CRISTOLOGIE ŞI MARIOLOGIE O CRITICĂ EVANGHELICĂ
de Ardelean Viorel
CUPRINS:
1).INTRODUCERE
2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE
3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA
EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS
EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA
4). UN RĂSPUNS EVANGHELIC
CRISTOLOGIE
MARIOLOGIE
5). CONCLUZII
6). BIBLIOGRAFIE
1). INTRODUCERE
Biserica este întemeiată pe Moartea și Învierea lui Isus Hristos, iar după Înălțarea lui Cristos la cer la la Rusalii, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ucenici, iar acesta este moment se ia ca punct de referință privind nașterea Bisericii[1]. Creștinismul primelor trei secole a suferit un proces de clarificare a învățăturilor creștinismului, iar desprinderea de iudaism ca și religie a fost un proces de durată. Se consideră totuși ca la sfârșitul primului secol învățătura creștină era bine conturată. Împărțirea istorie Bisericii, este într-un fel este artificială, dar nu se poate nega diferenţele dintre anumite perioade dar și o continuitate a lor. Prima perioadă din antichitate a bisericii este denumită Biserica primară, sau Biserica apostolică. Conciliul de la Ierusalim a precedat răspândirea Evangheliei și la popoarele păgâne de către apostolul Pavel și alți credincioși și se vede în mod clar desprinderea creștinismului de iudaism, accentul cade în acest caz pe rolul de conducători al apostolilor. În primii 300 de ani Biserica primară sufere 10 valuri de prigoană cu caracter ecclesial și politic fiind persecutată de statul roman, la care răspunde prin apologeți și martiri. Mai mult Biserica s-a confruntat cu erezii interne și păgâne l-a care a trebuit să ia atitudine. Se consideră[2] de către istorici că la sfârșitul secolului I în imperiul roman erau 500 000 de creștini având o rată de creștere foarte mare, iar Scriptura era tradusă în 10 limbi de circulație internațională iar unul la fiecare 200 de creștini a suferit o moarte de martir. Răspândirea așa de mare a creștinismului s-a datorat apostolilor care lucrau cu puterea Duhului Sfânt. După ce prima generație de creștini, ca martori oculari, au trecut la Domnul, însuflețirea, avântul, și entuziasmul creștinilor în răspândirea Evangheliei a scăzut în intensitate. După stabilirea canonului inspirația profetică, revelația s-a încheiat, iar procesul acceptării și înțelegere a mesajului creștin este de Recunoaștere, în sensul că Dumnezeu vorbește prin Biblie , Canonizare, Păstrarea cărților sfinte în sensul că Biblia este copiată și multiplicată, Traducerea ei în mai multe limbi, Observarea, fapt care însemnă că Biblia este citită și cunoscută, Iluminarea care este o lucrare a Duhului Sfânt, Interpretarea, prin care oamenii află de ce și pentru ce a fost scrisă Biblia și Aplicarea prin care credincioșii pun principiile Bibliei în practică. Temelia a fost pusă iar Pavel spune : „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor şi, prin porunca Dumnezeului celui Veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă – a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin„ (Romani 16:25-27). De asemenea redăm un fragment din Apologia lui Iustin martirul[3] ca și apologet afirmă prin anul 150 despre Închinăciunea în biserica primară: „Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri: Cei bogaţi dintre noi poarta de grija saracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie si pentru tot ceea ce avem binecuvântăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfânt. In ziua care se cheama „Duminica”, ne adunam împreuna într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” si din scrierile profeţiilor. Apoi, când se opreşte cel ce citeşte, cel ce prezidează tine o cuvântare in care ne îndeamnă sa trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toţi la rugăciune si, cum am mai spus, când săvârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul ai apa. Cel ce precizează, după priceperea sa, se roagă atunci si mulţumeşte lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spun: Amin.„ La fel Iustin continuă „ Se împarte apoi fiecăruia din cei prezenţi, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasă. Cei care au avere si vor s-o facă, dăruiesc apoi cât vor și colecta care se aduna este data celui ce prezidează și el se îngrijeşte apoi ca din ea sa fie ajutaţi cei orfani, văduvele, cei care, prin boala sau alte împrejurări au ajuns in lipsuri, cei care se afla in închisori, cei care se afla in călătorie si ne vizitează; într-un cuvânt toţi aceia care au nevoie„. Cu privire la ziua de închinare Iustin spune „ Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintâi zi, in care Dumnezeu, schimbând întunerecul si materia dintru început, a făcut lumea, și, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mântuitorul nostru a înviat dintre cei morţi. El[4] a fost răstignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sâmbătă) si in ziua de după ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a înviat si S-a arătat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunoştinţa si examinare.” În acest timp ideile creștine au pătruns în societate dar și creștinismul a avut suficiente influenţe păgâne și de altă natură. Coruperea creștinismului s-a datorat, pornirilor firești din inima omului, învățătura pervertită a iudaismului, și a fost acceptată filozofia greacă, iar unii dintre creștini doreau „să se simtă bine în creștinism„ În majoritatea lor epistolele au apărut din nevoia de a clarifica aspecte negative cu care s-au confruntat bisericile din primul secol, care aveau neajunsuri și neîmplinirii, fapt prevăzut de apostolul Pavel Fapte 20:29 „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma„ iar în secolul al – II – lea, după moartea apostolilor abaterile de la adevărurile biblice au fost mult mai acute. Există câtea aspecte care țin de firea umană încă din momentul căderii omului în păcat. Geneza 3:10 „El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” În cel mai „ușor„ caz omul are un sentiment de reținere, sfială și rușine atunci când stă în fașa lui Dumnezeu. De asemenea creștinismul s-a confruntat cu iudaismul corupt al vremii care trebuia să se dezică de credința și tradiția națională pentru a trece la creștinism, iar pentru un credincios evreu, acest lucru era extrem de greu. 2 Corinteni 5:17 „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi„. Evreii trebuiau să lase preoția levitică și întregul sistem de jertfe poruncite în Vechiul Testament pentru a se închina în „duh și adevăr„ și aveau tendința de a împletii iudaismul cu creștinismul. Pe de altă parte romanii au cucerit Grecia, dar grecii și filozofia greacă au câştigat prin filozofia lor superioară romanilor. Grecii considerau că materia este rea și pentru ei sfera cerească nu putea fi contaminată prin „ ideea de Întrupare„. Omul trebuia să lupte singur pentru a fi acceptat în sfera divinității de aceea pentru greci Evanghelia era o „ nebunie„ (1Cor.1:17-24). Astfel creștinismul secolului II a fost influiențat și deformat de filozofia greacă. Învățătura despre mântuire a fost și ea deformată, iar de la mântuirea prin Har s-a ajuns la ideea de colaborare a omului cu Dumnezeu, în care faptele bune au un caracter absolut și trebuie făcute în chip riguros, fără abatere sau excepţie fiind absolut necesare. Grecii și romanii au respins ideea că mântuirea poate fi obținută doar prin credință, iar botezul creștin a început să aibă o altă semnificație, și era necesar să ai „fapte meritorii„ pentru a fi acceptat să fii botezat, iar în acest caz biserica hotărăște cine este mântuit. Astfel botezul a început să fie văzut ca și un garant al mântuirii, iar după botez păcatele nu mai pot fi spălate în contrast cu învățătura Biblia care afirmă faptul că „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni„ (Efeseni 2:8-9). Această învățătură falsă s-a amplificat nespus de mult, a anulat credința în Jertfa lui Isus Hristos până în timpul Reformei din 1517 d.Cr, când oamenii s-au întors la Biblie ”Sola Scriptura”. De asemenea s-a deformat și învățătura despre botez[5], iar Hippolitus, (în anul 200 d.Cr) scriitor creștin descrie modul în care creștinii se botezau. „Candidaţii se dezbrăcau de hainele lor și erau cufundaţi în apa de trei ori, după ce renunţau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credinţei creştine. Ei se îmbrăcau apoi in haine noi și se alăturau restului adunării ca sa participe la Cina Domnului.” Perioada de ”catehizare„ dura ani de zile sub supraveghere strictă, iar candidații trebuiau să dea dovadă de sinceritate. De asemenea s-a trecut la ideea că botezul să se facă spre sfârșitul vieții creștine, ca un fel de spălare a păcatelor. Astfel s-a trecut de la aspectul declarativ la cel „ procurativ”, în sensul că el aduce mântuire. De la mărturisire publică a celui care se boteza și o împlinire a neprihănirii, oamenii l-au stricat, și corupt la ceva care aduce mântuire. Botezul a devenit ceva generator al mântuirii cu puterea de a face Nașterea din Nou, fapt susținut și de Iustin Martirul în Apologia sa. Eusebiu în „ Istoria Bisericii„ (anul 289), are aceiaşi poziție de crez cu privire la învățătura despre botez. De la scufundare s-a ajuns la simpla stropire a candidatului, dar cuvântul botez este o transliterație a cuvântului grec „baptizo„ iar botezul se făcea pe scaun când cei care se botezau erau aproape de moarte. Din secolul șaisprezece botezul prin turnare a devenit normă în Biserica Catolică. În contrast Biserica Răsăriteană aplică botezul prin scufundare tuturor fără excepţie (Dr. W.T.Whitley, istoric englez). După o perioadă botezul a fost făcut și copiilor mici pentru a fi iertat păcatul originar, și unor persoane la modul anticipativ care nu credeau în Cristos, dar nu mai exista o mărturisire a credinţei personale în Isus Cristos ca și în practica Bisericii primare. Botezul copiilor mici s-a generalizat după secolul VI. Tertulian face prima mențiune despre botezul copiilor mici prin anul 185 d.Cr. și s-a opus acestei învățături. Dar Ciprian în Sinodul de la Cartagina (253 d.Cr.) este de părere că toți copiii trebuie să fie botezați după naștere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2). Botezul copiilor mici a dus creștinismului un rău care nu se poate măsura, în sensul că acest ritual aduce o formă de creștinism golit de viață spirituală și nu se mai poate face o demarcație între oamenii mântuiți și cei care nu sunt mântuiți, fapt care duce la secularizarea bisericii. Și învățătura despre Cina Domnului a fost deformată de iudaizatori, care erau adepții „sacrificiului continuu„ a lui Cristos învățătură care avea rădăcini în Vechiul Testament, deși scrisoarea către Evrei menționează clar că ..„sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!„ (Evrei 9:14). Crucificarea este un eveniment care nu se repetă în istorie, iar de la simboluri, s-a trecut la ideea de realități continue, și mai târziu la transsubstanţiere care nu are suport biblic. Chiar în timpul lui Pavel cei din biserica din Corint de la mese de dragoste, cina Domnului s-a banalizat ajungând chiar și la dezmăț ” (1 Cor. 11:20-22). Corintenii deja au ajuns să confunde mesele de „dragoste„ cu cina Domnului, fiind creștini imaturi. Privind această învățătură deformată, ea s-a amplificat în ideea unei puteri supranaturale. Cina nu mai era o masă de aducere aminte, ci un ritual mistic, sărbătorit cu mult fast dar și cu frică. De la o simbolistică : “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, s-a ajuns în mod greșit la noțiunea de Har mântuitor[6] în contras cu ce spune Scriptura Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” (1Corinteni 11:25). În momentul în care cina Domnului a primit un caracter de „ substanță„ ea avea și puterea de a ierta prin „împărtășanie„cu trupul și sângele jertfei, care era un element păgân în biserică. Din păcate deformarea învățăturii creștine s-a extins și în ceea ce privește slujitorii bisericii, pentru că în Biserica primară prezbiterul sau pastorul aveau aceeași autoritate spirituală, încredințată de biserica locală „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători„, (Efeseni 4:11). Procesul continuă și în mod tacit prezbiterul a devenit preot, iar peste prezbiteri – preoți locali, a apărut „episcopul monarhic„ iar diaconii îi ajutau în probleme materiale (Filip. 1:1). Este dificil a stabili în mod precis când s-a petrecut metamorfoza, dar trecerea „de la simplitatea democratica (teocrația evanghelica)„ a Noului Testament la sacerdotalism (preoție), a avut un efect distructiv spiritual și a închis oamenilor calea spre Isus Cristos (Mat. 23:13). Prin personalitatea și charismă unii dintre ei au trecut la o poziție de autoritate devenind într-un anume fel conducători. Dar Pavel ia privit sub acelaşi oficiu de slujire ” … din Milet, Pavel … a chemat pe prezbiterii Bisericii … si le-a zis: „Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului …” (Fapte 20:17- 28). Cuvântul episcop vine din greacă , episcopos și înseamnă supraveghetor, dar cu timpul ultimul cuvânt cu privire la diferite probleme au fost rezolvate de „ episcopul monarhic„. Peste episcopi a fost înaintat în grad “arhiepiscop” sau “mitropolit.”, iar din cei cinci arhiepiscopi din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopolul si Roma și-au extins autoritatea peste regiuni mai întinse și au fost denumiți “patriarhi.” Episcopul din Romana s-a considerat „primul dintre egali„ și s-a autodeclarat papa” (tată al tuturor), contrar cu ce spus Isus Cristos (Mat. 23:8-9). Deși s-a realizat acest lucru, doar papa Leon în anul (440 – 46), a primit recunoaștere și supremația totală atât în domeniul religios cât și cel laic cu puterea de a detrona sau învestii pe rege. Prin acest proces de evoluție eklesială s-a născut Biserica Catolica (universala), iar Clement din Alexandria face o paralelă dintre preoția creștină și preoția levitică și distincţia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios – popor) din biserica creștină. Acest proces a fost justificat și de Tertulian si Ciprian, iar la sfârșitul secolului III casta preoților era era separată de laici. Astfel încă o dată s-a pus o barieră între om și Cristos și în mod artificial și corupt era necesar un „mijlocitor„. Faptul că există preoți în creștinism este o sursă de vinovăție, corupere, mândrie, vicleșug și fraudă prin care, s-a renunțat la „preoţia universale a credincioşilor.” Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; (1 Petru 2:9), iar poporul a preferat o elită de preoți și clerici care să-i izbăvească de păcate, pentru ca ei să poată trăi în păcat. Așa s-au fabricat specialiști acceptând “ierarhia eclesiastica”, care să le ierte patele, dar Biblia spune cu totul altceva „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu„; (Romani 3:25). În anul 250 d. Cr, Ciprian[7], Episcopul Romei a transferat clasa de preoţi din Vechiul Testament în Biserică cu tot tacâmul și ia numit sacerdotes – preoți, care a dus la măsuri radicale în creștinism în care botezul și cina devin „sacramente„ prin care se dă oamenilor mântuirea, iar la rândul ei mântuirea este „depozitată„ de către biserică și este dată oamenilor prin „sfintele taine„. Preotul devine intermediar între om și Dumnezeu, pe când Biblia afirmă faptul că Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, (1 Timotei 2:5). Părtășia personală a credinciosului cu Dumnezeu practic a dispărut, fiind intermediată de preot. Este necesar să amintim persecuția îndreptată împotriva creștinilor, cu caracter ecclesial și politic. Prin faptul că cezarul pretindea închinare creștinismul a intrat în conflict cu Imperiul Roman. Au fost zece valuri de prigoană în cei 300 de ani în special în Roma și împrejurimi, prima sub Nero în anul 64 d. Cr. care a dat foc Romei, și ia învinuit pe creștini. Tacitus, istoric roman descrie suferințele creștinilor „aceşti creştini să fie sfâşiaţi de câini, ţintui pe cruci, … folosiţi chiar ca torțe vii pentru iluminarea nocturnă a gardinilor palatului.” Prigoana a venit în valuri, dar au existat și vremuri de pace și o libertate relativă. Acest lucru este amintit de Ioan în cartea Apocalipsei când scrie celor șapte biserici “Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10) fiind vorba de Biserica din Smirna. Din cele 10 valuri de prigoană doar două s-au extins în tot imperiul Roman. Un prim val de prigoană s-a manifestat cu o putere nestăvilită cu intenția de șteargă creştinismul de pe fața păsământului sub Decius 249 d. Cr, iar fiecare cetăţean trebuia să prezinte un certificat în care se arăta că a adus jertfe și daruri zeilor, lucru pe care nici un creștin adevărat nu l-a făcut. Al doilea mare val de prigoană denumit și „ Marea Persecuție„ s-a dezlănțuit sub împăratul Dioclețian în anul 303 d.Cr, pe parcursul a 8 ani, iar creștinii au au fost declarați dușmani ai imperiului. Creștinii nu au mai avut acces la slujbe oficiale, s-au confiscat averile, au fost arestați, s-au dărâmat clădirile Bisericilor și s-a pretins lepădarea e credință prin aducerea de ofrande zeilor inclusiv împăratului care pretindea închinare. Dacă creștinii nu se supuneau erau torturați prin cele mai odioase forme, aruncați în arenele romane la fiare sălbatice, arși pe rug, înjunghiaţi, decapitaţi, răstigniţi, sfârtecaţi in bucăţi, etc. În anul 311, Galeriu, pe patul de moarte a dispus un edict de „toleranță„ care prevedea ca creștinii să se roage Dumnezeului lor pentru bunăstarea imperiului. În anul 313 d. Cr. Constantin şi Licinius prin edictul de la Milano au legalizat religia creștină. Acesta a fost o mișcare politică prin care Biserica s-a contopit cu Imperiul Roman. Lui Constantin cel mare nu ia plăcut învățăturile lui Isus Cristos, care a fost marginalizată, ci ia plăcut Vechiul Testament cu împărați și războaie de cucerire, iar conținutul învățăturii creștine a fost a început să fie formulat de concilii și sinoade, nu de Scriptură sau de învățătura dată de Isus Cristos și apostoli. Au mai existat două fenomene negative în creștinism, primul este că popoarele cucerite au fost creștinate cu forța și biserica a fos păgânizată, iar al doilea a fost faptul că însăși biserica a devenit generatoare de erezii. Dar exista Pastorul din umbra, prin care Biserica a supraviețuit în Imperiul Roman, iar aceasta “turma mica” era înca condusa din umbra de Marele Pastor. Dacă se reia ideea[8], în anul 313 d.Cr, Biserica primară se unește cu Statul și Biserica primește numele de Biserica Catolică dar devine și ”biserica împăratului‘‘ și este începutul sistemului romano-catolic. Activitatea cea mai intensă a biserici se afla în părți din Asia, Africa și Europa. Între anii 313-590, Biserica catolică era practic sub dominația statului, apărând probleme în privința credeului. În perioada aceasta s-a născut sistemul monahal, ca o reacție de împotriva caracterului lumesc al bisericii. Tot în această perioadă se întărește funcția episcopului și biserica este instituţionalizată, iar biserica imperială devine Biserica Romano – Catolică. Dacă trecem în fugă peste istoria creștinismului se pot aminti perioade puncte de referințe. Între ani 590-800 biserica se luptă cu triburile teutonice, câștigă și impune supremație, iar Grigore 1 și-a adus aportul la convertirea teutonilor. În răsărit biserica s-a confruntat cu religii rivale ca mahomedanismul care a cucerit o parte din teritorii în timpul lui Carol cel Mare. Între anii 800-1054 au existat tensiuni între Răsărit și Apus în cadrul imperiului roman, iar ruptura definitivă apare în anul 1054 și pe scena istoriei ia naștere Biserica Ortodoxă care a avut altă teologie creionată de Ioan din Damsc. În apus biserica încerca să realizeze fără succes o mediere între Biserică și Stat, care să fie acceptată de împărat și păpă și se intră în epoca feudală. Tot în această perioadă reformatorii clunici încercau să corecteze lucrurile negative din cadrul Bisericii Romane. Apogeul Biserici Catolice a fost între anii 1054-1305 sub Grigore al VII – lea și Inocențiu al III –lea, timp în care prinții europei au fost detronați și umiliți. Tot în această perioadă au avut loc cruciadele, care au adus renume și reputaţie papei, chiar dacă au avut un rol negativ. Atunci învățătura lui Aristotel[9] a fost inclusă în creștinism de Toma d,Aquino în catedrala intelectuală și a devenit o autoritate în teologia bisericii romane. Catedrala construită în stil gotic a fost „biblia în piatră„ a credincioșilor. După această perioadă datorită corupției până în 1517, s-a încercat reforme interne în biserică de Jhon Wycliffe și Jan Hus, concilii de reformă și umaniștii biblici. Dar feudalismul se prăbușea și începea o nouă perioadă a renașterii. Respingerea de către Biserica Catolică de a accepta reforme a pregătit printre alte schimbări condițiile pentru Reformă. Din anul[10] 1517 se poate spune că vorbim despre istoria bisericii moderne, și apar bisericile protestante și credința creștină s-a răspândit în „întreaga lume„ iar în cea mai mare parte a globului religia creștină devine universală. Între anii 1517—1648 are loc reforma și contra reforma bisericii catolice, apar biserici protestante luterane, anglicane, calviniste și anabaptiste. Prin conciliul de la Trent, iezuiți și inchiziţie biserica romano – catolică oprește răspândirea protestanților în Europa dar câștigă teren în America centrală, în Sud, Filipine și Vietnam. În această perioadă învățătura calvinistă a ajuns în America de Nord de către puritani. În Anglia se răspândește deismul și raționalismul care se influenţează reciproc. În spațiul rece ortodox ca și reacție apare pietismul. În secolul XIX, se produc treziri spirituale cu misiuni în străinătate dar și cu schimbări pozitive în Europa. Tot în această perioadă apare și liberalismul religios raționalismul și evoluționismul care se rupe de învățăturile biblice. După anul 1914 biserica trebuie să facă față cu statul secular și de cele mai multe ori totalitar. În această perioadă vorbom despre modernism care face loc neortodoxismului și ce urmează după el, de asemenea există tendința de reunificare a bisericilor care continuă și azi sub numele de ecumenism.
2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE. Cristologia este doctrina care se ocupă de Persoana Domnului Isus Hristos.[11] Mariologia este doctrina care se ocupă de persoana Mariei, mama Domnului Isus Hristos, respectiv cultul Fecioarei Maria. Aceste două doctrine se bat cap în cap minimalizând rolul lui Isus în favoarea Mariei. Există și alte definiții mai elaborate a Cristologiei, cum ar fi dată de Eduard Ferenț, care spune cam așa „Cristologia este o disciplină teologică a reflexiei metodice despre opera răscumpărătoare a Cuvântului Întrupat, vie prin însăși subiectul său”[12]. Tot el atrage atenția asupra pluralităților cristologiilor, spunând în același timp că ele nu compromit esența credinței. Dar cu acest lucru nu putem fi de acord pentru că există o cristologie elaborată de jos în sus, în care omul își aduce aportul la mântuire de exemplu Bultman, și o cristologie de sus în jos pe care a elaborat-o Panenberg [13]. Au fost şi alţi numeroşi teologi care au făcut acest lucru. De asemenea există conceptul de cristologie funcțională, prin aceasta înțelegându-se o accentuare a ceea ce a făcut Isus, mai degrabă decât ceea ce a fost El.[14] Este de fapt o mutare a accentului de pe Persoană pe lucrare, când de fapt ele sunt inseparabile. Cristologia bizantină definită în timpul lui Justinian, este și ea criticabilă și are multe umbre în realitatea psihologică a lui Isus[15]. Nici cristologia Catolică nu se lasă mai prejos şi sub alte forme amplifică rolul Mariei. Cristologia ca doctrină și dogmă are o bază biblică, chiar dacă s-a confruntat de-a lungul timpului cu tot felul de erezii, dar dogma despre Fecioara Maria, nu are ca suport Biblia, ci tradiția bisericii Catolice și Ortodoxe, nefiind fundamentată în Scriptură. Fecioara Maria are bineînţeles locul ei în Scriptură, dar Biserica ia supradimensionat importanța, a preluat prerogativele lui Hristos și le-a atribuit Mariei, ca de exemplu mijlocirea.[16] Când păgânismul a încetat să mai fie un pericol pentru Biserică, în literatura creștină apar nenumărate referiri favorabile icoanelor. Se dau sensuri noi acelor elemente ale antichității și păgânismului, pentru a putea fi adoptate de către Biserică. Fenomenul a rămas din păcate actual. În 21 Noiembrie 1968, Papa Paul al –VI – lea, o proclama pe Maria ca Mamă a bisericii.[17] Prin acest eseu ne propunem să analizăm aceste dogme, Mariologie și Cristologie, ca să răspundem în limita saţiului propus, şi să combatem cu Scriptura afirmațiilor false pe care le fac unii teologi față de persoana lui Hristos și a afirmațiilor pe care le face tradiția bisericii în legătură cu Maria. Scopul nostru este de a demonstra că dogma despre Isus Hristos are la bază Sfânta Scriptură, iar dogma despre Maria, aparține doar de învățături omenești, obiceiuri și tradiție.
3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA
a). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS
În primele trei secole Biserica a avut de luptat împotriva prigoanei și acuzelor care i se aduceau. Apologeții și polemiștii au luptat pentru apărarea credinței lor. După anul 313 împăratul Constantin[18] a dat libertate de închinare creștinilor. Biserica s-a unit cu Statul și aluat locul apologeților pentru apărarea credinței datorită numeroaselor erezii apărute în rândul creștinismului. Origen şi Ireneu au luptat împotriva celor care negau umanitatea și divinitatea lui Hristos, împotriva monarhismului sau a montaniștilor. Pe de altă parte biserica a trebuit să stabilească un Canon, și să ia în continuarea poziție față de numeroase alte erezii apărut în sânul creștinismului. În mod paradoxal mai târziu ea însăși a fost generatoare de erezii. A vorbii despre Hristos înseamnă a începe cu Nașterea din Fecioară. Acest subiect a fost și rămâne unul dintre cele mai controversate motive de discuție.[19] Pentru credincioși fundamentalişti Nașterea din Fecioară este o garanție a divinității lui Isus, și este biblic să fie așa. În biserica primară Ignațiu folosește expresia Născut din Fecioară ca un lucru de la sine înțeles când își ridică glasul împotriva docetiștilor.[20] În forma timpurie cât și cea târzie, o veche mărturisire de credință numit Crezul Apostolic, afirmă Nașterea din Fecioară. Afirmând acest aspect al nașterii Mântuitorului avem ca bază de învățătură din Biserica Primară, și părinții bisericii bazați pe textele din Scriptură din Matei 1: 18-25 și Luca 1:26-38 fapt care nuse poate nega. Noi credem că Isus Hristos a fost o persoană umană și divină în același timp. Scritorii Noului Testament îi atribuie termenul de Domn după momentul învierii. Apolinarius care nu a acordat importanța cuvenită umanității lui Hristos[21], sau Nestor, căruia ia displăcut termenul de Teotokos, afirmând în schimb termenul de Christokom. Isus Hristos în concepția sa era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decât un om. O grupare importantă au fost și ebioniții, care negau divinitatea reală a lui Hristos. Rădăcinile lor merg în trecut, al iudaizatorilor cu care Pavel s-a luptat, descrisă în Epistola lui Pavel către Galateni. Pentru ei Isus a fost un om obișnuit care deveni Hristos în momentul botezului, iar la sfârșitul vieții s-a retras din el și a avut iarăși statutul de om. Acestei concepții eretice nu putem decât să-i opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 3: 13-17, unde au fost prezente toate trei Persoane ale Trinității. O altă învățătură eretică a fost aceea a lui Arie,[22] care supraviețuiește și astăzi în învățătura Martorilor lui Iehova. Pentru Arie numai Dumnezeu posedă atributele divinității. El se baza pe Romani 8:29 și Evanghelia după Ioan 17:3, astfel Fiul era considerat un semizeu, ignorând alte texte din Scriptură ca Evrei cap 9 sau Evanghelia după Ioan 10:30. Au fost numeroase alte erezii dea lungul istoriei cu privire la persoana Domnului Isus Hristos în care este contestată natura divină sau umană a lui Isus şi enumerăm doar câteva : albigenzii, bogomilii, encatriţii, gnosticismul, iconoclasmul, idolatria, monarhianismul, triteiştii…..etc. Din păcate ele supravieţuiesc şi astăzi în alte forme. Pentru Bultaman,[23] Isus Hristos era un simplu lemnar, așezat undeva la marginea istoriei. El abordează o teologie de jos, aplică procesul de demitizare și face ravagii. El salvează doar Cherigma Evangheliei, în care totuși, toate se reduc la Hristos și Cuvânt.[24] Pentru o abordare corectă a Scripturii nu contează secolul în care trăim. Ireneu spune faptul că Cuvântul creator compus din carne și sânge și suflet, sunt realmente un singur subiect.[25] În timpul reformei, dogma despre Sfânta Treime, a fost crucială pentru Calvin, deoarece era o mărturie a divinității lui Isus Hristos și implicit a mântuirii realizate prin El.[26] Dacă unii teologi au atacat divinitatea lui Hristos, nici umanitatea Lui, nu a fost scutită de critică. Scriptura ne spune faptul că Isus Hristos a avut un arbore genealogic arătat în evangheliile după Matei și Luca. El a fost conceput în mod supranatural, dar a avut o naștere normală și a crescut ca orice om. De asemenea a fost om matur și a murit. (Lucă 2:52) Contemporanii Lui, l-au perceput ca pe un om. Docetismul a negat umanitatea lui Isus.[27] Această cristologie a fost influențată de învățătura lui Platon și Aristotel. Pentru ei Isus era doar uman, dar Ignațiu și Ireneu au luptat împotriva lor. Karl Bart acceptă pe deplin umanitatea lui Hristos, dar nu vede nimic remarcabil în ea.[28] Isus Hristos a fost Rabinul din Nazaret, Bart argumentând că mulți oameni care au venit în contact cu El, nu au fost convinși de Divinitatea Lui. Această dimensiune a „trinității” lui Bart, este în mod particular legată de revelație și dezvăluiri. Amândouă argumentează faptul că Revelația lui Dumnezeu Tatăl, este total determinată și conținutul acestei revelații nu poate fi separat de forma sa.[29] Bart nu ține seamă de textul din Evanghelia după Ioan 10:30, în care Isus spune că „Eu și Tatăl una suntem„ Bultmann este mai radical ca și Bart prin faptul că pentru el este și mai esențial conținutul celor predicate de Biserica Primară din Galateni 6:4,[30] iar evenimentele din viața lui Cristos nu sunt semnificative. Dar nici Bart și nici Bultman nu iau în seamă afirmațiile lui Isus după înviere prin care El atrage atenția asupra umanității Lui. În Evanghelia după Luca 24: 36-43, Isus Hristos a mâncat, a băut și le-a arătat ucenicilor rănile Sale. În momentul în care vorbim despre umanitatea și divinitatea lui Cristos, ne pune problema cum înțelegem cele două naturi într-o singură Persoană. Cristologia este importantă pentru că prin întrupare s-a trecut prăpastia mortală și spirituală dintre Dumnezeu și om. Divin înseamnă infinit în cunoaștere și prezență, dar a fi om înseamnă a fi limitat. Este un paradox ca o persoană să fie infinită și finită în același timp[31]. Ca și oameni nu putem înțelege acest lucru dar avem în Scriptură texte car fac referire atât la divinitatea cât și la umanitatea lui Isus. (Ioan 1:14, Galateni 4:4) iar inițiativa acestui fapt vine de sus de la Dumnezeu[32]. Pe de altă parte Scriptura ne prezintă pe Isus ca și o persoană complexă. Isus Hristos s-a făcut om ca să poată murii pentru cei care urmau să creadă în El. Pe de altă parte a fost necesar să fie divin pentru ca Jertfa Lui să fie completă și universală, pentru a avea capacitatea de a răscumpăra păcatele omenirii întregi. Cele două naturi erau absolut necesare pentru iertarea păcatelor omenirii. Viața veșnică are valoare și Dumnezeu ne-a salvat, iar ispășirea este adevăratul motiv care stă la baza Întrupării[33] (Evrei 10:4-7). Betleemul și Calvarul reprezintă centrul creștinismului și nu există Evanghelie adevărată fără Cruce. Oricine vorbește despre o altă Evanghelie vestește una falsă. Fiecare epocă l-a văzut pe Isus Hristos conform propriei culturi propriului caracter la nivel de individ și fiecare a contribuit la realizarea unui portreta al Său. Istoria lui Isus Cristos ne prezintă continuitate dar și discontinuitate, având în comun doar numele.[34] El a fost cunoscut sub numele de Profet, Rob, Mijlocitor, Împărat, Învățător, Cristos, Domnul, dar în secolul trei numele de Rabi dispare, și icoanele încep să apară în biserici. După sinodul din 754 dezbaterea dintre ortodocși și iconoclaști, se concentrează în jurul a două posibilități. Icoana este identică cu prototipul sau doar este o reflectare al lui. De asemenea trebuie făcută precizarea asupra faptului că în general icoana este un obiect al venerări, dar adorarea este rezervată lui Dumnezeu[35]. La fel icoana nu-l reprezintă Isus cel ceresc ci pe Isus Cristos care s-a întrupat. Fenomenul icoanelor ia amploare. Rusia țaristă a fost dominată din punct de vedere religios de semnul crucii.[36] Şi în alte ţări semnul crucii s-a impus în practica credincioşilor şi a bisericii.
b). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA
Înspre mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata credinţă decăzuse mult, spre a săvârşi loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi fecioara Maria într-un fel însemnat, ca model al fecioarelor, adică a celor care făcuseră jurământul celibatului. Îndată după aceea a devenit un obicei de și s-a da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului).[37] Poporul neştiutor, ieşind din practicile păgânismului, cu prea puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus la un creştinism amestecat din forme şi ceremonii, având o admiraţie şi un fast împrumutată de la iudaism şi de păgânism, nu a avut mare dificultate să înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le venerau, prin fecioara Maria ce li se prezenta ca având un loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în cer. În aceiaşi vreme, biserica romană, luând pasaje din Psalmi şi din prorocii care se referă la Israel şi la Ierusalim, le atribuie fecioarei, care se transformă din umila Marie aşa cum o prezintă Scripturile, în zeiţa care trebuie venerată şi se cinstită ca şi „Regina Cerului” iar Maria a devenit progresiv obiect deschis de închinare şi adoraţie și papa Urban II la sinodul de la Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul obişnuit, cât şi zilele şi sărbătorile care îi erau păstrate ei în mod deosebit. I-au fost închinate biserici cu numele de „Notre Dame” şi în toate bisericile se află o capelă ce îi este destinată[38] . Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Lucru uimitor este faptul că în vechiul Babilon se venera o mamă zeiţă şi fiul ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. În Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi să găsească imagini ale Madonei şi a fiului ei, tot aşa de identică ca şi în Roma papală. Shing Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul înconjurat cu un strălucire sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist catolic roman. Saint-Bernard, unu mare învăţător ai acestei biserici din secolul al IX-lea spune: „Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când Îl auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca intermediar înaintea Lui. Dar poate tu eşti înfricoşat de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este pururi Dumnezeu. Îţi trebuie deci înaintea Lui un avocat şi aleargă la Maria[39].” O altă superstiţie legată de cultul Mariei sunt mătăniile (numite rozariul) și se numeşte aşa fiind o centură care se termină printr-o crucifix, împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. La grăunţele mari se rosteşte un „Tatăl nostru” iar la grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune Ave Maria, care este salutarea îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu smerenie te salut, Marie, plină de slavă; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat.” Ave Maria se repetă de milioane de ori în fiecare zi, a fost și rămâne numele cel mai pronunțat în Apus și Răsărit. Doctrina despre Fecioara Maria s-a dezvoltat în răsăritul ortodox, unde exista deja premise. Cultul fecioarei a înflorit în biserica Cooptă, Armeană, Greacă, Siriană, și mai târziu în apusul catolic.[40] Biserica a fost nemulțumită de statutul Mariei, și apelând la textele apocrife, ia supradimensionat rolul. În baza textului din Luca 1:42, dă o explicație a afirmației de Maica Domnului, introdusă prin termenul de Teotokos[41], adică născătoare de Dumnezeu. La început a fost o dispută cristologică, care trece prin două concilii, Nicea anul 325 și Efes din anul 431, și atributele lui Cristos se răsfrâng asupra persoanei Maria, acceptându-se termenul de Teotokos. Pe această bază s-a dezvoltat cultul Mariei, ea fiind denumită și ”regina cerului. ” În răsărit doctrina despre nașterea din fecioară, s-a impus sub termenul amintit mai sus de Teotokos, această concepție o găsim sub denumirea de *imaculata concepție*. Biserica Catolică împinge lucrurile şi mai departe şi susţine că fecioara Maria a fost ea însăşi concepută şi născută în mod excepţional.[42] Prin această concepţie încearcă să îl ferească pe Isus de implicaţiile naşterii, susţinând că Isus a trecut prin corpul Mariei ca „apa printr-o conductă” fără ca unul să aibă efect asupra celeilalte persoane[43]. Se pune atunci întrebarea logică de unde rezultă umanitatea lui Hristos. În concilul de la Basel din anul 1493 s-a hotărât faptul că „imaculata concepţie” este pe deplin justificată în conformitate cu credinţa Catolică. Făcând tot felul de compromisuri fără o bază scripturală, se ajunge în mod inevitabil la paradoxuri. Maria a fost şi fecioară şi mamă în acelaşi timp, făptură umană şi maică a lui Dumnezeu, un paradox continuu. În anul 1950 Papa Pius al XII lea a promulgat o dogmă mariologică, prin care spune ca Maica Domnului la sfârşitul vieţii sale a fost înălţată la cer.[44] Biblia spune altceva (Faptele Apostolilor 1:14). Pe de altă parte venerarea sfintelor moaşte intră în conflict cu această dogmă. În afara faptului că Maria este considerată mijlocitor, titlul de Mediarix, se referă şi la faptul că prin ea a venit mântuirea, dar spălarea de păcate şi iertarea a venit prin persoana lui Hristos şi Cruce. Maria a primit atribute divine ca „plină de har, glorioasă, nepătată, sfântă şi neprihănită”[45] Opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Luca 2:30, în care îngerul îi spune Mariei, că a căpătat îndurare în faţa lui Dumnezeu. Maria nu este considerată o persoană izolată ci o fiică a poporului ei. Din păcate şi astăzi în religiile tradiţionale iubirea de Biserică, se traduce prin iubirea de persoana Mariei.[46] De asemenea se pretinde faptul că Biserica s-a născut prin rugăciunea Mariei, a lui Isus, a apostolilor şi a Duhului Sfânt[47]. Cei care cred acest lucru nu ţin seama de textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 16:18, şi nici de pasajul din Fapte capitolul 2 care este de fapt Ziua de Naştere a Biserici la Rusalii . S-au făcut numeroase analogii şi comparaţii pentru a mări rolul Mariei în credinţa Ortodoxă şi Catolică. Aceste analogii au fost un model în galeria femeilor credincioase ca Eva, Sara, Ruth, şi dacă Biblia vorbeşte despre primul Adam şi al doilea Adam, paralela se răsfrânge şi asupra Mariei, prima Eva şu a doua Eva[48]. Se poate face observaţia că din Scriptură se ştiu puţine lucruri despre Maria, dar şi mai puţine lucruri despre Eva. Comparaţia este puțin spus forţată. Maria pătrunde şi în religia Islamului unde Maria este denumită şi „Madona Neagră”. Sursa din 19 Coran cuprinde citate şi parafrazări despre Maria mai ales din Evanghelia după Luca unde portretul Mariei este mai detaliat.[49] Fecioara Maria a avut un impact şi în cultura vremii. Călătoria prin purgatoriu, devine pentru Dante Aligherii, un prilej de a prezenta virtuţile Mariei. În viziunea lui Dante, Eva stă la picioarele Mariei[50]. Giusepe Verdi a compus Stabat Mater şi Ave Maria, Michelangelo, Gheote, şi alte nume sonore din cultură, nu trec indeferenţi pe lângă persoana Mariei.[51] Tradiţia de dată recentă vorbeşte despre arătări ale Fecioarei Maria, în Bosnia – Herţegovina.[52] Ea s-a arătat la Mudjugarje, sat croat cu 250 de familii. Satul a fost apoi vizitat de 20 000 de pelerini, în ciuda pericolelor la care se expuneau. Fecioara Maria de obicei este tăcută dar alte ori transmite un mesaj ascuns care va dezvăluit la timpul potrivit. Puterile miraculoase ale Mariei s-au arătat şi în Laura şi Fatima, şi au primit o recunoaştere oficială. Foarte mulţi pelerini au mers acolo pentru a fi vindecaţi de bolile trupeşti şi sufleteşti.[53] Cultul Fecioarei Maria s-a înrădăcinat atât de puternic în tradiţia popoarelor, încât s-a păstrat chiar şi sub regimurile comuniste. Dacă până acum în ce priveşte dogma despre Cristologie, şi Mariologie, am dat răspunsuri fragmentare şi sporadice, şi am răspuns cu Scriptura împotriva lor, vom încerca în continuare să dăm un răspuns evanghelic acestor tradiţii şi dogme omeneşti, care duc oamenii în rătăcire şi orbire spirituală.
4).UN RĂSPUNS EVANGHELIC
a). CRISTOLOGIE
În primul rând Biblia afirmă că Isus Cristos a fost Dumnezeu întrupat. El şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu în Evanghelia după Ioan 10:30 „Eu şi Tatăl una Suntem.” El va trimite îngerii Săi, de asemenea îşi arogă puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:5), fiind acuzat de contemporanii săi că huleşte. Isus Hristos vorbeşte despre judecata lumii în Matei 25 : 31-46, în care El va sta pe tron şi va judeca această lume. De asemenea Fiul omului este Domn şi al Sabatului (Marcu 2:27-28). Acest lucru ne duce cu gândul la Vechiul Legământ, înlocuit de Legământul cel Nou afirmat în cartea Evrei (capitolele 7-9) iar istoria a confirmat acest lucru. Isus vorbeşte despre preexistenţa Sa (Ion 8:58), făcând afirmaţia că „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.” Se poate aminti conciliul de la Nicea[54] şi Constantinopol, care mărturiseşte despre el pe de o parte că este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut de o Fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veac. Pe de altă parte s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om.[55] Principala acuză care i s-a adus este faptul că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 19:7) de asemenea Isus susţine egalitatea cu Tatăl prin consimţire. Dacă ne uităm în viaţa Domnului Isus Cristos, la cuvintele Sale, minunile, învăţăturile, puterea Sa, Naşterea miraculoasă, o viaţă fără de păcat, Crucea, Învierea şi înălţarea la cer, prorociile din Vechiul Testament îl percepem pe Isus ca o sumă a tuturor profeţiilor cu privire la El împlinite în Hristos, ca şi Mesia cel promis. Iudeii au înţeles exact ce spune, dar nu l-au crezut din cauza tradiţiilor suprapuse peste Lege, aşteptau un Mesia de factură terestră ca eliberator şi unul spiritual şi l-au urât pentru acest lucru.[56] Evanghelia după Ioan face multe referiri la divinitatea lui Isus, ( Ioan1:1) la fel şi epistola lui Pavel către Evrei 1:3 El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, certifică acest fapt. La fel şi în Coloseni 1: 15-20, Pavel face aceiaşi afirmaţie. Este o problemă de necredinţă şi orgoliu să beneficiezi de aşa de multe dovezi biblice şi să ai curajul să adaugi sau să scazi din adevărul Scripturii, cum au făcut contemporanii lui Isus sau teologii liberali ca Bultman, şi alţii. Isus Cristos a fost om ca şi noi, a fost supus limitărilor umane impuse de un trup omenesc, a avut nevoi fizice şi biologice, foame, sete, a fost ostenit, ispitit, a avut emoţii, a plâns, s-a mirat, a fost demoralizat, cu alte cuvinte divinitatea infinită s-a supus de bună voie finitului uman pentru a ne răscumpăra pe noi. De asemenea Isus a avut un ucenic pe care l-a iubit în mod deosebit pe Ioan (Ioan 13:23), a avut emoţii ca orice om, a fost îngrijorat, tulburat, supărat, mâhnit pe oameni.[57] Isus Hristos la fel a avut cunoştinţe intelectuale remarcabile ( Matei 22:18 ), iar pe de altă parte nu cunoştea momentul celei de a doua revenire a Sa. (Matei 24:36) În Epistola către Romani Pavel vorbeşte despre Isus ca şi despre primul Adam (Romani 5:14). Ioan face afirmaţia că orice duh care recunoaşte pe Isus în trup este de la Dumnezeu (1Ioan 4:2-3). În evanghelia după Luca, Isus Hristos după Înviere îi convinge pe ucenici despere identitatea, umanitatea şi divinitatea Sa. (Luca 24: 36-45). De asemenea există texte care fac aluzie atât la umanitatea cât şi la divinitatea lui Isus. (Mat. 28:19; , Fil. 2:9-10). Astfel “Dumnezeu (care este veşnic) S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.”[58] Lucrarea de ispăşire a lui Isus Hristos este relatată în Efeseni 2: 16-18. Moartea Lui a fost in planul veşnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is. 53:6). Dumitru Stăniloaie face la rândul lui afirmaţi că « Acelşi născut din Tatăl, înainte de veci şi din Fecioara Maria, nu se desparte din cauză că are două firi şi rămâne nedespărţit[59] ». La acest material biblic se poate adăuga şi un verset împotriva celor care deformează adevărul lui Dumnezeu. Matei 22:29 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. De asemenea avem şi profeţii mesianice[60] despre Isus Hristos : Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui Geneza 3:15, cu împlinire în Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Apoc.20:10 și altele. Avem prorocii cu împlinire din urmaşul lui Avraam şi sămânţa lui, în care toate neamurile vor fi binecuvântate în Numele lui Geneza 12 cu împlinire în Matei 1:1, vine din tribul lui Iuda Geneza 49:10 cu împlinire în Luca 3:33, este urmaşul pe tronul lui David Isaia 9:7 cu împlinire în Luca 1:32, 33, este Uns şi Veşnic Psalmul 102:25-27 cu împlinire în Evrei 1:8-12, Născut în Betleem Mica 5:2 cu împlinire în Luca 2:4,5,7. Născut din fecioară Isaia 7:17 cu împlinire în Luca 1:26,27,30,31. Şi aceste profeţii sunt doar partea care se referă la Naşterea lui Isus. Isaia 9:6 Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. Argumentele ar trebui să fie suficiente.
b). MARIOLOGIE
Naşterea din Fecioară înseamnă lucruri diferite la teologi. Noi vorbim despre o concepţie divină în sensul că Maria nu a avut relaţii sexuale cu un alt bărbat până după naşterea lui Isus. (Mat 1: 25) Aşa cum am reamintit mai sus ne bazăm pe textele din Matei 1:18-25 şi Luca 1:26-38. ele ne conving faptul cele relatate acolo sunt fapte reale.[61] În bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri, în faţa cărora oamenii se proştern la pământ, se roagă şi se închină. Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole, adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli[62].” Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un singur intermediar între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul S-a făcut om (Ioan 1:14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 4:15; 2:18). El mijloceşte fără încetare pentru noi, este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4:11; 7:25; Romani 8:34 etc). Scriptura ne vorbeşte să ne adresăm noi personal Tatălui şi Tatăl, în Numele Lui ne ascultă (Ioan 14:13; 16:24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul Jertfei lui Cristos şi să venim cu convingere la tronul harului Său (Evrei 7:25; 4:16 etc)[63]. Nu găsim nimic similar în Sfânta Scriptură, iar ce sa face azi în bisericile tradiționale sunt nişte practici superstiţioase, inventate de oameni. Iată ce spune Domnul „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei” (Matei 6:7-8). „Ca păgânii” spune Isus[64]. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Iosif şi Maria care aveau informaţii directe în ceea ce priveşte naşterea lui Isus. Se presupune şi faptul că ei au sta de vorbă unul cu celălalt şi în plus visul pe care l-a avut Iosif cu privire la Maria este un argument. (Matei 1: 20-22). Se poate remarca şi faptul că în momentul răstigniri lui Hristos, Iosif nu era prezent, probabil că între timp a murit. Există dovezi biblice care arată faptul că Maria a făcut parte din comunitatea celor care credeau în Isus după momentul învierii. (Fapte 1:14) Textul ne relatează faptul că ea se ruga împreună cu ceilalţi ucenici. De asemenea Biblia nu ne indică vreo activitate a Mariei sus în cer. Ipoteza unor surse extra biblice cum ar fi Cărţile Apocrife, sau tradiţia bisericii pentru a susţine şi amplifica cultul Fecioarei Maria nu sunt suficiente. Un expert de la începutul secolului XX, înclinat să dea amploare mărturiei biblice despre Maria a fost surprins să recunoască faptul că cititorul Evangheliei, descopere aşa de puţine lucruri despre ea[65]. Dacă excludem familia ca sursă a tradiţiei, este dificil să explici cum şi de unde a apărut ideea despre rolul deosebit pe care l-a avut şi îl are Maria. Singura posibilitate este să credem ceea ce spun Sfintele Scripturi, şi să nu înlocuim pe Isus cu Maria.
5). CONCLUZII
Deşi de al început au apărut o serie de erezii, cu privire la persoana Domnului Isus Hristos, biserica a rămas totuşi curată, a luptat împotriva învăţăturilor false, a persecuţiilor şi în primele secole şi numele de creştin era asociat cu Persoana lui Hristos şi învăţăturile Sale. Dar treptat lucrurile au început să se schimbe şi în biserică a apărut o clasă de oameni aleşi special, pentru a sluji şi a oficia cina şi botezul şi alte ritualuri din Biserică. Fenomenul se amplifică şi aşa cum am arătat mai sus prin anul 250 D.C. când Ciprian episcopul Romei preia întreaga clasă preoţească din Vechiul Testament şi o introduce în biserică. Astfel se pierde aspectul relaţiei eu – Tu dintre Creator şi fiinţa creată, fiind înlocuită cu intermediari. Preotul este acela care devine intermediar între om şi Dumnezeu când de fapt Biblia spune în mod clar altceva, în mod direct şi unic cu referire la persoana lui Isus Hristos. Lucrurile se schimbă şi mai dramatic în 313 când sub împăratul Constantin Biserica se uneşte cu Statul şi biserica de devine „Biserica Împăratului” Lui Constantin îi plăcea Vechiul Testament, cu războaie, preoţi etc. De fapt ce a făcu Constantin a fost o mişcare politică, ce avea prea puţine lucruri în comun religia creştină sau cu învăţăturile Bibliei. Atunci începe Evul Mediu întunecat se schimbă şi teologia cu privire la învăţătura bisericii şi învăţătura lui Hristos este marginalizată, iar mai târziu este complet neglijată până în timpul Reformei din anii 1500- 1600 d.Cr, când pe scena istoriei apar reformatorii. De asemenea apare cultul icoanelor, rugăciunea pentru morţi, rugăciuni adresate sfinţilor, şi mai ales ale Mariei. Biserica fiind păgânizată prin creştinarea unor popoare cu forţa, pentru poporul neştiutor de carte a fost uşor să adopte aceste învăţături nebiblice şi să fie dus în eroare. Binenţeles şi teologia, respectiv învăţătura despre Isus Hristos este deformată, fiind înlocuită de alte elemente. Au fost negate atât divinitatea cât şi umanitatea lui Hristos şi apologeţii creştini s-au luptat cu aceste erezii. În biserici au apărut şi icoanele. Origen, Ignațiu şi Ireneu s-au remarcat ca apologeţi ai credinţei. În zilele noastre în contrast Bart şi Bultaman teologi liberali au promovat la rândul lor erezii despre Hristos. Cristologia şi Mariologia sunt doctrine care merg paralel dea lungul istoriei până în zilele noastre. Mariologia mută prerogativele lui Isus Cristos deasupra persoanei Maria, mama Domnului Isus, dar fără să aibă un suport biblic. Noi nu minimalizăm rolul Mariei, dar Biserica Catolică şi Ortodoxă au supradimensionat enorm rolul pe care l-a avut Maria cu privire la Naşterea Mântuitorului. Prin această supradimensionare a rolului Mariei, se defineşte şi este esenţa învăţăturii bisericii Catolice şi Ortodoxe. Noi credem că Isus Hristos a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Numai sub această formă mântuirea putea să fie realizată. Pentru acest lucru facem referire la Crezul apostolic timpuriu dar în primul rând la Biblia care este sursa primară a Revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. De asemenea Întrupare prin Naşterea din Fecioară este o garanţie a divinităţii lui Isus. Nestor şi Arie[66] nu au fost de acord cu Scriptura ignorând o seamă de texte din Ea. Pe de altă parte Bart nu vede în Isus Hristos decât un rabin. Bultman face şi mai mult şi nu ţine seamă de momentul de după Învierea lui Isus. Ei şi alţi teologi liberali neglijează în mod voit texte clare car îl prezintă pe Hristos ca om dar şi ca divin în acelaşi timp. În fiecare epocă Hristos a fost perceput în mod diferit în funcţie de cultura vremii respective, cunoştinţelor necesare, interese, sau alte lucruri. Dar o relaţie cu Dumnezeu presupune sinceritate şi informaţie din Cuvânt. În mod paralel în istorie rolul Mariei a crescut în mod spectaculos, ea ajungând să fie venerată de biserică şi de credincioşi, fiind denumită „mama lui Dumnezeu”. Fastul a devenit un lucru obişnuit în biserică fiind împrumutata de la iudaism şi păgânism. De asemenea ea a fost denumită şi „regina cerului” iar biserica a reinterpretat o serie de psalmi şi profeţii cu privire la persoana lui Hristos şi le-a atribuit Mariei. Era mai uşor să te apropii de Maria decât de Cristos, susţineau învăţătorii de atunci. De asemenea au apărut o serie de superstiţii legate de persoana Mariei. Rolul ei este amplificat de şi mai mult de către biserică şi atribute ale divinităţii lui Isus sunt transferate în mod artificial pe Maria. În apus ea a fost denumită „Teotokos”, iar în răsărit o regăsim sub forma „imaculatei concepţii”. Vedem că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată încrederea. Dar apare un conflict inevitabil între conceptul şi starea Mariei care trebuia să fie Mamă a lui Dumnezeu, şi Fecioară, în acelaşi timp. De asemenea i se atribuie rolul de Mediatrix, care iartă păcatele, şi naşte biserica, lucru care este contrar Scripturii. La fel s-au făcut numeroase analogii între Maria şi femeile din Biblie. Poeţi, pictori, oameni de cultură au invocat-o şi reprezentat-o în operele lor. În istorie s-au semnalat numeroase apariţii ale Marie, care se perpetuează şi în zilele noastre. În primul rând Întruparea era absolut necesară. O divinitate nu poate să moară, şi să de realizeze acest lucru trebuia să devină om. Acesta a fost motivul Naşteri Domnului Isus. Pe de altă parte trebuia Isus să fie divin ca Moartea pe Cruce, să aibă o putere de curăţire a păcatului universală. Astfel Naşterea şi Crucea și Învierea sunt esenţa creştinismului în ceea ce priveşte Soteorologia. Ispăşirea străbate ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii cu o totală împlinire în Cristos. El a făcut totul, iar omul nu poate contribui la mântuirea sa decât prin acceptarea a ceea ce a făcut Cristos. Biblia prezintă atât umanitatea cât şi Divinitatea lui Isus. Dacă ne uităm la evenimentele din viaţa lui Isus descrise în Evanghelii, vedem pe Isus ca o sumă a profeţiilor biblice cu privire la Mesia, împlinite în persoana lui Hristos. De fapt cea mai completă revelaţie a lui Dumnezeu în istorie este momentul când Dumnezeu s-a făcut om. De asemenea în numeroase ocazii Isus Vorbeşte despre Dumnezu ca Tatăl lui, sau se identifică cu El. Aici apare aspectul Trinitar cu privire la Dumnezeu. Din cele relatate mai sus se desprind două idei principale. Cristologia este o dogmă care are o bază biblică, chiar dacă a fost atacată, a rezistat fiind apărată de teologi împotriva ereziilor. De-a lungul istoriei s-au reuşit să se facă corecturile necesare revenind la Biblie. Cu Maria lucrurile stau în mod total diferit, şi tot sprijinul ei ca dogmă are ca bază tradiţia. Papalitatea, conciliile, tradiţia au oferit o imagine complet diferită a Mariei, decât cea biblică. Doar în timpul reformei după 1000 de ani prin „Sola Scriptura” s-a produs o reformă radicală în creştinism cu plusuri și minusuri foate mari. Pe scenă apar cultele protestante şi neoprotestante. Suntem obligaţi să menţionăm că şi ele au avut problemele lor. Lupta continuă şi în anul 1545 tradiţia primeşte aceiaşi autoritate ca si Biblia, iar mai târziu în 1968 Maria proclamata ca Mama a Bisericii. Dacă ne raportăm la Geneza 3:15, primim un răspuns la întrebările şi evenimentele care se derulează în istorie, o închinare adevărată paralel cu una falsă. Dar Dumnezeu s-a revelat în istorie şi în mod foarte concentrat se poate afirma faptul că Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Astăzi asistăm la o lucrare a Duhului Sfânt în lume, inima credinciosului și Biserică. Amin
6). BIBLIOGRAFIE :
Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1
Millard, Erickson Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1998.
Ion, Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999
EARLE E, CAIRNS CRȘTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR Editura Cartea Creștină Oradea 1997
Ferenţ Eduard, Cristologia, Editura „Presa Bună” Iaşi 1998
Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorghe Editura Institutului Biblic Biblic „Emanuel„ din Oradea 1998
The Macking of Modern German Cristology de Alister . F. Mc Garth
Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice
JAMES, MONTGOMERY BOICE, FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE, Editura Institutului Biblic „EMANUEL” Oradea , 2000.
Iaroslav, Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, Editura „Humanitas” Bucureşti 2000
Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff
CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaraslav Pelican
Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf. Dr Ion Bria
Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ
Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie
Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
Ardelean Viorel
[1] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E CAIRNS pag 20-21
[2] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[3] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[4] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[5] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[6] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[7] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm
[8] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22
[9] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22
[10] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 22
[11] Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1 pag 182
[12] Hristologie de Eduard Ferenț pag 1
[13] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 264
[14] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 272
[15] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană de John Meyendorf pag 93
[16] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria, pag 169
[17] Hristologie de Eduard Ferenț pag 141
[18] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 102
[19] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 317
[20] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 236
[21] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 129- 130
[22] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268
[23] Hristologie de Eduard Ferenț pag 33
[24] Hristologie de Eduard pag 31
[25] Hristologie de Eduard pag 287
[26] Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorge pag 235
[27] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268
[28] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 292-293
[29] The Macking of Modern German Cristology de Alister . F. Mc Garth pag 135
[30] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 293-294
[31] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 300
[32] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 315
[33] Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice pag 272
[34] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 287-289
[35] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff pag 197
[36] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 115
[37] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[38] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[39] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[40] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 187
[41] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 108
[42] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169
[43] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 56
[44] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169
[45] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 13
[46] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 145
[47] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 126
[48] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 49
[49] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 10
[50] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 140-141
[51] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 168
[52] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 12
[53] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 184
[54] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 22
[55] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 258
[56] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 261
[57] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 282
[58] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[59] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 35
[60] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/
[61] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 282
[62] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[63] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[64] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro
[65] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16
[66] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16 -20
Blog Creștin Ardelean Viorel 