Formarea canonului Noului Testament de Benjamin B.Warfield (1851-1921)

Formarea canonului Noului Testament de Benjamin B.Warfield (1851-1921)

Formarea canonului Noului Testament, de B.B Warfield. (courtesy of CART at www.crta.org)

Publicat în 1892, de Uniunea Şcolilor Duminicale din America, Philadelphia, Pa.

Pentru a înţelege corect formarea canonului Noului Testament, este necesar să începem să ne focalizăm minţile asupra unui fapt evident, atunci când atenţia ne este atrasă. Aceasta este faptul că Biserica creştină n-a cerut pentru ea însăşi constituirea idei de “canon” – sau dacă vrem să ne exprimăm mai uzual, de “ carte(biblie)” – adică o colecţie de cărşi date de Dumnezeu ca şi regulă autoritativă de credinţă şi practică. Ea a moştenit această idee de la biserica evreiască, împreună cu Scripturile evreieşti sau “ canonul Vechiului Testament”. Biserica n-a crescut datorită unei legi naturale, ea a fost întemeiată. Şi învăţători autoritari trimişi de Cristos să întemeieze Biserica Lui, au dus cu ei, ca şi avre de mare preţ, un corp de Scripturi divine, pe care le-au impus bisericii fondate de ei ca şi cod legal. Nici un cititor al Noului Testament n-are nevoie de dovezi în acest sens; fiecare pagină a acestei cărţi dovedeşte că de la început, Vechiul Testament a fost recunoscut ca lege, de către creştini şi evrei. Biserica creştină n-a fost niciodată fără o “carte(biblie)” sau un “canon.”

Dar cărţile Vechiului Testament n-au fost singurele pe care apostolii (ca fondatori autoritativi ai bisericii, numiţi de Cristos) le-au impus proaspetelor biserici ca regulă autoritativă de credinţă şi practică. Profeţii vechiului legământ aceau aceeaşi autoritate ca şi apostolii, care au fost “împuterniciţi ca lucrători ai noului legământ”; deoarece (cum argumenta cineva) “dacă ceeea ce a trecut a fost încununat de slavă, ceea ce a rămas este în glorie.” Ei ne-au oferit nu numai evanghelia, în ea însăşi revelaţie divină, ci ne-au şi predicat-o “în Duhul Sfânt”(1 Cor 2:13). De aceea, poruncile lor erau date cu autoritate divină (1Tes.4:2), iar scrierile lor reprezentau tezaurul acestor porunci (2 Tes 2:15).” Dacã n-ascultã cineva ce spunem noi în aceastã epistolã,” spunea apostolul Pavel unei biserici (2 Tes.3:14), “însemnaţi-vi-l, şi sã n-aveţi nici un fel de legãturi cu el.” Alteia, el le face cunoscut ceea ce el le-a scris că repezintă “poruncile Domnului” (1 Cor 14:37). Evident, astfel de scrieri, facând declaraţii deplorabile în acceptarea lor, au fost primite de proasptele biserici ca având aceeaşi calitate ca şi vechea “Biblie”; adăugând cărţile ei vechi ca şi parte componentă a legii lui Dumnezeu; citeau astfel din ele la întâlnirile de închinare, o practică altfel cerută de apostoli (1 Tes.5:27; Col. 4:16; Apoc. 1:3). Bisericile primare înţelegeau Scriptuirle ca fiind neterminate, ci un canon în dezvoltare. Aşa a fost la început, pe măsură ce ele s-au adunat ca număr de la Moise la Maleahi şi au continuat să se adune câtă vreme în biserici erau oameni care “au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”

Spunem că această plasare a noilor cărţi – date bisericii sub pecetea autorităţii apostolice – între Scripturile recunoscute ca atare a fost inevitabilă. Acest fapt este dovedit ştiinţific. De aceea, apostolul Petru, ce a scris în anul 68 A.D., vorbeşte despre numeroasele epistole ale lui Pavel ca nefiinf în contradicţie cu Scriptuirle, ci între Scripturi şi în contrast cu “celelalte Scripturi” (2 Pet.3:16) – adică, cele ale Vechiului Testament. În aceeaşi manieră, Apostolul Pavel combină, ca şi când ar fi fost un lucru obişnuit, cartea Deuteronom cu evanghelia lui Luca numindu-le “Scriptură”(1 Tim. 5:18). “ Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate” (Deut. 25:4) şi „Vrednic este lucrãtorul de plata lui.”Luca 10:7. ” Asemenea mod de a cita este frecvent întâlnit în literatura creştină. Policarp ( c.12 ) în anul 115 A.D. uneşte Psalmii cu Efeseni în acelaşi fel: “În cărţile sfinte…aşa cum spune în Scripturi ‘Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi’şi ‘Să n-apună soarele peste mânia voastră. ‘” Tot astfel, câţiva ani mai târziu, în aşa numita a doua scrisoare a lui Clement, după ce citează din Isaia, adaugă (2,4) “ Şi o altă Scriptură spune ‘ Am venit să-I chem nu pe cei dreptţi, ci pe păcătoşi’” – citând din Matei – o carte pe care Barnaba (97-106 A.D.) o recunoaşte dpret Scriptură. Astfel de citate sun obişnuite.

Ce trebuie subliniat acum despre aceste fapte este că ele nu reprezintă evidenţe ale unei estimări sporite, gradule ale cărţilor Noului Testament, primite iniţial la un nivl mai scăzut şi doar mai apoi recunoscute treptat ca Scripturi, ci sunt evidenţe conclusive ale estimării cărţilor Noului Testament încă de la început ca şi Scripturi, şi adăugarea lor la Scripturile deja existente. Creştini primari, n-au format, iniţial, un “canon” rival de “noi cărţi“, care doar gradat au primit recunoaştere divină şi autoritate cu “cărţile vechi”; ei au primit carte după carte din cercul apostolic, la fel de Scriptură cu cărţile vechi, şi le-au adăugat una câte una colecţiei de cărţi vechi, până când noile cărţi adăugate astfel au fost privite ca şi o altă secţiune a Scripturilor.

Cel mai timpuriu nume dat acestei noi secţiuni a Scripturii a fost modelat după numele după care era cunoscut Vechiului Testament. El era numit “Legea şi Prorocii şi Psalmii” (sau “Hogiographa”) sau, mai pe scurt, “Legea şi prorocii”, sau chiar mai pe scurt Legea; tot astfel, Biblia îmbogăţită a fost numită “Legea şi Prorocii, cu Evangheliile şi Apostolii” (so Clement of Alexandria, “Strom.” vi 11,88; Tertullian, “De Prms. Men” 36) sau, mai pe scurt, “Legea şi Evanghelia” (Claudius Apolinaris, Irineu); în timp ce noile cărţi erau numite “Evanghelia şi Apostolii” sau mai pe scurt “Evanghelia şi Apostolii” sau, cel mai pe scurt, “Evanghelia”. Acest nume timpuriu al noii Biblii, cu tot ceea ce implică relaţia ei cu vecheaşi mai scurta Biblie, este întâlnit încă din timpul lui Ignaţiu(115A.D.), care îl foloseşte repetat(ex. “ad Philad.” 5; “ad Smyrn” 7). Într-un pasaj, el arată controversele iscate între iudaizatori de Biblia îmbogăţită a creştinilor ( “ad Philad.” 6): “Când îi aud pe unii spunând”, scrie el, “ ’Până când nu voi găsi în Vechile Cărţi, nu voi crede Evanghelia‘ în vorbirea mea “Este scris”, ei răspund: “Aceasta este problema”. Pentru mine, Isus Cristos este vechea(carte); crucea şi moartea şi învierea Lui şi credinţa în El, si Vechea Carte ne-învinsă – prin care doresc, prin rugăciunile voastre să fiu îndreptăţit. Preoţii sunt, într-adevăr, buni, iar Marele Preot este mai bun ”, etc. Aici Ignaţiu apelează la “Evanghelia” ca Scriptură şi iudaizatorii obiectează, primind de la ei răspunsul pe care Augustin la formulat mai târziu în binecunoscuta zicală: Noul testament stă ascuns în Vechiul şi Vechiul Testament este clarificat în Noul. Ceea ce trebuie să observăm acum este că, pentru Ignaţiu, Noul Testament n-a fost diferit de Vechiul Testament, ci doar parte a aceleiaşi Scripturi, să zicem, un adaos, care a crescut deasupra.

Aceasta este mărturia celor mai timpurii martori – a acelora care s-au adresat bisericii iudeo-creştine. De exemplu, în acea ciudată scriere iudeo-creştină “ Testamentul celor 12 patriarhi” (Beni. 11) ni se spune, sub pretextul unei profeţii ex post facto, că “munca şi cuvintele” lui Pavel, menţionate în cartea Faptelor şi Epistolele pauline, “ar trebui scrise în Cărţile Sfinte”, şi alăturate Bibliei existente. Chiar şi în Talmud, într-o scenă care ridiculizează un “episcop”din primul veac, el este reprezentat găsindu-i pe galateni “aprofunzându-se” în acea carte care conţine “Legea lui Moise”(“Babl.Shabbath,” 116 a şi b). Detalile nu-şi au rostul aici. Este suficient să spunem că, din evidenţele aflate în fragmentele păstrate pentru noi în scrierile creştine timpurii, încă de la începutul celui de-al doilea secol (adică de la sfârşitul erei apostolice) o colecţie (Ignaţiu, Clement al II-lea) de “noi cărţi” (Ignaţiu), numite “Evanghelia şi Apostolii“ (Ignaţiu, Marcion) erau o parte din “Oracolele” lui Dumnezeu (Policarp, Papias, Clement al II-lea) sau “Scripturi” (1 Tim., II Pet., Barn. Policarp, Clement al II-lea) sau “Cărţile Sfinte”(Testamentul celor 12 Patriarhi).

Numărul cărţilor incluse în acest corp adiţional al Noilor Cărţi, la începutul secolului al doilea, nu poate fi determinată în mod satisfăcător din evidenţele din aceste fragmente. Secţiunea numită “Evanghelia” includea Evangheliile scrise de “apostoli şi însoţitorii lor”(Iustin), care, fără îndoială, erau cele 4 evanghelii pe care le-am primit i noi. Secţiunea intitulată “Apostolii” conţinea cartea Faptelor (Testamentul celor 12 Patrarhi) şi epistolele lui Pavel, Ioan, Petru şi Iacov. Evidenţa reieşită din diferite locuri este îndeajuns pentru a arăta că colecţia folosită uzual conţine toate cărţile pe care le-am primit şi noi, cu excepţia cărţilor Iuda, II şi III Ioan şi Filimon. Şi este evident să presupunem că lipsa evidenţelor timpurii pentru aceste cărţi neînsemnate se datorează, mai degrabă, dimensiunilor reduse decâtneaceptării lor.

Să tinem minte, oricum, că mărimea colecţiei poate varia, în diferite locaţii – şi, într-adevăr, din punct de veder istoric, acest lucru este demoastrat. Biblia a circulat numai în copii făcute de mână, încet şi cu mare greutate, şi o copie incompletă, obţinută, să zicem, la Efes în anul 68 A.D., ar fi rămas pentru mulţi ani Biblia acelei biserici; de asemnea, ar fi putut să fie generatoarea altor copii, incomplete şi ele din această cauză o întreagă zonă ar fi putut avea biblii incomplete. Apoi, atunci când cercetăm istoria dezvoltării canonului Noului Testament, trebuie să ne punem întrebări de genul: (1) Când a fost gata Noul Testament? (2)Când a achiziţionat prima biserică primul canon complet? (3) Când a obţinut acceptare şi răspândire universală canonul complet – Biblia completă? (4) Pe ce baze şi evidenţe au accptat bisericile ce aveau Biblii incomplete restul cărţilor?

Canonul Noului Testament a fost încheiat atunci când ultima carte autoritativă a fost dată vreunei biserici de către apostoli şi anume, când Ioan a scris Apocalipsa, în jurul anului 98 A.D. Dacă biserica din Efes a avut un canon complet când a primit Apocalipsa sau nu, depinde de faptul că o epistolă, să zicem Iuda, nu atinsese dovada autenticităţii apostoliei ei. Încă se mai fac cercetări sitorice în acest sens. În mod cert, întregul canon n-a fost unanim acceptat de biserici decât mai târziu. Biserica latină din secolele doi şi trei n-au ştiut ce să facă cu Epistola către Evrei. Dar, de la Irineu încoace, întreaga Biserică a avut Canonul aşa cum îl avem noi astăzi. Şi chiar dacă o parte a bisericii nu era complet satisfăcută de apostolicitatea uni cărţi sau a unor cărţi; şi chiar dacă au apărut îndoieli în unele părţi ale bisericii cu privire la apostolicitatea unor cărţi (de ex. Apocalipsa), creditul acordat cărţilor pe care le cunoaştem în actualul Canon a fost universal, cu toate că doar o minoritate le-a primit ma târziu, cu anumite îndoieli. Şi în fiecare caz, principiul după care o carte era acceptată şi erau înlăturate dubiile era tradiţia istorică a apostolicităţii.

Să fie clar înţeles, oricum, că nu paternitatea apostolică a calificat o carte ca făcând parte din “canon”, în estimarea primelor biserici. Paternitatea apostolică a fost asociată canonicităţii. Er pusă sub semnul îndoielii paternitatea apostolică a cărţii Evrei în vest, precum şi a cărţilor Iacov şi Iuda, fapt ce a încetinit includerea acestor cărţi în “canonul” anumitor biserici. Dar, la început, n-a fost aşa. Principiul canonicităţii n-a fost patenitatea apostolică, ci impunerea pe care apostolii au făcut-o “legii”. De aici înainte, numele pe care Tertullian l-a dat “canonului” este “instrumentum”; el vorbeşte despre Vechiul şi Noul Instrument, aşa cum noi vorbim despre Vechiul şi Noul Testament. Nu poate fi contestat faptul că apostolii au impus Vechiul Testament bisericilor pe care le-au înfiinţat, ca “Instrument” sau “Lege” sau “Canon”.

Impunerea noilor cărţi în aceleaşi biserici, prin paternitate apostolică, nu s-a redus la cărţile proprii. Prima menţiune a Noului Testament ca şi Scriptură este făcută de apostolul Pavel în 1 Tim.5:18, când asociază Evanghelia după Luca, scrisă de un om care nu a fost apostol, cu Deuteronomul. Evangheliile constituiau prima parte a Noilor Cărţi – sau “Evangheliile şi Apostolii” – despre care Iustin ne spune că au fost scrise de “apostoli şi însoşitorii lor.” Autoritatea apostolilor, ca şi fondatori divini ai bisericii, a fost cea care a stat la baza impunerii cărţilor în biserică, şi nu atât cărşile scrise de propria lor mână.

Pe scurt, bisericile primare au primit în Noul Testament, aşa cum am primit şi noi, toate cărţile pe care apostolii le-au impus bisericilor ca lege, dovedite istoric; nu trebuie să interpretăm greşit evidenţele istorice ale răspândirii încete drept o autentificare a acestor cărţi în întreaga biserică, evidenţa încetinirii “canonizării” cărţilor prin autoritatea sau preferinţa bisericii.

http://www.voxdeibaptist.org/formarea_canonului_Warfield.htm

SIMBOL

SIMBOL. Acest cuvânt nu se găseşte în Biblie, însă folosirea simbolurilor este comună tuturor religiilor. Cuvântul grecesc symbolon avea mai multe întrebuinţări, de ex. ca semn, garanţie, obiect sau caracteristică simbolică şi importanţa sa deriva din faptul că era un obiect reprezentativ ce garanta realitatea a ceea ce simboliza. Concise Oxford Dictionarydefineşte un simbol drept „un lucru considerat cu aprobarea tuturor drept tipizând sau reprezentând sau reamintind în mod firesc ceva (mai ales o idee sau calitate) prin faptul că posedă nişte calităţi analoge sau se asociază în realitate sau în gândire cu acel ceva”. Această distincţie clară între obiect şi simbol este inevitabilă în filozofia analitică, nu se regăseşte însă în gândirea elementară. Malinowschi a accentuat faptul că simbolismul se găseşte nu în relaţia dintre un obiect şi un semn, ci în influenţa pe care o are un semn sau o acţiune asupra unui organism receptiv (A Scientific Theory of Culture, 1944). Este important să nu se uite acest lucru atunci când se examinează simbolismul din Biblie.

I, În Vechiul Testament

1. Simboluri personale

În gândirea israelită primară unitatea fundamentală era clanul sau familia şi nu individul. Viaţa (nepes) indivizilor alcătuia viaţa grupului; viaţa grupului se extindea prin intermediul tuturor indivizilor. Acest concept psihologic a fost numit personalitate colectivă (Wheeler Robinson) sau conştiinţă de grup (Radcliffe Brown), şi ajută să se explice cum anume o persoană putea simboliza un grup de oameni (2 Samuel 18:3) sau prezenţa lui Dumnezeu (Exod 7:1).

Există o expresie: ’is ha’elohim, folosită de peste 70 de ori şi tradusă „om al lui Dumnezeu”, ce ar putea fi tradusă „om divin”. De 27 de ori expresia se referă la Elisei, iar în restul cazurilor la profeţi ca Ilie şi Samuel, sau Moise şi David. Lui Elisei i se atribuie puteri divine, cum sunt restituirea vieţii (2 Împăraţi 4:35) şi citirea gândurilor (2 Împăraţi 5:26). El stă în locul lui Dumnezeu, face lucrările lui Dumnezeu şi este simbolul prezenţei lui Dumnezeu. În mod similar, Moise a fost ca Dumnezeu pentru Aaron (Exod 4:15) şi pentru Faraon (Exod 7:1), în cuvânt şi faptă (Exod 14:16; 17:9). Toţi prorocii au rostit cuvântul lui Dumnezeu, şi când israeliţii ai auzeau, ei Îl auzeau pe Dumnezeu Însuşi; în consecinţă, persoana prorocului era imună faţă de vătămare. Există puţine dovezi care să arate că monarhia israelită era considerată ca fiind divină, este însă posibil ca Solomon să se fi pus pe sine însuşi ca simbol al lui Dumnezeu.

1. Simboluri obiective

Obiectele exterioare erau de asemenea folosite pentru a simboliza prezenţa lui Dumnezeu, într-o manieră reprezentativă sau convenţională. Curcubeul a fost acceptat drept asigurarea că mânia lui Dumnezeu trecuse şi că El avea să-Şi amintească legământul (Geneza 9:13). Moise a făcut un şarpe din bronz, simbolizând înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu de vindecare (Numeri 21:9); viţeii de aur au fost făcuţi pentru a simboliza puterea mare a lui Dumnezeu (Exod 32 şi 1 Împăraţi 12). Mai frecvent s-au făcut obiecte fără a reprezenta caracteristicile particulare ale lui Dumnezeu, un exemplu important fiind altarul. Cuvântul ebraic mizbeah, de la rădăcina zbh („sacrificare”), sugerează locul unde animalul era pregătit pentru jertfă. Trebuie în orice caz observat faptul că în relatările cele mai vechi patriarhii ridicau altare după o apariţie prin intermediul lui Dumnezeu, pentru a marca locul şi a-l consacra pentru El pentru totdeauna. În închinarea israelită altarul simboliza locul de întâlnire a lui Dumnezeu cu omul, în timp ce chivotul simboliza prezenţa lui Dumnezeu, întrucât el conţinea tăbliţele decalogului, şi unde era Cuvântul Domnului, acolo era Domnul Însuşi.

Când a fost construit Templul el a simbolizat puterea universală a lui Dumnezeu. Templul în sine era un simbol al pământului, ligheanul de bronz un simbol al mării şi sfeşnicul de aur un simbol al soarelui. Era necesar ca un preot să fie îmbrăcat corespunzător când intra în cort sau în Templu, şi veşmintele erau în mod evident simbolice. Ele erau făcute din in (Exod 28:39), care era considerat ca având proprietari protectoare (Levitic 6:8-12). Există două motive posibile. Întrucât jertfele erau animale, inul fiind vegetal conferea o imunitate care nu s-ar fi găsit în îmbrăcămintea de lână sau din piele. Este însă mai probabil că, la fel ca în multe istorisiri folclorice, inul era socotit drept simbolul nemuririi sau al indestructibilităţii. Erudiţii iudei au sugerat semnificaţii simbolice pentru culorile veşmintelor, şi pentru fiecare articol în parte. Efodul şi pieptarul simbolizau cele 12 seminţii şi judecata, iar când preotul le îmbrăca ele îi dădeau putere de judecată în numele Domnului. Mantia lui era decorată cu rodii şi clopoţei – simboluri ale fertilităţii şi atenţionări pentru duhurile rele. Pe capul lui se afla o mitră ce avea gravate cuvintele „Sfânt Domnului” (Exod 28:36) (în vers. Cornilescu, „Sfinţenie Domnului”; n.tr.), care îl făcea pe preot extinderea prezenţei lui Dumnezeu – simbolul divin.

1. Simbolurile interpretate

Aceste simboluri erau acţiuni care dincolo de contextul lor imediat erau ilustrative sau aveau un anumit scop. Ele demonstrau sau prezentau circumstanţe noi. Ele trebuiesc deosebite de magie, care era destinată să constrângă o anumită acţiune de la Dumnezeu. Când un sclav israelit prefera mai degrabă să se abandoneze sclaviei permanente decât să accepte libertatea, proprietarul găurea urechea sclavului fixându-l pe acesta de stâlpul uşii pentru a face cunoscut că de atunci încolo sclavul era parte din gospodărie (Exod 21:6). Alte acţiuni simbolice de natură domestică erau predarea unui pantof pentru a simboliza predarea drepturilor personale de moştenire (Rut 4:7) şi tunderea părului pentru a simboliza oferirea vieţii bocitorului unei rude moarte (Isaia 22:12).

Printre acţiunile simbolice religioase *circumcizia a fost întotdeauna un ritual semnificativ; iniţial legată de căsătorie, era efectuată pentru a înlătura intenţiile rele ale duhurilor care veghează deasupra camerei nupţiale. În Israel însă momentul circumciziei a fost mutat în copilărie, iar apoi în perioada neonatală, şi reprezintă dedicarea energiilor reproductive călăuzirii divine, şi integrarea copilului în comunitate.

Ceremonia ţapului ispăşitor, prin care păcatele poporului erau transferate unui ţap în Ziua ispăşirii, era un ritual de un gen bine cunoscut în multe ţâri; a fost descris ca o exemplificare limpede a principiului de solidaritate substituţionară, în acest caz între preot, popor şi ţap (C. Lattey, VT 1, 1951, p. 272). Alte exemple de transferare prin acţiune simbolică sunt vaca roşie (Numeri 19), care transfera necurăţia, şi ungerea, care transfera puterea spirituală (de ex. 1 Samuel 16:13).

O atenţie specială trebuie acordată importanţei acţiunilor simbolice ale prorocilor. Aceşti oameni nu îşi proclamau numai mesajul, ci şi săvârşeau acţiuni ca să demonstreze ce avea să facă Dumnezeu, ajutând prin aceasta la determinarea rezultatului. Ei nu săvârşeau aceste acţiuni pentru a influenţa voia lui Dumnezeu, ci pentru a pregăti calea în vederea celor decretate de El. Astfel, Isaia a umblat gol ca semn că Dumnezeu va aduce sărăcia şi exilul asupra lui Israel (Isaia 20:2). Ieremia a îngropat un brâu nou în pământ umed, iar mai târziu l-a dezgropat, găsindu-l stricat, pentru a arăta cum Israel, odată atât de aproape de Dumnezeu, fusese acum respins şi avea să fie jefuit (Ieremia 13). Ezechiel a desenat o cetate pe o cărămidă şi a înconjurat-o cu dispozitive model de asediu pentru a demonstra distrugerea Ierusalimului pe care Dumnezeu o decisese deja (Ezechiel 4:1-3). Alte exemple se găsesc în 1 Samuel 15:27; Ieremia 19:11; 28:11.

II. În Noul Testament

Aici situaţia este cu totul diferită. Nu există persoane simbolice; Isus Cristos nu a fost un simbol al lui Dumnezeu, întrucât El a fost Dumnezeu, după cum a afirmat prin cuvintele: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Nici ucenicii nu ar putea fi descrişi ca simboluri, deoarece ei erau slujitori sub disciplină, nu reprezentanţi.

Isus a săvârşit însă acţiuni simbolice şi le-a aprobat pentru biserică. Minunile Lui de vindecare nu au fost numai nişte manifestări de simpatie, ci semne şi simboluri ce demonstrau apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu. În mod similar, când a luat punea şi vinul şi le-a dat ucenicilor, spunând: „Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (în vers. Cornilescu: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea”; n.tr.), El nu i-a îndemnat pur şi simplu la o părtăşie bună, ci le-a dat un ritual prin care ei puteau simboliza prezenţa Lui eternă cu biserica Lui. Astfel biserica a acceptat simbolismul sacramentelor. În pâine şi în vin cel care se închină primeşte prin credinţă trupul adevărat şi sângele adevărat al Domnului. În apele botezului păcatul este în mod simbolic îndepărtat prin spălare şi persoana este făcută un membru al turmei lui Cristos. Prin aceste acţiuni biserica îşi simbolizează credinţa; *sacramentele nu sunt numai ilustraţii, ci sunt canalele stabilite ale harului divin.

Pe lângă simbolurile sacramentale biserica a folosit şi foloseşte simbolul crucii. Acesta este un simbol adevărat în sensul că este o reprezentare plastică a unei realităţi istorice, un rezumat vizual al anumitor caracteristici esenţiale ale credinţei creştine, şi în acelaşi timp un mijloc al harului pentru cel care se închină. În istoria artei creştine s-au cristalizat simboluri plastice acceptate în legătură cu cei 12 apostoli, de exemplu cheile pentru sf. Petru şi simbolurile celor patru evanghelişti. La un moment dat peştele era un simbol popular al credinţei creştine, deoarece literele cuvântului grecesc pentru peşte, ichthys, alcătuiau iniţialele cuvintelor ce înseamnă „Isus Cristos, Fiul Dumnezeu, Mântuitorul”. Biserica creştină nu a interzis niciodată folosirea simbolurilor, deoarece ele sunt înrădăcinate în natura şi experienţa omului, însă nu le-a încurajat, ca nu cumva accentuând simbolul creştinul să Îl piardă pe Domnul Isus Cristos Însuşi.

BIBLIOGRAFIE

1960. W. Dillistone,Christianity and Symbolism, 1955; G. Cope,Symbolism in the Bible and the Church, 1958; F. Hermann, Symbolik der Religionen (vol. 3, 6, 7), 1960.

A.A.J.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/simbol.html

Introducere in Islam

Publicat in Islam

 

Deși Islamul și Creștinismul au puncte comune, există diferențe majore între aceste două religii avraamice. În cele ce urmează, vă prezentăm o trecere în revistă introductivă a Islamului, pentru creștinii mai puțin familiarizați cu lumea musulmană, insistand pe cateva aspecte relevante pentru crestinul de azi.

Numele Islam provine de la verbul SLM ce înseamnă a se supune, a se preda. Adeptul Islamului este musulmanul, cel ce s-a supus lui Allah, Dumnezeul suprem în Islam. Islamul este a doua mare religie a lumii, având 1,6 miliarde de adepți. Un sfert din populația lumii este musulmană. Există 3 religii monoteiste: iudaismul, creștinismul și islamul, toate având rădăcină avraamică.

Există două mari ramuri în Islam – sunni și shia, cauzate de neînțelegeri cu privire la succesorul profetului Mahomed și alte diferențe doctrinare. Sunniții sunt majoritari în lume, șiiții (aprox. 10% din total) fiind prezenți în special în Iran, Azerbaidjan, Bahrein, parțial în Irak, Afghanistan, Yemen, Liban și Siria. Alte facțiuni în islam sunt sufiții, salafiții/wahabiții, alawiții. În Balcani și Turcia, și în comunitățile din România, islamul este preponderent sunnit.

 

Comunitatea de credincioși musulmani este cunoscută sub termenul de Ummah, transnațională și transetnică, similar cu conceptul de Biserică în creștinism.

Creștinii și evreii sunt menționați specific în Coran ca “Poporul Cărții”, singular (Ahl al–Kitāb). Scripturile evreiești și creștine sunt considerate ca fiind inspirate de Dumnezeu (Sura 2:136), deși există contradicții evidente între Biblie și Coran. Pentru a explica acest lucru, Islamul reproșează creștinilor și evreilor faptul că au falsificat Scripturile ulterior scrierii Coranului (deși manuscrise ale cărților Bibliei datate cu secole înainte de Mahomed arată că acest lucru nu e adevărat): O, oameni ai Scripturii, de ce îmbrăcați voi adevărul cu neadevăr și ascundeți adevărul cu bună știință? 
(Sura 3:71)

CORANUL SI HADITH

Cartea sacră a Islamului este Coranul (al-Qur’ān), cuvântul însemnând citire, recitare. El cuprinde revelațiile lui Allah transmise în arabă, prin intermediul îngerului Gabriel, profetului Mohamed. Revelarea completă a Coranului a durat peste 20 ani. Coranul are 114 capitole, ordonate nu cronologic, ci după lungime, descrescător. Revelațiile au fost memorate de către însoțitorii lui Mahomed, iar după moartea sa, califii care l-au succedat au asamblat Coranul din transcrierile acestor fragmente memorate.

Adversarii lui Mahomed au indicat faptul că Coranul se contrazice pe el însuși în anumite versete, de aceea, lui Mohamed i-a fost revelat un alt verset, numit “al abrogării”, prin care un verset revelat mai târziu îl poate anula sau înlocui pe unul precedent. Allah șterge sau întărește ceea ce voiește și la El se află mama Cărții (Sura 13:39). Acest principiu explică de ce anume Coranul conține versete pașnice ce sunt citate atât de musulmanii moderați, cât și versete ce incită la jihad citate de radicali.

Pe lângă Coran, ce cuprinde revelațiile transmise direct de către Allah (cu excepția primei Sure), musulmanii mai au o altă sursă de autoritate – Hadith. Hadith-urile sunt o colecție de scrieri ce consemnează faptele și vorbele lui Mahomed, sub termenul de Sunna (cutuma/conduita). Mahomed, deși nu este egal cu Allah, este considerat un exemplu perfect de urmat pentru musulmani, deci aceste Hadith, deși inferioare Coranului, au putere directoare pentru musulmani, fiind echivalente cu tradiția în creștinism. Coranul și Hadith sunt împreună baza pentru legea islamică Sharia și practica religioasă.

LEGEA ISLAMICA SHARIA

Legea islamică derivată din Coran și Sunna se numește Sharia(“calea cea bună”), fiind interpretată și decisă de către cărturarii și clericii musulmani, Ulama. Islamul, spre diferență de creștinism, este un sistem politico-religios și reglementează fiecare domeniu al vieții credinciosului, precum și al unui stat islamic. În principiu, orice acțiune a unui credincios musulman cade în următoarele categorii: interzis, descurajat, permis, recomandat și obligatoriu.

Sharia stipulează porunci radicale pentru anumite păcate – amputarea mâinii în caz de furt, uciderea cu pietre pentru adulter, moartea pentru un musulman care părăsește credința islamică (apostazie). Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic. Aceste legi sunt active în țări ca Arabia Saudită, Iran, etc.

Conform Sharia, femeile sunt inferioare bărbaților, lucru reflectat în legi ce țin de moștenire, despăgubire, mărturie în instanță, ele fiind obligate la o anumită ținută care să asigure modestia (cea mai extremă ținută permițând ca doar ochii să fie descoperiți).

Există numeroase legi cu privire la cei de alte religii, în special evrei și creștini, aceștia având statutul de dhimmi (protejat), inferior musulmanilor. Ei pot practica liber religia, dar trebuie să plătească o taxă specială jizya (Sura 9:29), și au anumite drepturi limitate. Jizya era dovada acceptării de către nemusulmani a supunerii față de statul islamic și legile sale și recunoașterea dreptului de moștenire a statului islamic asupra teritoriilor cucerite.

Istoric vorbind, deși nu au fost transformate în pașalâc, Principatele Române au fost incluse de facto în imperiul Otoman, plătind această taxă sultanului. Și datorită acestui drept de moștenire, acum, organizația Statul Islamic din Irak și Levant pretinde că și România face parte din califatul global dorit.

Clădirea de cult în Islam se numește moschee (masjid) sau geamie (dacă e mai mică). Liderii religioși în Islam se numesc imami, mulahi. Califul este liderul absolut al lumii islamice, și reprezintă un lider politico-militar.

Liderul comunității musulmane din România este un muftiu, cu reședința la Constanța, ales prin vot secret din rândul clericilor. Sunt 77 lăcașuri de cult musulmane în România, geamii și moschei.

CELE 6 ARTICOLE ALE CREDINTEI MUSULMANE

1. Credința în Allah, unic.

2. Credința în toți trimișii lui Dumnezeu. Islamul consideră multe personaje biblice ca profeți, în Coran fiind menționați 25 în total. Există însă 5 profeți mari în Islam: Noe, Avraam, Moise, Isus și Mahomed, ultimul fiind considerat “pecetea profeților”.

3. Credința în cărțile trimise de Dumnezeu, incluzând aici Vechiul și Noul Testament.

4. Credința în îngeri ca fiind ființe. supranaturale, trimiși ai lui Dumnezeu.

5. Credința în Ziua Judecății și în înviere.

6. Credința în destin.

CEI 5 STALPI AI ISLAMULUI

Obligațiile musulmanului sunt definite în principal prin „Cei Cinci Stâlpi”:

1. Mărturisirea de credință (šahāda). O persoană își exprimă apartenența la Islam prin afirmarea unicității lui Allah, al cărui trimis este Muhammad: „Nu există Dumnezeu în afară de Allah, iar Muhammad este trimisul Lui” (lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh).

2. Rugăciunea (salāt) are loc de 5 ori pe zi, în momente bine definite, anunțate de muezin (având un rol similar cu un clopot). Ea presupune îngenuncheri și înclinări însoțite de rostirea unor formule rituale. Vineri la prânz are loc rugăciunea comunitară la moschee, însoțită de predica imamului, echivalentă în creștinism cu serviciul bisericesc de duminică.

3. Postul (sawm) constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei timp de o lună, pe tot parcursul lunii Ramadan din calendarul islamic.

4. Dania (zakāt), o cotă-parte din venitul fiecărui musulman, bani sau produse, destinat pentru săraci.

5. Pelerinajul (hajj) la Mecca, în amintirea profetului, realizat într-o perioadă anume a anului, este obligatoriu o dată în viață pentru musulmanii ce au posibilitatea materială.

Unii juriști musulmani consideră că războiul sfânt (jihād) este al șaselea stâlp al Islamului. Jihadul înseamnă literal efort/străduință și are două componente – jihadul interior contra propriilor ispite, sau exterior, ca străduință în a avansa calea lui Allah prin luptă contra dușmanilor Islamului.

ISLAMUL SI ALTE RELIGII

În Islam, lumea se divide în două “case”, Casa Islamului (sau Casa Păcii, Casa Supunerii) și Casa războiului. Prima include zonele unde Islamul domină societatea și legea islamică este aplicată (țările musulmane). A doua se referă la țările unde musulmanii nu sunt majoritari (de ex. lumea occidentală). Pentru că sunt zone legitime de cucerire și război până la convertire sau acceptarea păcii islamice, sunt incluse în Casa Războiului.

Cu privire la relația cu cei de altă credință, hadith-urile consemnează următoarea abordare a lui Mahomed: Luptă împotriva celor care nu cred în Allah. Când vei intâlni dușmanii tăi care sunt politeiști (aici fiind incluși și creștinii, credința în Sfânta Treime fiind considerată politeism), pune-i să aleagă din următoarele trei opțiuni. Invită-i să primească Islamul, și dacă acceptă, încetează să lupți contra lor. Dacă refuză să se convertească, cere-le să plătească taxa Jizya. Dacă sunt de acord s-o plătească, accept-o și nu le fă rău. Dacă refuză să plătească taxa, cere ajutorul lui Allah și luptă contra lor. (Sahih Muslim 19:4294, trad. din engleză)

ARTICOL: Creștinii din Orientul Mijlociu se confruntă cu cea mai aspră persecuție din istorie. Coranul aprobă și indică pedepse ca decapitări, crucificări, tăieri de membre și expulzări(Sura 8:11-12, Sura 5:33) pentru dușmanii lui Allah, necredincioșii, precum și sclavia (Sura 2:178, 8:69, 71)

 

Negarea divinității lui Allah, critica la adresa lui Allah sau a lui Mohamed, reprezentarea grafică a profetului sau a lui Allah în orice formă sunt strict interzise in Islam, motivul reacției agresive a lumii islamice la revista Charlie Hebdo sau caricaturile daneze din 2005 la adresa lui Mahomed.

Între ramurile Islamului există adesea tensiuni. Petru că șiiții consideră că legea Sharia poate fi modificată și adaptată, sunniții îî consideră ca inovatori ai credintei (păcat în Islam) si apostați, și de aceea apar adesea violențe între aceste două comunități, fapt vizibil în prezent în Irak, Siria și Yemen.

Există o largă diversitate în Islam din punct de vedere al gradului de fundamentalism al religiei. Pe de-o parte avem organizații radicale ca Al-Qaida sau Statul Islamic ce pretind legitimitate ca reprezentanți ai Islamului, și pe de altă parte, avem comunități pașnice și moderate ce susțin că Islamul e o religie a păcii. În diverse țări există între musulmanii moderați/seculari pe de-o parte și islamiști/radicali de cealaltă parte. Ca exemplu recent, comunitatea musulmană din România a condamnat ferm masacrul jurnaliștilor de la Charlie Hebdo din ianuarie 2015.

Deși criteriile de măsurare variază, diverse studii spun că 7-15% din totalul musulmanilor (1.5 milarde) sunt radicali, un total de 100-200 milioane în lume. Aceștia disprețuiesc lumea occidentală și o consideră decadentă și coruptă.

 

ARTICOL: Mulți musulmani devin creștini, prin viziuni supranaturale, sau datorită cruzimii islamiștilor. Convertirea unui musulman la altă religie aduce costuri mari pentru acesta. În variantele mai moderate, acesta este supus la presiuni din partea familiei și a comunității. În zonele și țările fundamentalist-islamice, acesta riscă pedeapsa cu moartea pentru apostazie.

 

Scopul final al Islamului este surprins în mai multe locuri în Coran și hadith-uri, și presupune supremația totală a Islamului peste tot pământul, pretutindeni: Mesagerul lui Allah a spus: „Mi s-a poruncit (de către Allah) să lupt împotriva oamenilor până când ei mărturisesc că nimeni nu are dreptul să fie adorat în afară de Allah şi că Mohammed este Mesagerul Său, şi până când vor face rugăciunile în mod corect, şi până când vor da milostenia obligatorie; (Sahih Bukhari 2:25)

ISUS IN CORAN

Dumnezeul suprem în Islam este Allah, singular. El nu are egal, cea mai mare blasfemie fiind asocierea de egali cu Allah (shirk). În Islam, Dumnezeu nu are fiu, iar noțiunea de Sfântă Treime este o erezie pentru musulmani, ei interpretând-o ca politeism.Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Sãu pe care El l-a transmis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii Săi. și nu spuneți “Trei!”

Pentru musulman, Isus este un mare profet al lui Allah și e venerat ca atare. Ei cred că Isus a fost născut din fecioară, că a făcut minuni, dar nu ca fiul lui Dumnezeu, ci ca ființă creată. Moartea Lui pentru răscumpărarea păcatului lumii este negată de Islam, El fiind așteptat să revină la finalul istoriei să joace un ultim rol.

Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost fãcut [cineva] sã semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui [Isus], au fost în îndoială [în legăturã cu moartea lui]; ei nu au avut cunoștință sigurã despre ea [moartea lui], ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă, nu l-au omorât. Ci Allah l-a înălțat la El. Iar Allah este Puternic și Înțelept. Nu va fi nici unul dintre oamenii Cărții care sã nu creadã în el, înaintea morții sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor împotriva lor. (Sura 4:156-159)

LOCURI SFINTE IN ISLAM

Islamul are mai multe locuri sfinte. Primul este Mecca, în Arabia Saudită de azi, orașul în care s-a născut Mohamed și unde a primit o parte din revelațiile Coranului. În marea moschee de la Mecca se află sanctuarul Kaba, o clădire în formă de cub care adăpostește “Piatra Neagră”. Prezentă în Arabia dinainte de apariția Islamului, în tradiția musulmană, ea a căzut din cer pentru a le arăta lui Adam și Evei unde să construiască primul altar pentru Dumnezeu. În Islam, fiecare credincios are datoria să facă un pelerinaj (Hajj) o dată în viață la Mecca.

Alt oraș sfânt al Islamului este Medina, aflat la 340 km de Mecca, tot în Arabia, unde Mahomed a fost nevoit să fugă pentru o perioadă (anul strămutării de la Mecca la Medina este anul 1 în calendarul islamic), și unde Islamul a prins prima oară rădăcini.

Al treilea loc sfânt în Islam este Ierusalimul, unde Mahomed ar fi făcut o călătorie miraculoasă pe un cal înaripat, într-o singură noapte, de la Mecca la Ierusalim. Mărire Celui care l-a dus pe robul Său în timpul unei nopți de la Moscheea Al-Haram (în Mecca, n.tr.) la Moscheea Al-Aqsa (în Ierusalim, n.tr.), a carei împrejmuire am binecuvântat-o, ca să-I arătăm din semnele Noastre. (Sura 17:1). Locația exactă este pe Muntele Templului, unde sunt Domul Stâncii și Moscheea Al-Aksa, pe locul fostului templu evreiesc din Ierusalim, distrus de romani în 70 d.Hr.

O SCURTA ISTORIE A ISLAMULUI

 

ARTICOL: Istoria pe scurt a Orientului Mijlociu, din perspectivă creștină. Islamul a apărut în secolul 7 d.Hr. în peninsula Arabă. Fondatorul Islamului a fost Mahomed, al cărui strămoș, conform tradiției islamice, a fost Ismael, fiul lui Avraam. După moartea lui Mahomed, conducerea lumii musulmane a fost asigurată de califi (urmaș, locțiitor). Ultimul calif a fost sultanul Imperiului Otoman, însă în urma prăbușirii imperiului după primul război mondial și al revoluției din Turcia, instituția califatului a fost abolită în 1924, nemaifiind activată de atunci. Recent, liderul Statului Islamic (ISIS), Abu Bakr al-Baghdadi, s-a autoproclamat calif, însă nu este recunoscut de niciun stat.

 

Sub Mahomed, islamul a cucerit peninsula arabă și a continuat să se extindă după moartea lui. La apogeul său, califatul islamic se întindea din India până la Caucaz, Africa de Nord, Spania și Balcani. Cu privire la Europa, după ce încercarea de a ocupa creștinătatea apuseană prin peninsula iberică a fost oprită în vest printr-o bătălie istorică în sudul Franței în anul 732 (Spania însă rămâne sub dominație musulmană până în 1492), centrul de greutate se mută în est în Balcani, istoria Principatelor Române fiind marcată de luptele contra musulmanilor secole de-a rândul. De asemenea, conducerea lumii musulmane este asumată de Imperiul Otoman începând cu secolul 14.

ARTICOL: Situația din Siria și Irak – originea războiului civil și a SIIL În Evul mediu, în timp ce Europa se confrunta cu invazia popoarelor migratoare din est și Imperiul Roman de Apus se destrăma facând loc regatelor medievale europene, lumea musulmană cunoștea o infloritoare epocă de aur în artă, cultură și economie. Însă Renașterea europeană, apoi revoluția industrială și avansurile tehnologiei occidentale au făcut ca în secolele 19-20, majoritatea lumii musulmane să cadă sub dominație europeană, fiind atractive în urma descoperirii petrolului în regiune. Multe din granițele actuale ale Orientului Mijlociu sunt frontiere trasate arbitrar în urma acordurilor coloniale franco-engleze, consecințele fiind luptele inter-sectare și inter-tribale pe care le avem azi în state ca Yemen, Irak, Libia, Siria, Liban și altele.

 

După al doilea război mondial, Orientul Mijlociu a cunoscut o revigorare și o dorință de independență față de Occident, sub forma naționalismului pan-arab. A fost vremea liderilor Nasser în Egipt, a lui Gaddafi, a dinastiei Assad în Siria, a lui Saddam Hussein în Irak și a OEP-ului lui Arafat. În ultimii ani, mișcări ca Primăvara Arabă aduc o alternativă la naționalismul ce a dezamăgit mulțimile: pan-islamismul. În lumea șiită, Iranul dă tonul prin republica islamică fondată în 1979, iar în țările arabe, organizații ca Frăția Musulmană și Hamas sunt reprezentative. Forme mai subtile ale islamismului se regăsesc și în partidul președintelui turc Erdogan.

Deși lumea islamică pare unită, există rivalități regionale între Arabia Saudită și Iran, ca lideri ai lumii sunnite/șiite, între Turcia (sunnită, non-arabă) și Egipt (sunnit, arab). Zonele de confruntare sunt astăzi Yemenul (intervenție condusă de Arabia Saudită contra rebelilor susținuți de Iran), Siria și Irak (Iranul și Siria contra Statului Islamic, luptătorii SIIL fiind susținuți de saudiți și alte țări sunnite).

 

ISLAMUL IN EUROPA

ARTICOL: Islamul în Europa. În Europa în prezent, există prezența “tradițională” a islamului în Balcani, ca rezultat al secolelor de ocupație otomană în Sud-Estul Europei. Imperiul Otoman a favorizat puternic musulmanii în regiunile de graniță ale imperiului (țările din fosta Iugoslavie) în detrimentul comunităților creștine, acest lucru dând naștere la tensiuni interetnice și interconfesionale puternice în regiune. De aceea, războaiele fratricide din fosta Iugoslavie au avut și o componentă religioasă, creștin-musulmană, finalizându-se recent cu desprinderea Kosovo-ului majoritar musulman albanez de Serbia ortodoxă.

 

Europa occidentală se confruntă cu un alt tip de influență musulmană, printr-un aport mare de imigranți în ultimii 30-40 ani, în fostele puteri coloniale și marile economii din Vest. Integrarea acestor imigranți în cultura țărilor gazdă este dificilă, iar statisticile demografice arată creșterea accelerată a comunității musulmane în detrimentul secularismului sau a creștinismului.

În România, Islamul este prezent în special în Dobrogea, fiind practicat de turci și tătari, rămași ca urmare a influenței Imperiului Otoman. Ei au suferit persecuții semnificative sub comunism, mulți emigrând în străinătate, în special în Turcia. De asemenea, există și o mică și vibrantă comunitate de imigranți proveniți din țări arabe, în special în orașele mari și în centrele universitare. Însă imigrația nu este încă semnificativă în România, țara noastră fiind mai degrabă un loc de tranzit spre Occident.

 

SFARSITUL VREMURILOR IN ISLAM

ARTICOL: Islamul apocaliptic – ce cred musulmanii despre vremurile din urmă . Ziua Judecății este una din cele 6 articole de credință în Islam, escatologia ocupând un loc capital în toate facțiunile Islamului, descrisă în numeroase hadith-uri. Sunt așteptate catastrofe naturale, semne în soare și lună, războaie și apoi o judecată a faptelor oamenilor în urma căreia o parte din oameni vor fi admiși în rai și cealaltă în iad.

 

Primul moment major în perioada judecății este apariția lui Mahdi (similar cu Hristos în Islam), venit pentru a aduce dreptate și islamului asupra lumii. Este un lider politico-religios-militar, descendent direct al lui Mohamed care, conducând o armată arborând drapelul negru al jihadului, va confrunta armatele Romei (creștinătății) în Siria, prevalând asupra creștinilor.

Ultima confruntare însă va avea loc în Ierusalim, după o perioadă de pace islamică. Al doilea moment major va fi apariția un “antihrist” islamic, numit Dajjal, care va pretinde că este Isus Hristos și va lupta de partea evreilor, contra musulmanilor. Suprinzător pentru creștini, în escatologia islamică, un Isus musulman (Isa) este așteptat să revină a doua oară în acest moment, să distrugă crucile (afirmând astfel că credința creștină e falsă), și împreună cu Mahdi să îl ucidă pe Dajjal, asigurând victoria finală pentru musulmani. Însă apoi vor urma calamități naturale și alte nenorociri până la Judecata finală.

ARTICOL: Sfârșitul vremurilor în islam O paralelă între escatologia islamică și cea creștină. Sunt multe indicii si similarități care par să arate spre lumea musulmană ca fiind sursa Antihristului biblic, față de interpretări ce includ UE sau papalitatea. De exemplu, Mecca este construită pe 7 munți (Apoc. 17:9). Arabia Saudită împreună cu țările din Golful Persic sunt principalele exportatoare de petrol, un vin amețitor pentru națiuni, controlând astfel economia globală (Apoc. 18:3). Mulți musulmani văd regimul saudit ca fiind corupt și necesar de a fi îndepărtat (Apoc. 17:16). Și în escatologia islamică, Mecca va fi distrusă în zilele sfârșitului.

 

Gog/Magog, menționați și în escatologia islamică, sunt identificați în Turcia actuală (Ezechiel 38). Islamul este singurul sistem care decapitează creștini (Apoc. 20:4) chiar și azi, ce urmărește să schimbe vremurile (anul 1 islamic corespunde cu 622 d.Hr.) și legea (Sharia), și pretinde că “Allah este mai mare” (față de Dumnezeul iudeo-creștin) și persecută creștinii (Daniel 7:25, Apoc. 13).

Islamul așteaptă restabilirea instituției califatului, ce a primit o lovitură de moarte prin abolirea în 1924. Mahdi, calif și lider politic, va fi însoțit de Isus (musulman) care va încerca să convingă creștinii să-l accepte pe Mahdi (Apoc 13:11-14), având puteri supranaturale. Dajjal-ul (anticristul islamic) ce vine să apere evreii este similar cu Hristosul biblic. Poziționarea musulmani versus creștini-evrei e identică în ambele escatologii. Merită însă studiată mai în profunzime această interpretare, și Domnul să ne dea înțelepciune, discernământ și dragoste pentru musulmani.

Articol tiparit in revista Alfa Omega TV Magazin 5.3 – Crestinismul si Islamul (mai-iunie 2015). Aceasta revista se distribuie gratuit, aboneaza-te sa o primesti acasa:http://alfaomega.tv/revista#abonare

Etichete: intelegerea vremurilor, islam, escatologie

 

Precizare: Prin aceasta sectiune, redactia noastra nu isi propune sa discrediteze islamul sau sa ofenseze pe credinciosii musulmani, sau sa instige la discriminare, ura sau violenta de orice natura impotriva musulmanilor. Aceasta sectiune are doar rol educativ si informativ, pentru crestini. Consideram ca datoria noastra de crestini este sa ne rugam pentru musulmani si cei de alte religii, sa ii iubim si sa-i binecuvantam, sa le facem bine, si sa le vestim Evanghelia.

Şi Avraam a zis lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevasta ta Sara îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el. Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească şi îl voi înmulţi nespus de mult: doisprezece voievozi va naşte şi voi face din el un neam mare. (Geneza 17: 18-20)

Sa binecuvantam atat pe Isaac (stramosul evreilor), cat si Ismael (stramosul arabilor), si sa ne rugam ca ei sa-l cunoasca lumina Evangheliei.

Citeste mai mult lahttp://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/introducere-in-islam#ixzz

http://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/islam/introducere-in-islam

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/introducere-in-islam/

Laura Bretan, lecție de curaj și demnitate. Răspunsul pe care l-a dat tânăra când a fost întrebată dacă astăzi ar mai face un clip pentru susținerea familiei tradiționale

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI   /   Publicat: Miercuri, 27 februarie 2019, 20:55   /   Actualizat: Miercuri, 27 februarie 2019, 21:04   

Aflată în ultimele zile în centrul celui mai mare scandal privind desemnarea reprezentantului României la Eurovision 2019, Laura Bretan a oferit  o impresionantă lecție de demnitate și înțelepciune.

 În ciuda modului în care a fost nedreptățită de cei doi  „specicialiști” homosexuali din juriul alcătuit de TVR pentru finala Eurovision România, după ce câștigase detașat votului publicului român, Laura Bretan a vorbit, pentru prima dată, în emisiunea Sinteza Zilei, la Antena 3, despre cum a resimțit această injustiție. Fără resentimente, cu zâmbetul pe buze, Laura Bretan a mulțumit celor care au votat-o, recunoscând că a fost surprinsă de modul în care unii membri ai juriului au acordat punctele.

„Am cântat cum am putut eu mai bine și am simțit că oamenii au rezonat la cântecul meu. Asta este cel mai important pentru mine”, a spus Laura.

Mihai Gâdea a amintit motivul pentru care cea mai tânără interpretă de la Eurovision România, care a impresionat publicul, a fost depunctată, ajungând, spre surprinderea tuturor, pe locul 2: prezența ei într-un clip de susținere a familiei tradiționale, în vara anului trecut, în campania pentru Referendumul pentru Familie.

Întrebată de jurnalist, ce ar face dacă timpul s-ar putea da înapoi iar cineva ar avertiza-o că apariția ei într-un clip pro familie îi va spulbera șansele de a ajunge la Eurovision, Laura Bretan a răspuns: ”Cred că aș face la fel. Pentru că în asta cred eu. Asta e vocea mea și trebuie să fie auzită.

Cred că familia este un dar de la bunul Dumnezeu și cred că nu ar trebui să o distrugem. Trebuie să o lăsăm așa cum a lăsat-o Dumnezeu”.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1România Liberă: Patriarhul Daniel a transmis mesajul că Biserica nu se teme nici de NATO, nici de Rusia, când este vorba despre ființa națională a românilor
• 2Laura Bretan, lecție de curaj și demnitate. Răspunsul pe care l-a dat tânăra când a fost întrebată dacă astăzi ar mai face un clip pentru susținerea familiei tradiționale
• 3Șerban Nicolae explică de ce vrea repatrierea rezervei de aur a României: Nu mai produce niciun venit. Plătim 300.000 euro chirie pentru depozitarea ei. Trebuie să arătăm că suntem o țară care își poate gestiona propriile resurse
• 4De ce schisma din Ucraina are potențialul Marii Schisme din 1054 și ce poate face Patriarhul Daniel?
• 5Sute de militari ai Forțelor Terestre SUA, dislocați în Dobrogea
• 6JOCURI DE CULISE: Cum a funcționat mașinăria de vot pentru Laura Codruța Koveși în Comisia LIBE
• 7Duminică, 3 martie, în Piața Victoriei va avea loc un protest împotriva adoptării legii parteneriatului civil între persoane de același sex de către Parlament
• 8Revista SRI scrie despre ISLAMIZAREA Occidentului: Institutul Demografic din Viena apreciază că, la jumătatea acestui secol, majoritatea copiilor sub 15 ani vor fi musulmani
• 9Gala Oscar 2019 – ghiveci cu toate literele din LGBTQ
• 10Deznaționalizarea românilor din Ucraina continuă. Funcționari din Cernăuți concediați pentru că au CETĂȚENIE 

https://www.activenews.ro/stiri/Laura-Bretan-lectie-de-curaj-si-demnitate.-Raspunsul-pe-care-l-a-dat-tanara-cand-a-fost-intrebata-daca-astazi-ar-mai-face-un-clip-pentru-sustinerea-familiei-traditionale-154812

Oscarul nu (mai) premiază industria cinematografică

 Externe

Billy Porter arrives at the Oscars on Sunday, Feb. 24, 2019, at the Dolby Theatre in Los Angeles. (Photo by Richard Shotwell/Invision/AP)

Notă: imaginile sunt reprezentativă pentru premiile Oscar 2019.

Spectacolul premiilor Oscar din acest an s-a „bucurat” de 29,6 milioane de spectatori – o creștere foarte mică față de numărul spectatorilor de anul trecut, cel mai scăzut din istoria Oscarurilor.

HOLLYWOOD, CALIFORNIA – FEBRUARY 24: (L-R) Billy Porter and Adam Smith attend the 91st Annual Academy Awards at Hollywood and Highland on February 24, 2019 in Hollywood, California. (Photo by Frazer Harrison/Getty Images)

În ce-i privește pe evanghelici, având în vedere subiectele promovate tot mai des de cele mai cunoscute filme, aceștia au ales să facă un pas în spate și să se preocupe mai puțin cu premiile Oscar. La urma urmei, a trecut ceva vreme de când un film creștin (sau cel puțin nu anti-creștin) a fost premiat la Oscaruri. Așadar, încetând să mai facă parte din preocuparea creștinilor, nu-i de mirare că ne vedem acum puși în fața unui spectacol acaparat de corectitudine politică, progresivism și secularism, ca să folosesc cuvinte frumoase.

În ciuda ratingului care pare să le joace feste an de an, organizatorii premiilor Oscar par să nu se dezică de calea deja aleasă și merg mai departe cu fiecare an care trece: de la un actor îmbrăcat cu o rochie impozantă de bal la deja-obișnuitele atacuri la credința creștină și la instituția prezidențială, se pare că show-ul se preocupă tot mai mult cu altceva decât filmele bune. O suită de trăiri efemere, în care capetele „strălucitoare” ale Hollywood-ului își gâdilă unii altora orgoliile, fiind tot mai populari, dar tot mai nesemnificativi.

Ce relevanță mai au așadar premiile Oscar pentru un creștin? Într-o vreme premiau excelența, măiestria, apogeul tehnic. De acestea s-a uitat de mult; acum privim o elită arogantă, preocupată doar de idolatrizarea sinelui și chiar a imoralității.

Și totuși a mai rămas ceva. Oscarurile ne reamintesc influența pe care o poate avea conceptul poveștii, acea structură care poartă privitorul (sau cititorul) prin întâmplări captivante, în care personajele luptă pentru un final în care să triumfe binele. Marile filme care și-au câștigat locul în memoria colectivă sunt simple simboluri ale unei Povești Mărețe – o relatare primordială despre om și relația sa cu Dumnezeu – o relatare despre evenimente captivante care au început o dată cu lumea: creația, căderea, un tărâm pământesc care este martor la întruparea, jertfa necondiționată și învierea unui Mântuitor – triumful Binelui asupra Răului. Orice ne-ar spune lumea relativistă a post-adevărului în care trăim astăzi, avem un Adevăr scris acum peste două mii de ani care încă ne oferă răspuns la întrebările primordiale. Iar acest adevăr – documentat și răs-ecranizat – nu câștigă Oscarul, ci inimile noastre.

Autor: Vlad Crîznic

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/26/oscarul-nu-mai-premiaza-industria-cinematografica/?

Când Dumnezeu m-a plesnit peste față

 Augustinov Gabriela  27-02-2019 10:58:52

Photo by whoislimos on Unsplash

„Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu, şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea, idolilor.” Isaia 42:8

Totuși, au fost momente când am încercat să fur din slava Domnului.

Mă întorsesem recent în Florida după ce am regizat o piesă de teatru pentru patru mari concerte de Crăciun din Indiana. Am scris aproximativ 60 de scrisori personalizate de mulțumire către actorii și membri echipei care m-au ajutat, inclusiv asistentului meu, însă nu am primit nici un răspuns de la nici unul dintre ei. Într-o zi i-am împărtășit unei prietene, că mi-am dedicat timpul, energia și talentul timp de șase luni ca voluntar, și nimeni nu s-a deranjat nici măcar să îmi răspundă la scrisoare.

„Este uimitor”, am spus eu, „cum unii oameni, chiar și creștini, pot fi foarte nerecunoscători.”

„Stai puțin”, a întrebat prietena mea, „tu te plângi acum de nerecunoștința lor?”

Au! Dumnezeu m-a plesnit peste față.

M-am plâns sau doar am explicat situația? Am întrebat-o: „Tu nu ți-ai dori să știi că cel puțin o persoană apreciază toată munca grea și multele ore de implicare?”

„Mie mi se pare că îți plângi de milă”, a răspuns ea. „Ai făcut toate acele lucruri pentru ca să primești laude și să fi apreciat?”

Au! Dumnezeu m-a plesnit din nou.

Apoi, prietena mea mi-a amintit de Isus și cei zece leproși. El îi vindecase pe toți cei zece, însă numai unul s-a întors să-I mulțumească. „Cum crezi că s-a simțit?”

„Cred că nu m-am gândit niciodată la asta. La urma urmei, El e Dumnezeu, el poate face față dezamăgirilor.”

„Atunci, tu crezi că ești mai bun decât însuși Domnul Isus?”, a întrebat ea.

Au! Altă palmă.

Așa cum Dumnezeu l-a folosit pe Natan să îi condamne greșeala lui David (vezi 2 Samuel 12:1-9), Dumnezeu s-a folosit în cazul meu de această prietenă. Mereu am crezut că sunt motivat de slujire și nu de recunoaștere. Trebuie să Îl slujesc pe Dumnezeu, chiar dacă sunt aplaudat sau nu.

Prietena respectivă a încheiat conversația cu încă o lovitură dură: „Probabil ai nevoie de mai mult de atât. Poate că Dumnezeu știe că ai nevoie să îți amintești ce înseamnă cu adevărat umilința.”

Au! Dumnezeu m-a plesnit iar peste față.

Am înțeles mesajul. Fusesem lovit deja destul peste față. În cele din urmă, învinețit și sângerând am căzut în genunchi și am început să caut în Scriptură modul în care Dumnezeu Își disciplinează copiii. După o căutare lungă și dureroasă, am găsit versetul din Evrei 12:

„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Evrei 12:5

De ce își pedepsește Dumnezeu copiii? Romani 8:29 dă un răspuns la această întrebare: pentru ca noi să putem deveni „asemenea chipului Fiului Său” și un aspect ale acestei asemănări cu Hristos îl găsim în Filipeni 2:8: „El S-a smerit”.

Chiar dacă vechea natură s-a împotrivit adesea, Duhul din interiorul meu a început să ceară cu ardoare: „Smerește-mă, Doamne. Fă-mă mai smerit.” Dumnezeu, Tatăl meu omniscient, mă corecta cu dragoste, pe mine, copilul Său. Mi-a descoperit că dorința și tânjirea după recunoașterea publică nu este conformă cu umilința. Această experiență m-a învățat că Numele Lui trebuie să se afle deasupra tuturor creditelor pe care le-aș putea primi în decursul vieții mele. Rugăciunea mea este să nu mai răpesc din gloria Dumnezeului meu.

Sursa: CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/27/cand-dumnezeu-m-a-plesnit-peste-fata/?

DONEAZĂ VIAȚĂ: Mirela Frișan – victima accidentului de la Iclod are nevoie URGENTĂ de sânge!

 Doina Bejenaru  27-02-2019 18:40:06

Mirela Frișan, o tânără de 29 de ani din Bistrița a fost implicată într-un grav accident rutier în apropiere de Gherla, sâmbătă dimineață, 23 februarie. În urma accidentului tânăra s-a ales cu răni grave și se află internată la reanimare în comă. Pentru a-i putea fi salvată viața, Mirela are nevoie urgentă de sânge!

„Dacă puteți dona sânge, vă rog să donați pentru Mirela Frișan, o fostă colegă din liceu, care a avut accident de mașină și e în comă, la terapie intensivă, ATI Chirurgie 1, pe Clinicilor, în Cluj. Nu contează grupa de sânge! Donarea se poate face și în Bistrița, dar să specificați numele Mirela Frișan. Dacă nu puteți dona, distribuiți postarea, vă rog. Mulțumesc mult!”, este apelul lansat de una din prietenele Mirelei.

Pentru cei care doresc și pot să doneze sânge, o pot face la Centrul de donare din Cluj-Napoca, care se găsește pe strada Nicolae Bălcescu, nr 18.

Orar:

Luni-Joi: 07:30-13:30;

Vineri: 07:30-12:30;

Sâmbătă și Duminică: închis.

Iar în Bistrița, Centrul de Transfuzii Sanguine este situat pe strada Nicolae Bălcescu, nr 11A. programul pentru donarea de sânge este de luni până vineri, între orele 08:00 – 12:00.

Accidentul s-a produs acum câteva zile pe DN 1C, la intrare în comuna Iclod, județul Cluj-Napoca dinspre Gherla. Șoferul unui autoturism înmatriculat în Bistrița-Năsăud a pierdut controlul volanului și mașina a ieșit în afara părții carosabile, unde s-a izbit de un stâlp de electricitate. În autoturism se aflau două persoane, șoferul și Mirela, care, a fost găsită de echipajele medicale inconștientă și transportată la spital.

Mirela Frișan este internată într-un spital din Cluj-Napoca, în comă, având nevoie de sânge. Cei care vor, pot dona atât în Bistrița, cât și în Cluj-Napoca, la centrele de donare din aceste orașe, specificând numele Mirela Frișan.

Pentru cei care nu sunt în apropierea Clujului sau Bistriței, dar vor să ajute, haideți să ne rugăm împreună pentru această tânără, ca Dumnezeu să își arate puterea Sa de vindecare. Domnu-i bun, orișicând! Rugați-vă și pentru familia Mirelei ca să treacă cu bine prin această furtună.

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/27/doneaza-viata-mirela-frisan-victima-accidentului-de-la-iclod-are-nevoie-urgent-de-sange/?