ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

Doctrinele cardinale ale evangheliei veşnice pe care Arminianii le susţin spre propria lor distrugere sunt:

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU;

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

II. DEPRAVAREA TOTALĂ;

III. CHEMAREA EFICACE;

Credinţa Mântuitoare

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

IV. ISPĂŞIREA;

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR.

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU

Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-30) Aceste versete care au fost citate de mulţi, şi întreaga schemă a răscumpărării de la Geneza la Apocalipsa, oferă o dovadă infailibilă şi calificată că mântuirea este gratuită şi este prin harul suveran.

Capitolul nouă din Romani este comentariul Duhului Sfânt asupra decretelor veşnice ale lui Dumnezeu. În legătură cu aceste mistere sublime nouă ni se pare, ca şi creaturi finite păcătoase, să stăm liniştiţi şi să ştim că El este Dumnezeu, drept în toate căile Sale, sfânt în toate lucrările Sale, că judecăţile Sale sunt de nepătruns şi căile Sale întrec înţelegerea noastră. La fel cum alegerea tuturor celor care El i-a destinat pentru a fi mântuiţi decurge din buna Sa plăcere suverană, tot aşa trecerea pe lângă restul omenirii îşi are şi ea sursa în sfatul de neînţeles al voii Sale suverane, în toate acţiunile în care El este sfânt, drept şi adevărat. „Alegerea este expresia milei divine; respingerea este cea a justiţiei divine. Oricine susţine doctrina alegerii trebuie să susţină şi doctrina respingerii. Respingerea implică faptul că Dumnezeu pur şi simplu trece pe lângă păcătos lăsându-l aşa cum este el. În alegere El îl alege pe păcătos în harul Său suveran. Amândouă sunt acte ale suveranităţii lui Dumnezeu.” (Pastorul D. Beaton, Free Presbyterian Magazine, Vol. 35: p. 244). Cei care nu sunt aleşi de Dumnezeu, potrivit sfatului de nepătruns al voii Sale, sunt rânduiţi „pentru dezonoare şi pentru păcatul lor, spre lauda justiţiei Sale glorioase” („Confession of Faith,” Ch. 3, sec. 7). Nu pentru s-a trecut peste fiinţa lor vor fi ei judecaţi, ci pentru păcatele lor. Faptul că fiinţa lor a fost trecută cu vederea este un act suveran: condamnarea lor este un act justiţiar al lui Dumnezeu în capacitatea Sa de judecător. „Mântuirea este toată prin har, pedeapsa tuturor este datorită păcatului. Mântuirea lui Dumnezeu de la primul la ultimul – Alfa şi Omega; dar pedepsirea oamenilor nu este de la Dumnezeu: şi dacă tu pieri, din mâinile tale ţi se va cere sângele tău” (C. H. Spurgeon).

„Suveranitatea lui Dumnezeu este piatra de poticnire pe care mii cad şi pier; şi dacă ne luptăm cu Dumnezeu în privinţa suveranităţii Sale aceasta va fi spre ruina noastră veşnică. Este absolut necesar ca noi să ne supunem lui Dumnezeu ca unui suveran absolut, şi suveranul sufletelor noastre; ca Unuia care poate avea milă şi poate împietri pe cine vrea El” (Jonathan Edwards).

Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, sunt aduşi în acest punct – să vadă că Dumnezeu are un „popor,” „un popor specific,” un popor separat de lume, un popor pe care El l-a „creat pentru Sine, ca ei să vestească lauda Sa.” Alegerea mai devreme sau mai târziu este ascunsă în inimile poporului lui Dumnezeu. Iar un om care trăieşte şi moare împotriva acestei doctrine binecuvântate, trăieşte şi moare în păcatele sale; şi dacă moare în această ostilitate, el va fi blestemat în acea ostilitate (J. C. Philpot).

„Pe de altă parte, Arminienii susţin şi învaţă alegerea condiţionată pe baza credinţei prevăzute. Acest lucru este contrar Adevărului. Câtă vreme oamenii sunt neregeneraţi, ei sunt într-o stare de necredinţă, fără speranţă în Dumnezeu şi fără credinţă în Hristos. Când sunt mântuiţi prin har, ei au credinţă, dar nu de la ei înşişi. Aceasta nu este din propria lor putere sau din voinţa lor liberă, ci este darul lui Dumnezeu prin învăţătura eficientă a Duhului Sfânt. De aceea, credinţa nu poate fi cauza alegerii. Ea este efectul ei şi este asigurată de ea. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.”(Fapte 13:48) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)

Textul citat de Arminieni pentru a-şi susţine doctrina lor a alegerii condiţionate pe baza credinţei prevăzute, este „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte, etc.” (Romani 8:29) O astfel de promisiune este superficială şi nu poate fi susţinută. „Cuvântul „cunoscut mai dinainte” în sensul folosit de Noul Testament, aşa cum a remarcat Dr. W. G. T. Shedd, este întrebuinţat în sensul ebraicului yada (cunoaşte) care indică dragostea şi favoarea. „Nu cunoaştere mai dinainte ca o simplă preştiinţă,” zice Calvin, „ci adopţia prin care Dumnezeu i-a deosebit din veşnicie pe copiii Săi de cei condamnaţi.” Scripturile reprezintă alegerea ca având loc în trecut, făcând abstracţie de meritul personal. „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13) Suveranitatea alegerii lui Dumnezeu devine clară în afirmaţia lui Pavel că Hristos a murit pentru oamenii Săi în timp ce ei erau încă păcătoşi (Romani 5:8). S-a spus bine că Arminianii iau alegerea din mâinile lui Dumnezeu şi o pun în mâinile oamenilor” (The Reformed Faith (Credinţa Reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 24). „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)

Un alt subterfugiu la care au recurs Arminianii pentru a explica alegerea particulară a indivizilor, este să spună că textul „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) înseamnă o alegere naţională, nu persoane deosebite, ci copiii lui Iacov şi copiii lui Esau – copiii lui Israel şi copiii lui Edom. „Acum, îi întrebăm prin tot ceea ce este rezonabil,” comentează C. H. Spurgeon, „nu este la fel de nedrept din partea lui Dumnezeu că alege o naţiune şi o lasă pe cealaltă?” Argumentul pe care ei şi-l imaginează că ne răstoarnă pe noi îi răstoarnă şi pe ei. Niciodată nu a fost un subterfugiu mai prostesc decât acela de a încerca să arăţi clar alegerea naţională. Ce este alegerea unei naţiuni, decât o alegere de mai multe unităţi, de atât de mulţi oameni? – şi aceasta este egală cu alegerea particulară a indivizilor. În gândire, oamenii nu pot vedea clar că dacă – ceea ce nu credem noi în nici un caz – ar fi vre-o nedreptate în Dumnezeu în alegerea unui om şi nu a altuia, cu cât mai mare ar fi nedreptatea în cazul alegerii unei naţiuni şi nu a alteia. Nu! Nu putem scăpa de această dificultate astfel, ci ea este mărită foarte mult prin această denaturare prostească a Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, aici este dovada că aceasta nu este corect: citiţi versetele care îl precedă. Acesta nu spune nimic despre naţiuni; el spune, „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, se referea la copii, nu la naţiuni. Desigur, ameninţarea a fost împlinită după aceea în poziţia celor două naţiuni; Edom a fost făcut să îl slujească pe Israel. Dar textul înseamnă exact ceea ce spune; el nu se referă la naţiuni, ci se referă la persoanele menţionate. „Iacov” – acesta este omul a cărui nume era Iacov – „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Aveţi grijă, prietenii mei dragi cum vă amestecaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit de cineva care schimba pasajele care nu îi plăceau. Aceasta nu se poate, ştiţi, nu le puteţi schimba; ele sunt într-adevăr la fel. Singura noastră putere cu Cuvântul lui Dumnezeu este pur şi simplu să îl lăsăm să stea aşa cum este el şi să ne străduim prin harul lui Dumnezeu să ne adaptăm noi înşine la el. Nu trebuie niciodată să încercăm să facem Biblia să se plece înaintea noastră, de fapt nu putem, pentru că adevărurile revelaţiei divină sunt tot atât de sigure şi solide ca şi tronul lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să se bucure de o perspectivă încântătoare şi un munte măreţ îi stă în calea lui, începe el să îl reteze de la bază, în speranţa deşartă că în final acesta va deveni o câmpie netedă înaintea lui? Nu, ci dimpotrivă, el îl foloseşte cu grijă pentru împlinirea scopului său urcându-l, cunoscând bine că acesta este singurul mijloc prin care îşi poate îndeplini obiectivul avut în vedere. Deci ce trebuie să facem; nu putem coborî adevărurile lui Dumnezeu la înţelegerea noastră slabă şi finită; muntele nu va cădea niciodată înaintea noastră, dar noi putem căuta tăria de a ne urca mai sus şi mai sus în percepţia noastră a lucrurilor divine şi doar în acest fel putem spera să obţinem binecuvântarea.” (Din predica despre „Iacov şi Esau” de C. H. Spurgeon).

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

Westminster prezice în capitolul 3 secţiunea 8 din „Mărturisirea de credinţă” afirmând că „doctrina acestui mister înalt al predestinării trebuie să fie tratat cu o prudenţă specială şi cu grijă.” Aceasta este atât de mult depărtată de doctrina moartă şi oarbă a fatalismului cum este lumina faţă de întuneric. Cartea decretelor eterne ale lui Dumnezeu este în mâinile Mântuitorului (Apocalipsa 5). În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25, 26) În lumina deplină a acelei suveranităţi pe care El ca şi Fiu veşnic o putea înţelege, şi care a fost pentru El motivul de laudă şi de mulţumire, El continuă în mila şi în dragostea Sa să dea chemarea evangheliei deplină, gratuită şi care descătuşează celor păcătoşi care sunt trudiţi şi împovăraţi ca să vină la El ca la Singurul în care ei vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu în harul Său a fost un motiv de laudă şi de mulţumire pentru Marele Profet al Bisericii, singurul care ne-a revelat voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, cât de necuviincioase sunt criticile celor care resping doctrina alegerii, sau o explică atribuind-o voii instabile a omului, şi nu aşa cum o fac Scripturile, bunei plăceri a voii veşnice a lui Dumnezeu. Când Hristos îi mulţumeşte Tatălui, Domnul cerului şi al pământului, să căutăm să avem gândul care era în El, şi să oferim laudă şi adorare înaintea voii Suverane a marelui EU SUNT, pe de o parte, şi pe de altă parte să ne dăm chemării şi ofertei gratuite a evangheliei, pe care El prin Duhul Său poate să o facă eficace pentru mântuire.

Pastorul R. M. McCheyne în predica asupra cuvintelor „Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu” (Proverbe 8:4) spune: „Foarte adesea persoanele trezite stau şi ascultă o descriere vie a lui Hristos şi a lucrării Sale de substituire în locul păcătoşilor; dar totuşi întrebarea lor încă este „Este Hristos un Mântuitor pentru mine?” Acum la această întrebare eu răspund: Hristos este oferit gratuit întregii rase umane. „Oamenilor, către voi strig.” Nu este un subiect mai greşit înţeles de către sufletele neconvertite ca cel al gratuităţii necondiţionate a lui Hristos. Noi avem o idee atât de mică în mod natural despre harul gratuit încât nu putem crede că Dumnezeu poate să ne dea un Mântuitor nouă, în timp ce noi suntem într-o condiţie rea, meritând iadul. O, este trist să ne gândim cum oamenii argumentează împotriva fericirii lor proprii şi nu vor crede întocmai cuvântul lui Dumnezeu!

„Dacă aş şti că sunt unul dintre aleşi, aş veni; dar mi-e frică de faptul că nu sunt!” Ţie iţi răspund: Nimeni nu a venit vreodată la Hristos pentru că ştiau că sunt aleşi. Este adevărat că Dumnezeu are pe câţiva pe care i-a ales din buna sa plăcere pentru viaţa veşnică, dar ei nu au ştiut aceasta până când nu au venit la Hristos. Nicăieri Hristos nu îi invită la El pe cei aleşi. Întrebarea pentru tine nu este, Sunt eu unul dintre cei aleşi? Ci, Sunt eu din rasa umană?

„Dacă aş putea să mă pocăiesc şi să cred, atunci Hristos ar fi gratuit pentru mine; dar eu nu pot să mă pocăiesc şi să cred. Ţie îţi spun, Nu eşti tu un om, înainte de a te pocăi şi de a crede? Atunci Hristos iţi este oferit înainte ca tu să te pocăieşti şi să crezi. Hristos nu iţi este oferit pentru că tu te pocăieşti, ci pentru că tu eşti un păcătos ticălos, pierdut. Dacă Hristos este oferit gratuit tuturor oamenilor, atunci este clar că toţi cei care trăiesc şi mor fără a-l accepta pe Hristos vor suporta sentinţa celor care îl refuză pe Fiul lui Dumnezeu.”

„Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Nouă celor păcătoşi nu ne revine să fim curioşi încrezuţi în lucrurile secrete care aparţin Domnului Dumnezeului nostru. Mai degrabă să ne preocupe lucrurile despre care Domnul spune că ne aparţin nouă. Ofertele gratuite, invitaţiile şi avertizările din evanghelie ne aparţin nouă, pentru ca noi să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7)

„Nici un om,” scrie Christopher Ness, „nu se poate judeca pe sine ca şi condamnat în această viaţă, şi astfel să dispere; pentru că neascultarea finală (singura dovadă infailibilă a condamnării) nu poate fi descoperită până la moarte.” (An Antidote Against Arminianism, (Un antidot împotriva Arminianismului) p. 51).

„Nici o persoană care îl caută pe Dumnezeu şi mântuirea prin Fiul Său,” a spus marele Dr. John Love, „nu ar trebui să aplice doctrina suveranităţii divine astfel: Dumnezeu este suveran şi de aceea deşi eu caut mântuirea El ar putea să mi-o respingă. Aceasta este fals. Dar astfel, Dumnezeu este suveran şi de aceea probabil El m-a lăsat aşa cum i-a lăsat pe alţii nu să îl caute pe El, ci să îl respingă şi să îl dispreţuiască, dar El nu a făcut aceasta. Aceasta este sfera potrivită a suveranităţii. Ea este manifestată în lucrarea minunată prin care în cursul providenţei Sale un păcătos este făcut să îl caute pe El şi altul este lăsat fără să facă aceasta. Dar aceasta nu este manifestată în faptul că cineva a căutat vreodată degeaba faţa Sa, „Cei ce îl caută pe Domnul îl vor lăuda.” Da, în fiecare etapă a căutării Sale, această reflectare ar trebui să ne încurajeze şi să ne conducă să spunem, „Binecuvântat să fie Dumnezeu care m-a ajutat până aici, mai departe decât pe alţii.” Doctrina ar trebui să fie aplicată în practică pentru lucrurile din trecut şi nu la ceva care va veni. Aşa este ea întotdeauna în Scriptură. Cunoaştem hotărârea divină cu privire la evenimente prin evenimentele în sine.”

II. DEPRAVAREA TOTALĂ

Adevărul lui Dumnezeu ne învaţă că omul prin Cădere este într-o stare de moarte spirituală şi de înstrăinare faţă de Dumnezeu. El este pervertit şi murdărit în natura sa. Înţelegerea sa, voinţa şi sentimentele sale sunt sub puterea şi dragostea de păcat. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.” (Marcu 7:21-22) „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Psalmul 14:2, 3) „Întreaga rasă umană,” în cuvintele lui Dr. Charles Hodge, „este total depravată prin apostazia lor faţă de Dumnezeu. Prin depravarea totală nu se înţelege că toţi oamenii sunt răi în mod egal, nici că orice om este în întregime corupt atât cât este posibil pentru om să fie – ci este o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu comună tuturor oamenilor, astfel că nici un om ne reînnoit nu îl înţelege sau nu îl caută pe Dumnezeu: un astfel de om nu îl face niciodată pe Dumnezeu partea sa, sau din slava lui Dumnezeu scopul principal al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi slujesc mai degrabă creatura, şi mai mult decât pe Creator. De aceea, toţi sunt declaraţi în Scriptură ca fiind morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu al vieţii spirituale.” Aceasta este condiţia omului aşa cum este el înaintea lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7, 8) „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:6, 7) „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Arminianii neagă depravarea totală a omului, în faptul că ei susţin că voinţa omului este liberă şi are capacitatea de a-l alege pe Hristos şi mântuirea care este în El. O astfel de învăţătură este falsă şi înşelătoare. Voinţa omului este liberă doar de a alege potrivit cu natura sa morală, şi deoarece natura sa este sub stăpânirea păcatului, omul alege în mod corespunzător. „Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut toată capacitatea voinţei pentru orice bine spiritual care însoţeşte mântuirea, deci ca un om natural, fiind în totalitate potrivnic faţă de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare prin puterea sa să se convertească sau să se pregătească pe sine la aceasta.” („Confession of Faith”, (Mărturisirea de credinţă) capitolul 9, secţiunea 3). „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) „Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.”(Ioan 6:65, 66) Despre toţi care sunt născuţi din nou se spune că sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13) „Evanghelizarea” prin decizie, venirea în faţă sau a sta în picioare pentru a lua o decizie pentru Hristos, sau semnarea unor cartele de decizie, este pur Arminiană. Aceasta nu este de la Dumnezeu, ci din voia omului şi poate sfârşi doar în amăgire şi disperare veşnică.

„Evanghelizarea” prin decizie este bazată pe o altă doctrină falsă şi eronată susţinută şi propagată de Arminiani, acea a Ispăşirii universale. „În fiecare minte există o oarecare cunoştinţă despre adevărul evanghelic,” a spus eminentul Dr. John Kennedy din Dingwall, „ideea că un interes în moartea lui Hristos este esenţial pentru siguranţă. În fiecare inimă ne reînnoită există o dorinţă de a evita necesitatea de a avea de a face cu un Mântuitor personal şi de a dobândi speranţa, prin evanghelie, fără a fi „născut din nou.” Minciuna unei ispăşiri universale a fost produsă pentru a împli această solicitare. Aceasta este chiar evanghelia pervertită pentru a se potrivi cu gustul omului carnal mândru. „Hristos a murit pentru toţi şi de aceea şi pentru mine; eu cred aceasta şi de aceea voi fi mântuit,” sunt stadiile scurte ale unei scurte călătorii spre speranţa păcii. A crede că Hristos a murit pentru mine, deoarece El a murit pentru toţi, înseamnă să „crezi o minciună”; dar chiar dacă aceasta ar fi adevărat, care ar fi avantajul acestei credinţe pentru mine? Moartea Sa pentru mine, deoarece a fost pentru toţi, nu asigură nimic pentru mine. Şi a crede aceasta este ceva diferit decât a crede în Hristos Însuşi. De fapt, aceasta înseamnă să faci moartea Sa un înlocuitor pentru El Însuşi. Dar în loc să priveşti la moartea lui Hristos ca referindu-se la tine, priveşte în primul rând, la aspectul ei asupra aptitudinii Lui de a mântui şi la perspectiva tuturor care sunt una cu El. A vedea aceasta astfel, înseamnă a-l vedea pe Hristos lăudat în loc să fie înlocuit de moartea Sa. Primul lucru pe care eu îl cer ca să fiu asigurat este potrivirea lui Hristos de a mă mântui pe mine, un păcătos. În El eu sunt chemat să mă încred. Înainte de a putea face aceasta, eu trebuie să fiu convins că El este vrednic de încrederea mea. Nu pot fi asigurat de aceasta, până nu îl cunosc pe El ca o jertfă pentru păcat. Nu pot aprecia meritul sacrificiului Său, decât în lumina slavei Sale personale. Nu pot potrivi avantajele asigurate de aceasta, până când nu l-am luat mai întâi pe El Însuşi prin credinţă, ce pot descoperi în lumina crucii este că El mă poate mântui într-un fel care va fi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este marea Sa recomandare ca Mântuitor pentru mine. Dacă aceasta nu ar fi fost adevărat cu privire la El, nu m-aş fi putut încrede în El niciodată. Şi în lumina în care realizez meritul infinit al sacrificiului Său, cunosc dragostea Sa ca una care „întrece cunoştinţa.” A uni acea dragoste şi moartea prin care ea a fost lăudată, cu cei pe care Tatăl i-a dat Lui, nu mă lipseşte de speranţă. Aceasta doar mă asigură de cât de sigur şi cât de dezirabilă este răscumpărarea pe care el a cumpărat-o cu sângele Său. Persoana care îmi este prezentată în toată puterea şi dragostea; şi autoritatea lui Dumnezeu mă face să-l accept pe El pentru mântuirea mea. Lumina, descoperind persoana glorioasă, meritul infinit şi dragostea inexprimabilă a lui Hristos, şi o chemare care îmi cere să vin la El; şi nu vre-o referinţă presupusă a morţii Sale pentru mine, care mă încurajează să îl primesc pe El pentru ca să fiu mântuit.”

III. CHEMAREA EFICACE

„De toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai aceia, El este mulţumit în timpul Său rânduit şi acceptat, chemaţi în mod eficient după Cuvântul şi Duhul Său, din starea de păcat şi moarte, în care ei sunt prin natură la harul şi mântuirea prin Isus Hristos, iluminând minţile lor spiritual şi mântuitor pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu, înlăturând din ei inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoind voinţa lor şi prin puterea Sa atotputernică determinându-i să facă ce este bine; şi aducându-i în mod eficace la Isus Hristos; totuşi ca ei să vină liber, făcuţi să dorească aceasta prin harul Său.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, capitolul 10 secţiunea 1).

„Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Romani 8:30). „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2 Timotei 1:9)

„Aici este criteriul prin care putem testa chemarea noastră nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit cu scopul şi harul Său. Această chemare interzice toată încrederea în faptele noastre şi ne conduce doar la Hristos pentru mântuire, dar apoi ne curăţă de faptele moarte pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, tot aşa trebuie să fiţi şi voi sfinţi. Dacă trăieşti în păcat, tu nu eşti chemat, dar dacă eşti cu adevărat al lui Hristos, poţi spune, „Nimic nu mă doare mai tare decât păcatul. Doresc să scap de el; Doamne ajută-mă să fiu sfânt.” Este aceasta suflarea inimii tale? Este aceasta direcţia vieţii tale spre Dumnezeu şi spre voia Sa divină? Din nou, în Filipeni 3:13, 14 ni se spune despre chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Este oare chemarea ta o chemare înaltă? A înnobilat ea inima ta şi a îndreptat-o spre lucrurile cereşti? A înălţat ea speranţele tale, gusturile tale, dorinţele tale? A ridicat ea cursul constant al vieţii tale, aşa că tu o petreci cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Un alt test îl găsim în Evrei 3:1 – „Părtaşi ai chemării cereşti.” Cereşti înseamnă o chemare din cer. Dacă nici un om nu te poate chema aşa, tu nu eşti chemat. Este chemarea ta de la Dumnezeu? Este ea o chemare spre cer şi din cer? Dacă nu eşti un străin aici, şi cerul este casa ta, nu ai fost chemat cu o chemare cerească; pentru că cei care au fost chemaţi astfel declară că ei sunt în căutarea unei cetăţi care are fundaţii, a cărei constructor şi creator este Dumnezeu, şi ei înşişi sunt străini şi călători pe pământ. Este chemarea ta astfel de sfântă, înaltă, cerească? Atunci preaiubitule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, căci astfel este chemarea cu care Dumnezeu îi cheamă pe oamenii Săi.” – C. H. Spurgeon.

Pe de altă parte, Arminianii cred că omul are puterea naturală a voinţei pentru a exercita credinţa în Hristos. De aceea păcătoşii sunt îndemnaţi să ia o decizie pentru Hristos. Pe această fundaţie de nisip mulţi şi-au construit speranţa lor pentru veşnicie. Convertirea prin decizie nu este altceva decât exerciţiul voinţei ne reînnoite. Credinţa în Hristos profesată nu este darul lui Dumnezeu. Bucuria experimentată este bucuria ascultătorilor cu un pământ împietrit. Speranţa nutrită nu este speranţa bună prin har, ci speranţa ipocritului care va pieri. Toate activităţile religioase care urmează nu sunt din Duhul ci din carne. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:22, 23)

Credinţa Mântuitoare

Credinţa mântuitoare, care este rodul chemării eficace sau a naşterii noi este darul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9)

„Credinţa se uită la Hristos ca având slujba unui Mântuitor. Porunca este dată, şi observaţi că ea este dată tuturor ca orbi, vinovaţi şi neajutoraţi a privi la Hristos pentru ca ei să poată să fie mântuiţi; şi prima dovadă decisivă şi satisfăcătoare a unei schimbări a inimii este să îl priveşti pe Hristos ca şi Mântuitor. Chiar înainte de aceasta, să avem speranţe bune despre tine, că Duhul harului a început să lucreze în tine: dar nu îndrăznim, deoarece noi preţuim sufletele oamenilor, şi oferim slava lui Dumnezeu, nu îndrăznim să spunem că vre-un om este născut din Dumnezeu, cu alte cuvinte convertit cu adevărat, până când el nu îl vede pe Hristos.

„Mulţi dintre voi spuneţi că aveţi credinţă în Hristos. Ne puteţi spune ceva despre El în care spuneţi că credeţi? Au fost vreodată sufletele voastre gata să se scufunde în iad? V-aţi lipit vreodată repede în lipiciul murdar al corupţiei? Închişi în închisoarea necredinţei? Înconjuraţi de gheţuri de ne pocăinţă? Culcaţi mai jos decât bestiile cu pofte? Chinuiţi ca şi când aţi fi blocaţi de diavoli? A venit cineva să vă salveze în starea aceea? Cine este El? Este El un Mântuitor? Maria l-a văzut pe Domnul; ea ar putea să spună ceva despre aceasta. Şi la fel şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus. Puteţi azi să coborâţi asupra unui singur incident, chiar până la întinderea unei clipiri din ochi? Vre-o condiţie a trupului sau a sufletului în care l-aţi văzut pe Domnul prin credinţă? Puteţi spune ce a trecut între El şi voi?” (Pastorul Jonathan R. Anderson, Glasgow. A murit în 1859).

În timp ce convertiţii Arminiani manifestă o abstinenţă strictă şi lăudabilă faţă de băutură, fumat, jocuri de noroc, cinematografe, în viaţa pe care o trăiesc, şi un zel de negare a eului pentru propagarea evangheliei lor şi câştigarea convertiţilor, atitudinea lor faţă de ziua Domnului nu este una de blândeţe şi dragoste. „Noi nu suntem sub lege, ci sub har,” este Scriptura cu care se luptă ei pentru a se justifica. Adevăraţii credincioşi în Hristos nu sunt sub condamnarea legii – „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,” ci ei sunt „sub legea lui Hristos” ca şi regulă a vieţii lor. Aceasta afirmă apostolul în 1 Corinteni 9:21. Dragostea faţă de Hristos este manifestată şi dovedită prin dragoste faţă de poruncile Sale. „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Toţi cei care nu au nici o dragoste pentru ziua sfântă a Domnului, care nu sunt mâhniţi cât de puţin vor ţine Sabatul sfânt pentru Domnul şi care nu sunt răniţi şi întristaţi în suflet când văd ziua Domnului profanată, indiferent de profesia lor, şi indiferent de ce nume poartă, ei au doar numele că trăiesc: ei sunt încă în iritaţia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Când Domnul îşi scrie legea Sa în inimă în regenerare există iubire pentru a Patra Poruncă, desigur la fel şi pentru celelalte porunci. Dragostea pentru Domnul, pentru Cuvântul Său, pentru Cauza Sa, pentru poporul Său şi pentru poruncile Sale, sfântul Sabat fiind inclus, nu pot fi separate.

Bisericile Arminiane din zilele noastre au înlăturat punctele de reper vechi care au fost puse părinţii evlavioşi în trecut ca şi protecţii şi parapete ale sfinţeniei sabatului. Rezultatul este evident. Blestemul Papal sau „continentala duminică” s-a răspândit pe pământ ca un potop. Este vre-o îndoială că Dr. Kennedy din Dingwall a spus că Voluntarismul şi Arminianismul trebuie să fie pionierii Raţionalismului, pentru că amândouă sunt copiii necredinţei?

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

Arminianii susţin că responsabilitatea deduce capacitatea şi de aceea susţin că atunci când păcătoşii sunt chemaţi să creadă şi să se pocăiască, că ei au puterea de a face aceasta. O astfel de învăţătură este falsă din temelii. Chemarea dată în evanghelie, şi dată de toţi care predică evanghelia în deplinătatea ei, a crede şi a se pocăi este chemarea exterioară. Ea este doar privilegiul Duhului în lucrarea sa internă şi de răscumpărare pentru a face eficace chemarea exterioară. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Deşi omul prin cădere şi-a pierdut capacitatea sa, el încă este responsabil şi răspunzător faţă de Dumnezeu şi pentru că el este responsabil el este dator legat să folosească mijloacele exterioare şi decretele rânduite de Dumnezeu, şi eficienţa de care el este dependent doar de puterea Sa. Dumnezeu a stabilit o legătură între mijloace şi finalul dorit. El ne porunceşte să le folosim, şi El a promis că le va binecuvânta. A separa mijloacele de final, pe care Domnul l-a rânduit pentru salvarea păcătoşilor înseamnă să fi vinovat de a separa ceea ce Domnul a unit. Dispreţuirea şi neglijarea mijloacelor înseamnă o dispreţuire a mântuirii prin care ea a fost adusă înaintea noastră. „Şi cum vom scăpa dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?”

IV. ISPĂŞIREA

Ispăşirea este satisfacerea cu care Domnul Isus Hristos prin ascultarea Sa până la moarte a dat-o tuturor pretenţiilor legii şi justiţiei lui Dumnezeu în locul tuturor lucrurilor care i-au fost date Lui de către Tatăl. Pe baza ispăşirii lui Hristos – lucrarea pe care El a sfârşit-o şi sacrificiul pe care El l-a oferit, păcătoşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Sacrificiul pe care Dumnezeu Însuşi în dragostea Sa infinită, în mila şi în înţelepciunea Sa l-a oferit într-un fel compatibil cu dreptatea naturii Sale, este cel prin care păcătoşii, pierduţi, vinovaţi şi meritând iadul, vor fi salvaţi cu o mântuire veşnică. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10) Dragostea Fiului în venirea Sa pentru a suferi şi a muri este egală cu dragostea Tatălui care L-a trimis pe El. Sacrificiul lui Hristos este unicul sacrificiu pentru păcat. El are o valoare şi un merit infinit datorită sacrificiului lui Dumnezeu în natura noastră. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Doar la Hristos ca şi împăcător prin credinţa în sângele Său, noi ca şi păcătoşi suntem trimişi ca să privim pentru mântuire, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12)

Arminianii cred într-o Ispăşire Universală, că Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om la fel, pentru Iuda cât şi pentru Petru, şi pentru a sprijini punctul lor de vedere ei apelează la anumite pasaje din Scriptură, care la suprafaţă par să înveţe că Hristos a murit pentru întreaga omenire. Este evident din Scriptură că termenul „lume” are o diversitate de înţelesuri, şi că el trebuie să fie întotdeauna interpretat potrivit contextului în care se găseşte. Aceasta se aplică şi cuvântului „toţi.” Textele folosite de Arminiani pentru a-şi susţine teoria lor despre Ispăşirea Universală pot fi explicate în lumina contextului ca lămurirea unei ispăşiri pentru toţi cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Ele nu contrazic în nici un fel doctrina Scripturală şi Calvinistă a unei Ispăşiri Limitate sau Categorice – limitată în proiectul ei, nelimitată în eficacitatea ei. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, prin moartea Sa, Hristos a asigurat infailibil mântuirea celor aleşi, acei aleşi în El şi care i-au fost daţi lui de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Cei pentru care Hristos a suferit şi a murit sunt numiţi „oile Sale” (Ioan 10:11, 15); „Biserica Sa” (Fapte 20: 28; Efeseni 5: 25-27); „poporul Său” (Matei 1:21); „aleşii Săi” (Romani 8: 32-35). Dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi vor fi mântuiţi, pentru că este imposibil ca cei pentru care Hristos a murit şi a căror vină El a ispăşit-o, să fie condamnaţi şi pierduţi din cauza acelei vine. În rugăciunea Sa de mijlocire Hristos se roagă pentru toţi pentru care El S-a oferit pe Sine ca o jertfă. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Şi numai acestora El le dă viaţa veşnică. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite

Dacă moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, cum poate fi oferită iertarea şi mântuirea tuturor?

„Predicatorii evangheliei” spune Dr. John Owen, „în congregaţiile lor, ne fiind familiarizaţi în întregime cu scopul şi sfatul secret al lui Dumnezeu, fiindu-le interzis să îl cerceteze sau să caute în el, (Deuteronom 29:29) pot chema justificabil pe fiecare om să creadă, cu asigurarea mântuirii pentru fiecare în particular care fac aşa; cunoscând şi fiind pe deplin convinşi de aceasta, că există suficient în moartea lui Hristos pentru a mântui pe fiecare care face aşa; lăsând scopul şi sfatul lui Dumnezeu asupra cărora El va acorda credinţă şi pentru care Hristos a murit în particular, lui Însuşi. Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu îi cheamă în primul rând pe ei să creadă că Hristos a murit pentru ei: ci că nu există alt nume sub cer printre oameni, prin care noi trebuie să fim mântuiţi, ci doar cel al lui Isus Hristos, prin care mântuirea este predicată.” (Death of Death (Moartea Morţii) cartea 4, capitolul 1).

În vol. 3, p. 295 din cartea sa Works (Fapte), Dr. Owen mai spune, „Predicatorii evangheliei şi alţii au garanţii suficiente să impună asupra tuturor oamenilor datoriile de credinţă, pocăinţă şi ascultare, deşi ei ştiu în ei înşişi că ei nu au capacitatea suficientă pentru performanţa lor datorată; pentru (1) Este voia şi porunca lui Dumnezeu ca ei să facă aşa şi este regula datoriilor lor. Ei nu trebuie să considere ce pot sau ce vor face oamenii, ci ce cere Dumnezeu. A judeca capacitatea oamenilor şi a adapta poruncile lui Dumnezeu la ea în mod corespunzător, nu este compatibil cu nici unul dintre fiii oamenilor … astfel sunt poruncile lui Dumnezeu, şi astfel sunt datoriile cerute în ei. În şi prin ei Dumnezeu se foloseşte pentru a comunica harul Său sufletelor oamenilor: nu cu privire la ei ca şi datorii ale lor, ci pentru că ei sunt căi rânduite şi sfinţite de El pentru astfel de scopuri.”

John Calvin spune, „De vreme ce slujitorii Evangheliei sunt mesageri între Dumnezeu şi oameni, prima datorie transmisă lor este ofere gratuit harul lui Dumnezeu, şi a doua este să se străduiască, cu toată tăria lor ca acesta să nu fie oferit în zadar.”

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

Nici un păcătos să nu se excludă de la câştigul evangheliei, spunând sau că eu nu ştiu dacă sunt ales, sau că nu ştiu dacă sunt un credincios şi nu ştiu dacă Hristos a murit pentru mine şi s-a dat pe Sine pentru mine în particular. Aceasta înseamnă să greşeşti temelia şi obiectul credinţei, şi mântuirea în posesia credinciosului nu este temelia credinţei, ci mântuirea în Cuvântul harului şi în oferta evangheliei: acestea sunt veştile bune care vin în maşina păcătosului, pe care el poate să-şi clădească credinţa sa şi speranţa mântuirii.

Atunci întrebarea nu este, eşti tu o persoană aleasă sau nu? Nici dacă eşti tu un credincios sau nu? Ci întrebarea este, eşti tu un păcătos care are nevoie de un Mântuitor? El nu este Hristos din decretul alegerii la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu ştii că eşti ales, aceasta înseamnă să mergi prea mult înapoi; nici nu este Hristos din inimă sau în posesia ta la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu eşti un credincios, aceasta înseamnă să mergi prea mult înainte; ci este Hristos în Cuvânt. Tu şti că eşti un păcătos şi Hristos un Mântuitor oferit ţie acolo, spunând, „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi din toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este altcineva.” (Ralph Erskine).

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

„În formularea chemării evangheliei, fiţi atenţi la garanţia cu care o însoţiţi,” a spus Prof. R. Watts, D.D., LL.D., un eminent teologic Calvinist în zilele lui într-un discurs – „The Gospel Call,” (Chemarea Evangheliei) pe care el l-a ţinut unor studenţi la divinitate de la Assembly College, Belfast, în 1867. „În chemarea oamenilor de a crede, păziţi-vă să nu daţi o altă garanţie decât cea pe care Cuvântul lui Dumnezeu vă autorizează să o daţi … Garanţia credinţei care constă în asigurarea tuturor oamenilor că Hristos a murit pentru ei, este, în viziunea faptului îngrozitor că nu toţi oamenii sunt mântuiţi este absolut nedemnă faţă de lucrarea Răscumpărătorului, cât şi faţă de onoarea, justiţia şi adevărul Tatălui veşnic. Veţi fi conduşi să concluzionaţi că pretinsa ispăşire nelimitată este atât de limitată în realitate încât nu este deloc o ispăşire. Oferirea unei astfel de garanţii, în vederea faptului îndoielnic, că milioane dintre cei pentru care se pretinde că a fost făcută satisfacerea, au pierit, implică o acuzare a dragostei, adevărului şi a justiţiei Tatălui, sau a dreptăţii perfecte în întregime a lui Hristos. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-aţi putea simţi când faceţi o chemare a evangheliei, nu trebuie să încercaţi să înlăturaţi adoptând o teorie a ispăşirii care o dezbracă de toată slava ei şi separă din ea tot ceea ce o exprimă răscumpărătoare eficace, sau care o constituie o temelie credinţei poporului lui Dumnezeu şi o garanţie pentru mântuirea lor deplină şi finală. O dorinţă pentru succes i-a condus pe mulţi ambasadori să cadă în această greşeală. Însărcinat să „predice evanghelia” – să îl predice pe Hristos şi pe El răstignit – să proclame tainicele bogăţii care sunt în persoana şi în lucrarea Sa – ambasadorul a redus evanghelia, tema inepuizabilă la o propoziţie, şi scurtându-şi mesajul său, l-a uşurat la o singură propoziţie – „Hristos a murit pentru tine!” Din această primă eroare s-au ridicat toate încurcăturile sale. O astfel de garantare a credinţei cere, ca şi fundalul ei, sau o revelaţie specială cu privire la părţile la care se adresează sau o ispăşire universală. Ne având prima revelaţie, mesagerul s-a străduit să găsească uşurare adoptând-o pe ultima.”

Predicarea evangheliei nu constă în rostirea a una sau două invitaţii laconice (scurte) de a veni la Hristos. Scopul predicării este să „producă deopotrivă credinţă şi pocăinţă şi astfel de invitaţii sunt potrivite pentru a nu produce nici una dintre ele … Trebuie să clarifici şi să proclami tuturor oamenilor calea vieţii, prin expunerea lui Hristos în demnitatea infinită a persoanei Sale şi harul relaţiilor Sale oficiale şi a lucrării Sale; trebuie să îi îndemni pe oameni asupra datoriei de a accepta mântuirea oferită de Dumnezeu în El, şi de predarea pentru a fi mântuit în felul în care a rânduit Dumnezeu în mila sa infinită. Făcând aceasta, trebuie să îi convingi pe cei cărora te adresezi cu toate argumentele furnizate de valoarea sufletului, fericirea din cer, gemetele inexprimabile ale celor pierduţi, justiţia şi mânia lui Dumnezeu, descoperită în legea Sa şi în istoria administrării ei, şi prin dragostea şi mila Sa arătate în Hristos şi în lucrarea Sa. Făcute fiind acestea, îi poţi asigura că toţi care ascultă aceasta vor fi mântuiţi. Făcute fiind acestea, lucrarea ta ca şi ambasador este terminată. Ai spus tot ceea ce ai autoritatea să spui. În executarea unei astfel de însărcinări, această întrebare va veni din nou şi din nou la tine – Pot trăi aceste oase? Dar atunci când simţi incompetenţa ta de a învia morţii care sunt presăraţi în valea viziunii în care Capul Bisericii te poate duce, adu-ţi aminte de adevărul spre care atenţia ta a fost întotdeauna direcţionată; adu-ţi aminte că tu eşti co-lucrător cu Dumnezeu; că în timp ce tu ai însărcinarea chemării exterioare, există alta – o chemare interioară – dată de Duhul Omnipotent care dă viaţă, care străluceşte în inimile oamenilor şi le face să vadă acea slavă a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos pe care tu trebuie să îl prezinţi înaintea minţii oamenilor în starea lor naturală.” (Free Presbyterian Magazine, (Revista Prezbiteriană gratuită) Vol. 37:1).

V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

„Avertizările de la amvon şi denunţarea erorilor Arminianismului nu se mai aud azi ca şi altădată. Chiar de la amvoane unde este predicat adevărul, în unele cazuri unii se tem ca nu cumva să fie ridicată o mărturie credincioasă împotriva Arminianismului. Cauza acesteia este datorată într-o anumită măsură faptului că în apărarea cauzei adevărului a trebuit să fie expuse şi combătute noi forme ale erorii, cu rezultatul că vechiul duşman este lăsat fără să fie necăjit ca şi când ar fi mort. Din nefericire, aceasta nu este aşa; Arminianismul este foarte viu la amvon, în presa teologică şi cea religioasă, şi în întrunirile evanghelice moderne … Când purtăm în minte oroarea cu care strămoşii noştri au privit Arminianismul, atitudinea modernă faţă de aceasta indică, cât de departe a deviat poziţia teologilor din acele zile.” (The Reformed Faith I (Credinţa reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 18).

Arminianismul a fost evanghelia falsă a lui John Wesley şi a urmaşilor săi din secolul optsprezece şi cea a lui D. L. Moody din secolul nouăsprezece. El este capitalul de bază al aproape tuturor evangheliştilor din acest secol de la Billy Graham în jos. Sălile evanghelice ale Fraţilor, Deschise şi Închise, sunt grădiniţele Arminianismului. Agenţii activi ai Misiunii Credinţei şi a Armatei Salvării, în ciuda rezultatelor morale şi sociale a celei din urmă, a răspândit epidemia peste tot. Toate sectele care au izvorât în aceste vremuri din urmă, oricât de divergente sunt în doctrinele şi în practicile lor – Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea, Mormonii, Hristadelfienii, Cooneyites, etc., etc., toate au în comun minciuna fatală a liberului arbitru. Acesta este drogul Satanei, care determină sufletul să doarmă în amăgire, şi sfârşitul unei astfel de iluzii este moartea. „Voinţa liberă,” spune Spurgeon, „a dus multe suflete în iad dar niciodată un suflet în cer.”

Arminianismul este înarmat până în dinţi în duşmănie faţă de adevărata şi vitala evlavie. Unde acesta înfloreşte roadele sale sunt o formă superficială sentimentală a evlaviei – candela şi lumina fecioarelor nechibzuite care au mers la moarte şi în disperare. Actele Declaraţiei din 1879, 1892 şi 1921 din Scoţia, şi în 1901 în Biserica Prezbiteriană din Noua Zealandă au deschis stăvilarele potopului faţă de potopul Arminianismului. Moartea spirituală şi devastarea au urmat. Pământul gras a fost transformat în pustiu, şi Bisericile care au adoptat aceste Acte Declarative sunt pe drumul spre Roma. „Drogul suveran” al Arminianismului a înflorit dincolo de cele mai sălbatice vise ale preoţilor şi ale iezuiţilor. Dar Satan nu lucrează acum prin Acte Declarative necinstite deschise ca un înger de lumină. Infiltrarea subtilă este politica şi tehnica sa din prezent. Ceea ce avem nevoie acum este „denunţarea” şi „oroarea” la care se referă Pastorul D. Beaton, copita despărţită a Arminianismului este văzută fără nici o greşeală dincolo de corturile convenţiilor, părtăşiilor şi uniunilor evanghelice populare din zilele noastre! Uniunea Scripturii, Părtăşia Inter-universitară, Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine, convenţiile fraternităţii Keswick, etc., sunt toate străpunse cu cancerul Arminianismului.

http://www.voxdeibaptist.org/erori_arminiene.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/erori-arminiene-din-brosura-o-alta-evanghelie-de-pastorul-william-maclean

SACRALITATEA, O CALITATE A LUI DUMNEZEU DATĂ ŞI OAMENILOR / SACRU ŞI PROFAN / ARDELEAN VIOREL

SACRALITATEA, O CALITATE A LUI DUMNEZEU DATĂ ŞI OAMENILOR

SACRU ŞI PROFAN / ARDELEAN VIOREL

 1). INTRODUCERE

1). 1. AUTORITATEA ŞI LEGEA NATURALĂ

 1). 2 . FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII

 1). 3. ETICA ŞI MORALITATEA

 1). 4 . RELATIVISMUL MORAL

 1). 5. PRINCIPIU ŞI TRADIŢIE

 1).6. MUCHIA DE CUŢIT

 1.)7. ETICA INSTITUŢIONALĂ

 1).8. ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU

2). REFORMA

 2).1. SCURT ISTORIC

 2).2. CREDINŢA REFORMATĂ

3). TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

 3).1.SACRALISMUL

 3).1.1. SACRALITATEA VIEŢII

 3).1.2 SACRALITATEA MUNCII

 3).1.3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI

 4). IDEEA NOUĂ – TESTAMEENTALĂ DESPRE SOCIETATE

 5). DILEMA REFORMATORILOR RADICALI

 6). SACRU ŞI SACRAMENTAL

 7). CONCLUZIE

 8). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

 Una din problemele care se ridică este faptul cu în unele religii ce înseamnă sacru pentru ele înseamnă profan pentru alte religii şi invers[1]. Cred că este în mod necesar definirea termenilor chiar dacă semantica cuvântului este schimbată în funcţie de cultură, timp istoric, religie, dar dacă se rămâne în cadrul creştinismului Biblia defineşte ceea ce este sfânt şi nu oamenii. Cuvântul sacru este un adjectiv şi înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. Opusul cuvântului sfânt este profan, tot un adjectiv şi înseamnă laic, mirean, lumesc ignorant, nepriceput. Deşi nu reflectă în totalitate sfinţenia lui Dumnezeu, cuvântul trebuie să definească şi o viaţă de credinţă la modul practic. Dar şi mai mult un loc poate să fie sfânt Exodul 3:5  Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.” Un popor poate să fie denumit ca sfânt : Exodul 19:6  Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam Sfânt. Acestea Sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” La fel şi un locaş poate să fie tot un loc consacrat ca şi Cortul întâlnirii, Templul lui Dumnezeu şi Biserica. Exodul 25:8  Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. De asemenea un om sau o clasă de preoţi pot fi declaraţi sfinţi. Exodul 28:43  Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în Cortul Întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba în locaşul Sfânt; astfel, ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el. Dacă se vine în Noul Testament credincioşii pot fi plini de sfinţenia lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 4:8  Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! Membrii din Biserică sunt chemaţi să fie sfinţi. 1 Corinteni 1:2  către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru: Această calitate a sacralităţii este realizată de Duhul Sfânt. El se prezintă atât ca Persoană cât şi ca Putere în Sfânta scriptură. Lucrările Duhului Sfânt[2] sunt nenumărata dar amintim câte din viaţa credinciosului. În inima celor credincioşi El face Naşterea din nou (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom.8:14; Gal.5:18), luminează (1 Cor. 2:15); si este arvuna noastră (Efes. 1:14). De remarcat că Duhul Sfânt este o Persoană care face parte din Trinitate. Dar pentru a merge mai departe în miezul problemei trebuie să amintim pe scurt câteva lucruri ca Autoritate şi Lege Naturală, Fundamentul universal al eticii, Etică şi moralitate, Relativismul moral ,Principiu şi tradiţie, Muchia de cuţit, Etica situaţională.

1)1. AUTORITATEA ŞI LEGEA NATURALĂ[3]. Deşi majoritatea oamenilor se pretind liberi, autoritatea atunci când există nu este altceva decât o autoritate delegată acest lucru fiind un dat de la Dumnezeu. Aspectul autorităţii cuprinde atât aspectul laic cât şi cel religios, iar omul poate să fie credincios sau necredincios lui Dumnezeu iar cel care are puterea în mână poate să abuzeze de autoritatea sa. Adevărul[4] este că Dumnezeu conduce creaţia Sa prin legile Sale eterne. Atunci când privim Legile lui Dumnezeu ele reflectă caracterul dar şi autoritatea Sa. În Vechiul şi Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu a instituit autoritatea pe pământ şi suntem chemaţi să ne supunem lor. ”Baza autorităţi este Dumnezeu însuşi”. Dacă suntem prinşi între autoritatea lui Dumnezeu, în confruntare cu autoritatea oamenilor, Luther, şi alţi reformatori, dar şi noi astăzi, ultima autoritate la care ne supunem este Dumnezeu. Dar se aduce în discuţie şi Legea Naturală pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare om. Pavel spune aşa : Romani capitolul 2:12 „Toţi cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Legea, vor fi judecaţi după Lege. Dacă se citeşte Romani 2: 12-16, avem de a face cu un text dificil şi de multe ori greşit interpretat. Aici avem de a face cu două aspecte diferite, una care se referă la Legea dată de Moise şi alt aspect este acela al popoarelor păgâne. şi ele sunt implicate în decizii morale, pe care le recunosc ca fiind divine. Legea morală a lui Dumnezeu a fost scrisă în conştiinţa lor. Nu este necesar să cunoşti Legea lui Moise, sau să fii creştin pentru a şti că furtul sau crima sunt lucruri rele. Creştinii sunt chemaţi să se gândească la principiile fundamentale ale Bibliei şi să lumineze. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu pun în lumină răutatea omului, chiar dacă omul caută diferite forme de justificare.

1)2. FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII.[5] Astăzi se observă o înclinaţie a oamenilor de a susţine că există în privinţa răului sau a binelui o relativizare şi o sprijinire a faptului că nu există lucruri considerate absolute. În anii 60 America era cuprinsă de aşa zisa ”febră morală”, cu sloganuri, care au fost ridicate la rangul de axiomă ”fiecare să facă ceea ce doreşte” iar acest lucru a contaminat şi unele medii creştine. La   fel este şi astăzi în umanism, secularism şi alte segmente ale societăţii. În Vechiul Testament este prezentată o perioadă istorică, cea a Judecătorilor în care se regăsesc aspectele menţionate mai sus. Versetul cheie pentru aceea perioadă este Judecători 17:6  În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. Triburile lui Israel se găseau în cadrul Legământului de la Sinai, şi când poporul se abătea de la Legea lui Dumnezeu, era pedepsit, iar dacă se întorcea spre Domnul acesta ridica judecători în Israel ca Iafta, Debora, Ghedeon, Samson şi alţii care izbăvea poporul de sub asupririle străine. Se[6] consideră aceea perioadă ca una din cele mai negre timpuri în care poporul cobora în spirală tot mai jos. Prin afirmaţia[7] „Israel a făcut ce era rău înaintea Domnului” în care textul biblic arată o judecată morală, datorită unui comportament negativ. Întrebarea care se ridică este : unde e cenzura ? Modul în care Dumnezeu vede binele şi răul este la modul absolut. Relativismul aparţine oamenilor. El intră în conflict cu Legea eternă a lui Dumnezeu. Aici avem şi o definiţie a păcatului : „Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu„. De subliniat că există Dumnezeu dar şi o Lege, care are caracter de normă şi este baza etici şi a moralităţii. Legea nu provine din afara lui Dumnezeu ci din contră reflectă natura Sa. Să reaminti şi faptul că Dumnezeu este Imuabil. Nu se pot inversa lucrurile pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi şi Legea lui stăpâneşte peste toate fiinţele umane, iar omul este răspunzător de atitudinea şi faptele sale. Fiecare fiinţă umană se află în Legământul creaţiei. Ele pot nega sau ignora Legământul dar nu au puterea de a-l desfinţa. O persoană autonomă se raportează doar la ea însuşi, la propria lege. Dar din punct de vedere creştin numai Dumnezeu este Autonom. Esenţa problemei este căderea omului în păcat în Geneza 3, în care omul a vrut ”autonomie” şi a primit prin neascultare moarte spirituală. Creştinismul este o teonomie şi este condus de Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a te supune poruncilor date de Dumnezeu.

1)3. ETICA ŞI MORALITATEA. Într-un studiu realizat în America[8], deşi 95% dintre americani afirmă existenţa lui Dumnezeu, cel puţin teoretic, iar cel puţin 75%, nu îl văd ca pe un Absolut Moral, iar întrebarea este la ce anume ne raportăm moralitatea? Acest adevăr este valabil şi în Europa post creştină a mileniului trei. Dacă adevărul are calitatea de relativ, noţiunea de absolut dispare cel puţin pentru cei care pun accentul pe sentimente şi ideile culturale ale vremii. Apare ideea instictului de turmă şi răul sau binele este raportat la ce face o majoritate. Chiar şi unii atei ca Friedrich Nietzsche, critică o astfel de atitudine pe care o numeşte decadentă. Alţi istorici a anilor 60 au o percepţie inversă în sensul că denumesc această stare o revoluţie morală, dar adevărul este imuabil. Termenul de etic provine din „ethos”,, iar moralitatea vine de la „mores”. Dar aceşti termeni diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta, ce să mai vorbim de timpul istoric în care trăim. Tocmai din această cauză omul are nevoie de absoluturi. De asemenea se face deosebire între principiul abstract şi moralitatea practică. El are şi un aspect filozofic. Grecii procedau în felul acesta. De asemenea de-a lungul istoriei etica este privită ca o ştiinţă normativă generatoare de legi. Mai mult Etica este imperativă, iar moralitatea este descriptivă, ea descrie cum este lumea de fapt. Creştinismul biblic vede un abis între etică şi moralitate. Fiecare om ştie dacă vrea ce este bine şi ce este rău. Deci trebuie diferenţiată etica de moralitate, iar în sensul acesta ne gândim la patru elemente care ne ajută în acest sens. Ele sunt ethosul, normativul, trebuinţa, şi imperativul. Deşi deosebirea este clară, se face confuzie între etică şi moralitate, a devenit ceva confuz mai ales în domeniul comportamental. şi culmea faptului că acest lucru se numeşte revoluţie.[9] Am ajuns la „moralitate statistică”. Este necesar a accentua cuvântul trebuie, şi la întrebări de genul ce am obligaţia să fac, sau la ce să renunţ. Aceste întrebări sunt fundamentale tocmai de aceea avem nevoie de absoluturi morale. Acestea nu sunt deţinute de om ci de Dumnezeu.

1)4. RELATIVISMUL MORAL[10]. Deşi mulţi nu cred în Dumnezeu şi se simt bine fără El, ducând o viaţă bună, acest lucru nu înseamnă faptul că El nu există în mod real şi obiectiv, iar negare lui Dumnezeu nu duce la anihilarea lui ca Fiinţă. El există indiferent de credinţa sau necredinţa oamenilor, sau subiectivismul lor. Într-o dispută dintre un credincios şi un ateu, realitatea nu suportă relativizarea. Nimeni nu este ateu la modul absolut şi să îmbrăţişeze un relativism total. Acest lucru guvernează gândirea omenească şi este o noncontradicţiei în Legea Naturală a lui Dumnezeu ca cele două să coexiste în acelaşi timp. Atunci când se neagă adevărul obiectiv, se acceptă un adevăr subiectiv şi selectiv. Relativismul moral de fapt justifică păcatul. Dostoievski spune : „Dacă nu există Dumnezeu atunci toate lucrurile sunt posibile”. De fapt dispare ideea de absolut moral. Karl Marx, este de acord cu el, dar acestea sunt de fapt convenţii omeneşti. Jean Paul Sartre obiectează împotriva unei fiinţe eterne care îşi impune voinţa invocând liberul arbitru. Dacă El există spune Jean, noi de fapt nu mai avem o libertate a voinţei. În ultimă instanţă discuţia duce la conceptul de moralitate. Deşi se schimbă multe opinii de-a lungul istoriei de către filozofi şi atei, ei sunt de acord că problema avortului şi a răului a ridicat mult rău în urma acestora. De asemenea şi etica încercă să justifice problema avortului şi a răului. Dar din perspectiva iudeo – creştină, perspectiva certă este Biblia este împotriva acestora pe care Dumnezeu le interzice.

1)5. PRINCIPIU SAU TRADIŢIE[11]. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani şi oamenii au dificultăşi în înţelegerea şi aplicarea Ei. Ea a fost scrisă în cultura vremii respective, cultură diferită de timpurile moderne, pentru că Dumnezeu s-a revelat pentru a fi înţeles. Teologi ca Bultman suţin că nu poţi să beneficiezi de avantajele vieţii moderne şi în acelaşi timp să crezi în rai, iad, îngeri i demoni. El a fost un teolog liberal şi a creat o criză în domeniul teologic. Greşeala pe care o facem este că privim scriptura prin ochii oamenilor din prezent. Trebuie să construim o punte peste aşa zisa ”prăpastie” dintre timpul de atunci şi prezent. Una dintre interpretările Bibliei este cea istorică – gramaticală, în care trebuie să înţelegem contextul istoric, limba respectivă şi înţelesul obiectiv adică mesajul transmis prin proroci şi apostoli atunci şi astăzi. Un exemplu bun este faptul că Biblia spune în mod clar că femeile nu au fost ordinate în biserica primară, cu referinţă la ”Mişcarea Feministă”, şi trebuie stabilit dacă acest lucru ţine de cultura vremii respective, sau are aspecte teologice. De asemenea trebuie precizată şi Etica creştină, bazată pe Biblie, pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor ca normă şi Lege, indiferent de epocă sau cultură, şi zona geografică în care trăiesc. Exemplu dat anterior cu privire la crimă sau hoţie, sau alte fapte care ţin în primul rând de aspectul etic. Este neapărat necesar să face diferenţa dintre principiu şi tradiţie. Problema femeii din 1 Corinteni cu privire la supunerea femeii faţă de bărbat,   nu ţine neapărat de femeile din timpul lui Pavel ci dacă ne uităm la text el merge direct la creaţie. (1 Corinteni 11:2-7). 1Corinteni 11:3  Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos. şi 1 Corinteni 11:10  De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Acesta nu mai este tradiţie ci principiu. Un alt exeplu este să plăteşti zeciuiala cu ”shekel” este tradiţie, o monedă, dar zeciuiala este principiu. La fel se întâmplă şi cu vestimentaţia. Dacă un text nu este destul de clar, mai bine să îl tratez ca un principiu. Dacă din greşeală sau o slabă cercetare a Bibliei inversăm tradiţia cu principiu , fiind valabilă şi reciproca atunci pervertim mesajul lui Dumnezeu. Este[12] necesar a reaminti câteva axiome : Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte ca să se facă înţeles, Dumnezeu nu se contrazice, şi mandatul cultural se supune totdeauna mandatului spiritual.

 1)6. MUCHIA DE CUŢIT[13]. Astăzi apar chestiuni noi ca transplantele de organe, rinichi, ficat, stomac inimă, de la o persoană la altă persoană, sau chiar de la animal la om, care ridică întrebări în inima credinciosului. Confruntat cu ele decizia este de multe ori destul de grea. Problemele ridicate astăzi în domeniul medical ridică o serie de aspecte cu care moralitatea creştină nu s-a confruntat în trecut, iar diferenţa dintre bine şi rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu, confruntate cu aspectul şi tehnologia de astăzi face prăpastia dintre gândirea lui Dumnezeu şi aceea a omului să devină foarte îngustă de dimensiunea unei ”muchii de cuţit” De multe ori apar zone gri în care nu eşti sigur dacă decizia luată este bună sau creştinească. Inevitabil situaţia intră în cazuistică. Uneori etica este destul de uşor de desluşit dar de cele mai multe ori este dificil a lua o decizie corectă. Astfel[14] aceste decizii este de preferat să nu se ia de o singură persoană ci de un grup de specialişti din care să facă parte familia, doctorii, preotul sau pastorul. Zona gri este un rezultat al deficienţei gândiri noastre, cu privire la principiile biblice care se referă la dreptatea lui Dumnezeu. Când se înţelege mai profund aceste principii acele zone gri se îngustează. Un aspect pozitiv este acel că Biblia ne învaţă că sunt diferite grade ale păcatului. Sunt cam 25 de texte care prezintă păcatul şi vina în mod gradat. De exemplu păcatul făcut din neştiinţă este mai mic ca şi cel făcut în mod ostentativ faţă de Dumnezeu. Una dintre tendinţele noastre este   aceea de a numi răul bine şi binele rău. Cu cât vom înţelege mai bine Scriptura cu atât vom fi mai bine echipaţi când înfruntăm aceste probleme. Cred că este bine să ne amintim că omul este doar ţărână şi în final contează sufletul nostru atunci când ne confruntăm cu diferite decizii în viaţă.

1)7. ETICA INSTITUŢIONALĂ[15]. Inventăm cuvinte noi doar pentru a justifica filozofia sau cultura noastră, şi viaţa de creştin pe care trebuie să o trăim. Acest concept de etică instituţională a apărut cam prin anii 60, ca autor de carte fiind Joseph Fletcher[16]. El susţine că există o singură lege morală absolută. Dar legile au fost mai multe şi automat este implicat reducţionismul. Pe de o parte aplici Legea dată de Dumnezeu, dar şi porunca de a iubi, iar pe de altă parte ele se îmbină. Augustin face afirmaţia „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place„, dar el se opune filozofiei, care spune că există o singură lege, aceia a dragostei. Dar aici nu se face o deosebire clară între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea faţă de poruncile Lui. Dar cine hotăreşte ce este dragostea ? Şi atunci trebuie să facem ce spune Dumnezeu, nu ce credem noi despre dragoste. (Efeseni 5:2-3) Astăzi situaţia s-a schimbat şi se dă sfaturi sexuale premaritale, fără să se ţină cont de Biblie. Majoritatea încearcă să îşi impună punctul de vedere, ca fiind ceva normal, dar noi suntem chemaţi la o înnoire a minţii. Justin Martirul în lucrarea sa apologetică atrage atenţia şi la acest aspect. Se pare că astăzi mărturia s-a pierdut în acest sens. Ne lăsăm modelaţi mai mult de tradiţie şi cultură decât de Biblie. De cele mai multe ori ne scuzăm singuri dar fără de succes în faţa Scripturii. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă diferită de aceea ”normală” adică după o etică biblică.

1)8. ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU[17]. Este potrivit să începem cu următorul verset din Predica de pe munte: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii„. De asemenea şi în   Matei 5:21-24, Isus spune că nu poţi să te închini dacă fratele tău are ceva împotriva ta. Darul, respectiv, închinarea nu sunt primite.   Isus Hristos în Predica de pe Munte dă pricipiul sanctităţii a consacrării, a sfinţeniei, Sale, şi propria tălmăcire a celor 10 porunci, pe care le comprimă în două porunci din Matei 22: 36-40. El creionează caracterul celui care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Legea are un pol negativ şi unul pozitiv. În   Predica de pe munte Isus Hristos are calitatea de învăţător suprem al eticii. Cuvântul este scris se referă la faptul că Biblia a fost scrisă, iar cuvântul s-a spus, se referă la tradiţia rabinică orală. Isus Hristos era o împlinire a legii. El trece dincolo de superfacialitatea fariseilor. Sfinţenia vieţii este atât de importantă încât interzice şi actul potenţial, care să distrugă viaţa umană ca mânia, adulterul, crima etc. Isus spune de fapt că orice lucru potenţial care poate duce la păcat este de fapt tot păcat. Se cade foarte uşor în postura ”tânărului bogat”, care a ţinut toată Legea din pruncie, dar avea inima alipită de bogăţia sa. Dacă privim cu atenţie ce a spus Isus în profunzime trebuie să recunoaştem că toţi suntem potenţiali criminali, şi că nu am menţinut puritatea sfinţeniei Sale când prin lucruri sau vorbe neadevărate am rănit un om. El trece dincolo de litera legii la motivaţiile din adâncul inimi.

2) REFORMA

2)1. SCURT ISTORIC.[18] De la început trebuie să facem precizarea faptului că în primul rând Reforma Protestantă din 1500 – 1600 a avut cauze interne, Biserica Catolică fiind coruptă, se simţea nevoia unei renaşteri spirituale. Goana după bani, lupta pentru putere, corupţia morală, au pervertit biserica, care nu mai era credibilă în ochii societăţii de atunci. A existat un cadru în care s-a produs Reforma.[19] În primul rând au fost schimbări geografice, Columb descopere America, iar Magelan face înconjorul lumii. Marile puteri din vremea aceea au început să facă colonizări. Apoi era şi factorul politic prin care se trecea de la feudalism la burghezie. De asemenea s-au făcut schimbări economice, sociale şi intelectuale. Dar a existat şi o schimbare religioasă majoră. Dar şi reforma a fost divizată, fără o direcţiei destul de clară, fapt care a generat şi amplificat o serie de mişcări şi frământări care au dus la apariţia a numeroase secte şi culte protestante şi neoprotestante. Ea[20] a fost precedată de renaştere şi mişcarea umanistă, care a avut originea în Italia în secolul XIV, şi s-a răspândit în Franţa, Germania, Anglia şi ţările de Jos. Reforma, renaşterea, umanismul, au fost o perioadă de tranziţie dintre lumea medievală şi burghezie, iar secularismul care a influenţat literatura, artele, politica dar şi religia. În 1517 Martin Luther a semnalat începutul Reformei prin cele 95 de teze de la Wittenberg. El s-a rupt de Biserica Catolică şi a publicat 3 lucrări în anii 1519-1520, iar mai târziu a fost excomunicat de papă pentru acuzaţii de erezie. Luther a avut sprijinul prinţilor din Europa, care nu mai doreau să verse bani în visteria Vaticanului. În 1530: The Augsburg Confession of Lutheran faith was issued; it was later supplemented by the Smalkaldic Articles, approved in 1537. 1530 Mărturisirea de la Augsburg de credinţă luterane a fost eliberată şi aceasta a fost ulterior completată prin articolele Smalkaldic, aprobat în 1537. În 1519   Zwingli a declanşat Reforma în Zurich devenind şi el lider al reformei. De asemenea în 1536 John Calvin, devine lider al Reformei în Elveţia şi a redactat prima ediţie a învăţăturii religiei creştine care a devenit textul clasic reformat (non–luteran) în teologie. Biserica Catolică a generat o contra reformă prin Ordinul Friars Minor Capuchin, desprins din Ordinului Franciscanilor, iezuiţii şi capucinii, au devenit lideri în lupta contra Reformei. Consiliul Ecumenic de la Trent dintre anii 1545-1563 a emis o serie de decrete doctrinare şi au mobilizat Contra- Reforma. Au fost formulate definiţii despre Canonul Bibliei, norma de credinţă, sacramente, liturghia, păcatul originar, etc.

2)2. CREDINŢA REFORMATĂ. [21] Reforma în esenţa ei s-a întors la două concepte fundamentale şi anume Sola Fide şi Sola Scriptura. În majoritatea concepţiei lor Dumnezeu nu a făcut separare dintre sacru şi secular, iar creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini la toate aspectele vieţi, inclusiv la locul de muncă. Se ia în serios păcatul, şi protestanţii privesc cu mare seriozitate căderea din Grădina Edenului. Asfel noi moştenim o corupţie morală şi vina lui Adam, iar libera voinţă a fost un subiect de dispută din punctul de vedere reformat. Ei aduc versete biblice pentru a suţine alegerea. De asemenea şi Întrupare, faptul că Dumnezeu s-a făcut Om conform cu Ioan 1:1 este accentuată, cu implicaţiile de rigoare. În teologia Reformată ca şi în aceea Luterană percepem ascultarea pasivă (până la 30 de ani) şi ascultarea activă când Hristos şi-a început lucrarea. Nu a fost suficient ca Isus Hristos doar să moară pentru noi ci şi să trăiască o viaţa de sfinţeneie timp de 30 de ani. Momentul culminant a fost Crucea pe care s-a revărsat mânia lui Dumnezeu peste păcatele omenirii, trecute, prezente şi viitoare. Toate jertfele evreilor din Vechiul Testament au fost făcute în contul Jertfei lui Hristos. Dar nu era suficientă doar Moartea lui Hristos ci trebuia şi să învieze ca o confirmare ca şi Rege al creaţiei şi Domnul care ne-a răscumpărat. Moartea nu l-a putut ţine pentru că nu a avut păcat. De fapt Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază a creştinismului. Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea prin Har şi numai prin credinţă. Suntem declaraţi neprihăniţi dar acest lucru înseamnă şi o viaţă sfântă. Sfinţenia este un proces prin care Duhul Sfânt ne aduce mai aproape de Imago Dey. Pentru creştinii reformaţi Harul este esenţa teologie lor (G.C. Berkouwer), iar recunoştinţa este esenţa eticii. Credinciosul îşi îndreptă atenţia spre binele şi mântuirea altora. El trebuie să fie în lume pentru răspândirea Evangheliei.

 3) TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

 A existat[22] o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinizare, iar efectul s-a simţit în mod permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei Magisteriale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii ca o relaţie dintre Hristos şi cultură, în care Reforma Magisterială a perceput biserica ca ceva continuu. De asemenea atunci cînd vorbim de tragedia Reformei radicale, ţinem seama că şi noi avem rădăcini aici şi ea este şi o urmare a persecuţiilor cu totul excepţionale la care au fost supuşi credincioşii, care o parte s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos, iar biserica este văzută ca şi o fortăreaţă. Au existat trei concepte ca Sacralismul, Ideea nou – testamentală despre societate şi Dilema reformatorilor magisteriali.

SACRALISMUL este uniformitatea ideilor religioase a unei geografii la un moment dat. De asemenea cuvântul sacru înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. În toate societăţile pre–nou testamentale împăratul era acela care stabilea religia unui popor.   Biserica creştină a adus în mintea reformatorilor aceeaşi idee pentru că era ceva stricat adânc în religia creştină. De la Constantin cel Mare sacralismul imperial roman s-a instalat în biserică care a devenit ”biserica împăratului”. Se poate face precizarea că biserica a fost păgânizată pe de o partea, iar din alt punct de vedere a fost pervertită. Astfel în momentul Reformei se pot aminti aici trei aspecte : sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului.

3)1. SACRALITATEA VIEŢII. Unul din cele mai importante aspecte viaţa sub toate formele ei posibile, începând de la dreptul de viaţa şi de moarte a stăpânului de sclavi până la problema avortului. Bisericile[23] evită de cele mai multe ori discutarea problemei avortului din teama că biserica se poate scinda. În discuţiile pe această problemă s-au desprins 3 mari grupuri distincte. Pentru avort, pentru alegere şi pentru viaţă. Cel mai mare grup a fost acela proviaţă, dar celelalte două grupuri au schimbat strategia de abordare pentru a câştiga. Una dintre probleme este dacă statul are dreptul să se amestece în această dispută. Următoare problemă este dacă uciderea embrionului este crimă. Biblia este clară în acest lucru. (Psalmi 139:16). Una dintre strategiile ridicate au fost acele a aborda calea de mijloc şi de domeniul cultural în care femeia decide invocând drepturile omului. Dar atunci se calcă etica lui Dumnezeu. Dar se pune întrebarea ce înseamnă drept. Cuvântul poate fi aplicat în mai multe domenii, dar dacă rămânem aici întrebarea firească este când a obşinut femeia dreptul de a decide viaţa sau moartea asupra copilului pe care îl poartă. Dacă este să fim obiectivi codul ADN al copilului diferă de codul ADN, al mamei şi atunci este crimă. Totuşi astăzi se consideră că dacă viaţa mamei sau a fătului este în pericol se poate face avort. A definii viaţa, sau mai precis când embrionul este o fiinţă vie est destul de dificil. Creştinii în general sunt proviaţă deoarece suţin că există de la momentul concepţiei. Conform citatului prezentat mai sus Dumnezeu detestă avortul. Dar El este şi un Dumnezeu al milei şi al Harului.

3)2. SACRALITATEA MUNCI[24]. Întrebarea este dacă sacralitatea se poate aplica şi în domeniul laic al muncii, care practică este de cele mai multe ori de ordin tehnic care nu implică neapărat şi o închinare sau sfinşenie în acelaşi timp. Este adevărat faptul căci contează şi domeniul respectiv. Dar cred că mai degrabă se văd roadele unui caracter sfânt la locul de muncă. Pe de altă parte Karl Marx[25] spune că diferenţa dintre animale şi om este faptul că acesta prin utilizarea de unelte, a unor metode de muncă a schimbat faţa pământului. Astăzi avem şi lucruri bune, oraşe, maşini, calculator, etc dar şi o masivă poluare, contaminare radioactivă cu efecte negative. În ciuda progreselor tehnologice omul are un sentiment negativ faţă de muncă. Dar dacă mergem în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat mediul prima dată şi abia apoi pe Adam ”cu sudoare” ….. ”în pământ te vei întoarce” Omul antic îşi câştiga existenţa din agricultură, iar Vechiul Testament se concentrată pe sărbătorile de mulţumire aduse în urma unor recolte bogate. În Noul Testament efectul Răscumpărării nu se opreşte numai la sufletul omului, iar Pavel spune în Romani 8 că întreaga creaţie sufere sub greutatea blestemului. Dar de asemenea se promite un cer nou şi un pământ nou. Dar porunca dată omului nu a fost numai să lucreze grădina ci şi să o păzească, înainte de cădere. Originea muncii este anterioară căderii. Astfel sacralizarea îşi găseşte originie în creaţie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, model pe care l-a cerut şi omului. În calitate de creştini munca nu mai trebuie să fie un blestem. Ceea ce este neplăcut este faptul că munca este asociată cu blestemul şi este mult mai dificilă de făcut, iar dificultatea adăugată muncii este blestemul, şi nu munca în sine. Dacă se relaţionează la etică în Legea din Vechiul Testament, ea are rol de decrete. Legile civile protejau proprietatea de la furt şi distrugere. Sacralitatea muncii înseamnă să calci hotărârea dată de Dumnezeu. Biblia sancţionează călcarea poruncilor date de Dumnezeu pentru că în spatele lor se află sacralitatea muncii. La Karl Marx nu găsim acest gen de gândire. Din punct de vedere etic un păcat fundamental este trândăvia, iar Scriptura ne îndeamnă să fim harnici. Reformatorii nu au inventat etica, fiindcă ea este înrădăcinată în credinţa creştină şi are o bază în creaţie. Munca trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

3) 3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI[26]. Cred că se poate începe cu o afirmaţi din Scriptură, în sensul că de la un concept se ajunge de fapt la o persoană : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Profanul sau opusul adevărului este minciuna care este tot o persoană. Ioan 8:44  Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Între aceste două persoane şi concepte este o luptă continuă, în care adevărul în final va triumfa. Dumnezeu[27] este foarte clar, iar Duhul adevărului este şi   Duhul Sfânt, care se opune lui Satan. O mare deosebire dintre Creator şi cei care au căzut este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Una din acuzaţiile aduse rasei umane este faptul că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi şi de profanarea adevărului. Aşa a făcut Satan dar şi Adam şi Eva când nu au recunoscut vina lor. Avem momente fiecare dintre noi în care ne dăm seama că denaturăm adevărul. Dar adevărul se reflectă şi în baza unui cuvânt dat, a unui Legământ dintre Dumnezeu şi om, caz în care Dumnezeu respectă Cuvântul, dar omul îl calcă. Aceasta este şi o aplicaţie a sacralităţii adevărului. Acest lucru se reflectă şi în relaţiile dintre oameni care se mint reciproc şi nu ţin promisiunile făcute unii faţă de ceialalţi. rezultatele sunt devastatoare pentru om. Iacov pune accentul pe acest lucru. Iacov 5:12  Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeţi sub judecată. A respecta cuvântul dat este u lucru de mare importanţă. Dar uneori trebuie un creştin să mintă? Un exemplu îl avem în Scriptură (Evrei 11:31 Rahav), în care a fost untr-un fel obligată să mintă. La fel au făcut şi moaşele din Egipt care au minţit şi au lăsat şi copiii care erau de parte bărbătească în viaţă. (Exod 1:15-17). Dumnezeu le-a binecuvântat. Aici se ridică o problemă de etică, în sensul că trebuie să ne supunem autorităţilor civile, dar când acestea ne cer să furăm, minţim, ucidem, nu mai avem obligaţia de a le asculta. Apostolii au refuzat să asculte de autorităţi când li s-a poruncit să nu mai vorbească despre Hristos. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea cere ca el să fie spus, dar sunt situaţii în care dreptatea cere ca ceea ce este rău să fie adus în eroare. Când ai de a face cu un criminal, de cele mai multe ori adevărul trebuie să fie ascuns.

4) IDEEA NOUĂ – TESTAMENTALĂ DESPRE SOCIETATE

Nu ştim precis ce au gândit credincioşii, de-a lungul secolelor dar încă în Biserica Primară au apărut o sere e schimbări prin care biserica care s-au abătut de la învăţăturile lui Hristos. Astfel au apărut puncte de cotitură în Istoria Creştinismului, care au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că este necesar a da un verset care clarifică sau mai bine zis dă o direcție a ceea ce dorim să discutăm în continuare. Matei 10:34  Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Acest verset ne arată că Domnul Isus Hristos nu a fost un pacifist prin excelenţă şi atât persoana Lui cât şi învăţăturile Sale creează tensiune. Astfel se produce o încordare, stres, zbucium, dramatism,   între Împărăţia lui Dumnezeu şi ce anume ne învaţă ea faţă de o lume căzută în păcat în care s-a născut Biserica. Prima curbă, sau ocol, care s-a produs este schimbarea faţă de învăţătura lui Hristos şi este o lovitură dată sacralităţii adevărului lui Dumnezeu, iar din păcate urmează şi alte lovituri. Se pune în conflict împărăţia acestei lumi cu Împărăţia lui Dumnezeu. O societate creştină în mijlocul unei lumi plină de păcat, primeşte mereu lovituri date sacralităţi adevărului Scripturii. Apar ritualuri şi preoţi[28] prin anul 200 D.C, denumiţi clerici, o categorie specială, care administrau sacramentele, clasă care se amplifică în creştinism cu rezultate catastrofale. În anul 250 D.C. Ciprian episcopul Romei, transferă în biserica creştină întreaga clasă de preoţi din Vechiul Testament, cu robe, altar, tămâie, etc, numiţi ”sarcedos”. Dar se calcă principiul din Evrei 7:12. De asemenea se schimbă o serie de lucruri, sacramentele devin taine, ca cina, botezul şi altele, iar mântuirea este ”depozitată de către biserică”, preotul devine mijlocitorul între om şi Dumnezeu, şi se pierde părtăşia credinciosului cu Dumnezeu. Astfel apare o nouă categorie de creştinism, care este miezul credinţei Catolice şi mai târziu Ortodoxe. O altă schimbare s-a produs atunci când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin, iar biserica devine ”biserica împăratului”, cu schimbări mari şi profunde, episcopul primeşte un titlu ca ”primul dintre egali”, (o contradicţie în termeni) şi învăţătura Domnului Isus Hristos este marginalizată. Creştinismul devine religie oficială, popoarele cucerite sunt creştinate cu forţa, religiile păgâne sunt persecutate, biserica este păgânizată, ea luptă pe de o parte împotriva ereziilor care apar în perioada aceea, dar ea însăi devine generatoare de erezii. Conţinutul credinţei creştine şi regulile au început să fie formulate prin decizii ecumenice ale Sinoadelor, nu din Scriptură.

5) DILEMA REFORMATORILOR RADICALI

 Luther descopere[29] celebra frază ”Sola Scriptura, Sola Fide”. Reformatorii intră şi ei în structura piramidală. Dacă nu duci teologia în eklesiologie, sfârşeşti în compromis. Anabaptiştii din secolul al – XVI – , printre care şi Donastus, episcop din Nordul Africii, spune că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, în care se intră prin Naştere din Nou. Mai afirmă şi faptul că împărăţia lumii este coenstincivă cu Împărăţia lui Dumnezeu şi ele se pot suprapune în unele porţiuni. Donatiştii au fost persecutaţi iar Donastus afirmă că Biserica va fi în continuare persecutată (erau eretici). Astfel odată cu Reforma ia naştere cea de a-IV–a, cotitură, în Istoria creştinismului [30]. Ca şi premergători ai Reformei pot fi amintiţi Geert Groote, în oraşul Deventer în Olanda, iar Mişcarea este cunoscută cu numele de „Fraţii vieţii comune”, şi Erasmus de Roterdam, (1467-1563), care a publicat primul Nou Testament în text paralel în greacă şi latină (în latină în traducere proprie) şi care a scris un mare comentariu la Evanghelia după Matei. Din cauza persecuţiei, de către luterani şi calvinişti ei s-au refugiat în America unde au format comunităţi cunoscute sub numele de Menoniţi şi Amiţ. Marttin Luther a fost acela care a publicat cu riscul vieţii cele 95 de teze, împotriva indulgenţelor, şi el este principalul declanşator al Reformei. El credea în totala depravare a omului, aşa cum a fost formulată şi de Augustin. El expune această învăţătură în Sclavia voinţei, (publicată în 1525). Luther spune că mântuirea este un act juridic, iar omul este declarat drept. Omul rămâne păcătos dar mântuit prin Har. De asemenea Luther susţine faptul că omul nu se poate schimba. Această idee este reluată de Balthasar Hubmaier, care a fost savant şi preot catolic, înainte de a deveni anabaptist. În 1526, Hubmaier a mers în Moravia ca să slujească drept pastor al unei comunităţi anabaptiste de acolo. Acolo el a găsit oameni care afirmă că ”Noi credem şi credinţa ne mântuieşte” şi al doilea: ”Noi nu putem face nimic bun, dar Dumnezeu lucrează în noi şi dorinţa şi înfăptuirea.” Pentru a corecta aceste învăţături Hubmaier a scris în 1527 două broşuri cu titlul ”Libertatea voinţei”. El combate aceste învăţături. Mai târziuz Balthasar Hubmaier a fost ars pe rug la Viena, la un an după ce a scris aceste cuvinte. O observaţie importantă o face Fred Wright, care afirmă faptul că la fiecare trezire majoră stă un cuvânt – adevăr cheie. Dumnezeu face tot posibilul să restabilească adevărul Său în minţile şi inimile oamenilor. El afirmă că prin Reformă Dumnezeu a restaurat adevărul şi că Isus Hristos este singurul mijloc de mântuire. Astfel Reforma Reforma a reprezentat prima mare trezire sau renaştere a creştinismului. Ca [31] şi orice reformă ea a avut plusuri şi minusuri şi încă destul de mari. Baptiştii nu preiau în mod integral toate învăţăturile Reformei. Ea a adus lucruri noi care au fost amintita mai sus ca justificarea prin credinţă, necesitatea naşterii din nou, necesitatea sfinţirii, perseverenţa sfinţilor, siguranţa mântuirii, suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, (Sola Scriptura), (Sola Gratia şi Sola Fide), (Soli Deo Gloria), de asemenea a pus în centru pe Dumnezeu şi nu pe om. Ne se idolatrizează Reforma, sau vre-un predicator sau un reformator, dar se analizează prin prisma Scripturii. Toţi au pretenţia că sunt biblici dar nu este aşa. De exemplu Luther şi Calvin nu au rămas   în conformitate, precizie şi exactitate cu Scriptura, în toate aspectele. Botezul copiilor mici a   susţinut de Luther şi Calvin se numeşte ”blestemul reformei”. Presbiterienii sunt în stare să nege practica primilor creştini, şi adoptă în acest punct învăţătura lui Calvin. Este o lovitură dată sacralităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi la Anababtişti au existat grupuri fanatice, cu erori doctrinare, dar au rămas fideli botezului practicat de Biserica primară. Doctrina botezului copiilor mici a fost ca o bombă cu efect întârziat. În mod indirect Calvin s-a făcut vinovat de vinovat   şi osândit la chinurile iadului, o mulţime de oameni.   Un alt lucru de luat în seamă a fost faptul că sub biserica unde a predicat Calvin, s-au făcut săpături şi s-a descoperit un baptistier. Deci el cunoştea aceste lucruri.   Preţul plătit a fost imens. Indiferent cât s-ar forţa textele Scripturii, Biblia spune clar că Evanghelia şi botezul au fost predicate unor oameni care au înţeles cu mintea şi l-au crezut. O închinare oarbă nu ajută la nimic.   Dumnezeu va cere socoteală pentru fidelitatea, sau profanarea Cuvântului Său. Astfel se pune în aplicare textul din (Matei 5:19). Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilorA existat întotdeauna o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinare, sau Religia Creştină, efectul acesteia simţindu-se permanent asupra comunităţilor din jur.   Tragedia Reformei magisteriale şi radicale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii, ca o relaţie dintre Hristos şi cultură. Reforma magisterială a văzut biserica ca ceva continu. Tragedia mai constă şi în faptul că din cauza persecuţiilor excepţionale mulţi creştini s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos.   Astfel Reforma vede Biserica ca şi pe o cetate. Dar din nou iarăşi Diavolul are în continuare aliaţi şi în interiorul Bisericii

6) SACRU ŞI SACRAMENTAL.

 Facem[32] un pas mai departe şi trebuie făcută precizarea faptului că între sacru şi sacramental ca semantică aproape că nu există diferenţă. Dacă la început am definit sacralitatea , sacramental înseamnă acelaşi lucru ca sacru, sfinţit, consacrat, inviolabil. Problema este punerea în parctică a acestor termeni în bisericile din care facem parte. În bisericile[33] noastre de multe ori există o atmosferă de ”a ne simţii bine”, situaţie care nu este corectă din punct de vedere biblic. Pentru acest lucru enumerăm câteva caracteristici care definesc Biserica. Ea este sacră, pentru că este pusă de o parte de către Dumnezeu, prin Isus Hristos, diferită de lume, şi trebuie să avem o atitudine de respect şi reverenţă care trebuie să existe în serviciile de închinare. Avem doi termeni pentru definirea sacrului, din care unul este liturghia care înseamnă slujba pe care o face preotul, iar al doilea este latreia şi se referă la slujba pe care o fac cei prezenţi în timpul liturghiei. Este subânţeles că Biserica Primară avea slujbe cu caracter liturgic, mai ales după anul 200 D.C. În aspectul liturgic, preotul stă cu spatele la oameni şi mediază între ei şi Dumnezeu, pe când la serviciile noastre de închinare pastorul stă cu faţa la oameni şi caută să îi aducă pe ei la Dumnezeu, prin predici, mesaje de evenghelizare, la pocăinţă, o poziţie total opusă de aceea a preotului. Problema este că ambele forme pot să cadă în formalism. Sacralitatea poate lipsii din bisericile istorice, când liturghia se ţinea în limba slavonă, din care cei prezenţi nu înţelegeau nimic, iar astăzi a devenit doar o formă de religie. Situaţia nu stă mai bine nici în bisericile neoprotestante în care sacrul poate degenera în spectacole de amuzament, o muzică bună, la care nu este sigur că participă şi Dumnezeu, pentru că încercând ca noii veniţi să se simtă bine, standardele se coboară foarte jos, uitând de multe ori că suntem în Casa lui Dumnezeu. Problema este unde se trage linia între admisibil şi ce nu este îngăduit, iar acestă responsabilitate cade pe cei care sunt în fruntea bisericii. Cinstirea Numelui lui Dumnezeu şi părtăşia credincioşilor în bucurie este o cumpănă greu de ţinut. Dar rămâne prioritară cinstirea lui Dumnezeu şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. Astfel trebuie să avem în primul rând un aspect sacru al serviciilor de închinare, şi să nu facem în mod neapărat pe placul oamenilor ca să se simtă neapărat bine.

 7) CONCLUZIE.

 O problemă care se ridică în mod obiectiv este definirea sacralităţii, pe care am arătat-o în opoziţie cu profanul, la care este necesar să ne raportăm în mod obiectiv. În postura de creştini referinţa se face la ce anume spune Biblia despre acest lucru. Dacă se schimbă semantica cuvântului sacru ca mesaj al scripturii, am înţeles faptul că acest lucru nu ne este de nici un folos. Acest atribut al sacralităţii, al sfinţeniei, este realizat de Duhul sfânt. El se reflectă în Legea Naturală a lui Dumnezeu, în autoritatea Sa, în etică şi morală, în ceea ce ar trebuii să fie Absolut, în relativism moral şi etic, în principii pe care trebuie să le aibă fiecare credincios raportat la Scriptură. Problema care se pune este aceea că dacă ceva anume nu este sacru acel ceva sau cineva cade în profan şi este păcat. Se pune problema distanţei, în sensul unor zone gri şi cât de lată poate să fie permis să fie această bandă a zonei cenuşii. Am văzut cât din ea este afectată de aspectul cultural al vremii respective, sau am văzut că se poate ajunge la o sonă foarte îngustă denumită ”muchia de cuţit”şi întrebarea care se pune când este necesară aplicarea ei. Am observat că Dumnezeu este autoritate, şi orientează lumea prin Legile Sale morale veşnice. Ele se aplică ca atribut moral prin Revelaţia Naturală la popoarelor păgâne, şi prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise poporului evreu, iar creştinilor prin învăţătura lui Isus Hristos. Cine nesocoteşte aceste Legi morale, cade din sacru în profan, şi este păcat. Etica este un sistem de legi dat de Dumnezeu. Dacă poporul Israel a nesocotit aceste legi (perioada Judecătorilor reflectă cel mai bine acest lucru), iar prin anii 1960 fiecare dorea să facă ceea ce dorea, cenzura dispare, omul se raportează la el însuşi şi vrea să fie autonom, urmează pedeapsa divină. Dar acest lucru nu este posibil fiindcă trebuie să ne raportăm la Legea lui Dumnezeu pusă în noi, iar ca şi creştini la Biblie. Refuzând acest lucru înseamnă a fi profan. Problema care s-a pus imperios este faptul că termenii au fost redefiniţi şi între Etică şi Moralitate nu mai există diferenţă, ele fiind contopite, dar şi mai mult primesc un caracter relativ. De asemenea este important să desprindem din Biblie ce anume este sau are caracter de lege şi principiu, şi ce anume ţine de cultura vremii respective şi de tradiţie. Dacă nu reuşim să facem acest lucru cădem în erori doctrinare şi teologice. Un alt aspect sunt lucruri care nu existau pe timpul când a fost scrisă Biblia. Am văzut că păcatul are grade de vinovăţie, aspect care apare şi astăzi, şi la care nu se poate răspunde aşa uşor. Mamele surogat, transplanturile de organe, ridică mari probleme de ordin moral, şi apare ”muchia de cuţit” în care zona gri dintre sacru şi profan poate fi foarte îngustă. Pentru a nu greşi trebuie să cunoaştem bine principiile Scripturii. De asemenea relaţia dintre cuplurile ce urmează să se căsătorească, presupune sfinţenie şi curăţire, dacă se procedează altfel este păcat, şi sacralitatea este înlocuită de profan. Cel mai bine elementele eticii se reflectă la Isus Hristos în raportarea Sa, la Legile morale ale lui Dumnezeu. El este punct de referinţă şi în Predica de pe Munte, creionează caracterul creştinului care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Istoria Bisericii, sacralitatea a fost înlocuită cu profanul şi de abia la Reforma din 1500-1600, se încearcă a se reveni la învăţăturile din Biblie şi practicile Biserici Primare. Dar reforma avea să întâmpine dificultăţi deosebite. În primul rând ea trebuia să cape de balastul păgânismului din Biserica Catolică, şi de tradiţia care era normă ce învăţătură. Apoi mai era şi aspectul cultural al vremii respective. Întoarcerea la învăţătura Bibliei nu s-a făcut în totalitate. Însăşi Reforma a fost în sine divizată, şi a durat un proces cam de 200 de ani având şi un caracter sângeros. Ea a fost într-o continuă schimbare de idei şi mişcări cu diferite denumiri, care s-au raportat doar parţial la Reformă. În plus de acest lucru Reforma a avut un caracter nemilos, a curs sânge şi prin acest fapt ea nu a fost onorată. Nu doar ea s-a transformat ci întreaga lume era într-o continuă şi profundă schimbare. Totuşi credinţa reformată a fost radicală, cu idei noi despre lume şi societate, şi cu o întoarcere semnificativă la valorile Scripturii. Ea recunoaşte locul creştinismului care trebuie să fie inclus în societate, Harul lui Dumnezeu, şi vestirea Evangheliei. Problema reformei radicale care s-a reflectat în minusurile ei a fost faptul că a văzut relaţia dintre Cristos şi cultură respetiva biserică ca pe ceva continuu. Nu avem o subordonare a mandatului cultural celui spiritual, aşa cum ar fi trebuit să fie. De asemenea nu a reuşit să se desprindă de multe din elementele păgâne din biserică, şi nici în totalitate de tradiţia bisericii. În aspectele sale pozitive Reforma, a pus a pus în mod obiectiv Sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului. Ea împinge aceste adevăruri şi în domeniul laic, cu aspecte benefice. Ideile Reformei au fost noi întru-n anume sens, dar au ridicat şi dileme, deosebite. Prin faptul căci Luther şi Calvin, nu s-a desprins complet de tradiţia bisericii, s-a continuat botezul copiilor mici şi a condamnat oamenii la moarte spirituală. La fel şi la ceilalţi reformatori, procesul de schimbare, a fost anevois iar procesul deşi se numeşte reformă radicală, de fapt nu s-a realizat în totalitate aşa ceva. De asemenea sectele desprinse au avut erori doctrinare, grupate în jurul unui lider. Mulţi creştini s-au retras din lumea în care trebuiau să fie, biserica este percepută ca un fort, asaltat din exterior. Tensiunea dintre credinţa adevărată şi religie se menţine iar Satana cuntinuă să aibă aliaţi şi în interiorul bisericii. Dacă ne raportăm la timpul nostru lucrurile nu stau deloc mai bine. În biserică dorim să ne simţim bine, să avem predicatori buni, cuvântul să fie pe gustul nostru se cade în formalism etc. Şi în bisericile tradiţionale, cât şi în cele protestante şi neoprotestante, se ridică cam aceleaşi probleme prin care se loveşte în acel lucru care înseamnă sacru care implică adevărul Scripturii, viaţa, munca, serviciile de închinare şi în ultimă instanţă relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Noi uităm că Biserica este sacră, este a lui Isus Hristos, că trebuie să fie diferită de lume şi în conflict cu ea, iar în biserică trebuie să avem o atitudine de reverenţă şi respect în serviciile divine. Este o problemă de echilibru între a cinstii pe Dumnezeu şi bucuria, părtăşia credinciosului, aspect de care se fac responsabili în primul rând cei care conduc biserica. Dar acest lucru nu exclude responsabilitatea personală a fiecărui credincios. Prioritar pentru biserică şi credincios este de a face totul pentru Slava lui Dumnezeu.   Trebuie să admitem faptul că : Nici un popor nu poate să fie superior religiei lui. Nici o religie nu poate să fie superioară Dumnezeului ei. Nici un dumnezeu nu poate să fie mai sus decât scripura (tradiţia), care îl reprezintă. Tocmai de aceia raportarea fiecărui credincios şi biserici, trebuie să se raporteze la Cuvântul Relevat a lui Dumnezeu.   Amin

 8).BIBLIOGRAFIE

 O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie

Florin Moţiu http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS

SAITUL ROBOAM http://www.roboam.com/

Ardelean Viorel

[1] Ardelean Viorel

[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[3] Ardelean Viorel

[4] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[5] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[6] Ardelean Viorel

[7] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[8] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[9] Ardelean Viorel

[10] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[11] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[12] Ardelean Viorel

[13] Ardelean Viorel

[14] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[15] Ardelean Viorel

[16] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[17] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[18] Ardelean Viorel

[19] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 267-271

[20] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[21] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[22] Ardelean Viorel

[23] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[24] Ardelean Viorel

[25] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[26] Ardelean Viorel

[27] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[28] Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie pag 11-18

[29] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 297-305

[31] Florin Moţiu http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

[32] Ardelean Viorel

[33] Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

SARA, SARAI.

SARA, SARAI. (În ebr. sara, „prinţesă”). Soţia principală a lui Avram, de asemenea sora sa vitregă din partea tatălui său Terah (Geneza 20:12). Ea a plecat cu el din Ur din Caldeea, prin Haran, spre ţara Canaanului. Foametea i-a făcut să plece pentru o vreme în Egipt, şi, pentru că Avram s-a temut că din pricina frumuseţii ei viaţa sa ar putea fii în pericol, i-a cerut ca să se prezinte ca sora lui. Faraon a fost atras de ea şi a luat-o în haremul său. Apoi, suspectând adevărul, au fost amândoi alungaţi (Geneza 12).

A pozat în sora lui Avram şi cu altă ocazie, la curtea lui Abimelec, regele Gherarului, potrivit cu instrucţiunile soţului ei: „Iată hatârul pe care ai să mi-l faci: în toate locurile pe unde vom merge, spune despre mine că sunt fratele tău.” (Geneza 20:13) – cuvinte care sugerează o politică deja stabilită. Incidentul acesta a sporit mai mult averea lui Avram, din pricina darurilor care i-au fost acordate în compensaţie pentru un soţ rănit în sentimentele sale (Geneza 20:14).

Faptul că a fost stearpă a fost prilejul unui reproş continuu pentru Sarai, care a ajuns să i-o ofere lui Avram ca şi concubină pe roaba sa egipteancă Agar. Sarcina lui Agar i-a stârnit invidia şi a început s-o trateze atât de rău, încât Agar a plecat de acasă. După întoarcere a născut pe Ismael (Geneza 16).

La vârsta de 90 de ani, numele lui Sarai a fost schimbat în Sara, şi al soţului ei din Avram în Avraam. Iahve a binecuvântat-o şi i-a spus că va rămânea însărcinată şi va deveni „mama multor neamuri” (Geneza 17).

Când Avraam a avut întâlnirea cu trimeşii lui Dumnezeu, Sarei i-a revenit sarcina să pregătească nişte turte pentru vizitatorii divini. Ea a auzit prorocia despre fiul ei şi a râs; apoi de frică, nu a recunoscut faptul acesta confruntată cu cuvintele: „Este ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). La naşterea lui Isaac reproşul adus Sarei a fost îndepărtat. A fost atât de deranjată de râsul batjocoritor al lui Ismael în timpul sărbătorii naşterii lui Isaac, încât i-a cerut lui Agar să plece definitiv împreună cu fiul ei (Geneza 21).

Sara a murit la vâsta de 127 de ani în Chiriat-Arba şi a fost îngropată într-o peşteră din ogorul Macpela (Geneza 21:1 ş.urm.) (*Hebron).

Sara este numită îm Isaia 51 ca un exemplu al încrederii în Iahve. În NT, este menţionată de către Pavel atât ea cât şi Avraam printre cei a căror credinţă le-a fost socotită neprihănire (Romani 4:9), şi el spune că Sara este mama copiilor făgăduinţei (Romani 9:9). Scriitorul Epistolei către evrei include pe Sara pe lista oamenilor credinţei (Evrei 11:11). Ea este privită ca exemplu al unei soţii cu adevărată consideraţie pentru bărbatul ei (1 Petru 3:6).

M.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sara-sarai.html

AUGUSTIN & CONTROVERSA PELAGIANĂ1 de Benjamin B. Warfield (1851-1921)

AUGUSTIN & CONTROVERSA PELAGIANĂ¹ de Benjamin B. Warfield (1851-1921)

Partea I: Originea & Natura Pelagianismului

Era inevitabil ca energia Bisericii în realizarea intelectuală şi definirea doctrinelor sale în relaţiile dintre ele, să fie îndreptată spre partea obiectivă a adevărului creştin. Controversele principale din primele patru secole şi definiţiile doctrinelor care au rezultat, cu privire la natura lui Dumnezeu şi persoana lui Hristos; şi până ca aceste întrebări teologice şi Hristologice să fie stabilite definitiv, Biserica putea să îşi întoarcă atenţia spre partea mai subiectivă a adevărului. Intre timp, ea a purtat în sânul ei o recunoaştere deplină, una lângă alta, a libertăţii adevărului, a consecinţelor rele ale căderii şi a necesităţii harului pentru mântuire. Scriitorii individuali sau chiar partide diferite din Biserică, ar putea expune o tendinţă de a accentua unul sau altul dintre elementele care au alcătuit acest depozit de credinţă care era moştenirea comună a tuturor. De exemplu, estul a accentuat în special liberul arbitru: şi vestul a trăit mai înclinat spre ruina rasei umane şi nevoia absolută a harului lui Dumnezeu pentru mântuire. Dar nici teologii estici nu au uitat păcătoşenia universală şi nevoia de răscumpărare, sau necesitatea influenţelor harului lui Dumnezeu pentru realizarea acelei răscumpărări; nici cei din vest nu au negat auto-determinarea sau responsabilitatea oamenilor. Toate elementele doctrinei compuse despre om erau mărturisite pretutindeni; dar ele erau accentuate variat, în acord cu caracterul scriitorilor sau cu cererile controversate ale timpului. Totuşi, o astfel de stare de lucruri, era o invitaţie la erezie şi o profeţie a controversei; la fel cum mărturisirile simultane ale unităţii lui Dumnezeu şi a Divinităţii lui Hristos, sau a Divinităţii şi a umanităţii lui Hristos, au purtat inevitabil în cursul lor o serie de erezii şi de controverse, până când definiţiile doctrinelor Trinităţii şi ale persoanei lui Hristos au fost complete. În acest fel, era inevitabil că mai devreme sau mai târziu, ar trebui să se ridice cineva care să accentueze atât de mult doar un element dau altul din doctrina Bisericii despre mântuire, încât să se arunce pe sine în erezie, şi să conducă Biserica, printr-o controversă cu el, într-o definire precisă a doctrinelor liberului arbitru şi ale harului în relaţiile lor reciproce.

Această erezie nouă a apărut la începutul secolului cinci, în persoana călugărului englez Pelagius. Noutatea doctrinei pe care el a predat-o este afirmată în mod repetat de Augustin,²şi este evidentă pentru istoric; dar aceasta nu a constat în accentul pe care el l-a pus pe liberul arbitru, ci mai degrabă în faptul că, în accentuarea liberului arbitru, el a negat ruina rasei şi necesitatea harului. Aceasta nu era doar nouă în creştinism; ea era chiar anti-creştină. Ieronim, la fel ca şi Augustin, a văzut aceasta la timp şi vorbeşte despre Pelagianism ca fiind „erezia lui Pitagora şi Zeno”;³ şi scriitorii moderni din felurite şcoli au recunoscut aceasta mai mult sau mai puţin. Astfel, Dean Milman crede că „partea cea mai mare” din scrisoarea lui Pelagius către Demetrias „este posibil să fi fost scrisă de un academic străvechi”;⁴ şi Episcopul Hefele declară deschis că doctrina lor fundamentală, „că omul este pur în întregime datorită meritului său, nu datorită darului harului,” i se pare lui „a fi reabilitarea viziunii păgâne despre lume,” şi o compară cu lucrările lui Cicero:⁵ „Pentru aur, pământuri şi pentru toate binecuvântările vieţii, trebuie să ne întoarcem să mulţumim Zeilor; dar nimeni nu a întors niciodată mulţumiri lui Dumnezeu pentru virtute.”⁶ Lupta cu Pelagianismul a fost în realitate o luptă pentru fundamentele creştinismului; şi chiar mai periculoasă decât controversele teologice şi Hristologice anterioare, aici substanţa practică a creştinismului era în primejdie. Întrebarea reală în chestiune era dacă creştinismul era necesar; dacă prin puterea sa omul nu ar putea să ajungă la fericirea veşnică; dacă funcţia creştinismului era să mântuiască, sau doar să ofere un ajutor pentru dobândirea mai uşoară de către om a fericirii veşnice.⁷

Vorbind în general, Pelagianismul a fost fiica legalismului; dar când ea a fost născută, ea a adus cu sine un deism esenţial. Nu este fără importanţă faptul că iniţiatorii lui erau „un anumit fel de călugări;” adică, laici ai vieţii ascetice. Din acest punct de vedere, legea Divină este privită ca o colecţie de porunci separate, perfecţiunea morală este un simplu complex de virtuţi separate şi se atribuie o valoare precisă ca o cerinţă meritorie a aprobării Divine pentru fiecare lucrare bună sau realizare în exerciţiile evlaviei. Aceasta a fost aşa deoarece acesta era în mod esenţial punctul său de vedere că Pelagius putea considera puterile omului ca fiind suficiente pentru a dobândi sfinţenia – ba mai mult, că el chiar a putut afirma că este posibil pentru un om să facă mai mult decât i se cerea. Dar aceasta a implicat o concepţie esenţial deistă a relaţiei omului cu Făcătorul său. Dumnezeu a înzestrat creatura Sa cu o capacitate (possibilitas) sau abilitate (posse) pentru acţiune şi aceasta era pentru ca el să o folosească. Astfel omul era o maşină, care, doar pentru că era făcută bine, nu avea nevoie de nici o interferenţă Divină pentru lucrarea sa dreaptă; şi Creatorul, odată ce l-a structurat şi l-a înzestrat cu posse, de aici în colo îi lasă lui velle şi esse.

În acest punct am atins principiul central şi formator al Pelagianismului. Acesta constă în presupunerea abilităţii absolute a omului; abilitatea sa de a face tot ceea ce poate cere dreptatea – nu de a-şi lucra doar propria sa mântuire, ci şi perfecţionarea sa personală. Acesta este miezul întregii teorii; şi toate celelalte postulate nu doar depind de aceasta, ci apar din ea. Deopotrivă cronologic şi logic, aceasta este rădăcina sistemului.

Când auzim prima dată de Pelagius, el deja este avansat în ani, trăind în Roma în mireasma sfinţeniei,⁸ şi bucurându-se de o reputaţie bine meritată pentru zelul în îndemnarea altora spre o viaţă bună, care s-a încălzit în special împotriva celor care se străduiau să se adăpostească în spatele slăbiciunii firii⁹ când erau acuzaţi de păcatele lor. El a fost revoltat de scuzele universale cu astfel de ocazii – „Este greu!” „este dificil!” „nu suntem în stare!” „suntem oameni!” – „Oh, nebunie oarbă!” a strigat el: „îl acuzăm pe Dumnezeu de o dublă ignoranţă – că se pare că El nu cunoaşte ceea ce a făcut şi nici ceea ce El a poruncit – ca şi când a uitat slăbiciunea umană cu care El Însuşi, Autorul, a impus legi asupra omului pe care El nu poate să le sufere.”¹⁰ El însuşi ne spune¹¹ că acesta era obiceiul său, oricând el trebuia să vorbească despre îmbunătăţirea morală şi a comportamentului unei vieţi sfinte, să înceapă arătând puterea şi calitatea naturii umane, arătând ce era ea capabilă să facă. Căci (el spune) că a socotit-o ca o favoare folosită puţin pentru a-i îndemna pe oameni spre ceea ce ei considerau a fi imposibil: speranţa trebuie să fie mai degrabă tovarăşul nostru, şi toată dorinţa şi efortul mor când noi disperăm că nu vom realiza aceasta. El a fost un astfel de avocat excesiv de fierbinte al abilităţii neajutate a omului de a face tot ceea ce Dumnezeu a poruncit, încât atunci când rugăciunea nobilă şi în întregime Scripturală a lui Augustin – „Dă ceea ce Tu porunceşti şi porunceşte ceea ce Tu vrei” – a fost repetată în auzul său, el nu a putut să o suporte; şi cumva inconsistent a contrazis-o cu o asemenea violenţă ca şi când ar fi fost implicat într-o luptă.¹²Puterile omului, susţinea el, sunt daruri ale lui Dumnezeu; şi de aceea aceasta era un reproş împotriva Lui ca şi când El l-a făcut pe om bolnav sau rău, să creadă că ele erau insuficiente pentru a ţine legea Sa. Ba mai mult, făcând orice am vrea, nu putem să ne debarasăm de suficienţa lor: „fie că vrem sau nu, noi avem capacitatea de a nu păcătui.”¹³ „Eu afirm,” spune el, „că omul este în stare să fie fără păcat şi că el este în stare să împlinească poruncile lui Dumnezeu;” şi această afirmaţie directă suficientă a abilităţii umane este în realitate elementul de bază al întregului său sistem.

Au fost în special trei corolare importante care au decurs din această afirmaţie a abilităţii umane şi Augustin însuşi le-a recunoscut ca fiind elementele principale ale sistemului.¹⁴ Ar fi inexplicabil cu o astfel de presupunere, ca nici un om să nu îşi fi folosit vreodată abilitatea sa în a împlini legea lui Dumnezeu; şi Pelagius a susţinut consecvent nu numai că toţi ar putea fi fără păcat dacă ei ar alege aceasta, ci de asemenea că mulţi sfinţi, chiar înainte de Hristos, au trăit liberi de păcat. Din nou, aceasta decurge din abilitatea inalienabilă a omului de a fi liber de păcat, că fiecare om vine în lume fără moştenirea inalienabilă a păcatului sau a slăbiciunii morale rezultată din acţiunile din trecut ale oamenilor; Pelagius a negat consecvent toată doctrina păcatului original. Şi din nou, rezultă din aceeaşi presupunere a abilităţii, că omul nu are nevoie de nici un ajutor supranatural în efortul său de a asculta de dreptate; Pelagius a negat consecvent deopotrivă nevoia şi realitatea harului divin în sensul unui ajutor interior (şi în special a unui ajutor preventiv) pentru slăbiciunea omului.

Cel mai mare accent pus în controversă a fost cu privire la acest ultim punct şi Augustin a fost tulburat cel mai mult pentru că astfel harul lui Dumnezeu era negat şi respins. Fără îndoială că Pelagianii au vorbit constant despre „har,” dar ei au înţeles prin acesta înzestrarea primordială a omului cu liberul arbitru şi ajutorul ulterior dat lui pentru a fi folosit în mod corespunzător prin revelaţia legii şi învăţătura evangheliei, şi, mai presus de toate, prin iertarea păcatelor din trecut în Hristos şi prin exemplul sfânt al lui Hristos.¹⁵ Orice este mai departe de acest ajutor extern este negat în întregime de ei; şi ei au negat faptul că acest ajutor extern în sine era absolut necesar, afirmând că acesta doar îl ajuta pe om să facă mai uşor ceva pentru care, de altfel, el avea abilitatea deplină de a face. Cronologic, această controversă pare să fi precedat afirmaţia care trebuie să stea în mod logic la baza ei, despre libertatea omului faţă de orice pângărire, corupţie, sau slăbiciune datorată păcatului. Pentru ca ei să poată nega faptul că omul avea nevoie de ajutor, ei au negat faptul că păcatul lui Adam a avut vre-un efect mai mare asupra posterităţii sale decât ar putea să aibă din exemplul său rău. „Înaintea acţiunii propriei sale voinţe,” a spus clar Pelagius, „care este doar în omul pe care Dumnezeu l-a făcut.”¹⁶ „Aşa cum suntem procreaţi fără virtute,” a spus el, „tot aşa suntem fără vicii.”¹⁷ Pe scurt, „Nimic din ce este bun sau rău, pentru care suntem sau vrednici de laudă sau condamnabili, nu este născut împreună cu noi – acestea sunt mai degrabă făcute de noi; căci noi suntem născuţi cu capacitatea de a face oricare din ele, dar nu suntem înzestraţi cu nici una.”¹⁸ Astfel, urmaşul său de mai târziu, Julian, afirmă clar „credinţa sa că Dumnezeu îi creează pe oameni fără a avea neplăcere faţă de vre-un păcat, dar plini de inocenţă naturală şi cu capacitatea pentru virtuţile voluntare.”¹⁹ Atât de fortificat este liberul arbitru în natură, încât, potrivit lui Julian, el este „la fel de complet după păcate aşa cum era înainte de păcate;”²⁰ şi ceea ce înseamnă aceasta poate fi adunat din definiţia lui Pelagius din „Mărturisire de credinţă,” pe care el i-a trimis-o lui Innocent: „Noi spunem că omul este capabil întotdeauna deopotrivă să păcătuiască şi să nu păcătuiască, astfel că noi putem mărturisi că avem voinţa liberă.” Faptul că păcatul în astfel de circumstanţe era atât de obişnuit încât să fie aproape universul, a justificat exemplul rău al lui Adam şi puterea obiceiului, cel din urmă fiind pur şi simplu rezultatul imitării celui dintâi. „Nimic nu face atât de grea prosperitatea,” îi scrie Pelagius lui Demetrias, „ca şi lungul obicei de a păcătui care începe din copilărie şi gradat, ne aduce mai mult şi mai mult sub puterea lui până când el pare să fie într-un anumit grad forţa naturii (vim naturae).” El chiar este gata să îngăduie forţa obiceiului într-o cale largă, asupra lumii în libertate; şi astfel împarte toată istoria în perioade progresive, marcate de harul (extern) al lui Dumnezeu. La început lumina naturii era atât de puternică încât oamenii puteau trăi în sfinţenie doar prin ea. Şi doar atunci când obiceiurile oamenilor au fost corupte şi natura defăimată a început să fie insuficientă pentru o trăire sfântă, încât prin harul lui Dumnezeu a fost dată Legea ca o adăugare la natura simplă; şi prin ea „luciul original al naturii a fost restaurat şi roşeala ei a fost micşorată.” Şi astfel, din nou, după ce obiceiul de a păcătui a predominat încă o dată peste oameni, şi „legea a devenit inegală faţă de sarcina de vindeca natura,”²¹ Hristos a fost dat, furnizându-le oamenilor iertarea de păcate, îndemnuri la imitarea exemplului şi sfântul exemplu în sine.²² Dar deşi a fost mărturisită o astfel de deteriorare progresivă, şi o astfel de deteriorare este exprimată ca fiind dezirabilă în cel puţin două intervenţii supranaturale (în darea legii şi în venirea lui Hristos), totuşi nu se permite nici o corupţie a naturii, nici măcar prin obiceiul crescând. Doar o uşurinţă crescând mereu în imitarea viciului a crescut dintr-o şcoală lungă în rău; şi tot ceea ce era nevoie pentru salvarea oamenilor de ea era o nouă explicaţie a ceea ce era drept (în lege), sau, maxim, încurajarea iertării pentru tot ceea ce s-a făcut deja, şi un exemplu sfânt (în Hristos)  pentru imitare. Pelagius încă afirma faptul că noi continuăm să posedăm „o voinţă liberă care este nemicşorată pentru a păcătui şi pentru a nu păcătui;” şi Julian că „voinţa noastră liberă este la fel de totală după păcate aşa cum a fost înainte de păcate;” deşi Augustin nu dă greş în dojenirea lui cu acuzaţia de inconsecvenţă.²³

Egocentrismul specific viziunii Pelagiane despre lume apare puternic în eşecul lor de a percepe efectul obiceiului asupra naturii însăşi. La fel cum şi-au imaginat virtutea ca un complex de acte virtuoase, tot aşa şi-au imaginat păcatul exclusiv ca un act, sau o serie de fapte separate. Se pare că ei nu s-au ridicat mai presus de viziunea esenţial păgână care nu avea nici o noţiune despre sfinţenie decât ca o serie de acte de sfinţenie, sau despre păcat decât ca o serie de acte păcătoase.²⁴ Astfel, voinţa a fost izolată de actele sale, şi actele unul de celălalt, şi toată legătura organică sau continuitatea vieţii nu a fost doar trecută cu vederea ci a fost negată.²⁵ După fiecare act al voinţei, omul stătea exact unde stătea mai înainte: într-adevăr, această concepţie cu greu permite existenţa unui „om” – mai rămâne doar o maşină a voinţei, după fiecare clic al acţiunii izvorul îşi recâştigă poziţia originală, şi este la fel de pregătită ca şi înainte pentru a-şi re-înfăptui funcţia sa. Într-o astfel de concepţie nu era nici un loc pentru caracter: libertatea voinţei era totul. Astfel, aceasta nu a fost o greşeală nenaturală pe care au făcut-o ei, când ei au uitat omul în totalitatea sa, şi au atribuit facultăţii liberului arbitru, sub numele de „possibilitas” sau „grup,” abilitatea care mai degrabă aparţinea omului cu acea facultate, şi care este responsabil pentru felul cum o foloseşte. Aici este eroarea esenţială a doctrinei lor a liberului arbitru: ei au privit libertatea doar în forma sa, şi nu în materia ei, şi, păstrându-l pe om într-un echilibru perpetuu şi fără speranţă între bine şi rău, ei nu az permis nici o creştere a caracterului şi nici un avantaj care să fie câştigat de om pentru sine în alegerile sale succesive ale binelui. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că tipul de gândire care a dizolvat astfel organismul omului într-o grămadă de fapte voluntare, a eşuat să înţeleagă solidaritatea rasei umane. Pentru Pelagian, Adam a fost un om, nimic mai mult; şi pur şi simplu era de neconceput ca vre-un act al său care a lăsat actele sale următoare necomise, ar fi putut atrage după sine păcatul şi vina asupra altor oameni. Acelaşi alambic care a dizolvat individul într-o succesiune de fapte voluntare, nu putea să dea greş în separarea rasei într-o mulţime de unităţi fără legătură. Dacă aşa cum a declarat Julian, păcatul nu este altceva decât voinţă, şi voinţa în sine rămâne intactă după fiecare acţiune, cum putea actul individual al unei voinţe individuale să condiţioneze faptele oamenilor care încă nu s-au născut? Prin „imitarea” acestui singur act al său (în această concepţie) alţi oameni puteau fi afectaţi. Şi aceasta a dus cu ea viziunea similară cu relaţia omului cu Hristos. El putea să ne ierte păcatele pe care noi le-am făcut; El putea să ne înveţe calea adevărată; El putea să ne dea un exemplu sfânt; şi El putea să ne îndemne să îl imităm. Dar El nu putea să ne atingă pentru a ne face în stare să dorim binele, fără a distruge echilibrul absolut al voinţei între bine şi rău; şi a distruge acesta însemna să distrugă libertatea voinţei, care era binele încoronat al naturii noastre create în mod divin. Cu siguranţă, Pelagianii uită că omul nu a fost făcut pentru voinţă, ci voinţa pentru om.

În apărarea teoriei lor, aşa cum ne spune Augustin, au existat cinci pretenţii pe care ei l-au alcătuit în special pentru ea.²⁶ Ea le-a îngăduit să laude aşa cum era datoria lor, creatura pe care Dumnezeu a făcut-o, căsătoria pe care El a instituit-o, legea pe care El a dat-o, liberul arbitru care a fost cea mai mare înzestrare pe care El a dat-o omului, şi sfinţii care au urmat sfaturile Sale. Prin aceasta ei au vrut să spună că ei proclamau perfecţiunea naturii umane fără păcat în fiecare om în timp ce el era adus în lume, şi au opus aceasta faţă de doctrina păcatului original; puritatea şi sfinţenia căsătoriei şi poftele sexuale, şi a opus aceasta doctrinei transmiterii păcatului; abilitatea legii, precum şi în afara evangheliei, de a aduce oamenii în viaţa veşnică, şi a opus acesteia necesitatea harului interior; integritatea liberului arbitru de a alege binele, şi opus acesteia doctrina păcătoşeniei universale. Alte întrebări, cu privire la originea sufletelor, necesitatea botezului pentru copii, nemurirea originală a lui Adam, amplifică această controversă şi erau mai degrabă consecinţe ale învăţăturii lor decât părţi din ea. Şi era un fapt evident că pentru că toţi oameni mor, ei nu puteau admite că moartea lui Adam a fost o consecinţă a păcatului ca nu cumva să fie forţaţi să mărturisească că păcatul lui i-a lezat pe toţi oamenii; de aceea ei au afirmat că moartea fizică aparţinea naturii omului, şi că Adam urma să moară chiar dacă nu ar fi păcătuit.²⁷ Astfel, era imposibil să nege că Biserica boteza pretutindeni copii, ei nu puteau refuza botezul fără a mărturisi despre ei înşişi că sunt inovatori în doctrină; şi de aceea, ei au susţinut faptul că, copiii nu erau botezaţi pentru iertarea păcatelor, ci pentru a ajunge la o stare mai înaltă a mântuirii. În încheiere, ei şi-au imaginat că dacă se recunoştea că sufletele au fost create direct de Dumnezeu pentru fiecare naştere, nu se putea afirma că ele au venit în lume pătate de păcat şi sub condamnare; şi de aceea ei au apărat tare această teorie a originii sufletelor.

Învăţăturile lui Pelagius, se va vedea repede, unite uşor într-un sistem, elementele esenţiale şi care le formează erau în întregime noi pentru Biserica creştină; şi această surprinzătoare afirmaţie cu privire la condiţia omului, puterile sale şi dependenţa pentru mântuire, a fost ca un trăsnet care a căzut pe Biserica vestică la începutul secolului cinci şi a forţat-o să reconsidere, din temelii, întreaga ei învăţătură cu privire la om şi mântuirea lui.

Note la Partea I. 

¹ Următorul eseu a fost publicat original în A Select Library of the Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, (New York: Charles Scribner’s Sons, 1905, pp. 13-71).
² „On the Merits and Remission of Sins,” iii. 6, 11, 12; „Against Two Letters of the Pelagians,” iv. 32; „The Unfinished Work Against Julian,” i. 2; „On Heresies,” 88; şi în alte locuri. Jerome a găsit rădăcinile teoriei în Origen şi Rufinus (Letter 133.3), dar aceasta este o altă chestiune. Comparaţi „On Original Sin,” 25.

³ Prefaţa la Cartea 4 din lucrarea sa despre Ieremia.

⁴ „History of Latin Christianity,” 1899, i. p.166, note 2.

⁵ „De Natura Deorum,” iii. 36.

⁶ „A History of the Councils of the Church,” (E.T.) ii. p. 446, note 3.

⁷ Compară excelenta afirmaţie în lucrarea lui Thomasius’ „Die Christliche Dogmengeschichte,” i. p. 483.

⁸ „On the Proceedings of Pelagius,” 46; „on the Merits and Remission of Sins,” iii. 1; „Epist.” 186, etc.

⁹ „On Nature and Grace,” 1.

¹⁰ Pelagius’ „Epistle to Demetrias,” 16.

¹¹ Ibid., 2.

¹² „On the Gift of Perseverance,” 53.

¹³ „On Nature and Grace,” 57.

¹⁴ „On the Gift of Perseverance,” 4; „Against Two Letters of the Pelagians,” iii. 24; iv. 2 sq.

¹⁵ „On the Spirit and Letter,” 4; „On Nature and Grace,” 53; „On the Proceedings of Pelagius,” 20, 22, 38; „On the Grace of Christ,” 2, 3, 8, 31, 42, 45; „Against Two Letters of the Pelagians,” iv. 11; „On Grace and Free Will,” 23-26 şi adesea.

¹⁶ „On Original Sin,” 14.

¹⁷ Ibid.

¹⁸ Ibid.

¹⁹ „The Unfinished Work Against Julian,” iii. 82.

²⁰ Do. i. 91; compară do. i. 48, 60; ii. 20. „Nu există nimic din păcat în om, dacă nu există nimic din voinţa sa.” „În copii nu există deloc păcat original.”

²¹ „On Original Sin,” 30.

²² „On the Grace of Christ,” 43.

²³ „The Unfinished Work,” i. 91; compară cu 69.

²⁴ „Dr. Matheson spune rafinat (Expositor, i. ix. 21, 1879), „Diferenţa dintre ideea creştină şi cea păgână cu privire la rugăciune este aceeaşi ca cea intre ideea creştină şi cea păgână cu privire la păcat. Păgânismul nu ştie nimic despre păcat, el cunoaşte doar păcatele: el nu are nici o concepţie despre principiul răului; el înţelege doar ca pe o colecţie de fapte rele.” Şi acesta este Pelagianism.

²⁵ Compară Schaff, „History of the Christian Church,” iii. 804; şi Thomasius’ „Die Christliche Dogmengeschichte,” i. p. 487-488.

²⁶ „Against Two Letters of the Pelagians,” iii. 25, şi iv. la început.

²⁷ Aceasta aparţine Pelagianismului timpuriu; Julian a fost gata să recunoască faptul că moartea a venit de la Adam, dar nu şi păcatul.

http://www.voxdeibaptist.org/Augustine_and_Pelagian_controversy_trd.htm

EXISTĂ INTOLERANŢĂ RELIGIOASĂ?

EXISTĂ INTOLERANŢĂ RELIGIOASĂ?

de Caius Obeada

 În urma unor discuţii avute pe un forum Baptist sub tema “Există Intoleranţă religioasa în România?”, m-am gândit la necesitatea explicării conceptului de toleranţă în contextual Biblic. Trăim vremuri în care conceptul de toleranţă îşi face o apariţie nu numai pe scena politică-socială a lumii, însă şi în lumea creştină, punând o greutate pe umerii pastorilor şi a liderilor baptişti în a explica înţelesul unei toleranţe acceptabile, pe care am putea să o găsim pe paginile Bibliei. Având în vedere complexitatea subiectului, am împărţit subiectul de studiu în 3 secţiuni:

	Toleranţa sau intoleranţa lui Dumnezeu
	Toleranţa sau intoleranţa socială
	Toleranţa sau intoleranţa creştin Baptistă

Cele 3 secţiuni vor încerca să explice timpurile, schimbările social–politice cu care societatea este confruntată, încercând să ajungem la o înţelegere personală a unei trăiri creştine, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Înainte de a începe studiul toleranţei, ar trebui să avem o înţelegere a acestui termen, aşa cum îl găsim pe paginile dicţionarului limbii romane:

Tolera – a îngădui, a permite o situaţie, un fapt (nepermis); a trece cu vederea.

Încercând să înţelegem toleranţa, actul de a îngădui sau a trece cu vederea un fapt, vom putea înţelege nu numai în termeni teologici natura lui Dumnezeu, însă şi mai important, vom ajunge să înţelegem linia de trăire pe care un creştin Nou Testamental o are în Hristos. Acest articol nu pretinde să cerceteze toate laturile trăiri creştine, însă încearcă să sublinieze unele aspecte importante trăirii în toleranţă sau intoleranţă creştină.

Toleranţa sau Intoleranţa lui Dumnezeu

Oricine ar citii Scripturile pentru prima data, rămâne şocat sau mai puţin şocat (în funcţie de înţelegerea socială pe care o are în viaţă) de legile şi poruncile lui Dumnezeu din Vechiul Testament.  De exemplu:

„Cine aduce jertfa altor dumnezei decât Domnului singur, să fie nimicit cu desăvârşire” (Exod 22:20).

Prin această poruncă, nu există toleranţă religioasa în Israel. În termenii de astăzi orice musulman, budist, adept al New Age ar fi fost omorât.

„Omul care, din mândrie, nu va asculta de preotul pus acolo ca să slujească Domnului, Dumnezeului tău, sau care nu va asculta de judecător, omul acela să fie pedepsit cu moartea” (Deuteronom 17:12).

Mulţi preoţi ortodocşi ar dori ca această lege să fie legea României. Unii chiar crezând că această lege este legea străbună a tradiţiei ortodoxe nu se simt obligaţi să-si exprime o toleranţă religioasă, bazându-se pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, în actele de violenţă pe care le săvârşesc împotriva „sectanţilor” baptişti.

Dacă se ajunge ca o persoană creştina să fie de o orientare social-liberal-pacifistă, care prin toate acţiunile se caută pacea indiferent de circumstanţe, acţiunile şi poruncile lui Dumnezeu date poporului ales (Israel) devÎn şocante, în multe cazuri punând persoana respectivă în poziţia de a nega existenţa unui Dumnezeu, care ar putea să poruncească acţiuni criminale. Datorită acestei orientări sociale, oamenii au ajuns să îmbrăţişeze teologia liberală, ajungând să interpreteze Vechiul Testament ca o colecţie folcloristică de poveşti tradiţional-evreieşti. Dând o interpretare folcloristică textelor din Vechiul Testament, aceştia ajung să păstreze onoarea şi imaginea unui Dumnezeu tolerant care s-ar putea vedea prin imaginea lui Isus Hristos, aşa cum este descrisă pe paginile Noului Testament.

Mergând în extrema opusă teologiei liberale, conservativii susţin înţelegerea unui Dumnezeu exclusiv care, indiferent de starea omului şi a înclinaţiilor pe care acesta le-ar avea, El decide planul de acţiune care aduce slavă şi plăcere Dumnezeirii. Într-o poziţie de mijloc sunt cei de orientare moderată care încearcă să dea o explicaţie ce ar trebuii să împace cele două partide, raţionalizând contentul textelor biblice ale Vechiului şi Noului Testament, folosind o linie de mijloc, acceptabilă societăţii în care trăim.

Încercarea de a explica (în termeni teologici) caracterul şi natura lui Dumnezeu, devine un chin teologic pentru a-i putea împăca pe toţi, astfel că  prin natura lucrurilor, o serie de teologi se opun sau se alătură înţelegerii pe care ai încerca să o expui. Printr-o cercetare atentă a Scripturilor, o atenţie deosebită este pusă pe lipsa cuvântului „toleranţă”, sau a conceptului de toleranţă din partea lui Dumnezeu. O persoană care studiază „teologia proprie”, ajunge să cunoască sau să înţeleagă caracterul şi natura lui Dumnezeu manifestata în atributele fiinţei Sale: eternitatea, imuabilitatea (de neschimbat), invizibilitatea, de neînţeles, atotştiinţa, omniprezenţa, sfinţenia, dreptatea, cunoştinţa, înţelepciunea, dragostea, credincioşia, mila, gelozia. Dintre toate atributele găsite pe paginile Bibliei, atributul toleranţei este unul care lipseşte.

De exemplu, Dumnezeu ne este prezentat ca un Dumnezeu Sfânt, în care nu se găseşte răutate sau păcat. Rezultatul păcatului în prezenta Sfinţeniei lui Dumnezeu produce moarte; moartea fiind rezultatul unei intoleranţe a lui Dumnezeu, nu datorită voinţei Sale, ci datorită caracterului Sau, aşa cum apa stinge focul, sau gheaţa se topeşte la căldură. Incapacitatea de toleranţă în privinţa păcatului se datorează naturii divine, nu a unei voinţe personale de a pedepsi păcatul prin moarte.

Descrierea caracteristicilor lui Dumnezeu sunt făcute în termeni ai perfecţiunii, în care toate lucrurile sunt făcute în perfecţie. Perfecţiunea lui Dumnezeu descrie un atribut a unei dragoste perfecte, ceea ce ne pune într-o situaţie problematică de a putea justifica cât de perfectă este această dragoste care, în acelaşi timp, este „criminală”, separa pe om de şansa unei relaţii cu Dumnezeul veşniciei. Devine o imposibilitate înţelegerea dragostei lui Dumnezeu, egală cu sentimentul urii, descrisă pe paginile Bibliei, între manifestarea dragostei faţă de o creatură regenerată şi perfecţiunea urii împotriva unei creaturi aflate în păcat.

Teologi din diferite timpuri şi confesiuni religioase au sărit la oportunitatea exegetică de explicare a acestei dragoste, încercând să împace natura perfectă a lui Dumnezeu, între dragoste şi ură. În general, există cel puţin 3 opinii care explică combinaţia dragostei şi urii lui Dumnezeu:

3. Opinia Augustină – care mai târziu a fost preluată de Luther, Calvin şi de alţi teologi reformaţi – susţine că dragostea lui Dumnezeu este manifestată în Dumnezeire, faţă de Isus Hristos care, la rândul Său, manifestă o dragoste perfecta faţă de cei care au fost aleşi din veşnicie de către Tatăl să slujească Fiului. Această dragoste este o dragoste a perfecţiunii, intoleranţa faţă de caracterul şi natura umană, manifestarea harului fiind manifestata exclusiv a celor aleşi. Restul umanităţii, datorită încălcării legământului Adamic, sunt condamnaţi morţii, în ura şi răzbunarea perfecţiunii Dumnezeieşti.
4. Opinia Pelegiană – care mai târziu a fost modificată de Arminius – dă o înţelegere a unei dragoste perfecte prin care Dumnezeu dă şansa de viaţă tuturor celor care iniţiază o legătură şi o restabilire spirituală cu Dumnezeul dragostei. Această opinie susţine că Dumnezeu este inclusiv, dând posibilitatea reabilitării tuturor, însă din cauza caracterului uman, numai un număr de persoane din toate timpurile ajung să intre în favoarea dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, El este un Dumnezeu tolerant, care dă o şansa infinită omului, chiar şi şansa de al respinge după ce mai întâi l-a ales. Cei care sunt de această opinie au ajuns să accepte şi ideea unei evoluţii Darviniste în creaţie, acceptând ca Cuvânt a lui Dumnezeu numai ceea ce provine din gura lui Dumnezeu, restul scrierilor fiind povestiri sau date istorice, completarea înţelegerii Dumnezeului creaţiei.
5. O alta opinie, care încearcă să explice dragostea lui Dumnezeu în termeni universali, susţine o dragoste infinită care produce o mântuire universală în care toată creaţia este inclusă. Această teorie explică faptul că atributul lui Dumnezeu de dragoste ajunge să depăşească atributul dreptăţii (prin care un păcătos primeşte moartea), planul Mântuirii fiind un plan universal de recuperare a întregii umanităţi.

Primele două opinii sunt dezbătute de cel puţin 2000 de ani, a treia fiind mai limitată în scop şi număr de preponderenţi. Este un Dumnezeu al dragostei un Dumnezeu intolerant? În termeni generali se poate spune că există o aparenţă a unei toleranţe, o îngăduire a celor care nu sunt într-o relaţie cu Dumnezeu, la viaţă. Daca ne uităm la natura lucrurilor, putem observa că şi cel credincios şi cel necredincios trăiesc împreună până la data când le este scris. În termeni limitaţi, în contextul universal al creaţiei lui Dumnezeu, există o manifestare a intoleranţei lui Dumnezeu în manifestările divine ale Universului. Scriptura ne indica cu certitudine o intoleranţă a lui Dumnezeu, nu numai prin atributele perfecţiunii, dar chiar şi prin natura lui Dumnezeu, devenind o imposibilitate de a descrie un Dumnezeu tolerant faţă de păcătoşenia creaturii.

Inexistenţa cuvântului toleranţă pe paginile Bibliei, sau cel puţin a ideii care să exprime o îngăduire mai puţÎn perfectă decât perfecţiunea Dumnezeirii, ne pune într-o poziţie radicală, în care creştini baptişti conservativi susţin existenta unui Dumnezeu limitat în capacitatea de dragoste şi de acceptare a unei creaţii imperfecte. Această înţelegere a influenţat şi influenţează pe mulţi teologi, pastori şi creştini spre a exprima şi susţine o doctrină radicală a perfecţiunii lui Dumnezeu în Creaţie. Caracterul şi natura lui Dumnezeu sunt explicate nu în funcţie de termenii, opiniile şi înţelegerile unei creaturi limitate, ci din acţiunile şi natura Dumnezeirii manifestată în Creaţie şi pe paginile Sfintei Scripturi. Este diferenţă mare să faci un portret a Dumnezeirii în baza unui precept, şi este cu totul altceva să faci un portret al Dumnezeirii în baza caracterului, naturii şi a manifestării pe care o vedem în creaţie.

În opinia baptistă conservatoare, Dumnezeu este un Dumnezeu intolerant în contextul păcatului şi a stării de păcat în care omul se complace, tolerant în termeni generali, dând posibilitate de viaţă fizică tuturor care s-au născut vreodată în creaţia Sa. Balanţa intoleranţei este bine definită şi limitată în contextul în care este folosită.

Toleranţa sau Intoleranţa Socială

Trecând de la termeni teologici la termeni sociali, se pune întrebarea atitudinii sociale faţă de o gamă aşa de variată de confesiuni de credinţă, religii sau practici, în care fiecare îşi slujeşte dumnezeului sau propriu. Daca în secolele trecute o manifestare de intoleranţă a fost manifestată de religia care era la puterea guvernantă, secolul XXI aduce o schimbare în aspectul social, o toleranţă absolută fiind norma generală de încadrare în societatea  capitalistă a vestului.

Sunt ţări care, de abia ieşite de sub jugul regimului totalitar comunist, se ajustează ideii toleranţei religioase, însă în acelaşi timp mai sunt ţări totalitare în care o singură religie este acceptată, şi anume cea pe care guvernul o susţine prin forţa militară, a legilor de guvernare şi a practicilor culturale. Ca exemplu se poate da o serie de ţări musulmane unde totalitarismul este o normă generală, unde societatea este lipsită de orice posibilitate de exprimare religioasă, fie ea creştină sau de altă natură.

Ce se poate învăţa de pe paginile Scripturii în ce priveşte o toleranţă social creştină? Putem găsi o încurajare a unei toleranţe religioase pe paginile Bibliei?

Sunt întrebări care au o serie de răspunsuri, depinzând de cine este întrebat şi viziunea obiectivă a încadrării credinţei pe care o are şi, de sigur, societatea în care trăieşte. De exemplu, în România şi în alte ţări în care majoritatea confesională sunt ortodocşi, există tendinţe totalitare susţinute prin tactici extremiste de violenţă, norma teroristă susţinută la nivel naţional de însăşi liderii bisericii Ortodoxe. Frica pierderii puteri şi a controlului enoriaşilor a făcut ca Biserica Ortodoxă să dea vina pe practicile evangheliste baptiste şi Neo Protestante, care au dus la pierderea numărului susţinător a puterii de majoritate. Biserica Ortodoxă a ajuns să pună în practică metode de control social, părăsind învăţăturile Biblice în favoarea unui sistem de control organizator secular.

Dacă Biserica Ortodoxă încearcă să controleze societatea prin acţiuni şi tradiţii din secolele medievale, prin folosirea terorii şi a forţei, ce putem spune de schimbările sociale din vest? O societate în care creştinătatea este o majoritate poate să practice o toleranţă faţă de noul val social de acceptare, în care diferite practici condamnate în secolele trecute au ajuns să fie o virtute? Care este atitudinea baptista faţă de valul corectitudinii politice prin care mişcările homosexualilor îşi împing agenda social-politică? Care este atitudinea socială a baptiştilor când valul secularismului împinge agenda restricţiei manifestării creştine în şcoli, guvern şi în locurile publice? Am ajuns oare ca în numele toleranţei să ne pierdem identitatea, drepturile şi practicile baptiste? Ar trebui oare să recurgem la sistemul ortodox de păstrare a tradiţiei şi a practicilor creştine?

Acestea sunt o serie de întrebări care necesită o atenţie deosebită, având în vedere că sistemul social în care trăim poate să fie influenţat de valorile morale pe care majoritatea şi-o exprimă. Uitându-ne la trecutul istoric a Israelului, vedem necesitatea unei intoleranţe absolute de păstrare a practicilor şi credinţei în singurul Dumnezeu Iehova. Abaterea naţionala de la legea lui Dumnezeu a dus Israelul la o serie de consecinţe în care identitatea naţională a fost de multe ori în pericolul de extirpare. Exilul în Babilon îi aduce aproape de o pierdere totală a identităţii, însă providenţa lui Dumnezeu şi existenţa profeţilor le aduce aminte de legământul poporului cu Dumnezeu, dând şansa unei recuperări şi reîntoarceri în ţara promisă.

Influenţa sistemului cultural acumulat din Babilon, iar mai târziu de la greci şi romani, influenţează poporul Israel la o nouă atitudine socială în care societatea devine mai sensibilă schimbărilor istorice, legile romane purtând o toleranţă religioasa de identitate a poporului care era sub tributul Romei. Taxele şi respectarea legilor romane au dat posibilitatea unei toleranţa religioase, în acelaşi sistem religios. Astfel, în timpul Domnului Isus Hristos, întâlnim o serie de partide sau „confesiuni de credinţă” (cum le-am numi în zilele noastre), supravieţuind autonom, fiecare dintre ele încercând să aibă o influenţă în societatea evreiască a timpului.

Farisei care erau în jur de 4000 de membri, au încercat să păstreze şi să influenţeze societatea spre o trăire legalistă după normele şi legile Mozaice, aşa cum au fost definite de partida fariseică. Saducheii au încercat să controleze latura politică iudaică, încercând să-şi menţină statutul de control al marelui preot, cu o influenţă majoră asupra casei monarhice de la Ierusalim. Zeloţii erau partidul naţionalist care se lupta împotriva subjugării romane, instigând poporul la revoltă. Esenii erau izolaţi de societatea seculară a timpului, recurgând la un monasticism izolat în deşertul Israelului, folosindu-se de un sistem social restrâns prin care bunul fiecăruia aparţinea tuturor, un sistem pre-medieval comunist.

În contextul istoric a timpului, Isus a trăit dând dovadă de o învăţătură tolerantă în societate. Făcând această precizare, trebuie atrasă atenţia asupra toleranţei pe care Isus a trăit-o. Încercând să înţelegem toleranţa sau intoleranţa în context social, viaţa lui Isus şi practicile găsite pe paginile Noului Testament atestă o schimbare social-religioasă, în care unui urmaş a lui Hristos i se cerea să recunoască:

	guvernul politic
	să nu recurgă la metode violente în susţinerea şi practicarea credinţei
	acceptării unei convenienţe sociale în care un respect reciproc este avansat.

Guvernul politic

Una din afirmaţiile domnului Isus cu referire la recunoaşterea unui guvern, o găsim scrisa în Matei 22:15-22. Fariseii au încercat „sa-L prindă cu vorba pe Isus”, demonstrând un naţionalism care l-ar fi identificat cu zeloţii. Fariseii îl întreabă: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” (Matei 22:17), o întrebare care încearcă să-l învinuiască pe Isus de naţionalism, de intoleranţă religioasă, de nesupunere faţă de conducerea guvernamentală a timpului. În contextul social al timpului, Isus le răspunde:

„Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22:21)

Răspunsul lui Isus încapsulează  realitatea societăţii în care a trăit, demonstrând o separare social-religioasă, în care responsabilităţile sociale nu trebuiesc confundate cu responsabilităţile religioase. Responsabilitatea de cetăţean nu este absolvită sau eliminată de apartenenţa religioasă sau confesionala la care aderi. Isus se supune legilor guvernamentale, se supune responsabilităţilor sociale, însă niciodată nu se supune normelor morale a societăţii în care trăieşte.

Apostolul Pavel, care pe o perioadă de 3 ani şi jumate a stat la picioarele Domnului Isus, în deşertul Arabiei, continua învăţătura Domnului Isus în Epistola către Romani, unde găsim scris: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1).

Pavel învaţă o supunere, el nu foloseşte termenul de „toleranţa” faţă de guvern. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi Domnul Isus, o trăire şi o responsabilitate civică în societatea în care ne-am născut. Folosirea cuvântului „toleranţa”, nu se poate folosi în contextul unui cetăţean faţă de un guvern. Ca să poţi fi tolerant faţă de ceva trebuie să fi la acelaşi nivel de comparaţie. Un guvern poate să fie tolerant faţă de un alt guvern, aşa cum America ar fi tolerantă faţă de Cuba. Despre un cetăţean nu se poate spune că este tolerant faţă de guvern atâta timp cât nu are capacitatea şi nivelul de a oferi ceva alternativ. Isus şi Pavel ne învaţă să fim cetăţeni exemplari. Pavel continuă să ne înveţe cum să trăim în societate scriind următoarele cuvinte:

„Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:7).

Acest verset da soluţia unei trăiri într-o societate indiferent de contextul istoric în care ne aflăm. Indiferent că trăim în vremea romană, sau în timpurile comuniste sau capitaliste ale Americii, principiul biblic de responsabilitate socială este valabil pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Nimic nu ne îndreptăţeşte să ne răzvrătim, făcând uzanţă de violenţă în încercare schimbării structurii sociale. Scriptura ne învaţă că aceste guverne sunt slujitorul lui Dumnezeu pentru binele nostru (Romani 13:4).

Aceasta înseamnă ca un credincios nu trebuie să fie implicat în responsabilităţile sociale şi drepturile legale de vot sau de nemulţumire a stării sociale în care trăim?

Credinciosul este încurajat de Scripturi să fie implicat în datoriile cetăţeneşti pe care legea le stipulează. Un bun cetăţean îşi exersează toate drepturile pe care le are, fie la vot, fie la un protest pacific, sau la un referendum. Ceea ce credinciosul nu este încurajat să facă este de a nu se identifica cu mişcări sociale care încurajează violenţa, care recurg la metode teroriste, sau de ataşament faţă de forţe străine de schimbare de regim, fiind folosiţi ca spioni împotriva ţării şi societăţii în care trăieşte spre beneficiul extern a unei ţări duşmane. Un cetăţean creştin este un patriot care nu-şi vinde ţara, care îşi face datoria faţă de ţară, limitat de credinţa şi practica pe care o găsim în învăţăturile Domnului Isus şi a apostolilor.

Un copil a lui Dumnezeu îşi manifesta dragostea faţă de Mântuitorul său fiind o lumina nu numai în trăirea de zi cu zi în societatea în care a fost născut, dar şi în exemplu responsabilităţii legale de cetăţean, fiind exemplul Domnului Isus. Un credincios nu este tolerant faţă de  guvern şi nu poate să-şi abandoneze responsabilitatea socială în numele religiei. Urmând exemplu Domnului, fiecare credincios baptist este un exemplu creştin de trăire şi încadrare în responsabilităţile sociale pe care le are un cetăţean. Mărturisirea de Credinţă Baptistă de la Londra din 1689, atestă subordonarea civică faţă de puterea guvernatoare care coordonează societatea în care trăim.

Violenţe în Susţinerea şi Practicarea Credinţei

În afara responsabilităţii pe care fiecare cetăţean o are faţă de societatea în care trăieşte, un alt aspect de discuţie este găsit în tendinţele social-religioase prin care o denominaţie sau o putere religioasă încearcă să impune norme sociale religioase peste restul organizaţiilor care sunt în societate. Ca exemplu se poate da situaţia intoleranţei de care da dovada biserica Ortodoxă faţă de mişcările evanghelice din România.

Poate o mişcare religioasa sau o denominaţie care îşi menţine o majoritate să forţeze alte denominaţii spre o extirpare naţională? Există o justificare în atitudinea bisericii Ortodoxe de a extermina orice mişcare sau biserică Evanghelică? Există această împuternicire pe paginile Scripturii?

Dacă am fi evrei şi am trăi sub legământul pe care poporul l-a făcut cu Dumnezeu prin Moise, am putea spune cu certitudine că există o justificare şi o împuternicire Dumnezeiască prin care orice toleranţă religioasa să fie exterminată. Însă, datorita faptului că Biserica Ortodoxă sau biserica Evanghelică în America nu au un mandat divin de susţinere şi apărare a unui legământ divin, orice religie sau denominaţie care se află la putere nu are autoritatea şi mandatul divin de a-şi menţine majoritatea, sau influenţa politica socială în societate, căutând distrugerea restului confesiunilor religioase.

Isus Hristos nu a încurajat pe ucenici spre o manifestare violentă, îndemnând societatea la o rebeliune împotriva mişcării Fariseilor sau a Saducheilor. Isus a încurajat o toleranţă sociala de coexistenţă, ucenicii şi urmaşii Domnului, fiind înfruntaţi să se încadreze în societatea în care trăiesc, contribuind responsabil la necesităţile sociale şi la o pace de coexistenţă a diferitelor confesiuni religioase. Toleranţa pe care Isus a demonstrat-o nu îşi găseşte sursa într-o acceptare religioasă, de practică şi credinţă. Isus nu a căutat o cooperare şi o unificare a mişcărilor evreieşti sub o umbrelă ecumenică.

Isus îşi păstrează identitatea istorică a bisericii primare fără să ceară aprobarea de existenţă a puterii religioase manifestată prin Sacerdoţi sau Fariseii. El încurajează o toleranţă socială de integrare în societate, unde un fariseu, un sacerdot, zelot, esenian sau creştin, convieţuiesc în pace şi armonie, fiecare fiind un urmaş şi un practician al încredinţării pe care a primit-o. Biserica primară nu a fost încurajată la o răzvrătire social-politică prin care sa ajungă la putere, ci încurajarea primită din partea lui Hristos a fost o convieţuire socială, în care fiecare creştin să-şi manifeste responsabilitatea socială pe care o are.

Intoleranţa social-religioasă pe care o găsim în România, manifestată prin actele de violenţă a preoţimi ortodoxe, nu îşi are justificarea pe paginile Scripturii sau în cadru legilor care ajută societatea românească să convieţuiască în pace şi armonie. Dacă preoţii şi creştinii ortodocşi ar folosi exemplul Scripturii şi ar respecta legile care ne fac să convieţuim în pace şi armonie, nu am fi găsit aşa de multe cazuri de violenţă religioasă, în unele cazuri ajungându-se la acte criminale condamnate de legile statului românesc.

Nici o societate a vestului care a început să devină o normă internaţională de democraţie şi libertate religioasă nu impune restricţii de manifestare religioasă. Constituţia Americii este una dintre singurele constituţii care acordă o libertate de exprimare fiecărui cetăţean, încurajând societatea la convenienţa în care practicile religioase să fie egale pentru fiecare cetăţean. Libertatea religioasă de exprimare pe care o are fiecare cetăţean, îl face, şi îi dă dreptul de a-şi găsi locul şi preferinţa religioasă în practicarea credinţei pe care o are. Scriptura nu învaţă violenţa ca metodă de supravieţuire în societate. Religia nu îşi găseşte un partener politic pentru a-şi menţine puterea sau influenţa.

În istoria baptistă nici o societate nu s-a putut bucura de o cooperare politico-religioasă prin care baptişti să influenţeze puterea guvernatoare a unui partid politic. Separarea dintre religie şi guvern a fost şi este una din normele de practică creştină a baptiştilor din toate timpurile. Majoritatea baptistă din America nu a justificat şi nu justifică promovarea practicilor şi a credinţei baptiste. Mărturisirea de Credinţa baptistă exprimă în mod explicit şi implicit o separare între forţa politică guvernamentală şi biserica. Baptismul nu a promovat niciodată un sistem eclesiastic care să conducă afacerile guvernatoare ale unei tari, şi nu s-a alăturat unor forţe politice care să-i favorizeze din punct de vedere social-politic în detrimentul altor confesiuni religioase.

Biserica Baptistă îşi menţine practica şi încredinţarea unei separări social-politice, însă încurajează participarea fiecărui baptist la viaţa socială şi la responsabilităţile civice pe care fiecare dintre noi trebuie să le îndeplinească. Trăirea şi convieţuirea cu alte mişcări religioase este o normă de viaţă încurajată de exemplul Domnului Isus şi de apostolii bisericii primare.

Acceptarea unei Convenienţe Sociale

Aşa cum am precizat anterior, Scriptura nu încurajează nici o mişcare religioasa spre o aspiraţie politică de guvernare. Ucenicilor nu li s-a încredinţat chemarea de a fi miniştrii în naţiunea în care s-au născut.  Ei nu au fost îndrumaţi să trăiască în pace numai cu vecinii şi societatea în care şi-au câştigat pâinea, însă li s-a poruncit o trăire şi o responsabilitate civică exemplară.

În acest context, una dintre aceste responsabilităţi este apartenenţa la un partid politic şi aderarea la nivel organizator sau individual la sistemul politic al ţării. La nivel organizator, nici o biserică nu are chemarea sau împuternicirea de a colabora sau de a aparţine unei colaborări politice. Bisericii Domnului Isus nu i s-a dat porunca de a se alătura la o putere guvernamentală. În ceea ce priveşte responsabilităţile sociale, fiecare cetăţean este responsabil să-şi împlinească responsabilităţile civice.

De exemplu, prin legile statului Român, fiecare tânăr trebuie să se înscrie şi să termine un stagiu militar. Fiecare cetăţean este încurajat să participe la viaţă socială, aderând la un partid politic care s-ar apropia normelor morale şi sociale pe care le-ar avea.

Poate un creştin baptist să participe în viaţă politică? Exista oare o justificare în apartenenţa individuală la viaţă politico-socială?

Răspunsul este un categoric DA. Un baptist este încurajat nu numai să-şi trăiască credinţa şi practica baptistă, însă este încurajat şi să-şi împlinească datoria de cetăţean, participând în procesul politic al ţării în care trăieşte, atâta timp cât normele politice nu sunt împotriva practicii şi credinţei baptiste. Un astfel de cetăţean care prin procesul politic ajunge la un nivel de influenţă socială nu va fi justificat sub nici o formă să-şi  implementeze o agendă religioasă de extindere şi îndoctrinare forţată a credinţei pe care o are.

Un astfel de individ nu are nici o justificare de a practica intoleranţa faţă de un partid oponent, aducându-şi aminte că scopul alegerii politice pe care a câştigat-o în procesul politic nu îl justifică la implementarea unei îndoctrinări forţate, în care intoleranţa religioasa să fie alimentată de o ură şi respingere socială a celor care sunt în opoziţie. Un creştin baptist, pus într-o poziţie social-politică nu îşi abuzează puterea printr-o intoleranţă faţă de partidele de opoziţie, recurgând la manipulări politice, violenţă sau încurajarea la o subordonare a societăţii faţă de normele sociale prin care o ţara îşi justifică existenţa.

La nivel individual, de responsabilitate civică, la fel ca şi o responsabilitate politică, creştinul baptist nu recurge la o intoleranţă politică religioasă, folosindu-se de credinţă sau de organizaţii religioase pentru a-şi duce la îndeplinire planurile de supravieţuire religioasă. Nici o biserică baptistă nu se va alătura la un sistem violent de câştigare a puterii politice a unui individ, fie el baptist sau de oricare altă credinţa. Scriptura promovează o toleranţă socială în care societatea convieţuieşte în multitudinea ideilor politice şi guvernamentale, fiecare aparat politic încercând să producă o societate cât mai bogată în resurse sociale, care ar produce ulterior o viaţă şi o existenţă mai bună fiecărui cetăţean.

Toleranţa sau Intoleranţa Creştin Baptistă

Tratând diferite aspecte ale toleranţei sociale, politice şi religioase, am ajuns să tratăm intoleranţa sau toleranţa creştin baptistă la nivel personal, încercând să înţelegem normele morale pe care un baptist le are. Societatea secolului XXI a adus o serie de manifestări social-politice, care nu au existat în trecut. De exemplu, mişcarea ecologistă, în care o intoleranţa absolută împotriva oricărei surse de contaminare, extindere industrială, poluare, şi-au găsit existenţa şi justificarea într-o serie de organizaţii, unele mai pacifiste, altele alăturându-se mişcărilor extremiste, violenţa fiind resursa principală de avansare a agendei şi mesajului mişcării respective. Un alt exemplu se poate găsi în mişcare seculară în care orice relicvă sau reprezentare religioasă, este forţată să fie mutată de pe proprietăţile publice guvernamentale. O serie de noi mişcări au apărut, purtând o serie de noi idei şi cerinţe de acceptare socială.

În faţă acestor schimbări sociale, poate un creştin baptist să rămână indiferent, dând dovadă de o toleranţă sociala?

Ca să înţelegem atitudinea baptistă în contextul toleranţei, trebuie să înţelegem implicaţia toleranţei ca individ creştin baptist, iar mai târziu o să analizăm spiritul tolerant la nivel de  organizaţie sau biserica baptistă.

Responsabilitate de creştin baptist

La nivel individual, am explicat responsabilităţile sociale şi civice pe care fiecare cetăţean, indiferent de apartenenţa religioasă, le are faţă de societate. Ceea ce nu am explicat este atitudinea creştin-baptistă faţă de practicile şi curentele sociale care sunt împotriva normelor morale şi de practica baptistă. Ca exemplu putem să analizăm o serie de cazuri practice care să scoată în evidenţă caracterul creştinului baptist în spiritul toleranţei sau al intoleranţei:

a) Care este atitudinea baptista faţă de homosexualitate?

După cum ştim, Scriptura este categorică în condamnarea practicilor homosexuale. Pavel scrie în epistola către Romani:

„Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea fireasca a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei însuşi plata cuvenită pentru rătăcirea lor” (Romani 1:26-27).

Un credincios baptist devine intolerant în contextul unor învăţături şi practici străine Evangheliei lui Hristos. Intoleranţa baptistă faţă de homosexualitate nu este o manifestare violentă împotriva grupărilor homosexuale, încercând o exterminare totală a celor care manifestă o astfel de practica. Normele de conduită creştin-baptiste nu sunt forţate, şi niciodată nu au fost forţate, împotriva grupărilor care s-ar diferenţia de practicile moral-sociale pe care un baptist le-ar trăii şi propaga, în contextul convieţuirii creştine.

Poate un baptist să fie intolerant? Nu ne învaţă Biblie să iubim pe toţi?

Uitându-ne la exemplul biblic a trăirii lui Isus Hristos, vom observa intoleranţa de care a dat dovadă pe parcursul vieţii Sale. Cu toate că a iubit lumea încât şi-a dat viaţa pentru oricine crede în El să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:16), Hristos a dat dovadă de o intoleranţă absolută în ce priveşte alterarea învăţăturilor spirituale primite de la Tatăl. Hristos a avut multe confruntări cu partidul Fariseic, a avut confruntări şi discuţii cu Saducheii, însă niciodată nu a recurs la violenţă, forţând conceptele divine în mintea şi practica celor care ar fi fost împotriva Lui.

Trăim vremuri care în numele diversităţii şi al toleranţei politico-religioase o serie de grupări minoritare şi-au găsit ocazia de a-şi manifesta practicile, încercând să altereze atitudinea morală care ne-a identificat ca creştini de mii de ani. Europa, America şi multe alte ţări au ajuns să accepte minoritatea liberală, care în spiritul diversităţii şi a acceptării sociale, consideră homosexualitatea ca parte integrantă a societăţii. Profitând de suportul liberal democratic, s-a făcut un pas înainte, forţând statutul constituţional a multor ţări în recunoaşterea parteneriatului dintre doi homosexuali ca familie, cu acelaşi drept constituţional pe care o căsătorie dintre un bărbat şi o femeie l-ar avea în faţă legilor guvernatoare.

Sute şi mii de homosexuali şi-au găsit refugiu NU într-un referendum naţional de acceptare, ci în curţile judecătoreşti, unde judecătorii de orientare liberală au profitat de statutul şi puterea legală cu care au fost investiţi, promovând agende liberale în ciuda majorităţii social conservative. În Canada, agenda liberală în care grupările homosexuale şi-au găsit apărarea, au împins legislaţii prin care orice atac împotriva stilului de viaţă pe care îl au să poate fi condamnat şi persecutat în curţile statale şi federale. Canada a ajuns printr-o lege statală să facă imposibil predicarea sau citirea pasajului din Romani 1:26-27, fiind considerat ca o încălcare a libertăţii homosexuale, o jignire a libertăţii pe care fiecare individ o are în constituţia Canadei. Programele de radio de la misiunea „Focus on the Family”, a Dr. James Dobson, nu pot fi transmise în Canada, datorită legilor care i-ar condamna şi ar pierde licenţa de transmitere.

Există o serie de cazuri judecătoreşti în care biserici şi organizaţii creştine sunt date în judecată datorită condamnării pe care un credincios baptist o face împotriva stilului de viaţă condamnat de Biblie.

Poate un baptist să treacă cu vederea sau să dea dovadă de o acceptare social-morală, atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu condamnă astfel de trăiri şi practici?

Credinţa baptistă conform învăţăturilor Sfintelor Scripturi este intoleranţa în faţă anomaliilor păcătoase, condamnând orice intruziune morală de acceptare a păcatului. Un baptist nu v-a recurge la violenţă şi nu va promova activităţi teroriste prin care se producă eliminarea homosexuală din societate. Credinciosul baptist îşi va exersa dreptul civic de a participa în mişcările politice, ajutând partide care sunt apropiate normelor social-morale practicate şi acceptate în contextul biblic. Votul fiecărui baptist contează, şi ultimele alegeri din America au dat dovadă de puterea votului pe care fiecare evanghelist l-a exercitat. Singura şansă de a învinge mişcarea liberală, şi agenda de secularizare a Americii va fi câştigată prin participarea la procesul politic a tuturor evangheliştilor, care încă sunt o majoritate pe scena politică a Americii.

Grupările homosexuale, cu toate ca au o putere financiară superioară, niciodată nu vor putea câştiga votul şi acceptarea baptistă.

b) Care este atitudinea baptistă faţă de mişcarea ecologică?

 Credinciosul baptist este confruntat cu o serie de decizii, care îl pun pe o poziţie personală de intoleranţă. Mişcarea ecologică îşi are rădăcinile în liberalismul ecologic, în care orice viaţă este egala. O găină are aceiaşi valoare sau importanţă ca şi viaţă omului. Un om este tot aşa de important ca şi viaţă unui animal. Ecologismul extrem, nu numai că foloseşte ca standard de comparaţie preţul vieţii umane, ci merge mai departe negând prezenţa creatoare a unui Dumnezeu.

„Credinţa Darvinistă” care îndoctrinează o dogmă evoluţionară a vieţii, găseşte cu cale să considere că fiecare viaţă este egala ca valoare. Învăţăturile orientale în care mişcarea New Age şi-a găsit originile, învaţă egalitatea valorica a fiecărei fiinţe de pe faţă pământului, fie furnică, floare, pasăre sau om. Fiecare avem aceleaşi drepturi de supravieţuire. Datorită acestui concept o serie de mişcări, care mai de care mai bizare, şi-au făcut apariţia în spectrul civilizaţiei moderne, reprezentând drepturile de existentă a fiecărei fiinţe. Suntem în postura de a trata cu organizaţii care reprezintă copacii, tot felul de păsări şi animale, organizaţii împotriva consumului de carne, sau de peşte, fiecare consumând timp, energii şi finanţe care ar putea îmbunătăţii nivelul de viaţă umană, în locul a ceea ce prin natura lucrurilor au fost create, spre beneficiul rasei umane, coroana creaţiei, aşa cum ne învaţă Scriptura.

Cum poate reacţiona un baptist confruntat cu acuzaţia de a fi intolerant şi nepăsător faţă de viaţa pinguinilor? Cum putem răspunde vegetarienilor care sunt în mod categoric împotriva consumului de carne? Cum ne putem justifica în faţă lor, când de „Ziua Recunoştinţei” în America, milioane de curcani sunt sacrificaţi? Acestea sunt acuzaţii care necesită răspuns şi o atitudine clară a unei încredinţări provenită din paginile Scripturii.

Un baptist conservator nu va accepta niciodată ideea evoluţiei şi nu se va lăsa dus în eroarea egalităţii fiecărei fiinţe de pe faţă pământului, punând în aceiaşi categorie plante, animale, şi tot felul de vieţuitoare create de Dumnezeu. Un baptist conservator este intolerant faţă de aberaţiile şi dogmele liberale care îşi au originea în învăţăturile orientale, în care un şobolan, sau o vacă poate să fie reprezentaţia fizică a unei persoane care a trăit pe pământ sau este în procesul de a ajunge să trăiască pe pământ într-o formă umană.

Indiferent cât de logice sau raţionale ar fi unele argumente ecologiste, un credincios baptist niciodată nu se va putea ataşa unor mişcări sociale care denigrează valoarea umană, punând pe acelaşi piedestal valoarea vieţii umane cu cea a unui copac sau animal. În plus, un baptist niciodată nu se va putea asocia cu tacticele violente la care aceste organizaţii aderă, încercând să ajungă pe primele pagini ale ziarelor sau în prim planul ecranelor de televiziune. Timpul şi chemarea pe care o are un credincios baptist depăşeşte necesitatea fizică de a reprezenta o creatură care nu are valoare în jertfa Crucii. Un baptist va investi timp şi energie în vestirea Evangheliei, cea care va aduce mântuirea şi restaurarea completă a Creaţiei, în Noul Cer şi Pământ pe care Dumnezeu le va pune la dispoziţia fiilor Sai.

c) Care este atitudinea baptistă faţă de mişcările sociale (anarhiste, liberale, radical fasciste, etc.)?

În afară de plaga liberalismului sexual prin mişcarea homosexuală şi a mişcării ecologice, un baptist este confruntat cu sisteme sociale antagoniste. Suntem confruntaţi cu tot felul de partide social-politice care susţin un sistem organizator social, care diferă de la un partid la altul.

Se poate asocia un baptist cu extreme politice de dreapta sau de stânga? Poate un baptist să fie implicat în organizaţii anarhiste, masonice, KKK, comuniste şi sute de alte nuanţe politice pe care le găsim în spectru politic al secolului XXI?

Un creştin baptist este limitat de chemarea şi alianţa pe care a făcut-o prin Hristos cu Dumnezeu. Un credincios baptist devine intolerabil în faţa oricărei organizaţii care este împotriva învăţăturilor Scripturale. Nici un baptist nu se asociază cu organizaţii extremiste, care au ca bază filozofica organizatoare exclusivitatea şi intoleranţa în sistemul social în care trăim. Atâta timp cât fiecare organizaţie social-politică, susţine că deţine o exclusivitate în înţelegerea geo-politică a afacerilor globale, care susţine un sistem extremist de violenţă, conducându-şi afacerile într-o manieră secretă, aşa cum o face masoneria, KKK şi multe alte organizaţii, un baptist devine intolerant faţă de un sistem secret de organizare.

Un baptist conservativ nu îşi va găsi locul într-o organizaţie care îi cere alianţă şi rezervă, punând pe locul doi alianţa şi  ucenicia pe care o are în Isus Hristos.

d) Care este atitudinea baptistă faţă de un creştin de orientare confesională diferită?

La baza Mărturisirii de Credinţă Baptistă este învăţătura şi practica de separare dintre religie şi politică. Fiecare biserică Baptistă, precum şi membri ei, sunt o organizaţie autonomă în care fiecare congregaţie decide direcţia şi practica pe care o va susţine. Din acest motiv, fiecare biserică îndrumă fiecare membru la relaţii cordiale cu diferite confesiuni religioase.

Un baptist este conştient de faptul că nu deţine supremaţie în înţelegerea şi practica credinţei Baptiste, ceea ce îl face să fie umil, şi să analizeze fiecare relaţie pe care o dezvoltă cu fraţii din alte confesiuni religioase. Pentru scopuri umanitare, un baptist ar putea să coopereze cu organizaţii de apartenenţă la confesiuni de credinţa diferită, totul făcându-se în spiritul de ajutorare a celor care sunt în nevoia de ajutor. În acest spirit, o serie de baptişti cooperează cu organizaţii Presbiteriene, Metodiste, chiar şi cu organizaţii Ortodoxe sau Catolice. Nimic nu îl împiedică pe un baptist de a coopera în beneficiul general de ajutorare a celor în nevoie.

Ceea ce un baptist nu va face niciodată este să-şi vândă credinţa în favoarea unei cooperări temporare sau permanente. Datorită faptului că baptismul nu susţine a fi o adunare de credincioşi superiori altor adunări, devine mult mai uşor să coopereze cu alte biserici şi adunări care ar diferii în unele doctrine. Un baptist nu se află în situaţia unui credincios ortodox care prin credinţă, practică şi dogmă este limitat într-o cooperare cu un „sectant” baptist. În aceiaşi situaţie s-ar afla şi un adventist care consideră pe baptist a fi un frate rătăcit care trebuie să fie trezit la realitate. Cărţile de teologie baptistă, Mărturisirile de Credinţă, nu condamnă şi nu îşi menţin un standard superior religios.

Un creştin baptist, în umilinţă, poate să coopereze cu prieteni sau fraţi cu apartenenţă faţă de alte confesiuni de credinţă, atâta timp cât aceşti fraţi şi prieteni nu încercă, sau nu pun pe baptist într-o situaţie de abandonare a credinţei, a practicilor şi a dogmelor care îl definesc ca baptist. Toleranţa religioasă faţă de un alt creştin este încurajată în sensul unei relaţii de prietenie personală, de cooperare în societate, spre binele şi dezvoltarea socială a comunităţii unde trăieşte.

e) Care este atitudinea baptistă faţă de un creştin baptist pus sub disciplină bisericească?

 În ce priveşte relaţia dintre un creştin baptist şi un creştin baptist căzut, pus sub o forma de disciplină bisericească, relaţiile ajung să fie limitate în funcţie de gravitatea păcatului şi necesitatea unei reabilitări condusa de Duhul Sfânt. Credinţa Baptistă fiind una dintre puţinele organizaţii care practică disciplina bisericească, este confruntată cu o serie de cazuri care sunt tratate în funcţie de gravitate. În cazurile mai grave, un membru îşi pierde legătura frăţească de care se bucură restul comunităţii baptiste adoptând o măsură de restricţie în ceea ce priveşte legaturile de prietenie sau de contact.

Ca membru a unei biserici Baptiste, devii responsabil şi reprezentant nu numai a lui Hristos pe pământ, însă devii şi un reprezentat al credinţei baptiste şi a adunării de unde faci parte. Odată cu acceptarea acestei responsabilităţi trăirea în lumină este norma de trăire zilnică. Orice privilegiu de privatizare, în care nimeni nu ştie cine eşti, ce faci şi cum trăieşti, dispar în faţă luminii credinţei în care trăieşti. În momentul în care un credincios decade, fie din voia satisfaceri personale, fie dintr-o acţiune involuntară în păcat, adunarea sfinţilor are datoria de a ajuta pe fratele căzut, în unele situaţii recurgându-se la o disciplinare exemplară, aşa cum o cere Scriptura.

Un credincios baptist nu devine imun în faţă păcatului, cade de multe ori, însă în acelaşi timp se ridică şi este ridicat. Intoleranţa faţă de păcat este recunoscută în cercurile baptiste, asocierea cu un frate sau dezasocierea fiind rodul trăirii în lumină. Învăţătura lui Isus găsita în Matei 18, este o norma esenţiala în trăirea şi armonia frăţească din adunarea sfinţilor lui Hristos.

Responsabilitate la nivel organizator de biserică

Biserica Baptistă este adunarea sfinţilor din localitatea sau regiunea unde biserica îşi are existenţa fizică, în societatea în care îşi  desfăşoară activitatea. Fiecare Biserică având un statut autonom, decizia adunării este norma de conducere şi direcţie a fiecărei biserici. Asocierea unei biserici Baptiste cu organizaţii sau cu alte biserici Baptiste este făcută în urma unei decizii comune de către majoritatea.

Biserica nu este un club sau o organizaţie care îşi desfăşoară activitatea în funcţie de deciziile conducerii, ci este o adunare în care fiecare decizie este argumentată, consultată, analizată în detaliu şi, mai presus de toate, purtată în faţa capului Bisericii, Hristos, ca El însuşi prin călăuzirea Duhului Sfânt să direcţioneze afacerile interne şi externe ale bisericii locale. Intoleranţa bisericii Baptiste se poate vedea cu uşurinţă în ceea ce priveşte trăirea de zi cu zi a fiecărui membru. Toleranţa baptistă se poate vedea în trăirea de zi cu zi în societatea în care îşi găseşte existenţa. Intoleranţa bisericii Baptiste se poate vedea în dezasocierea de la normativele seculare, care aduc restricţii trăirii şi practicării credinţei pe care am primit-o de la Hristos. Toleranţa Baptistă se poate vedea în asocierea baptistă cu o serie de organizaţii de ajutorare a nevoiaşilor din diferite părţi ale lumii.

Biserica Baptistă este responsabilă, prin activitatea şi trăirea fiecărui membru, să fie o lumină şi un sprijin celor nevoiaşi, a celui ce caută pe Hristos. Diferite circumstanţe istorice pun biserica Baptistă în postura de a manifesta toleranţa sau intoleranţa în diferite aspecte sociale, politice sau morale. Baptismul nu îşi menţine o superioritate religioasă, şi nici nu consideră alte confesiuni religioase ca adunări adormite în nevoia de o trezire. Biserica Baptistă se asociază sau se dezasociază de adunările „creştine” în funcţie de asemănarea credinţei şi posibilitatea de părtăşie care s-ar putea dezvolta. Din această cauză biserica Baptistă este intolerantă la învăţăturile străine Scripturi pe care biserica Catolică, Ortodoxă, Mormonă, Adventistă, Iehovistă, şi a o serie de alte secte şi culte care nu sunt sau nu trăiesc într-o asemănare dogmatică cu cea pe care o au baptiştii.

Intoleranţa Baptistă este limitată la nivel dogmatic, punându-se pe o poziţie care nu compromite învăţăturile şi practicile primite şi înţelese din Sfintele Scripturi. Intoleranţa dogmatică nu ne împiedică de a avea relaţii cordiale şi prieteneşti cu membrii altor confesiuni (catolici, ortodocşi, etc.), având în vedere că trăim în aceiaşi societate care are nevoie de aportul fiecărui cetăţean, fie el baptist sau ortodox.

Concluzie

Răspunsul întrebării unei existenţe de intoleranţă creştină îşi găseşte răspunsul în natura şi contextul în care cuvântul intoleranţă este folosit. Biblia nu foloseşte această expresie, însă din studierea Sfintelor Scripturi, un creştin baptist poate să ajungă la înţelegerea şi diferenţierea necesară de trăire de zi cu zi. În ceea ce priveşte aspectul moral şi dogmatic baptist, un credincios prezintă o intoleranţă absolută. În ceea ce priveşte societatea în care trăieşte, un credincios baptist îşi demonstrează abilitatea de a lucra şi coopera spre binele societăţii, atâta timp cât nu este pus în situaţia de a-şi nega practica şi credinţa pe care o practică.

Intoleranţa religioasă a existat din toate timpurile şi va continua să existe. Rodul intoleranţei ne va deosebi în faţă cerurilor, lăsând ca Creatorul tuturor să fie judecătorul şi păstrătorul credinţei primite din partea Lui. Singura manieră de reînnoire a minţii, producătoare de roade duhovniceşti, va consta în adâncirea în studiul Scripturilor, lăsând ca Duhul Sfânt să reînnoiască minţile, ducându-ne la statura maturităţii lui Hristos.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_ian05.htm

Naziştii nu au fost primii: Suedia, ţara ce a început sterilizarea oamenilor care nu erau ”arieni”. Programul a durat 40 de ani

Oana Bujor | 02.03.2019

În prima jumătate a secolului XX, ca parte a studiilor de eugenie din Suedia, a fost lansat un program de sterilizare obligatorie. Conform diferitelor estimări, programul a afectat 63.000 de femei. Sterilizarea din Suedia a continuat până în 1970 când a fost încheiat, fiind catalogat ca o crimă împotriva umanităţii.

Sterilizarea era considerată voluntară, dar, de fapt, era obligatorie. Conform War History Online, programul avea ca scop prevenirea reproducerii oamenilor ce nu erau „arieni” sau a celor ce erau consideraţi purtători ai unor trăsături genetice defectuoase.

În 1921, Institutul Statal de Biologie Rasială a fost înfiinţat în oraşul Uppsala din Suedia. Principalul scop al instituţiei era de a studia problemele cauzelor degenerării umane provocate de amestecul raselor. Ideea înfiinţării instituţiei a fost propusă de Partidul Social-Democrat, mai târziu fiind aprobată unanim în cadrul unei întâlniri a parlamentului suedez

Fostul prim-ministru al Suediei, Hjalmar Hammarskjold, a fost ales director al institutului. În scurt timp, oraşele Uppsala şi Lund au devenit cunoscute ca centre internaţionale pentru studiul problemelor rasiale. Concluziile cercetătorilor au fost recunoscute necondiţionat în diferite ţări, în special Germania.

https://www.descopera.ro/istorie/17839866-suedia-sterilizat-oameni-femei-barbati-arieni

Despre „Biserica și Lumea” în emisiunea „Deprinderi Sfinte” la RVE

Doina Bejenaru  03-02-2019 00:05:22

Ce este biserica? Sunt și eu parte din Biserică? Trebuie Biserica să se izoleze de lume pentru a-și păstra valorile? Este Biserica în pericol să își piardă valorile? Care sunt atacurile lumii asupra Bisericii? Cum poate Biserica să se apere împotriva atacurilor din partea lumii? Cum poate Biserica să influențeze lumea?

Un dialog dintre Petrică Vrăbioru și Vlad Breană în cadrul emisiunii „Deprinderi Sfinte” la Radio Vocea Evangheliei!

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/03/despre-biserica-si-lumea-in-emisiunea-deprinderi-sfinte-la-rve

AFR: O Europă fără bărbați?

Doina Bejenaru  03-02-2019 19:28:26

Valorile constituie una din motivațiile care mențin Alianța Familiilor din România (AFR) activă. O contra-valoare care necesită să fie cunoscută și confruntată e războiul societății seculare, și mai ales a celui de tip feminist, împotriva băieților și a bărbaților. Războiul feminist împotriva familiei și a căsătoriei e mai puțin cunoscut, dar continuă de câteva decenii. Mai mult cunoscute sunt presiunile pentru liberalizarea avortului și a recunoașterii în spațiul european și la nivel global al unui „drept” la avort. Ofensiva feminismului destructiv împotriva bărbaților și băieților e mai bine cunoscută și pronunțată în Scandinavia. Cei care citiți buletinele noastre informative de marți vă amintiți că în ultimii ani în Suedia în unele școli băieților din clasele primare li se cere să poarte ocazional rochițe și să se machieze. Din nefericire, ideile și obiectivele acestei conflagrații s-au extins în tot spațiul european, simțindu-se tot mai pronunțat și în rezoluțiile dezbătute ori adoptate în Parlamentul European și Consiliul Europei.

E important să fim preocupați de ascensiunea secularismului feminist și a agendei lui în Europa? Fără îndoială. Există dovezi că feminismul a deturnat mișcarea pentru egalitate a femeilor și a transformat-o într-o mișcare împotriva bărbaților, a băieților, a taților și a masculinității în general? Absolut.

Subiectul acesta ne-a preocupat de mulți ani, nu doar pe noi dar și pe o sumedenie de sociologi, de ambele sexe am adăuga, care văd în ascensiunea feminismului secularist un pericol direct la adresa bărbaților și a familiei. Politicile propuse și promovate de politică feministă marginalizează în mod intenționat bărbații și băieții, începând din clasele primare, și continuând apoi în toate sferele sociale.

O carte trage semnal de alarmă

O ultimă carte care ne-a căzut în mână privind acest subiect e Man Out: Men on the Sidelines of American Life – „Excluderea bărbaților: bărbații marginalizați ai societății americane”. Autorul e Andrew L. Yarrow, sociolog și cercetător principal la Progresive Policy Institute din Statele Unite. Cartea a fost publicată la sfârșitul anului trecut.

Yarrow nu e un „conservator îngust la minte”, un creștin „fanatic” ori „extremist” care se opune egalității între sexe. Așa după cum indică poziția lui și instituția pentru care muncește, Yarrow se autodefinește ca fiind un „progresist”, adică o persoană și intelectual care nu simpatizează cu cauzele conservatoare ci se identifică cu cele de stânga. La fel, cartea lui a fost publicată de influenta fundație americană The Brookings Institution din Washington, DC, o fundație cu înclinații spre stânga seculară. În ultimii ani, însă, cercetătorii de la Brookings Institution au devenit foarte alarmați de efectele feminismului și secularismului asupra familiei și căsătoriei, trăgând semnale de alarmă. În 2016, de exemplu, în toiul bătăliei românilor pentru reîntregirea familiei Bodnariu, Brookings Institution a publicat o carte foarte influență privind efectele dezastruoase ale feminismului, concubinajului și divorțului asupra copiilor.

Putem deci adăuga cartea lui Yarrow la această tradiție a lui Brookings Institution care continuă să atenționeze asupra impactului destrămării instituției familiei asupra copiilor. Ceea ce face diferită, însă, cartea lui Yarrow este unghiul pe care autorul și l-a ales pentru a descrie această mare tragedie a societății americane: declinul masculinității în America, interesul în descreștere al bărbaților în a deveni tați, soți, oameni responsabili, de a munci, de a întemeia familii. În ultima jumătate de secol societatea americană, sistemul educațional american, mass media, politica socială, universitățile și instituțiile de cercetări au promovat și accentuat ascensiunea fetelor în toate domeniile în detrimentul băieților. În alte cuvinte, mai toată atenția a fost acordată femeilor și fetelor în timp ce bărbații și băieții au fost neglijați.

Istoria și evoluția acestor politici nefaste sunt descrise cu lux de amănunte de Christina Hoff Sommers in The War Against Boys – „Războiul împotriva băieților”, publicată în 2000 și republicată în 2013.

Rezultatul acestor  politici, concluzionează Yarrow, este expansiunea rapidă a unei sub-clase sociale în America: aceea a bărbaților care și-au pierdut interesul în a forma familii și aduce copii pe lume. Este lucrul acesta bun, întreabă Yarrow? Categoric nu.

Yarrow nu exprimă doar opinii. Își fondează observațiile pe o sumedenie de studii sociologice publicate în Statele Unite și Europa. De aceea o recomandăm fiecărei persoane care e preocupată, la fel ca noi, de dezinstituționalizarea familiei și căsătoriei naturale.

Au cartea și ideile lui Yarrow relevanța ori rezonanță pentru România? Pentru Uniunea Europeană? Categoric. Sub-clasă de bărbați americani care au devenit victime ale feminismului agresiv există și în Europa. Yarrow discută subiectul în paginile 200 ale cărții.

O carte critică care feminismul irațional

Tot legat de feminism recomandăm și cartea publicată anul trecut a lui Mona Charen, Sex Matters: How Modern Feminism Lost Touch with Science, Love, and Common Sense „Sexul e important – feminismul modern  și deconectarea lui de știință, dragoste și bunul simț”.

Autoarea explică destructivismul feminismului din punctul de vedere al sociologiei contemporane și modul în care de-a lungul ultimei jumătate de secol feminismul a devenit tot mai greșit, irațional și destructiv.

Secularismul agresiv al ultimelor decenii și accentuarea ideologiei egalitare radicale au avut și continuă să aibă efecte similare și în Europa la fel ca în America. Periodic, Eurostat emite date statistice privind situația familiilor în Europa. În mai mult de jumătate din țările membre în Uniunea Europeană mai mulți copii se nasc în familii monoparentale ori în cămine unde cuplurile coabitează decât în familiile „tradiționale” și intacte. Poate fi lucrul acesta bun pentru Uniunea Europeană? Categoric nu. E, deci, nevoie, în opinia noastră, de o accentuare și acceptare tot mai profundă a valorilor tradiționale la nivel unional, a responsabilității individuale și a revitalizării instituției familiei și căsătoriei naturale.

Sursa: AFR

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/03/afr-o-europa-fara-barbati/