PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ

PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ

Ardelean Viorel

 1.) INTRODUCERE

 2). EVANGHELIA

 3). METODE DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE

 a.) Principii

 b.) Metode

  c). Principii nou – testa mentale de Evanghelizare.

 4). EVANGHELIZAREA ÎN MASĂ ŞI EVANGHELIZAREA PERSONALĂ

 a.) Evanghelizarea personală

 b.) Evanghelizarea în masă

 5). IMPLICAREA BISERICII LOCALE

 a). Susținerea evangheliștilor

 b). Trimiterea   de misionari

 c). Aspecte esențiale pentru o evanghelizare eficace

  d). Pregătirea bisericii pentru Evanghelizare

 6). IMPLICAŢII ŞI APLICAŢII ASTĂZI

  a). Evanghelizarea de la om la om.

  b) . Evanghelizarea unei colectivități

  c). Problemele secolului XXI

   d). Cerințe și prezentare în planul de evanghelizare

  e) . Desfășurarea unui serviciu de Evanghelizare

 7). CONCLUZII

 8). BIBLIOGRAFIE

 1.) INTRODUCERE

 Noi știm că Dumnezeu există din veșnicie în veșnicie (Psalmi 90:2), El este Atotputernic și în ”sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11) „ a hotărât să aducă în ființă Universul, Pământul, și să creeze pe om după Chipul și asemănarea Lui (Imago Dey – Geneza 1:26). După tragedia din Eden din Geneza cap 3, Dumnezeu face o promisiune omului în ce privește salvarea sufletului omului din fața mâniei lui Dumnezeu (Geneza 3.15), iar acest lucru izvorăște din dragostea lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Acest lucru este exprimat în mod foarte clar în Noul Testament în Evanghelia după Ioan 3:16  ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine”. Astfel Evanghelizarea își are sursa din Inima lui Dumnezeu. El trimite pe Fiul, Hristosul și pe Duhul Sfânt care la rândul lor trimite ucenicii dar ne trimite și pe noi pentru a duce Veste Bună oamenilor care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Ioan Botezătorul cheamă oamenii la pocăință Matei 3:1  În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. 2  El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” La fel face și Isus Hristos în Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Mesajele sun identice în esența lor și practic înseamnă Evanghelizare. Mergem mai departe și pentru acest lucru^[1] este necesar ca pentru Biserică termenii să fie bine definiți. Începem cu enunțarea Scopului care este valabil pentru toate bisericile nou – testamentale și ele se aplică la evanghelizare, edificare, conducere, comunicare, organizare și administrare. Ele au baza biblice și noi ne vom referi în cazul de față la evanghelizare. Obiectivul unei biserici precizează mai bine și mai specific scopul și în general există două sau mai multe obiective pentru fiecare scop. Țelul este și el o afirmație specifică care se dorește a fi realizat înaintea obiectivului. Sunt mai multe țeluri pentru fiecare obiectiv. Standardul de realizare este o măsură de evaluare care se referă atât la scop, obiectiv și țel dar și aici sunt mai multe standarde de măsură pentru fiecare scop, obiectiv sau țel. Observăm o subordonare a acestora dar și o legătură strânsă între ele și ele vor fi corecte dacă punctul de referință va fi Biblia. Acestea luate împreună formează un Model de bază^[2] pentru fiecare Biserică în parte. Scopul trebuie să fie același pentru toate bisericile iar în primul rând scopul evanghelizării este de a face evanghelizare prima dată în localitatea noastră, și abia apoi să mergem cu Vestea Bună în localitățile din apropiere sau în alte țări străine. Țelul în cazul acesta se referă la pașii care trebuie să fie făcuți în procesul de Evanghelizare și implică pregătirea și învățarea credincioşilor prin exemple biblice despre acest subiect. De asemenea trebuie să prezentăm nume de biserici care au făcut acest lucru. Obiectivele pot să fie diferite de la o biserică la altă biserică, de la o comunitate la altă comunitate, diferă și în funcție de cultura vremii respective. Credincioșii trebuie să fie educați și motivați pentru Evanghelizare. Standardele, care sunt o evaluare a activității trebuie prezentate cel puțin o dată pe an sub formă de predică, dar se poate și sub alte forme ca de exemplu Adunarea Generală. De asemenea un grup de credincioși calificați pentru lucrarea respectivă, vor pregătii grupuri mici pentru lucrare și vor analiza principiile și metodele prin care s-a lucrat, iar corecțiile trebuie să fie biblice. Scopul evanghelizări este ca prin vestirea Evangheliei și pocăință, oamenii care cred să aibă posibilitatea de a intra și a face parte din Împărăția Cerurilor.   Biserica primară^[3] avea o activitate intensă descrisă în Faptele Apostolilor 2:42  ”Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni”, și trebuie să fie model de referință pentru bisericile secolului XXI, pentru ca ele să supraviețuiască în fața altor, filozofii, religii, sau a ateismului. Ea a trebuit să lupte timp de secole pentru a păstra învățătura curată și a doctrinelor din Scriptură, iar Pavel atenționează în acest sens   bisericile. Faptele Apostolilor 20:29  ”Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma” În urma lui Pavel au venit iudaizatori, s-au sa format partide în jurul unor lideri ambițioși ca și în Biserica din Corint. Pavel avertizează bisericile despre evanghelii false Galateni 1:8  ”Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” De asemenea   Biserica Apostolică a trebuit să lupte și împotriva lumii care făcea presiune asupra ei prin diferite curente filozofice din acele timpuri. Un exemplu sunt epicurieni^[4] greci întâlniți de Pavel în Atena (Fapte 17:17), din școala poetului roman Lucrețius, iar ca și fondator a fost Epicur, (341 î.Cr), iar Democrit ia fost discipol. Ei credeau că lumea este făcută din atomi și respingeau orice intervenție divină și nu se temeau de o pedeapsă după moarte. Ei găseau satisfacții doar în această viață, dar termenul de fericire a fost pervertit. Evreii foloseau cuvântul ”apiqoro”- cei care nu cred în viața după moarte”, denumiți mai târziu necredincioși. În Grecia^[5] antică zeitățile au rezultat din forțe neclare, imprecise și confuze pe care zeii le-au înlocuit. Ei nu au creat universul, iar în concepția lor ” Teogonia” Hesiod afirmă faptul că la început a existat Haosul, apoi Pământul care a fost o ”nouă ființă”, cerul fiind o mamă a tuturor. Epicurienii au considerat că totul s-a datorat combinațiilor întâmplătoare a atomilor iar stoicii panteiști au conceput un logos sau principiu a unei lumi impersonale.   Mitul lui Orfeu avea un impact deosebit în care ”marele creator” a fost Phanes, ieșit dintr-un ou și a creat universul și pe oameni, până ce Zeus l-a înghițit pe el inclusiv creația lui, după care a creat din nou tot ceea ce există. Oamenii au rezultat din Titani, care au fost risipiți și împrăștiați fiindcă l-au mâncat pe Dionysus, fiul lui Zeus. Acesta este motivul pentru care oamenii au în ei elemente ale răului și elemente divine. În contrast Stoicii^[6] care aveau școala filozofică tot la Atena, fondată de Zenon (300 B.C), care s-a dezvolta ca o reacție împotriva epicurienilor cu o filozofie cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Morala lor deriva din legile naturi și acceptă evidențele acestei lumi, iar prin acest fel de gândire se compensează durerea, nefericirea binele sau răul, viața și moartea. Dintre reprezentanți gândirii stoicilor se pot aminti câteva nume ca ”Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios din Apameia – învățătorul lui Cicero –  Diogene din Babilon”. Mai târziu în epoca romană se poate aminti Cicero, Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Acesta a fost cadrul ideilor filozofice, religioase în care s-a dezvoltat Biserica, care a avut de luptat împotriva lor, plus valurile de prigoană la care a fost supusă de către Imperiul Roman. Biserica se avântă într-o luptă de pionerat, într-o dimensiune spirituală, având ca și bază Marea Trimitere din Matei 28:18-20. Această lucrare se poate face acasă, aproape de casă sau în țări străine, la oameni necredincioși. Acest lucru   însemnă ”Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară”^[7] și are de a face cu a fi trimis.   Această poruncă a fost valabilă atunci dar este și acum în secolul XXI, când Biserica are de luptat împotriva neopăgânismului, umanismului, ateismului, sau alte curente filozofice și religii păgâne din secolul nostru. Dacă nu se respectă Fapte 2:42, Biserica respectivă nu are nici o șansă în evanghelizare, sau în cel mai fericit caz, va realiza lucruri de suprafață, fără un impact serios asupra necredinciosului.

2). EVANGHELIA

 Cuvântul euaggelion înseamnă Evanghelia sau Vestea Bună^[8] iar în limba greacă clasică avem trei sensuri. 1. Cuvântul înseamnă ”o răsplată dată unui mesager pentru aducerea unei vești bune”, 2. Înseamnă ”același lucru atunci când aduceau jertfe de sacrificii zeităților păgâne iar interpretările erau bune”, 3. În limba elină de mai târziu ajunge să însemne Vestea Bună adică Evanghelia. În toate traducerile românești cuvântul euaggelion înseamnă Evanghelie. În Septuagintă^[9] există o anticipare a cuvântului care urma să fie folosit în Noul Testament. Cuvântul se găsește în Ps. 40:10 și 96:2, cu ”referință la dreptatea și puterea mântuitoare a lui Dumnezeu”. De asemenea Isaia folosește cuvântul respectiv cu   privire la Unsul lui Dumnezeu ( Isaia 40:9, 52:7). Atunci când cuvântul este folosit în Noul Testament, el are un sens deosebit. Cuvântul euaggelion – Evanghelie însumează întregul mesaj creștin (Marcu 1:1, 1 Cor. 1:15). Ioan Botezătorul și Isus Hristos a predicat Vestea Bună ( Matei 4.23,… 24:14). Cuvântul apare de 72 de ori în Noul Testament, iar în unele cazuri Evanghelia înseamnă că Ea este a lui Dumnezeu ( Marcu 1.14, 1 Tes. 2: 2, 8 și 9), și ne arată caracterul lui Dumnezeu, dar și faptul că este trimisă de Dumnezeu însuși. În alte cazuri Evanghelia este atribuită lui Isus Hristos, în sensul că El a adus-o oamenilor, dar și prin faptul că fără El oamenii nu ar fi cunoscut-o niciodată. Acest lucru a însemnat Întruparea Fiului, prin care oamenii au văzut pe Tatăl (Evrei 1:3). Și apostolul Pavel folosește termenul Evanghelia mea sau Evanghelia noastră arătând că omul poate să o însușească progresiv, până ce îi aparține, un lucru care este extraordinar. De asemenea Evanghelia este pentru toți oamenii,   fără granițe de nici un fel. Evanghelia este o Revelație a lui Dumnezeu, și ea nu poate fi descoperită prin rațiunea umană sau un proces intelectual. În Ea Dumnezeu se revelează pe Sine însuși ( Gal 1.11-12). Un aspect esențial este faptul că Evanghelia trebuie să fie acceptată și crezută, și numai în felul acest omul ajunge la mântuire. Evanghelia trebuie dusă mai departe, iar cel care o cunoaște cu adevărat o predică și la alte persoane. Această obligație de a vesti mai departe Evanghelia deși este într-un anume fel sarcina fiecărui credincios, nu este alegerea credinciosului ci este ceva încredințat (Cor. 9:16). Pentru Ea trebuie să îți asumi orice fel de risc, o slujești, și mai există numeroase aspecte, în care Evanghelia   devine o piatră de poticnire pentru necredincioși și Ea poate să fie refuzată. Evanghelia poate să fie deformată de anumiți oameni ( 2 Cor. 11:4). Dar Evanghelia este Vestea Bună a adevărului ( Gal. 2:5), aduce speranță,   și este Evanghelia păcii (Efes.6:15). Ea rămâne vestea promisiunii lui Dumnezeu, care s-a împlinit și ne spune despre nemurirea sufletului (2.Tim 1:10), în care avem exemplu pe Isus Hristos care a înviat, și care ne aduce mântuirea sufletului, dar și mai mult Ea este Vestea bună a victoriei lui Isus Hristos împotriva forțelor întunericului. Evanghelia^[10] înseamnă ” vestea bună – evanghelia”, iar în cadrul creștinismului este Vestea Bună în Isus Hristos, în împlinirile Sale față de Avram, poporul Israel și de lumea întreagă. Ea nu este în contrast cu Vechiul Testament ci este o împlinire a lui. Ea nu poate exista în afara sau despărțită de Împărăția Cerurilor sau Împărăția lui Dumnezeu. Marcu spune în Evanghelia sa Marcu 1:15  El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.” A respinge Evanghelia înseamnă condamnarea la moarte a sufletului, iar acceptarea ei de către om înseamnă viață veșnică (Marcu 16: 15-16). Mesajul evangheliei a fost mult mai clar după Moartea și Învierea lui Isus Hristos. Ioan Botezătorul și Isus au predicat această Evanghelie, iar mai târziu ucenicii, apostolii și creștinii. Evanghelia vine cu putere (1Tes.1:2), Ea descopere dreptatea, neprihănirea și îndreptățirea lui Dumnezeu și are puterea să ducă la mântuire persoanele care cred în Ea (Romani 1:16-17). Pentru Pavel^[11] Evanghelia este o însărcinare sacră (1Tim 1:11) și are datoria de a o proclama. Mai mult el cere fraților să se roage pentru el pentru ca să poată duce la îndeplinire această sarcină (Egeenei 6.9), chiar dacă există împotrivire și suferință. Evanghelia este Cuvântul adevărului și este ascunsă   în fața necredincioșilor ( Egeenei 1:3), iar cei care nu cred în ea cer dovezi supranaturale și raționale, dar acestea sunt dor motive. Evanghelia a avut asupra lui Pavel un impact teologic pentru că știa bine Vechiul Testament, și a înțeles-o în urma unei revelații, produse la întâlnirea cu Isus Hristos pe drumul Damascului, dar și prin credință și numeroase frământări lăuntrice și clarificări, probabil cât timp a sta în Arabă (Gălăteni 1:17). Evanghelia vine cu putere mântuitoare în urma auzirii și a primirii ei prin credință (Evrei 4:2). La început era gândită și percepută o singură Evanghelie (Romani 1:1-3), iar cele patru evanghelii, cu patru autori diferiți este datată mai târziu prin secolul II. D.C. Cele patru evanghelii din Noul Testament au o formă de singular până la jumătatea secolul II   D.C, ( Dioache 8. 2, Ignațiu – Philadelphus 8.2). Se folosește termenul de singular mult timp iar folosirea celor patru evanghelii scrise de de cei patru autori, Matei, Marcu, Luca și Ioan, care sunt percepute ca o singură Evanghelie. Isus Hristos și-a început lucrarea în Galilei Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar în paralel cu mesajul Său, a ales ucenici, pe care ia învățat în mod sistematic învățăturile Sale, într-o formă ușor de memorat. Evanghelia a fost vestită cu putere și Împărăția celui Rău a început să se prăbușească. La început a existat o fază orală prin care s-a transmis Evanghelia pentru că existau martori în viață, dar a existat necesitatea scrierii lor în timp, pentru că ucenicii și apostolii, au avut o viață fizică limitată. Aceasta se numește ”faza orală   – gr. paradosis, sau tradiția apostolică”, și este transmisă mai departe de către credincioși. Au fost predicate în special adevăruri esențiale despre Evanghelia lui Isus Hristos. O schiță a Evangheliei se găsește în 1 Cor. 15 : 3- și mai departe….1 Cor. 7 – 9, și alte locuri din epistolele pauline în care se dădea învățătură cu privire la diferite adevăruri creștine. La cina Domnului în special era o ocazie de a-și aduce aminte și a povesti despre Moartea și Învierea lui Hristos. Nu știm exact dar ne imaginăm felul cum s-a transmis Evanghelia pe cale orală. În altă ordine de idei în special în rândul credincioșilor iudei aveau în spate învățătura din Vechiul Testament care cerea ca fiecare bărbat să fie preot în casa lui, aspect care s-a reflectat și în transmiterea mesajului creștin în sânul familiei și mai departe. Evangheliile în formă scrisă coincide cu sfârșitul primei generații de creștini, scrise între anii 60 -100 D. C, relatare pe care o avem în Luca 1:1, din care înțelegem că și alte persoane au încercat să scrie. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că sunt legate între ele, au în principiu aceiași formă și mult material comun. Evanghelia lui Ioan este diferită de celelalte și se studiază separat. După numeroase abordări și frământări a sfinților părinți ca Iustin, Tatian, Iranaeus, se poate afirma că cele patru evanghelii incluse în Canon cuprind mărturia despre Revelația mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos, păstrată în cele patru evanghelii. Un alt aspect este   definirea a ce anume înseamnă a fi evanghelist. Cuvântul evanghelist, tradus este ”euaghelizomai” și înseamnă cel care aduce vești, tradus și prin cel care predică Evanghelia. Termenul se aplică lui Dumnezeu (Gal 3:8), lui Isus Hristos (Luca 20:1) și membrilor de rând (Fapte 8:4). Un evanghelist poate să facă și lucrarea de păstor și învățător. De asemenea dacă toți apostolii au fost evanghelişti, nu toți evangheliștii erau și apostoli. În Efes. 4:11, slujba de evanghelist este menționată după cea de apostol și proroc, dar înainte de păstor și învățător. De aici rezultă faptul că pentru a fi evanghelist sau misionar este necesară o chemare specială, și oameni înzestrați cu Duhul Sfânt pentru acest fel de lucrare.

3). METODE DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE

a). Principii. Gândirea celui care evanghelizează trebuie să aibă ca și suport Biblia. În ziua cincizecimii, la Rusalii, în momentul pogorârii Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat în picioare, a vorbit mulțimii, l-a predicat pe Hristos care a Murit și a Înviat. El face legătura cu ce a spus David în psalmi (Psalmi 16:8-10) și îl prezintă pe Hristos Mesia care a biruit moartea, a Înviat și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere^[12] Fapte 7:56  ”şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mesajul trebuie adaptat fără a face compromisuri așa cum a făcut apostolul Pavel în Atena, când a văzut mulțimea zeităților păgâne, s-a tulburat în sufletul lui (Fapte17:16). Ei în zelul lor religios se închină și în fața unui zeu necunoscut (Fapte 17: 23). Pavel prezintă atenienilor în locul unui dumnezeu necunoscut, un Dumnezeu real și viu, un Dumnezeu al dragostei, care l-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos ca să moară pentru păcatele omenirii (Ioan 3:16). Deși în majoritatea lor atenieni au respins mesajul, totuși au fost câteva persoane care au crezut ( Fapte 17:34). Mesajul Evangheliei trebuie să fie simplu și clar bazat pe învățăturile din Sfânta Scriptură ca Moartea pe Cruce care înseamnă Jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele omenirii, și Învierea din morți care înseamnă biruință. În predicile lor ucenici, apostolii și Pavel când stau de vorbă cu iudeii, aduc argumente din Scriptură că Isus Hristos este Mesia cel promis, dar când au vestit Evanghelia romanilor, grecilor sau popoarelor păgâne, modul de abordare a fost diferit

b). Metode. Apostolul Pavel a început să predice Evanghelia prima dată la iudei, iar când a văzut că nu este ascultat s-a întors și a predicat neamurilor. El face trei călătorii misionare și a înfiinţat biserici în marile centre urbane, fiind convins că mai târziu aceste centre urbane vor răspândi Evanghelia în jurul lor, fapt care s-a și întâmplat. El reia de trei ori traseul unde a plantat biserici, pentru a rezolva diferite probleme, dar era necesară și o clarificare a învățăturilor în ceea ce primește Evanghelia lui Hristos. Pavel rămâne un timp în aceste centre urbane pentru a învăța și consolida învățătura creștină.   El ajunge în Perga, Antiohia Pisidiei, Listra, Iconia, Derbe, Corint, Neapolis, Tesalonic, Bereea, Atena, Efes, și alte localități, apoi trece în Macedonia, după aceea la Milet, Tir, și în fine după ce este arestat la Ierusalim, ajunge la Roma ca și prinzioner pentru a se înfățișa în fața Cezarului.   În bisericile formate au fost aleși slujitori ca ”bătrâni și diaconi” (Faptele Apostolilor 14:23), după care s-au rugat, au postit și ia încredințat în mâna Domnului. Antiohia devine un centru a misiuni creștine și atunci când bătrânii și diaconii, au probleme trimit reprezentanți acolo pentru a clarifica și rezolva problemele din biserică. De asemenea scrisorile lui Pavel pe care le trimite unei biserici, primesc un aspect circular și sunt citite și în celelalte biserici pe care noi astăzi le avem sub formă de epistole. Bisericile respective au legătură una cu alta, ele erau unite de aceeaşi credință și învățături, se fac schimb de vizite reciproce, sau ajutoare în caz de nevoie. Este necesar a specifica faptul că răspândirea Evangheliei, conține și o componentă socială atunci când este cazul Romani 15:25  ”Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor” (1 Corinteni 16:1). Evanghelizarea se face în echipe, și avem ca exemple pe Petru și Ioan, Saul și Barnaba, Pavel și Sila. De asemenea Pavel are colaboratori dintre care se poate aminti Tit și Timotei.

 c). Principii nou – testamentale de Evanghelizare. Nimic nu ne face să credem faptul că principiile de Evanghelizare^[13] valabile în Biserica Primară, nu sunt valabile și astăzi, fiindcă Biserica a fost motivată spre misiune de către învățăturile și poruncile Bibliei. Atunci ca și astăzi, indiferent de condiții poruncă și motivația rămân valabile. Avem câteva principii cheie care rezultă din acțiunile și funcțiile Evangheliei descrise în Faptele Apostolilor. Este necesară crearea unei baze de Evanghelizare, formată din orice grup de credincioși, care pot comunica verbal, au o bună mărturie, și puterea de al prezenta pe Isus Hristos. Acest principiu reiese din Noul Testament din scopul, orientarea, atitudinea și conduita pe care au avut-o ucenicii și apostolii cu privire la lucrarea de misiune. Ei au pornit din Ierusalim în localitățile învecinate în Samaria și mai departe. Modelul a fost urmat de ceilalți credincioși. Este o greșeală să mergi departe în misiune și să neglijezi localitățile apropiate. Lumea începe de la ușa bisericii în acolo și mai departe. Apostolii au avut o viziune corectă despre cum se face Evanghelizarea, începând de la Ierusalim, până la ”marginile pământului” (Fapte 1:8). Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ oamenii l-au văzut pe El, puterea și minunile Sale, dar după înălțarea la cer Biserica a fost mijlocul vizibil prin care oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe Hristos, iar oamenii pot să prețuiască și să estimeze mesajul lui Isus Hristos (Ioan 13: 13-35, 17:19-22). Una alt aspect este faptul că Evanghelizarea colectivă, este importantă și fundamentală pentru Evanghelizarea personală. În Noul Testament Trupul viu a lui Hristos este Biserica care a pregătit cadrul pentru Evanghelizarea personală, de aceea dragostea dintre credincioși este indispensabilă. Poruncă ”să vă iubiți unii pe alții” răsună de nenumărata ori în Noul Testament (Ioan 13: 34-35, 1 Petru 2 : 12). Evanghelizarea personală are efect, atunci când sunt implicați creștini maturi și integri în lucrarea de misiune (1 Tes. 4:12), să fie altruiști (Romani 13:6), să se poarte corect ( 1 Cor. 6:1), să fie umili (1 Petru 2:18) și să aibă o mărturie directă despre Persoana lui Isus Hristos. Doar o biserică unită are puterea de a avea impact în lumea păgână sau atee în care se găsește. Evanghelizarea se face în dragoste, iar Biblia nu spune că necredincioșii să fie scoși afară de la întrunirile bisericii ci din contră ei trebuie să vadă unitatea și dragostea Trupului. Biserica din Corint este un exemplu negativ în acest sens, care era dezbinată, partide, lideri ambițioși și păcat (1Cor 14: 23-25). Doar atunci când biserica funcționează în mod unitar, poate să fie folosită de Duhul Sfânt. Părinții credincioși sunt model pentru copiii lor, iar familia are un impact deosebit în creșterea spirituală a bisericii. Bisericile care au familii credincioase au potențial pentru Evanghelizare și misiune. Se evanghelizează părinții, nu copii, foarte rar inversarea rolurilor duce la succes. Influenţa părinților este mai mare decât a copiilor, iar faptul că tineri și copii vin la biserică, ne arată eșecul nostru în Evanghelizarea adulților. De asemenea nu este obligatoriu dacă un părinte se convertește, soția să îi urmeze exemplu, sau copiii, mai ales dacă sunt mai mari. Dar   pe de altă parte nu este exclus să se întâmple acest lucru. Oamenii a liber arbitru să aleagă a crede sau nu în Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. În cultura apuseană se pune accentul pe decizii individuale și nu colective. Pe de altă parte modelul biblic este normativ și trece dincolo de barierele culturale. Așa a fost în Biserica Primară, și tot așa trebuie să fie și acum, dacă vrem să respectăm standardele din Biblie. Din alt punct de vedere Biserica este aceea care trebuie să identifice misionarii și nu invers. Dacă se aplică modelul din Biserica Primară, observăm că mulți credincioși au vestit Mesajul lui Isus Hristos, dar în special apostolii au avut o chemare specială în cadrul de Evanghelizare, predicare și învățare. Petru și Pavel sunt cele mai bune exemple din Scriptură.   Biserica are și responsabilitatea de a cere binecuvântarea peste persoanele puse în lucrare, iar în acest sens este bun exemplu bisericii din Antihoia, care l-a pus deoparte pe Barnaba și pe Saul și ia însărcinat cu lucrarea de Evanghelizare (Fapte 13:1-8). De asemenea nu trebuie neglijat aspectul material se susținere a persoanelor implicate în misiune. Acela principiu trebuie aplicat și astăzi, în stabilirea identității unor persoane care sunt chemate de Duhul Sfânt în misiune, punerea lor de o parte și sprijinirea lor prin rugăciune și aspecte materiale. Un alt aspect important^[14] este integrarea celor convertiți în viața bisericii. Ei la început sunt copii în credință și nu ajung la maturitate peste noapte. Acest lucru se poate face foarte puțin la organizațiile extra bisericeşti, fiindcă locul cel mai potrivit este în biserică unde credincioșii pot să fie hărăniți și edificați pentru a ajunge la maturitate creștină. De asemenea folosind principiile Noului Testament, biserica are datoria pe baza lor să dezvolte metode noi contemporane, dar fără a afecta mesajul Evangheliei. Ceea ce contează este felul și modul în care se aplică principiile de Evanghelizare, care diferă de la o situație la alta, ele rămân absoluturi, dar felul și modul în care este prezentat mesajul pot să aibă o notă de relativism. Repetăm exemplul lui Pavel din Atena, care fără a schimba esența Evangheliei, a schimbat modul și felul de abordare. O problemă spinoasă a bisericilor secolului XXI, este faptul că a permis ca metodele să fie normative. De asemenea în loc că se privească la toate metodele din Biserica Apostolică, multe biserici se uită doar la un mod, sau o singură metodă și se rămâne plafonat în felul respectiv. Biserica nu trebuie să se plafoneze în forme și metode din primul veac, sau al XXI – lea, care sunt doar mijloace și nu scopuri biblice. Sub călăuzirea Duhului Sfânt ea trebuie să dezvolte metode și strategii de Evanghelizare bazate pe principii și linii directoare din Noul Testament.

4). EVANGHELIZAREA ÎN MASĂ ŞI EVANGHELIZAREA PERSONALĂ

 a). Evanghelizarea personală. Atunci   când se face evanghelizarea personală, nici pentru atunci în perioada bisericii primare, nici pentru acum în secolul XXI nu se pot da rețete. Momentele și situațiile diferă de la caz la caz și nu se poate face o Evanghelizare cu succes fără o călăuzire a Duhului Sfânt. Avem exemple biblice în sensul acesta. Isus^[15] însuși a evanghelizat persoane la modul individual. În Ioan 4 El a evanghelizat o femeie samariteană păcătoasă, iar în versetele 32 -34, El își arată adevărata menire. De asemenea atunci când Isus a predicat mulțimilor El s-a adresat și omului la modul personal. Un alte exemplu este Filip. Fapte 8:26  ”Un înger al Domnului a vorbit lui Filip, şi i-a zis: „Scoală-te, şi du-te spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza, şi care este pustiu.” Pe drumul respectiv era un famen etiopian care se întorcea de la Ierusalim și citea din prorocul Isaia. Duhul sfânt îi spune să meargă și să ajungă carul respectiv. La întrebarea lui Filip, ”înțelegi tu ce citeşti”? la care famenul răspunde că nu înțelege dacă nu este călăuzit de cineva. El citea din Isaia 53. După ce împreună fac o parte din drum Filip îl ajută să înțeleagă Scriptura și de la Isaia 53, apostolul ajunge să îl propovăduiască pe Isus. După ce famenul înțelege, ei ajung la o apă și cere să fie botezat. După ce Filip l-a botezat pe famen, acesta plin de bucurie își continuă drumul, iar Biblia ne spune că Duhul Sfânt l-a răpit pe Filip. În acest caz catehizarea a fost de scurtă durată dar cu folos.   Un alt caz este acela a lui Petru și Corneliu în care ambii au o vedenie dar cu conținut diferit (Fapte 10:9-48). Corneliu era sutaș în armata romană, dar om temător de Dumnezeu, iar Petru era iudeu, ucenicul lui Isus Hristos. Petru se împotrivește când i se spune ce să facă dar Dumnezeu îi poruncește ” să mănânce”. În urma întâlnirii dintre Petru și Corneliu, ucenicul înțelege faptul că Dumnezeu în dragostea Sa este nepărtinitor și vestește evanghelia și neamurilor. Duhul Sfânt s-a pogorât peste toți cei care au ascultat Evanghelia și Petru poruncește să fie botezați în Numele lui Isus Hristos (Fapte 10:48). La fel se întâmplă și cu apostolul Pavel care afirmă în Fapte 20: 20, că nu s-a ferit să învețe ”înaintea norodului și în case”. Este frumos să predici în fața unei biserici sau mulțimi, dar este păcat să te ferești de a vorbi unui singur om despre Isus Hristos atunci când ai ocazia.

b). Evanghelizarea în masă. Ucenicii și apostolii au vorbit și unor grupuri de oameni sau mulțimi. Ca și la Evanghelizarea personală, nici la Evanghelizarea în masă nu se pot da rețete, situația diferă de la caz la caz în funcție   de grupul de oameni, cultura lor, timpul istoric în care ne găsim, singurul lucru care este comun e persona sau evanghelistul, ancorat în gândirea Bibliei, care se găsește în fața unui auditoriu și îl vestește pe Isus Hristos ca și Domn și Mântuitor. Și în acest caz este necesară călăuzirea Duhului Sfânt, aspect valabil și în Biserica Apostolică și în bisericile secolului XXI. Isus Hristos se adresează mulțimii dar și ucenicilor, dar sunt foarte puține cazuri în care pildele trebuiau tălmăcite, iar iudeii au înțeles întotdeauna ce a vrut să spună Isus, dar nu au fost de acord ca spusele Sale. Petru vorbește în ziua cincimii cu îndrăzneală și se pocăiesc aproape 3 000 de suflete (Fapte 2:41). El face o incursiune în Vechiul Testament, face legătura între David și Isus Hristos și acuză mulțimea că ei l-au răstignit. Rezultatul vestirii Evangheliei a fost uluitor, se convertesc multe suflete care sunt ”străpunse în inimă” și pun întrebarea ” fraților ce să facem ?” (Fapte 2:37). Pavel vorbește de multe ori în diferite situaţii, în sinagogă, piață, sau popoarelor păgâne. Ultima călătorie a lui Pavel în postura de om liber a fost la Ierusalim și în momentul prinderii sale primește aprobarea să vorbească (Fapte 21:40). El o face sub presiunea momentului și de pe treptele Templului. Își relatează viața prima dată ca și prigonitor al creștinilor , convertirea pe drumul Damascului și lucrarea de misionar ca și creștin. Iudeii nu primesc mărturia lui și cer să fie omorât.

5). IMPLICAREA BISERICII LOCALE

a). Susţinerea evangheliștilor. Biserica locală trebuie să susțină evangheliștii implicați în misiune în primul râne prin post și rugăciune. Împăratul Irod a arestat pe unii dintre ucenici, ia aruncat în temniță și a pus să-i chinuiască. Când a văzut că acest lucru este pe placul iudeilor l-a arestat și pe Petru. Biserica a reacționat prin post și rugăciune și când Petru era păzit în temniță Biserica se ruga pentru el (Fapte 12:5). Planurile lui Dumnezeu și rugăciunea bisericii și-au spus cuvântul, iar Petru a fost eliberat de un înger. El este eliberat în mod miraculos merge în casa Mariei și găsește biserica în rugăciune.

b). Trimiterea   de misionari. Biserica locală trimite misionari în satele și comunele din jur. Biserica din Antiohia^[16] devine un important centru misionar. În timpul unui serviciu divin Duhul Sfânt le spune ucenicilor să pună de o parte pe Barnaba și pe Saul pentru o lucrare specială (Fapte 13:2). Acești doi bărbați a fost   consacrați și puși de o parte pentru o lucrare de misiune și au plecat în Seleucia și apoi în Cipru. Apoi Pavel merge în Perga și Antiohia Pisidiei și mergând mai departe își începe călătoriile misionare. Biserica locală trebuie să fie asemenea unui sfeșnic care luminează în întuneric. Lumina trebuie să vină începând de fiecare membru din Biserică^[17] , păstorul, diaconii, misionarii, evangheliștii, adică toată Biserica. Dacă mergem în Apocalipsa Bisericile de acolo sunt asemuite cu niște sfeșnice (Apocalipsa 1:20).

c). Aspecte esențiale pentru o evanghelizare eficace. Evanghelizarea^[18] nu se face oricum și câștigarea de suflete pentru Hristos implică câteva aspecte esențiale care sunt necesare în inima credinciosului a bisericii și a celor implicați în misiune. În primul rând dragostea lui Hristos obligă să facem acest lucru fapt pe care Pavel   amintește în 2 Corinteni 5:14, motivat de ce a spus Ioan în Evanghelia sa (Ioan 3:16). Această dragoste ”agape” este darul lui Dumnezeu pentru om și are un caracter altruist. În altă ordine de idei este necesar să avem o responsabilitate pentru sufletele pierdute (Romani   9:1-3). Apoi trebuie să ne aducem aminte felul în care se răspândește Evanghelia cu lacrimi. Isus a plâns pentru Ierusalim (Ioan 11.35), Pavel a făcut la fel ( Fapte 20:9), dar la fel avem și cazuri în Vechiul Testament în care pelerinii întorși din robie plâng ( Ps. 126:6), la fel face și Ieremia (Ieremia 9:1). Lacrimile pot fi în exterior dar se poate plânge cu inima în interior. Atunci când se face lucrarea de misiune se ia în considerare realitatea Cerului și realitatea Iadului cu care nu se poate glumi (Luca 16:23), fiindcă este vorba de mânia lui Dumnezeu care se revarsă în final asupra celor care nu cred în El. de asemenea câștigarea de suflete pentru Hristos este o favoare și un privilegiu pentru credincios. De fapt acest lucru trebuie să fie o prioritate pentru credincios ( Proverbe 11:30). De asemenea este necesară mărturisirea oricărui păcat care trebuie adus înaintea lui Dumnezeu pentru a fi iertat și numai în felul acesta credinciosul poate fi folosit în lucrarea de Evanghelizare de către Dumnezeu ( Prov. 28: 13), sau Isaia 59:1-2). La fel de mult absența credinței este în lucrarea de misiune este de neconceput, iar ca și o încurajare pentru că de multe ori ne simțim slabi și neputincioși este de folos ce scrie în 1 Cor. 1:27 și mai sun versete de îmbărbătare în acest sens, atunci când ne smerim înaintea Domnului (1 Petru 5:6). În plus se pune problema roadei pe care o poate aduce un credincios (Ioan 15:16), și se poate conta pe această promisiune. De asemenea este necesar curajul și cutezanța necesară atunci când predici pe Hristos. Avem exemplu ucenicii și apostolii care au predicat în vremuri de prigoană (Fapte 4:33). Și în Vechiul Testament Domnul este alături de Ieremia (Ier.1:8). Toate aceste aspecte esențiale din viața credinciosului în lucrarea de misiune nu se poate face fără o viață plină de Duhul Sfânt. De fapt lucrarea este a Lui iar noi avem partea noastră umană. Duhul Sfânt^[19] este acela care regenerează inima păcătosului (Tit 3:5), convinge omul de păcat (Rom. 8:14;Gal. 5:18), și luminează inima omului (1 Cor. 2:15). Un om cu inima laică nu va duce pe nimeni la Hristos, și tot ce va spune nu va fi decât vorbe goale. Pulsul lucrării de misiune și Evanghelizare este Duhul Sfânt din inima credincioșilor.

 d.) Pregătirea bisericii pentru Evanghelizare. O condiție^[20] necesară pentru ca Evanghelizarea să aibă succes este ca în biserică să existe oameni mântuți, altfel predicarea și mesajul nu au cum să aibă efect. În mod spiritual creștinii trebuie să se aștepte ca și cei ne mântuiţi să fie în biserică (1 Cor 14:24). Există modalități și în aceste condiții de a aduce oameni ne mântuiţi la Hristos. Prezentăm câteva din ele. Credincioșii   trebuie să fie copleșiți de suferință și griji pentru starea celor năpăstuiţi. Dacă nu este așa biserica devine moartă, iar credincioșii trebuie sa aibă îndemnuri pentru ca inima lor să nu fie împietrită (Evrei 3:13). În Biserică trebuie să fie creat o atmosferă potrivită pentru serviciu de Evanghelizare. Acest lucru este important pentru succesul bisericii. Credincioșii trebuie să fie îndemnaţi să ducă oameni ne mântuiţi la biserică. Oamenii ne mântuiţi vin foarte rar sau deloc la biserică dacă nu sunt chemați. Isus Hristos spune să îi aducem cu ”forța” – invitați la Nunta Lui), în Casa lui Dumnezeu ( Matei 22.9). Și acest lucru este o practică care se ia în calcul. La serviciul de Evanghelizare se predică pe Isus Hristos cel Răstignit care este trimisă de sus (Galateni 1:11). De asemenea credincioșii trebuie să se roage, să creadă și să se aștepte ca oamenii să fie mântuiți. Acest lucru ține foarte mul de starea spirituală a credincioșilor   (Iacov 5:16).

 6). IMPLICAŢII ŞI APLICAŢII ASTĂZI

O biserică locală care arde deranjează lumea în care trăiește, fiindcă are standarde, etică și o morală diferită și mai ridicată decât lumea în care se află, și în mod inevitabil intră în conflict cu ea. Pentru că este sare și lumină, Biserica este diferită de lume, într-o stare de ciocnire de interese, dezacord și antagonism, și tinde să o transforme. Pentru ca biserica^[21] să se poată implica în misiunea de evanghelizare o cerință necesară este întoarcerea biserici de la problemele din interior la problemele din afara bisericii, astfel Biserica trebuie să aprindă prima dată localitatea sau orașul în care se găsește și apoi în mod concentric să trimită misionari și evangheliști tot mai departe după porunca din Scriptură : Fapte 1:8  ”Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”. Această ordine nu se poate inversa, iar dacă cineva totuși o face, nu este biblic și are puține șanse, sau non șanse   de izbândă. De asemenea credincioșii care compun Biserica trebuie să fie maturi în credință să accepte sacrificii, sau chiar prigoana dacă este cazul. La rândul ei Biserica are datoria să-și mențină doctrinele și conceptele teologice curate, fără erezii interne sau externe, ancorate într-o puternică bază biblică în paralel cu sfințenia și puritatea morală a credincioșilor. Dacă nu reușește să facă acest lucru, vom avea de a face cu o biserică fără viață căzută în formalism și tot felul de programe tip spectacol ca și Biserica din Sardes (Apocalipsa 3:1). A trimite misionari în condițiile descrise mai sus se numește ” jertfa nebunilor”. Biserica adevărată din secolul I, sau secolul XXI, trebuie să aibă capacitatea spirituală să susțină în post și rugăciune (vezi Isaia 58) pe cei antrenați în misiune și să facă și sacrificii materiale dacă este cazul.

a). Evanghelizarea de la om la om. Isus Hristos^[22] afirmă ”….îmi veți fi martori” (Fapte 1:8), iar cartea Faptele Apostolilor este un exemplu în sensul acesta. Mărturia prin Cuvânt și fapte a jucat un rol important în răspândirea Evangheliei. Acest lucru a fost valabil atunci și este valabil și astăzi. Biserica este o reflectare a păstorului ei și a celor care o slujesc / conduc prin diaconi și comitetul biserici. Pavel dă un exemplu în sensul acesta 1 Corinteni 11:1  ”Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Hristos”. Atunci când pastorul va predica și mărturii despre Isus Hristos, o va face și Biserica, dacă nu o face, nici membri bisericii nu sunt motivați de acest lucru, sau vor fi prea puțin. Un alt aspect principal este ca toți oamenii să cunoască adevărul Scripturii (1Tim. 2:3-4). Acest lucru vizează în primul rând creștinii din biserica respectivă, și orașul respectiv. Este o greșeală mare să trimiți misionari în alte părți și să neglijezi localitatea sau cartierul din care face parte biserica respectivă, ca să nu spune gafă. Atunci când ”flacăra pasiunii” se stinge în inima păstorului, este o mare probabilitate să se nu mai ardă nici în Biserică. Pe de altă parte Biserica nu poate face totul, și deși mandatul bisericii este clar, ea face lucrurile care îi stau cu putință. Nu este logic să te arunci dincolo de posibilitățile tale ca și credincios sau ca și biserică. În altă^[23] ordine de idei bisericile care nu fac Evanghelizare merg spre moarte spirituală. Porunca este Matei 4:19  El le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni,” iar păstorul. conducerea bisericii trebuie să facă așa ceva și să nu fie îngrijitori a unor ”acvarii spirituale”. Atunci când o biserica sau mai multe ani de zile nu au o persoană născută din Dumnezeu, există un mare semn de întrebare cu privire la biserica respectivă. Pavel dă un îndemn în acest sens 2 Timotei 4: 5 ”….., fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba”. În sensul acesta avem exemple biblice ca Petru și Pavel, care sunt exemple în sensul acesta. De asemenea dorința de a mântuii alți oameni vine din inimă și se obține prin muncă, eforturi și perseverență, nu se învață așa de –a gata. Evanghelizarea^[24] se poate face în diferite situații, începând de la școală sau facultate când ești elev sau student, la locul de muncă sau alte locuri pe care le frecventează credinciosul. Evanghelizarea se poate face și în timpul unei călătorii lungi, la băi, stațiuni sau în spitale, când faci naveta cu trenul, mai nou și în penitenciare. De asemenea este important să o facem acasă dacă avem în familie persoane necredincioase. Există multiple situații și posibilități pe care credinciosul trebuie să le fructifice. Cel care este implicat în lucrarea de evanghelizare trebuie să fie susținut de un grup de rugăciune. Credinciosul trebuie să aibă o atitudine cuviincioasă, să vorbească cu mult tact, care este necesar să fie împletit cu u o bună mărturie a vieții celui credincios, și o bună orientare în teren. Nu se poate evangheliza în orice loc și avem o avertizare biblică în acest sens. Matei 7:6  ”Să nu daţi cînilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă”. În cazul acesta cunoaşterea bine a Sfintelor Scripturi și călăuzirea Duhului Sfânt sunt indispensabile.

b). Evanghelizarea unei colectivități. Atunci când se face Evanghelizare^[25] ea se poate face și chemând oamenii la Biserică dar și trimițând misionari. Ambele aspecte pot să fie adevărate. Pavel abordează ambele variante și trebuie păstrat un echilibru între ele. Pavel se aștepta la acest lucru și îl avea în vedere când scrie corintenilor (1Cor.14: 23-25) și mai ezită multe exemple prin care apostolul Pavel se așteaptă ca oamenii să fie mântuiți prin predicarea Evangheliei (1Cor 1:21, Romani 10.37, 1 Cor. 14: 23). Dar echilibrul trebuie să fie păstrat și este suficient să ne gândim la cele trei călătorii a lui Pavel, sau la Marea Însărcinare din (Matei 28: 18-20). Chemarea la Cristos după mesajul predicării prin pastori sau evangheliști este necesară, iar dacă nu se face apare o problemă de credință cu privire la lucrarea de Evanghelizare, dar   și cu așteptările noastre din partea lui Dumnezeu. O biserică vie înseamnă oameni mântuiți prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu este mai dezarmant pentru biserică, păstori, evangheliști, etc, ca după un număr de predicări, nimeni să nu îl primească pe Hristos. Cred că responsabilitatea se împarte atât pentru cei care predică cât și pentru persoanele care ascultă. Un bun exemplu este David ( Psalmul 142: 4), în care nepăsarea își spune cuvântul. Evanghelizarea^[26] se poate face și în biserică în cadrul unor servicii de Evanghelizare, mai multe seri, sau pe parcursul unei săptămâni de Evanghelizare, depinde de la caz la caz și rămâne la aprecierea bisericii cum să facă acest lucru. În timpul serviciului de Evanghelizare este necesară o echipă tehnică care asigură o bună desfășurare a serviciului divin, un grup de închinare prin cântări și un grup de rugăciune. Utilizarea stadioanelor, a sălilor de sport, piețelor, caselor de cultură, pot să fie un loc din care se vestește Evanghelia, dar să aibă suport tehnic și spiritual. Astăzi am ajuns să folosim spațiul unor posturi locale sau naționale de radio și televiziune, iar concertele de muzică creștină sunt un lucru obișnuit. De asemenea broșurile, revistele și cărțile, dar mai ales răspândirea de Biblii, sunt un lucru de dorit și de folos, pentru al prezenta pe Isus Hristos. La aceste servicii de Evanghelizare după ce Mesajul a fost transmis ” Noi predicăm pe Isus Hristos cel Răstignit” – parafrazat Ioan 20:31”, după ce serviciul divin a fost împodobit cu cântări de laudă se face apelul celor care doresc să-l urmeze pe Isus Hristos. Ei vor fi preluați de fratele păstor, diaconi, frați și surori din biserică. De asemenea persoanele în cauză vor fi prinși în rugăciune și apoi crescuți spiritual de către frați și surori maturi în Cristos. În mod normal va urma catehizarea și botezul.

c). Problemele secolului XXI.^[27] Omul modern este implicat în alt fel de probleme decât credinciosul din Biserica Primară cel puțin așa presupunem noi. Lumea de astăzi este diferită de lumea în care a trăit Isus, știința ne ajută, în boli și tehnologie dar ridică alt gen de probleme față de lumea în care a trăit Isus Hristos, în care problemele erau mai simple. Mijloacele de deplasare facilitatea călătorie la distanțe mari în timp scurt, față de călătoriile lui Pavel de exemplu care au durat cu mult mai mult. Deșii^[28] prin mijloacele actuale, se poate comunica rapid cu rudele sau prietenii, relațiile dintre oameni s-au răcit. Ele în loc să fie mai profunde sunt tot mai superficiale, față de perioada lui Isus și a Bisericii Apostolice în care dragostea frățească era mult mai puternică. Astăzi se uită cu ușurință importanța vestirii Evangheliei, când cu mijloacele actuale și informați se poate ajunge foarte ușor în cele mai depărtate colțuri ale lumii, posibilitate pe care creștinii din primele secole nu au avut-o. Absența motivației de a misiona este un lucru foarte dăunător pentru creștin și pentru biserici. Primii creștin au înțeles să facă efortul acesta. Creștinul de astăzi este foarte comod, se stă acasă și în biserică și se mulțumește Domnului că suntem mântuiți, dar acest lucru nu este de ajuns. Avem de a face cu o formă de religie, fără fond când nu ne pasă faptul ca alte persoane merg în Iad. Este ușor să spunem că nu avem chemare la misiune care este pentru alte persoane, dar când este vorba de creștinism, Pavel o privește în termenii unei lupte și alergare pentru a primi ”cununa vieții” și să vestim cuvântul ”la timp și ne la timp”(2 Tim. 4: 9). Vom fi responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru nepăsarea noastră, fiindcă nu la așa ceva suntem chemați. Este drept că dacă vom face lucrarea de Evanghelizare vom fi etichetați rapid ca și fundamentaliști, sectanți, extremişti, etc…dar acest lucru nu trebuie să ne deranjeze. Dacă trăim într-o societate sau regim intolerant, automat ea va reacționa, și vom fi batjocoriți, persecutați, înlăturați din viața publică, sau colectivitate, exilați, sau aruncați în închisoare. Exemplul actual sunt creștinii din țările arabe, care sunt martirizați, și care reușesc fug ca să şi scape viața. În postura de creștini avem datoria să luptăm cu imoralitatea acestei lumi așa cum au făcut și ucenicii. Imoralitatea din Biserica Primară era taxată imediat și este suficient să ne aducem aminte de Anania și Safira (Fapte 5, 1Cor. 1:15). Astăzi nu se întâmplă așa și sunt biserici care tolerează păcatele ”mici” în biserică, iar tinerii care au nevoie de modele, le caută în alte părți pentru că în biserica nu există părinți spirituali. Niciodată copilul, elevul sau studentul nu va fi ce spune dascălul ci va devenii ceea ce este profesorul. Matei 28:18-20 ne trimite în misiune, și trebuie să o facem după modelul Biserici Apostolice. Este potrivit să ne punem întrebarea, rămânem la confortul nostru sau ducem Vestea Bună mai departe. Pentru acest lucru inima noastră trebuie să ardă. Dumnezeu^[29] ne pune la dispoziție multiple mijloace pentru ca frontul de slujire să atingă ”marginile pământului”. Pavel afirmă despre el ”Iată la ce lucrez eu și mă lupt”( Col. 1:29). Există câteva aspecte care sunt esențiale în misiune. O primă întrebare este cum aducem oamenii la Hristos, iar sămânța Evangheliei trebuie să se găsească prima dată în ”țarina inimi noastre”, pentru a aduce Evanghelia mai departe (Luca 8:15). Predicarea trebuie să fie Hristocentrică, este Mesajul fundamental, apologetic, complet și suficient, oferit prin Har de către Dumnezeu, care duce la decizii corecte (Fapte 9:20). Biserica care renunță la predicare Hristocentrică își pierde ”identitatea scripturală”. Mesajul Evangheliei are un caracter universal și care poate ajunge ușor și înțeles de toți oameni. Isus Hristos este ”piatra unghiulară” ale Revelației lui Dumnezeu (1 Cor. 2:7). Cel care pleacă în misiune trebuie să cunoască bine Scriptura și memorarea este un lucru de bază în transmiterea Evangheliei. Avem exemple biblice în sensul acesta pe Barnaba și Acuila și Priscila (Fapte 18:26), sau Pavel care dă îndrumări lui Timotei (2 Tim:2:2). Scopul este de a forma oameni care să aibă   caracter bazat pe Biblie. De asemenea sfințenia trebuie să caracterizeze pe credincioși. Acest lucru sau ”Expresia „desăvârșiți” înseamnă „maturi, compleți, întregi”. Este greu de acceptat ca un om care trăiește în păcat să aducă suflete la mântuire. Mântuirea este deplină și se dobândește prin Naștere din Nou, o primim prin credință și prin Har (Efeseni 2:8 – 9), iar Duhul Sfânt este acela care transformă și înnoieşte inima omului. Biserica este biruitoare prin credincioși cinstiți, onești, corecți, și integrii. Lumea va observa diferența dintre un credincios și un necredincios. De asemenea statornicia este esențială în viața de credință ( Col.1:1-4). Dumnezeu este acela care deschide uși pentru vestirea Evangheliei și nu omul.

d). Cerințe și prezentare în planul de evanghelizare. Există câteva aspecte^[30] și cerințe care sunt necesare atunci când Biserica face servicii de Evanghelizare. Un aspect esențial este organizarea timpului pus de o parte de către fiecare credincios, în vederea de câștigarea de suflete pentru mântuire. Uneori dă roade, alteori acest lucru se întâmplă când te aștepți mai puțin. Acest lucru este valabil și pentru biserică în general. Trebuie să existe o conștientizare a importanței   de câștigare a sufletelor pentru Hristos. În urma acestui fapt, Evanghelizarea se face la timp și ne latimp în funcție de situații, și este valabil pentru fiecare credincios în parte dar și pentru Biserică (2 Timotei 4:2).  De asemenea este necesar a se bate la uși, dar acest lucru presupune și delicatețe și ele nu trebuie să fie dărâmate. O Evanghelie primită cu forța, nu va fi decât o formă goală a unui ritual religios. Un alt lucru necesar este perseverența ( Gal.6:9), iar dezamăgirea și disperarea pot ușor să pună stăpânire pe inima pastorului și a credinciosului, atunci când nu se văd rezultate. Mai mult ea primește un aspect de trădare atunci când se abandonează lupta, fiindcă Diavolul se opune din răsputeri și se luptă pentru a câștiga pentru el chiar și pe cei aleși (1 Petru 5:8).  Un alt aspect este acela de a împrăștia sămânța, și se caută căi pentru a face acest lucru fiindcă a semăna mai mult sau mai puțin este o datorie ( 2 Cor. 9:6), iar Isus Hristos dă pilda semănătorului (Matei 13 : 1- 9), în care ne arată că nu este obligatoriu dacă am semănat, să fie și roade, fapt care ține de mai mulți factori. De asemenea Satana va încerca cel puțin să devieze omul de la planul de evanghelizare, spre alte scopuri mai puțin importante. Mai grav uneori lupta se dă între culte sau alți predicatori, fapt care este o mare greșeală. O biserică se zidește spiritual atunci când este predicat Hristos, și nu tot felul de istorisiri, povestioare, consilierea sau altceva fiindcă Pavel spune clar împotriva cui trebuie să luptăm (Efeseni 6:12). La fel nu se discută în contradictoriu (2 Tim. 2:24), fiindcă în felul acesta nimeni nu poate să ducă suflete la Hristos. Dacă discuția ia o întorsătură nedorită și se aprinde este mai bine să te oprești, chiar cerându-ți scuze, fiindcă oricum nu ai nimic de câștigat dacă se continuă. De asemenea ușa deschisă trebuie să fie o stare permanent în viața credinciosului și a bisericii, din punct de vedere spiritual, disponibilitatea de a asculta chiar și cuvinte neplăcute și ironice și nu este permis de a răspunde cu aceiaşi monedă (Coloseni 4:6). Se pune în calcul și problema autorității celui care aduce mesajul de Evanghelizare. Autoritatea înseamnă în cazul de fața și de a vorbi ce spune Dumnezeu ( Marcu 1:22),   ”Așa vorbește Domnul” dar și viața celui care predică să fie în conformitate cu ce spune, altfel mesajul nu este primit (1 Petru 2:21). Glumele își au locul lor, dar nu sunt benefice de la amvon, când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, dar nici în cazuri particulare. Distragerea atenției, prin diferite mijloace, ca telefonul mobil, televizorul, internetul, sau altceva sunt mijloace prin care Satana încearcă să-l facă pe ascultător să nu ia seama cu atenție la Mesaj. De asemenea în conversație trebuie folosit Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că el vine ” în urma auzirii” ( Rom 10:7), iar cuvântul lui Dumnezeu este ”Sabia Duhului” ( Efesen 6:17), și prin el Duhul Sfânt are puterea să convingă și să distrugă inamicul din inima omului care este păcatul și pe acela care generează starea de păcat, pe Satana (Fapte 7:54). De asemenea trebuie prezentată Evanghelia și nu altceva fiindcă prin el vorbește puterea lui Dumnezeu (Romani 1:16). La el nu se folosesc termeni de doctrină sau teologie, care sunt bineveniți în alte medii de studiu și învățare, dar în predicare termenii trebuie să fie cât ai simplii pentru a fi înțeleși. Apelul este necesar cât și aducerea celui care a ascultat Evanghelia la starea de ași mărturisi păcatele ( Matei 10:32). Mergând^[31] pe firul ideii mai departe, credinciosul este ajutat prin broșuri și discuții, se pot face diferite tipuri de sondaje cu multă discreție și diferite tipuri de abordări ” uși de încercare” prin care credinciosul într-un anume fel testează terenul în care poate vesti Evangheliei. În momentul în care o persoană este adusă în Biserică urmează procesul de învăţare și catehizare printre care și cele patru legi spirituale, omul să primească siguranța mântuirii, mărturisirea publică a convertirii, Botezul, citirea Bibliei și rugăciunea, mărturisirea păcatelor, și dragostea celor din jur (1Ioan 4:7) .

 e). Desfășurarea unui serviciu de Evanghelizare. Planificarea^[32] și conducerea unui serviciu de Evanghelizare la modul tehnic înseamnă organizarea desfășurări serviciului în mod planificat în care se iau în considerare câteva aspecte ca muzica, ce presupune un organist care să poate cânta un preludiu și o echipă de închinare prin muzică, cântări potrivite, iar cel care conduce cântările să aibă o bună pregătire muzicală. De multe ori chemarea la mântuire se poate face pe fondul unor cântări și de nenumărate ori rezultatele au fost nemăsurate și foarte valoroase. Anunțurile se reduc la minim, sau se includ în predică, iar acest lucru este o artă și ține de pregătirea păstorului, mai puțin a evanghelistului dacă este o persoană invitată. Rugăciunile trebuie să fie scurte, nu să impresioneze oameni sau mai grav, o vorbire plină de cuvinte înflorate. Dumnezeu nu poate fi manipulat și este indicat ca omul să-și reverse sufletul înaintea Domnului așa cum a făcut Ana, mama lui Samuel (1 Sam 1:13). Credincioșii trebuie să știe să spună Amin în biserică, conform cu textul din 2 Corinteni 1:20. El are o importanță deosebită pentru că are un efect electrizant în biserică dar mai însemnă și faptul că ascultătorii sunt de acord cu ceea ce se cere în biserică. Cuvântul Amin^[33] vine din Vechiul Testament și era o regulă când se citea ultimele cuvinte din Șema, împreună cu primul cuvânt din paragraful următor ”Adonai Elohehem emet “(Domnul este Dumnezeu cu adevărat”, cf. Ier. 10: 10)”. În conformitate cu sursele din Talmud (Şab. 119b; Sanh. 111a), această formulă nu este aleasă întâmplător fiindcă ” El meleh neeman” înfățișează și evocă o mărturisire de credință iar în acrostih este echivalentul cuvântului Amin. În Biserică este o întărire a întregii adunări cu privire la serviciul de Evanghelizare, se spune în urma unui solo, a unei mărturisiri, a unei cântări și a predicării   și are un puternic impact spiritual. În limita^[34] timpului disponibil se poate intercala o mărturie personală scurtă, cu privire la convertirea unei persoane, iar mărturia este un prilej de identificare cu persoanele ne mântuite. Înainte de proclamarea mesajului în sine este de dorit o cântare specială. Evanghelistul, misionarul sau păstorul trebuie să aibă claritate în mesajul de Evanghelizare. Vestirea Cruci și a Harului lui Dumnezeu este ceva adânc care poate mișca inimile oamenilor, și are puterea să îi conducă la mântuire ( Tit 2:11). La Evanghelizare se predică Evanghelia lui Hristos, iar cei care nu înțeleg acest lucru și folosesc tot felul de surogate, nu se pot aștepta la rezultate pozitive. A vorbi despre Isus Hristos, Jertfa de pe Calvar, Moartea și Învierea, este esențial pentru a conduce omul la mântuire. Vorbirea trebuie să fie clară și simplă, trebuie să ții seamă de auditoriu, iar vorbele pompoase nu impresionează ci de cele mai multe ori încurcă pe cei care ascultă. Isus Hristos în vorbirea Sa a folosit tot felul de ilustrații în funcție de împrejurări, iar predicatorul poate folosi acest gen de imagini pentru o claritate a ideilor expuse, care ajută mai mult la o înțelegere a textului și a predicării decât cuvinte care țin de domeniul doctrinal sau teologic. Ele pot fi folosite într-un cerc de credincioși maturi și pregătiți să învețe mai mult dar în cadrul altor gen de întruniri. Atunci când mesajul nu pornește din inima predicatorului, este puțin probabil să ajungă la inima celor care ascultă. Timiditatea și teama de reacția publicului, a celor care ascultă pot, să acționeze ca un inhibitor și o blocare a celui care predică. Din contră el trebuie să aibă curaj (Faptele Apostolilor 4:29). Umorul trebuie folosit discret și cu atenție, pentru că oamenii au nevoie de o bucurie adevărată, nu de falsuri pe care le vede în mas – media (1Tesaloniceni 1: 6). Cuvântul trebuie predicat cu putere și autoritate, iar prin glasul predicatorului să vorbească Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Romani 15:15). Predicatorul trebuie să fie el însuși fără a încerca să copieze pe nimeni. A încerca să imiți alți predicatori este dăunător și se simte imediat falsul. Dacă Isus Hristos este în inimă este suficient ca mesajul să fie transmis cu putere dintr-o inimă frântă pentru a avea efect (1 Corinteni 3:6). Atunci când se face chemarea, este bine să o facă acela care a vestit Evanghelia, dacă o face altcineva, efectul poate să fie minimalizat și au fost cazuri în care nu s-a făcut apelul, un lucru dăunător, dar el trebuie făcut în anumite condiții. Nu se folosesc cuvinte amăgitoare fiindcă lumea este plină de așa ceva și nu îl glorifică pe Dumnezeu. Cinstea este deosebit de importantă în relația evanghelistului cu auditoriul. De asemenea nu se pun oameni în situații neplăcute ca ridicare mâini, ridicarea în picioare, sau altceva de acest gen pentru că unii oameni sunt mai sensibili ci mai bine sunt rugați să rămână la urmă. Credința în Dumnezeu și Isus Hristos, respectiv convertirea nu este obligatorie. De asemenea nu se exercită presiuni, iar Duhul Sfânt este acela care va mișca inimile oamenilor pentru a lua decizii pentru o viață veșnică. Dacă se face contrariul, nu va exista certitudine pentru o convertire adevărată. Credincioșii din biserică în timpul apelului trebuie să plece capul și să se roage, iar cei care răspund apelului se simt mai lejeri. De asemenea se poate cere credincioșilor ridicarea mânii dacă au siguranța mântuirii, iar acest test este și o bună evaluare, iar dacă există ezitări și sunt observate de pastor, acesta împreună cu cel credincios poate remedia situația. De asemenea prin faptul că se mulțumește celor care s-a convertit, se arată respectul față de Dumnezeu și persoanele în cauză. Sunt necesari lucrători care să meargă în sala de rugăciune cu oamenii care s-au convertit la Hristos. Este necesară și o chemare din rândul tineretului pentru că și acolo sunt suflete ne mântuite. Decizia celor care s-au convertit este importantă pentru ei, pentru Biserică dar mai ales este bucuria cerului. Un suflet care se întoarce la Domnul valorează mai mult decât bogățiile lumii întregi. Matei 16:26  ”Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său”? Biserica lui Hristos trebuie să funcționeze ca și Trup al lui Hristos cu aplicația că durerea unui credincios se micșorează când sunt implicați și alți credincioși, iar în cazul nostru bucuria se amplifică când u suflet se convertește și se întoarce la Dumnezeu.

 7). CONCLUZII

 Lucrarea de Evanghelizare a pornit din inima lui Dumnezeu, El a trimis pe Fiul să   vestească   și să realizeze această lucrare. Motivația a fost dragostea lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat. Fiul vestește și realizează lucrarea de Ispășire a păcatelor omenirii prin Jertfa de pe Cruce, iar după înviere Isus Hristos trimite ucenicii ca să ducă vestea mai departe de la Ierusalim până la marginile pământului. Mai mult Isus Hristos și Duhul Sfânt ne trimite pe noi cu același mandat. Oamenii vestesc Evanghelia minunată a lui Hristos iar Duhul Sfânt lucrează la inima omului, astfel avem o implicare masivă a divinității dar și o participare a omului. Dacă privim lucrarea de Evanghelizare luată în ansamblul ei vedem un paradox. Pe de o parte suntem mici, neînsemnaţi, în mare parte anonimi, comparativ cu lucrarea vastă și măreață de Evanghelizare desfășurată de-a lungul secolelor și parcă ne pierdem. Pe de altă parte omul are valoare pentru că Isus Hristos a murit pentru noi pentru iertarea păcatelor această lucrare de Evanghelizare se face prin oameni creștini, Născuți din Nou, călăuziți de Duhul Sfânt care îl au în inimă pe Hristos. Paradoxul în sine rămâne, omul nu are capacitatea de a rezolva acest lucru și nu cred că este cazul să o facă. Indiferent de timpul istoric în care trăim, cultura vremii respective, zona geografică, țara în care trăim evenimentele în care suntem prinși, mandatul respectiv rămâne, iar noi dacă îl avem în inimă pe Hristos cel Răstignit trebuie să vorbim despre El, oamenilor din anturajul în care trăim, începând cu familia, locul de muncă și alte locuri pe care le frecventăm, iar dacă avem capacitatea respectivă se poate vorbi și chiar și în fața unei mulțimi. De asemenea conduși de Duhul Sfânt și la chemarea Lui, oameni dedicați pot să meargă mai departe de casă, chiar în țări străine în lucrarea de Evanghelizare și misiune. Noi trebuie să fim unelte bune în mâna celui care ne-a creat, slujitori vrednici în lucrurile mici sau mari. De precizat că întotdeauna mandatul cultural se supune mandatului spiritual. De asemenea nu poți vestii ceea ce nu cunoști, sau și mai grav să știi la nivel teoretic dar să nu îl ai pe Hristos în inimă. Vestea Bună se poate proclama la început la modul comprimat, și apoi dezvoltată ulterior. Acest lucru presupune să vorbești despre Isus Hristos, în primul rând de faptul că omul este păcătos și Sângele lui Isus Hristos iartă toate păcatele. Puțin mai extins se poate vorbii despre Naștere lui Isus Hristos, de semnificația acestui lucru apoi despre viața și învățăturile Sale culminând cu Jertfa de pe Calvar, Moartea pe Cruce Învierea și Înălțarea la cer și poziția pe care o are astăzi Hristos în cer, la dreapta Tatălui, o loc de autoritate și putere cât și funcția respectivă de Mare Preot care mijlocește la Tatăl pentru noi. Apoi lucrurile se derulează mai departe spre maturizarea celui convertit pentru a fi cât mai aproape de învățătura Bibliei, iar principiile de Evanghelizare trebuie să fie desprinse din modelul Scripturii. Există metode și principii de Evanghelizare care trebuie chiar dacă se fac în secolul XXI, să aibă ca suport învățătura Bisericii Primare pentru acest lucru, iar Petru și Pavel sunt un exemplu bun în sensul au păstrat esența Mesajului Evangheliei ca principiu, dar metodele lor de lucru au fost diferite. Petru la Rusalii pe baza Scripturi demonstrează evreilor faptul că Isus Hristos care a fost răstignit era Mesia pe care evreii îl așteptau. Același lucru îl face și apostolul Pavel, care îl predică pe Hristos evreilor și apoi neamurilor. Și ceilalți ucenici fac lucrarea de misiune, dar Biblia vorbește mai puțini despre ei, iar din această cauză, este greu de dat ca și exemplu. Ca metode nu se pot da rețete, fiindcă situațiile diferă de la cazuri la cazuri. Pavel în Atena, construiește o punte pentru a vorbii atenienilor despre Dumnezeu, fară a afecta mesajul propriuzis și le prezintă un Dumnezeu viu și adevărat în contrast cu zeitățile păgâne fără viață. Apostolul Pavel în cele trei călătorii misionare aduce Vestea Bună, plantează biserici, reia traseul, pune în bisericile respective bătrâni și diaconi, trimite scrisori de încurajare sau mustrare, care se citesc în biserici în mod circular. De asemenea el clarifică o serie de învățături pe parcursul lucrării sale de misiune. Aici este demn de remarcat faptul că deșii cei care au primit Evanghelia au fost mântuiți, a fost necesară o perioadă de timp în care creștinismul s-a desprins de iudaism, iar creștinismul ca și religie și crez, trebuia definită în alți termeni și pe alte baze, iar acest lucru nu se poate face într-o zi, ci a necesitat o perioadă destul de mare de timp. Se consideră că religia creștină ea suficient de bine definită în perioada 60 – 100 D.C. Dacă aducem aceste lucruri în secolul XXI, nimic nu ne dă dreptul să folosim alte principii de Evanghelizare, chiar dacă metodele diferă. Astfel biserica trebuie să identifice membrii din biserică care au o bună mărturie, pe cei care au chemarea să meargă în misiune, să aibă dragoste față de Hristos, biserică și lume. De asemenea biserica care se implică în misiune trebuie să fie caldă, iar lucrarea de Evanghelizare, trebuie să înceapă din localitatea sau orașul respectiv, la comunele din jur, și apoi mai departe. De asemenea Evanghelia trebuie predicată în primul rând adulților. O altă greşeală este ca să faci din metode, principii care să aibă un caracter normativ, fiindcă în acest caz nu vom avea de a face cu o convertire adevărată. Doar confruntarea omului păcătos cu sfințenia lui Dumnezeu va realiza acest lucru. În Biblie avem exemple de Evanghelizare personală și Evanghelizare în masă, sau a unei colectivități de oameni. Evanghelizarea personală este exemplificată în Biblie și nici atunci nici acum nu avem o modalitate fixă de a face acest lucru. Un lucru este sigur faptul că este necesară o călăuzire a Duhului Sfânt. Isus Hristos a Evanghelizat persoane individuale printre care se pot aminti femeia samariteană, dar și tânărul bogat. Ucenicii repetă modelul lui Isus și se poate reaminti Filip și Famenul din Etiopia, Petru și Corneliu, și Pavel care a vorbit norodului dar și în case, adică la modul particular. Atunci când cineva aduce Vestea Bună în fața unei mulțimi acest lucru se poate defini ca evanghelizarea în masă, sau a unei colectivități. La fel ca și vorbirea de la om la om nu există o rețetă anume, ci aducerea mesajului diferă în funcție de situație. Misionarul sau evanghelistul se găsesc în fața unui auditoriu, și indiferent de timpul istoric în care se află sau zona geografică, cultura vremii respective etc, este necesar să fie bine ancorat în Biblie și să nu deformeze, falsifice sau să altereze mesajul creștin. Isus Hristos se adresează și mulțimilor și cercului de ucenici. La fel face Petru la Rusalii, Pavel în sinagogă, în piață, și alte locuri, sau de pe treptele Templului. Biserica locală trebuie să se implice în lucrarea de misiune și să susțină evangheliștii prin post și rugăciune care sunt esențiale, dar și financiar când este cazul. Biserica trebuie să trimită misionari în localitățile și satele din jur după modelul Bisericii Primare, dar ea este obligată să răspândească lumină începând de la fiecare credincios, la o totalitate a credincioșilor, să fie lumină prima dată în localitatea sau orașul în care se găsește, altfel efortul este zadarnic și cu puține șanse de izbândă. Există aspecte esențiale în procesul de Evanghelizare pentru ca ea să producă aspecte pozitive și enumerăm câteva dintre ele. Evanghelizarea se face în dragoste, și cu responsabilitate din partea misionarului sau a evanghelistului. De asemenea lacrimile exterioare, sau plânsul interior sunt necesare și avem exemple biblice în sensul acesta. Atunci când vorbim de realitatea cerului care înseamnă binecuvântare și viață veșnică sau a Iadului care înseamnă mânia lui Dumnezeu și pedeapsă eternă, lucrurile trebuie luate în cel mai serios mod posibil. Câștigarea de suflete pentru Hristos este o onoare pentru un credincios. Mărturisirea păcatelor a celui credincios este imperios necesară pentru a putea să fie folosit de Dumnezeu. El nu lucrează prin oameni care trăiesc în păcat. La fel de mult absența credinței celui care evanghelizează este de neconceput, din păcate există cazuri de genul acesta, și culme este că se așteaptă rezultate. Misionarii trebuie să fie plini de curaj și de Duhul Sfânt. Lucrarea de misiune necesită implicarea credinciosului și lucrarea Duhului Sfânt care produce convertirea și Nașterea din Nou. Un laic nu are cum să facă lucrul acesta. De asemenea la Evanghelizare se va predica Hristos și nu altceva. Biserica trebuie să fie pregătită spiritual pentru Evanghelizare, să poarte în rugăciune sufletele ne mântuite. Deși porunca este ”să mergeți” nu este greșit să chemăm oamenii la seri de evanghelizare, fiindcă de obicei aceștia vin rar la biserică sau niciodată. Rugăciunea pentru sufletele ne mântuite este absolut necesară, iar nivelul de spiritualitate a celor care se roagă contează foarte mult Iacov 5:16  ”……… Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”. Atunci când se face misiune   iar în biserică există probleme de doctrină, partide sau păcate și avem servicii gen spectacol, trimiţând misionari departe de casă acest lucru este definit ca și ”jertfa nebunilor”. Evanghelizarea de la om la om urmează același model ca și în Biserica primară. Mărturia prin Cuvânt și viață personală este foarte importantă. Trebuie să ai curajul să afirmi ce a făcut Pavel ”Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Hristos”, dar acest lucru să fie adevărat. Inima păstorului trebuie să ardă și să aprindă și alte inimi din biserică pentru misiune, dacă ea se stinge, nici membrii bisericii nu vor fi motivați, sau prea puțin. Evanghelizarea trebuie să înceapă din casa noastră, la vecini, locul de muncă mediile în care ne petrecem timpul liber, și abia apoi în localitățile din jur sau mai departe. Nici a chema oamenii la Biserică în serile de evanghelizare nu este un lucru greșit. Acest lucru implică ca vorbitorul să se afle în fața unei mulțimi de oameni. Exemplele din Noul Testament au aceiași aplicație și astăzi. Chemarea oamenilor la Hristos este necesară după ce s-a predicat Evanghelia. Biserica confirmă viața ei spirituală prin oamenii care se întorc la Dumnezeu în urma auzirii mesajului creștin. Dar această sarcină de răspundere se împarte atât pe cel care predică cât și pe cel care ascultă. Evanghelizarea se poate face și pe stadioane sau cămine culturale, săli de sport, dar acestea nu sunt spații consacrate, dar acest lucru nu exclude pocăința și convertirea celor care aud Evanghelia. și aici echipa tehnică și cea spirituală trebuie să susțină serviciul de evanghelizare. Astăzi s-a ajuns mai departe la posturi de radio și televiziune, concerte creștine, broșuri sau reviste, literatură creștină dar esența rămâne predicare lui Isus Hristos cel răstignit. Persoanele care s-au hotărât să îl urmeze pe Hristos vor fi preluați de păstor diaconi, alți frați din biserică, iar dacă focul nu este de paie va urma catehizarea și botezul. Evanghelizarea nu se face oricum și există o anumită exigență, și obligații care trebuie să fie luate în calcul. Organizarea timpului este esențială cât și o conștientizare a semnificației și însemnătății câștigării sufletelor pentru Hristos. Delicatețea este necesară, poți să bați la ușa inimi credinciosului dar să nu o strici. Perseverența și semănarea ogorului sunt la fel de importante. Atunci când se luptă împotriva altor culte sau alți predicatori, plus discuțiile în contradictoriu ni zidesc pe nimeni ci din contră, ascultătorul în cel mai bun caz este dezorientat dacă nu este dărâmat cu totul. Disputele nu se duc de la amvon fiindcă funcția sa este alta. Problema autorității celui care vorbește este esențială pentru că prin el vorbește fiindcă prin vocea predicatorului vorbește Dumnezeu. O viață curată și sfântă face cât o mie de cuvinte. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu care este o sabie a duhului care străpunge inima credinciosului, a vorbii despre alte lucruri nu este de nici un folos și sunt surogate. Chemare la pocăință prin apelul care se face în urma auzirii Evangheliei este necesară, pentru că s-ar putea ca unele persoane să nu mai aibă această ocazie. Dacă există convertiți, aceștia vor fi preluați în vederea introduceri lor în biserică, a creșterii spirituale spre maturizare. Mărturisirea în public a celui convertit este factorul care ne arată importanța și seriozitatea deciziei luate. Atunci când se face un serviciu de evanghelizare este de o mare importanță o bună planificare a lui atât din punct de vedere spiritual cât și la nivel tehnic, iar aceste două trebuie împletite armonios împreună. Se ia în calcul o muzică adecvată, organist bun, anunțurile se reduc la minim, amânaţi-le rostite în anumite momente sunt benefice, de asemenea și o mărturie personală este de folos. Claritatea Mesajului este esențială pentru ascultător și se predică Evanghelia nu altceva, iar umorul și ilustraţiile se folosesc cu reținere. Nu se face presiune asupra publicului pentru a obține neapărat rezultate. Se mulțumește publicului pentru timpul acordat ascultării timpului de predicare și prin acest lucru se arată respectul față de cei care ascută. Decizia celor care se convertesc este o bucurie pentru biserică atunci când biserica este cu adevărat Trupul lui Hristos. Ea este amplificată și mărește bucuria credincioșilor și a celor convertiți. Sufletul celui care a scăpat din mâna Satanei valorează mai mult decât bogățiile întregii lumi. Lumea de astăzi diferă de lumea în care a trăit Isus prin multe aspecte. Viața atunci avea simplitatea ei, dar și neajunsurile respective. Majoritatea bolilor nu erau tratabile, tehnica aproape inexistentă, dar astăzi teologia și cantitatea de informații ne depăşesc, dar beneficiem pe de altă parte de medici, și având posibilitatea de a ajunge la ”capătul pământului”, rapid la propriu, dar și prim mijloace de comunicare. Și totuși calitatea vieții a scăzut, sub aspect fizic dar mai ales spiritual. Există o comoditate a creștinului care îl ține pe scaunul din biserică, și este departe de a egala spiritul misionar al ucenicilor și a primilor creștini. Nu există o motivație în sensul acesta și sunt foarte puțini animați de spiritul misionar. Mulți se mulțumesc cu faptul că există o mântuirea personală pentru care mulțumesc Domnului, dar numai acest lucru, denotă un creştinism fals, dacă nu ne pasă de cei care ajung sub mânia lui Dumnezeu. Se știe că în cele mai multe cazuri Evanghelia este respinsă de oameni și puțini creștini riscă să îndure rușinea, teama, sau prigoana. Întotdeauna filozofia, rațiunea, alte religii, au influențat creștinismul mai mult sau mai puțin, iar astăzi a fi misionar sau evanghelist ești supus oprobriului public în cel mai bun caz, iar în țările comuniste cu regimuri totalitare, sau unde predomină alte religii exclusiviste, creștinii sunt martirizați. Un exemplu în secolul XXI, sunt țările cu religie Musulmană,   India, sau alte țări așa zis democratice, dar care prigonesc religia creștină. Și bisericile diferă de cele din secolul I, în sensul că păcatul era disciplinat imediat, în timp ce în multe biserici creștine de azi, multe păcate sunt tolerate. În cazul acesta puritatea bisericii lasă de dorit, și misiunea de Evanghelizare are puține șanse de succes. Totuși nu trebuie să uităm că este datoria noastră de a aduce Evanghelia la cei pierduți, cale a fost deschisă de Hristos, ucenici și creștinii, prin sângele lor. O inimă care arde pentru Evanghelie nu poate să stea nepăsătoare. Și totuși trebuie să facem ce a poruncit Isus Hristos. Matei 28:18  ”Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Amin.

 8). BIBLIOGRAFIE :

”DINAMICA BISERICII” de GENE A. GETA. Fundația BEE Cluj 2000

”Ghid de Păstorire Practică” de C. Surfer Temp   Societatea Misionară Română 1994

Tenney,   C. Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

”DICŢIONAR BIBLIC”   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

”ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT” de WILLIAM BARCLAY Societatea Misionară Română Wheaton Illinois U.S.A. 1992

O scurta mărturisire de credință scrisă de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit – Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

Dinspre inima lui Dumnezeu ( curs intern 2 ) de Doru Hantiuc

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.word press.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epicurieni.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/creatia.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Stoicism#Filosofia_stoic.C4.83

Claudiu Ignațu Sait http://www.baptist-tm.ro/este-crestinul-secolului-al-xxi-lea

Pastor Nelu Aliman https://damianion.word press.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

Ardelean Viorel

^[1] DINAMICA BISERICII de GENE A. GETTZ pag 269

^[2] DINAMICA BISERICII de GENE A. GETTZ pag   270

^[3] Ardelean Viorel

^[4] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epicurieni.html

^[5] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/creatia.html

^[6] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Stoicism#Filosofia_stoic.C4.83

^[7] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

^[8] ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY pag 163

^[9] ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY pag 164- 168

^[10] Dicționar Biblic pag 420

^[11] Dicționar Biblic pag 420 – 425

^[12] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

^[13] DINAMICA BISERICII pag 61- 67

^[14] DINAMICA BISERICII pag 68-70

^[15] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 134

^[16] Studiul Noului Testament de M.C. Tenney pag 231

^[17] Studiul Noului Testament de M.C. Tenney pag 231

^[18] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 135 – 138

^[19] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

^[20] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 156- 157

^[21] Dinspre inima lui Dumnezeu (curs intern 2) de Dorin Hantiuc

^[22] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 133

^[23] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 134 – 138

^[24] Dinspre inima lui Dumnezeu (curs intern 2) de Dorin Hantiuc

^[25] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 155 -156

^[26]  Dinspre inima lui Dumnezeu (curs intern 2) de Dorin Hantiuc

^[27] Claudiu Ignațu Sait http://www.baptist-tm.ro/este-crestinul-secolului-al-xxi-lea

^[28] Claudiu Ignațu Sait http://www.baptist-tm.ro/este-crestinul-secolului-al-xxi-lea

^[29] Pastor Nelu Aliman https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

^[30] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 139 – 144

^[31] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 144-154

^[32] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 159 – 160

^[33] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com

^[34] Ghid de Păstorire Practică de C. Summer Wemp pag 160-

SÂNGE

SÂNGE. Problema care trebuie stabilită în primul rând este dacă cuvântul „sânge” în utilizarea lui biblică se referă în special la viaţă sau la moarte. Sunt cei care susţin că în sistemul sacrificial al VT „sânge” reprezintă viaţa eliberată de limitările trupului şi pusă în libertate pentru alte scopuri. Manipularea ceremonială a sângelui în această concepţie reprezintă prezentarea solemnă a vieţii lui Dumnezeu, viaţă predată, dedicată, transformată. Moartea ocupă un rol secundar sau chiar nici unul. În această concepţie, „sângele lui Cristos” înseamnă ceva mai mult decât „viaţa lui Cristos”. Dar dovezile nu par s-o sprijine.

În primul rând avem dovada statistică. Din cele 362 de pasaje în care apare cuvântul ebraicdam în VT, 203 se referă la moarte prin violenţă. Doar şase pasaje leagă între ele viaţa şi sângele (17 se referă la consumarea cărnii cu sânge). De aici reiese destul de clar folosirea termenului trebuie asociată mai curând cu moartea.

Apoi suntem confruntaţi cu lipsa de dovezi aduse în sprijinul teoriei vieţii. Exponenţii părerii susţin că ea iese singură în evidenţă din pasaje ca Leviticul 17:11, „viaţa trupului este în sânge”. Dar pasajele scripturale pot fi interpretate la fel de bine în sensul de viaţă care cedează în moarte, de viaţă eliberată.

Este de necontestat că în unele locuri se spune că ispăşirea este asigurată prin moarte, de ex. în Numeri 35:33, „căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face (lit. căci nu va fi ispăşit pentru ţară) decât prin sângele celui ce-l va vărsa.” Vezi şi Exod 29:33; Levitic 10:17.

Deci VT nu oferă nici un temei pentru afirmaţiile pline de consecinţe care se fac uneori. *Ispăşirea este asigurată mai degrabă prin moartea victimei decât prin viaţa ei. Această este valabil şi pentru NT. Acolo, ca şi în VT, sângele este folosit mai des în sensul de moarte prin violenţă decât în oricare alt sens. Când ne referim la sângele lui Cristos, există unele pasaje care indică cât se poate de clar că se are în vedere moartea. Aşa sunt referirile la faptul că suntem „socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui” (Romani 5:9; pusă în paralel cu „împăcaţi… prin moartea Fiului Său” din v. 10), „sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20), referinţa la venirea „cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5:6) şi altele.

Uneori moartea lui Cristos este considerată o jertfă (de ex. sângele legământului). Dar o examinare atentă a tuturor pasajelor arată că termenul este folosit în acelaşi fel ca în VT. Aceasta înseamnă că jertfele mai sunt încă înţelese ca eficiente datorită morţii victimei. Deci „sângele lui Cristos” trebuie înţeles ca moartea ispăşitoare a Mântuitorului.

BIBLIOGRAFIE

TDNT 1, p. 172-177; S. C. Gayford, Sacrifice and Priesthood, 1953; L. Morris, The Apostolic Preaching of the Cross, 1965; J. F. Taylor, în TWBR; H. C. Trumbull, The Blood Convenant, 1887; A. M. Stibbs, The Meaning of the Word „Blood” in Scripture, 1947.

L.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sange.html

Dragă frate musulman… …vreau să-ţi spun de ce am crezut

Cuprins:

1. Introducere

2. Acceptă provocarea Bibliei

3. Ce este credinţa?

4. Un sumar al religiilor lumii

5. Unde este adevărul?

6. Este transmisia protejată o dovadă suficientă?

7. Te duce în cer credinţa în existenţa lui Dumnezeu?

8. Provocarea Coranului pentru cei ce nu sunt musulmani

9. Evidenţa din profeţia biblică

10. Iată adevărul!

11. Despre venirea şi moartea lui Cristos

12. Legea probabilităţii

13. Despre restaurarea Israelului

14. Evreii şi arabii

15. Israel: o profeţie în Coran

16. A terminat-o Dumnezeu cu evreii?

17. Profeţia Bibliei despre înfrângerea alianţelor arabe împotriva Israelului

18.  Despre poarta de răsărit

 19. Despre rezidirea celui de al treilea templu

20. Gog şi Magog (Judecata la viitoarea invazie a musulmanilor din Rusia în Israel)

21.  Despre distrugerea viitoare a Iraqului

22. Profeţia islamică despre Ierusalim

23. Islamul şi războiul

24. Problema dietei

25. Versetul sabiei

26. Nazism sau greaţă?

27. Creştinismul şi războiul

28. Islamul şi răzbunarea

29. Asculţi tu pe o frecvenţă greşită?

30. Adevăratul război

31. Islamul şi mormonismul (ca sursă de inspiraţie)

32. O altă Evanghelie?

33. Ce este “Evanghelia”?

34. Moartea lui Mohamed

35. Mielul lui Dumnezeu

36. Problema păcatului

37. Scriptura este demnă de încredere

38. Denaturarea Bibliei vs. Denaturarea Coranului

39. Cine denaturează?

40. Cristos şi istoria

41. Este Apusul în favoarea creştinismului?

42. Evidenţe istorice

 43. Istorie creştină

44. A pretins Isus că este Dumnezeu?

45. Ce este cu trinitatea?

46. Evidenţe ştiinţifice din Biblie care nu se găsesc în Coran

    Despre stele

    Orionul

    Despre circuitul apei în natură şi despre vreme

    Despre ştiinţa medicală

47. Evidenţe ştiinţifice în Coran

    Despre crearea omului

    Despre amprentele digitale

    Despre biologie

    Despre pământ şi geologie

    Undele electromagnetice

49. Concluzie (Ce crezi tu?)

50. Poarta cel strâmtă

Notă: Având în vedere cititorii vizaţi, această carte foloseşte un limbaj simplu.   Pentru cititorii musulmani, multe nume au fost traduse în limba arabă.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:     www.theophilos.3x.ro

1. Introducere

Astăzi peste jumătate din populaţia lumii este sau musulmană sau creştină, având două cărţi de învăţătură  religioasă şi două credinţe separate, dar care învaţă că într-o zi toţi oamenii vor sta înaintea lui Dumnezeu  pentru a fi judecaţi. Fiecare din acestea pretind că ei şi doar ei au adevăratul mesaj de la Dumnezeu. Musulmanii  pretind că Biblia pe care o avem acum este o versiune modificată faţă de original, în timp ce creştinii spun că  Dumnezeu nu va permite niciodată ca “Biblia,” Cuvântul Său, să fie alterată. Cu toate acestea, judecata lui  Dumnezeu care va decide destinul nostru etern – raiul sau iadul – depinde de acceptarea adevărului Său. Islamul  pretinde că drumul spre cer este a-l declara pe Allah ca unicul şi singurul Dumnezeu şi pe Mohamed ca ultimul  mesajer al său către omenire, mesagerul final. Creştinismul pretinde că doar credinţa în răscumpărarea lui Cristos  prin moartea pe cruce, ca ultim act venit de la Dumnezeu, este calea spre cer. Concluzia este că una din aceste  variante este corectă iar cealaltă trebuie să fie greşită. Alegerea corectă ne conduce la eternitatea în cer, iar  cealaltă la eternitatea în iad. Voi împărtăşi cu voi de ce am ajuns eu să cred că alegerea creştină este singura  cale spre cer.

Pentru a înţelege diferenţele ar trebui să petrecem mult timp cercetând argumentele fiecărei părţi. După cum  declară Coranul: “Arătaţi dovada că sunteţi cu adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112). Biblia pe de altă  parte spune: “Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov” (Isaia  41:21). Şi respectând ambele cereri şi în conformitate cu ele, voi reflecta la aceste lucruri şi voi cântări fiecare  pretenţie într-o balanţă ştiinţifică.  Mi-am dedicat câţiva ani studiind fiecare subiect în parte, comparând Biblia cu Coranul, şi acum împărtăşesc  experienţa mea după ce m-am aplecat asupra Bibliei căutând să aflu presupusele modificări de care este  acuzată. Rezultatele acestei comparaţii sunt uimitoare. Cititorii îşi vor îmbogăţi cunoştinţele prin evidenţele  adunate de mine în materie de profeţie, istorie şi ştiinţă.

Materialele vor include o comparaţie între Biblie şi Coran în ce priveşte subiecte, evenimente şi persoane, de  exemplu: Pacea şi Războiul în Islam, Ştiinţa în Biblie şi Coran, Israel şi Naţiunile musulmane în profeţii, Profeţiile în  Coran, Dovezile istorice, manuscriptice, profetice şi arheologice ale Bibliei.  Scopul meu este să scot în evidenţă problemele referitoare la modul în care văd musulmanii credinţa creştină şi  să pun la dispoziţie sute de adevăruri şi de evidenţe care să dovedească musulmanilor că creştinismul este  singura cale.

Trăind 18 ani în Ţara Sfântă, fiind crescut ca musulman, am trăit, am respirat şi am umblat pe cărările islamului,  studiind Coranul şi practicând credinţa. Nădăjduiesc că cititorul va avea o minte şi o inimă deschisă în timp de  citeşte aceste rânduri. Mă rog ca Dumnezeu să deschidă inimile şi minţile să înţelegem mai bine adevărul Său. Fie  ca Dumnezeu să fie cu fiecare din voi în timp ce cugetaţi la aceste lucruri. Lui îi dăm slava, şi Lui ne supunem.

2. Acceptă provocarea Bibliei

În urmă cu câţiva ani am trecut pe lângă un stand care avea o reclamă: “Acceptă Provocarea Pepsi.” M-am  gândit în mine însumi, “De ce nu, am băut Coke toată viaţa, să văd dacă îmi place mai mult decât asta.” Erau  două pahare cu suc pe masă, fără etichete, nu puteam şti care e care una şi care alta, am gustat din fiecare şi  am ales. A fost o simplă alegere, evident, şi probabil că nu era mare lucru pentru viaţa mea dacă alegeam Pepsi  sau Coke. Pe de altă parte, n-aş fi ştiut niciodată pe care o prefer fără a gusta din amândouă.

Îmi dau seama că această comparaţie nu este nici pe departe cea mai bună, dar nu există un mod mai bun de a  şti dacă Biblia sau Coranul sunt mai bune, decât să gustăm cuvintele fiecăreia. Nu trebuie să le înghiţim, trebuie  doar să le gustăm şi să decidem dacă vrem să le înghiţim sau să le respingem. Într-o zi, o mare dorinţă m-a  făcut să deschid Biblia şi s-o compar cu Coranul, le-am pus una lângă alta şi am început să le studiez. Studiul a  durat multe luni şi Dumnezeu m-a copleşit cu adevărul Său.  Am jurat să nu mă opresc până nu voi afla dacă ele sunt egale, cântărite în balanţa ştiinţifică. A fost singura  cale… am acceptat Provocarea Bibliei. Toată documentarea mea v-o pun la dispoziţie. Vă provoc să acceptaţi  Provocarea Bibliei.

3. Ce este credinţa?

Indiferent în ce credem, fiecare din noi avem credinţă în cineva sau în ceva care dictează felul în care trăim. În  cazul de faţă, din moment ce atât musulmanii cât şi creştinii cred într-un destin etern (rai sau iad), alegerea pe  care o facem devine cea mai importantă luptă pentru adevăr şi viaţă. Dacă-ţi este frică să citeşti aceste  rânduri, aceasta este poate un indiciu că nu ai o cunoştinţă puternică despre ceea ce crezi. N-ar trebui să te  temi dacă ştii că ceea ce crezi este adevărat.  Pe de altă parte, din acelaşi motiv cineva ar putea să ignore complet acest subiect, gândindu-se că nu  contează ce crede cineva, fiindcă oricum va afla la final ce a fost adevărat. Este alegerea ta, şi nimeni – chiar  Dumnezeu – nu te va forţa, dar dacă greşeşti şi ajungi în chinul veşnic să nu mă acuzi pe mine. Eu mi-am făcut  partea, ţi-am pus în faţă provocarea.

Provocarea Coranului către credinţa iudeo-creştină: În Islam, Coranul spune clar: “Ei spun: ‘Nimeni nu va  intra în paradis dacă nu este evreu sau creştin.’ Acestea sunt poftele lor. Spuneţi: “Arătaţi dovada că sunteţi cu  adevărat credincioşi.” (Al-Baqarah[2]:112).

Provocarea Bibliei: „Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov.  „Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-aţi făcut vreodată? Spuneţi,  ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai  târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să vedem şi să privim cu toţii. Iată că  nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic, o scârbă este cine vă alege pe voi.” (Isaia 41:21-24).

Deci, pentru provocarea din ambele cărţi, şi din moment ce amândouă ne încurajează să aducem “dovezi” sau  evidenţe la fiecare pretenţie, voi răspunde la fiecare provocare în parte. Trebuind să fie ascultători de  Dumnezeu, creştinii trebuie să răspundă, să împlinească însărcinarea, să apere credinţa, să lupte lupta credinţei,  adevărata luptă pentru suflete, nu prin sabie, ci prin Cuvânt.

Ni se porunceşte de Dumnezeu să aducem dovezi şi să mărturisim celor pierduţi în întuneric, lumii pe care căutăm  s-o aducem la Cristos. După cum spune Biblia: “Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Cristos ca Domn. Fiţi totdeauna  gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).  În Vechiul Testament, Dumnezeu încurajează dezbaterea şi face provocarea: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm [să  discutăm unul cu altul], zice Domnul” (Isaia 1:18a).

Amândouă aceste provocări ne arată că nu este nevoie să luăm pietre şi să ne batem, nu este nevoie să ne  aprindem de mânie sau să ne înfuriem. Doar să judecăm împreună, să aducem dovezi fiecare în favoarea părerii  sale.

Biblia afirmă că adevărata credinţă creştină este singura cale spre Dumnezeu, în timp ce Coranul islamului spune  cu totul altceva. Am văzut multe dezbateri pe această temă şi problema cu aceste dezbateri era că nici una din  părţi nu-şi putea exprima în întregime opinia. Timpul era întotdeauna un factor cheie şi discuţiile aprinse îi  întărâtau tot timpul pe musulmanii prea grăbiţi să arunce cu sloganul “Allahu Akbar” (Dumnezeu este cel mai  mare). Dar trebuie să vedem cum este Dumnezeu mare şi nu doar să strigăm asta. Avem nevoie de răbdare,  lăsând la o parte judecăţile pripite.

Concluzia este că una din cele louă părţi (musulmanii sau creştinii) se înşeală, şi că pentru a înţelege  înşelăciunea trebuie să înţelegem natura lui Satan. Biblia ne dă cea mai bună explicaţie despre el, arătând că el a  fost cea mai inteligentă, capabilă şi frumoasă creatură a lui Dumnezeu. El a înşelat 1/3 din îngeri. El i-a înşelat pe  Adam şi Eva. El îi poate înşela şi pe cei aleşi. Nu poţi avea nici o şansă în faţa şiretlicurilor lui dacă nu-L ai pe  Dumnezeu şi Duhul Său în tine. Satan este cel mai bun scamator. El apare ca un „înger de lumină.” El a creat  toată teologia falsă, pretinzând că e Dumnezeu. Biblia îl descrie ca fiind falsul dumnezeu al acestei lumi, cel ce  vrea să stăpânească lumea.

Pe de altă parte Coranul ne dă nişte descrieri diferite ale lui Satan. Coranul îl numeşte “Iblees” care este  creatura de foc “jin,” cuvânt din care trage cuvântul englezesc “genie” sau spiriduş. Musulmanii neagă afirmaţia  Bibliei că diavolul ar fi un înger, dar nu se poate ignora versetul din Coran: “Şi spunând îngerilor să se plece în  faţa lui Adam, toţi s-au plecat cu excepţia lui Iblees (Satan) care a refuzat. El era unul dintre jini” (Al-Kahf  [18][18]:50). Am putea întreba: De ce Dumnezeu, după ce a poruncit doar îngerilor să se plece, să aştepte să  facă acelaşi lucru şi Satan, care – după cum declară Coranul – era un “jin”? Este o referinţă logică la “jini” ca  îngeri căzuţi, nu un alt fel de creaturi de foc, cum spune Coranul în alte versete.

În Coran găsim că diavolii fac muncile lui Solomon la porunca lui Allah. De asemenea găsim că Allah îi protejează,  aşa după cum scrie în Coran: “Şi diverşi diavoli se scufundau pentru el şi făceau alte munci pe lângă asta: şi Noi  îi păzeam” (Alanbya [21]:82). Aceşti diavoli găsim în Coran că erau mesagerii lui Solomon: “El a spus (Solomon):  ‘Voi căpeteniilor! care din voi îmi poate aduce tronul ei [al împărătesei din Seba] înainte ca ei să ajungă aici cu  supunere? Un ifrit al jinilor [diavolilor] a răspuns: “Eu îl voi aduce înaintea ta înainte ca să se sfârşească sfatul:  cu adevărat eu am putere deplină pentru această slujbă şi sunt vrednic de încredere” (Al-Naml [27]:38-39).  Astfel de pretenţii sunt respinse de creştinătate, în nici un loc din Biblie diavolii nu sunt folosiţi să presteze vreo  muncă fizică, mai ales să construiască templul lui Dumnezeu, la care Dumnezeu i-a folosit pe Solomon şi pe  poporul său (poporul ales al lui Dumnezeu). Cea mai interesantă parte a descrierii pe care Coranul o face  diavolilor este în Surah Saba [34]:14, unde Allah declară: “Apoi am decretat moartea lui Solomon, nimic nu le-a  arătat (diavolilor) că este mort până când termitele au ros toiagul pe care se sprijinea corpul său. Şi când a  căzut, diavolii şi-au dat seama că dacă ar fi ştiut…” Interpreţii musulmani spun că Solomon a murit brusc în timp  ce se sprijinea pe toiag. A trecut un an întreg, timp în care trupul lui încă se sprijinea pe toiag. În final, termitele  au ros o parte din toiag, acesta s-a rupt şi Solomon a căzut la pământ. Doar atunci au realizat diavolii că  Solomon era mort. Şi noi întrebăm: Ce au făcut slujitorii lui Solomon, soţiile lui şi armata în timp ce el era mort  sprijinit pe toiagul său timp de un an? Învăţaţii musulmani au concluzionat că demonii sunt fiinţe nătângi a căror  principală lucrare este de a şopti la urechile oamenilor îndemnuri de a păcătui, o descriere diferită de a Bibliei,  care ne avertizează că demonii sunt îngeri căzuţi, în stare să amestece un ciorchine de adevăruri cu o mână de  minciuni, destul cât să provoace moarte.

Jamal Badawi, un binecunoscut apologet musulman în dezbaterile cu creştinii acuză întotdeauna că conceptul  Trinităţii din creştinism se trage din credinţele păgâne antice, de exemplu mithraismul [1]. Ceea ce dl.Badawi  ignoră să spună este că ideea trinităţilor păgâne nu se trage de la Persani, Romani sau alt imperiu antic, ci  tocmai de la relatarea căderii omului în grădina Edenului. Satan l-a sfidat pe Dumnezeu şi i-a înşelat pe Adam şi  Eva. El a luat forma unei false trinităţi – Satan, viitorul Antihrist (Al-Maseeh Al-Dajal), şi Proorocul mincinos. Cea  dintâi profeţie din Biblie s-a referit chiar la acest subiect. În Geneza 3:15 a fost arătată judecata lui Dumnezeu:  “Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei  zdrobi călcâiul.” În această profeţie găsim promisiunea naşterii din fecioară a lui Cristos (sămânţa ei). Femeia era  Eva şi sămânţa ei era Cristos din moment ce Cristos nu este sămânţa lui Adam, El neavând un tată uman.  Aceasta este prima profeţie din Biblie referitoare la venirea lui Cristos. Ea prevedea răstignirea lui Cristos când  Satan avea “să-I zdrobească călcâiul” prin străpungerea mâinilor şi picioarelor (călcâielor) Sale. Profeţia îl  prezintă de asemenea pe Antihrist ca sămânţa lui Satan. După cum Cristos, fiul Mariei, era în mod unic “sămânţa  femeii,” într-un fel tainic Antihrist va fi “sămânţa” lui Satan. Cristos va zdrobi până la urmă capul lui Satan  manifestat în chip trupesc în Antihrist. Antihristul va fi sămânţa lui Satan.

Trinităţile false şi dumnezeii falşi au fost introduşi prin veacuri de către Satan într-un efort de a ascunde  adevărul. El este înşelătorul viclean care îl va prezenta la urmă pe fiul său, pe Antihrist, acela care se va angaja  în cea mai mare misiune de înşelare – de a-l face pe om să se închine lui Satan şi de a se declara pe sine  Dumnezeu al omului.

În timp ce toate religiile false cred că diavolii sunt simple fiinţe care încurajează păcatul şi discordia, Biblia le  dezvăluie ca fiinţe inteligente care nu încetează să promoveze scopurile lui Satan în bătălia reală dintre Satan şi  Dumnezeu, o bătălie despre care nici nu se aminteşte în multe religii false. Deşi noi nu conştientizăm această  bătălie, Dumnezeu în Biblie ne avertizează: “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva  căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii  care sunt în locurile cereşti” (Efes.6:12). Biblia îl descrie pe Satan ca “stăpânitorul întunericului,” “tatăl  minciunii,” şi “stăpânitorul lumii acesteia.” El îl imită pe adevăratul Dumnezeu. La urmă el se va manifesta în  trupul lui Antihrist pentru a conduce pământul pentru un timp. El va fi reprezentat de proorocul mincinos.  Trinitatea falsă (Satan, Antihrist, Proorocul mincinos) este o înscenare amăgitoare pusă la cale de Satan pentru  a imita pe adevăratul Dumnezeu şi a-l atrage pe om să se închine Satanei, gândind că-L urmează pe Dumnezeu.

Această imitare este de la începuturi, când Satan s-a înălţat să fie mai mare decât Dumnezeu: “Mă voi sui pe  vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14). Biblia arată în mod clar că Satan este o imitaţie, un impostor,  el pretinde că este Dumnezeul cel Preaânalt. Dacă el face acest lucru azi, prin ce sistem religios lucrează oare,  şi pe cine credeţi că minte?

Biblia arată nişte nume opuse Dumnezeului adevărat, şi le atribuie lui Antihrist. Cristos este numit “Adevărul,” în  timp ce Antihristul este numit “Minciuna.” Cristos este numit “Cel sfânt,” în timp ce Antihristul este numit “Cel  nelegiuit.” Cristos este numit “Fiul lui Dumnezeu,” în timp ce Antihristul este numit “fiul pierzării.” Cristos este  numit “taina evlaviei,” în timp ce Antihristul este numit “taina nelegiuirii.” Dumnezeu îi permite celui rău să  continue, deşi ar putea să-l distrugă. Biblia ne învaţă că în final Isus Cristos îl va nimici pe fiul pierzării, fiul lui  Satan – Antihristul, “şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” Tactica principală a lui Satan în nimicirea planului lui  Dumnezeu este aceea de a falsifica profeţiile biblice referitoare la venirea lui Cristos. În decursul veacurilor,  Satan a încercat să distrugă planul lui Dumnezeu prin arderea, interzicerea şi discreditarea Bibliei, cât şi prin  prigonirea creştinilor şi a evreilor. El a introdus doctrine false, cărţi false şi profeţi falşi. Ascunderea Adevărului lui  Dumnezeu sub minciuni a fost una din sarcinile principale ale lui şi ale demonilor săi. Până la urmă, Satan a fost  întotdeauna înfrânt în misiunea sa de a distruge şi a cuceri, fiindcă planul lui Dumnezeu este indestructibil.

Dumnezeu ne avertizează de multe ori în Biblie în legătură cu Satan şi lucrările lui:  “Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucrurinemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va  împlini” (Daniel 11:36). Voia lui Antihrist este voia tatălui său (tatăl minciunii sau diavolul), în timp ce voia lui  Cristos este voia Tatălui Său (Dumnezeul adevărului). Misterul naturii lui Dumnezeu este prezentat în Biblie. El  este Un Dumnezeu în Sfânta Trinitate: “Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.”  Caracteristica de unitate a lui Dumnezeu este sprijinită atât de Vechiul cât şi de Noul Testament.

Când Ilie a fost faţă în faţă cu preoţii lui Baal, s-a ridicat în faţa poporului şi a strigat, “Până când vreţi să  şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi  după Baal!” (1 Împăraţi 18:21). Ilie a câştigat bătălia pentru că era de partea lui Dumnezeu. Profeţii falşi care  sunt de partea lui Satan îşi pierd viaţa şi sufletul pentru veci. Atunci Dumnezeu a trimis foc din cer care a mistuit  jertfa de pe altar. Rugăciunea lui Ilie am rostit-o şi eu: “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov.”  Dumnezeu ne descoperă adevărul, doar să-L întrebăm şi să spunem, “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi  Iacov, descoperă-mi te rog adevărul!” El este Dumnezeul cel drept şi credincios.

4. Un sumar al religiilor lumii

Unde este adevărul?

În ciuda a ceea ce cred cei mai mulţi oameni din toate religiile lumii, chiar dacă cineva crede cu întreaga lui inimă  şi minte o minciună, aceasta nu face acea minciună să fie adevărul lui Dumnezeu, ci în fapt Biblia declară aceste  minciuni ca fiind satanice, planul celui rău pentru a conduce lumea prin confuzie, folosind concepţii teologice  false.

Pentru a sumariza presupusele minuni ale religiilor lumii de azi, vom da câteva exemple. Un mormon are în inima  sa un puternic sentiment că Joseph Smith este profetul lui Dumnezeu, acest sentiment este primul răspuns pe  care l-am primit de la toţi mormonii pe care i-am cunoscut. Un hindus foloseşte meditaţia, concentrarea şi  contemplarea, la fel cum un instructor New Age (o versiune modernă a hinduismului) foloseşte meditaţia şi îşi  focalizează atenţia asupra sinelui. Ceea ce învaţă religia New Age nu este ceva nou ci are origini străvechi (în  hinduism), ei îşi atrag adepţii prin oferindu-le abilitatea de a comunica cu forţele cosmice, un fel de călătorie  dincolo de ceea ce poate omul vedea. Folosind o tehnică numită Yoga omul poate accesa puteri incredibile de  a-şi controla trupul, de a avea experienţe mistice şi iluminare spirituală.

Similară lui Yoga este o sectă musulmană numită Darweesh sau Dervish. Un membru al acestei secte are  abilitatea de a-şi controla trupul până la nivelul la care, dacă-şi străpunge pielea nu are dureri nici nu  sângerează.  În Vest, milioane de catolici cred în apariţia Mariei. Mii din ei se urcă pe un munte ca s-o vadă pe fecioara Maria  apărând pe cer, se roagă ei, aşteaptă instrucţiunile ei.

Un mulsulman poate demonstra că Coranul are un limbaj arab clasic fantastic şi poate susţine că el conţine  evidenţe ştiinţifice pe care profetul islamului nu avea de unde să le cunoască, el meditează, se concentrează,  contemplă în timp ce recită Coranul şi se roagă, e plin de bucuria inexplicabilă “Khoshu`a” şi crede că Coranul  este o minune de la Dumnezeu pentru om şi a fost dat să schimbe lumea.  În ziua de azi mulţi oameni cred în profeţi ca Nostradamus, Jean Dickson, Edgar Cayce şi alţii care au prezis  lucruri ca moartea lui J.F. Kennedy, ridicarea şi căderea lui Adolf Hitler, etc… Mulţi din vremea noastră cred că  aceste previziuni au fost adevărate miracole. Vom da mai târziu câteva răspunsuri acestor aşa-zişi profeţi  moderni.

Pe de altă parte Biblia ne atenţionează să nu credem în aceste religii de origine omenească, ci să urmăm cu grijă  planul făcut de Dumnezeu de la început. Biblia ne atenţionează că chiar dacă cineva ar face să se coboare foc  din cer şi ar spune că este Cristosul, să nu-l credem. Noi trebuie să urmăm Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu  care ne-a fost dat deja. Biblia ne spune cum să cunoaştem pe adevăratul Cristos când va reveni, cum să  deosebim adevăraţii profeţi de cei falşi, cum să deosebim lupii de miei.  Biblia este busola pentru o lume pierdută, o adevărată hartă, candelă şi îndrumare dată omului pentru a şti ce  cărare să urmeze în această lume de întuneric.

Biblia clarifică lucrurile. Omul are în materie de destin etern doar două alternative. Poate să meargă în doar două  locuri: în focul veşnic cu Satan sau în paradisul veşnic cu Dumnezeu. Două locuri sunt în faţa lui: cu Dumnezeu  sau cu cel rău.

Unii consideră în mod fals că vor ajunge în paradis, pentru că s-au convins pe ei înşişi de asta. Unii consideră  că-L urmează pe Dumnezeul adevărat fiindcă profetul lor sau cartea lor le-a spus aşa, neştiind că Satan se  preface în înger de lumină. Cineva care este pe o clădire poate să se apropie de margine şi să creadă 100% că  dacă face un salt al credinţei şi sare va putea să zboare, totuşi această credinţă nu-l va păzi pe sinucigaş şi  nu-i va asigura “zborul.” Îţi este eternitatea în joc dacă consideri că vei merge în cer doar pentru că aşa crezi  sau aşa simţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că destinul meu etern nu depinde de ce simt, fiindcă în unele zile simt că  mă cufund spre iad iar în altele că mă ridic spre cer. Destinul meu etern depinde de “dovada” reală pe care mi-o  pune la dispoziţie teologia mea.

5. Este transmisia protejată o dovadă suficientă?

Atât musulmanii cât şi creştinii cred că transmisia protejată este o dovadă suficientă a revelaţiei divine. Luată în  mod exclusiv aceasta constituie o problemă, din moment ce noi în toate ţările arabe învăţăm şi memorizăm multă  poezie păgână, şi cu toate acestea nici una din aceste scrieri nu sunt considerate, atât de musulmani cât şi de  creştini, ca fiind divine. În Răsărit există încă multă poezie păgână pre-islamică, iar în Apus filozofia păgână  pre-creştină este încă intactă. Cu toate acestea trebuie să ne amintim că revelaţia divină trebuie să fie  „întotdeauna” protejată de Dumnezeu, indiferent de timpul când a fost ea dată. A susţine că oamenii pot strica  sau modifica cuvântul lui Dumnezeu este împotriva a ceea ce a spus Dumnezeu de la început: “Căci adevărat vă  spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca  să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:18). Într-un alt verset se spune, “Cerul şi pământul vor trece, dar  cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). “Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Chiar în  Coran în Surah 6:115 scrie: “Cuvintele Domnului sunt perfecte în adevăr şi dreptate; nimeni nu poate schimba  cuvintele Sale.” Amândouă religiile sunt de acord că Dumnezeu nu s-a schimbat şi nu se va schimba, tot aşa şi  Cuvântul Său nu s-a pierdut şi nu se va pierde, este imposibil. Dacă o religie sau un profet vrea să schimbe un  singur cuvânt al lui Dumnezeu, aceasta ar fi o contradicţie cu natura lui Dumnezeu şi acea religie sau acel profet  trebuie tratat ca fals. Pur şi simplu, fără scuze sau frică. Dumnezeu a ştiut că omul nu poate proteja scrierile  istorice, de aceea a ales o metodă diferită, anume a profeţiei biblice care rămâne, întrucât toate profeţiile  împlinite dovedesc că Dumnezeu îşi poate ţine promisiunile în cele mai mici detalii, după cum vom vedea.

Cele mai multe religii ale lumii pretind că au minunile divine de care este nevoie, şi totuşi când studiem aceste  minuni cu atenţie ele nu pot rămâne în picioare, după cum vom vedea foarte clar în cazul Islamului. Când  magicienii lui Faraon şi-au aruncat toiegele şi le-au transformat în şerpi, Moise l-a aruncat pe al său şi acesta i-a  distrus pe toţi. Ei au folosit şiretlicuri rele, Dumnezeu a răspuns cu dovada Lui care era mult mai puternică.  Faptul de a avea unele informaţii ştiinţifice într-o carte sfântă sau un limbaj excelent, nu este o dovadă  suficientă. Cel rău cunoaşte mai multă ştiinţă decât orice om şi poate să facă semne şi minuni şi să înşele chiar  şi pe cei aleşi. Chiar o carte religioasă cuprinde chestiuni ştiinţifice, acestea trebuie să fie evaluate pe o scală  ştiinţifică, lucrupe care-l vom examina în capitolul final.

Dumnezeu ne avertizează în Biblie în legătură cu profeţii mincinoşi: “Păziţi-vă de proorocii mincinoşi. Ei vin la voi  îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii  struguri din spini, sau smochine din mărăcini?” (Matei 7:15-16).

6. Te duce în cer credinţa în existenţa lui Dumnezeu?

Cineva poate consideră că slujeşte adevăratului Dumnezeu, dar el trebuie să ştie cine este adevăratul  Dumnezeu. A pretinde că simpla credinţă că există un Dumnezeu Adevărat te va duce în cer, este o eroare  periculoasă. Din moment ce însuşi Satan, „îngerul de lumină,” demonii săi şi toate religiile lumii cred că Dumnezeu  a creat totul, singura diferenţă constă în mijlocul de a ajunge la Dumnezeu. Unele religii folosesc focul ca mediu  între om şi Dumnezeu, altele ca islamul cred că faptele – de exemplu rugăciunea de cinci ori pe zi, postul şi  dăruirea de pomeni – te poate duce în cer. De fapt, în toate religiile importante, ceea ce contează este în ce  sau în cine crezi ca mijloc de a ajunge la Dumnezeu pentru a fi iertat şi împăcat cu El.

În Biblie se cere ca omul să cunoască, să creadă şi să se bazeze pe Dumnezeu şi lucrarea Sa. să crezi în  atributele Sale, în natura Sa, în planul Său de mântuire, să accepţi şi să te încrezi doar în El şi în planul Său.  Când Noe a început să construiască o corabie şi când a prezentat planul lui Dumnezeu oamenilor cu scopul de  a-i salva de potopul care avea să distrugă totul, oamenii au râs de el. Au râs de mântuirea lui Dumnezeu (de  misiunea de salvare), dar la sfârşit, când a început să plouă, nimeni nu mai râdea.

Pentru oameni idea de ploaie era o tâmpenie, căci nu mai plouase înainte de potop. Cristos, în mod asemănător,  a fost planul pentru mântuirea oamenilor; crucea Sa este podul dintre omul păcătos şi Dumnezeul sfânt. Mulţi  încă resping acest plan ca fiind absurd, îl consideră ridicol, fiindcă consideră că fiecare trebuie să-şi poarte  sarcinile şi păcatele proprii. Ce nu înţeleg musulmanii este că păcatele noastre, indiferent cât de mici ni se par a  fi, sunt mari în ochii lui Dumnezeu; suntem atât de mult cufundaţi în păcate încât potopul păcatelor acoperă pe  toţi oamenii. Singura cale de a scăpa de potop este mai întâi să ne încredem în planul lui Dumnezeu şi să sărim  pe podul d lemn care este crucea, şi să acceptăm ce a făcut Dumnezeu pentru oameni în loc să ne bizuim pe  ceea ce poate face omul pentru sine însuşi. Nimeni nu poate scăpa de potop dacă nu sare pe corabia de lemn.  Nici sabia, nici puterea, nici ştiinţa nu sunt în stare să-i salveze pe cei ce pier, ci numai corabia de lemn care  este mijlocul lui Dumnezeu; aşa este şi cu crucea lui Cristos.

Biblia ne prezintă sute de astfel de paralele. Planul Său de mântuire a oamenilor, exodul, Israelul, jertfele de la  Templu, obiceiurile biblice, toate arată în aceeaşi direcţie – mântuirea dată oamenilor prin Cristos.

7. Provocarea Coranului pentru cei ce nu sunt musulmani

Marea provocare a Coranului a fost şi încă este să poţi scrie ceva asemănător lui. Musulmanii până astăzi n-au  putut produce ceva asemănător Bibliei, deşi o acuză că ar fi denaturată şi modificată. Cu toate acestea cineva  ar putea să combată acest punct provocând lumea să scrie poezii asemănătoare celor scrise de Shakespeare,  Ahmad Shawqi, Gubran Khalil Gubran, Al-Mutanabi şi alţii. Capacitatea de a produce lucrări clasice sau poezie  arabă nu presupune ca poeţii să aibă darul profeţiei. Chiar unii din cei mai mari învăţaţi în materie de limbă arabă  nu au văzut nimic miraculos în elocvenţa limbajului arab al Coranului: Abul-Ala Al- Ma’arri, Ibrahim Al-Nazzam,  Ibin Hazm, Al-Khayat şi mulţi învăţaţi moderni ca Taha Hussein, care a fost şi cel mai atacat iar materialul său  referitor la acest subiect, interzis.

8. Evidenţa din profeţia biblică

Cândva, prin 1992, am fost fascinat să citesc cartea „Armaghedon, întâlnire cu destinul,” de Grant Jeffrey.  Această carte relata despre profeţii detaliate referitoare la Isus: naşterea, viaţa, moartea şi învierea Lui; şi la  reînfiinţarea statului Israel. Multe din aceste profeţii se împliniseră exact cum le a lăsat Dumnezeu în Biblie. Ce m  a mai mirat este că şansele ca cineva să prezică cu acurateţe sute de evenimente istorice cu sute şi mii de ani  înainte de împlinirea lor sunt de unu la mii de miliarde… ce a fost mai fascinant este că marja de eroare era  zero… şi mai ales că multe din aceste profeţii se împlineau în generaţia mea. Acest tip de evidenţă venea sigur  dintr o sursă divină, originea ei era Dumnezeu cel Atotputernic.

9. Iată adevărul!

Eu am înţeles islamul şi am crezut în învăţăturile Coranului, totuşi după examinarea acestor evidenţe am  descoperit că pus în balanţă Coranul este găsit uşor. Nu împlineşte cerinţele Bibliei pentru dovada divinităţii.  Coranul nu se compară cu Biblia în materie de evidenţe. Din moment ce Dumnezeu este adevăr 100%, El susţine  Biblia prin patru elemente pe care nu le are nici o carte din lume. Aceste elemente de susţinere sunt: Evidenţa  Manuscriselor, Evidenţa Arheologiei, Evidenţa Profetică şi Evidenţa Ştiinţei în Biblie (prescurtat MAPS).  Musulmanii pretind că Coranul are şi el ultima din acestea (ştiinţa) lucru pe care îl voi discuta mai târziu.  Aş vrea acum să mă refer la evidenţa profetică, şi să cer cititorului să o examineze, după cum îl încurajează şi  islamul.

Biblia este singura carte religioasă care a îndrăznit să detalieze mii de profeţii. Aceste profeţii sunt variate, din  care unele se referă la ridicarea şi căderea unor imperii. Multe profeţii biblice s-au împlinit deja.  În nici o altă piesă de literatură religioasă nu veţi găsi sute de preziceri care s-au împlinit cu precizie şi  exactitate. Nici un om n-a fost în stare să facă astfel de preziceri detaliate despre evenimente viitoare. Acei ce  arată spre Nostradamus, Jean Dickson sau alţi profeţi falşi care ocazional au avut norocul să nimerească câte  ceva, ignoră sutele de preziceri incorecte pe care aceştia le-au făcut.  Henry C. Roberts, editorul lucrării Profeţiile Complete ale lui Nostradamus, (Jericho NY: Nostradamus, Inc. 1976)  şi unul din cei mai înfocaţi suporteri ai lui Nostradamus, a admis în introducere că aceste scrieri profetice sunt  “neinteligibile şi confuze pentru cei neiniţiaţi. Natura ciudată, dezlânată şi deseori incoerentă a catrenelor, atât  în limba franceză cât şi în limba engleză, este o marcă a mediilor profetice.” Edgar Cayce, aşa-zisul profet somnoros american, a făcut multe afirmaţii false privitoare la localizarea resurselor de petrol şi a depozitelor de  minerale.  Chiar şi azi prognozarea pieţelor pe termen apropiat este un joc imprevizibil. Toate prezicerile umane şi  încercările de a prezice viitorul au fost fără rezultat: se poate să obţii o prezicere mai exactă cumpărând  plăcinte cu “bileţelele destinului” în ele la restaurantul chinezesc.

Dumnezeu afirmă că abilitatea de a prezice şi de împlini profeţiile este un atribut unic al naturii Sale, atunci când  a zis: “Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la  început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: Hotărârile Mele vor rămâne în  picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).

În acest pasaj profetul Isaia declară că numai Dumnezeu ştie dinainte evenimentele viitoare, El le hotărăşte şi  apoi le aduce la îndeplinire. Dumnezeu a mai spus: “Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi  pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”  (Matei 5:18).

Ideea profeţiei biblice este că Dumnezeu îşi face un plan înainte de executarea lui (de la început), pentru a arăta  atunci când acesta se îndeplineşte că El, Dumnezeu, este în control – într-adevăr o dovadă reală.

Într-un alt loc din Biblie Dumnezeu ne provoacă: “”Apăraţi-vă pricina, zice Domnul, arătaţi-vă dovezile cele mai  tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, şi să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care  le-aţi făcut vreodată? Spuneţi, ca să luăm seama la ele şi să le vedem împlinirea; sau, vestiţi-ne viitorul.  Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei, faceţi măcar ceva bun sau rău, ca să  vedem şi să privim cu toţii. Iată că nu sunteţi nimic şi lucrarea voastră este nimic, o scârbă este cine vă alege  pe voi” (Isaia 41:21-24).

Astfel, Dumnezeul Bibliei te provoacă; vei accepta provocarea? Şi El continuă în capitolul 42 versetul 9: “Iată că  cele dintâi lucruri s-au împlinit, şi vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple.” Dumnezeu  vede toată istoria, trecut, prezent şi viitor. El nu ghiceşte ce va fi în viitor, El ştie!

Dumnezeu a spus că singura cale de a cunoaşte adevăratul Său mesaj este profeţia predictivă, şi dacă acest  element lipseşte, atunci să NU îl credem pe acel profet. Aceste profeţii trebuiau să fie unice, nu doar afirmaţii  generale, cum vedeţi că fac toţi profeţii falşi. Pentru ca Dumnezeu să-şi manifeste dragostea şi voia Sa faţă de  oameni, El trebuia să se facă cunoscut în mod personal într-un aşa fel încât omul limitat să realizeze fără nici o  umbră de îndoială că Dumnezeul infinit se revelează pe Sine Însuşi. Această verificare de netăgăduit este  specifică doar Scripturii iudeo-creştine. Nici un om onest nu poate rămâne necredincios după un studiu chiar  sumar al profeţiei, şi profeţia este elementul lipsă în TOATE celelate cărţi sfinte ale religiilor lumii. Deşi se  pretinde că există profeţie în Coran, o cercetare cinstită şi o comparaţie cu Biblia va dovedi afirmaţia  precedentă.

Nici Vedele hinduse, Bhagavad-Gita, cartea lui Mormon, proverbele lui Buddha sau scrierile lui Mary Baker Eddy nu  se pot pune alături Bibliei. Prin contrast, profeţia constituie 25% din Biblie (8352 versete). Nici o altă carte  religioasă nu are aşa ceva, sau, simplu spus, cine-i cel mai tare?  Citiţi următoarele exemple în Biblia dumneavoastră pentru a înţelege câteva profeţii:

10. Despre venirea şi moartea lui Cristos

Rămânem uimiţi când examinăm doar următoarele 8 profeţii despre Isus Cristos.

Prima: Se va naşte în Betleem

Profeţia Vechiului Testament: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui

Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri  străvechi, până în zilele veşniciei” (Micah 5:2).

Împlinirea în Noul Testament: „După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că  au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim” (Matei 2:1).

A doua: Va fi precedat de un mesager

Profeţia Vechiului Testament: ” Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un  drum pentru Dumnezeul nostru!” (Isaia 40:3).

Împlinirea în Noul Testament: „În vremea aceea, a venit Ioan Botezătorul, şi propovăduia în pustia Iudeii. El  zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:1-2).

A treia: Va intra în Ierusalim călare pe un măgăruş

Profeţia Vechiului Testament: „Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie, fiica Ierusalimului. Iată că  Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei  măgăriţe” (Zaharia 9:9).

Împlinirea în Noul Testament: „Şi au adus măgăruşul la Isus. Apoi şi-au aruncat hainele pe el, şi au aşezat pe  Isus, călare deasupra. Pe când mergea Isus, oamenii îşi aşterneau hainele pe dru.” (Luca 19:35-36).

A patra: Va fi trădat de un prieten

Profeţia Vechiului Testament: „ Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care  mânca din pâinea mea ridică şi el călcâiul împotriva mea. ” (Psalm 41:9).

Împlinirea în Noul Testament: „Pe când vorbea El încă, iată vine Iuda, unul din cei doisprezece, cu o gloată mare,  cu săbii şi cu ciomege, trimişi de preoţii cei mai de seamă şi de bătrânii norodului.” Vânzătorul le dăduse semnul  acesta: „Pe care-l voi săruta eu acela este; să puneţi mâna pe el!” (Matei 26:47,48).

A cincea: Mâinile şi picioarele străpunse…………………………

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/draga-frate-musulman/

 

Schiţe de teologie: Pelagianismul, Semi-Pelagianismul & Augustinianismul A A. Hodge

Schiţe de teologie: Pelagianismul, Semi-Pelagianismul & Augustinianismul

 A A. Hodge

O COMPARAŢIE A SISTEMELOR

În acest capitol va fi prezentată o scurtă schiţă a principalelor poziţii contrastante ale celor trei sisteme rivale Pelagianism, Semi-Pelagianism, şi Augustinianism, sau aşa cum sunt ele denumite în formele lor complet dezvoltate, Socinianism, Arminianism, şi Calvinism — împreună cu o schiţă a istoriei ridicării şi răspândirii lor.

1.Care era în general starea gândirii teologice în timpul primelor trei secole?

În decursul primilor trei sute de ani care au trecut după moartea apostolului Ioan minţile speculative ale bisericii erau angajate în principal în apărarea adevărului creştinismului împotriva necredincioşilor – în combaterea ereziilor gnostice generate de corupţia filozofiei orientale – şi în clarificarea definitivă a întrebărilor care au evoluat în controversele referitoare la Persoanele din Trinitate. Se pare că nu au fost făcute afirmaţii precise şi consistente în acea perioadă, cu privire la originea, natura şi consecinţele păcatului uman; nici cu privire la natura şi efectele harului divin; nici cu privire la natura lucrării de răscumpărare a lui Hristos, sau despre metoda aplicării ei de Duhul Sfânt, sau despre însuşirea ei prin credinţă. Ca un fapt general se poate afirma că, datorită influenţei mari a lui Origen, Părinţii Bisericii Greceşti s-au fixat destul de unanim asupra unui Semi-Pelagianism liber, negând vina păcatului original, şi susţinând abilitatea păcătosului de a se predispune pentru şi pentru a coopera cu harul divin. Şi acesta a continuat să fie caracterul Antropologiei greceşti până în prezent. Acelaşi atribute au caracterizat şi speculaţiile scriitorilor timpurii din Biserica vestică, dar în timpul secolelor trei şi patru a apărut o tendinţă marcantă printre Părinţii latini faţă de acele puncte de vedere mai corecte, care după aceea au fost justificate triumfător de marele Augustin. Această tendinţă poate fi localizată cel mai clar în scrierile lui Tertulian din Catagina, care a murit aproximativ în anul 220, şi în cele ale lui Hilary din Poitiers (368) şi Ambrose din Milan (397).

2.Prin ce mijloace a avansat Biserica în a face o discriminare clară a adevărului divin? Şi în ce ere, şi printre care ramuri ale Bisericii au fost definite marile doctrine ale trinităţii şi ale Persoanei lui Hristos, a păcatului şi a harului, a răscumpărării şi a aplicaţiilor lor în parte?

Biserica a avansat mereu spre concepţii mai clare şi definiţii mai exacte ale adevărului divin printr-un proces de controversă activă. Şi Providenţei i-a plăcut ca mai multe mari departamente ale sistemului descoperit în Scripturile inspirate să fie cele mai mult discutate şi să fie definite mai clar în ere diferite şi în sânul unor naţiuni diferite.

Astfel, întrebările profunde implicate în departamentele Teologiei potrivite şi ale Hristologiei au fost investigate de oameni care aveau în principal o origine grecească, şi ele au fost definite autoritar în Sinoadele ţinute în jumătatea estică a Bisericii Generale în timpul secolului al patrulea şi în secolele imediat următoare. În ce priveşte TEOLOGIA divinităţii consubstanţiale a lui Hristos, ea a fost definită în Consiliul de la Nice, 325, şi Personalitatea şi divinitatea Duhului Sfânt în primul Consiliu de la Constantinopol, 381; clauza Filioque a fost adăugată de latini la Consiliul de la Toledo, 589. În ce priveşte Hristologia, Consiliul de la Efes, 431, a afirmat unitatea personală a lui Theanthropos. Consiliul de la Chalcedon, 451, a afirmat că cele două naturi rămân distincte. Al şaselea Consiliu de la Constantinopol, 680, a afirmat că Domnul poseda o voie umană cât şi una divină. Aceste decizii au fost acceptate de întreaga Biserică, Greacă şi Romană, Luterană şi Reformată.

Întrebările privitoare la păcat şi har cuprinse sub titlul general al antropologiei au fost în primul rând investigate în totalitate de oameni cu originea latină, şi concluziile precise au fost atinse în controversa lui Augustin cu Pelagius în prima jumătate a secolului cinci.

Întrebările referitoare la răscumpărare şi metoda aplicării ei, cuprinse sub marea diviziune a soteriologiei, nu au fost niciodată investigate în totalitate până în vremea Reformei şi ulterior de către marii teologi ai Germaniei şi ai Elveţiei.

Multe întrebări au căzut sub marea diviziune a Eclesiologiei şi încă îşi aşteaptă soluţia lor completă în viitor.

3.Care sunt cele trei mari sisteme de teologie care au continuat întotdeauna să predomine în biserică?

De vreme ce revelaţia dată în Scriptură îmbrăţişează un sistem complet de adevăr, fiecare departament singur trebuie să susţină multe relaţii evidente, logice şi de altfel, şi faţă de celelalte părţi ale întregului. Dezvoltare imperfectă şi concepţia defectuoasă sau exagerată a oricărei doctrine trebuie să conducă în mod inevitabil la confuzie şi eroare în tot sistemul. De exemplu, punctele de vedere Pelagiane despre starea omului prin natură tind întotdeauna să se unească, cu punctele de vedere Sociniane în ce priveşte Persoana şi lucrarea lui Hristos. Şi punctele de vedere Semi-Pelagiane despre păcat şi har sunt atrase irezistibil şi atrag la rândul lor punctele de vedere Arminiane despre atributele divine, natura Ispăşirii şi lucrarea Duhului.

De fapt, aşa cum puteam anticipa, acestea sunt doar două sisteme complete auto-consistente de teologie creştină posibile.

1. La dreapta, Augustinianism completat în Calvinism. 2. La stânga, Pelagianismul completat în Socinianism. 3. Arminianismul vine între aceste două sisteme ca şi sistem de compromis şi este dezvoltat în Semi-Pelagianism.

În folosirea obişnuită a termenilor Socinianismul este aplicat în principal ca denumire a acelor elemente din sistemul fals care au legătură cu Trinitatea Persoanei lui Hristos; termenii Pelagianism şi Semi-Pelagianism sunt aplicaţi unor depărtări mai extreme sau mai moderate aflate sub conducerea antropologiei; şi termenul Arminianism este folosit pentru a desemna erorile mai puţin extreme în legătură cu Departamentul soteriologiei.

4. Când, unde şi de către cine au fost distinse clar pentru prima dată principiile fundamentale ale celor două şcoli mari de teologie antagoniste?

Poziţiile de contrast ale sistemelor Augustinian şi Pelagian au fost prima dată predate şi definite prin controversele menţinute prin oamenii eminenţi a căror nume le poartă, în timpul primei treimi a secolului al cincilea.

Augustin a fost episcop de Hippo în Africa de Nord din 395 d. Hr. până în 430 d. Hr. Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, a fost un călugăr englez. El a fost ajutat în controversele sale de ucenicii săi Coelestius şi Julian din Eclanum în Italia.

Poziţiile susţinute de Pelagius erau în general condamnate de reprezentanţii întregii Biserici şi de atunci încolo au fost susţinute de toate denominaţiile, cu excepţia Socinianilor declaraţi, au fost o erezie fatală. Ele au fost condamnate de cele două consilii ţinute la Carthage în 407 d. Hr. şi în 416 d. Hr., de Consiliul ţinut la Milevum în Numidia în 416 d. Hr.; de papii Innocent şi Zosimus şi de Consiliul Ecumenic ţinut la Efes în 431 d. Hr. Această respingere rapidă şi universală a Pelagianismului dovedeşte faptul că în timp ce viziunile Părinţilor timpurii asupra clasei de întrebări au fost foarte imperfecte, cu toate acestea, sistemul predat de Augustin trebuie să fi fost în toate punctele de vedere esenţiale acelaşi cu credinţa Bisericii ca un întreg de la început.

5. Specificaţi în contrast principalele poziţii distincte ale sistemelor Augustinian şi Pelagian.
6. Despre PĂCATUL ORIGINAL.¹[¹Historical Presentation of Augustinianism and Pelagianism, de G. F. Wiggers, D.D., tradusă de Rev. Ralph Emerson, pp. 268-270. (O prezentare istorică a Augustinianismului şi a Pelagianismului)]

Augustinianismul. Prin păcatul lui Adam, în care toţi oamenii au păcătuit împreună, păcatul şi toate celelalte pedepse pozitive ale păcatului lui Adam au venit în lume. Prin el natura umană a fost coruptă fizic şi moral. Fiecare om aduce în lume cu el o natură care este deja atât de coruptă, încât nu poate face nimic decât să păcătuiască. Propagarea acestei calităţi în natura sa este prin senzualitate.

Pelagianismul. Prin păcatul său, Adam s-a rănit doar pe sine, nu posteritatea sa. Potrivit naturii sale morale, fiecare om este născut în exact aceeaşi condiţie în care Adam a fost creat. De aceea, nu există păcatul original.

2. Despre VOINŢA LIBERĂ.

Augustinianismul. Prin păcătuirea lui Adam, Libertatea Voinţei umane a fost pierdută în întregime. În starea sa prezentă coruptă omul poate dori şi face doar rău.

Pelagianismul. Voinţa omului este liberă. Orice om are puterea şi voinţa de a face binele cât şi opusul lui. De vreme ce depinde de el însuşi dacă el este bun sau rău.”

3. Despre HAR.

Augustinianismul. Dacă totuşi, omul în starea sa actuală, vrea şi face binele, aceasta este doar lucrarea harului. Aceasta este o operaţie interioară, secretă şi minunată a lui Dumnezeu asupra omului. Aceasta este o lucrare precedentă cât şi una însoţitoare. Prin harul precedent, omul dobândeşte credinţa, prin care ajunge la o înţelegere a binelui a cărui putere i se dă ca să dorească binele. El are nevoie de harul cooperator pentru înfăptuirea fiecărei fapte bune individuale. Deoarece omul nu poate face nimic fără har, tot aşa el nu poate face nimic împotriva lui. El este irezistibil. Şi pentru că omul prin natură nu are nici un merit, nu se va da nici un respect dispoziţiei morale a omului în împărţirea harului, ci Dumnezeu acţionează potrivit voii sale libere.

Pelagianismul. Deşi prin voinţa liberă, care este un dar de la Dumnezeu, omul are capacitatea de a dori şi de a face bine fără ajutorul special al lui Dumnezeu, totuşi, pentru o înfăptuire mai uşoară a lui, Dumnezeu a descoperit legea; pentru o înfăptuire mai uşoară, instrucţiunile şi exemplul lui Hristos îl ajută; şi pentru o înfăptuire mai uşoară, chiar operaţiile supranaturale ale harului îi sunt acordate. Harul, în cel mai limitat sens (influenţa amabilă) este dat „numai” celor care îl merită prin utilizarea credincioasă a propriilor lor puteri. Dar omul i se poate împotrivi.

4. Despre PREDESTINARE ŞI RĂSCUMPĂRARE.

Augustinianismul. Din veşnicie, Dumnezeu a dat un decret liber şi necondiţionat pentru a-i salva pe câţiva² [Doctrina lui Augustin nu implică în nici un caz concluzia că cei aleşi sunt „puţini” sau „un număr mic”.] de mulţimea celor care erau corupţi şi expuşi distrugerii. Celor pe care el i-a predestinat pentru mântuire, el le dă mijloacele necesare pentru acest scop. Dar celorlalţi, care nu aparţin acestui număr mic de aleşi, peste ei cade ruina meritată. Hristos a venit în lume şi a murit numai pentru cei aleşi.

Pelagianismul. Decretul de alegere şi respingere al lui Dumnezeu este întemeiat pe preştiinţă. Pe cei pe care Dumnezeu i-a văzut mai dinainte că vor ţine poruncile sale, el i-a predestinat pentru mântuire; pe ceilalţi la pierzare. Răscumpărarea lui Hristos este generală. Dar numai cei care au păcătuit au nevoie de moartea sa răscumpărătoare. Totuşi, toţi, prin instrucţiunile şi exemplul său, pot fi conduşi spre o perfecţiune şi o puritate mai înaltă.

6. Care a fost originea sistemului Mijlociu sau Semi-Pelagianism?

Între timp, în timp ce controversa Pelagianismului era la culme, John Cassian, de origine siriană şi educat în Biserica estică, s-a mutat la Marseille, în Franţa, cu scopul de a dezvolta profitul călugărilor din acea regiune, a început să dea publicităţii o schemă de doctrină care ocupa o poziţie de mijloc între sistemele lui Augustin şi Pelagius. Acest sistem, a căror sprijinitori au fost numiţi Massilians de la domiciliul şefului lor, şi apoi Semi-Pelagianism de către Cărturari, este în principiile sale esenţiale una cu acel sistem care acum este numit Arminianism, o afirmaţie despre care vom vorbi ulterior în acest capitol. Faustus, episcop de Priez, în Franţa, din anul 427 d. Hr. până în anul 480 d. Hr., a fost unul dintre cei mai distinşi şi mai prosperi avocaţi ai acestei doctrine, care a fost acceptată permanent de Biserica estică şi pentru o perioadă a fost răspândită larg şi în vest, până când a fost condamnată de sinoadele de la Orange şi Valence, 529 d. Hr.

7. Care este relaţia dintre Augustinianism şi Calvinism şi dintre Semi-Pelagianism şi Arminianism?

După această perioadă Augustinianismul a devenit ortodoxia recunoscută din Biserica din vest şi nici un alt nume de om neinspirat nu a exercitat o astfel de influenţă universală asemănătoare printre Romano Catolici şi Protestanţi. Dacă vre-un nume trebuie să fie folosit pentru a denumi un sistem de adevăr revelat divin, fraza Augustinianismului ca fiind opusă Pelagianismului denumeşte corect toate acele elemente de credinţă pe care le au în comun toţi creştinii Evanghelici. Pe de altă parte, Augustinianismul ca fiind opus Semi-Pelagianismului denumeşte corect acel sistem numit de obicei Calvinism – în timp ce Cassianismul ar fi denumirea corectă din punct de vedere istoric acelui de Mijloc sau a Schemei Semi-Pelagiane care acum este denumită în mod obişnuit Arminianism.

8. Cum au fost divizate partidele cu privire la aceste sisteme mari printre Cărturari şi cum sunt ele în Biserica modernă papală?

După eroarea erelor întunecate, în timpul cărora toate speculaţiile active au dormit, marele Thomas Aquinas, un italian prin naştere, 1224 d. Hr., şi un călugăr al ordinului Sf. Dominic, Doctor Angelicus, a sprijinit cu o abilitate desăvârşită sistemul Augustinian de teologie în acea manieră greoaie şi artificială care îi caracteriza pe Cărturari. John Duns Scotus, un englez nativ, 1265 d. Hr., un călugăr din ordinul Sf. Francis, Doctor Subtilis, a fost în acea eră cel mai capabil avocat al sistemului numit atunci Semi-Pelagian. Controversele care au fost înviate atunci au fost perpetuate timp de multe ere, Dominicanii şi Thomiştii sprijineau în general alegerea necondiţionată şi harul eficient, iar Franciscanii şi Scoţienii sprijineau în general alegerea condiţionată şi puterea inalienabilă a voinţei umane de a coopera cu sau de a se opune harului divin. Aceleaşi dispute sub nume de partide variate au continuat să agite Biserica Romană din timpul Reformei, cu toate că geniul sistemului ei ritualic şi preponderenţa iezuiţilor în consiliile ei au păzit în cadrul graniţelor ei preponderenţa aproape universală a Semi-Pelagianismului.

Consiliul general început la Trent, 1546 d. Hr., a încercat că formeze un Crez fără angajamente care să satisfacă aderenţii celor două sisteme. Prin urmare, Dominicanii şi Fanciscanii au pretins că punctele lor de vedere au fost aprobate de acel Sinod. Adevărul este că în timp ce afirmaţiile generale şi nedefinite ale doctrinei care sunt găsite printre canoanele sale sunt adesea într-o formă Augustiniană, iar explicaţiile mai detaliate şi mai precise care urmează după acestea sunt uniform Semi-Pelagiane. – Principal Cunningham’s Historical Theology vol. 1, pp. 483-495.

Ordinul iezuiţilor, întemeiat de Ignatius Loyola, 1541 d. Hr., a fost identificat întotdeauna cu teologia Semi-Pelagiană. Lewis Molina, un iezuit spaniol, 1588 d. Hr., inventatorul distincţiei indicată de termenul „Scientia Media,” a realizat o astfel de distincţie ca sprijin al său, încât aderenţii ei din Biserica Papală au fost denumiţi multe ere Molinists. În 1638, Jansenius, Episcop de Ypres în Olanda a murit lăsând în urma sa marea sa lucrare, Augustinus, în care el a desfăşurat clar şi a întemeiat prin extrase abundente adevăratul sistem teologic al lui Augustin. Această carte a prilejuit controverse întinse, a fost respinsă feroce de către iezuiţi şi a fost condamnată de Bulele papilor Innocent X. and Alexander VII., 1653 şi 1656 d. Hr. – care în final au fost urmate în 1713 de Bula sărbătorită mai mult “imigenitus” a lui Clement XI., condamnând lucrarea New Testament Commentary (Comentariul Noului Testament) a lui Quesnel. Augustinienii din acea Biserică au fost denumiţi ulterior Jansenişti şi au avut sediul lor general în Olanda şi Belgia şi la Port Royal lângă Paris. Ei au numărat printre ei câteva nume ilustre precum: Tillemont, Arnauld, Nicole Pascal, şi Quesnel. Aceste controverse dintre Dominicani şi Molinişti, Jansenişti şi iezuiţi, au continuat chiar până în vremea noastră, deşi în prezent Semi-Pelagianismul împărtăşeşte iezuitismul în influenţa sa aproape nelimitată în Biserica Papală, care a triumfat definitiv în consiliul de la Vatican, 1870.

9. Care este poziţia bisericii Luterane cu privire la aceste mari sisteme?

Luther, un călugăr din ordinul Augustin şi un ucenic sincer al acelui părinte, preda un sistem de credinţă care era în acord în spirit şi în toate punctele esenţiale care apoi a fost dezvoltat mai sistematic de Calvin. Singurul punct important în care el a fost diferit faţă de consensul comun al Bisericilor Calviniste cu privire la prezenţa fizică literală a întregii persoane a lui Hristos în, cu şi sub elementele Împărtăşaniei. Cu aceste opinii ale lui Luther Melanchthon pare să fi fost de acord în momentul în care a publicat prima ediţie a sa „Loci Communes”. Totuşi, opiniile sale cu privire la libertatea omului şi suveranitatea harului divin au fost modificate gradat ulterior. După moartea lui Luther, la Conferinţa de la Leipsic din 1548, el şi-a declarat explicit acordul său cu sinergiştii, care susţineau că în actul regenerator voinţa umană cooperează cu harul divin. Pe de altă parte, Melanchthon susţinea un punct de vedere al relaţiei semnului faţă de harul semnificat în consecinţă în Sacramente, în conformitate mult mai aproape de opiniile ucenicilor lui Zwingli şi Calvin decât cel care predomina în general în Biserica sa. Poziţia sa asupra acestor două puncte au fost o mare ofensă pentru Luteranii vechi, şi au determinat controverse amare şi mari. În final, partidul vechi sau strict Luteran a predominat peste adversarii săi, şi punctele lor de vedere au primit o afirmare ştiinţifică deplină în „Formula Concordiae” publicată în 1580. Deşi acest document remarcabil nu a câştigat o poziţie alături de Mărturisirea de la Augsburg şi Apology ca ci Mărturisirea recunoscută universală a Bisericilor Luterane, el poate fi luat ca cea mai bună mărturie disponibilă despre ceea ce era teologia strictă Luterană când ea s-a dezvoltat într-un sistem complet.

Caracteristicile teologiei Luterane în contrast cu cele ale Bisericilor Reformate pot fi afirmate pe scurt sub următoarele titluri:

1. În privinţa TEOLOGIEI ADECVATE ŞI A HRISTOLOGIEI singurele puncte în care aceasta diferă de Calvinism sunt următoarele:

1. Despre ATRIBUTELE DIVINE ALE PREDESTINĂRII SUVERANE, ei susţin că în ceea ce aceasta are legătură cu acţiunile agenţilor morali, ea este limitată la acele acţiuni care sunt văzute moral bune, în timp ce aceasta nu susţine nici o relaţie determinantă faţă de cele care sunt rele. Dumnezeu cunoaşte dinainte toate evenimentele de orice fel; el predestinează toate acţiunile agenţilor necesari, şi acţiunile bune ale agenţilor liberi – dar nimic altceva.
2. Despre HRISTOLOGIE, ei susţin că în virtutea unirii întruchipate elementul uman al persoanei lui Hristos împărtăşeşte cu cel divin cel puţin unele dintre atributele sale specifice. Astfel sufletul său uman împărtăşeşte omniscienţa şi omnipotenţa divinităţii sale, şi trupul său în omniprezenţa sa, şi împreună au puterea de a da viaţă celui care crede cu adevărat şi primeşte sacramentul.

2. Despre ANTROPOLOGIE, ei susţin puncte de vedere identice cu cele susţinute de avocaţii cei mai de nădejde al teologiei Reformate – de exemplu acuzarea antecedentă şi imediată a păcatului public al lui Adam; depravarea morală totală a tuturor descendenţilor săi de la naştere şi prin natură, şi incapacitatea lor absolută de a face corect cu propria lor putere orice se raportează la relaţia lor cu Dumnezeu.
3. Cât despre Marile elemente centrale ale SOTERIOLOGIEI, ei au fost de acord cu Reformaţii cu o mare exactitudine asupra naturii şi necesităţii lucrării de ispăşire a lui Hristos; asupra justificării juridice prin imputarea credinciosului a ascultării active şi pasive a lui Hristos; asupra naturii şi a slujbei de justificare a credinţei; asupra singurei influenţe a harului divin în regenerarea păcătosului, cu care, sufletul mort nu este în stare să coopereze la început; asupra alegerii eterne şi suverane a lui Dumnezeu a credincioşilor în Hristos, nu datorită a vre-unui lucru prevăzut în ei, ci datorită voii sale milostive – şi consecvent cu faptul că mântuirea fiecărui suflet cu adevărat salvat trebuie să fie atribuită pur şi simplu numai harului lui Dumnezeu, şi în nici un grad cu voia cooperatoare sau meritul omului în sine.

În acelaşi timp ei predau, cu o inconsecvenţă logică evidentă, că harul evangheliei este în intenţia divină absolut universală. Hristos a murit în mod egal şi în acelaşi sens pentru toţi oamenii. El dă har asemănător tuturor oamenilor. Cei care sunt pierduţi sunt pierduţi doar pentru că rezistă harului. Cei care sunt mântuiţi îşi datorează mântuirea lor doar harului pe care ei îl au în comun cu cel pierdut – chiar acelaşi har – nu la un grad mai mare de har nici un grad mai mic de păcat – nu datorită îmbunătăţirii de către ei a harului, ci pur şi simplu harului în sine. Potrivit lor, Dumnezeu alege suveran pe toţi care sunt mântuiţi, dar nu trece în mod suveran peste cei care sunt pierduţi. El dă acelaşi har tuturor oamenilor, şi diferenţa este determinată de împotrivirea persistentă a celor care sunt pierduţi.

Marea deosebire a Luteranismului are legătură cu doctrina lor despre ÎMPĂRTĂŞANIE. Ei susţin prezenţa fizică reală a Domnului în Împărtăşanie, în, cu, şi sub elemente, şi că harul semnificat şi transmis de sacramente este necesar pentru mântuire, şi nu este transmis în mod obişnuit prin alte mijloace. De aici teologia şi viaţa de biserică a Luteranilor stricţi este centrată în sacramente. Ei diferă de partida sacramentală înaltă din biserica Episcopală în principal prin faptul că ei ignoră dogma succesiunii apostolice, şi tradiţiile bisericii primare.

10. Care sunt cele două mari partide în care s-a divizat întotdeauna lumea Protestantă?

Din timpul Reformei, întreaga lume Protestantă a fost împărţită în două familii mari de biserici clasificate ca şi LUTERANE, a celor a căror caracter a fost derivat de la Luther şi Melanchthon; şi ca reformate sau cele care au primit amprenta caracteristică a lui Calvin. Familia LUTERANĂ a bisericilor cuprinde toate bisericile Protestante din Germania, Ungaria şi provinciile Baltice din Rusia, care aderă la mărturisirea de la Augsburg, împreună cu bisericile naţionale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, şi marea denominaţie a numelui în America. Acestea sunt estimate ca numărând o populaţie de aproape douăzeci şi cinci de milioane de Luterani puri, în timp ce Biserica Evanghelică din Prusia, care a fost formată dintr-o uniune politică a aderenţilor celor două confesiuni, are probabil unsprezece milioane şi jumătate de membrii. Cărţile lor simbolice sunt Augsburg Confession (Mărturisirea de la Augsburg) şi Apology (Apologetica), the Articles of Smalcald (Articolele lui Smalcald), Luther’s Larger and Smaller Catechism (Catehismul mare al lui Luther şi Micul Catehism), şi, aşa cum este primită de partida mai strictă, the Formula Concordiae. Bisericile CALVINISTE sau REFORMATE îmbrăţişează, în utilizarea strictă a termenului, toate acele Biserici Protestante care îşi derivă teologia lor de la Geneva; şi printre acestea, datorită unor condiţii evidente de calificare, Bisericile Episcopale din Anglia, Irlanda şi America formează o subdiviziune prin ele însele; şi Metodiştii Wesleyani, care de obicei sunt clasaţi printre Reformaţi deoarece ei s-au dezvoltat istoric din acea tulpină, şi chiar mai distinct decât biserica părinte a Angliei care a fost înlăturată din tipul normal al clasei generale. Totuşi, într-un sens general, această clasă cuprinde toate acele biserici din Germania care semnează Catehismul Heidelberrg, bisericile din Elveţia, Franţa, Olanda, Anglia, Scoţia, Independenţii şi Baptiştii din Anglia şi America, şi feluritele ramuri ale Bisericii Prezbiteriene din Anglia, Irlanda şi America. Acestea îmbrăţişează cam opt milioane de Germani Reformaţi în biserica Reformată din Ungaria; doisprezece milioane şi jumătate Episcopali; Prezbiterieni şase milioane; Metodişti trei milioane şi jumătate; Baptişti patru milioane şi jumătate; şi independenţi un milion şi jumătate; – în total treizeci şi opt de milioane.

Confesiunile principale din Biserica Reformată sunt Galică, Belgică, a Doua Helvetică, şi Confesiunile Scoţiene; Catehismul Heidelberg; cele Treizeci şi nouă de articole ale Bisericii Angliei; Canoanele Sinodului din Dort, şi Mărturisirea şi Catehismele aparţinând Westminster Assembly.

11. Specificaţi originea ereziei Unitariene.

În biserica timpurie, Ebioniţii, o sectă iudaico-Gnostică creştină, erau singurii reprezentanţi ai celor care în timpurile moderne sunt numiţi Sociniani. O partidă dintre ei era numită Elkesaiţi. Ideile lor, cu modificări specifice, sunt găsite exprimate în lucrarea lui Clementine „Homilies” (Predici), scrisă în jurul anului 150 d. Hr. în Siria Orientală. Cei mai distinşi umanişti din biserica primară erau cei doi Theodotuses din Roma, amândoi laici, Artemon (c. 180) şi Paul din Samosata, episcop de Antioh (260-270), destituit de un Consiliu ţinut în 269. Majoritatea acestora recunoşteau naşterea supranaturală a lui Hristos, dar susţineau că el a fost un simplu om, onorat de o influenţă divină specială. Ei recunoşteau o apoteoză sau o divinizare a lui Hristos consecventă cu realizările sale pământeşti. (Dr. E. De Pressense, Early Years of Christianity, (Anii timpurii de creştinism), partea 3, cartea 1, capitolele 3 şi 5).

Cerinthus care a trăit între ultimii din primul secol şi primul din secolul al doilea, susţinea că Isus a fost un om simplu născut din Maria şi Iosif, că Hristos sau Logos a coborât peste el sub forma unui porumbel la botez când el a fost ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, şi a săvârşit minuni, etc. Logos l-a părăsit pe omul Isus pentru ca el să sufere singur la crucificarea sa. Învierea a fost şi ea negată.

Ei au fost urmaţi de Arienii din secolul patru. În timpul Erelor Mijlocii nu a rămas nici un partid în biserică, ce nega deschis divinitatea supremă a Domnului nostru. În timpurile moderne Unitarianismul a înviat în perioada Reformei prin influenţa lui Laelius Socinus din Italia. Acesta a fost purtat de el în Elveţia şi acolo acesta a existat ca o doctrină profesată de câţiva eretici evidenţi din 1525 până în 1560. Cei mai proeminenţi dintre profesorii săi au fost Socini, Servetus, şi Ochino. Acesta a existat ca o biserică organizată la Racow în Polonia, unde ereticii exilaţi au găsit un refugiu din 1539 până în 1658, când Socinianii au fost scoşi din Polonia de iezuiţi, şi trecând în Olanda ei au fost absorbiţi în Bisericile Rămăşiţă sau Armeniene. În 1609 Schmetz a strâns dintre materialele permise de învăţătura lui Faustus Socinus, nepotul lui Laelius, şi ale lui J. Crellius, Catehismul Racovian care este standardul pentru Socinianism (vezi traducerea lui Ree, 1818.) După dispersarea lor, Andrew Y. Wissowatius şi alţii au colecţionat cele mai importante scrieri ale teologilor lor conducători sub titlul „Bibliotheca Fratrum Polonorum”. Socinianismul a fost dezvoltat de aceşti scriitori cu o abilitate desăvârşită şi l-au cristalizat în cea mai perfectă formă a sa, ca un sistem logic. El este pur Unitarian în teologia sa – Umanist în Hristologia sa, Pelagian în Antropologia sa – şi Soteriologia sa a fost dezvoltată într-o consistenţă etică şi perfect logică cu acele elemente. O afirmaţie a poziţiilor sale caracteristice va fi găsită mai jos.

Aceasta a reapărut din nou ca o doctrină ţinută de câţiva oameni izolaţi din Anglia în secolul al şaptesprezecelea. În timpul secolului al optsprezecelea un număr de (biserici) Prezbiteriene degenerate (din Anglia au decăzut în Socinianism), şi spre sfârşitul aceluiaşi secol un număr mare de Biserici Parohiale din estul Massachusetts au urmat exemplul lor şi acestea constituie fundaţia Denominaţiei Unitariene moderne.

„Ultima sa formă este o modificare a vechiului Socinianismul formată sub presiunea religiei evanghelice pe de o parte, şi a criticismului raţional pe de cealaltă parte. Preoţii Channing, şi J. Martineau sunt exemplele fazelor succesive ale Unitarianismului Modern. Preoţii din vechiul Socinian, s-au clădit pe o filozofie senzaţională; Channing, a încercat să câştige o dezvoltare largă a elementului spiritual; Martineau, al înălţimii viziunii provocată de filozofia lui Cousin, şi introducerea ideii de progres istoric în ideile religioase.” – “Farrar’s Crit. Hist. of Free Thought”, (Criteriile istorice ale gândirii libere a lui Farrar) Bampton Lecture, 1862.

12. În ce dată şi în ce circumstanţe s-a ridicat Arminianismul modern?

James Arminius, profesor de teologie la universitatea din Leyden din 1602 până la moartea sa în 1609, deşi era un slujitor în Biserica Calvinistă din Olanda, la început în secret, şi apoi mai deschis, a susţinut acea schemă a opiniei teologice care de atunci în colo a purtat numele său. Aceste puncte de vedere au fost împrăştiate rapid şi în acelaşi timp au fost respinse cu putere de oamenii principali din biserică. Prin urmare, la un an după moartea sa, ucenicii săi au format o partidă organizată şi în această calitate au prezentat un Protest faţă de Statele Olandei şi vestul Friesland, rugându-se să li se îngăduie să îşi păstreze locurile lor în biserică fără a fi supuşi de curţile clericale la examinări supărătoare în privinţa ortodoxiei lor. Din cauza faptului că rostirea acestui Protest a fost primul lor act ca şi partidă, ei au fost cunoscuţi după aceea în istorie ca şi Protestanţi.

Curând după aceasta, de dragul de a-şi defini poziţia lor, Protestanţii au prezentat autorităţilor cinci Articole în care şi-au exprimat crezul lor asupra subiectului despre Predestinare şi Har. Aceasta este originea celebrelor „cinci Puncte” din controversa dintre Calvinism şi Arminianism. Totuşi foarte curând controversa s-a mărit mai mult, şi Arminianii au fost obligaţi prin consistenţa logică să înveţe lucruri radical greşite cu privire la natura: păcatului, păcatul original, imputarea, natura Ispăşirii şi Justificarea prin credinţă. Unii dintre scriitorii lor târzii au dus spiritul raţionalist inerent în sistemul lor cu rezultatele lui legitime într-un Plagiat greu de calificat şi unii chiar au fost suspecţi de Socinianism.

Deoarece toate celelalte mijloace au eşuat să îi reducă la tăcere pe inventatori, Statele Generale au convocat un Sinod General la Dort în Olanda, care şi-a ţinut sesiunile sale în anul 1618-1619. Acesta a constat din pastori, bătrânii bisericii şi profesori teologi din bisericile din Olanda, şi delegaţi din bisericile din Anglia, Scoţia, Hesse, Bremen, Palatinate, şi Elveţia: participarea promisă a delegaţilor din bisericile din Franţa a fost împiedicată de o interzicere a regelui lor. Delegaţii străini prezenţi au fost nouăsprezece Prezbiterieni de la bisericile Reformate de pe Continent, şi unul din Scoţia, şi patru Episcopali din Biserica Angliei conduşi de episcopul Llandaff. Acest Sinod a condamnat unanim doctrinele Arminianilor şi în Articolele lor au confirmat credinţa comună Calvinistă a bisericilor Reformate. Cei mai distinşi teologi Reformaţi care l-au succedat pe Arminius au fost Episcopius, Curcellaeus, Limborch, Le Clerc, Wetstein şi ilustrul consult jurist Grotius.

Denominaţia Metodistă din Marea Britanie şi America este singurul corp Protestant larg din lume care recunoaşte faptul că are un Crez Arminian. Arminianismul lor, aşa cum este prezentat de scriitorul lor standard Richard Watson, un teolog incomparabil mai competent decât Wesley, este cu mult mai puţin scos din Calvinismul de la Westminster Assembly decât sistemul Protestanţilor de mai târziu, şi ar trebui să fie denumit întotdeauna prin fraza calificată „Arminianism Evanghelic.” În mâinile lui Watson Antropologia şi Soteriologia din Arminianism sunt într-un sens general mai aproape asimilate cu provinciile similare din Luteranism, şi cele ale Calvinismului lui Baxterm şi cele ale Şcolii Franceze din secolul şaptesprezece.

13. Daţi o schiţă a poziţiilor principale din Sistemul Socinian.

TEOLOGIA ŞI HRISTOLOGIA.

1. Unitatea Divină.

1. Această unitate este inconsecventă cu orice deosebire personală în Divinitate.
2. Hristos este doar un om.
3. Duhul Sfânt este o influenţă divină impersonală.

2. Atributele divine.

1. Nu există nici un principiu al judecăţii pedepsitoare la Dumnezeu. Nu este nimic care să împiedice acceptarea sa a păcătoşilor pe simpla temelie a pocăinţei.
2. Evenimentele viitoare posibile sunt esenţial imposibil de cunoscut. Preştiinţa lui Dumnezeu nu se extinde la astfel de evenimente.

ANTROPOLOGIA.

1. Omul a fost creat fără un caracter moral pozitiv. „Chipul lui Dumnezeu” în care se spune că omul a fost creat nu a inclus sfinţenia.
2. Prin mâncarea din fructul interzis Adam a comis păcatul real şi de aceea a atras asupra sa nemulţumirea divină, dar cu toate acestea, el şi-a păstrat aceeaşi natură morală şi tendinţele cu care a fost creat şi le-a transmis intacte posterităţii sale.
3. Vina păcatului lui Adam nu se impută.
4. Acum omul este în stare prin natură să se elibereze de toate obligaţiile sale aşa cum a fost din totdeauna. Circumstanţele în care se formează acum caracterul omului sunt mai nefavorabile decât în cazul lui Adam şi de aceea omul este slab. Dar Dumnezeu este infinit milostiv; şi obligaţia este gradată de capacitate. Omul a fost creat natural mortal şi ar fi murit chiar dacă păcătuia sau nu păcătuia.

SOTERIOLOGIA.

Marele obiectiv al misiunii lui Hristos a fost să predea şi să dea asigurare cu privire la acele adevăruri despre care concluziile umane simple sunt problematice. Aceasta el o face prin doctrină şi prin exemplu.

1. Hristos nu a îndeplinit slujba de preot pe pământ; ci doar în cer, şi acolo într-un sens foarte indefinit.
2. Slujba principală a lui Hristos a fost profetică. El a predat o nouă lege. El a dat un exemplu de viaţă sfântă. El a predat personalitatea lui Dumnezeu. Şi a ilustrat doctrina unei vieţi viitoare prin propria sa înviere.
3. Moartea sa era necesară doar ca o condiţie inevitabilă prealabilă a învierii sale. Aceasta a fost destinată ca să facă o impresie morală asupra păcătoşilor, dispunându-i la pocăinţă pentru păcat şi asigurându-i de îndurarea lui Dumnezeu. Nu a fost necesară nici o împăcare a justiţiei divine, aceasta nu era posibilă prin suferinţă delegată.

ESCATOLOGIA.

1. În perioada intermediară dintre moarte şi înviere sufletul rămâne inconştient.
2. „Căci este evident din autorităţile citate, că ei (Socinianii mai vechi), în mod egal cu alţii susţin constant că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi deopotrivă, şi că ultimii vor primi pedeapsa veşnică, dar primii vor fi admişi pentru viaţa veşnică.” – B. Wissowatius.

„Doctrina eternităţii în chinurile iadului este respinsă de cei mai mulţi Unitarieni din zilele noastre (1818) pentru că după părerea lor aceasta este în întregime de neîmpăcat cu bunătatea divină şi nu este garantată de Scripturi. Cu referire la soarta viitoare a celor răi, unii susţin că după înviere ei vor fi anihilaţi sau încredinţaţi „distrugerii veşnice” în sensul literal al cuvintelor: dar majoritatea au primit doctrina restaurării universale, care susţine că toţi oamenii, oricât de depravat ar fi fost caracterul lor în această viaţă, vor fi, printr-o disciplină corectoare, potriviţi în măsura severităţii ei faţă de natura fiecărui caz particular în parte, vor şi aduşi în final la bunătate şi în consecinţă la fericire.” (Rees’s Racovian Catechism, (Catehismul Racovian de Rees) pp. 367, 368.)

ECLESIOLOGIA.

1. Biserica este pur şi simplu o societate voluntară. Obiectul ei este îmbunătăţirea reciprocă. Legătura ei comună sunt asemănările dintre sentimente şi căutări. Regula ei este raţiunea umană.
2. Sacramentele sunt simplu decrete comemorative şi pentru învăţătură.

14. Daţi o schiţă a caracteristicilor principale ale Sistemului Arminian.

ATRIBUTELE DIVINE.

1. Ei admit că justiţia pedepsitoare este un atribut divin, dar susţin că aceasta este relaxantă, mai degrabă opţională decât esenţială, mai degrabă aparţinând politicii administrative decât unui principiu necesar.
2. Ei admit că Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele fără excepţie. Ei au inventat deosebirea exprimată prin termenul Scientia Media pentru a explica preştiinţa sigură a lui Dumnezeu despre evenimentele viitoare, a viitorului care rămâne nedeterminat prin voia sa sau orice altă cauză antecedentă.
3. Ei neagă faptul că predestinarea lui Dumnezeu se extinde asupra actelor de voinţă a trei agenţi şi susţin că alegerea veşnică a oamenilor pentru mântuire nu este absolută, ci condiţionată de credinţa şi ascultarea prevăzută.

ANTROPOLOGIA.

1. Caracterul moral nu poate fi creat dar este determinat doar prin decizia personală anterioară.
2. Libertatea şi responsabilitatea implică în mod necesar posedarea puterii pentru contrar.
3. În mod obişnuit ei neagă imputarea vinei primului păcat al lui Adam.
4. Arminianii stricţi neagă depravarea totală şi admit doar slăbirea morală a naturii. Arminius şi Wesley au fost mai ortodocşi dar mai puţin consistenţi.
5. Ei neagă faptul că omul are capacitatea de a iniţia acţiuni sfinte sau să le îndeplinească prin puterea sa fără asistenţă – dar afirmă că fiecare om are puterea de a coopera sau de a se împotrivi „harului obişnuit” care în mod singur îl distinge pe sfânt de păcătos în folosirea sa sau în abuzul de har.
6. Ei privesc influenţa harului ca fiind mai degrabă morală şi o înduplecare decât o exercitare directă şi eficace a noii energii creative a lui Dumnezeu.
7. Ei susţin răspunderea sfântului în fiecare etapă a carierei sale pământeşti de a cădea din har.

SOTERIOLOGIA.

1. Ei admit că Hristos a făcut din sine o jertfă mandatară în locul oamenilor păcătoşi, şi totuşi neagă faptul că el a suferit sau literal pedeapsa legii, sau un echivalent total pentru ea, şi susţin că suferinţele sale au fost acceptate prin har ca un substitut pentru pedeapsă.
2. Ei susţin că Hristos a murit în acelaşi sens pentru toţi oamenii, nu numai cu privire la suficienţa şi adaptarea sa, ci şi în intenţia Tatălui în dăruirea Fiului, şi în moartea Fiului.
3. Acceptarea mulţumirii lui Hristos în locul suferinţei pentru pedeapsa păcătoşilor în persoană implică o relaxare a legii divine.
4. Mulţumirea lui Hristos îi permite lui Dumnezeu în consecvenţă cu caracterul său, şi cu interesele guvernării sale generale, să ofere mântuirea în termeni mai uşori. De aici evanghelia este o lege nouă, cerând credinţă şi ascultare evanghelică în locul cerinţei originale de o ascultare perfectă.
5. De vreme ce lucrarea lui Hristos nu salvează de fapt pe nimeni, ci face posibilă mântuirea tuturor oamenilor – înlătură obstacolele legale din cale, nu asigură credinţa ci face disponibilă mântuirea cu condiţia credinţei.
6. Influenţele suficiente ale Duhului Sfânt şi oportunităţile suficiente şi mijloacele harului sunt acordate tuturor oamenilor.
7. Este posibil şi este o obligaţie a tuturor oamenilor în viaţa aceasta să atingă o perfecţiune evanghelică – care este explicată ca fiind o fiinţă perfect sinceră – o fiinţă animată de dragoste perfectă – şi să facă tot ceea ce se cere de la noi sub dispensaţia evangheliei.
8. Cu privire la păgâni unii au susţinut că într-un fel sau altul evanghelia este predicată în mod efectiv dacă nu în formă, tuturor oamenilor. Alţii au susţinut că în lumea viitoare există trei condiţii corespunzătoare celor trei mari clase de oameni după cum stau ei în relaţie cu evanghelia în această lume – Statutul Credinţei; Statutul Necredinţei; Statutul Ignoranţei.

15. Daţi o scurtă schiţă a principalelor caracteristici ale Sistemului Calvinist.

TEOLOGIA.

1. Dumnezeu este un suveran absolut, infinit înţelept, drept, binevoitor şi puternic, determinând din eternitate viitorul sigur al tuturor evenimentelor de fiecare clasă potrivit cu sfatul voii sale.
2. Justiţia pedepsitoare este o perfecţiune esenţială şi neschimbătoare a naturii divine cerând pedeapsa deplină pentru tot păcatul, exercitarea ei nu poate fi destinsă sau negată prin voinţa divină.

HRISTOLOGIA.

Mijlocitorul este o singură persoană divină, eternă, în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În unitatea persoanei Teoantropice cele două naturi rămân pure şi neamestecate şi reţin fiecare atributele lor distincte separate şi incomunicabile. Personalitatea este cea a Logosului veşnic şi neschimbat. Natura umană este impersonală. Toate acţiunile de mijlocire implică exerciţiul concurent al energiilor ambelor naturi potrivit cu proprietăţile lor felurite în unitatea unei singure persoane.

ANTROPOLOGIA.

1. Dumnezeu l-a creat pe om printr-un ordin imediat al omnipotenţei şi într-o condiţie fără greşeală fizică, intelectuală şi morală, cu un caracter moral format pozitiv.
2. Vina păcatului public al lui Adam este pusă imediat în socoteala fiecăruia dintre descendenţii săi printr-un act justiţiar al lui Dumnezeu din momentul în care acesta începe să existe antecedent oricărui act al său.
3. De atunci, oamenii vin în existenţă într-o condiţie de condamnare lipsită de acele influenţe ale Duhului Sfânt de care depinde viaţa lor morală şi spirituală.
4. De atunci, ei vin sub influenţa morală lipsită de acea dreptate originală care aparţinea naturii umane aşa cum era creată în Adam, şi cu o tendinţă antecedentă predominantă în natura lor de a păcătui, care tendinţă este în ei şi este din natura păcatului şi este vrednică de pedeapsă.
5. Din vremea căderii, natura umană reţine în totalitate aptitudinile sale constitutive ale raţiunii, conştiinţei şi a liberei voinţe, şi de atunci omul continuă să fie un agent moral răspunzător, dar cu toate acestea, el este mort spiritual şi total opus binelui spiritual, absolut incapabil de a-şi schimba propria sa inimă, sau de a se debarasa adecvat de oricare dintre acele datorii care izvorăsc din relaţia sa cu Dumnezeu.

SOTERIOLOGIA.

1. Mântuirea omului este absolut prin har. Dumnezeu era liber în consecvenţă cu perfecţiunile infinite ale naturii sale pentru a salva pe nimeni, câţiva, mulţi, sau pe toţi, potrivit cu buna sa plăcere suverană.
2. Hristos a acţionat ca şi Mijlocitor în îndeplinirea unui legământ veşnic alcătuit între Tatăl şi Fiul, potrivit cu ceea ce el a pus în locul legii a propriilor săi oameni aleşi ca şi substitut al lor personal, şi pentru ca astfel, prin ascultarea şi suferinţa sa, el a eliberat de toate obligaţiile ce creşteau din relaţiile lor federale faţă de lege – prin suferinţele sale a îndurat datoria lor penală, prin ascultarea sa i-a eliberat de acele cerinţe din legământ, prin care era suspendată bunăstarea lor veşnică – astfel a împlinit cerinţele legii, satisfăcând justiţia lui Dumnezeu şi a asigurat mântuirea veşnică a celor pentru care el a murit.
3. De atunci în colo, prin moartea sa, el a cumpărat influenţele mântuitoare ale Duhului Sfânt pentru toţi pentru care a murit. Şi infailibilitatea se aplică răscumpărării cumpărate de Hristos pentru toţi pentru care el a intenţionat-o, în timpul precis şi sub condiţii precise predeterminate în veşnicul Legământ al Harului – şi el face aceasta prin exerciţiul imediat, intrinsec şi eficace al puterii sale, operând direct în ei, şi în exerciţiile naturii lor reînnoite făcându-i să acţioneze credinţa şi pocăinţa şi toată ascultarea prin har.
4. Justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care ni se impută dreptatea perfectă a lui Hristos, inclusiv ascultarea sa activă şi pasivă, el continuă să ne privească şi să ne considere în concordanţă, pronunţând că toate pretenţiile penale ale legii au fost satisfăcute, şi noi suntem justificaţi prin har pentru toate scutirile şi recompensele condiţionate în legământul Adamic original de o ascultare perfectă.
5. Deşi perfecţiunea morală absolută nu poate fi dobândită în această viaţă, şi asigurarea nu este de esenţa credinţei, cu toate acestea, este posibil şi obligatoriu pentru fiecare credincios să caute şi să obţină o deplină asigurare a mântuirii sale personale, şi lăsând lucrurile care sunt în urmă pentru a se strădui pentru perfecţiune în toate lucrurile.

Deşi dacă este lăsat singur fiecare credincios ar cădea instantaneu, şi deşi majoritatea credincioşilor experimentează temporar perioade de recădere în păcat, totuşi Dumnezeu prin exerciţiul harului său în inimile lor, în urmărirea proviziilor Legământului veşnic al Harului şi al scopului aflat în moartea lui Hristos, îl împiedică inexprimabil chiar şi pe cel mai slab credincios de la apostazia finală.

http://www.voxdeibaptist.org/Outlines_of_theology_trd.htm

Opt oi rătăcite

«Veniţi să cântam cu veselie Domnului, şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre, să facem să răsune cântece în cinstea Lui! Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii» Psalmul 95:1-3

La data de 8 august 2004, în Biserica Creştină Baptistă «Sfânta Treime» din Constanţa, a avut loc un botez Nou Testamental, un număr de opt suflete, de diferite vârste, au mărturisit ca Domn şi Mântuitor pe Isus în viaţa lor.

Invitat la această bucurie a copiilor lui Dumnezeu, a fost fratele pastor Marius Mezin de la Biserica Creştină Baptistă «Sfânta Treime» din Brăila.

Actul de botez a fost oficiat de fratele pastor din loc, Marian Ghiţă.

Un caz deosebit a fost al domnului Nicolae B., care pentru 16 ani de zile a fost potrivnic Domnului şi a faptului ca soţia sa a urmat Calea Lui. În tot acest timp soţia, fraţii şi surorile din biserică s-au rugat pentru mântuirea lui. Pe parcursul desfăşurării programului de botez, Nicolae B., în haine albe, a putut fi observat ştergându-şi mereu, mereu lacrimile din colţul genelor… Rugăciunile soţiei sale cât şi cele ale fraţilor au primit răspuns şi Domnul a înfăptuit o lucrare minunată…

„Tata, nu merit, dar îţi mulţumesc…”

Duminică 1 august 2004, in Biserica Creştină Baptistă „Sfânta Treime” din Constanţa, a avut loc un program susţinut de corul „S’OLI DEO GLORIA”, din Statele Unite ale Americii. Corul reuneşte fraţi şi surori din mai multe oraşe ale Americii, români plecaţi din ţară sau copii ai acestora.

Biserica a devenit în câteva minute neîncăpătoare, zeci de fraţi şi invitaţi prieteni, vecini, cunoştinţe au poposit la marea sărbătoare a glorificării Celui Preaînalt. Cântările corului au răsunat până la cer şi au smuls aplauze audienţei; sunt convinsă că îngerii din ceruri s-au bucurat pentru această lucrare înălţătoare. Bucuria şi pacea sunt sentimentele ce-au cuprins sufletele aflate în Casa Domnului la timpul de închinare.

Am fost binecuvântaţi cu prezenţa fratelui nostru drag, Valentin Popovici, şi încă o data am înţeles ce înseamnă «Importanţa unei vieţi de rugăciune», starea de-a fi cu toată fiinţa înaintea Domnului. Fratele a amintit de rugăciunea în viaţa personală, în cămăruţă; despre rugăciunea in biserică, fără de care aceasta nu are putere, curăţie şi har. Să respectăm intimitatea cu DUMNEZEU a îndemnat fratele. «Fiţi tari – avem un Dumnezeu care ne pregăteşte un loc» şi a îndemnat la o reală întoarcere la Dumnezeu a oricărui om neînsemnat de pe pământ. Îngerii din ceruri se bucură, aplaudă când o fiinţă doreşte veşnicia în prezenţa Domnului. Oricine  poate intra, «să dea năvală»… în Împărăţia Slavei, să alerge şi să dorească acest lucru din toată inima. Suntem nevrednici sa primim darurile cereşti, mântuirea…

Fratele Valentin se simte nevrednic şi crede că atunci când se va înfăţişa în faţa tronului lui Dumnezeu va spune: «TATĂ, nu merit, dar îţi mulţumesc»…

Putem spune şi noi la fel, avem puterea să mulţumim pentru o mântuire aşa de mare?

Ce vei spune lui Dumnezeu când te va întreba ce-ai făcut cu viaţa ta?

Fratele Valentin a fost profund impresionat de această revenire la Constanţa, fiindu-i răscolite frumoase amintiri din tinereţe.

Ana –Gabriela Olaru

http://publicatia.voxdeibaptist.org/marturisiri_sept04.htm

„Este ceva teribil!” – democraţi din Virginia vor să facă avortul legal până la momentul naşterii

 Poteraș Ionuț  31-01-2019 20:30:36

Externe, Familie, Important, Mass media, Politic

Donald Trump a atacat vehement propunerea unui politician democrat din statul Virginia de a permite avortul copiilor chiar până la momentul naşterii.

Propunerea, care a fost extrem de criticată în mediul online, a fost preluată de multe surse din media, după ce democrata Kathy Tran, ce face parte din parlamentul local din Virginia, a declarat că legea HB2491, denumită şi „Actul de anulare” va permite terminarea vieţii unui bebeluş, chiar dacă la gravidă a început „dilataţia” şi naşterea este aproape să se producă.

„Este un lucru oribil,” a spus Trump despre propunerea politicienei democrate, într-un interviu. „Vă aduceţi aminte că în timpul dezbaterii prezidenţiale din 2016 am spus că Hillary Clinton este dispusă să meargă atât de departe încât să smulgă un copilaş din pântecele mamei sale? Ei bine, asta fac ei acum”, a declarat Trump.

Conform noii propuneri de lege, avortul va fi permis până la naştere, sub orice motiv. Legea înlătură şi restricţiile care sunt valabile în acest moment şi anume că orice avort solicitat în al treilea trimestru de sarcină să fie aprobat de către alţi doi medici care să stabilească că avortul este necesar pentru a preveni moartea mamei sau orice deteriorare a stării ei de sănătate fizică sau mentală.

Propunerea de lege vine la doar o săptămână după ce Andrew Cuomo, guvernatorul statului New York, a promulgat o lege ce a fost aprobată de parlamentul statului, prin care avortul a fost legalizat până la momentul naşterii, dacă „bunăstarea” mamei ar fi în pericol. Termenul de „bunăstare” este definit în mod vag, şi poate include orice factor de natură fizică, emoţională, psihologică, familială, chiar şi vârsta mamei. Practic orice femeie va putea cere terminarea sarcinii dacă pretinde că e prea mult pentru ea din punct de vedere financiar, emoţional sau din alt motiv.

Sursa: Faithwire.

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/31/este-ceva-teribil-democrati-din-virginia-vor-sa-faca-avortul-legal-pana-la-momentul-nasterii/?

Jurnal de Rugăciune: Biblia pe dispozitivele mobile în Bangladesh

 Comunicat, Interne, Persecuții, Rugăciune

În perioada, 31 ianuarie – 06 februarie 2019, purtăm în rugăciune misionarii români și lucrarea de traducere a Bibliei în Etiopia, Singapore, Filipine și Thailanda. Binecuvântați în rugăciunile dvs aceste popoare, care încă nu au harul deplin de a se bucura de dulceața Cuvântului lui Dumnezeu.

Finalizarea traducerii Evangheliei după Matei: Etiopia – Luminița Prisecaru

Rugați-vă ca echipa de traducere a Bibliei în limba Ale din Etiopia să finalizeze cu bine traducerea Evangheliei după Matei în această săptămână. Urmează munca de verificare a traducerii, pregătirea pentru publicare și înregistrarea în format audio. Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru harul și ajutorul Lui de până acum și rugați-vă pentru călăuzirea Lui în următoarele etape ale procesului de traducere. Cereți-I Domnului să o ocrotească pe Luminița în călătoriile care le va face în perioada următoare.

Un bord nou: Singapore

Continuați să vă rugați pentru Wycliffe Singapore care este în căutarea de noi membri care să se alăture Bordului. Acest lucru face parte din procesul de reînnoire a Bordului. Rugați-vă pentru călăuzire și înțelepciune în identificarea candidaților aleși de Domnul, din Singapore, în următoarele luni.

Cercetarea preliminară a limbii: Filipine

Lăudați-L pe Dumnezeu pentru cercetarea preliminară a limbii Capiznon din Filipinepentru un posibil proiect de traducere a Noului Testament. Continuați să vă rugați pentru înțelepciune și călăuzire de la Domnul, deoarece echipa Asociației Traducătorilor din Filipine (TAP) continuă să interacționeze cu pastorii și lucrătorii din orașul Roxas. Rugați-vă ca interacțiunile cu pastorii și lucrătorii, cercetarea din Muzeul Panublion și biblioteca Universității Creștine Filamer, și interviurile cu vorbitorii din orașul Capiznon să fie de ajutor.

Oameni și locuri: Singapore

Wycliffe Singapore a planificat mai multe programe și evenimente pentru acest an. Rugați-vă ca biserici și persoane din Singapore să participe la aceste activități. Rugați-vă ca Wycliffe Singapore să comunice eficient lucrarea și nevoile Wycliffe. Mulțumiți-I Domnului pentru că Wycliffe Singapore s-a mutat într-un nou birou temporar. Rugați-vă pentru un birou corespunzător și stabil în acest an.

Aplicații pentru Biblie: Bangladesh

Personalul de legătură din Bangladesh ajută la instruirea oamenilor pentru a instala aplicații pentru Biblie și alte resurse pe telefoanele mobile. Personalul de comunicare așteaptă dezvoltarea de aplicații specifice limbii. Rugați-vă ca Domnul să aducă oamenii care să facă această lucrare și să furnizeze resursele necesare pentru acest proiect. Lăudați-L pe Dumnezeu pentru parteneriatul cu un grup de instruire pentru dezvoltarea aplicațiilor pentru telefoanele mobile. Ca rezultat, echipa de la Connections a încheiat un parteneriat cu YouVersion pentru a dezvolta o aplicație biblică pentru copii. Ei se roagă pentru mai mulți oameni care să-i ajute.

Mobilizare pentru rugăciune misionară: Bangladesh

Ce bucurie când oamenii lui Dumnezeu lucrează împreună! Lăudați-L pe Dumnezeu pentru parteneriatul dintre Conexiuni și Mișcarea de Rugăciune din Bangladesh (BPM). Rugați-vă pentru conferința de misiune planificată pentru acest an. Ei continuă să aibă încredere în Dumnezeu pentru ce au nevoie, cum ar fi finanțele, oamenii și programul. Rugați-vă ca BPM și Conexiuni să continue să demonstreze unitatea în rugăciune în Bangladesh, deoarece încurajează bisericile să îmbrățișeze rugăciunea pentru misiune.

Cafe Wycliffe: Thailanda

Rugați-vă pentru personalul Fundației Wycliffe Thai în timp ce se pregătesc pentru întâlnirea Cafe Wycliffe anuală pe 23 februarie. Scopul întâlnirii Cafe Wycliffe este de a răspunde la întrebări despre misiune și despre cum să participi. Rugați-vă pentru creativitate și înțelepciune, pe măsură ce Wycliffe Thai deschide ușa pentru misiune oamenilor din Thailanda.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/01/jurnal-de-rugaciune-biblia-pe-dispozitivele-mobile-in-bangladesh/?

Ioan Ceuță – Provocările Bisericii creștine din România

 22.01.2019  |    Crestinul si BISERICA

Două extreme

Eu sunt în postura de pastor care am slujit în perioada comunistă în județul Galați și Brăila, iar acum în societatea democratică. Bisericile s-au schimbat foarte mult.

În România, există două extreme. Una este fanatismul religios, fără a mă referi la o anumită denominațiune, un fanatism religios pe care nu îl întâlnești în nicio parte a lumii decât în România. Există a doua extremă, poate cuvântul libertinaj nu e foarte potrivit pentru ea, dar folosesc expresia „libertate în Hristos”, dar această „libertate în Hristos” a condus la extrema de a nu mai respecta nici Cuvântul lui Dumnezeu. Anumite persoane au pus în practică unele lucruri care nu sunt biblice. Noi, Adunările lui Dumnezeu, ne-am situat la mijloc, nici în extrema libertinajului, dar nici în cea a fanatismului.

Provocările Bisericii la sat și la oraș

În primul rând, trebuie să ne uităm la sate. Satele rămân goale, deoarece nu pot oferi locuri de muncă, iar tineretul pleacă la oraș, în special spre orașele mari. Fără să vreau să supăr pe cineva, cu excepția satelor populate, bisericile de la sate nu au viitor. Au rămas oameni bătrâni, au rămas clădiri mari, iar ei nu mai au cu ce să întrețină clădirea.

Mergând spre orașe, vreau să vorbesc de capitală, 10% din populația țării locuiește în București. Aici avem câteva provocări. Avem oameni cu diferite mentalități, iar fiecare își caută locul într-o biserică ce se potrivește specific zonei de unde el vine. Noi, la București, ne confruntăm și cu traficul. A trebuit să schimbăm și ora slujbei, să o punem de la ora 6 la ora 7, destul de târziu, pentru că oamenii nu ajung la slujbă.

În București, participarea la slujbă în timpul săptămânii este foarte scăzută. Sunt biserici unde nici 10% din membri nu vin la biserică. De aceea, am ales o altă strategie. În loc să-i aducem pe oameni la biserică în timpul săptămânii, am format grupuri-celulă, ceea ce în trecut, în perioada comunistă, erau cercurile de rugăciune. Acum, grupurile-celulă, pe lângă rugăciune, au timp de părtășie. Oamenii se cunosc, au părtășie, se roagă pentru problemele lor, sărbătoresc zilele de naștere împreună, se împrietenesc. E spiritul de comunitate care se dezvoltă. Pentru că Bucureștiul e orașul care te face să te simți singur. Și dacă nu ești parte dintr-o comunitate, poți intra în depresie foarte ușor chiar participând la biserică. Mai ales dacă ai un servici greu și ai anumite neîmpliniri și treci prin anumite frământări……………………………

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/biserica/10029-ioan-ceuta-provocarile-bisericii-crestine-din-romania#axzz5eOCutIrX

Puterea rugaciunii 8.2 – Gordon van Veelen (partea 1)

 18.01.2019  |    Romania – puls spiritual 

Gordon van Veelen este doctor in geologie si teologie, titluri obtinute la Amsterdam Free University. Timp de mai multi ani a fost profesor la diferite scoli biblice si predicator in Olanda. Este autor al mai multor carti si articole pe tema relatiei cu Dumnezeu, pasiunea vietii sale fiind comunicarea cu Tatal ceresc si trairea in voia Lui. In prezent calatoreste in intreaga lume in calitate de Ambasador al Healing Rooms din Europa pentru a-i echipa pe credinciosi in lucrarea de vindecare si eliberare.

Mirela Pețan: Gordon, îți mulțumesc că ai venit la Alfa Omega, la emisiunea „Puterea rugăciunii”. Sper că ți-am pronunțat corect numele. Fiind olandez, numele tău este puțin mai greu de pronunțat. În primul rând, te rog să ne spui câte ceva despre tine. Aș vrea să te prezinți și să descrii puțin camera de vindecare. Ce este această slujire? Nu este o nouă mișcare, organizație sau ceva asemănător, ci o cale de a sluji Trupul lui Hristos.

Gordon Van Veleen: Mă numesc Gordon van Veelen, sunt din Olanda, am 65 de ani și slujesc de la vârsta de 20 de ani. Imediat după ce m-am pocăit, Domnul m-a chemat în slujire. La acea vreme mi-am făcut studiile, am o diplomă în geologie și una în teologie. Sunt destul de contrastante. În ultimii 30 de ani am lucrat în mișcarea „camera de vindecare”. Această lucrare m-a făcut să mă simt împlinit. Toată viața m-am întrebat cum poate fi mobilizat Trupul lui Hristos. Mulți creștini sunt pasivi, stau și așteaptă, dar Isus ne cheamă să fim activi. Ne spune că ne trimite așa cum a fost El trimis de Tatăl. Ne spune că trebuie să facem lucrarea Lui dacă am crezut în El. Se vede bine că nu facem asta. Nici eu nu am ascultat, deoarece nu știam cum. În perioada în care am aflat despre camerele de vindecare am învățat foarte multe și Domnul a făcut așa încât am început să-i instruiesc pe alții cum să slujească sub puterea lui Dumnezeu și sub revelația Duhului Sfânt. Mișcarea camerelor de vindecare e o rețea globală. Nu este ca o organizație care își deschide filiale în alte țări, ci e o rețea de biserici care colaborează pentru a îmbunătăți slujirea de vindecare în bisericile, comunitățile, orașele lor.

Mirela Pețan: E foarte important că lucrarea camerei de vindecare e legată de bisericile locale, nu e în afara bisericii………………….

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/10019-puterea-rugaciunii-8-2-gordon-van-veelen-partea-1#axzz5eOCutIrX

Emisiunea CAV in direct – Sezon nou din 31 ianuarie 2019

 29.01.2019  |    Recomandari Saptamanale

Vă invităm să urmăriți o nouă emisiune de slujire în cadrul căreia vom identifica modalitățile din Scriptură prin care vindecarea are loc în viața creștinului. De asemenea, împreună cu invitații noștri vom aduce înaintea lui Dumnezeu persoanele cu probleme de sănătate și ne vom ruga pentru vindecare și eliberare.

Tema: Semnele care vor însoți pe cei ce vor crede

Invitați: Ilie Popa (Pastor, Biserica Peniel – Viena) și Ioan Demeter (Mișcarea Străjerii)

Emisiunea va fi transmisă în direct pe canalul Alfa Omega TV, pe pagina de Facebook AOTV și pe site-ul alfaomega.tv.  Fiți alături de noi, urmăriți emisiunea, trimiteți întrebările dvs. și motivele de rugăciune! Ne puteți scrie și mesaj privat pe Facebook AOTV. Vom răspunde întrebărilor și ne vom ruga pentru cauzele dvs! Tel: 0256.490.637, rugaciune@alfaomega.tv, http://alfaomega.tv/rugaciune

https://alfaomega.tv/canal-tv/recomandari-saptamanale/10062-emisiunea-cav-in-direct-sezon-nou-din-31-ianuuarie

A fost lansat trailerul filmului „Unplanned” – povestea transformării lui Abby Johnson din director la o clinică de avorturi, în lider al mișcării pro-viață

 Știri pentru viață 01.02.2019

La sfârșitul lunii  martie va avea loc premiera filmului „Unplanned” („Neplanificat”), dramatizare după bestseller-ul autobiografic omonim al cunoscutei activiste americane pro-viață, Abby Johnson.

„Unplanned” prezintă uimitoarea transformare a vieții lui Abby Johnson, urmărind drumul plin de provocări parcurs de aceasta de la director în cadrul unei clinici din Texas a Planned Parenthood, principala rețea de avorturi din SUA, la unul din pricipalii susținători ai mișcării pentru viață și femeilor în criză de sarcină. Filmul dezvăluie cum incredibilul moment de răscruce din viața eroinei a fost precedat de ani de speranțe înșelate, iar apoi a venit momentul de revelație: „Credeam că le ajut pe femei, dar mai mult le făceam rău decât bine. Totul până am văzut un copil luptându-se pentru viața lui și atunci toată lumea mea s-a prăbușit și am înțeles atrocitatea acțiunilor mele”, a spus Abby Johnson. Multe din secretele întunecate ale Planned Prenthood și ale industriei de avorturi vor fi relevate celor care vor urmări filmul. „Nimeni nu va putea să spună că nu a știut după ce va vedea filmul”, a declarat Johnson.

„Unplanned” a întâmpinat dificultăți încă din faza de producție. Filmările s-au desfășurat în secret din cauza presiunilor Planned Parenthood și amenințărilor activiștilor pro-avort. Alegerea coloanei sonore a fost extrem de dificilă, 9 din 10 case de distribuție refuzând să acorde licențe, printre care Disney, Sony/ATV și Universal Music. Chiar și formații pro-viață au refuzat să acorde drepturile pentru piesele lor, de teamă să nu intre în conflict cu casele de producție. Actrița Ashley Bratcher, care interpretează rolul lui Abby Johnson, a fost avertizată că va fi pusă pe lista neagră.

Pure Flix va asigura distribuirea filmului în peste 800 de cinematografe din SUA și a lansat deja primul trailer al „Unplanned”.

http://stiripentruviata.ro/a-fost-lansat-trailerul-filmului-unplanned-povestea-transformarii-lui-