru situaţia inversă, a Latinilor celebrându-şi ritul într-o biserică Orientală, mai ales atunci când există un motiv întemeiat pentru aceasta. Un astfel de motiv există în mod evident în cazul nostru, de vreme ce Orientalii din oraşul Balsera nu deţin o biserică proprie. Dacă ar fi refuzaţi de biserica Latină, ei nu ar mai avea unde altundeva să-şi aducă jertfa din timpul Mesei şi să-şi desfăşoare ceremoniile esenţiale cu laicii ritului lor care îi păstrează şi îi hrăneşte în sfântă unitate.

Un exemplu de amestec interzis al riturilor ar fi un preot Latin care ar sfinţi pâine dospită şi ar oferi-o drept Împărtăşanie Latinilor. La fel ar sta lucrurile şi dacă Orientalii care nu sfinţesc pâine nedospită ar face astfel şi ar împărţi-o drept Sfântă Împărtăşanie oamenilor lor. Ordinaţi Latini care au Italo-Greci în subordine trebuie să aibă toată grija „ca Latinii să primească împărtăşania din pâine nedospită iar Greci din pâine dospită acolo unde există parohii proprii” (constituţia NoastrăEtsi Pastoralis, secţ. 6, no. 14).

Un alt exemplu de amestecare interzisă de rituri ar fi cazului unui preot care celebrează Mesa odată potrivit ritului Latin, iar altădată potrivit celui Grec. Sf. Pius al V-lea interzice aceasta în constituţia sa 21, Providentia (Bull. novi, vol. 4, pct. 2, Roma). El interzice absolut toate situaţiile de asemenea conduită care a fost îngăduită unor preoţi. Constituţia Noastră 57, secţ. 7, no. 10 este în deplin acord cu această constituţie a lui Pius al V-lea. Chiar dacă preoţii care conduc colegiile Orientalilor la Roma care au devenit Iezuiţi şi au trecut de la ritul Grecesc la cel Latin au primit o dispensă ca uneori să aducă jertfa Mesei în ritul Grecesc şi Oriental, după cum menţionam anterior, aceasta s-a aprobat numai ca studenţii lor să înveţe cum să celebreze Mesa în propriul lor rit de vreme ce s-au legat să practice ritul Grecesc şi Maronit şi să conducă slujbele religioase potrivit cu aceasta de-a lungul întregii lor vieţi. Situaţiile particulare ale acestui caz absolut aparte arată destul de limpede că el nu poate fi folosit drept un argument exemplar spre câştigarea unor dispense asemănătoare.

Cardinalul Kollonitz l-a sfătuit pe Papa Clement al XI-lea că ar fi benefic pentru Biserică să fie permis misionarilor Latin din Ungaria să celebreze în ritul Grecesc ori de câte ori ar fi părut necesar, dar să le fie acordată libertatea de a se întoarce la ritul Latin. Papa a respins sfatul Cardinalului pentru că a considerat că fiecare ar trebui să rămână în propriul său rit potrivit cu indicaţiile Canoanelor şi că unui preot nu trebuie să i se permită să schimbe ritul în care celebrează Mesa. Acest lucru reiese limpede din Epistola sa adresată Cardinalului la 9 Mai 1705 (Epistolar. et Brev. selectior, ejusdem Pontificis typis editor, p. 205).

Acestea, alături de multe alte exemple se referă la amestecarea riturilor, care este interzis de legile Bisericii. Dar nu este vorba de amestecare interzisă a riturilor dacă, pe baza unui motiv legitim, preoţilor de rit Oriental li se permite să celebreze Mesa sau alte servicii într-o biserică Latină şi să acorde sacramentele propriilor lor enoriaşi. Acest lucru îl vedem a se petrece deschis în Roma, unde bisericile noastre stau la dispoziţia preoţilor Armeni, Copţi, Melchiţi şi Greci pentru celebrarea Mesei spre satisfacerea pietăţii lor, chiar dacă ei au propriile lor biserici unde ar putea aduce jertfa din cadrul Mesei. Ei nu trebuie decât să aducă cu sine veşmintele şi alte necesităţi spre celebrarea Mesei potrivit cu propriul lor rit, după cum şi un slujitor din poporul lor; ei trebuie de asemenea să întreprindă măsuri potrivite [angajând] gărzi şi prefecţi la sanctuar pentru a preveni manifestările zgomotoase în rândul celor prezenţi în contextul caracterului neobişnuit al evenimentului. Aceste chestiuni au fost discutate pe larg în edictul promulgat la ordinul Nostru la 13 Februarie 1743, de către Generalul Nostru Vicar în Oraşul şi districtul său, Giovanni Antonio Guadagni, care pe atunci era preot titular la [Biserica] sfinţilor Silvestru şi Martin al Munţilor, şi care acum este Episcop de Tusculum şi Cardinal.

Următorul eveniment este important pentru acest subiect: pe la mijlocul secolului cincisprezece, după cum bine se ştie, Mahomed al II-lea a atacat Constantinopolul. Unii dintre Grecii care au respins erorile schismaticilor şi au păstrat unitatea cu Biserica Latină s-au retras la Veneţia şi au rămas acolo. Când a ajuns Cardinalul Grec Isidor acolo, el a informat Senatul cu privire la dorinţele Papei de a avea o biserică desemnată pentru slujbele acestor oameni de rit Grec. Evlavia Senatului a fost înviorată, drept urmare ei au pus la dispoziţia refugiaţilor Biserica Sf. Blasius. Într-o capelă a acestei biserici, mulţi ani la rând Grecii şi-au desfăşurat slujbele religioase în ritul Grec, în timp ce în celelalte capele, Latinii se închinau conform ritului Latin. Acest fapt este atestat de renumitul Flaminius Cornelius Scriptor, Venetarum Ecclesiarum, Decad. 14, p. 359: „Astfel slujbele ambelor rituri s-au celebrat ani la rând în capele diferite ale aceleiaşi biserici.” Această practică a continuat până când numărul Grecilor a crescut şi le-a fost repartizată o altă biserică spre folosinţa lor proprie, pe lângă Biserica Sf. Blasius.

Acest incident se referă la Greci cărora li s-a permis să îşi celebreze propriile slujbe în Biserici Latine. Însă pentru a dovedi şi mai limpede că aceasta nu implică amestecarea riturilor care a fost interzisă de Biserică, este potrivit să menţionăm faptul că au existat şi Latini cărora, din motive legitime li s-a permis să Aducă jertfa Mesei şi să desfăşoare slujbe religioase în biserici Greceşti. Aceasta nu numai că va confirma opinia pe care Noi am expus-o, ci va fi în acelaşi timp de mare ajutor în a dovedi necesitatea unanimităţii şi bună-voinţei între Catolicii de rituri deiferite.

În Rusia, Catolicii Rutenieni, cunoscuţi drept Uniţi, au multe biserici în timp ce Latinii doar câteva; acestea se găsesc la mare distanţă de districtele Latinilor care locuiesc între Rutenieni. Uneori Latinii sunt privaţi de Mesă pe lungi perioade de timp, pentru că ocupaţiile lor îi împiedică de la a face călătorii lungi până la cea mai apropiată biserică Latină, de vreme ce acele biserici erau atât de departe de propria lor reşedinţă. Astfel, pentru a preveni văduvirea Latinilor pe lungi perioade de timp de Mesa celebrată în ritul Latin, nu a existat decât o singură soluţie: ca preoţii Latini să celebreze Mesa în ritul Latin pentru binele Latinilor din bisericile Rutenienilor. În acest punct a fost recunoscută o greutate în faptul că altarele Greceşti nu au piatra cea sfântă [tăblia??], de vreme ce ei celebrează Mesa pe antimensia, adică pânzeturi de in sfinţite de episcop cu relicve ale sfinţilor la colţuri. Din acest motiv, preoţii Latini erau obligaţi să-şi aducă piatra sfântă cu sine ceea ce le crea o mare dificultate de deplasare, şi riscul sporit ca aceasta să se spargă în timpul călătoriei. Însă în cele din urmă s-a găsit un remediu temporar, care a fost aplicat tuturor acestor inconvenienţe cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu permisiunea Rutenienilor, preoţilor Latini li s-a îngăduit să celebreze Mesa după ritul Latin în bisericile Ruteniene, şi pe antimensia. Acest fapt a fost aprobat cu mai mare uşurinţă pentru că preoţii Rutenieni care veneau uneori să rostească Mesa în biserici Latine îşi aduceau jertfa pe altarele noastre de piatră. Această chestiune este tratată pe larg în constituţia Noastră 43, Imposito nobis (Bullarii nostri, vol.3).

Următorul fapt este de asemenea important. Oameni învăţaţi sunt împărţiţi în ce priveşte practica străveche a bisericii apusene, dacă ea a presupus unul sau mai multe altare în bazilici. Schelestratus declară că exista un singur altar (Actor. Ecclesiae Orientalis, pct. 1, cap. 2de Missa Privata in Ecclesia Latina). Pe de altă parte Cardinalul Bona, abordând autoritatea lui Walfrid, cap. 4, arată că există multe altare în bazilica Romană a Sf. Petru (Rerum Lyturgica, cartea I, cap. 14, no. 3). Dar dacă este să analizăm bisericile şi bazilicile Orientale şi Greceşti, pare limpede că în acestea nu exista decât un singur altar, şi chiar şi în prezent aceasta este cea mai obişnuită situaţie. Putem vedea aceasta din desenele acestor biserici în Du Change,Constantinopoli Christiana; Beveregius, ad Pandectas Canonum; şi Goarius în Euchologium Graecorum. De vreme ce în Biserica Greacă a Sf. Atanasie din Roma sunt mai multe altare, Leo Allatius afirmă cu fermitate în epistola sa adresată lui Joannes Marinus de Templis Graecorum recentiorum, no.2 că această biserică nu are nici un element de structură Grecesc cu excepţia Bema sau spaţiului care separă altarul principal de restul Bisericii.

La acest altar, este permisă celebrarea unei singure Mese într-o zi. Această practică a Grecilor este menţionată de Dionysius Barsalibaeus, episcopul iacobit de Amida, în Explanatione Missae, şi de Cyriacus, Patriarhul Iacobiţilor, după cum spune iacobitul Grigorius Barhebraeus în lucrarea sa Directorio. Assemanus îi citează pe aceşti scriitori în lucrarea sa Biblioth. Oriental., vol. 2, p. 184 şi vol. 3, partea 1, p. 248. Cu privire la această practică, iată ce Cardinalul Bona: „Ei au un singur altar în bisericile lor, şi ei găsesc a fi greşită repetarea Jertfei în sfântul lăcaş în aceeaşi zi” (op. cit. cap. 14, no. 3).

Euthymius, Arhiepiscop de Tir şi Sidon, şi Cyril, Patriarhul Grec de Antiohia, au întrebat în câteva rânduri în timpul pontificatelor lui Clement al XI-lea, Benedict al XIII-lea şi Clement al XII-lea dacă să mai permită continuarea acestei practici care interzicea aducerea jertfei unei a doua Mese pe acelaşi altar într-o singură zi. Răspunsul pe care l-au primit de fiecare dată a fost că nu trebuie adusă nici o schimbare şi că riturile străvechi trebuie păstrate intacte. Oamenii au început să creadă în mod greşit că motivul pentru care nu se aducea jertfa unei a doua Mese pe acelaşi altar într-o singură zi era pentru că cel de-al doilea preot care celebra Mesa în aceleaşi veşminte ca primul [preot] încălca o perioadă de post. Astfel, în enciclica Noastră adresată Patriarhului Melchit Grec de Antiohia şi episcopilor Catolici subordonaţi lui, le-am poruncit să informeze oamenii că aceasta era o eroare. Însă trebuiau să facă aceasta fără să schimbe practica unui singur preot aducând jertfa Mesei într-o singură zi la acelaşi altar (constituţia 87, DemandatamBullarii Nostri, vol. 1).

În sfârşit, în ambele biserici, atât în cea apuseană cât şi în cea răsăriteană, a existat obiceiul ca preoţii să celebreze Mesa împreună cu episcopul. Mărturiile au fost culese de Christianus Lupus în Apendicele Conciliului de la Calcedon în lucrarea saas Concilia Generalia, et Provincialia,vol. 1, p 994, în prima ediţie, unde interpretează cuvintele lui Bassianus: „El obişnuia să celebreze Mesa cu mine şi să comunice cu mine;” şi de către Georgius, Lyturgiae Pontificiae, vol. 2, p. 1ş.urm., şi vol. 3, p. 1 ş.urm. Ritul con-celebrării este ieşit din uz în prezent în biserica apuseană, cu excepţia ordinărilor preoţeşti desfăşurate de episcop şi la sfinţirile episcopale unde doi episcopi îl asistă pe episcopul consacrator. Însă acest rit continuă să existe în Biserica Orientală, iar preoţii con-celebrează adesea împreună cu episcopul sau cu preotul ca celebrator principal. Acest obicei provine din Constituţiile Apostolice, cartea 8, şi din al optulea Canon Apostolic. Şi oriunde există această practică între Greci şi Orientali, ea este îngăduită şi trebuie păstrată după cum poruncim şi Noi în constituţia Noastră Demandatam, secţ. 9.

Unii au folosit acest rit Grec şi Oriental al con-celebrării ca pe un argument pentru a ridica întrebarea dacă există posibilitatea în cadrul bisericii lor ca Mesele private să fie celebrate de un singur preot, de vreme ce există un singur altar în bisericile Greceşti iar la acest altar se celebrează o singură Mesă iar preoţii con-celebrează cu episcopul sau cu un celebrator principal. Luteranii au avut grijă să-i trimită lui Ieremia, Patriarhul Constantinopol Confesiunea Augsburg, care desfiinţa Mesele private, spre aprobare şi acceptare. Însă de vreme ce practica tradiţională a Mesei private în Biserica Orientală se trage din Canonul Trullan 31, şi sunt apărată de acest canon şi de comentariul asupra acestei practici scrise de Theodore Balsamon, atât ritul con-celebrării frecvente cât şi practica Meselor private au rămas nemodificate în Biserica Orientală. Astfel eforturile Luteranilor au fost nimicite. Li s-a spus că Atât Răsăritul cât şi Apusul condamnă practica blestemată a bărbaţilor care se apropie de altar cu o dorinţă păcătoasă de a primi jertfe, însă nu [condamnă] faptele celor care cu evlavie duhovnicească celebrează Mese private pentru a-i aduce lui Dumnezeu o jertfă cuviincioasă. Acest lucru este limpede din scrierile lui Schelestratus,ex Actis Ecclesiae Orientalis contra Lutheranos, cap. 1: asupra Meselor private ale Bisericii Greceşti, până la sfârşit. Pentru înlesnirea preoţilor care doresc să celebreze o Mesă privată, şi totodată să se păstreze obiceiul celebrării unei singure Mese la un singur altar în biserică, Grecii au început să instalezeparacclesii. Acestea sunt menţionate de Leo Allatius în epistola pe care i-o adresa lui Joannes Morinus. Paracclesiile sunt paraclisere alăturate bisericii în care se găseşte un altar pentru celebrarea Meselor care nu se pot oficia în biserică din cauza faptului că Mesa a fost deja celebrată acolo în acea zi.

Unii s-au temut pe bună dreptate să această practică avea să îi împiedice pentru totdeauna pe preoţii Latini să celebreze Mesa în Bisericile Greceşti, de vreme ce acestea nu aveau decât un singur altar care nu putea fi folosit de două ori în aceeaşi zi spre oficierea Mesei. În această situaţie, preoţii Latini nu puteau folosi paracliserele pentru celebrarea Mesei de vreme ce acestea fuseseră ridicate doar pentru Greci. Însă pentru a risipi această teamă, se poate spune că în ziua de astăzi, bisericile Greceşti au de obicei un al doilea altar pe care preoţii Latini îşi pot oficia Mesa. Goarius descrie trei feluri de biserici Greceşti în lucrarea saEuchologium Graecorum. Cel de-al treilea tip deţine un al doilea altar, după cum consideră Goarius, pentru preoţii Latini, iar Schelestratus i-a urmat, sprijinindu-i teoria (p.887).

În bisericile Maronite şi Greceşti din Roma, pe lână altarul principal, există şi alte altare la care preoţii Latini îşi pot celebra Mesa. În constituţia Noastră Etsi Pastoralis, secţ. 6, no. 8-9, Noi ne ocupăm cu metoda cea mai bună de abordare a Grecilor Italieni, iar în acest pasaj Noi interzicem preoţilor Latini să celebreze vreodată Mesa la altarul principal în bisericile Greceşti, cu excepţia situaţiilor de absolută necesitate şi chiar şi atunci doar cu consimţământul preotului paroh Grec. Noi îngăduim de asemenea Grecilor să construiască altare în bisericile lor, altele decât altarul principal, iar la acestea preoţii Latini vor putea, dacă vor dori, să celebreze Mesa.

Afirmaţiile anterioare arată limpede că Catolicilor Armeni şi Sirieni care trăiesc printre Latinii din Balsera şi care nu au o biserică proprie, trebuie să li se permită să continue să se întâlnească în biserica Latină aşa cum şi făceau până acum, şi aceasta pentru a păstra sfintele slujbe potrivit cu propriul lor rit. Această îngăduinţă este oferită nu doar pentru că faptele lor nu reprezintă o amestecare a riturilor care este interzisă în Constituţiile Apostolice, ci şi pentru că situaţia ne cheamă la bunătate, sau cel puţin la bunăvoinţă faţă de legea nepărtinirii. Aceasta implică faptul că un anume spaţiu trebuie oferit cu bucurie acelora care nu au unde a desfăşura ceea ce li se cere prin lege. De aceea, nu Ne rămâne altceva de făcut decât să poruncim ca legile legăturilor de dragoste să fie respectate şi capela sau măcar o parte din biserică să le fie pusă la dispoziţie Grecilor pentru a-şi oficia slujbele. Toată grija trebuie avută ca slujbele Latine şi Greceşti să fie oficiate la ore diferite. În caz contrar, s-ar putea isca şi mai multe certuri de felul celor care i-au chinuit într-aşa mare măsură pe cei doi predecesori ai noştri Leon al X-lea şi Clement al VII-lea.

La vremea lor, contrar motivului care a fost enunţat la Conciliul din Florenţa sub Eugenius al IV-lea că Grecii nu trebuie opriţi în respectarea ritului lor, aceşti papi au aflat că anumiţi Latini frecventau biserici Greceşti şi celebrau Mesa după ritul Latin la altarul lor, cu menţiunea de a-i împiedica pe preoţii Greci de la a-şi aduce Jertfa după propriul lor rit. În câteva situaţii Grecii au fost împiedicaţi de la Jertfa Mesei chiar şi în zile de sărbătoare. „Aflaţi sub o stranie inspiraţie, ei (preoţii Latini) au ocupat uneori altarul bisericilor de parohii, iar acolo, împotriva dorinţei Grecilor, ei celebrau Mesa şi alte slujbe. Rezultatul este că Grecii rămân adesea fără Mesă spre marea lor supărare în zile de sărbătoare şi în alte zile în care ei oficiază Mesa după obicei.” Aceste plângeri ale Papei sunt conţinute în documentul care inaugurează Provisionis nostrae şi poate fi găsit la pagina 86 a Manualului Grec publicat la Beneventum în1717. Noi nu avem însă nici un motiv să Ne alăturăm plângerilor lor. Însă dacă vom auzi vreodată că preoţii Noştri Latini îi împiedică pe Orientalii din Balsera de la celebrarea propriilor lor slujbe în bisericile Latine, plângerile Noastre severe vor fi însoţite de măsuri corective potrivite.

O a doua întrebare privitoare la aceşti Armeni şi Sirieni este dacă ei pot folosi calendarul vechi în fixarea datei Paştelui şi al altor sărbători care nu au o dată fixă, sau dacă ar trebui să urmeze calendarul revizuit atunci când îşi celebrează slujbele în bisericile Latine. S-a ridicat de asemenea întrebarea în ce măsură folosirea vechiului calendar este legală pentru ei şi dacă această decizie îi implică şi pe acei Orientali care, pentru faptul că au doar o biserică mică în care nu încap cu toţii, sunt oblicaţi să vină în mare număr în bisericile Latine.

Toţi cunosc prevederile Papei Sf. Pius şi Sf. Victor şi al Conciliului de la Niceea cu privire la sărbătorirea corectă a Paştelui. De asemenea toţi ştiu că Conciliul de la Trent i-a rezervat Papei problema revizuirii calendarului, şi că în cele din urmă problema a fost rezolvată în detaliu pe vremea Papei Grigore al XIII-lea. Din acest motiv, Bucherius scrie următoarele cuvinte în prefaţa lucrării saleCommentario de doctrina temporum: „La cererea Papei Grigore al XIII-lea, Clavius s-a îngrijit de socoteala Paştelui pentru anii viitori.” Clavius era un preot iezuit cu talente ştiinţifice care a avut o mare contribuţie în corectarea calendarului. Papa a studiat de asemenea calculele lui Aloysius Lilius, care a necesitat ani de zile pentru a fi terminată. În cele din urmă, după ce a cântărit toate privinţele greutăţii în timpul multor întâlniri şi după consultarea mai multor experţi, el a publicat în 1582 constituţia saInter gravissimas care stabilea calendarul complet (in veteri Bullario, vol. 1, cons. 74).

Această constituţie papală desfiinţa vechiul calendar şi poruncea Patriarhilor, primaţilor, arhiepiscopilor, episcopilor şi stareţilor să folosească noul calendar revizuit. Acest lucru poate fi descoperit în însăşi constituţia şi în Analele lui Grigore al XIII-lea, vol. 2, p. 271. Roma 1742. Însă de vreme ce nu există nici o referire la Orientali în constituţie, se ridică întrebarea dacă aceasta se aplică şi Orientalilor. Întrebarea a fost pusă nu numai de oameni învăţaţi precum Azorius,Instit. Moral.,vol. 1, cartea 5, îb. 7; şi Baldellus, Theologia Morali, vol. 1, cartea 5, disp. 41, ci a fost de asemenea discutată şi de domni vestiţi care s-au întrunit în palatul Cardinalului Pamphilius, care devenea mai târziu Papa Inocenţiu al X-lea, la 4 Iulie 1631. Aceşti domni au ajuns la concluzia că „subordonaţilor celor patru patriarhi răsăriteni nu trebuie impuse noile constituţii papale cu trei excepţii: unu, în privinţa învăţăturilor despre credinţă; doi, dacă Papa îi menţionează special în Constituţia sa şi face şi aranjamentele în acest sens; trei, dacă  sunt incluşi implicit în aranjamentele Constituţiei, cum este cazul invitaţiilor la un conciliu viitor.” Această rezoluţie este prezentată de Verricellus, de Apostolicis Missionibus, cartea 3, cap. 38, no. 4, şi de către Noi în lucrarea Noastră de Canonizatione Sanct., cartea 2, cap. 38, no. 15.

Trecem peste această întrebare de vreme ce nu există o nevoie stringentă de a discuta aceasta în prezent. Pentru Noi este destul să subliniem felul în care Scaunul Apostolic a abordat această chestiune. Pe baza mărturiilor privitoare la acţiunile anterioare ale acestui Scaun, cel mai înţelept răspuns care s-a dat acestei întrebări este că „nu se va face nici o schimbare.”

Scaunul Apostolic a poruncit Italo-Grecilor care locuiesc în mijlocul nostru, subordonaţi autorităţilor episcopilor Latini în ale căror dioceze îşi au reşedinţa, să adopte noul calendar (Etsi Pastoralis, 57, secţ. 9, no. 3 ş.urm.). Clericii Bisericii Colegiate Santa Maria de Grapheo din Messana care respectă ritul Grec, ţin calendarul nou cu multă grijă (constituţia 81, Romana Ecclesia, secţ. 1, Bullarii-le Noastre, vol. 1). Totuşi, această adoptare nu este cerută prea insistent ca să nu rămână loc să fim corecţi acolo unde motive serioase o cer. Catolicii Armeni care locuiesc în Liban au refuzat să accepte calendarul Gregorian şi au fost scutiţi de la a-l folosi de către Papa Inocenţiu al XII-lea.

Acest decret a fost menţionat la Congregaţia Sfântului Birou miercuri, 20 iunie, 1674: „S-a adus din nou vorba despre epistola Nunţiului Apostolic din Florenţa trimisă în 10 aprilie, şi care se referea la petiţiile făcute lui de câtre Armeni pentru permisiunea de a se ruga pentru patriarhul Armean în timpul Mesei, de a celebra Paştele şi celelalte sărbători potrivit propriului lor rit, anume, potrivit cu vechile calcule care erau valabile înainte de revizuirea calendarului etc. … S-a făcut de asemenea referire la răspunsul Congregaţiei pentru Propagarea Credinţei cu privire la rugăciunea pentru Patriarhul Armean în timpul Mesei: „Nunţiul să-şi primească răspunsul că în această problemă Congregaţia se supune decretelor date la 7 iunie, 1673; adică, aceasta nu este permisă şi trebuie interzisă cu totul. Cât priveşte sărbătorirea Paştelui şi al altor sărbători aceste probleme se supun aceloraşi decrete, adică Armenii din Liburnum trebuie să respecte Calendarul Gregorian.” Astfel, când aceşti Armeni au refuzat să se supună acestui decret, cercetarea acestei chestiuni a fost încredinţată unei congregaţii speciale de Cardinali învăţaţi. Printre aceştia s-a numărat şi Cardinalul Joanne Franciscus Albanus, care ulterior a fost ales Papă, şi Cardinalul Henricus Norisius, care era faimos în cercurile celor învăţaţi.

Această congregaţie a emis la următorul decret pe 23 septembrie 1699, iar Papa a confirmat-o în aceeaşi zi: „După o îndelungă cercetare asupra acestui subiect şi a multelor amănunte legate de acesta, potrivit cu propunerile iniţiale ei au hotărât ca acestor Catolici Armeni care trăiesc în Liburnum care au propria lor biserică să li se permită să folosească calendarul vechi  până vor fi dispuşi să accepte respectarea întru totul a Calendarului Gregorian. Aceasta s-a permis cu buna-nvoire a Scaunului Apostolic, cu condiţia ca ei să se abţină de la munci obositoare şi să fie obligaţi să asculte Mesa în sărbătorile obligatorii din calendarul Gregorian.”

Grecii Orientali au fost rugaţi să folosească calendarul de curând revizuit, însă această cerere n-a fost onorată. Articolele şi condiţiile au fost prezentate Rutenienilor în vremea lui Clement al VIII-lea când s-a ajuns la o formă de unire şi s-a adus în discuţie acceptarea calendarului. Răspunsul lor a fost că „noi vom accepta noul calendar dacă acesta poate fi pus în acord cu cel vechi” (Thomas de Andrada,Operum, p. 329). Deşi în această replică avem de-a face cu o oarecare neclaritate, Noi am învăţat să nu mai întreprindem nici un pas în această direcţie, şi nici teologii care au fost numiţi să cerceteze acest caz, au refuzat să judece în vreun fel acest articol (op. cit., p. 335ş.urm.).

Totuşi, au existat cazuri când Orientalii au adoptat noul calendar de bună voie, după cum vedem din afirmaţia sinodului provincial al Maroniţilor în 1736 la care Noi adesea am făcut referire. „Noi cerem ca acest calendar Roman revizuit de Papa Grigore al XIII-lea, marele binefăcător al poporului Nostru, să fie respectat cu stricteţe în toate bisericile noastre prin acceptarea atât a zilelor de post cât şi a celor  de sărbătoare, fie că este vorba de sărbători fixe sau nu. De asemenea Noi cerem ca această metodă a folosiri acestui calendar să fie predată băieţilor în toate bisericile de către profesorii lor, pe lângă muzică bisericească.”

Însă ori de câte ori Orientalii nu au acceptat acest calendar şi au existat motive întemeiate să ne putem aştepta la proteste îndârjite dacă le-am fi impus folosirea noului calendar, Scaunul Apostolic a îngăduit respectarea practicii străvechi a Orientalilor şi Grecilor de departe. Aceasta s-a făcut prin permisiunea ce le-a fost acordată de a urma vechiul calendar până ar fi apărut o situaţie mai favorabilă pentru introducerea folosirii calendarului de curând revizuit. Decretele date de Congregaţia pentru Propagarea Credinţei din 22 august 1625 şi din 30 aprilie 1631, şi de câtre Sfânta Inchiziţie în 18 iulie 1613, şi în 14 decembrie 1616, sunt în concordanţă cu această procedură. Uneori, într-adevăr, misionarilor li s-a permis să urmeze calendarul vechi cât timp trăiau în aşezăminte în care era în folosinţă doar acest calendar vechi (Decretele Congregaţiei de Propagare a Credinţei, 16 aprilie 1703 şi 16 decembrie 1704).

Mai rămâne de discutat cererea finală cu privire la post. Catolicii Sirieni şi Armeni se abţin de la a mânca peşte în zilele de post, potrivit cu propriul lor rit. Dar atunci când îi văd pe Latini mâncând peşte, s-a spus că este imposibil sau cel puţin foarte greu pentru ei să se abţină de la peşte. Astfel, propunerea care pare cea mai potrivită ar fi  ca misionarii să fie împuterniciţi de a da dispensaţii cu prudenţă şi fără să nască pericolul de certuri, şi să înlocuiască abstinenţa de la peşte cu alte lucrări pioase.

Acest punct ar fi momentul ideal pentru abordarea vechimii postului în răsărit şi despre cum a fost obligativitatea lui menţinută cu stricteţe în ciuda severităţii lui. Pentru a evita o lungire prea mare a epistolei, totuşi, Noi Ne limităm la a spune că Scaunul Apostolic s-a opus întotdeauna Patriarhilor ori de câte ori aceştia au dorit să uşureze întrucâtva asprimea străveche a postului impus supuşilor lor. Patriarhul Maronit Petru a îngăduit arhiepiscopilor şi episcopilor care le erau subordonaţi să mănânce carne la fel cum făceau laicii, deşi practica strămoşească le impunea să se abţină de la carne. El a îngăduit la tot poporul său să mănânce peşte şi să bea vin în Postul Mare al Paştelui, deşi acest lucru le fusese interzis. Însă Papa Paul al V-lea a scris o epistolă Patriarhului care i-a urmat lui Petru la 9 Martie 1610, cerându-i să restaureze starea dinainte a lucrurilor prin revocarea concesiilor făcute de Patriarhul Petru.

În timpul pontificatului Nostru, am cercetat şi condamnat lejeritatea excesivă a bunei-dispoziţii ale lui Euthymius, Arhiepiscop de Tir şi Sidon, şi al lui Cyril, Patriarh de Antiohia, faţă de Grecii Melchiţi (constituţia 87, Demandatam, secţ. 6). „Judecând că această noutate şi lejeritate a abstinenţei riguroase duce la dăunarea peste măsură a practicilor străvechi ale bisericilor Greceşti, chiar dacă aceste măsuri nu au nici o putere fără autoritatea Scaunului Apostolic, Noi revocăm cu toată tăria aceste măsuri prin autoritatea Noastră. Noi cerem ca aceste [măsuri] să nu aibă nici un efect în viitor, şi nici să nu fie implementate în vreun alt fel, ci totul să fie readus la forma sa iniţială. Mai mult chiar, Noi cerem ca obiceiurile vrednice de laudă ale părinţilor voştri de abstinenţă de la peşte în fiecare Miercuri şi Vineri de-a lungul întregului an să fie respectate în tot Patriarhatului de Antiohia, exact aşa cum se practică în rândurile popoarelor de rit Grecesc din vecinătate.”

Nu are sens să spunem că o dispensaţie, sau mai degrabă o libertate generală de a acorda dispense trebuie oferită pe motiv că Orientalii sunt cu uşurinţă ispitiţi să mănânce şi ei peşte la vederea Latinilor care mănâncă peşte într-o zi de post, oferind drept motiv slăbiciunea lor şi nu neascultarea. Pentru că dacă acest argument ar fi în vreun fel convingător, ar duce la o amestecare absolută a riturilor. O altă urmare ar fi ca Latinii, la vederea felului de vieţuire al Grecilor care le este interzis Latinilor, să caute dispensaţiile care să le permită să facă ceea ce văd pe Greci că fac. Ei ar putea pretinde că au acceptat ritul Latin, însă din slăbiciune a propriei lor naturi ei nu vor putea respecta acest rit pe mai departe.

Noi am crezut de cuviinţă să explicăm aceste chestiuni în această enciclică pentru a prezenta bazele pentru răspunsurile pe care le-am oferit misionarului care a ridicat întrebările menţionate la început. Însă Noi am vrut în acelaşi timp să arătăm toată bunăvoinţa pe care Scaunul Apostolic o simte faţă de Catolicii Orientali prin faptul că le-am poruncit să respecte întru totul riturile lor străvechi care nu sunt diferite cu religia Catolică sau particulare. Biserica nu cere schismaticilor să-şi părăsească riturile lor când se vor întoarce la unitatea Catolică, ci doar să se lepede şi să dispreţuiască erezia. Marea dorinţă [a Scaunului Apostolic] este spre păstrare, nu spre nimicire, a diferitelor popoare – pe scurt, ca toţi să fie înainte de toate Catolici, şi nu să devină Latini.

Noi sfârşim astfel epistola Noastră, împărţind fiecărui cititor al epistolei Binecuvântarea Apostolică.

Scrisă la Sf. Maria Major, la 26 iulie 1755, în cel de-al cincisprezecelea an al pontificatului Nostru.

––––––––––––––––––––––––––

Copyright electronic© 1998 EWTN

Toate drepturile rezervate.

Prin amabilitatea:

Eternal Word Television Network

5817 Old Leeds Road

Irondale, AL 35210

http://www.ewtn.com

http://www.voxdeibaptist.org/Allatae_Sunt.htm

SĂRĂCIE.

download

SĂRĂCIE.

I. În Vechiul Testament

Uneori ni se dă impresia că Dumnezeu îi ajută pe cei neprihăniţi să prospere în bunurile materiale (Psalmul 112:1-3). Deşi este adevărat că se observă foarte clar beneficiile hărniciei şi ale cumpătării atât la indivizi cât şi la naţiune, şi că Dumnezeu promite să binecuvinteze pe cei ce păzesc poruncile Lui (Deuteronom 28:1-14), au existat o mulţime de oameni săraci în Israel în fiecare fază a istoriei acestei naţiuni. Se poate ca sărăcia lor să fi fost cauzată de dezastre naturale care au avut ca rezultat recolte slabe, de invazii ale inamicului, de oprimări din partea vecinilor puternici sau prin camătă exagerată. Exista obligaţia la membrii comunităţilor care erau mai bogaţi să-i sprijine pe fraţii lor mai săraci (Deuteronom 5:1-11). Cei care sufereau cel mai des din cauza sărăciei erau cei care rămâneau orfani sau văduvele sau cei fără pământ (gerim). Ei erau deseori victime ale oprimării (Ieremia 7:6; Amos 2:6-7a), însă Iahve era scăparea lor (Deuteronom 10:17-19; Psalmul 68:5-6). Legea poruncea să se aibe grijă de ei (Deuteronom 24:19-22), şi împreună cu ei erau număraţi şi leviţii (Deuteronom 14:28-29) pentru că ei nu aveau nici o proprietate de pământ. Un om se putea vinde în sclavie, însă dacă era evreu, trebuia să fie tratat altfel decât un străin (Levitic 25:39-46).

Pentru unii psalmişti a fost dificil să înţeleagă cum în atâtea cazuri bogăţia a căzut în mâinile greşite. Dacă s-ar fi luat în consideraţie numai motivele materiale părea să fie în zadar ca cineva să-l slujească lui Iahve (Psalmul 73:12-14), însă la sfârşit cei răi aveau să fie nimiciţi în timp ce cei neprihăniţi aveau să se bucure de cea mai mare bogăţie – de cunoaşterea lui Iahve (Psalmul 73:16-28). Însă atât de des cei bogaţi au fost asupritori încât termenul „cei săraci” a devenit aproape un sinonim pentru „cei evlavioşi” (Psalmul 14:5-6).

II. În Noul Testament

În vremurile NT erau impuse biruri foarte mari de diverse feluri asupra iudeilor. Probabil mulţi dintre ei erau în situaţii economice foarte limitate, în timp ce alţii făceau profituri considerabile din colaborarea cu romanii. Saducheii, care aveau o gândire lumească, erau în general bogaţi, precum şi vameşii.

Isus era fiul unor oameni săraci (Luca 2:24), însă nu avem nici un motiv să credem că El a trăit într-o sărăcie abjectă. Ca şi întâiul-născut, probabil că El a moştenit ceva de la Iosif, şi se pare că El obişnuia să plătească birurile pentru Templu (Matei 17:24). Unii dintre ucenicii săi erau destul de înstăriţi (Marcu 1:20) şi, de asemenea, El a avut câţiva prieteni bogaţi (Ioan 12:3). Totuşi împreună cu cei doisprezece, El şi-a împărţit punga în comun (Ioan 12:6). Au fost mulţumiţi să trăiască şi fără confortul vieţii casnice (Luca 9:58), şi totuşi au găsit ocazii să dea şi celor săraci (Ioan 13:29).

În învăţătura lui Isus bunurile materiale nu sunt privite rele, ci periculoase. Cei săraci sunt deseori arătaţi ca fiind mai fericiţi decât cei bogaţi, pentru că este mai uşor pentru ca ei sa aibe o atitudine de dependenţă de Dumnezeu. Pentru ei a venit El ca să predice Evanghelia (Luca 4:18; 7:22). Tot ei sunt cei care au fost binecuvântaţi mai întâi şi cei cărora li s-a dat asigurarea moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu (Luca 6:20), dacă sărăcia lor însemna recunoaşterea lipsurilor spirituale (Matei 5:3). Jertfa unui om sărac poate fi de valoare mult mai mare decât cea a unui om bogat (Marcu 12:41-44). Celui sărac trebuie să i se ofere ospitalitate (Luca 14:12-14), şi trebuie să i se dea ajutoare (Luca 18:22), cu toate că binefacerea venea după închinare (Ioan 12:1-8).

Biserica NT a făcut un experiment în deţinerea în comun a bunurilor (Faptele Apostolilor 2:41-42; 4:32). Aceasta a dus mai întâi la eliminarea sărăciei (Faptele Apostolilor 4:34-35), însă s-a susţinut deseori faptul că tot acest experiment a fost ulterior cauza căderii economice a bisericii din Ierusalim. O mare parte din lucrarea lui Pavel se ocupa cu strângerea de fonduri în bisericile dintre Neamuri pentru a-i ajuta pe creştinii săraci din Ierusalim (Romani 15:25-29; Galateni 2:10). Aceste biserici de asemenea au primit învăţătura de a se îngriji şi de membrii lor mai săraci (Romani 12:13, etc.). Iacov este în mod special aspru cu cei care făceau deosebiri între cei cu stări materiale diferite în comunitatea creştină (Iacov 2:1-7). Cei săraci au fost chemati de Dumnezeu şi salvarea lor I-a adus glorie (1 Corinteni 1:26-31). Bunurile materiale ale bisericii din Laodicea formau un contrast trist cu sărăcia ei spirituală (Apocalipsa 3:17).

Expunerea cea mai sistematică cu privire la sărăcie şi bogăţie în epistole o găsim în 2 Corinteni 8-9, unde Pavel stabileşte binefacerea creştină în contextul darurilor lui Dumnezeu şi în special ale Fiului Său care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă îmbogăţiţi”. În lumina acestor lucruri, riscul sărăciei materiale va aduce la binecuvântări spirituale, tot aşa cum şi apostolii au fost săraci dar au îmbogăţit pe mulţi (2 Corinteni 6:10). (*MILOSTENIE.)

BIBLIOGRAFIE

  1. Hengel,Property and Riches in the Early Church, E.T. 1974.

R.E.N.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/saracie.html

Fanteziile farsele şi credulitatea creştinilor din zilele noastre

download

Imaginaţi-vă călătorind înapoi în timp, la sfârşitul anilor ’70. În timp ce vă aflaţi la biserică pentru serviciul de Duminică dimineaţa pastorul d-voastră anunţă că săptămâna viitoare se va ţine în biserică o conferinţă specială a unui fost satanist care, prin puterea Evangheliei a fost schimbat miraculos de Dumnezeu. Vă vine greu să vă credeţi urechilor. Este exact ceea ce aţi aşteptat atât de mult. Timp de mai mult luni aţi încercat să convingeţi un vecin ce cochetează cu ocultul că satanismul reprezintă un pericol incredibil. Însă până acum eforturile d-voastră s-au dovedit zadarnice. Acum însă, fugind acasă v-aţi dus să-l invitaţi la biserică pentru săptămâna viitoare. Deşi pe d-voastră, vecinul v-a catalogat drept un „fundamentalist naiv”, el nu va putea să spună acelaşi lucru şi despre fostul satanist.

Iată că următorul weekend a sosit degrabă şi vă aflaţi alături de vecin, la biserică. John Todd este prezentat ca fost satanist, fost curier al consiliului satanic de conducere, Illuminati. Acum, el este un frate în Hristos, eliberat din legăturile oprimării satanice.

Todd îşi începe mesajul surprinzător. „Puţini oameni”, spune el, „au într-adevăr idee de cât de puternic, răspândit şi periculos este în realitate satanismul”. Filme ca „The Exorcist” şi „Rosemary’s Baby” sunt doar vârful unui aisberg foarte insidios. „Pericolul real”, spune Todd, „se află în foarte bine organizatele carteluri ce-i cuprind pe poliţişti, politicieni şi chiar pastori, ce sunt implicaţi într-o diversiune satanică secretă pentru a-şi atinge scopurile satanice, scopuri care au introdus satanismului atât în lăcaşurile puterii (politice), cât şi în sanctuarele religiei”.

Todd s-ar cuveni să ştie aceste lucruri pentru că atunci când a fost curier al organizaţiei Illuminati a făcut personal plăţi unei duzini de oameni proeminenţi, printre care se includ şi câţiva cunoscuţi lideri creştini. Aşa cum o spune Todd, „nici o organizaţie, nici chiar Biserica, nu este imună împotriva infiltrărilor”.

Imagini încep de îndată să-ţi treacă prin minte într-o succesiune rapidă. Te întrebi dacă Todd se referă la un evanghelist pe care tocmai l-ai văzut aseară cerşind bani la televizor. Sau, poate că e vorba de episcopul mormon din localitate care conduce consiliul ecumenic? Dar poate că este vorba de un faimos autor religios cunoscut mai mult pentru „gândirea posibilităţii” (o doctrină aberantă ce este discutată în materialul „The Word of Faith Movement – Mişcarea Cuvântul Credinţei”), decât pentru predicarea evangheliei?

În ciuda presupunerilor tale, următoarele lui trei cuvinte te readuc brutal în realitate: „Pastorul Chuck Smith”!!! Neîncrezător şi şocat îl auzi pe Todd spunând: „Chuck Smith, întemeietorul mişcării Capelelor Calvarului, este un satanist ascuns”. El a fost plasat strategic de Satana acolo, pentru a-i seduce pe tineri încătuşându-le minţile prin sunetele moderne contemporane ale muzicii, şi prin versurile atrăgătoare, dar amăgitoare ce conţin mesaje satanice subliminale (ce se adresează subconştientului; n.tr.)”.

Instantaneu refuzi să accepţi aşa ceva. Nu poţi şi nu vei crede că unul dintre cei mai importanţi lideri creştini ai secolului douăzeci este în realitate un pion aflat în mâinile lui Beelzebub. Dar ca şi cum ţi-a anticipat gândurile, Todd aminteşte ascultătorilor săi că Satana foloseşte rar candidaţii cei mai înclinaţi să accepte erorile sale mortale deoarece ştie că aceştia nu vor fi crezuţi. „În schimb”, ne spune el, „el îi foloseşte pe aceia recunoscuţi pentru pioşenia lor şi care au o reputaţiei pentru cinstea lor. Pe lângă acestea”, continuă Todd, „eu o ştiu foarte bine. Am fost de faţă. Ca şi curier al organizaţiei Illuminati, i-am dus personal lui Chuck Smith un total de 8 milioane de dolari. Instrucţiunile pe care i le-am transmis a fost să lanseze Maranatha Music şi s-o folosească pentru a perverti minţile convertiţilor nebănuitori” (creduli; n.tr.) (Maranatha a fost aspru criticată de conservatori din cauza stilului muzical ales, şi evident că nici Todd n-a ratat ocazia de a-i aduce ocară pentru succesul repurtat; n.tr.).

Încă îţi vine greu să înghiţi aşa ceva! Cum ar putea cineva care cheamă numele lui Isus Hristos aşa cum o face Chuck Smith, să-l trădeze atât de revoltător pe Domnul său? Todd, însă, pare să aibe pregătit un răspuns la orice! „Iuda”, spune el, „l-a trădat pe Domnul doar pentru 30 de arginţi. De ce ar fi greu de crezut că i-ar fi cuiva greu să-l trădeze pentru 8 milioane de dolari?”

Neliniştit, arunci o privire vecinului de alături. Spre uluirea ta, acesta nu pare deloc sceptic şi neîncrezător. Dimpotrivă, el este complet fermecat de Todd. Parcă doar el şi cu Todd ar fi singurii în biserică. Când Todd începe să-şi facă la invitaţia lui la altar, prietenul tău ţâşneşte din bancă şi iese în faţă unde-şi predă inima Domnului. Oricare ar fi dubiile tale, acestea se evaporează instantaneu. Todd, negreşit are dreptate – iată, doar, ce roadă produce!

Săriţi acum, împreună cu mine de la sfârşitul anilor ’70, în prezent. Astăzi, John Todd nu mai predică. El şi-a pierdut popularitatea şi platforma sa publică printr-un plonjon de la amvon direct în închisoare, ca şi infractor de drept comun şi înşelător demascat.

Ce s-a întâmplat cu Chuck Smith, între timp? Vreme de mai mult de un sfert de secol s-a ţinut, în tăcere, de treaba lui, „făcând ucenici din toate neamurile”. Roada trudei sale s-a multiplicat prin vieţile a sute de pastori care asemenea lui, îi echipează creştini pentru a deveni instrumente eficace ale Duhului Sfânt. Hippioţii pletoşi şi desculţi pe care Chuck i-a evanghelizat la început sunt acum maturii lideri creştini al căror păr este într-adevăr în descreştere, dar având un număr de ucenici în creştere, promiţători lideri ai următoarei generaţii.

Ce s-a întâmplat cu vecinul din biserică? E trist, dar credinţa acestuia a fost de scurtă durată. Nu l-a ţinut mult. Ultima oară când te-ai întâlnit cu el, ţi-a arătat articolul de ziar despre arestarea şi condamnarea lui Todd spunând, „De ce l-aş urma pe Hristosul vostru?” „Voi, creştinii, sunteţi toţi la fel. Dacă adevărul ar fi într-adevăr de partea voastră, nu ar fi nevoie să născociţi poveşti cu care să-i speriaţi pe oameni să creadă!”

Astfel, în loc de a descoperi că Creştinismul este istoric şi demonstrabil, credinţa acestui om a fost la fel de capricioasă şi schimbătoare ca şi invenţiile pe care s-a bazat. Deşi pentru o clipă, „roada” lucrării lui Todd a părut autentică, la urmă s-a dovedit a fi doar o săracă imitaţie.

În ciuda faptului că creştinii sunt urmaşii Celui ce s-a proclamat „adevărul”, travestiul descris mai sus al lui John Todd nu reprezintă o anomalie în zilele noastre. Prea de multe ori cei ce rostesc astăzi numele sacru al lui Hristos cu buzele lor, răspândesc istorioare care nu au nici o bază reală. Un exemplu clasic al acestei tendinţe moderne, este ştirea circulată şi preluată în toată lumea de televiziunea „Trinity Broadcasting Network” ce a anunţat că nişte oameni de ştiinţă au descoperit iadul în Siberia(!?). Conform ştirii date publicităţii de celebrul post de televiziune, un grup de oameni de ştiinţă au forat 9 mile (deci, aprox.15 km) în scoarţa terestră, apoi au introdus un microfon în puţul săpat cu care au captat glasurile a mii, poate milioane de suflete chinuite, care strigau în agonia durerii. Cei doi Crouch, Paul şi Jan, fondatorii reţelei, au pretins că ştirea lor este documentată atât de către ziare importante din lume, ce au preluat-o, cât şi de o scrisoare venită din partea unui creştin scandinav.

Relatarea documentată a ziarelor s-a dovedit însă a fi nimic altceva decât o invenţie şi o poveste senzaţională tipărită într-o ieftină publicaţie creştină carismatică, lipsită de orice sens. Iar scrisoarea? S-a descoperit mai târziu a fi o farsă născocită de către un om pe nume Age Rendalin care a dorit să demonstreze cât de uşor pot fi păcăliţi creştinii, în zilele noastre. Atunci când Rendalin a auzit prima dată la Trinity Broadcasting Network că a fost descoperit iadul în Siberia, el a decis să se distreze puţin pe seama creştinilor creduli de pretutindeni. Atunci, el a scris soţilor Crouch pentru a le spune că, deşi la început a râs de ştirea lor, când s-a întors în Norvegia a găsit ziarele pline de documentaţie privitoare la „puţul iadului”. În scrisoarea lui Rendalin, a mai subliniat că o mare frică a pus stăpânire pe el şi că în urma viselor şi coşmarurilor despre iad, a decis să-şi încredinţeze viaţa lui Hristos. Însoţind scrisoarea, Rendalin le-a trimis celor doi Crouch „traducerea” unui articol dintr-un mare şi reputabil ziar scandinav ce aducea noi dovezi ale extraordinarei descoperiri.

În respectiva traducere, Rendalin a oferit detalii ce au solicitat serios până şi credulitatea lui Crouch. Spre exemplu, articolul de ziar descria apariţia „unui jet de gaz luminos care a ţâşnit din puţul forat. Atunci în norul de gaz luminos s-a arătat o fiinţă strălucitoare cu aripi de liliac ce a rostit cuvintele, ‘am învins’”.

Fiind contactat de Rich Buhler, un responsabil redactor al unui talk-show creştin, interesat mai mult de comunicarea adevărului decât de răspândirea basmelor, Rendalin a răspuns: „Nimic din ce-am spus nu este adevărat. Eu am născocit fiecare cuvânt (al poveştii)”. După aceea, într-o scrisoare datată 18 mai 1990 Rendalin a mai continuat dezvăluirile spunând: „Religia nu este deloc o scuză pentru a fi nepăsători (neatenţi) cu adevărul. Un simplu telefon ar fi fost suficient pentru a dezminţi informaţia falsă ce am transmis-o…trebuie să mărturisesc că împărtăşesc pe deplin generalul dezgust public faţă de aceşti tele-predicatori, care sătui demult să mai predice evanghelia creştină, au substituit-o cu stilul de mesaj al „Bârfei Naţionale” (o binecunoscută publicaţie de scandal, din Statele Unite, poate asemănătoare „Academiei Caţavencu”, de la noi! n.tr.), de un senzaţionalism ieftin…”.

Deşi mustrarea lui Rendalin s-ar putea să fie respinsă de unii ca doar reprezentând retorica unui apostat, este totuşi vremea ca creştinii să se trezească şi să ia seama. Nu cu mult timp în urmă, Phil Donahue i-a avertizat pe acei creştini ce răspândeau zvonuri false despre preşedintele lui Procter & Gamble, spunând că acesta a apărut în emisiunea lui pentru a mărturisi legăturile companiei sale cu satanismul, că aduceau „o mărturie mincinoasă (falsă)”. Când directorii emisiunii postului CBS, 60 Minutes, au aflat că creştinii boicotau firma Procter & Gamble pe baza unor zvonuri similare, au atenţionat spunând că oricine repetă această poveste falsă va „răspunde într-o zi unei puteri mult mai superioare celei a celor 60 de minute„.

Este într-adevăr tragic că tocmai lumea seculară este cea care a trebuit să-i mustre pe aceia care pretind că sunt urmaşii lui Hristos, însăşi personificarea adevărului. Deşi Crouch şi Todd pot argumenta că născocirile lor au fost justificate pentru că au adus roade, noi ar trebui să recunoaştem că scopul nu scuză mijloacele. În plus, o mai atentă verificare a „roadei” pe care aceştia o pretind adesea dezvăluie multă otravă, dezbinare şi dezamăgire.

Asemenea lui Todd şi Crouch, John Arnott, lider al binecunoscutei, în cercurile creştine, „Binecuvântări de la Toronto”, se ocupă frecvent de fabricarea de întâmplări, încercând după aceea să-şi justifice atitudinea pe baza „roadelor”. Povestea lui Sarah Lilliman, pe care acesta a răspândit-o, constituie un exemplu elocvent. Dintre toate „vindecările” atribuite actualei „treziri a râsului”, Arnott numeşte vindecarea Sarei, „cea mai bună până în prezent”. Arnott, nu doar că spune ascultătorilor săi încrezători că vindecarea acesteia este „documentată”, dar o şi foloseşte pentru a-i mustra pe aceia care poate nu au credinţa necesară ca astfel de miracole să se petreacă!

Astfel, Arnott spune că Sarah, „era asemenea unei legume(?!)…complet invalidă, paralizată şi fără vedere”. Atunci prietena ei, „învinsă de putere (la biserica Toronto Airport Vineyard) are această viziune în care Isus i-a spus: ‘Du-te şi roagă-te pentru Sarah, prietena ta, pentru că eu o voi vindeca’”. În aplauzele entuziaste, Arnott continuă: „aceea fată, complet neputincioasă, paralizată şi oarbă, după ce-a fost scăldată două ore şi jumătate în rugăciune, s-a ridicat în picioare văzând”.

Din păcate, în această clipă Arnott tratează adevărul cu foarte mare lejeritate şi nesăbuinţă. O examinare a contextului real indică cu câtă exagerare Arnott a înfrumuseţat povestea. În primul rând, Sarah nu era „complet invalidă şi neputincioasă, paralizată şi oarbă”, doctorii ei depistând nişte serioase tulburări psihosomatice şi emoţionale ce stăteau de fapt la baza problemelor ei fizice, şi nu Isus a vindecat-o aşa cum se pretinde că El a promis prietenei ei. Atunci când asociatul lui Arnott, care chipurile, se spune că a documentat cazul, a fost intervievat, el a mărturisit că nu a efectuat nici un fel de investigaţii ale cazului!

Cu două luni mai târziu, în timpul unei vizite la Toronto Airport Vineyard, prietena lui Sarah a pretins din nou că Domnul a avut ceva să-i spună. Însă, de data aceasta, Atotputernicul i-a spus Sarei (prin intermediul prietenei sale) că, „dacă va ieşi în faţa bisericii ca să mărturisească, El îi va vindeca ochii” (vezi, „Catch the Fire”, pag.148). Un asociat al lui Arnott i-a mai promis Sarei că Dumnezeu nu îi va vindeca doar ochii ci şi emoţiile ei.

Astăzi, în ciuda largii răspândiri a acestei poveşti de către Arnott şi asociaţii ca o dovadă a puterii lui Dumnezeu demonstrate în „Binecuvântarea de la Toronto”, Sarah este la fel ca şi înainte – complet oarbă. Din nefericire, atât ea cât şi familia ei continuă să se confrunte cu gravele ei tulburări fizice şi psihosomatice.

Farsa lui Todd, ficţiunea pe seama lui Procter & Gamble, născocirea „găurii iadului” şi invenţiile lui Arnott, toate au în comun două lucruri: date false şi roade false. John Arnott împreună cu tovarăşii lui revivalişti îşi presară apariţiile publice cu numeroase astfel de invenţii, fiind aparent inconştienţi de consecinţele dezastruoase pe care acestea le aduc. Urmaşii deziluzionaţi ce la început se înghesuie pe uşile din faţă ale bisericilor adesea le părăsesc pe uşa din dos ce dă direct în împărăţia cultelor. Aceştia nu mai ştiu ce să creadă şi se tem în ascuns că lipsa de credibilitate a celor ce pretind că sunt reprezentanţii lui Dumnezeu poate indica lipsa de credibilitate a lui Însuşi Dumnezeu.

Fictiva poveste mediatizată de TBN a localizării iadului prin puţul siberian este frecvent citată ca dovadă a uşurinţei cu care creştinii sunt amăgiţi cât şi de dispuşi aceştia sunt să dea drept adevărat ceva care să fie foarte departe de a ajuta cauzei lor. De aceea, de foarte multe ori rezultatul a fost controversă, în loc de convertire. Chiar o sondare la întâmplare a emisiunilor seculare cu invitaţi, celebrele „talk-show”-uri americane, ne demonstrează cu prisosinţă faptul că milioane de oameni cred astăzi că Creştinismul nu este mai mult decât o farsă. Aceasta este concluzia lor pentru că cred că cei ce-şi spun creştini sunt la fel de înclinaţi să accepte miturile de acum 2.000 de ani cum îi văd că le acceptă pe cele ale zilelor noastre!

Născocirea atribuită lui Procter & Gamble este în acelaşi fel bazată mai mult pe ficţiune decât pe adevăr. Pare incredibil că mii de creştini sunt în stare să-şi devoteze forţele în boicotarea unei mari corporaţii bazându-se doar pe nişte zvonuri neadeverite. Şi totuşi exact aşa s-a făcut, în timp ce foarte puţini s-au gândit să ceară o documentare video a emisiunii lui Donahue în care se spunea că preşedintele lui Procter & Gamble a mărturisit legăturile companiei cu Biserica satanistă. Roada mortală a acestei invenţii nu a fost doar atingerea nedreaptă ce s-a adus lui Procter & Gamble ci mai ales târâirea, încă odată, prin noroi a numelui lui Hristos.

Am început acest articol cerându-vă să vă imaginaţi călătorind înapoi în timp, în anii ’70. Cu toate acestea, povestea ce a urmat nu a fost deloc imaginară. John Todd s-a aflat în realitate la amvon şi a proclamat în toată America că Chuck Smith este un satanist ascuns ce a primit mită 8 milioane de dolari de la Illuminati. Iar astăzi, deşi Todd este demascat ca farsor, mulţi asemenea lui îşi răspândesc încă otrava periculoasă.

Doar în anul care a trecut „The Christian Research Institute” a trebuit să se apere împotriva zvonurilor răspândite în mass-media creştină(?!), zvonuri ce variau de la scandaloasa acuzaţie că soţia mea împreună cu văduva fondatorului CRI, Walter Martin, s-au implicat în „jafurile din trenuri”, până la ridicola acuzaţie că eu aş fi păgubit guvernul pretinzând pe nedrept că sunt ordinat.

O altă scandaloasă bârfă ce încă mai circulă astăzi în cercurile creştine, este că şi eu asemenea lui Chuck Smith am primit pe ascuns mită. Însă în cazul meu mita nu a venit de la Illuminati, ci de la un asociat al reţelei Trinity Broadcasting Network, pe nume Phil Aguilar. În pofida faptului că nu există nici o fărâmă de dovadă pentru a se adeveri această afirmaţie, mass-media creştină a răspândit ştirea la nivel naţional. În mod ironic, (dacă nu deloc ieşit din comun) după ce povestea a ajuns în obiectivul mass-mediei seculare ea a fost temeinic investigată şi găsită fără probe.

Aşadar în timp ce povestea beneficia de largă răspândire în presa creştină, presa seculară a impus un standard mai înalt ce nu i-a îngăduit perpetuarea mitului. Atunci când standardele creştine aduc mai mult a ziare de scandal decât a teologie Noul Testamentală, a venit vremea să trebuiască să ne examinăm. Dacă profitul şi senzaţionalul devin mult mai preţioase pentru noi decât adevărul, temelia credinţei noastre este compromisă. Ca şi urmaşi ai Celui ce s-a proclamat că este nu doar, „calea şi viaţa”, ci şi „adevărul”, noi ar trebui să fim cei ce-i impunem lumii standardul, şi nu viceversa. Ar fi de folos să ascultăm cuvintele cutremurătoare ale lui Blaise Pascal (din Pensees) pline de ecouri profetice ce au răsunat de-a lungul anilor spunând: „În aceste vremuri adevărul este atât de obscur, iar minciuna atât de prosperă, încât dacă nu-l iubim nu-l putem cunoaşte”.

Hank Hanegraaff

Articolul de faţă a fost preluat din „The Christian Research Journal”, numărul din iarna lui 1996, şi a apărut sub titlul original de, „Frauds, Fictions, Fantasies, and Fabrications”. Traducerea şi adaptarea lui revine lui Teodor Macavei – Iunie 1998.

http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/apologetica/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/fanteziile-farsele-si-credulitatea-crestinilor-din-zilele-noastre

Musulmani sirieni dezvăluie cum brutalitatea teroriştilor ISIS i-a aruncat în braţele lui Hristos

Aproape de cei persecutați, Mărturii, Persecuții, Rugăciune, Rugăciune pentru Siria

   11-02-2019 20:20:47

Syrian Christians attend a prayer vigil for peace. AFP PHOTO/STR (Photo credit should read -/AFP/Getty Images)

Creştinii sirieni au povestit recent cum s-au convertit de la islam la creştinism după ce au asistat la brutalitatea extremă a grupărilor extremiste precum ISIS, care au comis acte de barbarism în numele lui Allah.

Membrii unei biserici nou-formate „Frăţia din Kobani” – primul loc de închinare creştină care a apărut în ultimii zeci de ani – au spus celor de la NBC News cum şi-au schimbat părerea privind creştinismul după ce au început să trăiască sub legea Sharia.

Farhad Jasim, de 23 de ani, este un mecanic care s-a convertit la creştinism anul trecut. El le-a spus celor de la NBC că a petrecut şase luni într-o inschisoare a grupării ISIS, după ce teroriştii au descoperit că acesta nu ştia învăţăturile de bază ale islamului. În timpul captivităţii acesta a fost torturat şi forţat să citească Coranul.

„După ce am simţit brutalitatea lor pe propria-mi piele, am început să am îndoieli cu privire la această religie,” spune Jasim.

După ce a auzit de „Frăţia creştină” care s-a deschis în septembrie 2018, şi care este parte a unei ramuri creştine ce-şi are rădăcinile în Germania secolului al XVIII-lea, Jasim s-a decis să le facă o vizită: „Nu mi-a luat prea mult timp să-mi dau seama că aici am găsit credinţa pe care o căutam.”

Jasim spune că familia lui l-a respins din cauza faptului că a părăsit islamul, dar el speră ca aceştia îl vor ierta şi chiar vor veni şi ei la credinţa în Hristos.

„Dacă ISIS reprezintă islamul, eu nu mai vreau să fiu musulman,” spune el. „Dumnezeul lor nu poate fi şi Dumnezeul meu.”

Firas, un fermier în vârstă de 47 de ani, a spus pentru NBC că s-a convertit la creştinism după ce a trăit sub ISIS doi ani. El îşi aduce aminte cum extremiştii terorizau pe toţi cei care nu îmbrăţişau forma dură de islam pe care aceştia au instituit-o.

„Am văzut bărbaţi în toată firea, dar şi adolescenţi, cum erau biciuiţi în public pentru că au fost prinşi fumând. Am văzut trupurile moarte ale unor bărbaţi ce fuseseră aruncaţi de pe clădiri înalte pentru că fuseseră descoperiţi ca fiind homosexuali,” spune Firas. „Ăsta era islamul lor.”

„Dacă raiul este făcut pentru ISIS şi pentru cei care cred ca ei, atunci aleg iadul în loc să o iau de la capăt cu ei în acelaşi loc, chiar dacă acest loc ar fi Paradisul,” mai adăugă Firas.

Chiar dacă extremiştii ISIS au fost izgoniţi din oraşul localizat la graniţa turco-siriană, acum mai bine de 4 ani, convertirea la creştinism este în continuare un lucru dificil în această regiune majoritar musulmană. Conform estimărilor organizaţiei Open Doors, chiar şi în zonele considerate sigure din Siria, creştinii nou-convertiți întâmpină presiuni şi discriminare din partea comunităţii în care trăiesc. În Kobani trăiesc aproximativ 300 de creştini.

Omar, în vârstă de 38 de ani, slujeşte ca şi administrator al bisericii, spune cum chiar şi înainte ca ISIS să apară în regiune era strict interzis pentru ca cineva să se convertească de la islam la creştinism. După ce a venit ISIS, convertirea la creştinism a devenit de neconceput, pentru că aceştia te-ar fi ucis pe loc.

„Cei mai mulţi dintre fraţi s-au convertit şi au început să vină la biserică din cauza a ceea ce ISIS le-a făcut lor sau familiilor lor,” spune Omar. „Nimeni nu este forţat să se convertească. Arma noastră este rugăciunea, dragostea, frăţietatea şi toleranţa.”

În prezent, doar 4,6 % din sirieni sunt creştini, conform unui raport al organizaţiei Aid to the Church în Need. În plus, se estimează că aproximativ 700.000 de creştini au părăsit Siria, de când a început războiul civil în 2011.

În decembrie 2018 preşedintele american Donald Trump a declarat că va retrage trupele americane din Siria. După această declaraţie, mai mulţi lideri creştini din regiune şi-au exprimat îngrijorarea că această mişcare va duce la creşterea riscului privind siguranța creştinilor, kurzilor şi altor minorităţi etnice, iar Trump a revenit cu clarificări spunând că va trimite forţele militare americane înapoi în regiune dacă ISIS sau alte grupări teroriste vor caștiga din nou influență.

Sursa: Christian Post

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/11/musulmani-sirieni-dezvaluie-cum-brutalitatea-teroristilor-isis-i-a-aruncat-in-bratele-lui-hristos/?

Ucenicia în evanghelia după Marcu. Partea a I-a

Așa cum subliniază studiile de specialitate, în ordine cronologică, evanghelia după Marcu este prima dintre cele patru texte biblice de acest gen, scrisă undeva înainte de distrugerea Ierusalimului de armatele imperiale romane, adică între 65 și 70 AD. Ca stil, cartea este destul de diferită de celelalte două texte sinoptice (evangheliile după Matei și Luca). Are un accent narativ ce subliniază îndeosebi acțiunile lui Isus, dar tonul este alert și dramatic. Figura lui Isus transpare mai mult din prezența sa activă decât din discursuri, autorul subliniind forța sa de caracter și chiar misterul personalității sale. Dincolo de figura centrală a lui Isus, comentatorii subliniază că în această evanghelie se distinge imediat tema uceniciei. Dinamica narativă a textului evidențiază prezența ucenicilor alături de Isus, de la primul până la ultimul capitol al cărții. Isus acționează, face gesturi și vorbește în prezența ucenicilor, având mereu de parcurs un drum între masele de oameni cărora li se adresează și cei ce s-au strâns în jurul lui și îl urmează pretutindeni. Dacă un asemenea accent există, ne putem propune să urmărim, de-a lungul cărții, această constantă însoțire a lui Isus de către discipolii săi pentru a observa procesul în anumite detalii, nuanțe, mize și tensiuni puse la dispoziție de autorul biblic sub inspirația divină. Scopul acestui exercițiu este acela de a extrage câteva elemente utile pentru a înțelege mai bine tema uceniciei, în orizontul acestui text biblic. Fără pretenția unui studiu exegetic de specialitate, parcurgem cartea la nivelul unui cititor obișnuit care este interesat să observe cum anume Sf. Marcu prezintă relația lui Isus cu oamenii care îl urmează. Acest demers presupune mai întâi să subliniem maniera în care Mântuitorul își realizează misiunea și cum îi implică pe ucenici în acest proces. Mai apoi, ideea este să observăm răspunsul, participarea discipolilor în acest cadru creat de Cristos pentru ei.

Pentru început însă, este important să subliniem câteva elemente care pot fi considerate tehnice, dar care țin de specificul acestei evanghelii în raport cu tema analizată. Un prim aspect se referă la termenii folosiți în text pentru a indica pe cei ce îl urmează pe Isus. Pentru cercul restrâns al celor ce îl însoțesc pe Cristos, de-a lungul cărții, Sf. Marcu utilizează cu predilecție termenii ucenici (mathetai) și cei doisprezece (dodeka). În schimb, evanghelistul folosește termenul apostoli (apostolous) doar o singură dată (6:30). În comparație cu celelalte evanghelii, se pare că Sf. Marcu utilizează cel mai frecvent sintagma cei doisprezece pentru a se referi la grupul celor aleși de Isus să îi fie ucenici. Acest titlu pare să fie în concordanță cu accentul autorului asupra autorității cu care au fost investiți discipolii Domnului și cu rolul lor special în comunitatea creștină formată după înălțarea lui Isus la ceruri. Așa cum se va impune în gândirea Noului Testament, cei doisprezece reprezintă o instituție fundamentală pentru Biserică, temelia pe care se zidește trupul lui Cristos în lume. Dacă acesta este un accent specific evangheliei după Marcu, va trebui să îl urmărim pe tot parcursul textului și să subliniem eventuale implicații cu privire la dimensiunea autorității pentru ucenicia creștină, în special cea legată de transmiterea mai departe a adevăratei identități a lui Isus.

Aproape în contrast cu poziția de autoritate cu care au fost investiți și cu cea a situării în prezența lui Isus, cei doisprezece sunt prezentați de Sf. Marcu ca niște oameni cu slăbiciuni și frământări, frecvent incapabili să înțeleagă cine este și ce face maestrul lor. Acesta este un alt aspect care ține de specificul cărţii în tratarea temei uceniciei și merită să îl explorăm. Vom analiza cum textul evangheliei pune suficient accent pe disponibilitatea lui Isus de a li se adresa distinct ucenicilor, în privat, de a lua în calcul toate aceste temeri, neînțelegeri, slăbiciuni. Prin această strategie, este posibil ca Sf. Marcu să încerce să sublinieze că apostolii nu sunt supraoameni, iar alegerea lor specială nu îi scutește de efortul unor transformări importante la nivelul personalității lor. Mai degrabă, autorul evidențiază că drumul discipolilor împreună cu Isus este unul paradigmatic și mesajul despre relația oamenilor cu Cristos se adresează comunității credincioșilor din toate timpurile și din toate spațiile geografice. În egală măsură, această evanghelie ne arată cum Isus nu îi menajează pe ucenicii săi, nu îi izolează de comunitatea mai largă în care se află și le arată cum identitatea lor, construită în contextul social și religios iudaic, este acum supusă unui dur proces de evaluare și transformare. Acest demers dificil de analiză și devenire a unei identități provizorii este pus la vedere și pare a fi unul foarte important în iconomia evangheliei Sf. Marcu.

În paralel cu realismul procesului prin care trec ucenicii aleși de Isus dintre evrei, Sf. Marcu subliniază fin și o serie de ucenici atipici, fie din mulțimea de oameni din Iudeea, fie dintre neamuri, care apar în momente interesante și fac lucruri ce erau de așteptat să vină de la cei din cercul apropiaţilor lui Isus. Sesizăm o dimensiune a uceniciei de la distanță, surprinzătoare, cu oameni care apar de nicăieri și fac gesturi substanțiale. Această deschidere este sugerată de textul biblic și pune o serie de întrebări cu privire la iconomia divină în lume, la dinamica uceniciei și la riscurile unei viziuni statice, tributare unui context anume. Textul ne invită să reflectăm la ideea că nici în vremea lui Isus, și nici acum, nu există un monopol al Bisericii sau al anumitor oameni din Biserică asupra adevărului, că mereu putem fi surprinși de iconomia lui Dumnezeu prin oameni și împrejurări neașteptate. Ca și ucenicii lui Isus odinioară, creștinii de azi pot fi orbi la anumite realități, pot ignora anumite orizonturi ale prezenței divine în lume și pot avea așteptări nefondate ca toate lucrurile să graviteze în jurul lor.

Mai subliniem un aspect ce poate fi urmărit în această evanghelie. Este vorba despre modul în care Sf. Marcu îi aşază pe ucenici în tensiunea confruntărilor pe care le are Isus cu liderii evrei din acea vreme și cu autoritățile lumii nevăzute, ale răului. Textul biblic pare să alterneze și să reia de câteva ori tema acestor confruntări. În asemenea contexte, este pusă în discuție adevărata identitate a lui Isus. Trebuie să nu uităm că, asupra acestei identități, Sf. Marcu insistă cu nuanțe care sunt legate de destinatarii săi, de specificul unor probleme cu care se confruntau creștinii epocii. Textul biblic ne solicită așadar un efort dublu: de a sesiza întrebările și dilemele cu care au de a face ucenicii lui Isus, potrivit cu problemele ridicate de contextul secolului întâi; de a lua în calcul situațiile cu care se confruntă discipolii lui Cristos într-un context cu totul diferit, așa cum este cel actual, de exemplu. Această raportare la identitatea lui Isus este fundamentală pentru identitatea ucenicului, precum și pentru asumarea și manifestarea acestui statut în lume. Interesant este că Sf. Marcu lasă la vedere numeroase detalii cu privire la modul în care ucenicii abordează identitatea maestrului lor, dar și provocările pe care le aduce Isus pentru ca ei să-l înțeleagă. De asemenea, cei doisprezece sunt frecvent în vizorul liderilor religioși și al anumitor oameni din pricina asocierii cu învățătorul lor și a confuziei care aplanează frecvent asupra identității acestuia.

Dănuț Jemna

Sursa: Alteritas

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/10/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-partea-a-i-a/?

PETIȚIE: Oprește genocidul împotriva creștinilor din Nigeria

Externe, Persecuții, Politic, Rugăciune

  10-02-2019 21:54:52

Creștinii din Nigeria trăiesc într-o stare continuă de teroare, frica de răpire, tortură și crimă din partea jihadiștilor islamici radicaliști. Armata jihadistă Boko Haram și armata Nigeriană ISIS, au masacrat 2000 de creștini innocenți. Le ard din temelie bisericile.

„Am văzut trupuri în stradă. Copii și femei, dintre care unele strigau după ajutor!” –  a spus un supraviețuitor.

Se deghizează chiar și în predicatori pentru a măcelări membrii comunității creștine. Alte grupuri jihadiste, precum Fulani Herdsmen, amplifică această persecuție barbară a creștinilor din Nigeria, înjunghiindu-i cu miile.

Avem obligația să acționăm. Extindem într-un mod drastic „Proiectul Persecuției”. Demarăm o campanie de promovare a mai multor demersuri legale, încurajând Națiunile Unite, SUA și liderii lumii ca să acționeze urgent.

Împreună putem să protejăm creștinii din Nigeria de nenorocirea în plină expansiune a persecuției jihadiste. Semnați petiția pentru susținerea creștinilor din Nigeria în lupta împotriva violenței. Îndemnați și prietenii dvs să lase o semnătură și să distribuie această nevoie. Împreună putem face vizibile ororile din Nigeria la nivel internațional, conectând oameni în rugăciune și acțiune pentru a aduce pace și eliberare în Nigeria. Semnează PETIȚIA AICI!

Christianity Today / 25 aprilie 2018

Nigeria ocupă locul 12 în Topul Mondial de Persecuție, urcând cu două poziții mai sus în comparație cu 2018, anul trecut fiind pe locul 14. Violența brutală este cea mai răspândită formă de persecuție și vine din partea islamului radical. Potrivit raportului Open Doors, opresiunea islamică prezintă principala sursă de persecuție, iar gradul de severitate este foarte înalt.

Islamul reprezintă religia dominantă în nordul ţării, în timp ce în partea de sud religia creştină este predominantă. Există, de asemenea, conflicte în curs de desfăşurare între diferite grupări etnice, fenomen care contribuie la persecuţia creştinilor care, de cele mai multe ori, sunt prinşi la mijloc.

Grupări radicale precum Boko Haram şi Păstorii Fulani sunt responsabile pentru persecuţia intensă a creştinilor din partea de nord şi în centura de mijloc a ţării. Nigeria este afectată şi de existența unor grupări criminale implicate în traficul de carne vie şi cel de droguri, iar la nivelul autorităţilor centrale şi locale domină o stare generalizată de corupţie, fapt ce contribuie la nesiguranța crescută în care se află creştinii.

Rugaţi-vă pentru Nigeria

Rugaţi-vă împreună cu creştinii nigerieni pentru protecţia acestora, în special pentru femeile creștine care pot răpite şi forţate să se căsătorească cu bărbaţi musulmani.

Rugaţi-vă pentru mângâierea miilor de creştini nigerieni care au fost nevoiţi să se refugieze din zonele periculoase, rugaţi-vă ca Dumnezeu să dea înţelepciune lucrătorilor din organizaţiile creştine precum Open Doors, care sunt prezente la faţa locului şi care oferă ajutor material şi consiliere celor aflaţi în nevoie.

În partea de nord a Nigeriei, unde islamul este dominant, comunităţile creştine sunt de multe ori neglijate, lăsate fără apă potabilă şi asistență medicală. Rugaţi-vă ca Dumnezeu să poarte de grijă pentru nevoile acestor oameni.

Semnați Petiția AICI și purtați în inimile voastre creștinii din Nigeria! Mai multe din profilul și realitatea dură a creștinilor din Nigeria vedeți în raportul de anul trecut Open Doors AICI!

Mai multe știri despre Nigeria vedeți AICI!

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/10/petitie-opreste-genocidul-impotriva-crestinilor-din-nigeria/?