TEOLOGIA BIBLICĂ A EVAGHELIEI DUPĂ IOAN

download

TEOLOGIA BIBLICĂ A EVAGHELIEI DUPĂ IOAN / Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE

 2). EVANGHELIA CA REVELAȚIE, PROLOGUL

 3 ). MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL, LEGĂTURA FIULUI CU TATĂL

 4). PUTEREA ȘI ATRIBUTELE DIVINE ALE LUI ISUS

 5). LUCRAREA FIULUI

 ALEGEREA DE UCENICI

 VINDECĂRI

 MINUNI

 ÎNVĂȚĂTURI

 6). CRUCEA

 7). ÎNVIEREA

 8) . ESCATOLOGIE

 9) . CONCLUZII

 10) BIBLIOGRAFIE

 1)INTRODUCERE

 Spre[1] deosebire de celelalte trei evanghelii   sinoptice, ea este mai spirituală. Clement din Alexandria o numește cartea adevărată, Origen o așează la începutul Canonului, iar Luther spune că este o Evanghelie fină și superioară. Autorul este Ioan, și face o referință exactă la el, numai la sfârșitul Evangheliei. El este ucenicul preaiubit. Ioan scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan și Apocalipsa. S-a născut în Betsaida. Se pare că erau înstăriți și aveau zilieri (Marcu 1:19-20), și avea acces și relații cu familia Marelui Preot. În anul 44 Iacov fratele lui este decapitat la Ierusalim. Datorită prigoanei Ioan se duce la Efes. Este apreciat de bisericile din Asia Mică , fapt dedus din cele trei epistole și din scrisorile pe care le trimite celor șapte biserici din Apocalipsa. Din mărturiile celor din antichitate se pare că a atins o vârstă înaintată și după ce se reîntoarce din insula Patmos unde a fost exilat, moare în Domnul la Efes. Este de notat faptul că părinţi ai Bisericii primare atribuie cea de-a patra Evanghelie apostolului Ioan: Iganație a fost episcop al Antiohiei, 98-117 și Ireneu cam prin190 d.H., discipol al lui Polycarp, care a fost discipol al lui Ioan și Clement din Alexandria în anul 200 d.H, de asemenea fragmentul muratorian afirmă că autorul este Ioan. Data[2] scrierii este între anii 90-100, și se presupune că au fost scrise în ultimii 10 ani din viața apostolului. Titlul [3] În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen” adică Evanghelia „după Ioan„. Destinatarul nu este o persoană ci bisericile din Asia Mică pe care le cunoștea Ioan. Evanghelia este scrisă de o persoană care trăia Evanghelia Lui Hristos. Ca și Structură[4] este necesar a aminti câteva trăsături. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că au aceași perspectivă cu privire la viaţa, învăţăturile şi Persoana lui Isus Hristos. Matei și Marcu pun accentul învățătura și minunile lui Isus. Luca dă atenție mai mare pildelor lui Isus. Ioan se ocupă mai mult de umanitatea împletită cu Divinitatea lui Isus dar și de Isus ca apa vie, pâinea vieții și alte elemente de acest gen. Ioan folosește mult şi metaforele. De asemenea există și o simplitate a limbajului, și o succesiune cronologică și logică a evenimentelor, dar el este și profund în același timp : Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan14:20). Numele lui Isus   este folosit predominant, superior, iar Numele lui Hristos este mult mai puțin folosit. Scopul Evangheliei este oferit de Ioan, (20:30-31), de asemenea corectează concepția greșită cu privire la Ioan Botezătorul, și combate erorile lui Cerintius. Ca și Aprecieri, a avut un impact deosebit. Origen a spus că ea este o desăvârșire a evangheliilor, Jerome o percepe ca pe ceva care aprofundează tainele divine, Culross, afirmă că a stors multe lacrimi sufletelor noastre, iar A.T. Pierson, spune că ea ne duce dincolo de perdea în Sfânta Sfintelor. D. A. Hayes, vede imaginea cea mai adecvată și glorioasă a lui Hristos între oameni, iar John Wesley a spus: “Dumnezeu care este veşnic – S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.” Tema ne arată scopul suprem al lui Isus, care arată caracterul mesianic în Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Conținutul [5]cărții, ne arată că Ioan a pornit de la alte premize. Ea este gândită ca o completare a celor trei evanghelii. Ioan ajunge într-o perioadă a vieții sale în care divinitatea lui Isus este contestată, și încearcă să-și convingă cititorii că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce mântuire. Ioan 20:31  ”Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”. Evangheliile sinoptice se concentrează asupra faptelor lui Isus, pe când Ioan lămurește doctrinele. Ca și Cuvinte cheie și Teme caracteristice avem planul mântuirii într-o secvență de miracole realizate de Domnul Isus Hristos. Autorul a ales anumite întâmplări care ne ajută în a crede să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă schimbarea apei în vin (Ioan 2),  efectul primirii Cuvântului într-o inimă de piatră (Ioan 25), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), acceptarea prin credinţă (Ioan 4:50), Vindecarea ologului (Ioan 5), un răspuns pozitiv la porunca divină,   (Ioan 5:8)   înmulţirea plinilor (Ioan 6), săvârşirea mântuirii (Ioan 6:32-33), umblarea pe mare (Ioan 6), un ajutor dincolo de puterile umane (Ioan 6:21), vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9), vedere nouă într-o lume nouă, (Ioan 9:3), învierea lui Lazăr (Ioan 11), nemuritor prin Isus Cristos (Ioan11:25). Persoanele care cunosc limba greacă au fost încurcați de cuvântul locuit, pentru faptul că o traducere exactă ”a cortuluii”, cuvânt care la noi nu există. (Ioan 1:14)   Ioan atrage atenția asupra dezlegării misterelor ascunse în tiparul Cortului Întâlnirii săvârșite de preot aici pe pământ. Domnul Isus se identifică cu Iehova. Ca Dumnezeu întrupat se prezintă pe Sine prin expresii tipice ca Eu sînt pîinea vieţii (Ioan 6:35, 48), Eu sînt lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa (Ioan 10:7, 9), Eu sînt păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), Eu sînt învierea şi viaţa (Ioan 11:25), Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6), Eu sînt adevărata viţă (Ioan 15:1-5). O împărțire a Evangheliei ar putea fi și aceasta Ioan 1-12 LUMINA, Ioan 13-1 DRAGOSTEA, Ioan 18-21            VIAŢA. Aplicația practică[6] a Evangheliei este folositoare pentru că ea conține multă informație pentru evanghelizare. Din întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă se poate învăța modelul de evanghelizare de la om la om. De asemenea sunt multe cuvinte de mângâiere care sunt folositoare în momentul în care pierdem pe cineva drag. (Ioan 14:1-6) învățăturile sunt folositoare pentru combaterea unuor învățături false în ceea ce privește divinitatea lui Isus Hristos ( Ioan 1:1-3 și 14)

2). EVANGHELIA CA REVELAȚIE PROLOGUL

Ioan pune un accent[7] deosebit pe Cuvântul Întrupat, pe dumnezeirea lui Isus. Evanghelia debutează cu acest aspect chiar din versetul 1.Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Departe de a fi un joc de cuvinte, Ioan accentuează legătura strânsă pe care Isus o are cu Dumnezeu. Ioan pune accent pe gloria lui Isus care o are și Dumnezeu. El a fost la început cu Dumnezeu, a participat la facerea universului. Ioan 1:2  El era la început cu Dumnezeu. 3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. De   asemenea Isus era viața, toate lucrurile au fost făcute prin El, este o lumină și întunerecul nu a biruit-o. (Ioan : 3-5) Așa că noi privind la Isus am văzut Slava lui Dumnezeu. (Ioan 1:14)  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Cuvântul Întrupat este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Acest lucru Îl face să aibă un statut aparte. El este divin fiindcă era Dumnezeu și om pentru că s-a Întrupat. El este în primul rând Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Învierea lui Isus ( cap 20-21) a fost posibilă datorită acestui fapt. Moartea nu l-a putut ține datorită faptului că era divin și că nu a avut păcat. Astfel prin Isus Hristos a venit Harul lui Dumnezeu și Cuvântul a rămas veșnic viu. De asemenea Ioan ne aruncă în atemporalitate (Ioan1.1). Avem[8] Cuvântul care este o identificare cu trei afirmații ( Ioan1:1), Cuvântul ( Ioan 1:14) și explicare, iarăși trei afirmații și Cuvântul (Ioan 1:18) care este o declarare și trei afirmații. Cuvântul s-a făcut Trup, a devenit Trup, a coborât în spațiu, la Betleem, într-un punct geografic. A ridicat Cortul între noi. Omul l-a putut cunoaște pe Dumnezeu pentru că Isus Hristos a devenit materie (om).   De asemenea avem trei timpuri : trecut ”la început era Cuvântul”, prezentul ” Cuvântul s-a făcut Trup” și viitorul   ”nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul lui Fiu….l-a făcut cunoscut” De asemenea avem și aspecte ale dimensiunii ca lungimea lățimea și înălțimea. Alte trei aspecte ale materiei sunt energia mișcare și fenomenele. Energia în sensul că Dumnezeu a vorbit, mișcarea care ne arată că El a venit din Slava cerească pe pământ, iar fenomenul înseamnă minunea Întrupării, față de care alte minuni din Biblie pălesc, El fiind cel mai important , proces, manifestare, minune care s-a întâmplat în care Dumnezeu a devenit Om. De asemenea avem și liantul care leagă lucrurile între ele care este Duhul Sfânt. El este instrumentul creației, nimic nu a luat ființă fără El. De asemenea viața și lumina cu care suntem așa de obișnuiți, sunt foarte importante, dar mai puțin înțelese, dar dacă trecem în plan spiritual ele devin și mai complicate iar El ”era viața și lumina”. De fapt este vorba despre un întuneric spiritual permanent, care nu a reușit să biruiască Lumina care este Hristos. Această lumină a lui Hristos înseamnă viață veșnică. Dar lumea nu l-a recunoscut, ai săi nu l-au primit, „dar celor care l-au primit le-a dat dreptul să se numească copiii lui Dumnezeu”.   (Ioan 1:12)

3 ). MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL LEGĂTURA FIULUI CU TATĂL

 Un aspect important[9] al teologiei lui Ioan este mărturia pe care o are el cu privire la persoana lui Isus. Ioan Botezătorul își cunoaște micimea prin faptul că nu el este Cristosul, nici Mesia, și nu se consideră nici măcar proroc. El s-a identificat cu glasul celui care strigă în pustie ”neteziți calea Domnului” cum a spus și prorocul Isaia cu 700 de ani în urmă. Ioan botezătorul s-a identificat cu acel glas. (Isaia 40:3)  „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! În Ioan 1: 29 Prorocul se întâlnește cu Isus și depune mărturie despre El. Ioan 1:29  A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Semnul identificării lui Isus ca Mesia, legătura cu Tatăl, a fost Duhul sfânt care s-a pogorât peste El. Ioan a văzut și a mărturisit prin Duhul. Ioan[10] a fost un om, care a venit, a fost trimis de Dumnezeu și mărturisește despre lumină. Hristos era din veșnicii, este Cuvântul, El este Însuși Dumnezeu, El este Lumină. Contrastul dintre cele două persoane este foarte mare. Ioan recunoaște faptul că ” Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Liderii religioși din vremea aceea sugerau că el este Hristosul pentru că exista speranța mesianică în timpul acela.   Dar dacă nu este Hristosul atunci cine este el ? Gândul ia dus la Ilie, care a fost ridicat la cer. (2 Împăraţi 2:11). Dar Ioan le răspunde în mod categoric că Nu este Ilie. Ei insistă cu întrebările dar Ioan rămâne ferm pe poziție. De remarcat că trimișii erau din partea fariseilor și umblau cu vicleșug. ”de ce botezi ?” Ioan duce răspunsul mai departe ” eu botez cu apă, dar eu nu sunt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor Lui.„(ver 27), dar în altă parte El spune Matei 3:11….. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc, iar focul înseamnă judecată. Ioan identifică și locul, în Betabara sau Betania. Astfel Cuvântul s-a legat de un loc geografic și la calendarul pământesc. ” a doua zi” . Accentul cade pe Mielul lui Dumnezeu care este și Mântuitorul lumii.   Gândul ne duce la Cain și Abel   care au adus jertfe. Cain a greșit dar Abel a adus jertfă un miel și toți meii jertfiți pe altare îl   prefigurau pe Hristos. De asemenea și ” jertfirea lui Isac” prefigurează un Tată care își jertfește Fiul. (Geneza 22:2).

 4). PUTEREA ȘI ATRIBUTELE DIVINE ALE LUI ISUS

Isus[11] prin faptul că s-a Întrupat ca om și era și divin în același timp, a oferit lumii mântuirea, relevanța puterii și atributelor Sale. El era o lumină în întunerecul moral în care s-a pogorât. Prin această acțiune El dă sens existenței umane. Isus este ”hrana credinciosului”, El este pâinea și apa vieți, iar aceluia care bea din El nu-i va mai fi sete niciodată. De asemenea Hristos se prezintă ca și un bun Păstor. Isus vede poporul Israel ca și o turmă risipită, dar Păstorul își cunoaște oile și ele cunosc glasul lui și îl urmează. Legătura este și mai puternică, El este Vița și din El vor ieși mlădițele, iar fără El credincioșii nu vor putea să facă nimic. Tatăl lor este vierul (Ioan 15). Condiția mântuirii este categorică. Isus este ușa și numai prin El oamenii vor primi mântuirea. Un alt aspect esențial este Nașterea din Nou, (Ioan 3) în care este prezentată discuția dintre Isus și Nicodim. (Ioan 3:5)  „Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Nicodim nu înțelege deși era fruntaș al iudeilor, iar Isus face comparație cu vântul. Isus[12] nu S-a referit la un al doilea început, cum a interpretat Nicodim spusele Lui, ci la un început cu totul diferit – să fii născut din nou (2 Cor.5:17). Nașterea din Nou este un fenomen spiritual pe care îl face Duhul Sfânt în inima credinciosului în momentul convertirii. Este o lucrare a lui Dumnezeu nu a omului. Este necesar să amintim aici atributele lui Isus Hristos. El[13] este o ”Persoană din Trinitate (Ioan1:1) și este din veșnicie egal cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt în esența lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este pe deplin Dumnezeu și pe deplin Om (Mat. 28:19; Fil. 2:6), cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi nu pot fi desfăcute, dar fără a fi confundate într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). În mod real a fost ispitit de Satana dar nu a păcătuit. (Evrei 4:15; Iacov 1:13). Prin întrupare El și-a păstrat personalitatea și natura divină, dar a renunțat la folosirea atributelor divine, (Fil. 2:6-8), a devenit supus voii Tatălui (Ioan 10:18) și în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Această dezbrăcare de sine a fost voluntară (Fil. 2:9-10). Întruparea a fost necesară pentru că fiind divin nu putea să moară, iar prin Întrupare a devenit Om. Ambele naturi au fost necesare pentru că în postura de om a putut să moară iar moartea lui a avut un caracter universal și infinit pentru că era divin. Numai așa se putea realiza mântuirea oamenilor. Isus Hristos a murit ca Jertfă de Ispășire pentru păcatele oamenilor (1 Ioan 1:2). De asemenea moartea lui Hristos a fost în planul veșnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23). Moartea lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is. 53:6)”. Isus Hristos a înviat a treia din morți (Luca 24:39. Astfel El a validat sacrificiul pentru păcat. Învierea este un act al Trinității. (Fapte 2:24; Ioan 2:19). De asemenea ea reprezintă cele dintâi roade ale învierii credincioșilor (1 Cor.15:23) și dă valoare predicării Evangheliei, credinței și a mântuirii. (1Cor.15:14-17). Cruce[14] și Învierea sunt stâlpi de bază a creștinismului. Isus Hristos[15] s-a înălțat la cer (Fapte 1:9-11), și stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere în calitate de Mare Preot (Evrei 4:14-16),   de avocat (1 Ioan 2:2), și Mijlocitor Evrei 7:25; 4:15). Ce urmează în Escaton este să revină pentru a-și lua Biserica (1 Tes. 4:16) și a stabili Împărăția Sa (Apoc. 19:11).

5 ). LUCRAREA FIULUI

În mod categoric punctul culminant al lucrări lui Isus Hristos[16] a fost Crucea. Din momentul când Isus își începe lucrarea cam pe la 30 de ani, el are o perioadă de succes în care și-a revelat autoritatea și puterea divină prin vindecări și minuni. De asemenea a învățat oamenii și ia chemat la o închinare adevărată după voia lui Dumnezeu. Apoi popularitatea lui este în declin,   momentul   cel mai important este Crucea. Capitolul 19 ne vorbește despre acest lucru. Isus[17] a fost judecat de tribunalul evreilor și a ajuns înaintea lui Pilat, unde s-a cerut pedeapsa cu moartea. Evreii sub ocupație romană nu aveau acest drept de a condamna un om la moarte. Pedeapsa cu bătaia a fot o eroare judiciară, o încercare de împăcare sau un abuz. (ver. 4-5), dar s-a împlinit profeția Isaia 52:14  După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază-atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor. El moare pe cruce ca și un tâlhar, dar rămâne speranța omenirii. Limba ebraică era limba religiei, greaca era o limbă a culturii și filozofiei și învățăturii, iar latina era limba legii și a puterii. Inscripția a fost scrisă în trei limbi care cuprind un spectru larg al secțiunilor umanității (v.20). Nici unul dintre cei patru evengheliști nu dă detalii despre răstignire și cele trei ore de întuneric. Dumnezeu a lăsat un văl întunecat în privința relației Tată – Fiu în acele momente. Se împlinesc și alte profeții cu privire la momentul răstignirii, ca tragerea le sorț (Ps. 22:18). Iudeii împlinesc profeția încercând să sărbătorească paștele (ieșirea din Egipt), care vorbește despre Isus Hristos. (Zah. 12:10 şi Apoc. 1:7). Mai există și alte versete iar în ziua în care a fost răstignit Isus Hristos s-au împlinit 28   de profeții.

ALEGEREA DE UCENICI.[18] Unul dintre primele lucruri pe care le face Isus este acela de a alege ucenici. El cheamă pe   Andrei, pe Filip. Isus   îi cheamă din segmente diferite ale societății. Petru era pescar, Matei era vameș etc. Dintr-un grup eterogen Isus face în final   o grupare omogenă. Ucenicii cheamă la rândul lor alți ucenici. Filip a găsit pe Natanael, Andrei pe Simon Petru, În fața lor Isus face minuni, vindecări, le vorbește în pilde și le dă învățături, pentru ca ei să creadă în El și să poată duce Vestea Bună mai departe. Puterea și atributele lui Isus s-au manifestat pe tot parcursul lucrării și vieții Sale. Natanael[19] se credea autoștiutor dar Filip a spus doar atât : ”vino și vezi” care este cel mai important lucru pe care îl poate face un credincios. Dintre cei aleși, doi ucenici s-au îndoit, la început a fost Natanel și la sfârșit îl găsim pe Toma. Unul era sceptic iar altul necredincios. Dar amândoi ajung să mărturisească că Isus este fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel.

VINDECĂRI[20]. Puterea și atributele divine al lui Isus s-au manifestat și în procesul de vindecare a oamenilor, în diferite boli ale trupului dar a rămas prioritară vindecarea sufletului persoanei respective. Vindecarea orbului din naștere (Ioan 9) ia întărâtat pe fruntașii sinagogii, pe farisei. Isus îl vindecă pe slăbănogul de 38 de ani, care practic nu mai avea nici-o speranță. Vindecarea fiului unui slujbaș a fost o vindecare de la distanță. (Ioan 4) Un impact deosebit l-a avut învierea lui Lazăr, prin care mulți au crezut în El, dar alții au mers și au spus iudeilor ce a făcut Isus. Sindreul hotărește să îl omoare. (Ioan 11) Ura din partea lumii se conturează și mai mult.   Reluăm[21] puțin ideea privind cele trei vindecări. Un slujbaș împărătesc avea un fiu care era bolnav. El și-a pus credința pentru vindecarea fiului său. Se pare că dorea să vadă și o minune dar Isus face un lucru neașteptat ” Du-te, i-a zis Isus, ,,fiul tău trăieşte.„ Şi omul acela a crezut cuvintele pe cari i le spusese Isus, şi a pornit la drum” el primește confirmarea spuselor lui Isus și ”a crezut el și toată casa lui” Ioan folosește cuvântul semn. După vindecarea orbului din naștere Isus face afirmația “Eu sunt Lumina lumii” (8:12) și astăzi ca și atunci se crede că o boală sau un defect este un rezultat direct al păcatului, ( în gândirea din Vechiul Testament) în parte este adevărat, dar Isus spune că nu este așa ci ” ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Isus mai face un lucru în sensul că se atinge de ochii lui, iar orbul trebuia să asculte de Hristos pentru vindecare lucru pe care îl și face. Pe de altă parte iudeii aveau nevoie de o mărturie. Accentul cade pe Persoana lui Isus. Cum era de așteptat reacția oamenilor era diferită. Ziua de Sabat în care s-a făcut vindecarea a fost o pricină de poticnire pentru farisei. Pornind de la   un postulat greșit și concluzia este greșită (Isus nu este de la Dumnezeu). Iudeii insistă și fac presiuni asupra familiei orbului fără rezultat, dar orbul spune un lucru esențial ”eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” (Ioan 9:25). Mergem la al treilea caz, învierea lui Lazăr. El era frate bun cu Maria și Marta. Ele știau că Isus îl iubește pe Lazăr și doreau   ca să facă ceva să-l vindece. Dar Isus întârzie două zile în locul care se afla pentru că avea un motiv întemeiat. “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Când Isus ajunge în Betania Lazăr era în mormânt de patru zile. Moartea este o realitate a trupului. și este un lucru străin de natura omului. Cuvântul grecesc pentru înviere este “anastasis”, care înseamnă “ridicare în picioare”. Când vorbim despre suflet acesta trece dintr-o stare în alta. Din discuția dintre Marta și Isus ea recunoaște că el este Hristosul Fiul lui Dumnezeu. v.26 ”Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. …..” Aici iese în evidență divinitatea dar și umanitatea lui Isus : v.35 ”Isus plîngea”. Dar El a plâns pentru Lazăr dar și pentru aceea care erau vii. Și apoi a făcut minunea v.43…..”Lazăre, vino afară! ” și Lazăr a ieșit afară (44). Învierea lui Lazăr nu putea fi contestată. Dacă extindem puțin lucrurile Moartea și Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpi de bază ai creștinismului. (1 Cor.15:1-4). Soborul, saducheii iau atitudine la învierea lui Lazăr, pentru că ei nu credeau în înviere, dar erau numai justificări fără o bază în Scriptură. (v.53) ”Din ziua aceea, au hotărît să-L omoare”. Era începutul sfârșitului, dar și un nou început.

MINUNI. [22] Isus   face o serie de minuni și începe cu Nunta din Cana Galilei unde preface apa în vin. (Ioan 2) El înmulțește pâinile și satură o mulțime de 5000 de oameni. ( Ioan 6). În urma întâlnirii cu femeia samariteană la fântână se face o trezire religioasă în Samaria. (Ioan 4) Isus face vindecarea slăbănogului slăbănogului la scăldătoarea Betezda (Ioan 5). Prima înmulțire a pâinilor o găsim în (Ioan 6: 5:15). Ioan îl prezintă pe Isus mergând pe mare (Ioan 6). Isus participase la creație, aceasta îl recunoaște pe Isus ca și Creator și i se supune. În capitolul 8 Isus face afirmația că este înainte de Avram. El își proclamă atemporalitatea. În capitolul 9 Isus vindecă printr-o minune un orb din naștere. În Ioan 11 avem învierea lui Lazăr, iar în Ioan 21, ni se prezintă a doua pescuire minunată. Deși Isus a făcut vindecări și minuni într-un mod evident, evanghelistul Ioan ne spune că nu toți au crezut în El, nici măcar frații Lui. Totuși Isus a avut oameni care l-au iubit cum au fost ucenicii, Mari și Marta, Lazăr și alți la care Isus a vindecat trupul și sufletul. Dacă reluăm[23] puțin firul evenimentelor la nunta din Cana Isus își arată Slava Sa. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica oamenilor. Au fost 5 pâini și 2 pești, care au săturat 5 000 de oameni prin binecuvântarea lui Isus. Dar El face și afirmația că este ” pâinea vie” (Ioan 6:51). Întâmplarea le-a amintit evreilor de mana pe care au mâncat-o părinții lor în pustie, care le-a dat doar viață fizică dar erau morți spirituali.   Atunci când Isus se întâlnește cu femeia samariteană la fântână, El Fiu de Dumnezeu, ea o femeie de moravuri ușoare, observăm că Isus nu ține cont de poziția ei decăzută și stă de vorbă cu ea. Isus apelează la sentimente și la curiozitatea ei. Samaritenii erau așa de disprețuiți de evrei încât ei nici măcar nu treceau prin ținutul lor și îl ocoleau. Samaritenii [24] au rezultat din amestecarea iudeilor rămași cu popoarele deportate de asirireni, care cuceriseră Regatul de Nord, (722 B.C.) și care au amestecat credința iudeilor cu zeitățile lor, aveau o credință falsă generată de învățătură greșită dar așteptau și ei pe Mesia ca eliberator. Închinarea falsă a fost inițiată de împăratul Ieroboam când s-a rupt împărăția lui Solomon în 951 B.C. Ea recunoaște în Isus pe Mesia, și în urma celor spuse de ea în cetate se produce o trezire spirituală. Este o minune care nu izbește privirile. Isus face afirmația că El este apa vie ( Ioan 4:14) Tot[25] în acest capitol la minunea vindecării fiului unui slujbaș împărătesc este scoasă în evidență credința tatălui și puterea lui Isus. La minunea vindecării ologului de 38 de ani, după ani de așteptare și dezamăgiri, el se întâlnește cu Isus. Era o zi de sabat. Isus spune “Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Ruptura cu conducători religioși ajunge la final. Ei au înțeles că Isus se face egal cu Dumnezeu și au decis să îl omoare. Isus mai spune un lucru important celui vindecat. ”să nu mai păcătuiești” (Ioan 5:14). În Ioan 6 se prezintă prima înmulțire a pâinilor, o matematică complet diferită de a noastră. Isus binecuvântează și înmulțește. Aici se poate face o observație în sensul că lucrarea lui Dumnezeu (v. 29) nu constă numai în ceea ce a poruncit Dumnezeu, ci și în ceea ce a lucrat El. Mulțimea recunoaște în Isus prorocul mult așteptat. Isus face afirmația că ”El este pâinea vieții” (Ioan 6:35). Tot în Ioan 6 Isus umblă pe mare și trece peste orice lege naturală pentru că la Creație El era acolo. Episodul cu femeia prinsă în preacurvie, (Ioan 8), demonstrează de fapt că iudeii nu voiau neapărat să arunce cu pietre în femeie ci în Isus. Interesant este și faptul că bărbatul în cauză lipsea. (Lev. 20:10)?   Cerința care trebuia îndeplinită pentru a judeca pe altul este lipsa celor care judecă de a nu avea păcat. Dar Isus nu a venit să judece ci să mântuiască (Ioan 3:17). Atitudinea lui Isus arată scopul mântuitor al Lucrării Sale, pentru că și ea are posibilitatea de a primi iertarea. Isus de fapt pune Crucea lui între femeie și păcatul ei. Întrebarea care o pune Isus este profundă : ”cine nu are păcat…..”. La minunea vindecări orbului din naștere (Ioan 9) apar diferite probleme datorită convingerilor curente la acea dată evreilor din învățătura Vechiului Testament, cu privire la reâncarnare, ereditate, (Exod 20:5), la păcatul lui Adam, un copil putea să păcătuiască înainte de naștere (vezi Iacov şi Esau). O problemă este faptul că Isus nu ține Sabatul, care este mai important în postura de ritual religios ca și omul. Starea orbului se aseamănă cu starea oamenilor de astăzi pentru că sunt în afara Templului (nu în prezența lui Dumnezeu), orbi și incapabil să vadă mântuirea prin Hristos, născuți în păcat, în imposibilitatea de a fi ajutați de alți oameni, și în postura de cerșetori pentru că mântuirea este un dar. Orbul [26] știa că este orb, a crezut și a primit mântuirea, dar fariseii nu admit acest lucru, dar lumina a scos în evidență orbirea lor. De asemenea fariseii trag concluzia falsă că Isus nu este de la Dumnezeu. Isus face o afirmație importantă. (Ioan 9:5) ” ……. Sunt Lumina lumii.” Dacă mergem mai departe la Învierea lui Lazăr (Ioan 11), primim răspunsul la o întrebare importantă pe care iudeii au pus-o lui Isus : ”Cine ești Tu ? ” Răspunsul este ”Isus i-a zis: „Eu Sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”. (Ioan11:25)  Știința nu poate face nimic în fața morții. Singura soluție pentru vrășmașii lui Isus rămâne crima (v. 53). Minunea învierii lui Lazăr a fost un semn care a arătat spre Isus a faptului că El este învierea și viața (pârga celor adormiți (1Corinteni 15:20).  Ultima minune relatată de Ioan este pescuirea minunată la marea Tiberiadei (Ioan 21) și era după momentul Învierii lui Isus Hristos. Ucenicii îl recunosc pe Domnul doar după ce prind pește. După cină ucenicii stau împreună cu Domnul iar convorbirea cu Petru este edificatoare. Petru recunoaște eșecul lui, baza dragostei lui a fost așa de slabă că el se rușinează de ea iar Isus îi dă o sarcină grea : “Paşte oile Mele!”.

ÎNVĂȚĂTURI[27]. Isus dă o serie de învățături ucenicilor și mulțimilor care îl înconjurau. El face afirmații despre el însuși, care au stârnit reacții negative și violente în rândul cărturarilor și a fariseilor. Printre alte lucruri Isus învață și despre închinare. Ea nu se face nici la Ierusalim, nici sus pe munte (Dan și Betel), ci în duh și adevăr. (Ioan 4:24)  Isus nu se adresează numai ucenicilor, ci și iudeilor și neamurilor care îl ascultau. Isus avertizează ucenicii asupra faptului că reacția lumii față de El și față de aceea care îl vor urma va fi una de ură și violență. (Ioan 15:20) Ei vor fi prigoniți, dar li se va trimite un Mângăietor, pe Duhul Adevărului, care îi va ajuta și îi va călăuzi. (Ioan 16:13) Păzirea poruncilor este strâns legată de sentimentul de dragoste pe care îl are cineva față de Isus. Porunca include dragostea frățească și Isus îi numește pe ucenici prietenii lui. Isus mustră pe aceea care îi aduc pe femeia prinsă în preacurvie (Ioan 8). El vorbește despre adevărata slobozenie, care se găsește în Dumnezeu. Acei oameni care au ca Tată pe Dumnezeu, sunt liberi și nu mai sunt robi ai păcatului. Isus a fost puternic în fapte și cuvinte prin exemplu personal. Ioan îl prezintă pe Isus ca o pildă de smerenie prin faptul că s-a încins cu un ștergar și spală picioarele ucenicilor. În contrast să ne aducem aminte că El era Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat. Dacă [28] reluăm puțin firul ideilor, Isus devine un personaj controversat, și aversiunea față de El se răspândește tot mai mult. De fapt a început perioada de declin în Lucrarea și viața Sa. La sărbătoarea corturilor evreii trăiau o săptămână în corturi, care era un simbol și o aducere aminte a faptului că au rătăcit în pustie pe vremea lui Moise. Apa din templu reamintea faptul că Dumnezeu le-a dat apă în pustie din stâncă (Exod 17).   Isus folosește aceste simboluri, prin care arată că a bea și a crede este același lucru (Ioan7:38). În discuția pe care Isus o poartă cu Nicodim, un fruntaș al iudeilor, el nu înțelege aspectul spiritual al Nașterii din Nou (sau de sus), iar acest lucru este o necesitate.   Dar înainte Hristos trebuia să fie înalțat pe Cruce, iar lucrurile pot fi împinse mai departe pentru a înțelege   aspectul omului nou : 2 Corinteni 5:17  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. În episodul din Ioan 13, în care Isus spală picioarele ucenicilor dincolo de pilda de smerenie, se găsește o semnificație mai adâncă. Înțelesul spiritual este acela că Isus curăță păcatele omenirii întregi pentru a se putea realiza părtășia cu El. fără această spălare de păcate nimeni nu poarte să aparțină lui Isus Hristos. Acest episod s-a petrecut în ultima noapte petrecută cu ucenicii înainte de Cruce. Dorința de a fi mai mare îi chinuia pe ucenici, aspect relatat în celelalte evanghelii. Acum este necesară o   privire la vindecări, minuni și învățături în sensul că ele se împletesc și se suprapun în mod armonios în Lucrarea lui Isus Hristos.

6).CRUCEA

Așa[29] cum s-a amintit mai dinainte lucrarea de căpetenie a lui Isus a fost Crucea. În Ioan 3: 14-15 Isus face referire la Moise și șarpele de aramă care a fost înălțat în pustie, ”tot așa și, trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, 15  pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Această lucrare pornește din inima lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea că și-a dat Fiul ca să moară pentru ea (Ioan 3:16). Vine un moment în viața ucenicilor când aceștia îl recunosc în persoana lui Isus pe Mesia. (Ioan 6). Datorită faptului că Isus era urât de iudei, farisei, cărturari, El a călătorit în Galileia, Pereia și în final la Ierusalim. Lucrarea lui Isus a cunoscut un grad de popularitate, apoi intră în declin, datorită conducătorilor religioși ai vremii, și culminează cu Moartea pe Cruce.   Au fost mai multe încercări de prindere a lui Isus dar nereușite pentru că nu-i sosise încă ceasul. Dar vremea se scurta, iar Isus începe să vorbească tot mai mult despre Moartea și Învierea Sa. În timpul evenimentelor ce vor urma grupul ucenicilor se va risipi, iar Petru se va lepăda de El. Un moment important din viața lui Isus pe care evanghelistul Ioan îl sesiziază este atunci când cere Tatălui să fie proslăvit și se roagă pentru ucenici să nu fie luați din lume ci păziți de Cel Rău, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. (Ioan 17:15) Dacă[30] ne uităm în Ioan capitolul 19 vedem cum s-au desfășurat evenimentele. Isus își duce Crucea la locul zis ”al căpățânii”, chemat în limba ebraică Golgota și este răstignit între doi tâlhari. Astfel se împlinește prorocia din Psalmul 94:20-21. Ioan ne dă doar câteva detalii despre răstignire, dar a menționat locul. Prin   specificarea locului în care a fost răstignit, Ioan ne indică o profeție din Vechiul Testament ”afară din tabără” (Evrei 13:12). Inscripția pe care o face pilat este de mare importanță ” Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor„ (INRI). Inscripția a fost scrisă în trei limbi, evreiește, în latină și în greacă. Ebraica era limba poporului evreu, iar latina și greaca erau limbi de circulație universală și în modul acesta lumea a aflat Vestea ce Bună. Iudeii au cârtit cu privire la inscripție, dar Pilat nu o schimbă. Prin faptul că soldații au tras la sorți pentru cămașa lui Hristos, în mod neintenționat au împlinit o profeție din Psalmul 22:18. Nu știm ce s-a întâmplat în acele ore de întuneric, dar acceptăm prin credință faptul că avem iertare prin Moartea lui Isus pe Cruce. Isus Hristos încredințează pe mama lui ucenicului preaiubit. El se adresează folosind cuvântul [31] ”femeie”, ca și la Nunta din Cana Galileii, fapt care indică o schimbare în relația dintre Fiu și mamă. Pe Maria o regăsim în Fapte 1:14, unde se roagă alături de ceilalți ucenici. Vasul cu oțet și expresia ”s-a isprăvit” indică faptul că Scriptura a fost îndeplinită. Există în Vechiul Testament capitole care se referă în mod special la răstignire. (Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Levitic 16) Răscumpărarea fusese încheiată (Ioan17:4). Moartea lui Isus a fost dovedită prin faptul că la străpungerea coastei cu o suliță a ieșit sânge și apă (v.34 ). În Psalmul 34 :20, se face referire la faptul cu nici un os nu va fi sfărâmat. Profeția lui Zaharia 12:10, nu s-a împlinit încă. Moartea[32] lui Isus este importantă pentru că a fost reală si a completat lucrarea de ispășire (Ioan 19:30), de asemenea este de o valoare inestimabilă (1 Ioan 2:2). ea a fost ispășitoare (1 Ioan 2:22). Răscumpărarea este universală in valoarea si suficiența ei (1 Ioan 2:2; adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu există păcat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poată acoperi. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficientă. Deșii ieșim puțin din Evanghelia lui Ioan, Pavel sumarizează și dă o definiție Evangheliei. “V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor.15:3-4). Acestea sunt datele centrale ale Evangheliei lui Isus Hristos.   La aproape 2 000 de ani de atunci aceasta continuă să fie singura nădejde a omenirii.

7). ÎNVIEREA

Gloria lui Isus[33] ne este arătată prin faptul că a înviat din morți. Învierea a fost o surpriză chiar și pentru ucenici, care teoretic știau acest lucru. Petru și Ioan au văzut mormântul gol și au crezut. (Iaon 20:8) Isus se arată Mariei, ucenicilor și lui Toma. Evanghelistul Ioan ne relatează arătarea la marea Tiberiadei, la Cuvântul Lui ucenicii aruncă mreaja în partea dreaptă și prind o mulțime de pești. (Ioan 21:6) Isus îi numește pe ucenici copii. Maria[34] când vede mormântul gol se gândește la furt, dar și coducătorii religioși se gândesc la același lucru și chiar plătesc pe soldații romani pentru a susține această variantă. Petru și Ioan fug la mormânt, dar nu se așteptau să găsească pe cineva în viață, ei voiau să caute trupul Domnului Isus Hristos. Ei au văzut mormântul gol (doar fâșiile de pânză, ”ele erau ca o carcasă”), și au crezut. Aceasta este învierea! Mai erau detalii importante ca ștergarul, care a fost făcut sul. Verbul [35] folosit în limba greacă pentru a vedea, însemnă a percepe, a înțelege. Sensul este că au văzut și au cunoscut faptul că Isus Hristos a înviat dar în mod paradoxal ” tot nu pricepeau”. Maria experimentează o complexitate de stări sufletești. Ea iubește pe Domnul Isus, îl caută, dar dragostea trebuie să fie dublată de credință, și ea nu credea că Isus a înviat. Ea vorbește cu Isus dar nu îl recunoaște. Maria era concentrată asupra suferinței ei. Nici întâlnirea cu îngerii nu au ajutat-o în necredința ei. Doar când Isus o strigă pe nume ea îl recunoaște. El spune Mariei să nu îl țină în greacă ”haptomai -“, nu te agăţa, nu te ţine de mine”.  El o trimite să spună ucenicilor că se suie la Tatăl și ea a făcut așa. În versetul 19 Isus se arată ucenicilor, încuiați și ascunși de frica iudeilor și folosește expresia ”Pace vouă.” Isus a apărut în Trupul Glorificat, care nu se supune legilor fizici și ei l-au cunoscut pe Domnul. El le-a arătat mâinile și coasta Sa. Isus folosește expresia Cum M’a trimes pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi.” Apoi le Duhul Sfânt, și au fost înzestrați cu putere de sus. În versetul 23 care este greșit interpretat, (succesiunea apostolică), El nu   le încredințează ceva care stă nu numai în puterea lor, pentru că Lui ia fost încredințată iertarea păcatelor, ci mai degrabă le încredințeză vestirea Evangheliei și a iertării păcatelor în Numele Lui. Dacă ne uităm în Noul Testament nu întâlnim nici un moment în care ucenicii sau Pavel iartă păcatele. Toma nu Era cu ei. După opt zile se reîntâlnesc iarăși, și din nou Isus se arată ucenicilor. Isus îl îndeamnă să vadă rănile Sale, și ”nu fi necredincios, ci credincios”, iar Toma face o mărturisire de credință : ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!„. Problema în esența ei este inima omului. Dumnezeu va ilumina întotdeauna inima unui om sincer. Isus Hrisos face o completare ”Ferice de ceice n’au văzut, şi au crezut.”. Versetul 31 este Cheia evangheliei. ”Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Acesta este scopul pentru care Ioan scrie Evanghelia. Cap 21 din Evanghelie este ca și un epilog. Isus Hristos se arată la marea Tiberiadei. Ucenicii erau un grup eterogen, în care fiecare ne găsim corespondență. Petru împreună cu o parte din ucenici se duc la pescuit, dar toată noaptea nu prind nimic. La țărm îl văd pe Isus dar nu l-au recunoscut. Isus li se adresează cu apelativul ” ,,Copii….. aveţi ceva de mîncare?„ De asemenea îi îndeamnă să arunce mreaja în partea dreaptă. Ei ascultă și prind o mulțime de pești și abia în momentul acela îl recunoc pe Isus Hristos. Petru s-a încins cu haina și s-a aruncat în mare dar ceilalți ucenici așteaptă să ajungă la țărm. Acolo găsesc totul pregătit pentru a mânca. Acesta este ultima minune relatată a lui Isus după Înviere. O observație interesantă este faptul că Isus folosește același material cu care operează oamenii pentru a face minuni ca, cănile goale, pâinea, peștii. Chiar și în eșecuri credicioșii sunt ținuți de puterea lui Dumnezeu. Urmează dialogul dintre Petru și Isus Hristos. Întrebarea cheie pusă lui Petru care se lepădase este ”mă iubești?”, care se repetă de trei ori iar în urma răspunsului dat de Petru îl însărcinează în mod gradat cu ceva. Aici dragostea este cuvântul suprem. După aceste cuvinte îi arată lui Petru ce fel e moarte îl așteaptă ” Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai tânăr,…..”. Isus Hristos trebuie să fie Domnul minții noastre, a inimii și a voinței. Ioan nu exagerează când vorbește despre Lucrarea lui Isus în lume în versetul 25, fiindcă este o lucrare măreață care înseamnă Crucea și Învierea din morți, și este Mântuitorul întregii lumi. Această ultima parte înseamnă Glorificarea lui Isus.

8). ESCATOLOGIE

După căderea[36] în păcat omului i s-au întâmplat trei lucruri: Omul a murit față de Dumnezeu, Nu a mai avut părtășie cu Dumnezeu, Nu l-a mai cunoscut pe Dumnezeu. Isus Cristos reface aceste trei lucruri prin   reconciliere, iluminare și regenerare. Acesta este adevărul unei noi epoci. Duhul Sfânt în Vechiul Testament a fost cu unii oameni în mod sporadic, dar astăzi El este în cei care sunt credincioși. În Evanghelia după Ioan[37] prezentul este împletit cu viitorul. Dacă citim Ioan 1:1-3, evanghelistul ne aruncă în atemporalitate. Isus Hristos revine iarăși prin prezența Duhului Sfânt. Pe de altă parte cine este în prezența Fiului este părtaș la viață veșnică. Evanghelia lui Ioan vorbește despre venirea viitoare a Fiului ( 14:3 și 21:23), cât și despre judecata viitoare a omenirii. (Ioan 5: 25-29) În   aspectul escatologic Isus privește la Biserică după glorificarea Sa. El promite ca va venii la Biserică în Persoana Duhului Sfânt. El vine[38] la indivizi ( Ioan 7: 37-39 ), și la Biserică ( Ioan 15:26…..16: 7-11), iar funcția Sa este să ia locul Domnului Isus Hristos” alt mângâietor” Sfătuitor”. și să Îl glorifice. De asemenea Evanghelia lui Ioan proclamă și Parousia cât și Judecata din Escaton, care vine asupra tuturor oamenilor (Ioan 5). Isus Hristos[39] face afirmația faptului că judecata va fi dată Fiului. Isus Hristos a venit prima oară ca și Mântuitor, și va reveni a doua oară ca și Judecător. În ambele ipostaze El se identifică cu Tatăl ” Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes.” De asemenea El face afirmația a faptului că cei care sunt credincioși ” au viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”, și folosește timpul prezent. De fapt El a făcut trei afirmații cu privire la El : Isus este Dumnezeu (v. 19); El învie morţii (v. 21); El va judeca toţi oamenii (v. 22). În versetele următoare El va ruga pe Tatăl să trimită un Mângăietor ” paraclet”,care să rămână cu ei în veac. El se numește și Duhul Adevărului, pe care lumea îl respinge, dar credincioșii îl cunosc, rămâne cu ei dar și mai mult locuiește în credincioși. Este folosit cuvântul ”allos”, care înseamnă de același fel, adică ca și Domnul Isus, de aceași natură cu El. Duhul Sfânt poate fi perceput doar cu ochii spirituali. El învață pe credincioși adevărurile din Biblie, El a fost în lume, dar Isus spune că acum ” El este în voi”. O afirmație profundă este și “Voi în Mine şi Eu în voi”, care înseamnă mântuire și sfințire în viața creștină aici pe pământ. Dumnezeu îi vede pe oameni în două feluri : în Hristos sau în afara Lui. Pavel spune “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

9). CONCLUZII

Pentru că am intrat la început în suficiente detalii cu privire la Evanghelia lui Ioan ne rezumăm a spune că din cele patru evanghelii, în Evanghelia lui Ioan se simte cel mai bine aspectul dragostei şi a iubirii lai Dumnezeu faţă de oameni dar şi al lui Ioan faţă de semeni, credincioşii şi bisericile cărora li se adresează. Ea a fost şi este apreciată de numeroşi comentatori sau cititori ai Bibliei. Ca şi aplicaţie practică, Evanghelia lui Ioan conţine numeroase învăţături cu privire la   Evanghelizare de la om la om,   atitudinea pe care trebuie să o avem când pierdem pe cineva din familie, dar şi aspecte de doctrină, care ne ajută să combatem învăţăturile false care atacă divinitatea lui Hristos. Evanghelia este o Revelaţie şi încă de la primele versete Ioan ne aruncă în atemporalitate. Astfel Isus este prezentat în ipostaze, care se adună şi se resping în acelaşi timp şi se formează o imagine complexă despre Isus Hristos, care era de la Început, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, dar şi mai mult Cuvântul era Dumnezeu. Aspectul unirii lui Isus cu Tatăl, nu poate fi neglijat. De fapt problema se clarifică problema în (Ioan 1:14)  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Cuvântul care s-a făcut Trup este Isus Fiul lui Dumnezeu, Mielul care ridică păcatul lumii, care a îmbrăcat formă umană ca să poată muri, dar a rămas divin pentru ca moartea lui să fie universală. Învierea lui Isus a fost posibilă prin faptul că a fost Om şi Divin în acelaşi timp şi nu a avut păcat. În mod paradoxal El care a fost La creaţie, „infinitul care s-a îngrădit la un timp determinat”, a coborât printre noi, o omenire căzută în păcat, iar omul păcătos, creaţia Sa, l-a Răstignit ca să moară, pentru ca tot noi oamenii să avem în El iertarea păcatelor şi viaţă veşnică. Isus a fost o lumină şi viaţa în întunericul acestei lumi şi aşa trebuie să fie şi credincioşii. Noi ştim faptul că Ioan Botezătorul şi Isus Hristos au predicat acelaşi mesaj al pocăinţei. Ioan s-a identificat în mod corect şi şi-a văzut micimia faţă de Isus iar contrastul dintre cele două persoane este nespus de mare. Liderii religioşi din timpul acela vor să-l identifice pe Ioan cu Ilie, conform tradiţiei şi învăţăturilor rabinice, dar Ioan îi contrazice. Exista o speranţă mesianică în timpul acela dar deformată de tradiţie despre venirea lui Mesia, care era perceput ca şi un eliberator terestru de majoritatea evreilor. Ioan aduce în discuţie şi botezul cu foc care însemnă judecata lui Dumnezeu El recunoaşte în Persoana lui Isus „ Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Ioan a predicat prima dată, Mesajul Evangheliei şi deşi a avut dovezi clare că sus este Fiul lui Dumnezeu, a avut momente de îndoială şi incertitudine că sus este Mesia iar Isus îi răspunde cu Scriptura şi confirmă acest lucru, de asemenea îi întăreşte credinţa în timp ce Ioan era în temniţă, ca mai târziu să fie executat. Ioan în Evanghelia Sa ne prezintă aspecte importante ale divinităţii lui sus ca apa vieţii, pâinea, calitate de păstor, uşa, lumina, învierea şi viaţa, adevărata viţă. De asemenea se aduce în discuţie un element esenţial din viaţa omului care este Naştere din Nou (sau de sus), fără de care omul nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. La fel s-a amintit cele două naturi a lui Hristos,   Om şi Dumnezeu în acelaşi timp care au fost necesare pentru ca mântuirea să fie realizată. Elementul principal este Crucea şi Învierea, care l-a validat a fi fără păcat şi care sunt stâlpii de bază ai creştinismului. De asemenea din postura de Miel, după Înviere Hristos este Mare Preot, şi mijlocitor, care stă la dreapta Tatălui. El va revenii în Escaton în postura de Leu ca Judecător. Atunci când ne referim la lucrarea Fiului, punctul culminant a fost Crucea. Hristos a început lucrarea la 30 de ani, în care a dat învăţături, a făcut semne şi minuni şi a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu. Liderii evreilor din timpul acela s-au opus lui Isus Hristos, până la extremă în care au cerut pedeapsa cu moartea. Fiind sub ocupaţie romană, nu aveau dreptul de condamnare la moarte şi cazul a ajuns înaintea lui Pilat. El încearcă să scape de răspundere, dar nu poate şi în mod paradoxal mulţimea este acea care dă verdictul, dar în acelaşi timp nu Isus este judecat ci poporul evreu şi Pilat. De fapt evreii au împlinit profeţiile din Vechiul Testament cu privire la Isus Hristos, Mesia. Când Isus începe lucrarea îşi alege ucenici ca discipoli care să ducă învăţătura mai departe, lucru pe care şi îl fac. Tradiţia spune că doar doi sau trei ucenici mor de moarte bună, iar ceilalţi sunt martirizaţi. Dintr-un grup eterogen al ucenicilor în final rezultă o unitate a cestora, care recunosc în Isus pe Hristosul, Mesia. Dar mai face un lucru extrem de important amintit de apostolul Pavel Galateni 3:28  Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus. Astfel toate barierele cad ca și creștin, având pe Isus Mântuitor și Domn. Isus face de-a lungul lucrării Sale o serie de vindecări din compasiune faţă de oameni şi pentru a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu. Dar în afara trupului omenesc Isus vindecă cei mai important, sufletul omului. După vindecare, Isus leagă acest proces de calităţile Sale divine, iar după vindecarea orbului face afirmaţia că „Isus lumina lumii”, sau la învierea lui Lazăr, El spune că este „calea, adevărul şi viaţa”. La fel Isus face minuni cu acelaşi scop ca şi vindecări. Procedează la fel şi în cazul minunilor, şi leagă puterea semnele şi minunile de calitatea divină de Fiu de Dumnezeu. După întâlnirea cu femeia din Samaria, acolo se face o trezire religioasă, iar după îmulţirea pâinilor Isus spune că „El este pâinea vieţii”. Umblarea pe mare contrazice toate legile naturii, pentru că la Creaţie Isus a fost acolo. O problemă ridicată în mod artificial de farisei este femeia prinsă în curvie, care trebuia să fie omorâtă cu pietre dar bărbatul lipsea, iar Isus îşi prezintă calitatea de a ierta şi de a mântuii. De asemenea în faţa morţii noi nu putem face nimic, dar Isus îl învie pe Lazăr. Acesta este şi un semn pentru că Isus a murit şi a fost înviat şi este „pârga celor adormiţi, şi vom învia şi noi. Problema în care în mod voit se împiedecau liderii din timpul acela este faptul că Isus făcea semne şi minuni în ziua de sabat. Ultima minune relatată de Ioan este pescuirea minunată în care ucenicii îl recunosc pe Domnul, abia după ce prind peşte. Isus dă ucenicilor o serie de învăţături pe care ucenicii şi mai târziu creştinii să le pună în practică. Afirmaţiile pe care Isus le face la Persoana Sa produc reacţii negative în rândul mai marilor religioşi. Reacţia lumii se va răsfrânge şi asupra creştinilor. El vorbeşte despre adevărata închinare care se face „în duh şi adevăr”. Isus vorbeşte despre dragoste şi iubire, smerenie şi trimiterea unui Mângâietor. Se atinge aspectul apei, care simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu, şi apa primită de poporul Israel în pustie, botezul în care sunt prezente toate cele trei Persoane din Trinitate. Se aduce în discuție aspectul Naşterii din Nou, condiţia omului de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Crucea va fi apogeul lucrării lui Isus Hristos. Elementul Crucii ca mijloc de salvare a omenirii a pornit din inima lui Dumnezeu, cu acceptarea Fiului, şi ajutorul Duhului Sfânt. Ioan face a paralelă dintre Şarpele ridicat în pustie şi Răstignirea lui Hristos. El se roagă Tatălui ca ucenicii să fie păziţi de Satana. Răstignirea este apogeul lucrării lui Hristos, şi urmează a fi glorificat prin Înviere şi Înălţare la cer. În momentul Răstignirii, grupul de ucenici se risipeşte, cu excepţia lui Ioan şi a lui Peru care se leapădă de El. Este menţionat locul răstignirii „ în afara taberei” şi inscripţia de pe Cruce scrisă în trei limbi. Moartea lui Isus Hristos a fost dovedită în momentul când a fost străpuns de suliţa romană. Moarea lui a fost ispăşitoare pentru întreaga omenire. Învierea lui Isus a fost o surpriză şi uimire pentru ucenici deşi li s-a spus anterior acest lucru, dar mai ales pentru Satana care nu credea că va fi învins în felul acesta. Maria, ucenici se gândesc la furtul trupului lui Isus şi nu la învierea. În mod paradoxal mai marii norodului adoptă aceeaşi poziţie care se menţine şi ulterior. Isus se arată ucenicilor şi îi înzestrează cu Duh Sfânt dar îi trimite aşa cum El a fost trimis de Dumnezeu. Isus se arată şi lui Toma care face o mărturisire de credinţă. În momentele de îndoială şi incertitudine, după învierea ui Isus, din viaţa ucenicilor ne regăsim fiecare dintre noi, dar aceste obstacole trebuie să fie trecute. Ultima arătare a lui Isus descrisă de Ioan este episodul de la marea Tiberiadei şi chiar şi atunci, ucenicilor le trebuie o anumită perioadă de timp pentru a-l recunoaşte pe Domnul. Petru primeşte o lecţie de smerenie. Evanghelia lui Ioan are şi un aspect escatologic. Încă de la început Ioan îl prezintă pe Isus ca şi atemporal, o persoană în care este inclus trecutul prezentul şi viitorul. Isus promite un Mângăietor, dar şi faptul că va judeca lumea. La fel în mod paradoxal ”El este în noi şi noi în El” De asemenea este atins aspectul Trintăţi în momentul botezului lui Isus, când se aude vocea Tatălui din cer, Duhul Sfânt în chip de porumbel și Isus în apa botezului, moment care iarăşi îl plasează pe Isus în afara timpului. Puterea de a învia morţii îl face egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.   Dacă este să recunoaştem cu sinceritate Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază ai creştinismului care înseamnă viaţă veşnică Amin.

10). BIBLIOGRAFIE

 SCURTĂ INTRODUCERE BBLICĂ   de ERNEST AEBI, Editura Lumina Lumii

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

 O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Dicționar Biblic, Editura ” Cartea Creștină” Oradea 1995

Ardelean Viorel

[1] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

[2] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[4] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

[7] Ardelean Viorel

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] Ardelean Viorel

[10] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Ardelean Viorel

[12] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[13] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] Ardelean Viorel

[15] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[16] Ardelean Viorel

[17] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[18] Ardelean Viorel

[19] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[20] Ardelean Viorel

[21] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[22] Ardelean Viorel

[23] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[24] Ardelean Viorel

[25] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[26] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[27] Ardelean Viorel

[28] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[29] Ardelean Viorel

[30] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[31] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[32] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[33] Ardelean Viorel

[34] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[35] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[36] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[37] Ardelean Viorel

[38] Dicționar Biblic   pag 587

[39] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

SARGON

download

SARGON. Sargon. (În ebr. sargon; LXX Arna; asir. Sarru-ukin, „(dumnezeul) a stabilit domnia”, a domnit peste Asiria între 722-705 î.Cr. Domnia sa este cunoscută în mult mai multe detalii din inscripţiile din palatul său din Khorsabad, construit între 717-707 î.Cr., din textele istorice şi din scrisorile descoperite la Ninive şi Nimrod. Deşi el este menţionat nominal numai o singură dată în VT (Isaia 20:1), campaniile sale în Siro-Palestina au o mare importanţă în înţelegerea cadrului istoric al prorocilor lui Isaia.

Sargon îşi atribuie cucerirea Samariei, care a fost asediată de precursorul său Salmanaser al V-lea timp de 3 ani (2 Împăraţi 17:5-6), până la moartea acestuia la 20 decembrie 722 î.Cr. sau 18 ianuarie 721 î.Cr. Probabil că Sargon a sfârşit această operaţiune militară şi apoi s-a grăbit înapoi spre Asiria pentru a pune mâna pe tron. Deşi a avut acelaşi nume regesc ca şi eroicul Sargon I de Agade (cca. 2350 î.Cr.; *ACAD; *NIMROD), există dovezi că el a fost succesorul de drept şi nu un uzurpator.

În primele luni ale domniei a fost confruntat cu o criză domestică majoră ce n-a putut fi potolită decât după acordarea unor privilegii cetăţenilor oraşului Assur.

În primăvara anului 720 î.Cr. el a pornit împotriva caldeanului Marduk-apla-iddina II (*Merodac-Baladan), care a pus mâna pe tronul Babilonului. În bătălia nedecisivă de la Der a oprit avansarea armatelor triburilor elamiţilor şi arabilor care veniseră în ajutorul lui Merodac, dar din pricina tulburărilor din V, Sargon a trebui să plece lăsându-l pe Marduk-apla-iddina ca rege al Babilonului (721-710 î.Cr.).

În partea de V, Yaubi di al Hamatului a preluat conducerea coaliţiei anti-asiriene în care au intrat Damascul, Arpad, Simirra, Samaria, şi posibil şi Hatarikka. În partea a doua a anului 720, Sargon a pornit marşul împotriva acestor aliaţi pe care i-a înfrânt la Qarqar, în N Siriei, readucând aceste cetăţi la statutul de vasale ale imperiului, după care a înaintat împotriva cetăţii Raphia unde l-a înfrânt pa Hanun al Gazei care s-a răsculat în fruntea unor forţe egiptene. Această interpretare este ca urmare a identificării lui *So sau Sib’e (2 Împăraţi 17:4) ca fiind termenul evreiesc pentru lider, conducător (re e) şi nu un nume propriu al unui împărat egiptean (JNES 19, 1960, p. 49-53) sau fiind împăratul din Sais (s’w= So; BASOR 171, 1963. p. 64-67).

În timpul acestor operaţiuni militare, Isaia a avertizat Iuda că nu era recomandat să participe la această coaliţie, şi nici nu se putea încrede în egipteni, ilustrându-şi mesajele sale prin căderea Carchemeşului, Hamatului, Arpadului, Samariei şi Damascului (Isaia 10:9). În drumul său de întoarcere din Egipt, Sargon a deportat o mare parte din populaţia Samariei, cetate pe care a început s-o rezidească pentru a fi capitala provincei asiriene, Samaria. Procesul de repopulare a oraşului cu străini a durat câţiva ani şi pare să fi continuat şi în timpul domniei lui Esar-Hadon (Ezra 4:2).

În anul 716 î.Cr. Sargon şi-a trimis comandantul armatelor sale (turtan; „*Tartan”) împotriva arabilor din Sinai. Aceasta a condus la primirea unui tribut din partea faraonului Shilkanni (Osorkon al IV-lea) al Egiptului şi din partea reginei arabilor, Samsi. În ciuda acestor succese ale asirienilor, populaţia din Aşdod l-au îndepărtat pe conducătorul lor numit de asirieni, Ahimetu, cu un uzurpator al tronului pe nume Iadna (sau Iamani) care a iniţiat o nouă ligă siro-palestiniană împotriva Asiriei, cu siguranţă contând pe ajutorul egiptean. În anul 712 î.Cr. acelaşi turtan a fost trmis în fruntea armatei împotriva Aşdodului (Isaia 20:1), pe care l-a readus la statutul de provincie asiriană. Întrucât Azaqa (Azeqah sau Tell es-Zakariye) de la graniţa cu Iudea, în apropiere de Lachiş a capitulat în urma acestei campanii, se poate vedea cum Iudea bucurându-se încă de o independenţă fragilă, a scăpat ca prin minune de a nu fi invadată. Iamani s-a refugiat în Nubia pentru ca apoi să fie extrădat Ninivei de către Shabaka, domnitorul Nubiei.

Pe alte fronturi, Sargon a repurtat mai multe victorii, înfrângându-i pe Mannaeans şi Rusas ai Urartului în 719-714 î.Cr., şi încorporând Carchemişul ca şi centru al provinciei. În 710 şi 707 î.Cr., după un raid întreprins în Media pentru a neutraliza triburile locuitorilor dealurilor, Sargon a înaintat încă o dată împotriva lui Merodac-Baladan, care a fugit în Elam. Sargon şi-a petrecut ultimii ani suprimând revoltele din Kummukh şi Tabal (unde a fost ucis în timpul unei lupte). L-a succedat fiul său Sanherib în 12 Ab. 705 î.Cr. Faptul că „nu a fost înmormântat în casa sa” a fost atribuit politicii sale pro-babiloniene, urmată de păcatul că „a dat mâna cu zeul Bel (Marduk)” în vremea când era rege al Babilonului în 709 î.Cr.

BIBLIOGRAFIE

  1. Tadmor, „The Campaigns of Sargon II of Assur”, JCS 12, 1958, p. 22-40, 77-100; H. W. F. Saggs, înIraq17, 1955, p. 146-149; 37, 1975, p. 11-20; D. J. Wiseman, DOTT, p. 58-63.

D.J.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sargon_4.html

ESTE ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA CU ADEVĂRAT CREŞTIN? De Wallace şi Carole Slattery

download

ESTE ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA CU ADEVĂRAT CREŞTIN?

 De Wallace şi Carole Slattery

Adventiştii cred că ei sunt Singura Religie Adevărată, ultimii Creştini. În cele din urmă, nu sunt ei cei care ţin toate cele Zece Porunci şi au „Mărturia lui Hristos” [profetul lor Ellen White].

După ce am descoperit adevărul mârşav despre plagiatul lui Ellen White în 1980, am început să cercetăm relaţia Adventismului cu creştinismul. Ne-a luat ani de zile, dar la mijlocul anului 1990 am simţit că am ajuns la miezul acestei relaţii. Pentru că teologia Adventistă este foarte asemănătoare cu o ceapă: ea poate fi strălucitoare şi atrăgătoare în exterior, dar straturile interioare devin progresiv mai tari şi mai clasificate până când devin de nesuferit.

Totul se reduce la aceasta: Care sunt caracteristicile fundamentale de identificare care disting creştinismul de toate celelalte religiile; şi cât de aproape urmează Adventismul aceste caracteristici? Caracteristicile de bază sunt:

  1. Credinţa că Isus Hristos a murit, a fost înviat în a treia zi după moartea sa şi s-a ridicat la Cer după 40 de zile.
  2. Credinţa în Sfânta Treime; că deşi Trinitatea cuprinde trei indivizi, ei sunt un în scop, existând ca şi membrii deplini egali în divinitate.
  3. Credinţa că Biblia este unica şi ultima sursă a instrucţiunilor doctrinale; cuvântul final al autorităţii în ce priveşte principiile sau doctrina şi credinţa.
  4. Credinţa că acceptarea a ceea ce a făcut Isus Hristos pentru noi în Ispăşirea sa este singura noastră sursă de mântuire (justificarea prin credinţă). Faptele noastre sunt doar rezultatul convertirii (sfinţirii) noastre, şi nu au nimic de a face cu mântuirea noastră.

 Să examinăm cum măsoară Adventismul aceste puncte fundamentale doctrinale:

  1. Moartea lui Hristos, învierea şi ridicarea la Cer.

Adventismul nu are nici o problemă reală cu acest punct din doctrină. Adventiştii sunt învăţaţi această doctrină în întregime.

  1. Credinţa în Divinitatea Sfintei Treimi.

Adventiştii pretind că cred pe deplin în trinitate dar ei mai cred că Hristos este Mihail Arhanghelul. Ei sunt duşi departe când ei învaţă că creştinii nu pot accepta acest crez care de fapt este anatema faţă de creştinism.

  1. Credinţa în autoritatea finală a Bibliei ca asistent pentru doctrină.

„Biblia şi numai Biblia.” Adventiştii îl vor asigura repede pe creştinul care îi întreabă de faptul că crezurile lor sunt bazate numai pe Biblie dar Biserica Adventistă are un record oficial de nenumărate ori când a încercat să demonstreze că Ellen White este arbitrul final, interpretul infailibil al Bibliei; şi aceasta a fost învăţată în mod obişnuit de la amvon de credincioşii adventişti.

Din câte ştim noi, nici măcar o dată Adventismul nu a luat vre-o poziţie care să contrazică învăţăturile lui Ellen White. Adventismul trebuie să stea sau să cadă pe cuvântul ei.

  1. Credinţa în justificarea prin credinţă.

Aici Adventismul proclamă vehement că el crede în justificarea prin credinţă. Totuşi, această doctrină a cauzat şi continuă să cauzeze mai multă confuzie în Biserica Adventistă decât oricare altă doctrină. Interpretările „justificării / sfinţirii” scrise de Ellen White nu numai că contrazic Biblia ci se contrazic una pe cealaltă. Aceasta îl lasă pe cititorul Adventist de ziua a şaptea care o urmează pe D-na White confuz complet cu privire la acest subiect.

Cu mult mai oribile decât afirmaţiile eretice ale lui Ellen White din „Justificarea prin Sfinţire” sunt acestea din cartea ei care a circulat cel mai mult, Marea controversă între Hristos şi Satan:

„Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Hristos se va încheia în sanctuarul de sus, vor sta în faţa unui Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor. Robele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie purificat de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin efortul lor harnic ei trebuie să fie biruitori în lupta cu răul.” (p. 425)

„În acea perioadă de temut cel neprihănit trebuie să trăiască în faţa unui Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor.” (p. 614)

Rezumând, Biserica Adventistă de ziua a şaptea învaţă erezia membrilor ei în trei credinţe fundamentale creştine:

  1. Ea învaţă că Isus Hristos este şi Mihail Arhanghelul, defăimând astfel doctrina Sfintei Treimi.
  2. Ea învaţă credincioşii ei că Ellen White este „curtea finală de apeluri” şi „interpretul infailibil” (citate publicate din ziare ale Bisericii) al doctrinei Bibliei, negând astfel credinţa că Scripturile posedă aceste atribute.
  3. Ea învaţă cel mai bine o doctrină contradictorie a Justificării prin credinţă, în care perfecţionismul este subliniat deasupra credinţei.

Nu putem accepta că Adventismul este o Biserică creştină doar pentru că ea declară că învaţă dogma creştină din Biblie. În schimb, trebuie să comparăm doctrinele Adventiste fundamentale cu cele acceptate de mult de creştinism. Când facem aceasta, suntem forţaţi să concluzionăm că Adventismul deformează Biblia pentru a realiza propria ei religie negând esenţial adevăratele Veşti Bune ale Bibliei pentru a se concentra asupra teologiei lui eretice.

http://www.voxdeibaptist.org/adventismul_adevarat_crestin.htm

https://wordpress.com/post/ardeleanlogos68.wordpress.com

Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

download

Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii). În această carte, Luther privea înapoi la acea perioadă a istoriei Vechiului Testament când Ierusalimul a fost distrus de armatele invadatoare ale Babilonului şi elita poporului a fost dusă în captivitate. În secolul şaisprezece Luther a luat imaginea istorică a captivităţii Babiloniene şi a aplicat-o din nou erei sale şi a vorbit despre noua captivitate Babiloniană a Bisericii. El vorbea despre Roma ca fiind Babilonul modern care ţinea ostatică Evanghelia prin respingerea înţelegerii biblice a justificării. Puteţi înţelege cât de cruntă era controversa, cât de polemic putea să fie acest titlu în acea perioadă spunând că Biserica nu doar a greşit sau s-a rătăcit, ci a căzut – că de fapt ea este acum Babiloniană; ea este acum în captivitatea păgână.

M-am întrebat adesea dacă Luther ar fi viu azi şi ar veni şi s-ar uita, nu la comunitatea bisericii liberale, ci la bisericile evanghelice, ce ar trebuie să spună el? Desigur, nu pot răspunde la această întrebare cu vre-un fel de autoritate definitivă, dar presupunerea mea este aceasta: Dacă Martin Luther trăia azi şi îşi lua stiloul său să scrie, cartea pe care ar scrie-o el în vremurile noastre ar fi intitulată Captivitatea Pelagiană a Bisericii Evanghelice.

Luther a văzut doctrina justificării ca fiind alimentată de o problemă teologică adâncă. El scrie despre aceasta pe larg în cartea The Bondage Of the Will (Sclavia voinţei). Când privim la Reformă – sola Scripturasola fide, solus Christussoli Deo Gloriasola gratia – Luther era convins că adevărata problemă a Reformei era problema harului; cea care subliniază doctrina sola fide, justificarea numai prin har, a fost încredinţarea anterioară pentru sola gratia, conceptul justificării numai prin har.

În ediţia lui Fleming Revell, a cărţii The Bondage Of the Will, traducătorii J. I. Packer şi O. R. Johnston, au inclus o introducere istorică şi teologică provocatoare la cartea în sine. Iată finalul acelei introduceri:

 

     Aceste lucruri trebuie să fie cântărite de Protestanţii de azi. Cu ce drept putem noi să ne numim copii ai Reformei? O mare parte din Protestantismul modern nu ar fi aparţinut şi nici măcar nu ar fi fost recunoscuţi de pionierii Reformei. The Bondage of the Will pune în faţa noastră în mod cinstit ceea ce au crezut ei despre mântuirea omenirii pierdute. În lumina ei, suntem forţaţi dacă nu cumva Creştinismul Protestant nu şi-a vândut în mod tragica dreptul ei de întâi născut între zilele lui Luther şi zilele noastre. Nu a devenit Protestantismul de azi mai Erasmian decât Luteran? Nu încercăm adesea să minimizăm şi să lustruim peste diferenţele noastre doctrinare de dragul păcii  dintre partide? Suntem noi nevinovaţi de indiferenţa doctrinară cu care Luther l-a acuzat pe Erasmus? Mai credem aceste chestiuni de doctrină?1

 

Din punct de vedere istoric, este doar o chestiune minoră faptul că Luther, Calvin, Zwingli şi toţi teologii Protestanţi conducători din prima epocă a Reformei au stat precis pe aceeaşi temelie aici. În alte puncte de vedere ei au avut diferenţele lor. În afirmarea neputinţei omului în păcat şi a suveranităţii lui Dumnezeu în har, ei sunt în întregime una. Pentru ei toţi aceste doctrine erau sângele vieţii credinţei creştine. Un editor modern al lucrărilor lui Luther spune aceasta:

 

     Oricine pune această carte jos fără să fi realizat că teologia Evanghelică stă sau cade împreună cu doctrina sclaviei voinţei a citit-o în zadar. Doctrina justificării gratuite numai prin credinţă, care a devenit punctul furtunii unei controverse atât de mari în timpul perioadei Reformei, este considerată foarte des ca fiind inima teologiei Reformatorilor dar acest lucru nu este corect. Adevărul este că gândirea lor a fost centrată pe disputa lui Pavel, repetată de Augustin şi de alţii, că întreaga mântuire a păcătosului este numai prin harul asuveran şi gratuit, şi că  doctrina justificării prin credinţă a fost importantă pentru ei deoarece ea proteja principiul harului suveran. Suveranitatea harului a găsit expresie în gândirea lor la un nivel mai profund decât în doctrina regenerării monergistice.2

 

Adică, credinţa care îl primeşte pe Hristos pentru justificare este în sine darul gratuit al unui Dumnezeu suveran. Principiul sola fide nu este înţeles corect până când nu este văzut ca o ancoră în principiul mai larg al lui sola gratia. Care este sursa credinţei? Ea este în mijloacele date de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu, sau este o condiţie a justificării care este lăsată pentru ca să fie împlinită? Auziţi diferenţa? Să o pun în termeni mai simpli. L-am auzit pe un evanghelist recent spunând, „Dacă lui Dumnezeu face o mie de paşi pentru a ajunge la tine pentru a te răscumpăra, totuşi în analiza finală, tu trebuie să faci pasul decisiv pentru a fi mântuit.” Consideraţi afirmaţia care a fost făcută de cel mai iubit şi mai important evanghelist al secolului douăzeci, Billy Graham, care spune cu o pasiune mare, „Dumnezeu face nouăzeci şi nouă procente din ea dar totuşi tu trebuie să faci acel ultim procent.”

Ce este Pelagianismul?

Să ne întoarcem acum pe scurt la titlul meu, „Captivitatea Pelagiană a Bisericii.” Despre ce vorbim?

Pelagius a fost un călugăr care a trăit în Anglia în secolul cinci. El a fost contemporan cu cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii dacă nu al tuturor timpurilor, Aurelius Augustin, Episcop de Hippo în Nordul Africii. Noi am auzit de Sf. Augustin, despre marile sale lucrări de teologie, despre cărţile sale City of God (Cetatea lui Dumnezeu), Confessions(Mărturisiri) şi aşa mai departe, el rămâne unul dintre creştinii Clasici.

Augustin a fost nu numai un teolog titanic şi un intelectual prodigios, el a fost şi un om de o spiritualitate profundă şi un om al rugăciunii. În una dintre faimoasele sale rugăciuni, Augustin a rostit o rugăciune aparent inofensivă şi nevătămătoare către Dumnezeu în care el a spus: „O Dumnezeule, porunceşte ceea ce doreşti şi acordă ceea ce tu porunceşti.” Acum, v-ar da aceasta o apoplexie – să auziţi o astfel de rugăciune? Ei bine, aceasta l-a pus cu siguranţă pe traiectorie pe Pelagius, acest călugăr englez. Când el a auzit aceasta, el a protestat zgomotos, chiar a apelat la Roma ca să fie cenzurată această rugăciune oribilă a lui Augustin. Iată de ce. El a spus: „Spui tu Augustin că Dumnezeu are dreptul inerent să poruncească orice doreşte el de la creaturile sale? Nimeni nu va combate aceasta. Dumnezeu, ca şi creator inerent al cerului şi al pământului, are dreptul să impună obligaţii asupra creaturilor sale şi să spună, „Să faci aceasta şi să nu faci aceea.” „Porunceşte orice doreşti” – este o rugăciune perfect legitimă.”

A doua parte a rugăciunii este cea care a detestat-o Pelagius – când Augustin a spus, „şi acordă ceea ce tu porunceşti.” El a spus, „Despre ce vorbeşti? Dacă Dumnezeu este corect, dacă Dumnezeu este drept şi Dumnezeu este sfânt, şi Dumnezeu porunceşte creaturii să facă ceva, cu siguranţă acea creatură are puterea în ea însăşi, capacitatea morală în ea, pentru a face aceasta sau Dumnezeu nu ar mai fi cerut aceasta de la bun început.” Acum, aceasta are sens, nu-i aşa? Ce spunea Pelagius este că responsabilitatea morală implică mereu şi pretutindeni capacitatea morală sau, simplu, abilitatea morală. Atunci de ce a trebuit el să se roage, „Dumnezeule, acordă-mi, dă-mi darul de a fi în stare să fac ceea ce tu îmi porunceşti să fac”? Pelagius a văzut în această afirmaţie o umbră care este aruncată pe integritatea lui Dumnezeu însuşi, care i-ar considera responsabili pe oameni pentru ceva care ei nu pot face.

Astfel, în dezbaterea care a urmat, Augustin a clarificat că în creaţie, Dumnezeu nu le-a poruncit nimic lui Adam şi Eva care ei nu erau capabili să facă. Dar odată ce păcatul a intrat şi omenirea a căzut, legea lui Dumnezeu nu a fost abrogată şi nici Dumnezeu nu şi-a reglat cerinţele sale sfinte în jos pentru a se adapta condiţiei slăbite, căzute a creaţiei sale. Dumnezeu şi-a pedepsit creaţia sa prin imputarea asupra ei a judecăţii păcatului original, astfel că oricine s-a născut după Adam şi Eva în această lume s-a născut deja mort în păcat. Păcatul original nu este primul păcat. El este un rezultat al primului păcat; el se referă la corupţia noastră inerentă, prin care noi suntem născuţi în păcat şi în păcat ne-a zămislit mama noastră. Noi nu suntem născuţi într-o stare neutră de inocenţă, ci suntem născuţi într-o condiţie păcătoasă, căzută. Efectiv, fiecare biserică din istoricul Consiliu Mondial al Bisericilor într-un anumit punct din istoria ei şi din dezvoltările sale de crez articulează o anume doctrină a păcatului original. El este atât de clar în revelaţia biblică, încât pentru a nega păcatul original trebuie să respingi cu desăvârşire viziunea biblică a omenirii.

Exact aceasta era chestiunea problematică în bătălia dintre Augustin şi Pelagius în secolul al cincilea. Pelagius a spus că nu există păcatul original. Păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam. Nu există nici o transmitere sau vre-un transfer de vină sau cădere sau corupţie către urmaşii lui Adam şi Eva. Fiecare este născut în aceeaşi stare de inocenţă în care Adam a fost creat. Şi, a spus el, trăirea unei vieţi de ascultare faţă de Dumnezeu, a unei vieţi de perfecţiune morală, este posibilă fără vre-un ajutor de la Isus sau fără vre-un ajutor al harului lui Dumnezeu. Pelagius a spus că harul – şi aici este deosebirea cheie – facilitează neprihănirea. Ce înseamnă „facilitează”? Acesta ajută, o face mai uşoară, mai lesne, dar nu eşti obligat să îl ai. Tu poţi să fi perfect fără el. Pelagius a afirmat mai departe că nu este doar teoretic posibil pentru unii oameni să trăiască o viaţă perfectă fără vre-un ajutor din partea harului divin, ci de fapt există unii oameni care trăiesc astfel. Augustin a spus, „Nu, nu, nu, nu… noi suntem infectaţi de păcat prin fire, până în adâncurile şi în centrul fiinţei noastre – atât de mult încât nici o persoană nu are puterea morală să se încline pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu.” Ca un rezultat al păcatului original, voinţa umană încă are puterea de a alege, dar este în sclavie faţă de dorinţele şi înclinaţiile rele. Condiţia umanităţii căzute este una pe care Augustin ar descrie-o ca şi incapacitatea de a nu păcătui. Cu cuvinte simple, ceea ce spunea Augustin este că în Cădere, omul îşi pierde capacitatea morală de a face lucrurile lui Dumnezeu şi este ţinut captiv de înclinaţiile sale rele.

În secolul cinci Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca şi eretic. Pelagianismul a fost condamnat la Consiliul de la Orange şi a fost condamnat din nou la Consiliul de la Cartagina şi de asemenea, în mod ironic, la Consiliul de la Trent în secolul şaisprezece în primele trei anateme ale Canoanelor Sesiunii Şase. Astfel, în toată istoria Bisericii, Biserica a condamnat în mod repetat şi puternic şi răsunător Pelagianismul – deoarece Pelagianismul neagă căderea naturii noastre; el neagă doctrina păcatului original.

Acum ceea ce este numit Semi-Pelagianism, aşa cum sugerează prefixul „semi,” a fost ceva la mijloc între Augustinianism şi Pelagianism. Semi-Pelagianismul a spus aceasta: da, a existat o cădere; da, există păcatul original; da, natura constituentă a umanităţii a fost schimbată de această stare de corupţie şi toate părţile umanităţii noastre au fost slăbite semnificativ de cădere, atât de mult încât fără ajutorul harului divin, nimeni nu poate să fie răscumpărat, astfel că harul nu numai că este ajutător, ci este absolut necesar pentru mântuire. În timp ce noi suntem atât de căzuţi încât nu putem să fim mântuiţi fără har, nu suntem atât de căzuţi încât să nu avem abilitatea de a accepta sau respinge harul când el ni se oferă. Voinţa este slăbită dar nu este înrobită. Mai rămâne în centrul fiinţei noastre o insulă de dreptate care rămâne neatinsă de cădere. Din acea mică insulă de dreptate, acea mică parcelă de bunătate care este încă intactă în suflet sau în voinţă, este diferenţa determinantă între cer şi iad. Acea insulă mică trebuie să fie exersată când Dumnezeu face cei o mie de paşi pentru a ajunge la noi, dar în analiza finală, acel singur pas pe care îl facem noi este ceea ce determină dacă mergem în cer sau în iad – dacă exersăm sau nu acea mică dreptate care este în centrul fiinţei noastre. Acea mică insulă Augustin nu a vrut să o recunoască nici măcar ca un atol în Pacificul de Sud. El a spus că ea este o insulă mitică, că voinţa este înrobită şi că omul este mort în păcatul său şi în fărădelegile sale.

În mod ironic, Biserica a condamnat Semi-Pelagianismul la fel de vehement cum a condamnat Pelagianismul original. Totuşi atunci când ajungi la secolul şaisprezece şi citeşti înţelegerea Catolică a ceea ce se întâmplă în mântuire, Biserica a respins în esenţă ceea ce Augustin şi Aquinas au predat. Biserica a concluzionat că în voinţa umană încă mai rămâne această libertate şi că omul trebuie să coopereze cu – şi să aprobe – harul preventiv care le este oferit lor de către Dumnezeu. Dacă exercităm acea voinţă, dacă exercităm o cooperare cu oricare dintre puterile care ne-au mai rămas, noi vom fi mântuiţi. Şi astfel în secolul şaisprezece Biserica a reîmbrăţişat Semi-Pelagianismul.

În vremea Reformei, toţi reformatorii au fost de acord într-un punct: incapacitatea morală a fiinţelor umane căzute de a se înclina singure înspre lucrurile lui Dumnezeu; că pentru a fi mântuiţi, toţi oamenii sunt în totalitate dependenţi, nu nouăzeci şi nouă de procente, ci o sută de procente dependenţi de lucrarea de regenerare monergistică pentru a ajunge la credinţă, iar acea credinţă în sine este un dar de la Dumnezeu. Ei nu au crezut că nouă ni se oferă mântuirea şi că vom fi născuţi din nou dacă alegem să credem. Dar noi nici măcar nu putem să credem până când Dumnezeu în harul şi în mila sa nu schimbă mai întâi înclinarea sufletului nostru prin această lucrare suverană de regenerare. Cu alte cuvinte, toţi reformatorii au fost de acord cu faptul că dacă un om nu este născut din nou, el nici măcar nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum spune Isus în capitolul şase din Ioan, „nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” – condiţia necesară pentru credinţa şi mântuirea oricărui om este regenerarea.

Evanghelicii şi credinţa

Evanghelicii moderni învaţă aproape uniform şi universal că pentru ca o persoană să fie născută din nou, ea trebuie să exercite credinţă. Tu trebuie să alegi să te naşti din nou. Nu aceasta este ceea ce auziţi? Într-un sondaj de opinie al lui George Barna, mai mult de şaptezeci de procente din „creştinii evanghelici declaraţi” din America şi-au exprimat credinţa că omul este în esenţă bun. Şi mai mult de optzeci de procente au articulat viziunea că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută pe ei înşişi. Aceste poziţii – sau ca să spun acest lucru în mod negativ – nici una dintre aceste poziţii nu este Semi-Pelagiană. Ele sunt Pelagiane amândouă. A spune că noi suntem în esenţă buni este un punct de vedere Pelagian. Aş dori să presupun că cel puţin treizeci de procente dintre oamenii care citesc ceea ce scriu aici, şi probabil mai mult, dacă examinăm cu adevărat adâncimea gândirii lor, am putea găsi inimi care bat pentru Pelagianism. Noi suntem copleşiţi de el. Noi suntem încercuiţi de el. Suntem scufundaţi în el. Îl auzim în fiecare zi. Îl auzim în fiecare zi în cultura seculară. Şi îl auzim în fiecare zi nu numai în cultura seculară, îl auzim în fiecare zi la televiziunea creştină şi la radioul creştin.

În secolul nouăsprezece a existat un predicator care a devenit foarte popular în America, care a scris o carte de teologie, ce provine din pregătirea sa în drept, în care el nu a ezitat cu privire la Pelagianismul său. El nu a respins doar Augustinianismul, dar a respins şi Semi-Pelagianismul şi a susţinut clar subiectul nelustruit al Pelagianismului, fără a folosi termeni nesiguri, fără vre-o ambiguitate, că nu a existat nici o Cădere şi că păcatul original nu există. Acest om a continuat să atace nărăvaş doctrina ispăşirii înlocuitoare a lui Hristos şi în plus, a respins cât a putut de clar şi de tare doctrina justificării numai prin credinţă prin imputarea neprihănirii lui Hristos. Teza de bază a acestui om a fost, noi nu avem nevoie de imputarea neprihănirii lui Hristos deoarece noi avem capacitatea în noi înşine să devenim neprihăniţi. Numele său: Charles Finney, unul dintre cei mai respectaţi evanghelişti ai Americii. Acum, dacă Luther a fost corect când a spus că sola fide este articolul pe care Biserica stă sau cade, dacă ce spuneau reformatorii că justificarea numai prin credinţă este un adevăr esenţial al creştinismului, care au argumentat de asemenea că ispăşirea înlocuitoare este un adevăr esenţial al creştinismului; dacă ei au fost corecţi în evaluarea lor că acele doctrine sunt adevăruri esenţiale ale creştinismului, singura concluzie la care putem ajunge este că Charles Finney nu a fost creştin. Citesc scrierile sale – şi spun, „nu văd cum vre-o persoană creştină putea să scrie aceasta.” Şi totuşi, el este în Muzeul celebrităţilor creştinilor evanghelici din America. El este sfântul patron al Evanghelicilor din secolul douăzeci. Şi el nu este Semi-Pelagianist; el este neşlefuit în Pelagianismul său.

Insula dreptăţii

Un lucru este clar: că nu poţi fi pur Pelagian şi să fi binevenit în întregime în mişcarea evanghelică de azi. Nu este ca în cazul în care cămila îşi bagă nasul ei în cort; el nu doar intră în cort – el îl dă afară din cort pe proprietarul acestuia. Evanghelicii moderni privesc cu suspiciune la teologia Reformată, care a devenit un fel de cetăţean evanghelic de clasa a treia. Acum tu spui, „Stai o clipă, R. C. Hai să nu îi ungem cu smoală pe toţi cu peria extremă a Pelagianismului, pentru că, la urma urmei, Billy Graham şi restul acestor oameni spun că a fost o Cădere; tu trebuie să ai har; există păcatul original; şi Semi-Pelagianii nu sunt de acord cu viziunea uşoară şi optimistă a lui Pelagius despre natura umană necăzută.” Şi aceasta este adevărat. Şi aceasta este adevărat. Fără nici o îndoială. Dar datorită acelei mici insule de dreptate unde omul are abilitatea, în şi de la el însuşi, să se întoarcă, să se schimbe, să se încline, să dispună, să îmbrăţişeze oferta harului care descoperă de ce istoricul Semi-Pelagianism nu este numit Semi-Augustininianism, ci Semi-Pelagianism. Acesta nu scapă cu adevărat de ideea centrală a sclaviei sufletului, captivitatea inimii umane de a păcătui – care nu este doar infectată de o boală care poate fi fatală dacă este lăsată netratată, ci este mortală.

L-am auzit pe un evanghelist folosind două analogii pentru a descrie ceea ce se întâmplă în răscumpărarea noastră. El a spus că păcatul ne ţine într-o fortăreaţă, o prinsoare care ne sugrumă, care este ca o persoană care nu poate înota, care cade peste bord într-o mare înfuriată şi ea se scufundă a treia oară şi doar vârfurile degetelor sale mai sunt încă deasupra apei; şi dacă nu intervine cineva să o salveze, ea nu are nici o speranţă de supravieţuire, moartea ei este sigură. Şi dacă Dumnezeu nu îi aruncă colacul de salvare, ea nu poate fi salvată. Şi nu numai că Dumnezeu trebuie să îi arunce un colac de salvare în apropierea ei, ci colacul de salvare trebuie să o lovească exact acolo unde degetele sale mai sunt întinse în afara apei şi să o lovească astfel încât ea să îl poată prinde. Colacul trebuie să fie aruncat perfect. Dar totuşi acel om se va îneca dacă nu îşi prinde degetele sale de colacul de salvare şi astfel Dumnezeu îl va salva. Dar dacă acea mică acţiune umană nu este făcută, persoana va pieri cu siguranţă.

Cealaltă analogie este aceasta: un om este foarte bolnav, muribund, stă întins în patul său de spital având o boală care este fatală. El nu poate fi vindecat decât dacă cineva din afară vine cu un remediul, un medicament care va trata această boală fatală. Dumnezeu are remediul şi intră în cameră cu medicamentul. Dar omul este atât de slab încât nici măcar nu poate lua el însuşi medicamentul; Dumnezeu trebuie să îl toarne într-o lingură. Omul este atât de bolnav încât el este aproape în stare de comă. El nu poate nici măcar să îşi deschidă gura şi Dumnezeu trebuie să se aplece peste el şi să îi deschidă gura. Dumnezeu trebuie să aducă lingura la buzele omului, dar totuşi omul trebuie să înghită medicamentul.

Acum dacă vom folosi analogii, să fim exacţi. Omul nu se scufundă pentru a treia oară; el este mort, rece, împietrit, la fundul oceanului. Acolo erai tu odată când erai mort în păcat şi în fărădelegi şi umblai potrivit cursului lumii acesteia, potrivit prinţului puterii aerului. Şi în timp ce tu erai mort Dumnezeu te-a înviat împreună cu Hristos. Dumnezeu s-a scufundat până pe fundul mării şi a luat acel cadavru înecat şi a suflat în el suflarea vieţii sale şi te-a înviat dintre cei morţi. Şi tu nu erai pe moarte într-un spital din cauza unei boli, ci mai degrabă, când te-ai născut te-ai născut cu D.O.A. Aceasta spune Biblia: că noi suntem născuţi morţi din punct de vedere moral.

Avem noi voinţă? Da, desigur că noi avem o voinţă. Calvin a spus, dacă prin liberul arbitru înţelegi o facultate de a alege prin care ai puterea în tine de a alege ceea ce tu doreşti, atunci cu toţi avem liberul arbitru. Dacă prin liberul arbitru înţelegi abilitatea fiinţelor umane căzute de a se înclina pe ei înşişi şi de a exercita acea voinţă de a alege lucrurile lui Dumnezeu fără lucrarea anterioară monergistică a regenerării, atunci, a spus Calvin, liberul arbitru este un termen mult prea grandios pentru a se aplica unei fiinţe umane.

Doctrina Semi-Pelagiană a liberului arbitru din lumea evanghelică de azi este o viziune păgână care neagă captivitatea inimii umane faţă de păcat. Aceasta subestimează efectul de sugrumare pe care îl are păcatul asupra noastră.

Nici unul dintre noi nu vrea să vadă lucrurile atât de rău precum sunt ele cu adevărat. Doctrina biblică a corupţiei umane este aspră. Noi nu îl auzim pe Apostolul Pavel spunând, „Ştiţi, este trist că noi avem un lucru ca păcatul în lume; nimeni nu este perfect. Dar fiţi voioşi. Noi suntem buni în esenţă.” Nu vedeţi că chiar şi o citire superficială a Scripturii neagă aceasta?

Acum să ne întoarcem la Luther. Care este sursa şi statutul credinţei? Este ea mijlocul dat de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu? Sau este ea o condiţie a justificării care este lăsată pentru noi pentru a fi împlinită? Credinţa ta este la lucru? Este ea acea singură lucrare pe care Dumnezeu te lasă să o faci tu? Recent, am avut o discuţie cu câţiva oameni în Grand Rapids, Michigan. Eu vorbeam despre sola gratia şi un om era supărat. El a spus: „Încerci să îmi spui că în analiza finală Dumnezeu este cel care regenerează sau nu o inimă în mod suveran?”

Şi am spus, „Da,” iar el era foarte supărat din cauza aceasta. Am spus, „Lasă-mă să te întreb ceva: tu eşti creştin?”

El a zis, „Da.”

Am spus, „Ai prieteni care nu sunt creştini?”

El a zis, „Ei bine, desigur.”

Am spus, „De ce tu eşti creştin şi prietenii tăi nu sunt? Este aceasta din cauza faptului că tu eşti mai drept decât ei?” El nu era prost. El nu urma să spună, „Desigur, aceasta este din cauză că eu sunt mai drept. Eu am făcut lucrul corect şi prietenii mei nu au făcut aceasta.” El ştia unde mă îndreptam eu cu acea întrebare.

El a spus, „Oh, nu, nu, nu.”

Eu am spus, „Spune-mi de ce. Este pentru că tu eşti mai deştept decât prietenul tău?”

Şi el a spus, „Nu.”

Dar el nu dorea să accepte faptul că, chestiunea decisivă era harul lui Dumnezeu. El nu dorea să ajungă la aceasta. Şi după ce am discutat aceasta timp de cincisprezece minute, el a spus, „Foarte bine! Îţi spun. Sunt un creştin deoarece am făcut lucrul corect, am răspuns corect şi prietenul meu nu a făcut aceasta.”

În ce se încredea această persoană pentru mântuirea sa? Nu în faptele sale în general, ci în acea singură lucrare pe care a înfăptuit-o. Şi el era un Protestant, un evanghelic. Dar viziunea sa despre mântuire nu era diferită de viziunea Romană.

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire

Aceasta este problema: Este mântuirea o parte a darului lui Dumnezeu, sau ea este contribuţia noastră pentru mântuire? Este mântuirea noastră în întregime a lui Dumnezeu sau ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine? Cei care spun ultimul lucru, că ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine, în consecinţă, neagă neputinţa totală a umanităţii în păcat şi afirmă că o formă de Semi-Pelagianism este adevărată în cele din urmă. Nu este de mirare faptul că teologia Reformată târzie a condamnat Arminianismul ca fiind în principiu, deopotrivă o întoarcere la Roma deoarece, ca efect al lui, el a transformat credinţa într-o lucrare meritorie, şi o trădare a Reformei deoarece el neagă suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor, ceea ce a fost cel mai adânc principiu teologic la care s-au gândit reformatorii. Arminianismul era în ochii celor Reformaţi, o renunţare la creştinismul Noului Testament în favoarea Iudaismului Noului Testament. Pentru că a te baza pe credinţa ta nu este un lucru diferit în principiu faţă de a te baza pe faptele tale, şi primul lucru este ne-creştin iar celălalt este anti-creştin. În lumina a ceea ce i-a spus Luther lui Erasmus nu este nici o îndoială că el ar fi susţinut această judecată.

Şi totuşi această viziune este raportul majorităţii copleşitoare de azi în cercurile evanghelice declarate. Şi atâta vreme cât Semi-Pelagianismul – care este simplu o versiune slab învelită a Pelagianismului real în miezul său – atâta vreme cât el predomină în Biserică, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar ştiu, totuşi, ce nu se va întâmpla: nu va exista nici o Reformă nouă. Până când nu ne umilim şi nu înţelegem că nici un om nu este o insulă şi că nici un om nu are o insulă a dreptăţii, că noi suntem total dependenţi de harul neamestecat al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, nu vom începe să ne odihnim pe har şi să ne bucurăm de măreţia suveranităţii lui Dumnezeu, şi nu vom debarasa de influenţa păgână a umanismului care înalţă şi îl pune pe om în centrul religiei. Până când nu se întâmplă aceasta, nu va fi o Reformă nouă, deoarece în inima învăţăturii Reformate este locul central al închinării şi al mulţumirii date lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Soli Deo gloria, numai a lui Dumnezeu să fie slava.

C. Sproul este un membru al Alianţei Evangelicilor declaraţi şi Preşedintele Misiunii Ligonier în  Orlando, Florida.

http://www.voxdeibaptist.org/the_pelagian_captivity_trd.htm

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI MATEI 28:19-20 BENJAMIN COCAR

Dr. Benjamin Cocar

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI MATEI 28:19-20 BENJAMIN COCAR

(continuare)

XXIII. DUMNEZEI STRĂINI PE GAZONUL AMERICAN

De la sosirea pelerinilor în Lumea Nouă, în 1620, multe lucruri s-au schimbat. Creştinii sunt doar un alt grup religios al Statelor Unite. În ratele curente de creştere, Islamul va întrece Iudaismul în calitate de a doua cea mai mare credinţă religioasă din Statele Unite din anul 2000, la cinci ani de acum [data când a fost scrisă acest curs, n. tr.]. TM (meditaţia transcendentală), cea mai populară derivare a Hinduismului, are în principiu centre în fiecare oraş major al Americii. Peste 600.000 de americani au plătit taxa pentru pregătire spre meditaţie.

Religiile lumii, hinduşii, budiştii şi musulmanii au temple şi moschei în majoritatea oraşelor americane, şi numărul lor creste. Însă există mai multe religii decât ne gândim noi. Mormonii şi Martorii lui Iehova cresc şi ei.

HINDUISMUL

Istoric

Substratul Hinduismului a fost regiunea văii Indus din nord-vestul Indiei, o mare parte din ceea ce astăzi este modernul Pakistan. Acesta îşi avea centrul în două oraşe principale, Mohenjo-Daro şi Harapa. În jurul anului 2000 î. Hr., religia a fost caracterizată de baia cultică, de ritualul de puritate şi de interesele cultice în fertilitate.

Prin 1500 î. Hr., o rasă numită Aryans a cucerit civilizaţia Văii Indus şi a stabilit Vedismul. Trăsăturile principale erau scrierile numite Vedas şi Samhitas. Vedas a pus principiile fundamentale ale Hinduismului. Acesta a oferit un principiu de organizare socială care a devenit în cele din urmă sistemul de caste, era extrem de politeist, şi acorda o atenţie detailată ritualului de purificare al zeilor.

În anul 500 î. Hr., scrierile Upanişadelor au demitologizat, la o anumită extindere, politeismul Vedic şi a ordonat zeii sub un singur principiu, care era caracterizat de o interiorizare şi universalizare a înţelesului sacrificiului.

În anul 500 d. Hr., Hinduismul clasic a stabilit doctrinele principale ale Hinduismului modern şi a făcut distincţia dintre Scruti şi Smrti.

În 1700 d. Hr., a apărut Hinduismul reformat, când presiunea naţionalismului şi a contemporanului a confruntat crezurile antice ale Hinduismului. Câţiva scriitori hinduşi au început să încerce modernizarea crezurilor antice fără respingerea în totalitate a învăţăturilor lui Vedas.

Doctrinele şi practicile Hinduismului

Brahman singurul principiu universal al adevărului. Nu există nici o distincţie între Creator şi cei creaţi, sau între Dumnezeu şi umanitate. Realitatea este una; cu toţii suntem parte a lui Dumnezeu; mântuirea constă în recunoaşterea faptului.

Dharma toată existenţa operează conform unui principiu de lege (dharma). A trăi o viaţă plină de succes înseamnă a deveni acordat la dharma cuiva şi apoi să o trăieşti cu credincioşie.

Samsara este realitatea aşa cum o cunoaştem, incluzând binele şi răul, dreptul şi greşitul. Trebuie să ştim cum să identificăm binele şi să eliminăm răul.

Karma este legea implacabilă a binelui şi răului. Trăirea cu succes înseamnă a face binele ce adaugă o karma bună şi eliminarea răului, astfel scăzând karma rea. Faptele bune şi rele pot afecta tipul vieţii în care este născut cineva în viaţa următoare.

Moksha înseamnă mântuire, care în termenii lor înseamnă eliberarea de această viaţă lumească (samsara) şi identificarea totală cu Brahman.

Bhakti este devoţiunea hindusă faţă de unul din mulţii zei, zei care sunt o manifestare particulară a lui Brahman.

Cele patru ţinte definesc stilul de viaţă hindus al tuturor oamenilor şi al femeilor care încearcă să trăiască. Aceste ţinte sunt: fericirea materială, iubirea şi a fi iubit, îndeplinirea sarcinilor, şi munca pentru realizarea eliberării.

Castele Hinduismului: preotul, luptătorul sau liderul, lucrătorul sau negustorul, şi slujitorul. Ei mai au şi al cincilea grup de oameni, proscrişii.

Cele patru stadii de viaţă:

–  student, se realizează pregătirea

–  gospodar, poartă de grijă familiei

–  locuitor în pădure, părăseşte familia, caută înţelepciunea

–  renunţator, înţelepciunea este realizată la un anumit nivel, se renunţă la toate bunurile materiale.

Şase filozofii explică felul cum este obţinută eliberarea:

Estimările recente a numărului hinduşilor din lume a fost de aproximativ 650 de milioane. Majoritatea dintre ei sunt în India (80% din 700 de milioane de indieni), însă se răspândesc şi în America. Iată câteva dintre aceste organizaţii în SUA:

Vedanta Society

Self-Realization Fellowship

The International Society for Krishna Consciousness (Hare Krishna)

Transcendental Meditation (TM)

Divine Light Mission

Crezuri generale ale Hinduismului

Informaţii de fundal:

Fiind singurul printre religiile majore, Hinduismul (sau Brahmanismul) nu are nici un fondator şi nici o colecţie autoritară de scrieri sacre aşa cum este Biblia creştinilor sau Coranul musulmanilor. În schimb, crezurile hinduse au apărut în urma fuziunii a două culturi atunci când oamenii Aryan din Asia centrală s-au stabilit în India în jurul anului 2000 î. Hr., printre locuitorii originali ai subcontinentului. Ei au fost cunoscuţi sub numele de indo-aryani sau indo-europeni. Hinduismul s-a dezvoltat gradat în decursul a mii de ani. Multe culturi, rase şi religii au ajutat la modelarea acestuia.

Aryanii erau oameni care se ocupau cu păstoritul şi cu agricultura şi aceştia aveau o organizare militară eficientă. Ei au cucerit treptat pe locuitorii timpurii din Valea Indus şi şi-au dezvoltat propriile lor civilizaţii. Limba indo-aryanilor era Sanskrit, care este una dintre cele mai vechi din cadrul familiei limbilor europene. Termenul de hindus a venit din cuvântul Sanskrit, sindu, care înseamnă râu. Aceasta este referinţa la Indus, cel mai puternic râu din subcontinentul Indian. Astăzi aproape 400 de milioane de oameni aderă la Hinduism şi religia aceasta deţine loialitatea a 85% din India. Deşi majoritatea hinduşilor locuiesc în India, literatura şi filozofia hindusă au influenţat oamenii din întreaga lume.

Scrierile sacre ale Hinduismului:

Hinduismul nu are nici o carte singură care să slujească ca sursă a doctrinelor sale. Religia are multe scrieri hinduse care au contribuit la crezurile sale fundamentale. Cele mai vechi texte hinduse care au supravieţuit sunt Vedas. Acestea au fost scrise în Sanskrit şi sunt o colecţie largă de imnuri aryane; ele datează din 1500 î. Hr., cu secole înainte de ridicarea marilor religii ale lumii. În cadrul acestor scrieri există secţiuni care conţin rugăciuni şi imnuri, discuţii despre ritualuri şi teologie şi lucrări de filozofie scrise în formă de dialog.

Puranas sunt povestiri în versete lungi care conţin multe mituri importante despre zeii şi zeiţele hinduse iar acestea sunt despre vieţile marilor eroi hinduşi. Ele mai descriu crezurile hinduse despre cum a început lumea şi de felul cu aceasta se sfârşeşte în mod periodic în renaştere. Manu Smriti (Codul lui Manu), este o sursă fundamentală a religiei hinduse şi a legii sociale. Partea a acestei lucrări explică baza sistemului de caste.

Adăugate mai târziu au fost şi scrierile din cadrul secolului al 4lea î. Hr., cum sunt poemul epic Mahabharata. O porţiune foarte cunoscută a acestei lucrări epice este Bhafavadgita, sau Cântecul Domnului. Această lucrare filozofică discută înţelesul şi natura existenţei. Textele scrise după anul 800 î. Hr., au fost cele aproape o sută de tratate intitulate Upanishadele; ele tratau întrebările filozofice şi mistice cum ar fi natura realităţii şi a conştiinţei.

Crezuri despre Dumnezeu:

Hinduismul nu este monoteist, adică să creadă într-un singur Dumnezeu infinit, veşnic şi personal; mai degrabă Hinduismul este politeist. Hinduşii cred sau se închină la o mulţime de zeităţi distincte şi separate. Cei aproximativ 400 de milioane de adepţi ai săi se închină la un total mai mare de 330 de milioane de zei şi zeiţe. Vitele nu sunt valorificata doar ca sursă de lapte ci sunt venerate ca fiind simboluri vii ale zeiţei pământeşti. Alte animale importante privite ori ca incarnări ori ca mesageri a diferiţi zei sunt măgarul, şarpele, elefantul, calul, bivolul, câinele şi şoarecele. Anumite păsări sunt de asemenea venerate de hinduşi.

Brahman (spiritul universal) a fost odată zeul suprem în crezul hindus. De obicei el este descris ca o fiinţă impersonală care este complet deasupra întregii creaţii şi implicat în viaţa pământului. Din secolul al 7lea d. Hr., această zeitate păgână a fost înlocuită ca fiind un centru al închinării. Majoritate marilor temple hinduse sunt devotate acum la doar una din trei: zeul creaţiei numit Brahma, zeul conservării numit Vishnu, şi zeul distrugerii numit Shiva.

Soţia lui Shiva este o zeiţă cu multe braţe. Atunci când era venerată ca temuta zeiţă a distrugerii, ea este cunoscută sub numele de Durga sau Kali. Atunci când era venerată în calitatea de zeiţă preaiubită a maternităţii, ea este cunoscută sub numele de Parvati sau Ulma. Pentru mulţi hinduşi, aceste naturi în contrast ale zeiţei reprezintă felul în care timpul şi materia se mişcă în mod constant de la naştere la moarte şi de la creaţie la distrugere.

O figură de bronz din secolul al 11lea o arată pe Shiva dansând într-un cerc de flăcări. Cercul simbolizează ciclul veşnic al creaţiei, distrugerea şi renaşterea. Vishnu, ca şi ceilalţi zei şi zeiţe hinduse, a avut numeroase reîncarnări sau avatari. Într-o scriere din 1870 Vishnu apare ca zeul Rama şi Krishna. Vishnu se apleacă peste un şarpe care reprezintă eternitatea.

Se crede că Vishnu se reîncarnează pe sine de multe ori în decursul istoriei pentru a putea aduce mesajul de mântuire oamenilor. Printre acestea se includ Rama, un rege binevoitor, şi Krishna, o figură impetuoasă, violentă şi erotică. Zeii sune uneori amorali; libertatea lor de la reţinerile necesare oamenilor este adesea sărbătorită, iar aceştia sunt reprezentaţi în imagini sexuale.

Crezuri despre om şi univers:

Conform Hinduismului, primul mare zeu, Brahma, a creat toate formele de viaţă şi toţi ceilalţi zei. Divinitatea supremă, invizibilă este numită Brahman. Hinduşii cred că toate fiinţele vii împărtăşesc ceva din esenţa divină a lui Brahman. De fapt, universul material nu este văzut ca fiind creaţia unui Dumnezeu personal ci mai degrabă un fel de emanări inconştiente din esenţa divină. Astfel lumea este fără de început şi probabil şi fără de sfârşit precum şi ireală. Lumea este o iluzie pentru că adevărata realitate este Brahman.

Hinduşii cred că universul este în mod continuu distrus şi recreat în decursul a perioade de aproape 4 miliarde de ani. Lumea este văzută ca o mare serie de cicluri repetate, fiecare dintre aceste fiind o copie apropiată a celui anterior. Ţelul Hinduismului, din vremurile antice şi până în prezent, a fost uniunea sufletului individual cu aşa numita esenţă divină a universului. Conform Bhagavadgita, o persoană poate atinge uniunea cu spiritul universal în trei feluri: prin fapte bune, prin devoţiune şi prin înţelepciune divină.

Hinduşii sunt învăţaţi să joace o parte din universul gigantic, iluzoriu şi monoton. Se presupune că fiecare suflet uman este fără de început şi că a trecut printr-o serie de reîncarnări. Problema suferinţei şi a răului este tratată în Hinduism prin doctrina reîncarnării. Toată suferinţa din prezent se crede că este meritată din moment ce o persoană plăteşte pentru toate faptele rele acumulate făcute în vieţile trecute. Tot răul prezent se presupune că va fi răsplătit cu exactitate în formă de suferinţă în vieţile viitoare. În consecinţă, Hinduismul tradiţional nu a acordat prea mare atenţie la uşurarea suferinţei oamenilor.

Crezuri despre mântuire şi viaţa de apoi:

În inima colecţiei hinduse de scrieri sacre este conceputul reîncarnării. Acest crez este baza filozofică atât pentru accentul hindus pus pe lipsa violenţei cât şi pentru sistemul de caste care încă mai invadează societatea modernă indiană. Conform conceptului de reincarnare, sufletele la toate creaturile vii sunt renăscute în trupuri noi după moarte.

Karma este forţa generată de acţiunile unei persoane. Despre aceasta se crede că perpetuează transmigraţia sufletului la moarte dintr-un trup sau fiinţă în alta. În consecinţele sale etice, karma se crede că determină destinul unei persoane în următoarea sa existenţă. Orice vom face în această viaţă va avea consecinţe morale în viaţa viitoare. O castă este una dintre clasele sociale ereditare din hinduism care restricţionează ocuparea membrilor ei şi a asocierilor lor cu alţi membrii ale altor caste.

Oamenii care se comportă virtuos în viaţă sunt renăscuţi în caste sociale mai înalte. Oamenii a căror acţiuni (sau karma) sunt rele, se reîntorc în oamenii din castele de mai jos sau chiar în animale. Eliberarea din acest ciclu nesfârşit al morţii şi al renaşterii este posibil doar prin disciplina spirituală dificilă. Una din aceste discipline este tehnica controlului fizic şi meditaţia cunoscută sub numele de yoga (sau uniune). Se presupune că aceasta ajută la eliberarea sufletului de la depinderea de trup aşa încât sufletul să se poată uni cu Brahman sau cu spiritul universal.

După ce trec prin numeroase cicluri de viaţă şi moarte, aceia care îşi îmbunătăţesc în mod constant natura lor morală se apropie de natura divină. Cel mai înalt act moral este serviciul neegoist care va duce sufletul cuiva la starea finală de eliberare (sau moksha) din cadrul ciclului de viaţă şi moarte. Odată eliberat din acest ciclu, sufletul poate realiza uniunea cu spiritul universal. Toată personalitatea este dizolvată în abisul neimaginabil al lui Brahman.

Un alt fel de uniune cu esenţa divină este prin achiziţia înţelepciunii divine. Conform Hinduismului, viaţa cuiva este împărţită în patru stagii: student, gospodar, pustnic şi cerşetor. Conform acestui model, primul stagiu de viaţă este devotat studierii şi disciplinei sub călăuzirea unui învăţător. Apoi se aşteaptă ca persoana să se căsătorească şi să-şi îndeplinească datoria faţă de familie şi comunitate. După eliberarea de obligaţiile cuiva faţă de lume, acesta se poate retrage într-un loc tăcut din ţară şi să mediteze la viaţa spiritului. În cele din urmă, în al patrulea stagiu, persoana renunţă la legăturile sale cu familia şi comunitatea şi rătăceşte din loc în lor, devotându-se pe sine însuşi căutării înţelepciunii divine.

Hinduşii nu cred că înţelepciunea divină poate fi obţinută prin citirea cărţilor. În schimb, persoana trebuie să-şi controleze pasiuni, să-şi purifice trupul şi mintea şi să mediteze la înţelesul vieţii. Doar atunci ar putea experimenta aşa numita învăţătură a înţelepciunii divine: că eul adevărat al cuiva nu este limitat de lume sau de trup şi minte sau de viaţă şi moarte. Majoritatea hinduşilor consideră că ei au multe încarnări înaintea lor înainte ca ei să găsească salvarea. Mântuirea nu este definită ca o eliberare de judecata divină, ci mai degrabă aceasta înseamnă scăparea de la ciclul nesfârşit de naştere, moarte şi renaştere; aceasta înseamnă a deveni unit cu spiritul universal.

Crezuri despre lucrurile morale:

Accentul hindus referitor la întreaga viaţă iese direct din crezul că fiecare creatură, incluzând insectele, conţine un suflet nemuritor care lucrează spre propriul său destin sacru. Din acest motiv hinduşii se închină la vaci şi mulţi dintre ei sunt chiar vegetarieni. Din această cauză politica de rezistenţă non-violentă a lui Mahatma Gandhi faţă de dominaţia britanică din ani 1930 şi 1940 a avut un apel aşa de puternic. Secta hindusă a Jainismului îşi are originea în secolul al 6lea î. Hr., şi învaţă că eliberarea sufletului vine prin cunoaşterea dreaptă, credinţa dreaptă şi comportamentul drept. Jainismul duce non-violenţa chiar mai departe decât alte grupări. Un călugăr jain îşi mătură calea în timp ce merge cu intenţia de a nu răni nici măcar vreo insectă.

Acelaşi crez în reincarnare ajută la explicarea rezistenţei ţinute de sistemul de caste. Acesta rămâne real în ciuda interzicerii prin lege a discriminării împotriva grupărilor celor mai mari şi celei mai de jos (harijanii sau proscrişii). Crezul în reincarnare îi duce pe hinduşi să-şi imagineze că oamenii sunt născuţi în casta pe care o merită ca rezultat al comportamentului lor din vieţile trecute. De exemplu, dacă un om fură, sufletul lui este păgubit aşa încât el se va naşte cu o natură de hoţ în viaţa următoare.

Cele trei caste importante sunt: casta preot-învăţător cunoscută sub numele de Brahmani; casta luptător-conducător cunoscută sub numele de Kshatrivas; şi casta artizan-cultivator cunoscută sub numele de Vaisvas. A patra castă este Sudras sau iobagii. Sub aceste patru caste există un grup care nu aparţine nici unei caste. Membrii săi sunt priviţi ca necuraţi şi sunt numiţi cei de neatins. În decursul timpului multe subcaste s-au dezvoltat, numărând astăzi în jur de peste 3.000.

Fiecare castă sau subcastă are propriile sale legi pentru a guverna fiecare aspect important al vieţilor membrilor individuali. Calitatea de membru a unui hindus din casta sa este stabilită de naştere. De la prima suflare de viaţă el este pregătit să se supună fiecărei reguli din casta sa referitoare până acolo la cât poate trăi,  ce ocupaţie să urmeze şi cu cine se poate sau nu căsători.

Un hindus devotat în sensul tradiţional este unul care îşi conduce întreaga sa viaţă într-o strictă concordanţă cu regulile şi regulamentele castei sale. Făcând aşa se crede că el urmează ordinea cosmică eternă. Divizarea societăţii în aşa de multe caste şi subcaste, precum şi în aşa de numeroase grupări religioase, a făcut o parte dificilă pentru ca India să poată dezvolta unitatea politică în decursul întregii sale istorii.

Crezuri despre închinare:

În Hinduism actele de devoţiune sunt la fel de importante ca faptele bune. Anumite porţiuni ale scrierilor sacre hinduse sunt memorate şi cântate, povestirile venerate sunt manifestate în piese şi cântece, şi se fac rugăciuni la zei într-o manieră extaziată. Oamenii sfinţi sunt foarte veneraţi. Prin slujirea lor hinduşii speră că o parte a sfinţeniei lor se va desprinde şi-i va ajuta la mântuire.

Fiecare hindus este încurajat să-şi aleagă propriul său zeu patron şi se închină la chipul acestuia zilnic, aducându-i tribut de flori şi tămâie. Fiecare zeu din Hinduism (de exemplu Brahma, Shiva şi Vishnu) li se aduce închinare sub multe nume diferite. Atât Shiva cât şi Vishnu, de exemplu, se crede că au o mie de nume fiecare. Aceasta înseamnă că urmaşii lor sunt divizaţi în multe sub-secte, fiecare închinându-se la zeul său cu un nume diferit. Fiecare cămin de hinduşi are un altar devotat zeului favorit al familiei; totuşi, ceremoniile religioase majore au loc de obicei într-unul din temple.

Majoritatea templelor hinduse au câteva altare acoperite legate de curţi deschise şi decorate cu figuri detaliate din lemn pictate, din ghips şi piatră. Hinduşii tratează imaginile zugrăvite de altare ca fiind fiinţe umane vii. În fiecare zi, spre exemplu, preoţii spală şi îmbracă imaginile şi le aduc mâncare. Hinduşii nu consideră acest obicei o închinare la idoli. Ei cred că divinităţile sunt de fapt prezente în imagini. Un mare templu hindus există în Khajuraho, un oraş la aproape 300 de mile sud de capitala Indiei, New Delhi. Acest templu are cupole etajate tipice arhitecturii hinduse. Acesta mai conţine şi un număr imens de sculpturi în piatră a zeilor fertilităţii precum şi oameni făcând dragoste.

Mii de pelerini sunt atraşi la festivalurile şi ceremoniile anuale care comemorează evenimentele din vieţile zeilor hinduşi. Pelerinii vin să se închine, să se roage pentru asistenţă şi să se bucure de parada evenimentului. Printre cele trei mari râuri vizitate de pelerini, cel mai important este Gange. Închinătorii vin de pretutindeni din India la Râul Gange pentru a face băi ceremoniale. Ei cred că oricine moare la malurile sale, sau a căror cenuşă este aruncată în râu, va fi eliberat de ciclul de viaţă şi moarte. Forma cea mai înaltă de devoţiune în Hinduism, totuşi, nu este închinarea exterioară ci dragostea auto-uitarea zeităţii.

Hinduşii se închină atât la oameni vii cât şi la morţi în calitate de sfinţi. Unii sfinţi pot fi yoghini (adică cei care practică yoga), iar alţii pot fi guru (adică învăţători spirituali). Hinduismul are mulţi sfinţi locali şi regionali, mai degrabă decât sfinţi oficiali pentru toţi urmaşii săi. Un sat hindus, trib sau ordine religioasă îşi poate ridica eroii sau protectorii săi la nivelul de sfânt. Mulţi călugări ci călugăriţe hinduşi s-au alăturat vreunui ordin religios sub conducerea unui sfânt.

Sumar şi semnificaţie

Cât de mare este întunericul spiritual în care invadează Hinduismul! Cel mai mare scop pentru un hindus este să scape de ciclul monoton şi nesfârşit de naştere/moarte şi să devină unit cu spiritul universal. Pentru hindus unirea personalităţii individuale cu Brahman este cel mai mare ţel. Superstiţia şi ignoranţa spirituală pătrunde în fiecare aspect al gândiri şi vieţii hinduse.

Hinduşii trebuiesc învăţaţi de existenţa unui singur Dumnezeu care a creat lumea şi care este în mod intim implicat în aceasta. Ei au nevoie să ştie că universul şi umanitatea sunt distincte faţă de Dumnezeu şi nu emanări din Sine. Hinduşilor trebuie să li se spună că mântuirea nu este prim fapte să că nici o persoană nu poate plăti pentru păcatele sale vreodată. Nu există nici un ciclu de naştere/moarte sau de răsplătire în această viaţă pentru presupusele fapte rele făcute în viaţa trecută.

Pentru hinduşi mântuirea trebuie redefinită pentru a însemna scăparea de mânia lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor prin credinţa în Isus Hristos. Mântuitorul nu este o altă reincarnare sau un avatar al lui Vishnu. El este Domnul suveran care a murit pe cruce în spaţiul, timpul şi istoria reală. El este jertfa înlocuitoare pentru păcatele noastre. Doar prin credinţa în El se obţine adevărata eliberarea. Doar EL ne poate călăuzi pe adevărata cale a neprihănirii şi a purităţii. Doar El ne poate face să trăim într-o manieră care este plăcută Tatălui.

Conceptul trinitar pentru existenţa lui Dumnezeu sprijinit în cadrul Creştinismului nu trebuieşte să fie egalat cu bâjbâielile politeiste descoperite în Hinduism. Venerarea idolilor şi a sfinţilor trebuie să fi înlocuită cu închinarea la unicul Dumnezeu adevărat. Cât este de trist faptul că hinduşii încearcă să câştige meritul etern prin a se pune pe ei înşişi în contact cu presupusele obiecte şi persoane sfinte. Ei trebuie să ştie că doar prin favoarea nemeritată a lui Dumnezeu este o persoană mântuită şi făcută cetăţean al împărăţiei Sale. Doar veşnicul Domnul Dumnezeu îi poate elibera pe hinduşi din adâncul şi imensul întuneric spiritual care îi invadează!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_ian05.htm

Lecţii pentru pastori de la Mica profetul din 1 Împăraţi

GENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Lecţiile marelui joc - Mark Howell, pastor la First Baptist Church din Little Rock, îşi aminteşte de o mare călătorie de vânătoare în Africa - şi lecţiile pe care le-a învăţat el – către o audienţă din capela Southwestern Seminary. Photo by Margie Dolch/SWBTS

Lecţii pentru pastori de la Mica profetul din 1 Împăraţi

Dec 6, 2004  By Marc Rogers

FORT WORTH, Texas (BP) – Uneori un predicator trebuie să stea ferm chiar dacă circumstanţele din jurul lui par să sugereze un curs opus de acţiune, a spus Mark Howell într-o capelă de la Southwestern Baptist Theological Seminary pe 30 noiembrie.

Pastorul de la First Baptist Church of Little Rock, Ark., Howell este ginerele preşedintelui Southwestern, Paige Patterson. El este de asemenea şi partenerul de vânătoare a lui Patterson, şi în cadrul unei expediţii în Africa pastorul a învăţat lecţia sa despre a nu o lăsa moale când lucrurile devin aspre.

În timp ce Howell şi Patterson vânau, o cireadă de elefanţi au încercuit perechea. Orice instinct îi spunea acestuia să fugă, a relatat Howell, dar Patterson i-a spus, „Nu trebuie să fugim. Cel mai rău lucru pe care îl poţi face este să fugi de un animal sălbatic. O să te prindă de fiecare dată”.

Howell a spus că viaţa din lucrare este adesea ca şi un joc de vânătoare periculos. Mesajul predicatorului poate să nu fie întotdeauna popular şi presiunea poate fi intensă şi uneori instinctul poate spune, „Pune-i pe ocupanţi pe fugă”.

Dar Biblia oferă un exemplu diferit, a spus Howell.

Predicând din 1 Împăraţi 22, Howell a relatat faptul că profetul Mica era convocat înaintea regelui lui Israel şi Iuda pentru a-i sfătui cu privire la planurile de luptă, dar profeţirea sa dintr-un cuvântul al lui Dumnezeu i-a ofensat cu mult pe regi. Acesta este un mesaj despre soluţionări în lucrare, a spus Howell.

„Când vine necazul, noi vrem să fugim”, a spus Howell. „Noi credem că e vremea să-i punem pe fugă pe ocupanţi…. Dar Mica spune, ‚Nu. Mi-am pus în joc revendicarea mea. Nu-mi voi compromite niciodată convingerea mea, vie ce-o veni”.

În contrast, când Ahab, regele Israelului, şi Iosafat, regele Iudei, au întrebat pe „profeţii profesionişti” dacă regele să invadeze Ramot din Galaad, profesioniştii au spus regilor ceea ce au vrut ei să audă, a spus Howell.

Profeţii profesionişti au utilizat ajutoare vizuale – „PowerPoint” al zilelor lor – pentru a-i convinge pe regi să „meargă, să străpungă şi să fie bucuroşi”, a spus Howell.

El a contrastat calităţile lui Mica de autenticitate şi onestitate cu cele ale profeţilor curţii lui Ahab, „ieftinii” imitatori din povestire. „Sunteţi voi o imitaţie ieftină sau sunteţi lucrul real?” a întrebat Howell.

Mica era diferit, a spus Howell, datorită „alegerilor pe care le-a făcut în viaţa sa”, alegeri care de altfel vor „face diferenţa dacă sunteţi lucrul real sau o imitaţie ieftină [în lucrarea voastră]”.

Profetul a ales „caracterul în ciuda conformităţii”, a spus Howell. Mesagerul regelui care a fost trimis să-l convoace pe Mica la curtea regală l-a sfătuit pe Mica să fie de acord cu profeţii. Implicaţia, a spus Howell, a fost probabil că dacă Mica agrea atunci putea să se unească cu profeţii profesionişti şi să „urce pe scara lucrării” către succes.

Mica a refuzat această subtilă presiune, spunând, „Viu este Domnul, că voi vesti [regelui] ce-mi va spune Domnul.

„Viaţa mea este clădită pe convingere nu pe compromis. Voi fi un om de convingere, oricare ar fi costul”, a spus Howell în timp ce parafraza mesajul profetului.

Convingerea lui Mica a fost costisitoare, totuşi. El a fost atacat în mod verbal şi fizic de profeţii lui Ahab pentru onestitatea şi integritatea lui. Howell a spus predicatorilor că acces episod le aminteşte predicatorilor „că atunci când stai pe convingere şi refuzi să te compromiţi, să fi atent; necazul o să vină. Poţi să ţii minte”.

Howell a spus că Mica a ales „consecinţa în ciuda confortului”. Într-o încercare de a-l manipula pe Dumnezeu, Ahab l-a condamnat pe Mica la temniţă până ce regele se va întoarce în siguranţă de la bătălie.

Dar Howell a spus că Mica şi-a sigilat soarta sa când a refuzat să retracteze faptul că Israelul va fi înfrânt în luptă şi că Ahab avea să fie ucis. Din moment ce Mica ştia că Ahab nu avea să se mai întoarcă niciodată, el ştia că nu va fi niciodată eliberat din temniţă.

„Eşti gata să-ţi întinzi o cursă vieţii tale, şi să spus, ‚Dumnezeule, dacă aceasta înseamnă că totul din jurul meu se va nărui, voi accepta consecinţele pe care mi le vei aduce, sau care vor fi aduse peste viaţa mea. Nu voi opta niciodată pentru confort’?

„Care sunt profeţii reali de astăzi?” a întrebat Howell. „[Unde sunt] cei care aleg caracterul mai degrabă decât conformitatea, cei care aleg convingerea peste compromis? Unde este cel care va spune, ‚Dumnezeule, voi fi o persoană a consecinţei, şi nu-mi voi căuta confortul meu’?”

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri10_ian05.htm

Cele 13 state din SUA care au hotărât că bebelușii nenăscuți sunt copii

   04-02-2019 10:09:39

Săptămâna trecută, statul New York a șocat întreaga națiune prin adoptarea unei legi privind avortul, lege, care permite femeilor însărcinate să termine sarcina până în momentul nașterii. Această lege este prima de acest fel, însă se pare că New York-ul este doar primul din mai multe state, care intenționează și ele să adopte legi similare. New York are momentan cea mai radicală lege privind avortul din America. În timp ce avortul este legal la nivel național încă de la Roe v. Wade (1973), totuși mai există câteva state care au definit în legile lor faptul că bebelușii nenăscuți sunt ființe umane.

Iată lista celor 13 state care definesc bebelușii nenăscuți drept ființe umane:

1. Alabama

Alabama a ajuns pe prima pagină a ziarelor în anul 2017 când a declarat faptul că un bebeluș nenăscut este o persoană. Această afirmație se găsește într-o lege adoptată în anul 2006, care spune că o persoană, așa cum este ea definită și în codul penal al statului, este „o ființă umană, incluzând și copii nenăscuți în uter, în orice stadiu al dezvoltării lor, indiferent de capacitatea de a supraviețui sau nu”. O persoană care rănește în mod intenționat o mamă și cauzează pierderea copilului nenăscut sau care rănește în mod direct copilul nenăscut, poate fi acuzată de crimă. Totuși această lege din Alabama nu se aplică și în ceea ce privește avortul.

2. Arkansas

În codul penal al său, statul Arkansas definește termenul de „persoană” în așa fel încât să includă și „un copil nenăscut în uter, în orice stadiu al dezvoltării”. De asemenea, statul adaugă termenului de „copil nenăscut” parametrii, din care se deduce că viața începe din momentul concepției. Conform legislației „copilul nenăscut înseamnă descendentul ființelor umane de la concepție până la naștere”.

Din nou, aceste legi nu se aplică și femeilor însărcinate care aleg să facă avort, însă fac o distincție importantă a momentului în care statul consideră că începe viața unui copil.

3. Idaho

Idaho descompune termenul de „copil nenăscut” în mai mulți termeni tehnici. Definiția folosită când vine vorba de avort stabilește că un „embrion” sau „făt” este orice om în uter. Termenul de „embrion” se referă la stadiul de dezvoltare a unui copil între a doua și a opta săptămână după fertilizare. După săptămâna a opta a sarcinii, embrionul este denumit de obicei făt.

4-10. Illinois, Kansas, Kentucky, Mississippi, Oklahoma, Tennessee, Texas

În statele Illinois, Kansas, Kentucky, Mississippi, Oklahoma, Tennessee și Texas, legile definesc un „copil nenăscut” drept o ființă umană de la momentul fertilizării până la naștere. Legea penală din Illinois spune că „un copil nenăscut este orice individ al speciei umane de la fertilizare până la naștere”. În Kansas, sub legea denumită „Legea lui Alexa”, „copilul nenăscut se referă la un organism individual și viu al speciei homo sapiens în uter, la orice stadiu de gestație, de la fertilizare și până la naștere”. Legislația statului Kentucky sună aproape identic. Mississippi, Texas și Oklahoma se referă în mod specific la copii nenăscuți ca „ființe umane”. În Tennessee, termenii „alții”, „indivizi”, „altă persoană” includ și embrionul uman sau fătul în orice stadiu de gestație în uter.

11-12. Louisiana și Missouri

Statele Louisiana și Missouri menționează, de asemenea, în legea penală, că bebelușii concepuți atât în mod tradițional cât și prin fertilizare în vitro sunt „indivizi” și „ființe umane”. În Louisiana, legislația conține următoarea afirmație: „Termenul de copil nenăscut înseamnă orice persoană din specia umană de la fertilizare sau implantare până la naștere.”

În legislația din Missouri se găsește că „viața fiecărui om începe la concepție; copiii nenăscuți au dreptul de a fi protejați în ce privește viața, sănătatea și bunăstarea lor”. Mai departe, continuă spunând că, „aliniatul și termenii săi nu reglementează avortul sau orice aspect al practicii medicale, ci poate fi citit pur și simplu pentru a exprima o judecată asupra unei valori”.

13. Michigan

Michigan are probabil cele mai stricte legi legate de uciderea fătului dintre toate statele. În timp ce în toate statele menționate mai sus, avortul este permis în conformitate cu reglementările respective fiecărui stat, Michigan stabilește un set diferit de reguli. Legislația din Michigan prevede: „Moartea fătului, care s-a dezvoltat suficient pentru a se mișca în pântecele mamei, sau a mamei din cauza folosirii medicamentelor, sau a altor substanțe, sau prin folosirea vreunui instrument sau a altor mijloace cu intenția de a distruge copilul, cu excepția cazului în care lucrul acesta a fost necesar pentru a menține în viață mama, se consideră omucidere.” Dezvoltarea suficientă a fătului pentru a se mișca în pântecele mamei, include – și nu se limitează numai la acestea – bătăile inimii, undele cerebrale și mișcările observabile ale fătului, afirmă site-ul U.S Legal. Acest lucru ar însemna că avortul este ilegal în Michigan, după ce bătaia inimii a putut fi detectată, dacă viața mamei nu este în pericol.

Sursa: Christian Headlines

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/04/cele-13-state-din-sua-care-au-hotarat-ca-bebelusii-nenascuti-sunt-copii/?

CREDE ȘI TE-NCREDE – PASTOR ROMICA IUGA

Crede și te-ncrede

Nimic nu-i mai important pentru sănătatea unei relații decât încrederea. Dacă soțul are încredere în soție și dacă soția are înredere în soțul ei, împreună pot zădărnici toate planurile prin care diavolul încearcă să distrugă relația lor. La fel este și în relația cu Dumnezeu. Cu cât ne încredem mai mult în El, cu atât relația noastră este mai sănătoasă.

Auzim foarte des despre importanța credinței în Dumnezeu, dar poate subliniem relativ puțin importanța pe care o are încrederea în El. Lucrul pe care Dumnezeu Și-l dorește cu ardoare, de la fiecare dintre noi, este ca relația noastră cu El să fie bazată pe încredere. Dacă avem convingerea că El este de partea noastră, că voia Lui pentru noi este bună, plăcută și perfectă, atunci nu avem probleme în a ne abandona tot mai mult în voia Lui.

Întrebarea este: Cum pot crește tot mai mult nivelul încrederii mele în Dumnezeu? La această întrebarea am încercat să răspund prin mesajele de la începutul acestui an și vreau să vă reamintesc trei lucruri foarte importante, care ne pot ajuta să creștem gradul de încredere în El:

  • Mai întâi, trebuie să ai o abordare corectă față de Scriptură. Mulți oameni consideră că Biblia ne este dată pentru a ne informa, dar adevărul este că ea ne este dată pentru a ne transforma. Scriptura este un manual de viață prin care Dumnezeu vrea să dăltuiască în noi chipul Său.
  • În al doilea rând, pentru a creste nivelul încrederii noastre în Dumnezeu, trebuie să ne disciplinăm viața. Domnul Isus, în predica de pe munte aminteste trei discipline spirituale pe care trebuie să le practicum în privat. Mântuitorul spune că milostenia facută în ascuns, rugăciunea facută în ascuns și postul ținut în ascuns sunt răsplătite de Tatăl ceresc. (Matei 6) Care este răsplata? Poate avea multe fațete, dar toate trei au de-a face cu încrederea noastră în Dumnezeu. Aceste obiceiuri spirituale private ne vor apropia mai mult de El.
  • Nu în ultimul rând, pentru a crește nivelul încrederii noastre în Dumnezeu, este esențial să avem o atitudine potrivită față de problemele vieții. C.S. Lewis spunea că “Dumnezeu ne șoptește în plăceri, ne vorbește în conștiință și strigă în suferință”. Lucrul cel mai bun pe care îl putem face atunci când trecem prin greutăți, este să învățăm să ne încredem tot mai mult în El. Uneori, vom fi dezamăgiți, deprimați, dar mai bine dezamăgit sau chiar deprimat cu El, decât dezamăgit, deprimat sau chiar disperat fără El.

Iubiții mei, este important să credem în El, dar este foarte important să ne încredem în El. Deci crede și te-ncrede!

Pastor Romica Iuga

https://www.baptisti-arad.ro/articole/crede-i-te-ncrede