CARE ESTE SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM

CARE ESTE SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM de Ardelean Viorel

 1). INTRODUCERE

 2). PĂCATUL

 a). TERMINOLOGIE

b). SURSA PĂCATULUI ÎN UNIVERS

c). TRANSCENDENŢA ŞI IMANENŢA

3). NATURA PĂCATULUI

 a). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CAUZELE PĂCATULUI

b). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CARACTERUL PĂCATULUI

c). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ NATURA PĂCATULUI

 4). SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM

 a). IDOLATRIA

b). MÂNDRIA,

c). LIBERTATEA UMANĂ

d). NECREDINŢA

5). CONCLUZII

 6).BIBLIOGRAFIE

 1). INTRODUCERE

 Dumnezeu a creat cosmosul printr-un act direct de creaţie, in şase zile de douăzeci si patru de ore, nu printr-un proces de evoluţie (Gen 1-2; Exod 20:11). El a creat aceasta lume si tot ce exista din nimic (Evrei 11:3)^[1].  La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Geneza 1:1). El s-a uitat la tot ce făcuse şi le-a declarat foarte bune (Geneza 1:3). Dumnezeu creează omul după chipul şi asemănarea Sa „Imago Dey.” În urma neascultării omului de Dumnezeu păcatul pătrunde în lume şi afectează întreaga rasă umană . Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Dumnezeu a blestemat şarpele, omul femeia dar şi pământul.(Geneza 3:17). Păcatul este o realitate, care a intrata în lume datorită neascultări primilor oameni de Dumnezeu şi El decide că „Plata păcatului este moartea” care este prezentat atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Pavel spune că toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de Slava lui Dumnezeu.   Păcatul afectează relaţia dintre om şi Dumnezeu şi relaţiile dintre oameni. Consecinţele căderii omului în păcat sunt frica, ruşinea, moartea fizică şi spirituală, dizgraţia divină, vina, fuga de realitate, negarea păcatului, autoînşelarea,   insensibilitate, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţii cu alţii, incapacitatea de a iubi, negarea autorităţi^[2]. Majoritatea dintre noi nu doresc să recunoască această realitate a păcatului în viaţa noastră. Căderea lui Adam a fost rezultatul aspiraţiei de a fi ca Dumnezeu.^[3] Păcatul şi moartea nu este un subiect atrăgător şi nu ne place să ne gândim la noi ca nişte persoane rele.^[4] Dar tocmai aceasta este natura umană indiferent dacă recunoaştem sau nu acest lucru. Cauza căderii omului în păcat are rădăcini mult mai profunde, fiindcă, între om şi Dumnezeu era o relaţie personală.^[5] Totuşi căderea omului s-a produs. Păcatul este ceva atrăgător şi doar la sfârşit îşi arată adevărata monstruozitate, la început se împodobeşte cu „florile binelui”^[6]. Păcatul nu mai este un act în care omul îşi manifestă libertatea dar este şi un act de conţinut şi îşi foloseşte puterea împotriva firii umane, adică o pervertire a binelui.^[7] Chiar şi cei necredincioşi recunosc în unele cazuri în funcţie de circumstanţe sau persoane, starea de păcat a omului. Aristotel plasează păcatul între şi opusul norocului adus ca şi o ofensă asupra ordini, dar fără o rea intenţie în sine.^[8] Acceptând starea de păcat a omului automat se ridică câteva întrebări. Care este natura păcatului, care sunt termenii în care se poate discuta conceptul de păcat, care este sursa păcatului în om respectiv în univers. Păcatul este universal Romani 5:12  De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…. fiindcă el ne afectează viaţa pe acest pământ dar în primul rând pe ce eternă. Scopul abordării aceste teme este de a aprofunda conceptul despre păcat. Analizăm termenii care definesc păcatul din care va rezulta conceptul de păcat.

2). PĂCATUL

a). TERMINOLOGIE.

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii, evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni, au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat” folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii.

În terminologia Vechiului Testament cuvântul ebraic folosit pentru păcat este a greşi ţinta sau a devia de la ţinta propusă (Hamartia )^[9]. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Cuvântul redă sensul de răstălmăcire voită a Cuvântului lui Dumnezeu, Isaia 1:4  Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele…iar cuvântul „sagah” redă ideea de îndepărtare de la calea cea bună.^[10] Există şi alte cuvinte derivate ca : lipsa de evlavie, nelegiuire (Asebia), „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de patru ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage (Iacob 14-15). Dar reţinem ideea îndepărtării şi înstrăinării omului de Dumnezeu. Omul se autoânşeală, şi păcatul devine obişnuinţă. Actele păcătoase repetate succesiv, creează o succesiune de evenimente, dând omului impresia vieţi când de fapt omul merge spre moarte spirituală^[11]

În terminologia Noului Testament, cuvintele folosite pentru păcat au acelaşi sens ca şi în Vechiul Testament de a nu lovii ţinta, sau a devia se la ţinta propusă. şi sunt: a greşi ţinta „hamartia”. Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia reprezentă situaţia comună de păcătoşenie. Alt cuvânt este   „nedreptate”, necinste „adikia”. Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Este folosit şi cuvântul greşeală „paraptoma”. Termenul este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacob ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacob 5:16). Fărădelegea „anomia”, înseamnă „călcare de lege” („noma” = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii „parabasis”, şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca” înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia”. Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Dacă vrem să definim păcatul Legea este aceea care dă o definiţie a lui, dar cel mi caracteristic aspect al său este faptul că este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Psalmi 51:4  Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în Hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. Păcatul în esenţa lui este o contrazicere a naturii, sfinţeniei şi voii lui Dumnezeu.^[12] În învăţătura creştină se crede faptul că prin căderea în păcat, creaţia care a fost transparentă pentru noi a devenit un zid opac, ^[13]între noi şi Dumnezeu s-a interpus o perdea. Chiar dacă omul a fost înşelat este greşit să-l vedem doar în postura de victimă. Biblia ne spune faptul că prin actul neascultării care a fost deliberat, omul a râvnit la statutul de egalitate cu Dumnezeu, lucru pe care Hristos nu l-a dorit.   Filipeni 2:6  El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, Originea păcatului nu trebuie văzută doar într-o acţiune făţişă, exterioară a omului, ci în aspiraţia lăuntrică a sa, o stare care îl ignoră pe Creator, expresia imediată şi rezultatul aceste stări fiind actul neascultării de Dumnezeu.^[14] Rezultatul a fost catastrofal pentru tot ceea ce înseamnă om, care şi-a pierdut dragostea, sfinţenia paradisiacă, legătura intimă cu Dumnezeu şi a cunoscut moartea fizică şi spirituală.^[15] Astfel s-a îndeplinit avertismentul pe care Dumnezeu l-a dat omului în Geneza 2:16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

 b). SURSA PĂCATULUI ÎN UNIVERS

Păcatul a existat în univers înainte de căderea omului în neascultare. Avem resurse în Biblie care ne spune acest lucru. Isaia 14:12  Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoapte; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” 15  Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! sau în Ezechiel 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine, şi Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Mai există şi alte texte care vorbesc despre existenţa lui Satan cum ar fi: ( Ioan 8:44, 2 Petru 2:4, 1 Ioan 3:8, , Iuda 6). Atacul lui Satan a fost îndreptat împotriva lui Dumnezeu^[16], a creaţiei Sale, implicit a omului^[17]

Răul îşi are originea în lumile cereşti^[18], iar păcatul spiritual al îngerilor, şi a lui Lucifer ne descopere rădăcina tuturor relelor, o sete de îndumnezeire, mândria, idolatria (o întoarcere a fiinţei spre sine), şi implicit ca rezultat o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Lucifer a uitat că este o fiinţă creată şi nu avea cum să fie mai presus de Creator. Aşa s-a întâmplat şi cu omul. Furia răului în lume a remarcat Moltman^[19] îi încurajează pe unii observatori să treacă dincolo de ateism şi să gândească o domnie a lui Satan în lume. Dacă omul a fost ispitit din interior şi din afară, Satana a căzut fără vreo ispită exterioară.^[20] Daca la începutul creaţiei toate lucrurile erau foarte bune, se pare că Dumnezeu a îngăduit şi o pervertire a lor.

c). TRANSCENDENŢA ŞI IMANENŢA

Dumnezeu posedă ca şi Spirit Infinit şi Perfect prin natura Sa Personală o serie de atribute, sau calităţi care sunt comunicabile în ideea că omul le posedă şi el dar la un nivel mult inferior şi necomunicabile pe care omul nu le poate avea. El sunt : Caracterul lui Dumnezeu este manifestat in atributele pe care le poseda. Aceste atribute^[21] se împart in doua categorii:  (1) naturale sau legate de măreţia Sa,  (2) morale sau legate de bunătatea Sa.

Din atributele naturale fac parte:  atotputernicia (Apoc 19:6),  atotştiinţa (Ps. 147:5),    atot prezent (Ps. 139:7-10),  veşnicia (Deut. 33:27),  infinitatea (Ps. 147:5)  imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11). Ele sun necomunicabile.

Din atributele morale fac parte: sfinţenia (PS. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),  neprihănirea (Ps. 11:7),  dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),  harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  mila (Efes. 2:4). În teologie se operează cu două concepte ca Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu.

Transcendenţa şi Imanenţa lui Dumnezeu sunt două modele, sau calităţi,   care se afla într-o permanentă tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece sunt o caracteristică a aceleaşi persoane. “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat a urca peste, sau a străbate un obstacol. Raţiunea religioasă al transcendenţei este acela că Dumnezeu există „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.^[22] Cele două modele arată statutul pe care îl are Dumnezeu, puterea în care El este activ, sau pasiv, faţa de zidirea Sa. Aceste două calificative deşi sunt dincolo de înţelegerea noastră, se cuvine a fi păstrate într-o stare de echilibru.^[23] Dacă se pune accentul pe Imanenţa lui Dumnezeu, se distruge ideea de Dumnezeu personal, iar dacă se scoate în relief, doar Transcendenţa, se pierde opinia unui Dumnezeu activ.^[24] Nici o prezentare a conceptului de transcendenţă şi imanenţă divine nu trebuie să aibă originea în interiorul   omului. “Transcendenţa şi Imanenţa sunt atribute pe care le posedă doar Dumnezeu”. Deşi le denumim atribute ele   mai degrabă ţin de natura Sa şi de fapt străbate celelalte atribute.^[25]

Prin Imanenţă se înţelege un Dumnezeu care este prezent în Creaţie, se implică în ea, şi ne prezintă activitatea lui Dumnezeu în lume, în natura umană, în istorie. Prin Transcendenţă înţelegem un Dumnezeu superior, iar modelul tradiţional este mai înalt, deasupra şi foarte înalt. În Isaia găsim ambele concepte. Păcatul este asociat cu dorinţa omului şi cu pofta. (Iacob 1:15) În cazul lui Adam păcatul porneşte din această negare a Transcendentului.^[26] Idolatria, mândria este urmată de perversiune, o stare opusă cu cea dorită de Dumnezeu din 15 Isaia 57:15  Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să: îmbărbătez inimile zdrobite. O aspiraţie similară a stat la baza căderii îngerilor răi ( Iuda 1: 6). Pe de altă parte păcatul se bazează pe natura duală a omului, în care raţiunea îşi are şi ea partea ei.^[27] Civilizaţia care a urmat descendentă din Cain a încercat să fie o uriaşă compensaţie pentru absenţa lui Dumnezeu. El a trebuit înlocuit cu altceva, uitat prin tot felul de activităţi, construirea de cetăţi, oraşe, prelucrarea metalelor, arte, muzică, etc.^[28] Astăzi filozofia existenţială, şi arta absurdului, sunt tocmai expresia raţiunii umane care s-a despărţit de Dumnezeu.^[29] Dacă ne gândim la rugăciunea Tatăl Nostru, pasajul „şi ne izbăveşte de cel rău” tradus filozofic este tocmai strigătul neliniştii noastre, prin care în mod conştient sau inconştient, dorim să fim scăpaţi de cel care săvârşeşte răul.^[30] Terminologia din Vechiul Testament cât şi cea din Noul Testament, cu privire la păcat, duc la aceeaşi concluzie faptul că el înseamnă a devia de la ţintă, sau a greşii ţinta. Am înţeles că sursa răului din Univers a fost Satana.

3). NATURA PĂCATULUI

 a). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CAUZELE PĂCATULUI

Unul dintre cauzele care generează păcatul este ignoranţa.^[31] Se pare că există un gen de păcate fără consecinţe serioase pe care Dumnezeu le trece cu vederea. Atât Pavel în Fapte 3:17 cât şi Petru 1 Petru 1:14 pun sub semnul întrebării dacă inocenţa sau ignoranţa sunt culpabile. Pe de altă parte cartea Evrei ne spune faptul că păcatul este înşelător. Greşeala „paraptoma” „shagag”, arată tendinţa umană de a apuca pe alte drumuri ca oile rătăcite,^[32] dar aici apare şi principiul responsabilităţii. Isus îi compară pe oamenii păcătoşi cu oile pierdute^[33]. ( Luca 5: 1-7). Şi Pavel face aceeaşi afirmaţie când se adresează lui Tit, termenul gramatical este „planomai”. Tit 3:3  Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii.

Neatenţia este o altă cauză generatoare de   păcat şi înseamnă a auzii greşit sau incorect, sau a nu lua în seamă.^[34] Marcu 5:36  Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” La baza acestor păcate stă înstrăinarea noastră faţă de Dumnezeu, mai corect spus o alienare totală,^[35] iar noi nu mai putem găsii drumul înapoi fără El, stare denumită de teologi şi „depravare totală”. Păcatul a ascuns de noi Faţa lui Dumnezeu, nu mai avem capacitatea de a-l recunoaşte şi suntem morţi   în greşelile noastre. Efeseni 2:1  Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre.

b). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ CARACTERUL PĂCATULUI

Aceştia au consecinţe majore în viaţa spirituală a omului şi a relaţiei sale cu Dumnezeu. Ratarea ţintei sau a greşi ţinta (Hamartia). Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Vinovăţia este o rupere a relaţiei faţă de Dumnezeu şi de propria conştiinţă^[36]. După căderea în păcat relaţia dintre Dumnezeu şi om a încetat să fie una de armonie. De fapt omul s-a ascuns şi fuge în continuare de Dumnezeu.

Lipsa de evlavie, Nelegiuire „asebia”. Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de comportare corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de evenimentele vieţii. Iacob, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacob 14-15). Asebia se referă şi la nelegiuire cât şi la absenţa închinării şi venerării faţă de Dumnezeu. Un alt cuvânt este „adikia” cu sens mai larg, care înseamnă nedreptate, comportament nelegiuit. Tot în acest context intră şi cuvântul „anomia”, care este legat de lege şi judecată^[37]. Ca referinţe biblice mai avem textele din 1Ioan 3:2-4 şi 1Ioan 5:17. Cu alte cuvinte omul respectă propriile standarde de etică şi moralitate, în locul celor impuse de Dumnezeu. În consecinţă fiinţa creată nu mai respectă persoana care l-a creat, adică pe Dumnezeu^[38].

Răzvrătirea este un alt păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau călcarea poruncii „parabasis”. Termenul defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca” înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decât „hamartia”. Parabasis este un păcat săvârşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). El denotă ostilitate ideea de încăpăţânare şi neascultare.^[39] Orice persoană care aude mesajul, indiferent de perioada istorică, locul geografic, cultura respectivă, este vinovat de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.   Eva a ajuns să cadă în păcat de bună voie, a crezut că fructul o va face mai înţeleaptă. Adam a păcătuit la rândul lui pe deplin conştient de fapta sa (1Timotei 2:14).

Se mai pot enumera şi alte păcate ca absenţa integrităţii, încălcarea Legii, urâciunea, strâmbătatea, trădarea.^[40] Acest gen de păcate au un caracter serios, contează înfăptuirea lor, natura lor este crucială pentru om şi sunt culpabile. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu.^[41] Inima omului este incapabilă să facă binele, ajunge depravată, şi se îndreaptă tot timpul spre rău. Acţiunile păcătoase ale omului sunt rezultatul unei inimi păcătoase. (Marcu 7: 20-23). Observăm o solidaritate a omului cu Adam. Geneza 6:5 şi 8: 21, ne pune la dispoziţie un caz închis. „om rău”^[42]

Dacă ne uităm cu atenţie la mituri, găsim mai degrabă o simpatie a omului îndreptată spre demoni, care au un caracter negativ decât spre fiinţele celeste cu caracter pozitiv. Această tendinţă rezultă din natura păcătoasă a omului, fiindcă înainte ca el să fie îmbrăcat în haine de piele, a fost îmbrăcat cu haine de slavă ţesute de Dumnezeu.^[43] Păcatul a pătruns în toată fiinţa noastră, îl stăpâneşte complet şi omul a devenit rob al păcatului. ( Romani   6:6). El ara o aşa mare dragoste faţă de păcat încât nu îl mai interesează Dumnezeu, şi nici ceilalţi oameni. Astfel „sarx” este duşmanul de moarte al lui „pneuma”. Sarx înseamnă mai mult decât păcatele trupului^[44]. Când Pavel enumera faptele cărni, el începe cu ele dar continuă cu cearta, invidia, duşmănia, care ţin de spiritul uman. Dacă enumerăm faptele cărnii ca imoralitatea impuritatea, fiecare din ele este o pervertire a ce a fost cândva bun, şi acest lucru este înfiorător.^[45] Avem de a face cu o decădere morală şi psihologică. Şi păcatele care nu ţin de trup sunt tot o pervertire a fiinţei umane (Galateni 5:19- 21). Vrăjitoria este rezultatul pervertiri printre altele şi a utilizării medicamentelor din medicină.^[46] Idolatria este o pervertire a închinării. În lumea păgână dar şi cea creştină idolul are două funcţii, una de vizualizare şi alta de localizare a zeului pe care îl reprezintă.^[47] Închinarea la idoli este o închinare la obiectul sau fiinţa create în loc ca închinarea să fie adusă Creatorului. În lumea contemporană idolul este simbolul stării materiale mai precis „bani, sex, putere”.^[48] Caracterul groaznic al păcatului constă în faptul de a avea abilitatea de a lua materia primă a bunătăţii şi a o transforma într-o materie a răului.^[49] Nu există nici o carte care să sesizeze atât de puternic atrocitatea răului, ca Noul Testament, dar nici alta car să fie sigură că s-a găsit remediu pentru ele. Pedeapsa lui Dumnezeu din Geneza 3 este una pedagogică, în sensul că omul este mai bine să moară decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa de monstruozitate a păcatului^[50].

 c). TERMENI CARE ACCENTUEAZĂ NATURA PĂCATULUI

Există o mare varietate de termeni pentru păcat care au un element comun în sensul că păcatul nu a reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu ci din contră îi produce dezgust, amărăciune şi indignare.^[51] Legea poate definii păcatul dar nu poate aduce vindecare. În perioada Vechiului Testament credincioşii au fost mântuiţi prin credinţă, în contul unei jertfe viitoare (Evrei 11), şi era văzut ca aspect exterior.^[52] Dar în Noul Testament el este privit mai profund, la nivel de motivaţii, în adâncul inimii. (Matei cap 5-7). Isus a condamnat mânia şi pofta la fel ca şi adulterul sau crima. Păcatul este în ultimă instanţă o lipsă de conformitate pasivă sau activă cu voia lui Dumnezeu, în domeniul gândirii, acţiunii, sau a stărilor sufleteşti.^[53]

Senzualitatea este tendinţa naturii inferioare fizice de a controla o natură superioară, pe cea a spiritului.^[54] Lista păcatelor scrisă de Pavel în Galateni 5: 19-21, indică şi păcate de natură spirituală ca de exemplu egoismul sau mândria. Simţurile nu sunt rele în ele însele, dar pervertite devin instrumente ale păcatului. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un domeniu, va căuta exprimarea în alte domenii^[55].

Egoismul este un alt păcat, şi când vorbim despre el atingem o coardă sensibilă a inimi noastre, fiindcă ştim că cele mai multe dorinţe izvorăsc din natura noastră egoistă.   Primul păcat a fost dorinţa inimii de a alege interesele proprii, în loc de a alege interesele lui Dumnezeu, şi punerea „Eului” personal într-o poziţie de conducere.^[56] Şi astăzi este la fel cum va fi şi în viitor pentru oamenii care nu au o relaţie personală cu Dumnezeu. Actul public al păcatului este expresia exterioară a păcatului comis deja în inimă.( Matei 5: 21-27). Păcatul în esenţa sa este egoism, dragostea de sine fiind esenţa păcatului. Alegerea sinelui ca obiectiv suprem în viaţă este o antiteză faţă de dragostea lui Dumnezeu.^[57] Într-un om cu pofte şi dorinţe haotice egoismul poate îmbrăca diferite forme ca necredinţă, mândrie, răutate, ostilitate faţă de Dumnezeu.

Nu am avut intenţia de a face o listă exhaustivă a păcatelor, probabil nici nu ar fi posibil, dar dacă analizăm de la cel mai „simplu” păcat, până la cele mai monstruoase păcate vedem o progresie în responsabilitate, dar şi în vinovăţie. Există şi progresie a înţelegeri păcatului, în ceea ce priveşte cauza, caracterul, sursa şi natura păcatului.

 4). SURSA PRINCIPALĂ A PĂCATULUI ÎN OM

a). IDOLATRIA

Idolatria este păcatul interzis de Dumnezeu poporului Israel încă de la început, pentru că este o întoarcere a omului dinspre Dumnezeu în spre el însuşi, sau spre lucrurile create de Dumnezeu şi ordinea în închinare se inversează. De fapt din el rezultă şi celelalte păcate. Exod 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. 5  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu gelos,…….. Acest lucru aduce o pervertire a închinării. De asemenea nimic nu poate sta alături de Dumnezeul adevărat. Deuteronom 16:21  Să nu-ţi aşezi nici un idol din lemn lângă altarul pe care-l vei ridica Domnului, Dumnezeului tău. Dar păcatul afectează rasa umană de la omul simplu până la împărat. 1 Regi 16:33  şi a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi răul continuă în Israel. 2 Regi 21:3  El a zidit din nou înălţimile pe care le dărâmase tatăl său Ezechia, a ridicat altare lui Baal, a făcut un idol al Astarteei, cum făcuse Ahab, împăratul lui Israel, şi s-a închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi i-a slujit. Să nu uităm faptul că închinarea se desfăşura în cadrul unui Legământ făcut la Muntele Sinai între Dumnezeu şi poporul evreu, era un Legământ condiţionat care includea cuvântul „dacă” şi din ascultarea sau neascultare rezultau binecuvântări sau blesteme. În plus aspectul material prima în locul celui spiritual. Idolii făcuţi de mâini omeneşti erau făcuţi şi de săraci şi de bogaţi, când poporul a căzut în idolatrie, era mai simplu şi mai comod, pentru închinare sau din contră era mai complicat, dar oricum închinarea la Dumnezeu era înlocuită cu închinarea la alte zeități în spatele reprezentării se ascundeau de fapt forțe demonice. În plus era o adevărată industrie din care se câștiga bani Isaia 44:10  Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Isaia arată funcția multiplă a unei bucăți de lemn. Isaia 44:15  Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei fa ce şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunche înaintea lui! Poporul evreu a fost un popor răzvrătit față de Legământul făcut cu Dumnezeu. Acest lucru s-a petrecut în aproape toate perioadele din istoria poporului evreu. Judecători 3:7  Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul, şi au slujit Baalilor şi idolilor. Dar în aspectul acesta total greșit al închinări Dumnezeu nu cedează nici măcar un pas. Isaia 42:8  Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Dar poporul nu ține seama de acest lucru. (Ieremia 18:15), și mânia lui Dumnezeu se abate asupra lor.   Ezechiel 44:12  Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul. În Noul Testament avem răscoala argintarului Dimitrie: Fapte 19:24  Un argintar, numit Dimitrie, făcea temple din argint de ale Dianei, şi aducea lucrătorilor săi nu puţin câştig cu ele, poporul persistând în idolatrie, și acest lucru se perpetuează în istorie până la sfârșit.   Apocalipsa 9:20  Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mânilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Se pare că Geneza 3:15, este o permanență în istorie, o închinare adevărată, în paralel cu una falsă.

b). MÂNDRIA

Mândria este și ea o sursă a păcatului în univers. De câte ori ne simțim ofensați și răniți în amorul propriu, sau ce a stat la baza femeii de a trece peste interdicția pusă de Dumnezeu și a mânca din pom, dacă nu și sentimentul de mândrie.^[58] La fel s-a întâmplat și cu aroganța bărbatului, și datorită mândriei, el a repetat păcatul originar făcut de Satan și amintit în textele biblice din Isaia 14:12- 15   sau Ezechiel 28:13   și Luca 10:18. După idolatrie, mândria este sursa tuturor păcatelor. Oamenii sunt necredincioși, răzvrătiți plini de mândrie^[59],   în contrast cu Isus Hristos care a fost smerit. Filipeni 2:8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. În lista păcatelor din Galateni 5:19-21, păcatele spirituale, sunt rezultatul mândriei. Dacă inteligența are o conștiență imediată de sine însăși și își găsește plăcerea în numai în ea atunci imită în mod pervers pe Dumnezeu, dorește să se bucure de propria sa putere și se poate trage concluzia că este începutul tuturor păcatelor.^[60] Felul cum te îmbraci, cum îţi place să ai părul sau barba izvorăsc din mândrie şi tu nu eşti gata să renunţi la ea. Vrei în toate să fii în pas cu moda, vrei să atragi atenţia altora, vrei să fii văzut, apreciat. Tu poate niciodată nu te-ai gândit că eşti mândru, dar aceasta este realitatea. Şi mândria te-a făcut robul ei.  Aceasta te determină la nesupunere, la neascultare, te face neînduplecat.  Nu părul lung sau rochia crăpată sunt cauza conflictelor cu părinţii, şi biserica, ci mândria ta, care vrea aşa. Este bine, însă,  să-ţi aduci aminte că „mândria merge înaintea căderii” (Proverbe 16:18). Mândria l-a doborât pe Satan şi te va  doborî şi pe tine, dacă nu-i pui capăt.

c). LIBERTATEA UMANĂ

Un alt aspect al păcatului este generat de libertatea fiinţei umane, pentru că Dumnezeu nu a dorit să creeze roboți. Fără această libertate ființele create nu se pot înălța pe sine. Nu există o explicație a răului în Univers fără această libertate în alegere. Și o parte din ele au ales neascultarea de Dumnezeu. Concluzia este că și libertatea ființelor create este o cază a răului în lume și Univers.^[61] Răul moral își are rădăcina și în libertatea umană.^[62] Nu știm exact ce s-a întâmplat dar originea absolută a răului face parte din „taina nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni 2:7  Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei, chiar dacă are formă de viitor. Și filozofii localizează ultima sursă a răului în posibilitatea de alegere a omului. Panemberg o localizează dincolo de începuturile ființei umane. Și totuși nu există libertate la modul absolut cel puțin în dreptul ființei umane. Romani 6:20  Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire,   sau 1 Petru 2:16  Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Suntem liberi să alegem dar o facem în funcție de natura noastră păcătoasă^[63]. De fapt am ales deja prin Adam. Toate acțiunile noastre păcătoase își au sursa în inima noastră păcătoasă. Matei 15:19  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Omul este păcătos conform Bibliei, pentru faptul că Adam a păcătuit și suntem păcătoși chiar înainte de a comite păcate personale.^[64]

c). NECREDINŢA

O definiție a credinței se găsește în Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Dar acest lucru ține de viața veșnică. Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Pavel în Romani 11:20 atrage atenția că ramurile măslinului au fost tăiate din pricina necredinței lor. Poporul Israel a experimentat acest lucru. Evrei 3:19  Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Necredincioșia este fructul care le atrage atenția oamenilor faptul că nu sunt ca și Dumnezeu.^[65] Păcatul necredinței este punerea la îndoială a voinței bune a lui Dumnezeu și a veridicității Cuvântului lui Dumnezeu. Când vorbim de voința lui Dumnezeu avem două aspecte. Avem voința S-a hotărâtoare prin care Dumnezeu își aduce planurile la îndeplinire indiferent de voința omului și voința S-a povățuitoare prin care omul este îndrumat spre mântuire. Alegerea oricărui alt lucru în defavoarea voii lui Dumnezeu, este păcat și o înlocuire a lui Dumnezeu cu altceva.^[66] Nu îl iubim pe Dumnezeu, nu ascultăm, și nu ne închinăm Lui, pentru că suntem necredincioși.^[67] a nu acorda lui Dumnezeu statutul legitim este păcat, și înseamnă că nu îl recunoaștem pe Dumnezeu ca și Creator a tuturor lucrurilor.^[68] Păcatul şi neascultarea omului nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu. Omul rămâne cu posibilitate de alegere, indiferent de timpul în care trăieşte, zona geografică, sau statul totalitar, sau democratic care este rânduit de Dumnezeu. Chiar dacă lucrurile par complicate, omul poate să aleagă chiar şi la extremă, între viaţă şi moarte, şi sunt omeni care au ales.

5). CONCLUZII

Sursa primară a păcatului a păcatului în univers a fost Lucifer și o parte din îngeri. Aceștia au fost alungați din cer, unii în adânc, alții pe pământ, și o parte legați în lanțuri pentru judecata viitoare. Omul a fost ispitit și înșelat de Satana,   a cedat în fața ispitei, a călcat porunca lui Dumnezeu, consecința fiind dizgrația divină, blestemul, alungarea lui din Eden, moarte fizică și spirituală. Perfecțiunea noastră morală și spirituală pentru cei care s-au împăcat cu Dumnezeu va fi realizată doar în Escaton, prin faptul că sursa păcatului și a răului va fi definitiv biruită.(Apocalipsa 20:7-10). Păcatul și răul sunt sinonime și însemnă în esența lor despărțirea omului de Dumnezeu. Terminologia Vechiului Testament cât și a Noului Testament, indica ca definiție a păcatului ratarea țintei. Un factor important în relația dintre Dumnezeu și om a fost libertatea pe care omul a folosit-o în mod greșit. Analizând termenii care accentuează cauza, caracterul și natura păcatului, am înțeles faptul că omul este responsabil și vinovat pentru păcate. Progresul de la păcatul „inocenței” sau a celui strămoșesc, până la păcatele care nu se iartă cum ar fi hula împotriva Duhului Sfânt (Matei), păcatul cu voia, (Evrei) sau păcatul care duce la moarte (Ioan) este evidentă. Analizând principalele posibile surse ale păcatului în om ca idolatria, mândria, necredința, libertatea, credem că se poate concluziona sursa păcatului în om. Libertatea omului a fost un dat primit de a Dumnezeu, care nu a dorit să construiască roboți. Ca Dumnezeu Suveran și-a permis să facă acest lucru. Necredința a fost o alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de Dumnezeu, cu consecințele de rigoare. Idolatria și mândria au fost principalele cauze a alegerii omului, care fiind liber a fost implicit și responsabil de faptele sale. Omul a negat atât Transcendența cât și Imanența lui Dumnezeu. Precizăm că   deși omul avea părtășie cu Dumnezeu „în răcoarea dimineții”, deșii nu știm exact care a fost natura ei, omul rămân responsabil de alegerea făcută. Astfel omul a căzut din Harul lui Dumnezeu. Și astăzi omul are statut de ființă liberă și este responsabil de alegerea pe care o face chiar dacă are o natură păcătoasă. Matei 15:19  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. 20  Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” Rezolvarea acestei situații nu este decât una singură. 1 Ioan 1:7  Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Amin.

6). BIBLIOGRAFIE :

 O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 Editura Cartea Creștină Oradea 1998

Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică de Ion Bria București 1999

Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române București 1996

Dicţionary of New Testament de C. Brown vol 3 USA 1986

Dicţionar Biblic. Editura Cartea Creștină Oradea 1995

Omul animal îndumnezeit de P. Nellas Editura Deisis Sibiu 1994

Dogmatică Ortodoxă de G. Remete Editura Reântregirea Alba Iulia 2000

Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky Editura enciclopedică București 1993

Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate de C, F. Henry vol 6

Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen 1997

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 Editura Cartea Creștină Oradea 2000

Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 Editura Cartea Creștină Oradea 1998

Dicţionar de Teologie Ortodoxă de Ion Bria București 1994

Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M . Boice Editura Institutului Biblic Emanuel Oradea 2000

Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de W. Barklai Societatea Misionară Română USA 1992

Filozofia religiei de N. L. Geisler. Editura Cartea Creștină Oradea 1999

 Ardelean Viorel

^[1]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

^[2] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pagina 165 – 186

^[3] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pagina 44

^[4] Ibd pag 121

^[5] Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică de Ion Bria, pag 113

^[6] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 322

^[7] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 310

^[8] Dicţionary of New Testament de C. Brown vol 3 pag 577

^[9] Dicţionar Biblic pag 988

^[10] Dicţionar Biblic pag 988

^[11] Omul animal îndumnezeit de P. Nellas pag 77

^[12] Dicţionar Biblic pag 988

^[13] Teologie Dogmatică Ortodoxă de D. Stăniloae vol 1 pag 331

^[14] Dicţionar Biblic pag 989

^[15] Dogmatică Ortodoxă de G. Remete pag 2000

^[16] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 112

^[17] Dicţionar Biblic pag 988

^[18] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 111

^[19] Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate de C, F. Henry vol 6 pag 318

^[20] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 203

^[21]  O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

^[22] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.

^[23] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 327

^[24] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 328

^[25] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 1 pag 328

^[26] Dicţionar de Teologie Ortodoxă de Ion Bria pag 296

^[27] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M . Boice pag 188

^[28] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 120

^[29] Dogmatică Ortodoxă de G. Remete pag 200

^[30] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 109

^[31] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 123

^[32] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 124

^[33] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 126

^[34] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 126

^[35] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 192

^[36] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 223

^[37] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 129-130

^[38] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 175

^[39] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 132-133

^[40] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 132-133

^[41] Dicţionar Biblic pag 989

^[42] Dicţionar Biblic pag 991

^[43] Omul animal îndumnezeit de P. Nellas pag 30

^[44] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 22

^[45] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 43

^[46] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 43

^[47] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 37

^[48] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 38-39

^[49] Analiza semantică a unor termeni din Noul Testament de   W. Barklai pag 43

^[50] Introducere în Teologia Ortodoxă de V. Lossky pag 115

^[51] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138

^[52] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138

^[53] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 138

^[54] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 139

^[55] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 440

^[56] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 207

^[57] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 140

^[58] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 188

^[59] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 189

^[60] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 371

^[61] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 370

^[62] Filozifia religiei de N. L. Geisler pag 377

^[63] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 199

^[64] Prelegeri de Teologie Sistematică de H. C. Thiessen pag 217

^[65] Fundamente ale Credinţei Creştine de J. M. Boice pag 183

^[66] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141

^[67] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141

^[68] Teologie Creştină de Millard J. Erickson vol 2 pag 141

SĂNĂTATE, BOLI ŞI VINDECARE

SĂNĂTATE, BOLI ŞI VINDECARE

I. Introducere

Descrierile biblice referitoare la sănătate, boală, vindecare şi moarte sunt limitate de:

Scopul Scripturii, care este unul teologic şi nu unul medical. Sunt incluse numai acele detalii care sunt relevante pentru scopul ei principal, acela de a-L revela pe Dumnezeu omului. De aceea, este suficient să fie menţionat că un rob era „paralizat” şi „se chinuia cumplit” (Matei 8:6). Obiectivul a fost să se indice gravitatea bolii şi gravitatea prognozei în contrast cu măreţia puterii divine de vindecare a lui Cristos. Boala aceasta poate fi un exemplu de poliomielită cu paralizie respiratorie. La fel ca şi cele mai multe boli menţionate în Biblie, nu a fost necesar ca ea să fie specificată chiar dacă ar fi fost bine cunoscută. Nu există dovezi care să sugereze cu exactitate care a fost cauza bolii acestui băiat în termeni medicali (cauza proximă), deşi în multe cazuri de boli menţionate în VT şi NT se dau explicaţii spirituale (cauza primordială), de ex. Luca. 13:11-16.

Cunoştinţele medicale contemporane. Descrierea bolilor era simplă şi se făcea după simptomele vizibile (de ex. răni, umflături, hemoragie) şi/sau detectabile de către un observator (febră) sau chiar de către pacient (dizenterie, paralizie).

Cunoştinţele publicului contemporanerau şi mai restrânse. Chiar dacă cunoştinţele medicale ale zilei erau mai avansate, ele n-ar fi fost înţelese de către cititori.

Caracterul bolilorse schimbă constant. Acest lucru este valabil în special când este vorba despre bolile de origine microbiologică. Referinţele cele mai frecvente care se fac sunt la boli epidemice şi acestea nu sunt echivalente cu infecţia modernă provocată deYersinia pestis. Unele boli rămân neschimbate de secole, de ex. orbirea din pricina conjunctivitei granuloase care este destul de răspândită în Orientul apropiat şi care probabil că era mult mai răspândită în timpurile biblice. În plus, termenii folosiţi pentru a descrie bolile s-au schimbat şi ei foarte mult, chiar în ultimele sute de ani. În prezent medicii nu mai spun că pacienţii lor suferă de bube rele, buboi sau de trânji, boli menţionate în VA.

Cu toate acestea, relatările biblice referitoare la boli sunt bazate pe fapte observate. Oameni sinceri şi oneşti, cei mai mulţi fără cunoştinţe medicale au scris ceea ce au văzut cum au înţeles cel mai bine. Faptele pe care te descriu, în consecinţă, pot şi ar trebui tratate ca realităţi. Mai mult, standardul tratamentelor medicale (aşa cum era el) şi al igienei publice (vezi VII. mai jos) era superior culturilor contemporane înconjurătoare.

II. Termeni medicali

Unii din termenii (ne-medicali) generali folosiţi pentru a descrie bolile, vindecarea şi sănătatea

(i) VT. Ebr. hala este folosit pentru a descrie starea de „a fi bolnav” (substantivul holi şimahala), de asemenea şi madweh (Deuteronom 7:15; 28:61) şi dabar (Psalmul 41:8) „o problemă” (de ex. problemă rea). rapa’ (a vindeca) este cel mai frecvent folosit referitor la vindecare, şi este folosit de asemenea pentru „doctor” în Geneza 50:2 (de două ori); 2 Cronici 16:12; Iov 13:4; Ieremia 8:22. alţi termeni din VT includ haya (a readuce la viaţă) şisub (a restaura, a reface).

Cuvintele pentru a descrie sănătatea sunt folosite ocazional în VT, şi de cele mai multe ori cu sens figurativ (de ex. Ieremia 30:17; 33:6; Proverbe 12:18).

(ii) NT. Boala este cel mai obişnuit descrisă prin substantivele gr. astheneia (slăbiciune),malakia (nenorocire) – folosite numai de trei ori în Matei, ori de verbele astheneo (a slăbi) sau kakos echein (lit.„a avea rău”) şi o dată (în Iacob 5:15) kamno (a fi bolnav, a se simţi slăbit). Adjectivul arrhostos („lipsit de robusteţe”) este folosit de patru ori (de ex. Marcu 6:13); mastix (bici) este folosit nu numai literal ci şi metaforic cu sens de boală – vezi Plagă, mai jos.

Cuvintele cele mai comune, cuvinte nespecifice pentru vindecare şi sănătate sunt ischyo (a fi puternic şi hygiaino (a fi sănătos), în timp ce sozo şi diosozo (vezi Lepra, mai jos), stereoo (a ridica, a face puternic) este folosit în Faptele Apostolilor 3:16, unde holokleria, „perfect sănătos”, se întâlneşte şi el, posibil indicând revenirea activă la viaţa normală precum şi bunăstarea fizică a cuiva.

Câţiva termeni specifici suplimentari care descriu boala şi vindecarea, în NT

nosos (boală), este folosit mai curând pentru a denumi boala în general ca decât pentru un caz individual. Luca şi ceilalţi evanghlelişti folosesc cuvântul în acelaşi fel (de ex. Matei 4:23; 8:17; Luca 4:40; 6:17; Faptele Apostolilor 19:12, etc.). Pentru alte cuvinte mai specifice, vezi cele de mai jos.

Verbele referitoare la vindecare sunt therapeuo, iaomai şi apokathistemi.

Terminologia medicală folosită de Luca, precum şi tăcerea sa discretă cu privire la falimentul colegilor săi de-a trata o femeie cu o scurgere de sânge (vezi Menstruaţie, mai jos), indică experienţa sa medicală. Numai Luca citează „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (4:23). În Luca 4:35 ripsan „trântit jos” este un termen medical care descrie convulsii epileptice şi blaptein, „a face rău”, este de asemenea un termen din limbajul medical (J. R. W. Stott, Men with a Message). În Luca 24:11 termenul leros, „basm, poveste neadevărată”, este un termen medical folosit pentru a descrie bolborosirea unui pacient cuprins de febră sau a unui nebun (W. Barclay, Commentary on Luke).

Alţi termeni medicali

Arsura. În ebr. sarebet, „o arsură” sau „pârlitură”. Folosită de două ori pentru a defini o afecţiune a pielii (Levitic 13:24,28) şi o dată metaforic (Proverbe 16:27). Nu este clar dacă termenul însemnă literal arsură din cauza focului sau pur şi simplu o boală de piele care produce senzaţii de arsură.

Bube, bubă rea. Ebr. sehin, „arsură”; cf. cu aceeaşi rădăcină în arab., aram. etc, „a arde”. Termen generic prin care VT descrie diferite inflamaţii locale. Pentru „bubele pricinuite de nişte băşici fierbinţi”, cea de-a şasea urgie cu care Dumnezeu a lovit Egiptul (Exod 9:9) vezi *Urgiile Egiptului. În Levitic 13:18-24 bubele sunt menţionate în asociere cu lepra, în timp ce bubele cu care Satana l-a lovit pe Iov (2:7) sunt numite „bubă rea” („bube scârboase” în traducerea VSR), care pot fi diagnosticate diferit, cel mai adesea putând fi lepră tuberculoasă. „Buba rea a Egiptului” care se extindea de la cap la picioare (Deuteronom 28:27,35), a fost probabil o boală de piele specifică Egiptului (cf. Plinius, NH 26.5) furunculi endemici sau pustuli maligni. Buba lui Ezechia (2 Împăraţi 20:7; Isaia 38:21) a fost probabil, carbuncul sau buboi.

Bube la şezut. Filistenii din Aşdod care au capturat *chivotul au fost loviţi de Domnul „cu bube la şezut” (ebr. ‘opalim, „tumori” sau „bube”), 1 Samuel 5:6. Semnificaţia rădăcinii cuvântului ebr. este aceea de „a se umfla” „a băşica”, de aici, numele muntelui Ophel de la Ierusalim. Cuvântul poate fi unul strict medical. Când chivotul a fost adus la Gat „au avut o spuzenie de bube la şezut”, „de la mic până la mare” (5:9), iar mulţi au murit (5:11-12). După 7 luni chivotul a fost trimis în Israel cu cinci modele de bube turnate din aur şi cinci „şoareci” de aur (ebr. ‘akbar), un cuvânt imprecis însemnând „rozătoare” şi se putea referi la şoareci, şobolani sau hârciogi care erau destul de obişnuiţi în Orientul apropiat (G. S. Cansdale, Animals of Bible Lands). Atât şobolanii cât şi hârciogii sunt cunoscuţi ca purtătorii unor pureci infecţioşi care transmit ciuma bubonică. Descrierea unei epidemii care s-a răspândite de-a lungul liniilor de comunicaţii înfestând comunitate după comunitate, producând umflături asemănătoare bubelor şi tumori precum şi o boală care uneori era fatală şi care era asociată cu numeroşii „şoareci” care „pustiau ţara” (6:5), este considerată (deşi nu se poate dovedi) ca fiind cauza ciumei bubonice. Este posibil ca o epidemie asemănătoare să fi fost cauza celor şaptezeci de morţi în Bet-Şemeş, „pentru că s-au uitat în chivotul Domnului” (6:19). Explicaţia numărului celor cinci modele (şoareci şi umflături) este dată în 6:16-18.

Chistul sebaceu, negul. Ebr. yabbelet, Levitic 22:22; cf. LXX myrmekionta). Este inclus în lista defectelor care făceau ca un animal să nu poată fi acceptat pentru jertfă adusă Domnului. Potrivit tradiţiei ebraice, cuvântul ebr. se referă la „cineva care suferă din cauza negilor” (Traducerile Cornilescu şi Galaction folosesc cuvântul „bube” pentru aceşti negi. n.tr.). Adnotările marginale ale VR redă termenul prin „care are răni” iar VSR „care are o scurgere”.

Ciumă. Traducerile au de-a face cu cinci cuvinte ebraice şi trei greceşti care sunt strâns legate de această boală, moarte sau nenorocire. Nici unul din ele nu poate fi interpretat ca indicând în mod necesar infectarea cu Yersinia pestis (ciuma din timpurile moderne).

Ebr.deber, „ciumă”. Original însemnând „nenorocire”, cuvântul acesta este folosit comprehensiv pentru tot felul de dezastre, adesea fiind legat de sabie şi foamete (cele trei rele care în general merg mână în mână; cf. Ieremia 14:12; Ezechiel 6:11, etc.), şi cu cercetarea divină. El descrie epidemia virulentă care a izbucnit după ce David a făcut numărătoarea poporului, epidemie ce a ucis 70.000 de israeliţi (2 Samuel 24:15; cf. Josephus, Ant. 7. 326), şi este probabil aceeaşi pedeapsă care a distrus 185.000 din oamenii lui *Sanherib (2 Împăraţi 19:35; Isaia 37:36). Acelaşi cuvânt îl găsim în rugăciunea de sfinţire a Templului făcută de Solomon (1 Împăraţi 8:37; 2 Cronici 6:28); şi este folosit cu un sens neobişnuit pentru a descrie efectul lui Dumnezeu asupra morţii (Osea 13:14); apoi tradus prin „molimă” este legat de o boală a vitelor (Exod 9:3; VA; cf. Psalmul 78:50, VAmg.).

Ebr.maggepa, „ciumă, urgie” (Exod 9:14; Zaharia 14:12, etc.).

Ebr.makka, „o lovitură, o bătaie” (Levitic 26:21; Ieremia 19:8, etc.).

Ebr.nega’, „o atingere, lovitură”. Acest cuvânt, asociat cel mai des cu lepra (Levitic 13-14) denotă de asemenea orice mare calamitate şi distrugere (Psalmul 91;10, etc.), ori corupţia interioară a cuiva (1 Împăraţi 8:38).

Ebr.negep, „poticnire, ciumă” (Exod 12:13; Iosua 22:17, etc.).

Gr.mastix, „năpastă, bici, urgie, boli” (Marcu 3:10; 5:29, 34; Luca 7:21). Termenul este folosit la modul general desemnând diferite boli.

Gr.loimos „o ciumă, urgie” (Matei 24:7; Luca 21:11; cf. Josephus, BJ 6.421). În ambele referinţe biblice el este cuplat cu foametea, dar unele manuscrie omit „ciuma” în Matei 24:7-8.

Gr.plege, „o lovitură, urgie”. Cuvântul acesta este tradus astfel numai în Apocalipsa (9:20; 11:6, etc.). În legătură cu judecata care are să vină peste cei răi.

Dizenteria. Gr. dysenteria este un termen din limbajul medical folosit de Herodot, Platon, Aristotel şi alţii, şi care desemnează o boală molipsitoare de care Pavel l-a vindecat pe tatăl lui Publius (Faptele Apostolilor 28:8; vers. Cornilescu: „urdinare”, n.tr.). S-a sugerat că „boala de măruntaie” fără leac cu care Dumnezeu l-a lovit pe Ioram a fost o dizenterie amibică (2 Cronici 21:15, 18-19). Vezi mai jos şi Rect prolapsat.

Dropica sau hidropizia. Gr. hydropikos, „plin de apă” (Luca 14:2). Dropica (acumularea de lichide în pântece) nu este strict o boală în sine ci mai degrabă un semn al unei boli a inimii, rinichilor sau ficatului, etc.

Epilepsia. Gr. seleniazomai „a fi lovit de lună” un concept din care provine cuvântul „lunatic” şi care apare de două ori (Matei 4:24; 17:15). Tradus prin „lunatic” în VA şi prin „epileptic” în VSR. Se credea că epilepsia evoluează în gravitate în cicluri în strânsă legătură cu cele ale lunii. Băiatul descris în Matei 17:15 pare să aibă o formă tipică de epilepsie gravă, însoţită de convulsii foarte violente (cf. Marcu 9:17-29; Luca 9:38-42), de asemenea şi o formă de *posesiune demonică, condiţie faţă de care epilepsia era distinctă (Matei 4:24).

Febra. În ebr. qaddahat, „căldură arzătoare” (Deuteronom 28:22); gr. pyretos, „căldură înfocată” (Luca 4:38; Ioan 4:52; Faptele Apostolilor 28:8, etc.). Un termen generic care sugerează prezenţa unei temperaturi ridicate. Luca descrie (4:38) starea soacrei lui Petru ca „având febră mare” (în trad. Cornilescu: „friguri mari” n.tr.), faptul indicând că el făcea distincţia între diverse grade de febră, şi că probabil a văzut personal prognoza gravă indicată de temperatura ridicată, pe care Matei (8:14) şi Marcu (1:30) nu o sesizează.

Hemoragie, scurgere de sânge. Pe lângă cea mai obişnuită folosinţă a cuvântului „scurgere” termenul este folosit în Biblie în legătură cu boala, în Levitic 15:2 şi. urm. ebr.zob, denotă o scurgere care producea în victimele sale o stare de necurăţie datorită căreia nu puteau participa la ritualuri. În Levitic 12:7; Matei 9:20; Marcu 5:25; Luca 8:43 şi urm.; ebr. magor şi gr. rhysis şi haimorrhoeo (cel din urmă este folosit în Levitic 15:33, LXX) şi se referă la o scurgere de sânge, tradusă prin NEB ca „hemoragie”. Este posibil ca femeia din Luca 8:43, etc. să fi avut hemoragie. Vezi mai jos, Menstruaţie.

Inflamaţia. Ebr. dalleqet (numai în Deuteronom 28:22). Nenorocirile fizice cauzate de aprindere febră şi înflamaţie, precum şi cele climatice – căldură şi secetă – se combinau pentru a forma o perspectivă groaznică. Termenul este prea vag pentru a permite o interpretare specifică.

Lepra. Cuvântul obişnuit al VT este sara’at (Levitic 13-14) care în LXX a fost redat prinlepra, cuvânt folosit întocmai în NT. Ambii termeni erau simpli, lipsiţi de specificitate, împrecişi, unul „laic” şi lipsit de precizia termenului modern, care indică o infecţie cuMycobacterium leprae. Termenul sara’at este în principal un cuvânt care descrie necurăţenia rituală sau pângărirea caracterizată prin prezenţa unor pete diferit colorate pe pielea omului. Acelaşi cuvânt este folosit pentru descrierea bolilor pielii umane (Levitic 13:1-46), pentru decolorarea lânii, a pielii, a ţesăturilor (v. 47-59), şi chiar a zidurilor caselor (14:33-57), fapt pentru care sara’at nu putea (dar putea include) fi lepra propriu-zisă. Cuvântullepra în NT este folosit numai în evanghelii şi el desemnează doar boala de care sufereau anumite persoane. Dovada necurăţiei, pe baza căruia se dădea diagnosticul, depindea de prezenţa depigmentării unor porţiuni din piele, decolorarea ei sau apariţia unor pete închise la culoare pe suprafaţa unor lucruri. Unele din caracteristicile descrise în Levitic 13-145 nu sunt prezente în cazul leprei şi unele sugerează alte afecţiuni cum ar fi erizipelul din apropierea unui abces (Levitic 13:18), infecţia care urmează în urma unei arsuri (v. 24), herpes sau infecţii ale pielii capului sau bărbii (v. 29), dermatite pustuloase (v. 36), etc. Lepra este un proces atât de încet încât ea nu poate fi vindecată în 7 zile cum spune Levitic 13:4-6. Este semnificativ faptul că în Luca 17:11-19, zece leproşi au fost curăţaţi (katharizo) (v. 14) în timp ce numai unul care a venit pentru a-şi exprima recunoştinţa a fost vindecat (iaomai) (v. 15) şi i s-a spus că credinţa sa l-a mântuit (sozo) (v. 19), lucru ce se poate referi la starea sa spirituală sau simplu, la faptul că „s-a făcut bine” (VSR). Nu avem mai multe detalii pentru a şti natura leprei lor – este posibil ca să fi fost prezente mai multe forme ale bolii.

Fără îndoială lepra exista în India începând din anii 600 î.Cr. iar în Europa prin anii 400 î.Cr. Nu există dovezi clare la ce se referă VT şi dacă exista lepră în perioada Exodului, deşi ştim cu siguranţă că ea exista în timpul NT. Pentru un studiu detaliat asupra acestui subiect, vezi S. G. Browne, Leprosy in the Bible (bibliografie bună).

Menstruaţie. În ebr. dawa ori daweh, „bolnav” „în menstruaţie” (Levitic 12:2, S; 15:33; 18:19; 20:18). (Traducerule româneşti moderne, Cornilescu şi Gala Galaction, folosesc „curgerea de la soroc”, respectiv „suferă de regula femeii” n.tr.) (Levitic 15:33). Acest fenomen normal în viaţa femeilor în faza ciclului lor reproductiv le conferea necurăţia rituală.

Este posibil ca femeia cu scurgere de sânge (Marcu 5:25; Luca 8:43 rhysei haimatos, „o scurgere de sânge”; Matei 9:20 haimorrhoeo, „a suferi din cauza scurgerii de sânge”; cuvântul din urmă fiind folosit în terminologia medicală greacă şi în scrierea LXX a textului din Levitic 15:33 care înseamnă „menstruous”) să fi avut o menoragie, boală care face ca scurgerea menstruală să fie prelungită anormal – în cazul acestei femei timp de 12 ani încontinuu – şi ea poate produce anemie.

Mâna uscată. Gr. xeros (Matei 12:10; Luca 6:6, 8), „uscat” „veştejit”, denotă o mână în care muşchii sunt paralizaţi şi atrofiaţi, lăsând acest membru mai scurt şi mai subţire decât unul normal – o afecţiune cronică în timpurile biblice, privită ca incurabilă. Unii identifică aceasta cu o complicaţie datorită paraliziei infantile (poliomielită). Luca semnalează că mâna bolnavă era cea dreaptă.

Mâncărimea, pecinginea.

În ebr.heres, „căldura, soare, râie”. O afecţiune a pielii, probabil înrudită cu eczema, inclusă între pedepsele lui Dumnezeu (”de care nu vei putea să te vindeci”) pentru cei neascultători (Deuteronom 28:27). Nu există mai multe date pentru a identifica această boală mai precis.

Ebr.neteq (Levitic 13:30-37; 14:54). Un termen general, aparent însemnând o iritaţie a pielii, uneori privită ca un semn al „leprei”. Vezi de asemenea şi Scabia.

Moşitul. Deşi naşterea unui copil este un fenomen normal şi sănătos totuşi, ni se pare nimerită introducerea termenului în această secţiune „medicală”. Slujba de moaşă era în mâinile unor femei, care probabil că aveau o experienţă considerabilă, poate puţină calificare şi şcoală (Geneza 38:27-30; Exod 1:15-21; Ezechiel 16:4-5). În articolul *Moaşă se descrie scaunul de naştere (Exod 1:16, ebr. ‘obnayim, lit. „pietre duble”, indicând după toate probabilităţile originea sa), de tipul celor folosite în Egipt în timpul Exodului.

Muţenia. În ebr. ’illem, „mut”, „legat”, duman, „tăcut”, ’alam, a fi mut, legat. Gr. alalos „fără facultatea de-a vorbi”, aphonos, „fără voce”, şi cel mai comun kophos, „mut”, sau „surd”. Această afecţiune este cunoscută pe tot parcursul istoriei biblice. Nu poate fi atribuită unor cauze specifice. Uneori era o manifestare a *posesiunii demonice (de ex. Matei 9:32-35; 12:22). Zaharia a fost temporar mut şi surd (Luca 1:20, 22, 64) ca o pedeapsă divină din pricina necredinţei sale. Este mai mult ca sigur că omul surd din Marcu 7:32 nu a fost şi mut, chiar dacă termenul folosit este de „surdo-mut”.

Nebunia, tulburarea mintală. Sunt folosite mai multe cuvinte, toate nespecifice. Cele mai importante sunt:

Ebr.holela, holelut, „prostie”, „nebunie” sau „lăudăroşenie” (Eclesiastul 1:17; 2:12; 7:25; 9:3; 10:13).

Ebr.sigga’on, „nebunie”, „eroare”, rătăcirea minţii care este o pedeapsă de la Dumnezeu (Deuteronom 28:28; Zaharia 12:4).

Gr.anoia „lipsă de judecată”, ceea ce duce la nebunie (2 Timotei 3:9) sau la turbare (Luca 6:11). În nici unul din cazurile de mai sus nu este vorba de o boală mintală ci mai degrabă de un comportament dezechilibrat.

Gr.paraphronia, „nebunie” (Cornilescu: „ieşire din minţi”, n.tr.) (2 Corinteni 11:23; 2 Petru 2:16).

Gr.mania (Faptele Apostolilor 26:25). Pavel a spus că el nu avea (lit.) mania după ce Festus l-a acuzat că învăţătura sa cea multă îl face să dea în nebunie (mainomai) (cf. Ioan 10:20).

Episoadele ce se repetă în nebunia lui *Saul şi singurul atac grav suferit de *Nebucadneţar sunt descrise în unele detalii. Saul (1 Samuel, în diferite părţi ale cărţii) a fost un om dotat dar în unele privinţe neadecvat, de ex. el a fost la discreţia opiniilor altora; a fost supus unor depresiuni repetate; şi, mai târziu, a început să aibe idei paranoice şi sa fie iritabil, caracteristici ale depresiunii pacienţilor în vârstă, deşi tendinţele de-a comite omucidere pe care le-a avut nu sunt obişnuite în asemenea cazuri. Sinuciderea sa nu este importantă din punct de vedere medical, ea pare mai mult urmarea înfrângerii unui războinic decât a depresiunilor unui nevrozat. Nebucadneţar, activ şi irascibil, a avut o personalitate caracterizată printr-o formă uşoară de nebunie adică o capacitate înnăscută de-a dezvolta o psihoză maniacă depresivă. Boala sa (Daniel 4:28-37) a fost de lungă durată şi probabil că s-a dezlănţuit în jurul vârstei de 50 de ani. Cu toate că a rămas conştient nu a mai fost capabil să guverneze. Nu există dovezi ele unor tulburări organice. Sunt prezente unele pervertiri ale poftei de mâncare. În final, el şi-a revenit complet din boală (v. 36), şi ea ar putea fi descrisă ca fiind o complicaţie melancolică.

Orbirea. În ebr. iwwer, „închis” sau „contractat” şi cuvintele înrudite ‘iwwaron, ‘awweret şisanwerim, „orbire”; gr. typhlos. Orbirea era obişnuită în tot Orientul Mijlociu în timpurile biblice. Ea se datora probabil câtorva boli. Conjuntivita granuloasă era foarte comună în acele vremuri după cum este şi azi în anumite regiuni, cauzând orbirea infantilă. Mamele care sufereau de gonoree infectau la naştere propriul copil care ducea la orbirea acestuia. Orbirea era privită ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, aşa cum indică Deuteronom 28:28-29 (care descrie şi pateticul mers pe bâjbâite al orbului precum şi predispoziţia lui de-a fi jefuit).

Există într-o ocazie fascinantă o minune dublă sau în două etape în care Isus a vindecat un orb în Betsaida, un oraş dintre Neamuri (Marcu 8:22-25). În prima minune, Isus l-a scos pe orb din localitate, i-a aplicat salivă pe ochi după care a fost în stare „să vadă”. Cu toate acestea, probabil pentru că nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată, mintea sa n-a putut interpreta imaginile pe care le vedea (v. 24). „Oamenii” arătau „ca nişte copaci”; acest fenomen este binecunoscut la cei care n-au văzut niciodată şi a căror vedere a fost restabilită în urma unor operaţii de transplant de cornee sau de cataractă – vezi un articol fascinant de R. E. D. Clark intitulat „Men as trees walking” (FT 93, 1963, pp. 88 şi urm.) în care subiectul este analizat în profunzime. De aceea, Isus a făcut o nouă minune. Din nou El a făcut un simplu gest, o atingere şi omul a început să vadă „toate lucrurile desluşit” (v. 25). Dacă omul ar fi fost învăţat anterior să vadă, al doilea miracol n-ar fi fost necesar (vezi Matei 9:27-31; 12:22; 20:29-34; 21:14). Este posibil ca semnul folosit pentru fiecare din minuni, ca un ajutor al credinţei sale, să fi fost cu atât mai necesar pentru el întrucât era dintre Neamuri, vezi secţiunea V., mai jos.

Paralizia. Termenii gr. pentru paralitic, paralytikos (de ex. Matei 4:24; 9:2; Marcu 2:3) şi a fi paralizat, paralyomai (de ex. Luca 5:18, 24; Faptele Apostolilor 8:7; 9:33), sunt termeni medicali similari, nespecifici. Unele tipuri de paralizie din vremurile biblice nu erau fatale deoarece pacientul supravieţuia mulţi ani în ciuda paraliziei sale. Tânărul slujitor al centurionului roman (Matei 8:6) era paralizat şi „se chinuia cumplit”. Aceasta poate fi descrierea unei îngrozitoare paralizii respiratorii care apare uneori în unele cazuri de poliomielită.

Rect prolapsat. Ioram împăratul lui Iuda (2 Cronici 21:15, 18-19) a fost lovit „cu o boală de măruntaie care era fără leac”. După 2 ani „i-au ieşit lui Ioram măruntaiele” şi acesta a „murit în dureri grele” (tahalu’im – un substantiv la plural care nu a mai fost tradus astfel în nici un alt loc în VSR; este tradus „boli mortale” în Ieremia 16:4 (Cornilescu: „boală rea” şi cu „boli” în Psalmul 103:3. Aceasta a fost aproape sigur o dizenterie cronică, boală care, atunci când se agravează şi se prelungeşte, ocazional se complică printr-un prolaps al rectului ori a unui segment din intestinul gros, producând obstrucţii intestinale. Aceasta a fost probabil cauza morţii sale atât de dureroase.

Scabia. Bolile de piele sunt destul de răspândite în Orient, şi adesea este dificilă atât identificarea precisă a celor menţionate în Scriptură cât şi mai ales efectuarea unei distincţii între ele. „Scabia”, de ex. este numită cu patru cuvinte în ebr.

garab. Deuteronom 28:27 („scorbut”, VA, Levitic 21:20; 22:22 LXXpsora; Vulg. scabia). Inclusă între blestemele care-l vor lovi pe cel neascultător, aceasta evident nu era un scorbut adevărat, ci o boală cronică care forma o crustă groasă pe capul victimei şi care uneori se întindea pe întregul corp. Era privită ca incurabilă.

yallepet, „râios” (LXXleichen). Una din nenorocirile care-l împiedica pe cineva să intre în slujba de preot (Levitic 21:20) şi care făcea ca animalele să nu fie bune pentru jertfe (Levitic 22:22), ea poate fi o altă formă a celei menţionate mai sus la 1.

sappahat(„pată”), Levitic 13:2; 14:56.

mispahat, Levitic 13:6-8. O formă verbală derivată dinsippah, este folosită în Isaia 3:17, „lovit cu râie” (Cornilescu şi Galaction traduc prin: „va pleşuvi capul…”, deşi sensul este pleşuvie din pricina pecinginei. n.tr.).

Slăbirea. În ebr. sahepet, „a slăbi, a se ofili”. Cuvântul apare în Levitic 26:16; Deuteronom 28:22. În nici unul din cazuri nu este clară semnificaţia lui. Poate însemna tuberculoză, cancer ori o altă pleiadă de boli care duc la slăbirea bolnavului. În timp ce copiii lui Israel erau în Egipt, tuberculoza era destul de răspândită (D. Morse ş.a., Tuberculosis in Ancient Egipt). (Traducerea Cornilescu foloseşte termenul de „lingoare” care înseamnă febră tifoidă, n.tr.).

Sterilitatea. Pentru o soţie faptul de a nu putea avea copii a fost întotdeauna privit în Orient, nu numai ceva regretabil, dar şi ca un reproş care putea duce la divorţ. Aceasta este cauza râsului deznădăjduit al Sarei (Geneza 18:12), a rugăciunii fără cuvinte a Anei (1 Samuel 1:10 ş.urm.), a alternativei pasionate a Rahelei care dorea mai degrabă moartea decât să nu aibă copii (Geneza 30:1), a strigătului Elisabetei ca Dumnezeu să-i ia ocara (Luca 1:25). Grozăvia judecăţii care va veni peste Ierusalim este subliniată prin afirmaţia incredibilă „Ferice de cele sterpe…” (Luca 23:29). Se credea că darul de a avea copii ori împiedicarea naşterii lor indica binecuvântarea sau blestemul lui Dumnezeu (Exod 23:26; Deuteronom 7:14), după cum erau privite fertilitatea sau uscăciunea pământului (Psalmul 107:33-34).

Surzenia. În ebr. heres, „tăcut”, gr. kaphos. „surd, tare de urechi”. Israeliţii trebuiau să fie buni cu surzii (Levitic 19:14). Isaia a prorocit că surzii vor fi făcuţi să audă (29:18; 35:5; 42:18), prorocie care a fost împlinită de Isus (Matei 11:5; Marcu 7:37).

Un om pe care l-a vindecat Isus era surd şi „vorbea anevoie” (mogilalos, „vorbind cu dificultate”, Marcu 7:32) probabil din pricina surzeniei (cu toate că aceasta poate să se datoreze unui defect mecanic separat de surzenia sa). Este semnificativ că surzenia sa a fost vindecată întâi. Unii consideră că omul era surdo-mut, dar termenul grecesc nu sugerează aceasta. Este mult mai probabil ca el să fi putut scoate sunete, dar din cauza că nu le auzea (nici cuvintele altora), el nu şi-a putut forma o vorbire normală. Zaharia a fost temporar surdo-mut (Luca 1:20, 20, 64). (*Ureche).

Umflături. Vezi Tumori, mai jos.

III. Tratamentul bolilor

Metodele terapeutice din Biblie sunt cele ale vremurilor descrise şi ele sunt prezentate în termeni generali, de ex Proverbe 17:22; Ieremia 46:11. Aplicaţiile locale erau frecvent recomandate pentru răni (Isaia 1:6; Ieremia 8:22; 51:8), iar „o turtă de smochine” a fost recomandată de Isaia pentru abcesul lui Ezechia (Isaia 38:21). Samariteanul milostiv a folosit vin şi ulei ca tratament local (Luca 10:34). Cu toate acestea, un astfel de tratament este adesea lipsit de eficacitate, ca în cazul femeii cu scurgerea de sânge (Marcu 5:26), sau afecţiunile cronice par a fi incurabile ca şi cazul în care se găsea Mefiboşet (2 Samuel 4:4). În Deuteronom 28:27 există o notă de disperare asupra unor boli. Nu este surprinzător că tratamentul este uneori legat de superstiţii, aşa cum este încercarea Rahelei şi a Leei de-a folosi mandragorele pentru sporirea dorinţelor sexuale în infertilitate (Geneza 30:14-16). Vinul este menţionat de două ori ca medicament şi stimulent (Proverbe 31:6; 1 Timotei 5:23).

Cuvântul de medic este rareori folosit, dar el implică mai mult semificaţia de „doctor” (ebr.rapa’, de ex.Exod 15:26; Ieremia 8:22; gr. iatros, Marcu 5:26; Luca 8:43). Asa este condamnat că a „întrebat de doctori” (2 Cronici 16:12), dar aceştia par mai mult să fi fost vrăjitori, implicaţi în magie şi lipsiţi de valoare şi care nu meritau numele de doctor. Motivul condamnării este că el „n-a căutat pe Domnul”. Iov şi-a condamnat mângâietorii ca fiind „doctori de nimic” adică buni la nimic (Iov 13:4). În NT doctorii menţionaţi de două ori proverbial de către Cristos (Luca 4:23; 5:31). Sunt menţionaţi în legătură cu femeia cu scurgerea de sânge (Luca 8:43). Luca este prezentat de Pavel ca fiind „doctorul prea iubit” (Coloseni 4:14).

Religia iudaică s-a deosebit de oricare altă religie păgână prin faptul că nu există nici o confuzie între oficiul de preot şi cel de doctor. Pronunţarea diagnosticului sau eliberarea de lepră este o excepţie (Levitic 13:9-17; Luca 17:14). Prorocii erau consultaţi asupra prognozelor (vezi, de ex. 1 Împăraţi 14:1-13; 2 Împăraţi 1:1-4; 8:9; Isaia 38:1,21). O formă primitivă de fixare a oaselor în urma unei fracturi este menţionată în Ezechiel 30:21. Este remarcabil că practicile medicale s-au schimbat atât de puţin în esenţa lor de-a lungul secolelor în care sunt decrise evenimentele biblice, încât este posibil să vorbim de întreaga perioadă ca despre una relativ delimitată, în care nu prea am putea găsi elemente pe care să le denumim ştiinţifice.

IV. Posesiunea demonică

Fenomenul singular al *posesiunii demonice, rar întâlnit odată cu încheierea vremii apostolice, este cu certitudine un fenomen sui generis. Este consemnat mai des în timpul lui Isus Cristos decât oricare în alte vremuri. (Referinţa la Saul – „un duh rău care venea de la Domnul”, şi „îl muncea” (1 Samuel 16:14-15 – ar trebui probabil privită mai curând ca o afirmaţie cu privire la tulburarea lui mintală decât o explicaţie teologică a originii sale). Se pare că Satana a fost deosebit de activ în acele vremuri, pentru a contracara efectul *minunilor lui Cristos şi ale apostolilor Săi. Posesiunea demonică a fost reală şi nu poate fi „explicată” simplist, cum este interpretată uneori în prezent de către unele persoane ignorante (dar sincere) ca fiind pur fizică sau mintală. Isus Însuşi a dat acest diagnostic şi l-a acceptat când a fost făcut de alţii. El n-a fost niciodată amăgit de erorile contemporane.

Cei care erau „posedaţi de demoni” (gr. daimonizomenos = „demonizat’) puteau fi folosiţi ca „purtători de cuvânt” ai spiritului care-i poseda; fenomen care era adesea însoţit de manifestări fizice cum ar fi muţenia (Matei 9:32), orbirea (Matei 12:22), epilepsia (Luca 9:37-43) sau tulburarea mintală (Marcu 5:1-20). În special, erau capabili să recunoască divinitatea lui Isus şi ştiau că sunt supuşi autorităţii Sale. Cu toate acestea, posesiunea demonică categoric nu este sinonimă nici cu epilepsia şi nici cu tulburarea mintală în general, şi se face o distincţie clară între acetea de către cercetătorii evangheliilor sinoptice şi în Faptele Apostolilor (5:6) Ucenicii au primit porunca de la Isus „să vindece (therapeuo) bolnavii” dar să „alunge” (ekballo) demonii şi duhurile rele (Matei 10:1, 8). Luca (9:37-43) descrie cum Isus a „certat” (epitimao) duhul rău şi a „vindecat” (iaomai) pe băiat, sugerând că prezenţa unui duh rău (care a fost certat) era asociată însă distinctă de boala psihică – probabil epilepsie – de care a fost „vindecat”.

Se disting diferite grade de posedare aşa cum este cazul unei fete (Matei 15:22) care era „muncită rău de un drac” (kakos daimonizetai). Nu există nici o deosebire semnificativă între omul „stăpânit de un duh necurat” (Marcu 5:2), „îndrăcit” (daimonizomenos) (Marcu 5:15-16) sau „care fusese îndrăcit” (v. 8) aşa cum este descris acelaşi om în termeni variaţi. Cele mai autentice cazuri moderne de posesiuni demonice sunt cele descrise de misionarii din China începând din 1850 încoace. Nu există nici un motiv întemeiat de a pune la îndoială punctul de vedere biblic asupra „posesiunii” de către un spirit rău a trupului şi personalităţii cuiva. Pentru exemple din zilele noastre, vezi D. Basham, Deliver us from evil, 1972.

  Sănătate, boli şi vindecare (continuare)

V. Minuni şi vindecări

Vindecarea – semnificaţia ei

Vindecare înseamnă restaurarea deplină a sănătăţii cuiva care a fost bolnav – în trup sau minte (sau în amândouă). Aceasta include recuperarea care rezultă dintr-un tratament medical şi scăparea de boală. Ea include şi îmbunătăţirea felului în care pacientul îşi priveşte propria sa stare chiar dacă nici o ameliorare fizică nu este posibilă, şi chiar o corectare a concepţiei greşite pe care o are pacientul despre natura bolii sale. În tulburările psihice termenul este folosit pentru a descrie o îmbunătăţire a stării minţii omului. Este important să ne dăm seama de multiplele faţete ale acestui cuvânt, deoarece minunile biblice ale vindecărilor (în afară de posesiunile demonice) prezintă vindecarea în semnificaţia ei medicală primară acea de restaurare a situaţiei normale în cazul unor boli de natură organică. Orice caz care se pretinde o vindecare miraculoasă prezentă trebuie să demonstreze comparabilitatea cu cazurile proeminente de vindecări de tulburări organice. Schimbările în starea spirituală, o acceptare ameliorată a unei afecţiuni organic incurabile sau dispariţia spontană a bolii, toate acestea se petrec mereu, dar nu fac parte din domeniul miracolului, în sensul strict teologic. Au existat, desigur, vindecări naturale din boli, la fel cum au existat minuni, menţionate în Biblie, şi de fapt, probabil cele mai multe vindecări, lăsându-le la o parte pe cele miraculoase, au fost naturale deoarece tratamentele din vechime erau aproape complet lipsite de orice eficacitate.

Vindecarea – autorul ei

Dumnezeu este Cel care ne vindecă toate bolile noastre (Psalmul 103:3; Faptele Apostolilor 3:12-16). Chiar şi azi când tehnicile medicale şi chirurgicale sunt atât. de dezvoltate, Dumnezeu este vindecătorul, folosindu-Se de oameni (cu sau fără calificare) pentru a face munca aceasta pentru El în aceeaşi manieră prin care El foloseşte autorităţile de guvemământ pentru a menţine ordinea şi pentru a face dreptate în lume (Romani 13:1-5).

Vindecarea – folosirea mijloacelor

Chiar şi în timpurile biblice, când existau doar câteva tratamente ale bolilor (vezi III., mai sus), oamenii erau încurajaţi să folosească mijloacele disponibile, atât în VT (de ex. turte de smochine pentru abcesul lui Ezechia, Isaia 38:21) cât şi în vremea NT (sfatul lui Pavel dat lui Timotei, 1 Timotei 5:23). Adevărata credinţă în Dumnezeu va folosi bucuroasă şi cu recunoştinţă metodele disponibile, cum sunt medicamentele, transfuziile de sânge sau operaţiile chirurgicale pentru a preveni moartea, aşa cum folosim vestele de salvare pentru a preveni înecul.

Vindecarea prin credinţă

Se folosesc în prezent diferiţi termeni pentru a descrie vindecarea care are loc fără folosirea altor mijloace ci ca un răspuns la credinţa omului. Deoarece toate vindecările adevărate vin de la Dumnezeu nu ne ajută prea mult să numim această vindecare „vindecare divină” pentru a o distinge de celelalte. Vindecarea „spirituală” sugerează mai mult restaurarea sănătăţii spiritului decât a trupului şi mai mult, poate produce confuzii cu lucrările spiritelor care, în numele diavolului, pot produce vindecări contrafăcute. Vindecarea prin credinţă este un termen folositor atâta timp cât obiectul credinţei este clar.

Vindecări miraculoase

O *minune constă în esenţă într-o „interpunere izbitoare a puterii divine prin care cursul obişnuit al naturii este anulat, suspendat sau modificat” (Chambers’s Encydopedia, „Miracle”). În ceea ce priveşte vindecările miraculoase din Scriptură, componenta esenţială este că vindecarea este instantanee (incidentul consemnat în Marcu 8:22-26 fiind o excepţie), completă şi permanentă, şi de obicei fără folosirea mijloacelor de vindecare (saliva din Marcu 7:33; 8:23; Ioan 9:6 este o excepţie; cf. Marcu 5:27-29; Faptele Apostolilor 5:15; 19:12). Minunile divine ale vindecărilor nu prezintă reveniri ale bolii, ceea ce caracterizează falsele minuni, cu excepţia, desigur, a cazurilor când morţii au fost înviaţi din morţi şi care mai devreme sau mai târziu au murit din nou (de ex. fiica lui Iair, Marcu 5:21-24, 35-43; fiul văduvei din Nain, Luca 7:11-15; Lazăr în Ioan 11:1-44, etc.).

Scopul vindecărilor miraculoase. Ca şi celelalte minuni din Scripturi ele au fost semne şi pilde dramatizate care au avut ca scop să înveţe o lecţie dublă.

În primul rând aveau rolul să autentifice cuvântul persoanei care le săvârşea (de ex. Exod 7:9; Luca 5:20-24; Ioan 7:19-22; 10:37-38; Faptele Apostolilor 2:22) şi apoi să ilustreze acest cuvânt. Astfel s-a petrecut cu trupul paraliticului din Luca 5:18-26, el a fost o dovadă şi o imagine a ceea ce se petrecea în sufletul său. Este de aceea important să vedem că scopul vindecărilor miraculoase a fost unul teologic şi nu unul medical. Dacă la începutul lucrării lui Isus al Bisericii primare şi a primilor creştini, minunile au fost multe, ele au devenit din ce în ce mai puţine în măsura în care lecţiile esenţiale au fost învăţate. Mulţi bolnavi zăceau în jurul scăldătoarei Betezda (Ioan 5:3), dar Isus a vindecat doar unul din ei pentru că unul era suficient pentru ca mulţimea să înveţe o lecţie spirituală. Dacă scopul lui Cristos ar fi fost să vindece bolnavii, El i-ar fi vindecat pe toţi.

Aşadar o vindecare miraculoasă n-ar trebui aşteptată azi numai când din punct de vedere medical ea este o necesitate ci mai degrabă acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu şi slujitorul Lui are nevoie de autentificare şi de ilustrare şi unde asemenea dovezi nu se găsesc deja în Biblie. Domeniul marginal al unei zone recent evanghelizate din câmpul de misiune pare să fie locul celor mai multe vindecări miraculoase care au loc azi, locul în care ele se pot dovedi ştiinţific cel mai puţin. (Dar biserica în general este într-un proces de restaurare a lucrării de vindecare ca parte integrantă a Evangheliei depline, unde au loc uneori vindecări instantanee, dar cel mai des vindecări treptate, vezi J. C. Peddie, The Forgotten Talent, 1961; G. Bennet, The Heart of Healing, 1971; F. MacNutt, Healing, 1974; The Power to Heal, 1977, – N.H.)

Vindecările miraculoase din Vechiul Testament. Chiar dacă s-au folosit şi mijloace medicale, vindecarea din VT este în general atribuită intervenţiei lui Dumnezeu, de ex. însănătoşirea lui Moise (Exod 4:24-26) dintr-o boală asociată cu neascultarea sa în legătură cu tăierea împrejur a fiului său, capătă în întregime o semnificaţie spirituală. Vindecarea de lepră a Mariei (Numeri 12: l-15) şi a lui Naaman sirianul, prin Elisei (2 Împăraţi 5:8-14), apar miraculoase. Vindecarea paraliziei mâinii lui Ieroboam (1 Împăraţi 13:4-6) şi învierea din morţi a fiului văduvei din Sarepta de către Ilie (1 Împăraţi 17:17-24) şi a fiului femeii sunamite de către Elisei (2 Împăraţi 4:1-37) sunt în mod clar miraculoase. Boala copilului a fost atribuită insolaţiei; dar putea fi la fel de bine o encefalită fulminantă sau o hemoragie cerebrală. (Evreii erau conştienţi de efectele soarelui, vezi Psalmul 121:6, şi un caz de insolaţie este raportat în scrierea apocrifă Iudita 8:2-3). Vindecarea israeliţilor de muşcăturile şerpilor atunci când au privit la şarpele de aramă este de asemenea miraculoasă, deşi nici un individ nu este menţionat în particular (Numeri 21:6-9). Salvarea israeliţilor de ultima urgie ce a lovit Egiptul este un exemplu curios a ceea ce se poate numi „un miracol profilactic”, pentru că în ceea ce-i priveşte pentru ei boala a fost mai curând prevenită decât tratată miraculos. Vindecarea lui Ezechia (2 Împăraţi 20:1-11) a fost probabil naturală, deşi îi este atribuită lui Dumnezeu direct (v. 8) şi este însoţită de o minune în natură (v. 9-11); boala fiind probabil un abces grav.

Vindecarea miraculoasă, incusiv învierea din morţi, este neobişnuită în VT, şi cele câteva cazuri par să se concentreze în două perioade critice, cele ale Exodului şi a lucrării prorocilor Ilie şi Elisei. Vezi Exodul 7:10-12 pentru minunile din natură făcute prin Moise şi Aaron. Minunile făcute de vrăjitorii egipteni (Exod 7:11, 22; 8:7) au imitat primele trei minuni făcute de Moise şi Aaron (chiar dacă prin a doua şi a treia nu au făcut decât să adauge la suferinţele propriului lor popor), dar ei n-au mai fost în stare să contrafacă puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în urgiile care au urmat (8:18). Astfel minunile săvârşite prin Moise şi-au atins scopul (7:9) autentificându-i cuvântul şi în final ducând la eliberarea copiilor lui Israel.

Vindecările miraculoase din evanghelii. Vindecările miraculoase făcute de Domnul nostru sunt raportate de cercetătorii evangheliilor sinoptice ca fiind făcute unor grupuri (de ex. Luca 4:40-41) şi, în detaliu mai mare în cazuri individuale. *Posesiunile demonice sunt distinctiv deosebite de alte forme de boli (de ex. Marcu 1:32-34), undekakos echon este deosebit de daimonizomenos). Oamenii veneu la Isus în număr mare (Matei 4:23-24) şi erau vindecaţi (Luca 4:40). Fără îndoilală au fost cazuri de boli psihice la fel ca şi boli fizice, iar într-o anumită ocazie Domnul a vindecat o parte tăiată din trupul omenesc (Luca 22:50-51). În acelaşi timp aceste cazuri reprezintă numai o mică fracţiune din numărul celor bolnavi din ţară în vremea aceea.

În naraţiunea combinată a celor patru evanghelii citim peste douăzeci de istorisiri de vindecări în grupuri sau a unor indivizi. Unii au fost vindecaţi de la distanţă, alţii cu un cuvânt şi fără nici un contact fizic, alţii prin contact fizic, alţii atât prin contact fizic precum şi cu „mijloace”, de ex. folosirea noroiului făcut din scuipat şi praful drumului, ceea ce se considera a fi un bun remediu împotriva orbirii în timpul acela (Marcu 8:23; Ioan 9:6) şi surzeniei (Marcu 7:32-35). Probabil că aceasta s-a făcut pentru a contribui la sporirea credinţei bolnavului, sau pentru a demonstra că Dumnezeu nu exclude folosirea mijloacelor de vindecare, sau pentru ambele motive. Într-o anumită împrejurare Isus a făcut două minuni succesive pentru acelaşi om – vezi Orbirea, mai sus.

Evanghelia după Luca este singura care ne relatează pilda samariteanului milostiv. Ea conţine relatările altor cinci vindecări făcute de Isus, vindecări care nu sunt consemnate în celelalte evanghelii. Acestea sunt învierea fiului văduvei din Nain (7:11-16), vindecarea unei femei gârbove (13:11-16), omul bolnav de dropică (hidrofizie) (14:1-4), cei zece leproşi (17:12-19) şi vindecarea urechii lui Malhu (22:51). Se dau mai multe detalii ale acestor cazuri şi scriitorul preferă cuvântul mult mai specific pentru vindecare, iaomai, decât pe cele cu un sens mai general.

Cel de-al patrulea evanghelist, spre deosebire de scriitorii evangheliilor sinoptice, nu se referă niciodată la vindecările făcute de Isus unor grupuri mai mari de oameni, şi nici la posesiunile demonice (deşi există referinţe la demoni iar cuvântul daimonizomenos este folosit în Ioan 10:21). Pe lângă învierea lui Lazăr din morţi ni se dau numai alte trei cazuri. Este vorba de vindecarea fiului unui nobil care se afla în febră deosebit de mare (4:46-54) a omului paralizat de 38 de ani (5:1-16), şi a orbului din naştere (9:1-14). Aceste vindecări miraculoase din Evanghelia după Ioan nu sunt numai lucrări măreţe (dynameis) dar sunt şi semne (semeia). Ele demonstrează că miracolele vindecărilor lui Isus au o semnificaţie nu numai individuală, locală, ci şi una generală, eternă şi de asemenea una spirituală. De exemplu, în cazul orbului din naştere se subliniază că boala cuiva nu se datorează în exclusivitate păcatului individului.

Vindecările miraculoase din vremea apoostolică. Deşi s-ar putea, probabil, respinge promisiunea puterii de vindecare din Marcu 16:18 ea nefăcând parte din textul original, Cristos i-a împuternicit pe cei doisprezece (Matei 10:1) şi pe cei şaptezeci (Luca 10:9). Cei doisprezece au fost împuterniciţi pe viaţă, în timp ce misiunea celor şaptezeci a încetat o dată cu întoarcerea lor (Luca 10:17-20). În Faptele Apostolilor sunt menţionate câteva cazuri de vindecări miraculoase ale unor indivizi care au acelaşi caracter ca şi cele săvârşite de Cristos. Slăbănogul din Ierusalim (3:1-11) şi cel din Listra (14:8-10), paraliticul (9:33-34) şi tatăl lui Publius care suferea de dizenterie sunt cazuri individuale, cu toate că există câteva relatări despre vindecări în grup, inclusiv cel din 5:15-16 şi cazul unic al folosirii batistelor luate de la Pavel (19:11-12). Două persoane au fost înviate din morţi (Dorca, 9:36-41, şi Eutih, 20:9 ş.urm.), duhurile rele au fost alungate în două ocazii (5:16 şi 16:16-18). Autorul face distincţie între posesiunile demonice şi alte boli (5:16).

Se menţionează cazuri de boli între creştinii din vremea apostolilor. Faptul acesta arată că trimiterea apostolică de a vindeca nu putea fi folosită indiscriminatoriu pentru ca ei şi prietenii lor să nu se îmbolnăvească. Timotei se plânge de o gastrită (1 Timotei 5:23). Trofim era prea bolnav ca să-l însoţească pe Pavel când acesta părăseşte Miletul (2 Timotei 4:20). Epafrodit era bolnav grav (Filipeni 2:30) şi însănătoşirea sa a fost atribuită milei lui Dumnezeu (Filipeni 2:27). Cel mai enigmatic caz dintre toate este „ţepuşul din carne” al lui Pavel (skolops te sarki) care a fost identificat foarte variat (cel mai des ca o boală cronică de ochi), dar puţini reuşesc să convingă şi de fapt nimeni nu poate să aducă dovezi concludente. Semnificaţia sa spirituală este pe departe mai importantă decât diagnosticarea. Pavel ne dă trei motive (2 Corinteni 12:7-10) să-l împiedice să se îngâmfe (v. 7), să-l facă în stare să fie puternic spiritual (v. 9) şi ca o slujire personală lui Cristos (v. 10, „pentru Cristos”). Există poate mai multă asemănare între „ţepuşul” lui şi scrântirea încheieturii coapsei lui Iacov, decât s-a realizat până acum (Geneza 32:24-32).

Pasajul clasic despre rugăciunea pentru cei bolnavi (Iacov 5:13-20) a suferit din cauza a două interpretări eronate: că în el găsim autoritatea instituirii ungerii cu untdelemn a celor aflaţi în situaţii extreme, şi că ea ar conţine promisiunea că toţi bolnavii pentru care ne vom ruga cu credinţă se vor însănătoşi. Untdelemnul probabil că se folosea în acelaşi fel încare Isus a folosit noroiul făcut din praful drumului, pentru a întări credinţa omului, iar în unele cazuri poate să fi fost folosit ca medicament. Ori uleiul putea fi folosit ca simbol al separării bolii de pacient şi de a fi pusă asupra lui Cristos (cf. Matei 8:17), după modelul folosit în cazul împăraţilor, etc. fiind *unşi pentru a fi separaţi de ceilalţi în vederea slujbei. Pentru o întreagă discutare a chestiunii, vezi comentariul lui R. V. G. Tasker asupra epistolei lui Iacov (TNTC). Punctele esenţiale provin din perspectiva spirituală a pasajului (de ex. problema Îi este încredinţată lui Dumnezeu), suferinţa individului devine preocuparea bisericii, şi ceea ce se spune nu exclude şi nici nu condamnă folosirea de către doctori a mijloacelor normale disponibile într-un anumit timp sau loc. Ideea centrală a pasajului are de-a face cu puterea rugăciunii.

Vindecările miraculoase după perioada apostolică. Acestea sunt strict în afara scopului acestui articol, dar este relevant faptul că anumite texte sunt citate în favoarea posibilităţii, şi chiar mai mult, a vindecărilor miraculoase săvârşite prin creştini în zilele noastre (cf. Iacov 14:12, mai sus). Totuşi, trebuie procedat cu multă precauţie în a pune semnul egalităţii între poruncile date de Domnul Isus apostolilor şi cele pe care le-a dat în general tuturor creştinilor de azi. Asemenea puncte de vedere se situează în afara vederii generale că minunile sunt instrumente şi însoţitoare ale revelaţiei. Trebuie exersată o mare grijă în evitarea magiei într-o căutare după minuni. Minunile eclesiastice din timpul părinţilor bisericeşti, adesea atribuite postum, uneori devin absurde. S-a demonstrat că pasajele citate frecvent din Irenaeus, Tertullian şi Iustin Martirul, menite să spijine ideea că vindecările miraculoase au continuat şi în secolul al 3-lea, nu sprijină de fapt această interpretare. Vindecările revendicate din vremurile post-apostolice ar trebui de aceea tratate cu deosebit de mare prudenţă. Dar această prudenţă nu trebuie confundată cu necredinţa şi scepticismul materialist modern. Vezi, de asemenea mai sus, 1.Scopul vindecărilor miraculoase.

VI. Punctul de vedere biblic asupra bolii

Subiectul suferinţei şi al bolii, în Biblie, este strâns legat de chestiunea naturii şi originii răului însuşi. Suferinţa este o experienţă umană, care are cauze diverse, şi este unul din rezultatele păcatului uman. În cazul suferinţei provocate de boală, legătura nu este întodeauna evidentă, deşi uneori boala este legată de păcat. Din relatarea căderii omului, în Geneza, este clar că în curând după aceea omul a cunoscut lipsa de siguranţă, frica şi durerea (Geneza 3:16, 17). Aici ‘issabon („întristare, necaz”) este mai bine redat prin „durere”, şi prin suferinţă psihică (Geneza 4:13). Conexiunea directă dintre păcat şi suferinţă devine dintr-o dată mult mai complexă, iar naţiunilor care ascultau de Dumnezeu li se promite scutirea de boli (Exod 15:25- 26; Levitic 26:14-16; Deuteronom 7:12-16 şi cap. 28, în special v. 22, 27, 58-61). Pe de altă parte urgia este una dintre cele trei judecări aspre asupra poporului lui Dumnezeu (Ieremia 24:10; 32:24; Ezechiel 14:21) şi a altor popoare, de ex. filistenii (1 Samuel 5:6) şi asirienii (2 Împăraţi 19:35). Există pasaje cum ar fi Psalmul 119:67, unde este implicat chiar păcătosul şi cazul vindecării slăbănogului (Ioan 5:1-16), unde este implicată probabil propria sa vină (v. 14). Păcatul lui David a avut repercursiuni asupra necazului altora (2 Samuel 24:15-17). În ansamblu, suferinţa omenească cauzată de boli sau de alţi factori reprezintă efectul produs de răul spiritual al societăţii umane asupra individului, societate din care el constituie o parte integrantă. În Iov 1 se vede câte ceva din activitatea Satanei. Acest lucru este clar şi din Faptele Apostolilor 10:38 unde se vorbeşte despre cei bolnavi ca fiind „apăsaţi de diavolul” şi din pilda sugestivă a grâului şi neghinei („Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta”, Matei 13:28). Domnul Isus Însuşi a vorbit despre „femeia aceasta… pe care Satana o ţinea legată…” (Luca 13:16).

Totuşi Dumnezeu nu asistă pasiv la ceea ce se înttmplă. Suferinţa este aplicată uneori ca o pedeapsă. Aceasta poate să aibă loc la scară naţională. Sau poate fi aplicată individual, ca şi în cazul lui Moise (Exod 4:24), Maria (Numeri 12:10), Ozia (2 Cronici 26:16- 21), Ieroboam (2 Cronici 13:20), Ghehazi (2 Împăraţi 5:25-27), Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5:5,10), Irod (Faptele Apostolilor 12:21-23) şi Elima (Faptele Apostolilor 13:11). Mult mai multe detalii se dau când suferinţa este folosită constructiv (Evrei 12:6-11), ca şi în cazul lui Iacov, care după o rănire fizică reală a învăţat în mod miraculos să depindă de Dumnezeu şi s-a maturizat spiritual pentru a duce la împlinire misiunea dată prin numele nou de Israel (Geneza 32:24-32). Boala lui Ezechia a demonstrat credinţa lui în Dumnezeu şi intră probabil în această categorie (2 Împăraţi 20:1-7). Cartea lui Iov arată că problema reală este de fapt mai curând relaţia unui om cu Dumnezeu decât atitudinea lui faţă de propria sa suferinţă. Acesta este principalul argument care combate concepţia prezentată atât de abil de „mângâietorii lui Iov”, şi anume, că există o legătură indisolubilă între păcatul individului şi suferinţa sa. După înlăturarea teoriei care este numai parţial valabilă, conform căreia cauza existenţei suferinţei este cea disciplinară, se trece la imaginea sublimă a mângâierii, îndreptăţirii şi a binecuvântării lui Iov. Este important de realizat că imaginea biblică nu este doar un simplu *dualism. Suferinţa este prezentată mai curând în lumina eternităţii şi în relaţie cu un Dumnezeu care este suveran, care însă este şi îndurător în felul în care tratează lumea, datorită dragostei sale pentru oameni (2 Petru 3:9). Conştienţi de suferinţa şi durerea din jurul lor scritorii NT aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul când suferinţa nu va mai exista (Romani 8:18; Apocalipsa 21:4).

Concepţia aceasta este diferită de noţiunea grecească că trupul este ceva rău şi că spiritul este în mod inerent bun. Conceptele biblice despre tranzienţa şi nobleţea trupului se pot vedea cel mai bine în 2 Corinteni, în special în 5:1-10 (cf. 1 Corinteni 6:15). El este parte integrantă din complexul individului prin care se exprimă personalitatea sa.

VII. Igiena şi educaţia sanitară

Un domeniu în care medicina evreiască era mult mai bună decât cea a popoarelor contemporane s-a datorat codului sanitar remarcabil al israeliţilor din timpul lui Moise (de ex. Levitic 15). A. Rendle Short ne dă un excelent extras pe scurt al acestui cod (The Bible and Modern Medicine, pp. 37-46). Deşi ceea ce numim cod sunt detalii răspândite de fapt de-a lungul întregului Pentateuh. Evreii ca naţiune n-ar fi supravieţuit timpului petrecut în pustie şi nici multelor vicisitudini prin care au trecut, fără aceste „cod” sanitar. El se ocupă de igiena publică, aprovizionarea cu apă, gunoaiele şi dejecţiile umane, inspectarea şi alegerea alimentelor, şi controlul bolilor infecţioase. Cel mai interesant lucru în legătură cu acest cod este că el implică o cunoaştere pe care în împrejurările Exodului şi a rătăcirilor prin pustie evreii greu ar fi putut-o descoperi ei înşişi, de ex. interdicţia de a consuma carnea de porc şi a *animalelor care muriseră de moarte naturală, îngroparea sau arderea excrementelor, etc. şi natura contagioasă a unor boli. Arderea excrementelor (Exod 29:14) a fost o practică deosebit de înţeleaptă pentru un popor nomad, din moment ce nu exista timpul necesar ca balega animalelor să fertilizeze solul. Răspândirea bolilor a fost astfel împiedicată efectiv. Originea cuvântului „carantină” este de la practica evreilor de a separa pacienţii cu anumite boli 40 de zile de restul taberei (Levitic 12:1-4), regulă adoptată de către italieni în secolul 14-lea care au observat imunitatea evreilor la anumite epidemii. Într-o serie de privinţe punctul de vedere biblic asupra bolnavului, fi a sănătăţii în general, a influenţat practica medicinii moderne, şi este poate mult mai actual decât se realizează în general. Istorisirea samariteanului milostiv (Luca 10:30-37) prezintă idealul îngrijirii din care s-au inspirat întotdeauna medicii şi personalul medical şi exemplifică lepădarea de sine în îngrijirea celui suferind în timpul bolii şi în convalescenţă. Există mult mai multe în Biblie despre ceea ce s-ar putea numit „medicina familiei”, idealul căsniciei la evrei fiind unul dintre cele mai înalte.

BIBLIOGRAFIE

1. Barclay,The Gospel of Luke, 1958; G. Bennett,The Heart of Healing, 1971; M, Botting,Christian Healing in the Parish, 1976; S. G. Browne, Leprosy in the Bible, 1974; G. S. Cansdale,Animals of Bible Lands, 1070; R. E. D. Clark, „Men as Trees Walking”, FT 93, 1063, pp. 88-94; R. A. Cole, Mark, TNTC, 1961; A. Edersheim, Life and Times of Jesus the Messiah, 1907, Appendix 16; V. Edmunds and C. G. Scorer, Some Thoughts on Faith Healing, 1956; J. N. Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950; J.S. McEwen, SJT 7, 1954, p. 133-152 (minuni în vremurile patristice); F. MacNutt, Healing, 1974; idem, The Power to Heal, 1977; D. Morse ş.a., „Tuberculosis in Ancient Egypt”, American Review of Respiratory Diseases 90, 1964, p. 524-541; J. C. Peddie, The Forgotten Talent, 1961; A. Rendle Short, The Bible and Modern Medicine, 1953; J. R. W. Stott, Men with a Mesage, 1954; M. Sussman, „Diseases in the Bible and the Talmud” în Diseases in Antiquity, ed. D. Brothwell şi A. T. Seadison, 1067; R. V. G. Tasker, James, TNTC 1956; B. B. Warfield, Miracles: Yesterday and Today, 1965, (retipărită sub titlul Counterfeit Miracles, 1918); F. Graber, D. Müller, NIDNTT 2, p. 163-172; în legătură cu „ţepuşul din carne” al lui Pavel, vezi C. Brown, NIDNTT 1, p. 726 ş.urm.

D.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sanatate-boli-si-vindecare_5.html

Există Dumnezeu? De Marilyn Adamson

Există dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Vei găsi mai jos câteva motive clare şi sincere care ne fac să credem că există Dumnezeu.

De Marilyn Adamson

Nu-i aşa că ţi-ar plăcea ca măcar o dată să vină cineva la tine şi să îţi arate clar dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Fără nicio forţare din partea nimănui. Fără afirmaţii de genul: „Trebuie să crezi şi gata”. Ei bine, iată, încerc aici să îţi ofer câteva motive care sugerează existenţa lui Dumnezeu.

Dar mai înainte aş vrea să te gândeşti puţin… Când vine vorba de posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, Biblia spune că unii oameni au văzut suficiente dovezi, dar că aleg să înăbuşe adevărul despre Dumnezeu.¹ Pe de altă parte, acelora care vor să ştie dacă există Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi le spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi; dacă Mă veţi căuta cu tot dinadinsul, Mă voi lăsa găsit.”² Înainte de a analiza datele referitoare la existenţa lui Dumnezeu, răspunde-ţi la întrebarea: „Dacă Dumnezeu chiar există, aş vrea să-L cunosc?” Iată apoi câteva motive care ne pun pe gânduri…

1. Există Dumnezeu? Complexitatea planetei noastre ne indică existenţa unui Creator care nu doar a creat universul în care trăim, ci îl şi menţine în viaţă astăzi.

Ar putea fi date multe, poate nenumărate, exemple care reflectă „mâna” creatoare a lui Dumnezeu. Dar iată aici doar câteva:

Planeta noastră… Are dimensiuni perfecte. La suprafaţa Pământului există un strat subţire de gaze, în cea mai mare parte azot şi oxigen, strat care se înalţă doar cam 80 km deasupra suprafeţei planetei. Dacă Terra ar fi fost mai mică, ar fi fost imposibil să aibă atmosferă, cum este cazul planetei Mercur. Dacă ar fi fost mai mare, atmosfera sa ar conţine hidrogen liber, cum este pe Jupiter³. Din câte se ştie, Terra este singura planetă a cărei atmosferă este alcătuită dintr-un amestec de gaze perfect pentru a susţine viaţa vegetală, animală şi umană.

Terra se afla la distanţa perfectă de Soare. Gândeşte-te puţin la diferenţele de temperatură pe care le întâlnim aici; să zicem, în mare, de la -20 °C la +40 °C. Dacă Terra s-ar afla puţin mai departe de Soare, am îngheţa cu toţii. Dacă s-ar afla mai aproape de Soare, cât de puţin, am arde. Chiar şi o modificare neînsemnată a poziţiei Terrei faţă de Soare ar face imposibilă viaţa pe planeta noastră. Ei bine, Terra rămâne însă la această distanţă perfectă de Soare în timp ce se învârteşte în jurul Soarelui cu o viteză de aproape 100.000 de km/h. Totodată se roteşte şi în jurul propriei axe, făcând ca întreaga suprafaţă a planetei noastre să fie încălzită şi răcită cât este nevoie în fiecare zi.

Şi Luna, satelitul nostru, are mărimea perfectă… şi se află la o distanţă perfectă faţă de Terra, cu atracţia sa gravitaţională. Luna creează fluxul şi alte mişcări importante ale oceanelor – astfel încât apele oceanice să nu stagneze – şi în acelaşi timp împiedică vastele oceane să inunde uscatul⁴.

Apa… Deşi este incoloră, inodoră şi insipidă, totuşi nicio vietate nu poate supravieţui fără ea. Plantele, animalele şi oamenii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din apă (cam două treimi din trupul uman este apă). Vei vedea imediat de ce caracteristicile apei o fac să fie atât de propice vieţii.

Este o diferenţă de temperatură foarte mare între punctul de fierbere şi cel de îngheţ al apei. Apa ne îngăduie să trăim într-un mediu cu schimbări de temperatură, menţinându-ne în acelaşi timp organismul la o temperatură constantă de 37 °C.

Apa este un solvent universal. Această proprietate a sa face ca mii de substanţe chimice, minerale şi nutritive să poată fi transportate în tot trupul nostru şi în cele mai mici vase de sânge⁵.

În plus, apa este neutră din punct de vedere chimic. Fără să influenţeze componenţa substanţelor pe care le transportă, apa îngăduie ca medicamentele, alimentele şi mineralele să fie absorbite şi folosite de către organism.

Apa are o tensiune superficială deosebită. Aşa se face că apa din plante poate să curgă în sus, învingând forţa gravitaţiei, transportând apa şi substanţele hrănitoare până în vârful celor mai înalţi copaci.

Datorită faptului că apa îngheaţă de sus în jos şi pluteşte, peştii pot trăi chiar şi iarna.

Cam 97% din apa planetei se află în oceane. Dar aici, pe Terra, există un sistem care îndepărtează sarea din apa oceanică şi apoi o distribuie pe toată suprafaţa planetei. Prin procesul de evaporare, se înlătură sarea din apa oceanică şi se formează norii; aceştia sunt mişcaţi cu uşurinţă de către vânt, împrăştiind astfel apa pe deasupra Pământului, pentru hidratarea vegetaţiei, a animalelor şi a oamenilor. Acest sistem de furnizare a apei şi de purificare a ei, de reciclare şi refolosire, ajută la menţinerea vieţii pe planeta noastră⁶.

Creierul omenesc… Procesează simultan un volum impresionant de informaţii. Creierul tău primeşte informaţii referitoare la toate culorile şi obiectele pe care le vezi, la temperatura din jurul tău, la presiunea cu care apasă picioarele pe podea, la sunetele din jurul tău, la cât de uscată îţi e gura, chiar şi cum simţi tastatura la degete. Creierul înregistrează şi procesează toate emoţiile, gândurile şi amintirile. Totodată el urmăreşte încontinuu funcţiile trupului, cum ar fi ritmul în care respiri, mişcarea pleoapelor, senzaţia de foame şi mişcările muşchilor mâinilor.

Creierul uman procesează peste un milion de mesaje pe secundă⁷. Creierul analizează importanţa tuturor acestor informaţii, sortându-le pe cele relativ lipsite de însemnătate. Această funcţie de filtrare îţi îngăduie să te concentrezi şi să acţionezi cu eficienţă. Creierul funcţionează altfel decât celelalte organe. Se caracterizează prin inteligenţă, prin capacitatea de a raţiona, de a provoca sentimente, de a visa şi de a planifica, de a acţiona şi de a comunica cu ceilalţi oameni.

Ochiul omenesc… Poate deosebi între 7.000.000 de culori diferite. Focalizează automat imaginea şi poate urmări nu mai puţin de 1,5 milioane de mesaje simultan.⁸ Evoluţia se concentrează asupra mutaţiilor şi schimbărilor survenite la organismele existente. Cu toate acestea, evoluţia singură nu poate explica pe deplin apariţia ochiului sau a creierului, adică apariţia organismelor vii, dintr-o materie lipsită de viaţă.

2. Există Dumnezeu? Universul a început să existe la un moment dat. Ce anume i-a provocat apariţia?

Oamenii de ştiinţă sunt convinşi că universul a apărut în urma unei explozii uriaşe de energie şi lumină, căreia îi zicem acum „Big Bang”. Acesta a fost începutul a tot ce există. Începutul universului, al spaţiului, chiar şi al timpului.

Astrofizicianul Robert Jastrow, care se descrie drept agnostic, afirma: „În acea primă clipă a fost plantată sămânţa a tot ce s-a întâmplat în univers; toate stelele, toate planetele şi toate fiinţele vii au apărut în urma evenimentelor puse în mişcare în momentul exploziei cosmice… Atunci a apărut universul şi nu putem afla ce anume i-a provocat apariţia.”⁹

Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică, spunea că în momentul acelei explozii: „temperatura universului era în jur de o sută de mii de milioane (10¹¹) °C” şi că „universul era plin de lumină”.¹⁰

Universul n-a existat dintotdeauna. A avut un început. Dar ce i-a provocat apariţia? Oamenii de ştiinţă n-au nicio explicaţie pentru această explozie bruscă de lumină şi materie.

3. Există Dumnezeu? Universul funcţionează după nişte legi ale naturii imuabile. Oare de ce ?

Deşi viaţa pare în mare măsură nesigură, sunt atât de multe elemente pe care putem conta zi de zi: gravitaţia rămâne la fel, cafeaua fierbinte lăsată pe masă se răceşte, planeta se învârteşte tot în 24 de ore, iar viteza luminii nu se schimbă, nici pe Terra, nici în galaxiile îndepărtate.

Dar cum se face că putem identifica legi ale naturii care nu se schimbă niciodată? Cum se face că avem un univers aşa de sistematic, aşa de trainic?

„Cei mai renumiţi savanţi au fost şocaţi de această ciudăţenie. Nu există o necesitate logică pentru care universul să respecte legi, darămite o lege care să respecte regulile matematice. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi, deoarece recunosc că nu e obligatoriu ca universul să funcţioneze astfel. Ne putem închipui imediat un univers în care condiţiile se schimbă imprevizibil de la o clipă la alta, chiar şi un univers în care apar şi dispar elemente.”¹¹

Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru electrodinamica cuantică, spunea: „Nu ştim de ce natura are caracter matematic… Chiar faptul că există legi ale naturii este un soi de minune.”¹²

4. Există Dumnezeu? Codul ADN influenţează, programează comportarea celulelor.

Orice instruire, orice învăţătură, orice pregătire se face cu un scop. Cel ce scrie un manual de instrucţiuni o face cu un scop. Ştiai că fiecare celulă din corpul nostru conţine un cod foarte detaliat, asemenea unui program miniatural de computer? După cum ştii probabil, un astfel de program este alcătuit din 1 şi 0 şi poate arăta cam aşa: 110010101011000. Succesiunea de cifre spune programului ce să facă. Codul ADN din celulele noastre aduce foarte mult cu acesta. Este alcătuit din patru substanţe chimice, pe care cercetătorii le abreviază A, T, G şi C. De pildă, acestea pot fi aranjate în celula umană astfel: CGTGTGACTCGCTCCTGAT. Şi fiecare celulă conţine trei miliarde de astfel de „litere”!

Ei bine, după cum ne putem programa telefoanele să dea bipuri în anumite situaţii, la fel programează ADN-ul celula. ADN-ul este, practic, un program de trei miliarde de litere care condiţionează celula să acţioneze într-un anumit fel. Este un manual de instrucţiuni.¹³

Şi ce este aşa de nemaipomenit aici? Trebuie să ne întrebăm… Cum a ajuns acest program cu informaţii în fiecare celulă din corpul omenesc? Căci nu sunt doar nişte substanţe chimice şi atât. Sunt nişte substanţe chimice cu informaţii, care codifică în termeni foarte amănunţiţi cum se va dezvolta fizic persoana respectivă.

Şi din moment ce este vorba de informaţii programate, atunci ies din discuţie cauzele biologice sau naturale. E imposibil să existe informaţii atât de precise fără să fi fost incluse în mod intenţionat.

5. Există Dumnezeu? Ştim că există fiindcă în mod constant caută să ne atragă la El şi vrea să aibă o relaţie cu noi.

Pe vremuri nu credeam în existenţa lui Dumnezeu. Şi nu ştiu cum se face că, precum toţi ceilalţi atei, eram foarte deranjată de faptul că unii credeau totuşi în El. Ce se întâmplă cu ateii… de folosesc atât de mult timp, atâta atenţie şi energie, căutând să combată ceva ce ei nici nu cred că există?! Ce ne determină să facem asta? Când eram atee, îmi închipuiam că o fac fiindcă îmi pasă de acei sărmani oameni naivi… că o fac pentru a-i ajuta să-şi dea seama că îşi pun nădejdea în ce nu trebuie. Ca să fiu sinceră, mai aveam încă un motiv. Când îi provocam la întrebări pe credincioşi, eram în adâncul meu curioasă să văd dacă mă pot convinge că au dreptate. Căutam să fac acest lucru în parte şi deoarece doream să mă eliberez de „enigma Dumnezeu”. Dacă le puteam dovedi în mod decisiv că greşesc, atunci îmi puteam lua gândul de la subiectul acesta şi-mi puteam vedea de viaţa mea.

Nu mi-am dat seama însă care era adevăratul motiv pentru care eram atât de frământată de subiectul „Dumnezeu”… fiindcă El Însuşi îl aducea la lumină. Am ajuns să înţeleg însă că Dumnezeu vrea să fie cunoscut. Ne-a creat ca să-L cunoaştem. Ne-a înconjurat cu dovezi ale existenţei Sale şi ne pune chiar sub ochi această chestiune a existenţei Sale. Parcă nu puteam să nu mă gândesc la posibilitatea existenţei lui Dumnezeu. De fapt, chiar în ziua când m-am hotărât să recunosc că Dumnezeu există, mi-am început rugăciunea astfel: „OK, ai câştigat!” Poate că motivul subtil pentru care ateii sunt deranjaţi de cei care cred în Dumnezeu este că Dumnezeu este Cel care nu îi lasă în pace.

Nu sunt singura care a trecut prin aşa ceva. Malcolm Muggeridge, autor de lucrări filosofice, scria: „Aveam impresia că într-un fel sau altul, în îndelungile mele căutări, eu eram cel urmărit”. C. S. Lewis îşi amintea: „…noapte de noapte, ori de câte ori îmi luam gândul de la munca mea, chiar şi pentru o clipă, simţeam apropierea constantă, neostoită, a Aceluia pe care, îţi spun sincer, nu-mi doream să-L cunosc. În cele din urmă, am avut parte tocmai de acel lucru de care mă temusem îngrozitor. Am cedat şi am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat şi m-am rugat; cred că în clipa aceea nu exista în toată Anglia un păcătos întors la credinţă, care să fie mai nefericit şi mai reticent ca mine”.

După aceea Lewis a scris o carte intitulată „Surprins de bucurie”, ca urmare a faptului că L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nici eu nu aveam niciun fel de aşteptări… în afară de aceea de a fi cinstită şi de a recunoaşte pe drept existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, de-a lungul lunilor care au urmat momentului recunoaşterii lui Dumnezeu, am devenit tot mai uimită de dragostea Sa pentru mine.

Există Dumnezeu? Spre deosebire de celelalte revelaţii ale lui Dumnezeu, Iisus Hristos este imaginea cea mai clară şi mai directă sub care ni S-a descoperit Dumnezeu.

De ce Iisus? Analizează puţin toate religiile majore ale lumii şi vei vedea că Buddha, Mahomed, Confucius şi Moise s-au considerat toţi învăţători sau profeţi. Niciunul dintre ei nu a pretins vreodată că ar fi egal cu Dumnezeu. Dar, în mod surprinzător, Iisus Hristos a susţinut că este egal cu Dumnezeu. Aceasta Îl deosebeşte de toţi ceilalţi. El a spus că există Dumnezeu şi chiar acum vă uitaţi la El. Când vorbea despre Tatăl Său din ceruri, nu vorbea despre cineva separat de El, ci despre cineva cu care era într-o unitate extrem de strânsă, necunoscută oamenilor. Iisus spunea că cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl şi cine crede în El crede în Tatăl.

El a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”¹⁴El a susţinut că are o putere pe care o are doar Dumnezeu: de a le ierta păcatele oamenilor, de a-i elibera de obiceiurile păcătoase, de a le da o viaţă bogată şi viaţă veşnică în ceruri. Spre deosebire de alţi învăţători, care îi determinau pe oameni să se concentreze asupra cuvintelor lor, Iisus îi conducea pe oameni spre Sine. El n-a spus: „Urmaţi cuvintele Mele şi veţi găsi adevărul.” Ci: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”¹⁵

Ce probe a adus Iisus Hristos pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu pot face. A făcut minuni. A vindecat pe bolnavi… orbi, şchiopi, surzi; chiar a înviat şi doi oameni din morţi. A dovedit că are putere asupra lucrurilor… a înmulţit mâncarea într-atât încât au putut mânca pe săturate câteva mii de oameni. A făcut minuni şi în ce priveşte natura… a mers pe apă, a poruncit unei furtuni puternice să înceteze. Oamenii de pretutindeni mergeau după El fiindcă le îndeplinea nevoile şi făcea minuni. El le-a zis oamenilor că, dacă nu vor să creadă ceea ce le spune, ar trebui să creadă în El măcar fiindcă văd minunile pe care le face.¹⁶

Iisus Hristos ne-a arătat că Dumnezeu este blând, plin de dragoste, conştient de egoismul şi de defectele noastre şi că totuşi… Îşi doreşte din suflet o relaţie cu noi. Hristos ne-a revelat că, deşi Dumnezeu consideră că suntem păcătoşi şi că merităm să fim pedepsiţi, totuşi dragostea Sa pentru noi a biruit, făcându-L să Se gândească la alt plan pentru scăparea noastră. Dumnezeu Însuşi a luat chip de om şi a primit în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre. Ţi se pare ridicol sau absurd? Poate… dar cunosc mulţi taţi care, dacă ar fi posibil, ar face bucuroşi schimb de locuri cu copilul lor aflat pe patul de spital, din cauza cancerului. Biblia spune că motivul pentru care Îl putem iubi pe Dumnezeu este că… El ne-a iubit mai întâi.

Iisus a murit în locul nostru, pentru ca noi să putem fi iertaţi. Dintre toate religiile din lume, veţi vedea ca numai prin Iisus le întinde Dumnezeu o mână oamenilor, deschizându-le astfel calea unei relaţii personale cu El. Iisus ne arată dragostea lui Dumnezeu, care caută să ne împlinească nevoile şi să ne atragă la Sine. Datorită morţii şi învierii lui Iisus, astăzi ni se oferă o viaţă nouă. Putem primi iertarea de păcate, putem fi total acceptaţi şi iubiţi de către Dumnezeu. El spune: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”¹¹ Iată-L, aşadar, pe Dumnezeu în acţiune!

Există Dumnezeu? Dacă vrei să afli răspunsul, caută să afli cât mai multe despre Iisus Hristos. Biblia ne spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”¹⁸

Deşi Îi stă în putere să ne oblige să credem în El, totuşi Dumnezeu n-o face. Dimpotrivă, ne pune la dispoziţie suficiente dovezi ale existenţei Sale, ca să alegem singuri să-I răspundem: distanţa perfectă a Terrei faţă de Soare, proprietăţile chimice deosebite ale apei, creierul uman, ADN-ul, numărul mare de oameni care confirmă faptul că Îl cunosc pe Dumnezeu, dorinţa – care ne macină inima şi mintea – de a afla dacă există Dumnezeu, dorinţa lui Dumnezeu de a Se lăsa găsit prin Iisus Hristos. Dacă vrei să ştii mai multe despre Iisus şi despre motivele care te îndeamnă să crezi în El, te rog să citeşti „Dincolo de credinţa oarbă”.

Dacă vrei să începi o relaţie cu Dumnezeu chiar acum, o poţi face.

Trebuie să iei singur această hotărâre; nimeni nu te obligă s-o faci. Însă dacă vrei să fii iertat de către Dumnezeu, dacă vrei să ai o relaţie personală cu El, se poate chiar acum, rugându-L mai întâi să îţi ierte păcatele şi să vină în viaţa ta. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”¹⁹ Dacă vrei să faci acest pas, dar nu eşti sigur ce anume să-I spui, iată aici o rugăciune după care te-ai putea lua: „Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că ai murit pentru păcatele mele. Tu-mi cunoşti viaţa şi ştii că am nevoie să fiu iertat de păcate. Te rog chiar acum să mă ierţi şi să vii în viaţa mea. Vreau să Te cunosc cu adevărat. Vino, Te rog, în viaţa mea acum. Îţi mulţumesc că ai dorit şi doreşti să ai o relaţie personală cu mine. Amin.”

De acum Dumnezeu consideră relaţia Sa cu tine permanentă. Iisus a spus despre toţi aceia care cred în El: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”²⁰

Având în vedere toate cele de mai sus, putem trage concluzia că există Dumnezeu, că este plin de dragoste şi că poate fi cunoscut în mod personal, de aproape.

Tocmai L-am chemat pe Isus în viaţa mea (urmează câteva informaţii utile)…

Poate vreau să-L chem pe Isus în viaţa mea; vă rog, spuneţi-mi mai multe despre acest lucru…

Am o întrebare…

Despre autoarea articolului: Pe când era atee, a fost foarte impresionată de viaţa deosebită a unei prietene apropiate, precum şi de răspunsurile constante la rugăciunile ei. După ce şi-a provocat prietena să-şi dovedească convingerile legate de existenţa lui Dumnezeu, Marilyn a descoperit, cu uimire, cât de numeroase sunt dovezile obiective aduse în sprijinul existenţei lui Dumnezeu. După un an întreg de căutări neîncetate, a răspuns chemării lui Dumnezeu, rugându-L să intre în viaţa sa, şi a descoperit apoi cât de întemeiată şi de benefică poate fi credinţa în Dumnezeu.

(1) Epistola după Romani 1:19-21
(2) Ieremia 29:13-14
(3) R.E.D. Clark, Creation, Londra, Tyndale Press, 1946, p. 20
(4) The Wonders of God’s Creation, Moody Institute of Science, Chicago, IL
(5) Ibid.
(6) Ibid.
(7) Ibid.
(8) Hugh Davson, Physiology of the Eye, ediţia a 5-a, New York, McGraw Hill, 1991
(9) Robert Jastrow, „Message from Professor Robert Jastrow”, LeaderU.com,2002
(10) Steven Weinberg, The First Three Minutes: A Modern View of the Origin of the Universe,Basic Books,1988, p. 5.
(11) Dinesh D’Souza, What’s So Great about Christianity, Regnery Publishing, Inc, 2007, capitolul 11.
(12) Richard Feynman, The Meaning of It All: Thoughts of a Citizen-Scientist, New York, BasicBooks, 1998, 43.
(13) Francis S. Collins, director al organizaţiei Human Genome Project, autor al cărţii The Language of God, Free Press, New York, 2006
(14) Epistola după Ioan 8:12
(15) Epistola după Ioan 14:6
(16) Epistola după Ioan 14:11
(17) Ieremia 31:3
(18) Epistola după Ioan 3:16
(19) Apocalipsa 3:20
(20) Epistola după Ioan 10:27-29

Cum să începi o relaţie cu Dumnezeu

Am o întrebare…

http://www.everystudent.ro/exista/?gclid=CMGug8Hn6tMCFcsy0wodqUoPJQ

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/exista-dumnezeu/

TEOLOGIE SISTEMATICĂ, BIBLIOLOGIA – DOCTRINA DESPRE BIBLIE

TEOLOGIE SISTEMATICĂ  BIBLIOLOGIA – DOCTRINA DESPRE BIBLIE

CE ÎNSEAMNĂ REVELAŢIA?

„Ceva ascuns care a fost făcut cunoscut”; literal „o dezvăluire; opusul descoperirii; destăinuirea unor cunoştinţe altfel necunoscute”. Revelaţia este un mijloc de a dobândi cunoştinţe, care este total opus metodelor umane obişnuite de observare, speculaţie, cercetare şi raţionament.

Mai întâi, să privim la câteva din modurile în care rasa umană a căutat cunoaşterea şi adevărul.

Filozofia, care spune: Cumpănirea lucrurilor, cugetarea şi raţionarea sunt Calea spre descoperirea adevărului şi a cunoaşterii. Întrebările referitoare la adevăr, cunoaştere şi realitate nu se schimbă niciodată, numai răspunsurile filozofice se schimbă. Ce este binele şi răul? De unde venim noi? Cine este Dumnezeu? Însă răspunsurile filozofice la întrebările legate de ADEVĂR se bazează pe două concluzii greşite care scot la iveală insuficienţa filozofiei:

1. Raţiunea noastră nu a fost afectată de cădere.Ieremia 10:14; Romani 1:21-24; este o realitate faptul că, cu cât speculăm şi filozofăm mai mult cu privire la Dumnezeu şi la creaţie, cu atât ne îndepărtăm mai mult de adevăr. Această eroare nu ia în considerare faptul că, prin cădere, raţiunea umană a fost serios afectată – ajungând întunecată, pervertită şi nu tocmai vrednică de încredere.
2. Putem cunoaşte adevărul suprem în absenţa revelaţiei divine.1 Corinteni 1:19-20; Eclesiastul 8:17; filozofia nu poate furniza răspunsuri finale la nici o întrebare, dat fiind faptul că orice adevăr trebuie să se întemeieze în cele din urmă pe revelaţia autentică, divină, pe care filozoful o ignoră în căutarea lui după adevăr. Această eroare nu ia în considerare faptul că raţiunea păcătoasă şi speculaţia umană sunt insuficiente pentru a ne oferi răspunsuri demne de încredere la întrebările vitale ale vieţii.

Ştiinţa, care spune: descoperirile ştiinţifice şi nu revelaţia sunt singura modalitate validă de a cunoaşte realitatea şi adevărul suprem. Ştiinţa a devenit zeul acestei epoci şi lumea i se închină ca unui salvator şi mare binefăcător al ei. Respectul oamenilor de ştiinţă pentru adevăr este lăudabil, iar atunci când ei îşi pot demonstra concluziile pe baza faptelor, nu am nici o obiecţie; însă ştiinţa nu se limitează întotdeauna la fapte demonstrabile şi dovedite, căci termeni precum teorie, ipoteză, supoziţie, observaţie, problemă, experiment şi speculaţie sunt cuvinte folosite frecvent în domeniul ştiinţei. Prietenul lui Iov, Ţofar, a spus: „Îl poţi găsi pe Dumnezeu prin căutările tale?” (Iov 11:7). Descoperirea ştiinţifică trebuie criticată pentru presupunerea ei eronată că orice adevăr este măsurabil mecanic şi perceptibil prin intermediul simţurilor fizice.

Religia – şi prin religie mă refer la „descoperirea adevărului metafizic ce leagă fiinţele umane de realitatea divină, prin propriile noastre eforturi şi în propriii noştri termeni”. Toate religiile lumii, fără excepţie, se bazează pe descoperire, pe o căutare a realităţii ultime, o călătorie prin care găsim ceva. Religiile omului sunt încercări îngâmfate ale creaturilor căzute de a ticlui şi de a născoci mijloace prin care să poată dezveli natura ascunsă a lui Dumnezeu şi de a se raporta la El pentru propriile lor motivaţii şi scopuri. Vezi Matei 11:27 şi Luca 19:10. *Uită-te la toate marile religii ale lumii. Ce au toate în comun? Ce le lipseşte tuturor?

Prin filozofie, ştiinţă şi religie, fără revelaţia divină, putem numai să presupunem două lucruri referitoare la cunoaşterea şi adevărul suprem: 1. Există o Fiinţă Supremă şi 2. Ea are o natură creatoare şi o esenţă supranaturală. Adevărurile generale ale filozofiei, ştiinţei şi religiei pot fi înţelese pe deplin, în contextul corect, numai prin mărturia revelaţiei biblice. Prim mijloace umane noi nu putem să Îl găsim pe Dumnezeu sau să descoperim tot ce se poate cunoaşte despre El; însă Biblia ne învaţă că aceste mijloace naturale de descoperire ne lipsesc de orice scuză în ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Vezi Psalmi 97:6-7.

Cuvântul ebraic pentru revelaţie este ‚galah’, iar cel grecesc este ‚apokalupsis’. Ambele se referă la dezvăluirea sau destăinuirea a ceva sau cineva necunoscut anterior. Astfel, revelaţia este destăinuirea de Sine a lui Dumnezeu.

Există două tipuri de revelaţie:

1. Revelaţia biblică este specială şi personală; revelaţia specială sau personală se regăseşte în Deuteronom 4:7, 7:6, Ps. 147:19-20, Exod 3, Matei 11:27 şi Rom. 3:1-2. În al doilea rând, revelaţia este răscumpărătoare, aşa cum o înfăţişează Ioan 1:1-18 şi Rom. 3:21ff. De asemenea, este supranaturală, potrivit Isaia 48:6-7. În cele din urmă, este istorică, în Isaia 46:9-10. Găsim un exemplu în 2 Regi 19:35-36, unde armata lui Sanherib este nimicită. Orice carte de istorie ar descrie situaţia drept o catastrofă sau voia sorţii, însă Biblia o atribuie îngerului Domnului. Vezi Isaia 10:12-19.
2. Revelaţia generală constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei şi al conştiinţei noastre. Revelaţia generală sau naturală se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii. General vorbind, Dumnezeu ni S-a descoperit în mod obiectiv şi subiectiv: obiectiv, prin creaţie – Ps. 19 şi Rom. 1:18-23, iar subiectiv, prin conştiinţa noastră – Rom. 2:15. Care este scopul divin al revelaţiei generale sau naturale? Unul pregătitor! Vezi Fapte 17:22ff. Şi, de asemenea, de a aduce slavă lui Dumnezeu! Vezi Ps. 8:1-4.

Dumnezeu S-a revelat pe Sine cu precădere în Cuvântul Său, ca şi prin faptele Sale măreţe în creaţie şi prin conştiinţă. Această dezvăluire a Sa se numeşte revelaţie – dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu. Consemnarea scrisă a acestei revelaţii, sub călăuzirea Duhului Sfânt, poartă numele de Scripturi sau Sfânta Biblie, care este rezultatul inspiraţiei lui Dumnezeu. De aceea, scriitorul şi cititorul au nevoie de iluminare pentru a înţelege revelaţia inspirată din Scriptură. Revelaţia se referă la faptul că Dumnezeu dezvăluie fiinţelor umane adevărul; inspiraţia priveşte receptarea şi consemnarea corectă a acestui adevăr; iluminarea vizează înţelegerea revelaţiei de către destinatar. Revelaţia înseamnă că Dumnezeu dezvăluie Adevărul; inspiraţia înseamnă că Dumnezeu asigură receptarea, interpretarea, consemnarea şi citirea corectă a Adevărului; iluminarea este lumina dată de Dumnezeu, direct prin Duhul Sfânt, pentru a ne ajuta să înţelegem Adevărul.

CE ÎNSEAMNĂ INSPIRAŢIA?

Să privim mai îndeaproape la termenul „INSPIRAŢIE”. Cuvintele „inspiraţie” şi „a inspira” nu apar în limbile originale ale Bibliei, ebraica sau greaca, însă traducerile principale pe care le folosim astăzi întrebuinţează aceşti termeni în două pasaje diferite: Iov 32:8 şi 2 Timotei 3:16. În ebraică şi în greacă, aceste două cuvinte, traduse în Bibliile noastre prin „inspiraţie”, înseamnă literal „respiraţie”, astfel încât expresia „inspiraţia lui Dumnezeu” se poate traduce ca „respiraţia lui Dumnezeu” sau „respirat de Dumnezeu”.

În acest caz, se ridică o întrebare bună, şi anume, „ce înseamnă ‚respirat de Dumnezeu’”? Ei bine, potrivit acestei expresii, Cuvântul lui Dumnezeu a venit direct din gura Lui. Isus a spus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Noi avem nevoie de Scripturile respirate de Dumnezeu ca să putem trăi. Ele ne susţin şi ne inspiră să trăim viaţa la cel mai înalt nivel. Fără Cuvântul lui Dumnezeu, nu este viaţă în noi.

Faptul că Sfintele Scripturi sunt respiraţia lui Dumnezeu mai înseamnă că ele au venit din adâncul fiinţei lui Dumnezeu, din inima Sa. Ele au venit dinăuntrul Său. De obicei, o astfel de imagine sporeşte semnificaţia cuvintelor. Atunci când spunem că ceva a fost scris „din inimă”, ne referim la faptul că este personal şi plin de semnificaţie. Biblia este o carte personală, scrisă pentru a da sens vieţilor noastre. Dumnezeu a inspirat-o pentru a împărtăşi copiilor Săi gândurile Sale adânci, simţămintele şi inima Sa.

În cele din urmă, faptul că Biblia este respiraţia lui Dumnezeu înseamnă că ea este preţioasă. Fiecare respiraţie a noastră este preţioasă şi de valoare. Dacă nu crezi asta, afundă-ţi capul într-o vană plină cu apă şi stai aşa o vreme. Îl vei scoate curând pentru respira aer proaspăt. Cuvântul lui Dumnezeu este ca acea respiraţie a aerului proaspăt şi noi trebuie să îl dorim, să îl preţuim şi să îl căutăm ca să trăim.

Astfel, inspiraţia este acea influenţă divină a Duhului Sfânt asupra scriitorilor Scripturii, care a făcut ca scrierile lor să fie infailibile la nivelul fiecărui cuvânt, pentru că ele au consemnat chiar cuvintele lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a folosit personalitatea scriitorilor, ca şi abilităţile lor, pentru a consemna Cuvântul Său. Acesta este motivul pentru care individualitatea fiecărui scriitor se observă limpede în Scripturi. Duhul Sfânt a atins inimile scriitorilor într-un mod dinamic, în armonie cu personalităţile acestora. El a îngăduit ca temperamentul, stilul, educaţia şi cultura specifică fiecăruia să răzbată din Biblie.

CE ÎNSEAMNĂ ILUMINAREA?

Acum, să privim mai îndeaproape termenul „ILUMINARE”. Isus Însuşi ne-a învăţat că Duhul Sfânt ne revelează tot adevărul. El a spus că Duhul Sfânt ne va învăţa toate lucrurile. Scripturile, fiind revelaţia lui Dumnezeu şi inspirate de El, trebuie interpretate corespunzător şi într-o manieră respectuoasă. Singura modalitate în care putem face acest lucru este prin iluminarea adusă direct de la Dumnezeu Însuşi, prin cel de-al treilea membru al trinităţii, Duhul Sfânt. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne iluminează înţelegerea, aşa încât să putem interpreta şi aplica revelaţia inspirată care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia.

ŞTIAI CĂ…?

1. Termenul ‚Biblie’ vine de la cuvântul grecesc pentru „plantă de papirus” (biblos), întrucât frunzele acelei plante erau folosite drept hârtie.
2. Bibliile antice erau uneori scrise pe pergament, făcut din piele de oaie sau de capră. A fost nevoie de o turmă întreagă de oi pentru pielea necesară unui Nou Testament din secolul al IV-lea. Însă, cu ajutorul apei şi a unei perii, cuvintele puteau fi şterse de pe pergament, iar acesta putea fi refolosit.
3. Înainte de inventarea tiparului (1455), transmiterea Bibliei a depins de mulţi scribi şi călugări anonimi, care au copiat cu răbdare, manual, manuscrisele biblice. Erau necesare săptămâni sau chiar luni întregi pentru copierea unei cărţi precum Isaia. Astăzi dispunem de aproximativ 2.300 de manuscrise biblice copiate între anii 300-1500 d.Hr.
4. Biblia romano-catolică este mai voluminoasă decât cea protestantă, iar Vechiul Testament romano-catolic este mai voluminos decât Biblia ebraică (aceasta cuprinde numai cărţile Vechiului Testament). Biblia romano-catolică are dimensiuni mai mari pentru că include Apocrifele Vechiului Testament : Cartea jubileelor, 1 Enoh, Istoria medievală a iudeilor scrisă de Iosif Ben Gurion, Clement Etiopianul şi Cartea Etiopiană a legământului.
5. Costul unei Biblii în anii 1300 putea ajunge cu uşurinţă la venitul pe un an de zile.
6. Un asistent de la Universitatea din Paris a împărţit Biblia pe capitole la începutul anilor 1200. Împărţirea nu s-a finalizat până în 1551.
7. Primul Nou Testament în limba engleză, tradus de William Tyndale, a trebuit să fie tipărit în afara Angliei şi introdus în ţară pe furiş.
8. Biserica medievală nu s-a opus traducerii Bibliei în sine; existau Biblii traduse în majoritatea limbilor europene încă de la începutul anilor 1500. Însă Biserica s-a opus lucrărilor lui Tyndale şi John Wycliffe, pentru că aceştia erau susţinătorii unor păreri „radicale”.
9. Traducerea lui Tyndale a introdus multe cuvinte noi în limba engleză, precum îndelungă răbdare, împăciuitor, ţap ispăşitor şi chiar cuvântul frumos.
10. Când a fost publicată versiunea King James, în 1611, Biblia de la Geneva era, de departe, cea mai răspândită Biblie englezească. Traducerea de la Geneva, nu versiunea King James, a fost folosită de William Shakespeare şi de primii puritani americani.

http://www.voxdeibaptist.org/bibliologie.htm

„Ce este viaţa ta? Este o peniţă cu care ai scris mereu cu ea.” de Caius Obeada

Nostra Aetate În Zilele Noastre

„Ce este viaţa ta? Este o peniţă cu care ai scris mereu cu ea.”  de Caius Obeada

  Existenţa umană îşi găseşte o justificare în timpul trăit pe acest pământ. Indiferent de credinţa sau înţelegerea pe care o are fiecare om referitor la existenţa sa, timpul trăit şi trăirea fiecăruia determină poziţia eternă în împărăţia lui Dumnezeu. Indiferent dacă crezi în iad sau nu, dacă eşti un Calvinist sau Arminist, timpul şi trăirea pe acest pământ determină apropierea asemănării de chipul lui Cristos.

Îmi aduc aminte de cuvintele cântării:

„Ce este viaţa ta? Este o peniţă cu care ai scris mereu cu ea.”

Inevitabil, istoria omenirii a înregistrat evenimente şi episoade ale unei trăiri sau rătăciri faţă de Creatorul Universului. Trăirea fiecărui om este înregistrată în analele veşniciei, indiferent dacă eşti de acord sau nu. Anul 2005 nu a făcut excepţie, şi cartea anului a fost închisă, sigilată pentru veşnicie. La unii li s-a terminat cerneala, alţii nu au avut ce scrie, pe când alţii au trăit în nepăsarea veşnică a păcatului.

Având în vedere statutul de „CREŞTINI”  pe care l-am achiziţionat, unii prin naşterea naturală în familii creştine, alţii prin crucea lui Cristos, fiecare am adăugat câte ceva istoriei scrisă a anului 2005, unii contribuind chemării pe care au avut-o, alţii împotrivindu-se şi trăind în nepăsare. Totuşi, timpul trăit pentru veşnicie este cel care aduce viaţă şi plăcere bunului Tată.

Reflectând la ultimii ani, am ajuns să observ comercializarea creştinismului. Nu de mult am scris câteva rânduri pe acest subiect, însă ceea ce este introdus creştinismului, fără să fie observat, este schimbarea atitudini faţă de lucrarea lui Dumnezeu, schimbarea Bisericii dintr-un refugiu spiritual, într-un refugiu social.

Persoane care nu se pot adapta societăţii în care trăiesc, ajung să găsească un refugiu în viaţa socială a bisericii. Fără să fie interesaţi în lucrarea lui Cristos, sau să crească în cunoaşterea Scripturilor, aceste persoane ajung să corupă şi să introducă o serie de idei şi principii străine Bisericii Sale, transformând Biserica dintr-un refugiu spiritual într-un refugiu social.

Istoria şi Scriptura ne spune că Biserica lui Cristos există nu datorită păstorilor plătiţi, de care vorbeşte Cristos, ci datorită chemării la mântuire pe care unii au primit-o, însărcinaţi cu diferite responsabilităţi în Biserica lui Cristos. Totuşi, în ultimii ani, din ce în ce mai mult se pune accent pe un serviciu plătit în responsabilităţile generale ale unei biserici, principii introduse de parveniţii sociali, uitând de lucrările părinţilor şi străbunicilor noştri.

De exemplu, indiferent de posibilităţile unei biserici, păstorul trebuie plătit, un lucru de aşteptat la unele biserici şi mai puţin la bisericile care nu pot să-şi plătească nici curentul şi căldura. Organistul, trebuie şi el să-şi primească plata. Directorul muzical, păstori adiţionali pentru tineret, bătrâni şi copii sunt justificaţi în a-şi primi un salariu, ca să nu mai menţionăm administratorii, inginerii cu lumina sau sunetul, cei care taie iarba sau curăţă zăpada, toţi ajung să-şi asigure un salariu.

Încet, încet, biserica lui Cristos şi-a pierdut călăuza Duhului Sfânt, bizuindu-se pe serviciile plătite a fraţilor „calificaţi” să lucreze în diferite ramuri şi responsabilităţi, Biserica devenind un business, o instituţie financiară responsabilă cu activităţile socio-spirituale, accent fiind pus pe activităţi sociale care unesc „frăţietatea”.

Fiind conştient de faptul că puţine „biserici” ar avea curajul să se lase călăuzite de Duhul Sfânt şi să-şi încurajeze membri la o trăire cu Cristos, totuşi găsesc cu cale că aceste rânduri mai pot trezi şi ajuta pe cei care încă nu au ajuns să depindă total de serviciul cu plată din partea „fraţilor” cu pregătire profesională.

Trăind de peste 23 de ani în societatea americană, am ajuns să înţeleg sistemul social-cultural pe care America îl are de peste 250 de ani. Ca exemplu de trăire am să fac referinţă la comunitatea în care trăiesc, încercând sa fac o paralelă între o comunitate şi biserica lui Cristos.

Sidney este o localitate cu peste 5.000 de locuitori. Posibilităţile economice fiind reduse, o serie de servicii sunt făcute pe principiu efortului voluntar. De exemplu, primarul are un salariu de 6.000 USD pe an, o ofertă simbolica pentru timpul pe care-l investeşte pentru comunitatea din Sidney. Consiliul municipal este format dintr-un grup de 7 persoane, alese pe principiul democratic de vot, investind efort şi timp voluntar spre binele comunităţii. Pompierii şi Salvarea este un serviciu voluntar prin care bărbaţi si femei s-au calificat prin cursuri statale la rang de pompieri profesionişti, tehnicieni medicali si para-medici, ca să-şi investească timpul voluntar spre binele comunităţii. O serie de servicii sunt făcute pe sistem voluntar spre binele comunităţii, fără ca cineva să aibă pretenţia să fie plătit.

Având în vedere că Sidney este o localitate de numai 5.000 de locuitori, o sumedenie de alte localităţi lucrează pe acelaşi sistem voluntar în care persoane din diferite clase sociale îşi dedică timp, energii şi bani spre binele comunităţii. Personal sunt implicat la una din staţiile de pompieri la rangul de locotenent, plus calificându-mă prin şcolile pe care le-am făcut ca tehnician medical. Sistem voluntar de supravieţuire pentru binele comunităţii.

Dacă o comunitate poate sa-şi organizeze resursele pe acest principiu, cum ar fi trebuit Biserica lui Cristos să se organizeze, având în vedere că sistemul de lucru voluntar a fost copiat după principiul de existenţă a Bisericii de peste 2000 de ani?

Nu de multă vreme, având o discuţie cu un frate român, am pus întrebarea sistemului voluntar între romani în Bisericile noastre, la care mi s-a spus ca sistemul voluntar a murit de mult. Daca un frate nu este recompensat, el nu vrea să lucreze. Am ajuns să cunosc „fraţi” care nu s-au implicat în lucrarea lui Vox Dei din cauza recompensei monetare care li s-a părut prea mică pentru eforturile depuse.

În anul 2005 o serie de misiuni sau închis din cel puţin două motive:

• Lipsă de chemare şi însărcinare din partea Domnului
• Lipsă de fonduri financiare

După Revoluţie, o serie de misiuni s-au deschis din iniţiative personale de lucrare, fără să fi avut împuternicirea lui Dumnezeu. Imaginează-ţi-l pe Pavel să fi făcut misiune fără chemare, sau Iona să facă misiune fără împuternicirea lui Dumnezeu. O serie de misiuni au început din scopuri personale, care la prima vedere au avut aparenţa unei lucrări a lui Dumnezeu.

Alte misiuni au murit din lipsă de fonduri. Am cunoscut persoane care au risipit mii de dolari ca mai apoi să ajungă să facă de râs lucrarea şi biserica lui Cristos. Cu câţiva ani în urmă, un „frate” m-a întrebat dacă cunosc pe cineva care vrea să investească bani într-o lucrarea pe care doreşte să o iniţieze într-o localitate. America să trimită bani că România ştie cum să-i investească, a fost şi este ideea multor „misionari” români. Totuşi, lipsa de bani a făcut de râs pe mulţi, unii ajungând să aducă un nume de batjocoră Bisericii lui Cristos.

Oare Biserica lui Cristos să nu poată trăi prin sistemul creat de Cristos şi apostoli, oare nu mai găsim pe nimeni care să ofere 1-2 ore pe săptămână pentru lucrarea Domnului?

Anul 2005 ce a înregistrat în contul tău? Peniţa a avut cerneală, au fost activităţi, lucrări la care ai răspuns? Câţi copii sau bătrâni ai vizitat? Câţi s-au bucurat de prezenţa ta în lucrare?

Fiecare Biserică are o chemare, şi lucrarea Domnului va continua spre slava Sa şi mai puţin spre slava ta. Care este contribuţia ta pentru veşnicie? Este Biserica lui Cristos doar un loc de întâlnire socială? Cum ai descrie Biserica lui Cristos din care faci parte?

2006 este un an nou, un început de viaţă nouă pentru alţii. Lasă-te călăuzit de Duhul Sfânt în lucrările duhovniceşti ale Bisericii Sale. Evenimentele sociale îşi au rolul lor, însă Biserica Sa este locul unde veşnicia şi mortalitatea se întâlnesc spre beneficiul umanităţii. Reflectează la ce ai făcut ca să te pregăteşti pentru viitor.

Coram Deo!

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_ian06.htm

Refugiaţi nord-coreeni dezvăluie modurile creative în care se răspândește Evanghelia în țara lor

Misiune, Persecuții, Rugăciune

Poteraș Ionuț  07-02-2019 20:21:15

Un pastor şi doi credincioşi creştini nord-coreeni, care au reuşit să fugă din ţara lor fără să fie prinşi, au povestit despre modul în care reuşesc să vestească Evanghelia către cei rămaşi în ţara aflată sub o cruntă dictatură.

Peter Jung, un pastor care face o lucrare de răspândire a creştinismului în Coreea de Nord, a povestit jurnaliştilor de la Associated Press că grupul său oferă găzduire, hrană şi bani nord-coreenilor care vizitează oraşele chineze situate la graniţa dintre cele două ţări, şi în acelaşi timp împărtăşeşte şi Evanghelia cu ei.

Înainte ca vizitatorii nord-coreeni să se întoarcă înapoi în ţară, Jung le cere acestora să memoreze versete biblice şi să le împărtăşească cu familia şi prietenii la întoarcere. El a spus că misionarii creează astfel o „atmosferă religioasă” şi mobilizează oamenii să schimbe mesaje text între ei conţinând cuvinte cu mesaj creştin, cum ar fi „pace”.

Creştinismul este ilegal în Coreea de Nord, iar posesia unei Biblii, închinarea în public sau orice încercare de a constitui o biserică de casă poate aduce tortură, închisoare pe termen lung sau chiar pedeapsa cu moartea. Coreea de Nord este de 17 ani  pe locul 1 în Topul Mondial al Persecuţiei, întocmit anual de organizaţia Open Doors, iar cei mai mulţi credincioşi din această ţară îşi ţin credinţa secretă sau o împărtăşesc doar cu membrii apropiați ai familiei.

Lee HanByeol, soţia lui Jung, care s-a refugiat în Seul, Coreea de Sud, îşi aduce aminte cum tatăl ei se ruga de fiecare dată când mama ei pleca pentru câteva zile în China pentru a împrumuta bani de la rude în anii `90.

„L-am văzut rugându-se de multe ori…Mama îşi risca viaţa, trecând ilegal în China ca să hrănească familia. Atunci când mama pleca, el continua să se roage stând nemişcat în colţul camerei,” povesteşte Lee.

Lee spune că nu a învăţat prea multe despre creştinism în acea perioadă, pentru că tatăl ei şi-a ţinut credinţa secretă până la moarte într-un efort de a-şi proteja familia.

„De multe ori mă gândeam ce bine ar fi fost dacă eu şi tatăl meu ne-am fi rugat împreună, ţinându-ne de mână,” mai spune Lee.

Un alt refugiat nord-coreean povesteşte cum a auzit despre creştinism după ce a fugit în China în 1998. El a fost arestat de poliţia chineză şi trimis înapoi în Coreea de Nord în 2001 şi, după ce a stat în închisoare câteva luni, a încercat să vorbească despre credinţă cu părinţii săi.

 „Tatăl meu a găsit că este dificil să accepte creştinismul, însă mama a acceptat credinţa aproape imediat.”

În 2002 acest credincios a reuşit să fugă în Coreea de Sud, iar astăzi este un pastor care este puternic implicat în lucrarea de vestire a Evangheliei în Coreea de Nord. El a împărtăşit cu Associated Press, cum în ultima sa călătorie în China a botezat şase credincioşi nord-coreeni, care se aflau într-o vizită acolo, urmând să se întoarcă în scurt timp acasă.

Conform unor estimări ai Open Doors, numărul creştinilor din Coreea de Nord se ridică la 300.000, majoritatea practicând credinţa în secret sau în cadrul unor biserici de casă minuscule.

Potrivit statisticilor Departamentului de Stat american, se estimează că aproximativ 120.000 de disidenţi politici şi fugitivi se află în lagăre de muncă forţată unde sunt supuşi la un regim de tortură brutală.

Ji Hyeon, o altă fugitivă, povesteşte cum a reuşit să evadeze din Coreea de Nord de patru ori, de trei ori a fost forţată să se întoarcă, a patra oară reuşind să ajungă în Coreea de Sud în 2007.

Ca şi creştină, Ji îşi aduce aminte cum era forţată să îşi renege credinţa în faţa autorităţilor de fiecare dată când era repatriată.

 „De fiecare dată când eram trimisă înapoi în ţară, interogatoriile nu se terminau niciodată înainte de fi întrebată dacă mă duc la biserică, dacă îl cunosc pe Domnul Isus sau dacă cred în Dumnezeu,” îşi aduce ea aminte. „Dacă le trezeam cea mai mică suspiciune, sau dacă mărturiseam că sunt creştină sau că merg la vreo biserică atunci cu siguranţă aş fi fost trimisă într-un lagăr de muncă forţată sau executată. Aşa cum Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, am minţi şi eu de trei ori atunci când am fost interogată.”

Ji Seon-Ho, un fugitiv nord-coreean infirm, care a fondat organizaţia Now Action, Unity, Human Rights a declarat pentru Christian Post ca toţi cei suspectaţi de activităţi religioase sunt aspru pedepsiţi.

Ji, în vârstă de 32 de ani, şi-a pierdut o mână şi un picior atunci când a fost accidentat de un tren în timp ce încerca să fure cărbuni pentru a-şi hrăni familia, a fugit din ţara pentru prima dată în 2006. După o lună s-a întors înapoi în Coreea de Nord, unde a fost arestat şi torturat de către poliţie.

„În timpul interogatoriilor, am fost întrebat dacă am luat contact cu vreun creştin. De fapt chiar întâlnisem creştini şi am fost expus la învăţătura creştină când am fost în China, însă ştiam că orice creştin care este desconspirat de regim era ucis, fără excepţii. Prin urmare, am negat că aş fi întâlnit creştini,” îşi aduce aminte Ji. „Torturile au reprezentat o experienţă foarte dureroasă. Atunci am realizat că nu mai pot să trăiesc în Coreea de Nord.”

Ji îi ajută acum pe fugitivii nord-coreeni care ajung în China, şi intervine pe lângă organizaţiile internaţionale ca acestea să adreseze problema drepturilor omului din Coreea de Nord și să facă presiuni pe lângă autorităţile comuniste pentru a permite propriilor cetăţeni să se închine lui Dumnezeu, să audă şi să trăiască Evanghelia.

„Cred că din moment ce Biblia ne porunceşte să ducem Evanghelia în toată lumea și la toate popoarele, atunci trebuie să aducem Cuvântul lui Dumnezeu şi în Coreea de Nord, pentru că nu pot fi excepţii de la Cuvântul Domnului.”

Sursa: Christian Post.

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/07/refugiati-nord-coreeni-dezvaluie-modurile-creative-in-care-se-raspandeste-evanghelia-in-tara-lor/?

Jurnal de Rugăciune: Pace pentru Etiopia

Comunicat, Interne, Misionari români, Rugăciune

În perioada, 7-13 februarie 2019, vă chemăm să vă notați aceste motive de rugăciune pentru popoarele și țările care nu au Sfinţi

Rugăciune pentru pace: Etiopia Rugați-vă ca dragostea lui Dumnezeu să transforme inimile oamenilor din Etiopia astfel încât în locul conflictelor să fie pace și bună înțelegere. Rugați-vă pentru încetarea conflictelor armate și restaurarea relațiilor dintre grupurile de oameni care se luptă între ele. Rugați-vă ca Domnul să păzească de orice rău pe Luminița Prisecaru și colegii ei de lucrare și să îi călăuzească în planificarea călătoriilor pe care trebuie să le facă. Rugați-vă ca munca de pregătire a Evangheliilor traduse în limba Ale, în vederea tipăririi lor, să continue sub grija lui Dumnezeu. Proiectul Traducerea Bibliei pentru Surzii din România (TBSR) Cereți-I lui Dumnezeu să binecuvânteze cu roade spre slava Lui prima fază a proiectului TBSR care se termină în septembrie, anul acesta. Rugați-vă pentru finalizarea traducerii tuturor pasajelor biblice alocate și ca acestea să fie distribuite într-un format accesibil, astfel încât să fie folosite de către comunitățile de Surzi din România. Rugați-vă ca Domnul să conducă cu înțelepciunea Lui echipa implicată în acest proiect, pe măsură ce planifică activitățile pentru a doua fază a proiectului din următorii trei ani. Călăuzire pentru slujirea în misiune Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru tinerii care sunt interesați de lucrarea de traducere a Bibliei și se gândesc la o posibilă slujire cu Wycliffe România. Cereți-I Domnului să-i îndrume spre locul pregătit de El fiecăruia dintre ei. Rugați-vă ca ei să crească în cunoașterea voii lui Dumnezeu și să fie receptivi la chemarea Lui. Membru nou în echipa de birou Wycliffe România Mulțumiți-I lui Dumnezeu că a adăugat echipei de birou un nou membru.Tabita a slujit o perioadă ca voluntar și de curând a fost acceptată ca membru Wycliffe România. Rugați-vă ca Dumnezeu să o ajute la îndeplinirea responsabilităților primite în cadrul echipei de birou și în proiectul în care este implicată alături de GSLT (Echipa Globală pentru Limbajele Semnelor). Acest proiect presupune conceperea unei aplicații pentru crearea de dicționare digitale pentru Surzi, cu scopul de a fi folosite în procesul de traducere a Bibliei în limbajele semnelor. Rugați-vă pentru putere de concentrare și înțelepciune. Dacă doriți să o susțineți financiar, vă rugăm să accesați acest link. O nouă etapă în viață și în slujire Rugați-vă pentru o călătorie în siguranță pentru Dani, care se va întoarce în curând în România, după o perioadă de cercetare pe câmpul de misiune din Asia. Urmează să se căsătorească în primăvara acestui an. Rugați-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze pregătirile pentru nuntă și familia care se va forma. Cereți-I lui Dumnezeu să le îndrume pașii în alegerile pe care le vor face împreună cu privire la slujirea în misiune. Pace într-o țară sfâșiată de război: Republica Centrafricană Rugați-vă pentru pace în Republica Centrafricană (CAR). Oamenii au trecut prin suferințe extreme, pierderi și mutări pe o perioadă mai mare de șase ani. Mulțumiți-I Domnului pentru toți cei care caută să aducă vindecare și mângâiere. Lăudați-L mai ales pentru binecuvântarea programului biblic de vindecare a traumelor, în limbile locale, care ajunge la mulți oameni cu Vestea Bună despre Isus Hristos. Rugați-vă lui Dumnezeu pentru terminarea conflictului, și pentru iertare, reconciliere și refacerea vieții și a comunităților zdrobite. Rugați-vă ca scopurile lui Dumnezeu pentru lucrarea de traducere a Bibliei în CAR să se împlinească, pentru gloria Sa. Revizuirea și finalizarea Noului Testament într-un context dificil: Republica Centrafricană Rugați-vă pentru echipele de traducere Gbeya, Kabba și Ngbugu din Republica Centrafricană. Cerințele pregătirii Noilor Testamente pentru aranjarea în pagină, și ajutarea comunităților lor lingvistice pentru a fi pregătite să primească acele Noi Testamente sunt aproape copleșitoare. Forțați să locuiască departe de comunitățile lor pentru a avea siguranță în această țară sfâșiată de război, vizitele necesare ale traducătorilor în zonele lingvistice pot dura săptămâni. Cu mai mult de 20 de ani de muncă pentru fiecare Nou Testament, echipele trebuie să revizuiască o mare parte a muncii de la început din cauza descoperirilor recente despre limbile lor. Rugați-vă pentru putere și înțelepciune pentru traducători și ca aceste Noi Testamente să devină disponibile comunităților lingvistice cât de curând.

Sursa: Wycliffe România

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/07/jurnal-de-rugaciune-pace-pentru-etiopia/?