Închide

DRAGOSTEA 1 Cor 13: 1-13

download

DRAGOSTEA 1 Cor 13: 1-13

1). INTRODUCERE. În legătură cu această epistolă mulţi comentatori au afirmat faptul că biserica din Corint, cu greu se poate spune că a fost o biserică ”creştină” datorită frământărilor partidelor şi păcatelor prezente în biserică. Totuşi prin faptul că apostolul Pavel s-a ocupat de ea şi prin Duhul Sfânt a fost introdusă în Canon, este bine să avem o bună perspectivă asupra ei datorită faptului că multe din problemele de atunci se regăsesc şi în bisericile secolului XXI, şi îndemnurile, mustrările pe care le face Pavel, sunt aplicabile şi în zilele noastre. Dar mai există un lucru de semnalat asupra faptului că biserica din Corint era o biserică locală, ca şi alte biserici, şi nu trebuie confundată cu Biserica Adevărată care este Trupul lui Hristos. Aspecte generale[1]. Epistola către Corinteni ne arată foarte bine orânduirea din biserica Apostolică. Orașul Corint a fost distrus de către romani în anul 146 B.C. și reconstruit din nou de Iulia Cezar și repopulat cu oameni aduși din alte teritorii și anume cu romani liberi. Mai târziu au fost aduși cetățeni greci și coloniști evrei. Pe vremea lui Pavel în Corint erau cam 700 000 de cetățeni din care majoritatea erau sclavi. Orașul avea o poziție centrală bună iar portul Chencrea din partea de Est a orașului era o poartă pentru întreaga lume de atunci. Avantajul economic nu însemna și un aspect moral pozitiv pentru că orajul Corint era renumit pentru desfrâul său. Expresii ca și ”chefurile corintene sau bețiv din Corint” erau frecvent folosite. Autorul se recomandă încă din primele versete 1 Corinteni 1:1 ” Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten”, iar acesta este acela care a încercat să-l apere pe Pavel înaintea sinagogii (Fapte 18:17). În această epistolă se descopere personalitatea apostolului Pavel prin o mărturie internă. Paternitatea cărţii[2] nu este discutată, ea fiind menţionată de Clement din Alexandria , Ignaţiu, Marcion şi Ireneu. Pavel scrie mai multe scrisori dar numai două au ajuns până la noi, în care avem doar răspunsurile lui Pavel către biserica din Corint. Se realizează ” imaginea în oglindă” ca şi cum am asista la o convorbire telefonică dintre două persoane auzind doar o parte din conversaţie şi deducând ce spune cealaltă persoană care vorbeşte. Ca şi sursă Pavel avea ” mi-a spus a Cloiei despre voi” (1Cor. 1 :11). În 1 Corinteni cap 12 avem metafora Trupului, iar în 1 Cor cap 13 Pavel ne vorbşte despre dragoste care rezolvă toate problemele. El restabileşte scara de valori în care dragostea este cea mai importantă 1 Corinteni 13:13  ”Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Se poate face o comparaţie paralelă cu roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22-23. Destinatarul[3] este menţionat încă din primele versete (1 Cor. 1:1-2), iar biserica avea în conţinutul ei un număr însemnat de păgâni convertiţi. Biserica din Corint avea în componenţă bărbaţi şi femei, evrei şi   dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Se pare că Pavel a ajuns în Corint din Atena, în a doua călătorie misionară, şi şi-a câştigat existenţa prin muncă. S-a întâlnit cu Acvila şi Priscila din Pont, din Asia Mică, plecaţi din Roma în urma edictului dat de Cezarul Claudiu, familia la care Pavel a lucrat făcând corturi. Acvila şi soţia lui au fost primii convertiţi la creştinism, iar această relaţie frăţească a determinat şi viitorul Bisericii (Fapte 18:1-3). Titlul cărţii în originalul grec însemnă ”Pros Korinthious A” -„Către Corinteni A” (sau „întâia”),” dar Pavel este şi fondatorul biserici din Corint (1 Cor. 4:14-15). Contextul scrierii[4] cărţi Corinteni se găseşte în lumea păgână din vremea respectivă când Corintul era în plină dezvoltare economică dar şi un centru a lumii păgâne. Corintul avea influenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux şi bogăţie materială . În apropiere se găsea terenul destinat Jocurilor Olimpice ca boxul, cursele şi luptele care se practicau din patru în patru ani. Se venera zeiţa Afrodita care avea ca şi templu pe înălţimea Acropolis adorată ca zeiţă a iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia, iar Corintul era un oraş al păcatului. Bărbaţii homosexuali îşi lăsau să crească părul lung ca şi la femei (l Cor. 11:4:). Decadenţa morală era mai mare ca şi în oraşul Antiohia, iar în Corint exista o combinaţie de ”îneţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În Atena Pavel a întâlnit multă îngâmfare, apoi decadenţa morală din Corint. Grecia nu părea să fie un loc potrivit pentru vestirea Evangheliei, iar Pavel avea nevoie de încurajare în acest sens (Fapte 18:9-10). Pavel a avut două convertiri importante şi remarcabile. Unul a fost Iust iar al doilea a fost Crisp,   fruntaşul Sinagogii care s-a convertit cu toată casa lui (Fapte 18:7-8). În biserica din Corint nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii, puternici sau de neam ales, în contrast cu lumea păgână, dar care nu va moştenii Împărăţia lui Dumnezeu. Data scrieri[5] cărţi este anul 55-57 D.C, iar Tema   Cărţi este Domnia lui Isus Hristos (1 Cor. 1:2, 3, 7-10). Schiţa şi Conţinutul.[6] Cartea 1 Corinteni abordează o gamă largă de probleme ca : salutări, condiţiile din Biserica din Corint, nevoia de curăţire, dezbinările din biserică, Isus Hristos ca şi Centru în predicare şi închinare, clarificare cu privire la Duhul Sfânt, o concepţie corectă despre Dumnezeu, calitatea de slujitor pe care trebuie să o aibă slujirea creştină, referiri la scandalurile din Biserică, necurăţia, procese între membrii bisericii efectuate de judecători din afara bisericii. Pavel mai abordează problema căsătoriilor, libertatea creştină, ţinuta femeii în adunare, darurile Duhului Sfânt, renunţarea la drepturi şi privilegii, exemplul fiind Pavel şi a poporului Israel, Cina Domnului, ordinea din biserică, despere Evanghelie, despre Învierea lui Isus Hristos, sfinţii din Vechiul Testament, întemeierea şi Împărăţia lui Hristos, despre colectă din biserică, dragostea, prorocia şi vorbirea în limbi iar în final îndemnuri şi binecuvântare. Am trecut peste ele în mod succint fără a mai da şi referinţele biblice. Cuvântul Cheie este Dragostea (1 Cor. 13:1-13), şi mai sunt câteva versete importante ca (1 Corinteni 3.3, 1 Corinteni 6.19-20, 1 Corinteni 10.31, 1 Corinteni 12.7, 1 Corinteni 15.3-4) iar ca şi personaje principale avem pe Pavel, Timotei, Apolo şi credincioşii din Corint. Comentariu[7] pe Cartea Corinteni. Pavel în mod categoric încearcă prin scrisori să rezolve conflictele ivite în biserică, iar prima scrisoare este răspunsul la o scrisoare anterioară a lui Pavel către corinteni   (Cor. 1 Cor. 5:9). Această epistolă îl are pe Isus Hristos aşezat în loc central. Pavel afirmă că Dumnezeu este credincios în contrast cu unii dintre credincioşi, vorbeşte despre părtăşie (koinonia), iar cu privire la Hristos Isus este Fiul lui Dumnezeu în relaţie cu Tatăl, Isus este numele omenesc iar Hristos este Unsul şi Domnul nostru. Dezbinarea este provocată de credincioşi care uni erau a lui Pavel alţii a lui Chifa şi admiratori lui Apolo. Pavel prezintă calitatea de slujitor corectă pentru o slujire creştină, şi aşa cum s-a arătat mai sus abordează şi restul problemelor apărute în biserica din Corint. Legături[8]. Apostolul Pavel face numeroase legături cu istoria poporului evreu, care au rătăcit în pustie care în pofida faptului că au văzut minunile lui Dumnezeu, au căzut în imoralitate idolatrie. De asemenea ei au folosit în mod greşit libertatea şi au cârtit împotriva lui Dumnezeu, iar corintenii aveau prea multă încredere în ei înşişi şi nu se înfrânau de la păcate (1 Corinteni 9.24-27). Pavel îndeamnă biserica din Corint să observe păcatele poporului evreu şi să evite poftele şi imoralitatea sexuală. Aplicație practică. Problemele din biserica din Corint, se regăsesc şi în bisericile din zilele noastre care se luptă cu imoralitate, dezbinări, sau folosirea darurilor spirituale, lideri ambiţioşi, păcatul nepotismului bisericesc şi altele. Rezolvarea lor se găseşte în Hristos care este Dragoste. Acest atribut al dumnezeirii se află descris cel mai bine în 1 Cor cap 13. De asemenea   o înţelegere corectă a Învierii lui Hristos din cap 15 ne face să înţelegem propria noastră înviere şi este mijlocul pentru ceea ce ne separă i ne înfrânge. Dacă se reia ideea în Cartea[9] în 1Corinteni sunt multiple probleme, iar una dintre ele este faptul că unitatea bisericii este pusă în pericol fiindcă urmau lideri diferiţi (I Cor.1-9). Existau şi alte păcate ca cel de incest (1 Cor.5:1-13), în numele unor libertăţi creştine, mai mult decât tolerat de biserică ajungând chiar pricină de pricină de laudă . Există cazuri de prostituţie (1Cor 6: 12-20), şi alte genuri de păcate venite din fire. Pavel ia atitudine fermă în privinţa acestor lucruri. Sursa acestor dezbinări au fost liderii din biserică care au venit în urma lui Pavel, iudaizatorii, iar din exterior a fost gnosticismul. Pavel ca răspuns la aceste probleme afară de alte învăţături şi îndemnuri scrie despre dragoste în capitolul 13, ca o rezolvare a cestor probleme este DRAGOSTEA. Avem metafora trupului : toate darurile sunt importante : proroci, învăţători, darul minunilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirea în limbi, dar substanţa care le dă valoare, astfel dragostea este mai importantă decât nădejdea şi credinţa. Pentru a înţelege mai mult dragostea lui Dumnezeu vom aborda doi psalmi a lui David, unul care vorbeşte despre om la modul superlativ (Psalmul 8), iar altul care arătă depravarea umană, dar şi pocăinţa ( Psalmul 6). Dar acest lucru impune a vorbii şi despre autorii cărţilor respective.

2). DAVID[10]. Dumnezeu alege pe David în locul lui Saul ca şi împărat peste Israel, un om deosebit care deşi cunoaşte momente de nepocăinţă, prin faptul că reuşeşte să îşi recunoască păcatele în faţa lui Dumnezeu, este un om după inima lui Dumnezeu. El scrie majoritatea psalmilor din Biblie din care ne ocupăm de doi psalmi, unul care arată fiinţa deosebită ca om, iar celalalt arată păcatul din viaţa omului. David (ebr. dawid, uneori dawîd), însemnă căpetenie, este cel mai tânăr fiu a lui Isai din tribul lui Iuda. El este strămoş şi înaintaş şi anunţă dinainte ca şi prevestitor a lui Isus Hristos „cel mai de seamă dintre fiii marelui David”. Unul dintre titlurile pe care le poartă Isus este sus este Fiul lui David, sămânţa după trup (Romani 1:3, Apocalipsa 22:16). El ocupă o poziţie importantă în genealogie lui Isus Hristos şi găsim referinţe abundente despre El în 1 Samuel 16, iar o parte în 1 Cronici 2:29. David este strănepot a lui Rut şi Boaz şi de la păstor la oi ajunge împărat peste Israel, are o linie de urmaşi aşa cum scrie în genealogia lui Isus (Matei 1:1-17). Saul a fost respins de către Dumnezeu iar David a fost uns în locul lui Saul dar fără ceremonie sau pompă la Betel (1 Împăraţi 16:1-13). Viaţa lui David s-a intersectat cu cea a lui Saul unul în declin spiritual şi lepădat de Dumnezeu, iar celălalt prima dată fugar, apoi în ascensiune. Lupta dintre David şi Goliat, în confruntarea dintre iudei şi filisteni   este cunoscută, iar femeile au cântat „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii„, fapt care a stârnit invidia lui Saul (1 Samuel 18:7, 9). Relaţiile dintre cei doi s-au stricat în mod continuu cu un derapaj fără cale de întoarcere. Saul încearcă în mod repetat să-l omoare pe David dar nu reuşeşte. În mod paradoxal copiii lui Saul, Ionatan şi Mical (soţia lui David,.. mai avea şi alte soţii) sau aliat cu David. El fuge în mod repetat din faţa lui Saul pentru a-şi salva viaţa la început cu o ceată de fugari, care mai târziu devine o mică armată care apăra iudeii de invadatori străini, proteja culturile israeliţilor şi trăia de pe urma generozităţii celor apăraţi. Refuzul lui Nabal de a răsplătii acest gen de apărarea fost o excepţie iar soţia acestuia Abigail după moartea soţului ei devine soţia lui David. După moartea lui Saul, David ajunge rege la Hebron unde a domnit şapte ani. După ce opoziţia împotriva lui David a fost anihilată el este uns ca rege peste cele dousprezece seminţii a lui Israel şi mută capitala la Ierusalim (2 Samuel 3-5). Acolo domneşte 33 de ani şi are succese după succese, subjugă în mod sistematic popoarele din jur, a construit şosele şi un palat, a adus Chivotul Legii la Ierusalim (incidentul cu Uza !) şi dă dovadă de un zel religios. Ierusalimul est astfel cunoscut datorită importanţei lui religioase iar David îmbogăţeşte închinarea prin aranjamente muzicale şi slujirea la Cort. Datorită faptului că în această perioadă se produce păcatul cu Bat-Şeba (2 Samuel 11), trebuie să ne dea de gândit, fiindcă deşii David se pocăieşte, păcatul comis afectează viitorul poporului Israel. Sfârşitul vieţii lui David este tulbure din cauza intrigilor de la Palat, iar prevestirea făcută de Natan avea să continue. Deşii David a păcătuit însuşi Isus vorbeşte despre el (Luca 20:42), cu privire la statutul Mesianic a lui Isus Hristos. Dar poate cel mai important lucru este să vorbim despre caracterul lui David[11], care prezintă fluctuaţii şi totuşi are o tendinţă verticală în relaţia sa cu Dumnezeu. Biblia face afirmaţia asupra faptului că : 2 Timotei 3:16  „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”, iar acest lucru înseamnă a prezenta atât fapte negative cât şi aspecte pozitive din viaţa credincioşilor din Scriptură. Păcatul lui David cu Bat – Şeba şi uciderea lui Urie „ crima perfectă”, este o faptă reprobabilă, o ruşine şi stigmat, care a ştirbit, un caracter de altfel bun şi frumos care tindea spre şi pentru Gloria lui Dumnezeu. David a mai avut şi alte păcate şi a le nega nu este biblic sau de folos, dar totuşi în general el a fost un exemplu bun la timpul său (Fapte 13:36). David a avut realizări ca „om de acţiune, poet, îndrăgostit tandru, duşman generos, judecător aspru, prieten loial”, iar Dumnezeu l-a modelat pentru destinul său. Prin el evreii au văzut pe viitorul Mesia, ca izbăvitor al poporului şi Persoana care avea să stea pe Tronul lui David pentru totdeauna. Noul Testament vorbeşte despre calităţile lui David din a cărui sămânţă pământească avea să se nască Mesia. Perioada lui David şi Solomon sunt considerate epoca de aur în istoria poporului evreu. Biblia afirmă faptul că David a fost un om după inima lui Dumnezeu : Fapte 13:22   „…….Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” A cum vom privi la Psalmul 6 care descrie pe om care a căzut în păcat şi hăul spiritual în care se află   creaţia lui Dumnezeu care este omul.

3). OMUL FIINŢĂ CĂZUTĂ ÎN PĂCAT – Psalmul 6. Acest psalm este scris de David[12] şi se poate observa, abisul şi adâncimea spirituală, pe care o poate experimenta fiinţa umană în starea de păcat, Este un psalm de penitenţă, un strigăt de pocăinţă şi în acelaşi timp autorul cere îndurare de la Domnul.   David cere milă, vede cum sufletul i se ofileşte, cere vindecare sufletească, vede groaza păcatului săvârşit, cere de la Domnul izbăvirea sufletului şi mântuire prin îndurarea Lui. De fapt este o conştientizare a păcatului, primul pas spre iertare. David îşi mărturiseşte păcatul, un lucru foarte important în viaţa de credinţă. El doreşte iertarea cât este în viaţă, fiind conştient cu nu are cum să-l laude pe Domnul în locuinţa morţilor. Sufletul lui geme, noapte plânge, are faţa întristată, se simte îmbătrânit. Imaginea se aplică lui David, poporului Israel dar şi Domnului Isus Hristos (Isaia 52 -53). Dar există şi o imagine a credincioşilor din vremea noastră, care au păcătuit şi strigă după îndurare. Biblia îl descrie pe Dumnezeu şi în felul acesta : Exod 34:6  Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, şi este creştinesc şi biblic să apelăm la îndurarea Lui. De asemenea şi în Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu este bogat în îndurare (Romani 10:12) şi există suficientă îndurare pentru toţi oamenii ar noi avem nevoie de mila şi îndurarea Sa. În   Isaia 52:14 şi Psalmii 69:3, 42:3, 38:10, spune despre Domnul Isus Hristos că „avea faţa schimonosită, se uscă gâtlejul, ochii se topesc, se hărăneşte cu lacrimi zi şi noapte, se întreabă unde este Dumnezeu, inima bate cu putere, este fără vlagă, lumina ochilor este afectată, ochii se topesc de suferinţă, cheamă pe Domnul în toate zilele, şi întinde mâinele spre Dumnul”. În aceste frânturi de text, ele sunt mai multe, Duhul vorbeşte în mod profetic despre suferinţele viitoare a lui Hristos. şi creştinii şi poporul Israel trec astăzi mare parte dintre ei prin suferinţă. Mângâierea noastră este faptul că Domnul Isus a trecut deja prin suferinţă. Oamenii care fac lucruri rele ar trebui să privească cu atenţie la ceea ce spune David. Domnul ascultă cererea lui David, care prefigurează şi cererea lui Hristos (Evrei 4:7), El va fi biruitor în final, dar până atunci Satana se va împotrivi lui Hrisos, şi credincioşilor. Satana[13] este un înger căzut (taina fărădelegii 2 Tesaloniceni 2:7), care din înger de lumină s-a transformat în vrăşmaşul lui Dumnezeu. „Ca şi îngerii buni ei au grade ierarhice şi se împart în două categorii : cei care populează pământul (Efeseni 6:12) şi îngerii legaţi dar care vor lăsaţi să pricinuiască durere oamenilor în timpul „Necazului cel mare” (Apocalipsa 9:1-21; 16:13-16). Demonii[14] sau dracii sunt îngeri răi ( în N. Tr), sunt şi ei fiinţe fără trup material. Ei sunt în slujba Diavolului (Matei 12:26-27; 25:41;….Apocalipsa 16:13-16) şi au putere să întunece mintea omului şi să pricinuiască diferite boli (Matei 12:22; 17:15-18; Luca 13:16). Numărul lor nu se cunoaşte dar este mare (Marcu 5:19).   Spre deosebire de oamenii demonii nu se pot pocăii, nu mai există nici o speranţă şi ştiu faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu. La final ei vor fi aruncaţi în focul cel veşnic  (Matei 25:41; 8:28-32; Faptele Apostolilor 19:15; Iacov 2:19). Ei joacă un rol important în lupta spirituală (Efeseni 6:12). Demonii pot să dea prin oameni învăţături false şi se luptă împotriva lui Dumnezeu Avem numeroase exemple în Vechiul Testament (Deuteronom 32:17; 1 Samuel 28:7-20; Psalmul 106:36-37), în care oamenii conduşi de demoni se ocupă de ghicire, spiritism, şi vrăşitorie, dar aceste lucruri se practică şi astăzi cât şi în Noul Testament. (Efeseni 6:12; 1Timotei 4:1-3; 1Ioan 4:1-6). Demonii pot face multe lucruri rele dar numai cu acordul lui Dumnezeu şi amintim câteva dintre ele. Ei au putere asupra trupului omului dar limitată. În Lua 4:35 scrie: „Isus l-a certat, şi i-a zis: „Taci, şi ieşi afară din omul acesta!” , şi mai sunt exemple (Luca 8:29; Faptele Apostolilor 19:16). Demonul şi mai grav are puterea să se întoarcă în trupul unui om (Matei 12:43-45), iar omul ajunge într-o stare mai rea decât a fost înainte. De asemenea demonii au putere să provoace boli mintale (Marcu 5:5). Astăzi drogurile sunt foarte primejdioase la fel ca şi băuturile tari fiindcă deschid mintea pentru lucrarea lor (1 Corinteni 10:20-21). De asemenea ei pot controla mintea celor care s-au împotrivit lui Dumnezeu (Matei 12:43-45). Ei lucrez prin frică şi minciună (2Timotei 1:7; Romani 8:15, Ioan 8:40-47). Ura este un alt factor propice pentru lucrarea demonică, iar răgăciunea Tatăl Nostru este edificatoare în sensul acesta.   Satana este conducătorul lor este duşmanul lui Dumnezeu dar şi a oamenilor (Matei 12:26-27; 25:41). El este un   ucigaşi, mincinos conduce pe moment această lume (Ioan 8:44; 14:30; Evrei 2:14; 1 Ioan 3:8). El urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni (Iov 1:6-12; Matei 13:19, 39; Faptele Apostolilor 5:3; Efeseni 6:11-12; 1 Petru 5:8), referinţele sunt numeroase. De asemenea Satana poartă diferite nume care îi arată caracterul rău : Diavol (Apocalipsa 12:9; 20:2). Şarpe (Apocalipsa 12:3,7; 13:2; 20:2). Lucifer (Isaia 14:12). Omul păcatului (2 Tesaloniceni 2:8). Ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5). Dumnezeul acestei lumi (2 Corintei 4:4). Căpetenia forţelor întunericului (Efeseni 2:2). Stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). mincinos şi ucigaş (Ioan 8:44). Apolion (Apocalipsa 9:11). Abadon (Apocalipsa 9:11) „. Am abordat această secţiune pentru a evidenţia cauza pentru care omul poate să ajungă în păcat, în abisurile căderii spirituale. Credinciosul trebuie să fie treaz şi să lupte împotriva demonilor şi a lui Stana. În Biblie ni se spune că trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi demonii vor fugii de la noi (Iacov 4:7). De asemenea trebuie să ne ferim de lucrurile care ni se par rele (1 Tesaloniceni 5:22), iar frecventarea barurilor şi a discotecilor face parte din aşa ceva. Credincioşii nu au putere să lupte singuri ci doar prin puterea lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos (1 Petru 5:8-11; Iuda 9). Dacă credinciosul face apel la Sângele lui Hristos în mod sigur va fi apărat şi protejat. (Apocalipsa 12:11). În Efeseni este un îndemn forte bun pentru fiecare credincios. Nu redăm toate versetele ci doar unul Efeseni 6:13  „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul”. În concluzie se poate să fim biruitori prin Hristos.

4). OMUL[15] – FIINŢĂ MINUNATĂ – Psalmul 8. Acest psalm este Mesianic, citat de trei ori în Noul Testament şi subliniază umanitatea lui Hristos şi biruinţa lui ca şi Om (Evrei 2:6-8 ). Omul[16] este coroana creaţiunii lui Dumnezeu. A fost creat în mod aparte, nu la Cuvântul lui Dumnezeu ci prin modelarea din ţărână de palmele lui Dumnezeu, în care Creatorul a pus un suflet viu. Geneza 2:7  „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Deşi în aparenţă slab şi neînsemnat el a fost creat de Dumnezeu să stăpânească peste toate lucrurile (Gen.1:26), dar este şi corona creaţiei lui Dumnezeu. Sensul şi destinul omului este făcut şi cunoscut de Isus Hristos ( Matei 21:16) şi este o împlinire şi o soartă în viitor a omului care intră prin Hristos în Împărăţia Cerurilor (Evrei. 2 :6-9). La intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim[17] mulţimea a strigat „Osana, Fiul lui David!” (Matei 21:15). Parcă cerurile s-a deschis pentru o clipă şi mulţimea a văzut pe adevăratul Mesia, iar noi astăzi credem, vedem   şi aşteptăm „Parousia – a doua venire a lui Hristos”. În acest psalm îl vedem pe Dumnezeu ca şi Creator, natura creaţiei care este omul şi realaţie eu – Tu. Dar el îl vede pe Dumnezeu şi Numele Său minunat pe tot pământul, dar şi deasupra cerurilor, iar din copiii mici Domnul face un zid împotriva duşmanilor lui. De fapt el percepe modelul Transcendenţei şi a   Imanenţei dezvoltat mai târziu de către Biserică. David are o revelaţie minţii când priveşte creaţia lui Dumnezeu. El vede ordinea din cerul înstelat şi locul în care Dumnezeu le-a pus. Când David vorbeşte despre mântuire, face referire la „braţul Domnului” (Isaia 53:1), dar când se referă la creaţie, despre ceruri şi pământ el face referinţă la lucrarea „degetele” Sale. Creaţia lui Dumnezeu este splendidă şi încântătoare, iar credincioşi se închină şi venerează Creatorul. De la cerul înstelat David îşi întoarce privirea la fiinţa umană şi pune o întrebare legitimă. Ce este omul şi ce înseamnă el în „ochii lui Dumnezeu”. Întrebarea aceasta o pune omul de rând dar şi împăratul, şeful de stat dar şi muncitorul care lucrează în fabrică. Este întrebarea care   a frământat omenirea de-a lungul mileniilor, cine sunt, sau suntem ca şi specie umană, care este rostul şi nostru pe acest pământ şi care este destinul nostru. Niciodată răspunsul corect nu va fi scos din afara Revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. Noi ştim ce s-a întâmplat în Geneza cap. 3, iar întrebarea se pune într-un mod şi mai acut, de ce Dumnezeu în asemenea condiţii se mai gândeşte la om, de ce nu l-a nimicit de pe pământ. Răspunsul este dragostea lui Dumnezeu faţă de om, chiar în postura de răzvrătit şi blestemat de Dumnezeu. Omul este un eşec nefericit, dar cauza acestui lucru este tot el, fiindcă a căzut în neascultare. Dumnezeu a iubit omul şi cum aproximativ 2 000 de ani în urmă Fiul lui Dumnezeu, s-a Întrupat, a murit pe Cruce pentru păcatele noastre, a fost Înviat şi s-a Înălţat la cer iar acum stă la dreapta Tatălui. La creaţie în mod ontologic, viaţa şi moartea erau acolo, dar şi omul cu libertatea de a alege, şi a ales dezastrul, dar mai era ceva în plus şi aceasta este dragostea lui Dumnezeu, căruia ia oferit o şansă de salvare a sufletului (Gen. 3:15). Atunci când David priveşte la Dumnezeu este copleşit de   admiraţie, respect şi splendoare lui Dumnezeu. Automat el îşi pune problema raportului dintre om – Dumnezeu, a relaţie omului cu Dumnezeu, de fapt a relaţiei eu –Tu. Numai când vezi măreţia lui Dumnezeu suntem aproape de adevăr, altfel ajungem la imagini eronate cu privire la Fiinţa Sa. Dumnezeu este „A Se” şi a creat omul pentru aşi revărsa dragostea Sa asupra lui. Orice altă interpretare este greşită şi cine face altfel de afirmaţii înseamnă că nu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Îngerii[18] şi oamenii sunt fiinţe create, iar în Vechiul Testament îngerii în multe cazuri Domnul s-a arătat oamenilor sub forma unui înger. Îngerii sunt superiori oamenilor (Evrei 2:7-9), dar nu sunt creaţi după Chipul lui Dumnezeu, nu se reproduc iar ei pot îmbrăca diferite forme, şi noi ştim că o parte din ei în frunte cu Satana s-a răzvrătit şi au devenit îngeri răi pe care ca şi pedeapsă finală îi aşteaptă Iadul. Şi îngerii buni şi cei răi au grade ierarhice, iar aici vom amintii gradele îngerilor buni. Heruvimii au cea mai înaltă funcţie şi frumuseţe iar scopul lor este proclamarea şi protecţia glorioasă a lui Dumnezeu (Gen. 3:24, Exod 25: 17-22), şi însoţesc Slava lui Dumnezeu cu privire la judecată. (Ezekil 1).   Serafimii „cei arzători” ( Isaia 6:2) sunt descrişi ca având şase aripi. Ei proclama Slava lui Dumnezeu „ sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6:3) şi recunosc un Dumnezeu extrem perfect şi sfânt. Omul trebuie să fie curăţit de păcat, aşa cum a fost curăţit Isaia ca să poată să slujească lui Dumnezeu. Biblia mai aminteşte de Creaturile vii, şi de îngeri speciali şi alte categorii de îngeri. Mihail este clasificat cu gradul de arhanghel şi luptă cu Satana şi îngerii lui a luptat şi va lupta alături de Israel (Apo. 12: 7-9). Un alt arhanghel este Gabriel care are rol de mesager (Luca 1:26), dar şi explică evenimentele din Cartea lui Daniel (Daniel 9: 21-27). De asemenea El a anunţat şi naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1:11-20). Mai exisă mulţi îngeri care slujesc şi pe care omitem să îi menţionă. David cunoştea parţial aceste lucruri prin descoperirea Duhului Sfânt, dar a şi văzut pe Îngerul Domnului în împrejurări neplăcute (2 Samuel 24:17). Pe de altă parte Isus Hristos a venit pe pământ într-o poziţie inferioară îngerilor. Am scos în evidenţă acest pasaj pentru că în vechime oamenii credincioşi au interacţionat mereu cu îngeri. David[19] îşi întoarce din nou privirea spre om şi scopul pentru care a fost creat. Omul a fost creat ca şi o fiinţă liberă cu capacitatea de alegere, şi să stăpânească peste lucrurile făcute de Dumnezeu. El a fost creat pentru a da slavă lui Dumnezeu şi a avea părtăşie cu Creatorul. Atunci când mulţi încearcă să definească noţiunea se Sabat, ei uită faptul că la început înainte de cădere Adam şi Eva trăiau efectiv în „Odihna lui Dumnezeu” – în Sabat, iar Dumnezeu prin planul de mântuire vrea să readucă omul în starea sa iniţială. Omul nu a fost creat pentru a fi rob Satanei, dar prin neascultare de Dumnezeu, pierde privilegiile de la început, cade sub blestemul lui Dumnezeu (Geneza 3), şi efectiv devine rob al neascultării, a păcatului şi implicit a Diavolului. Omul nu mai controlează şi dominează universul sau pământul, ci din contră. Ştiinţa are pretenţia că poate controla natura dar nu este adevărat ci o distruge şi pot fi date numeroase exemple începând de la defrişări masive, poluare, contaminare radioactivă, etc. Cuvintele lui David în cazul acesta sunt profetice. Dumnezeu a creat celelalte vieţuitoare, peştii din mare şi animalele de pe pământ, păsările şi alte feluri de viaţă pentru om. Lucrarea lui Dumnezeu se poate vedea în natură, dacă privim în jurul nostru (Romani 1:20), iar în ziua judecăţii nimeni nu se poate dezvinovăţi. Tot ca şi o profeţie David afirmă faptul că Numele Domnului va fi minunat pe tot pământul. În momentul prezent prin faptul că şi pământul a fost blestemat ( Geneza 3: 17), universul şi pământul suspină şi suferă (Romani 8:22). Pe de altă parte percepţia noastră despre Dumnezeu se face ca şi într-o oglindă, dar vine timpul când vom fi schimbaţi cu acelaşi chip şi vom vedea Slava Domnului aşa cum este (2 Cor. 3:18, 1 Ioan 3:2). Trebuie să ne amintim că acest psalm este Mesianic, un psalm în care se cântă spre lauda Domnului.

5). ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU[20]. Pentru a înţelege măcar parţial cum este Dumnezeu ne vom folosii de o mărturisire de credinţă care descrie în mod succint cum este şi cine este Dumnezeu. Biblia[21] îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Spirit Infinit şi Perfect (Ps. 104) în care toate lucrurile, materiale şi fiinţele vii îl au ca şi sprijin şi susţinere, sursa existenţei lor, dar şi sfârşitul pe Dumnezeu. Dumnezeu în relaţia Sa cu timpul este etern, pentru că El l-a creat, iar în relaţia Sa cu spaţiul, este dincolo de El şi nu-l poate cuprinde. Acelaşi lucru se poate spune şi despre energie, iar acest lucru arată un Dumnezeu Transcendent. Dumnezeu se descopere oamenilor prin Revelaţia Generală în creaţia Universului (Ps.19:1-2; Romani 1:20), în conştiinţa omului (Romani 1:18-32) şi în natură. Astfel Dumnezeu nu este o putere cosmică ci o Persoană care deţine puterea la modul absolut. Puterea şi personalitatea lui Dumnezeu este exprimată în mod convingător prin atributele sau calităţile pe care le posedă. Ele sunt :„conştienţa de sine (Exod. 3:14),  – auto-determinare (Efeseni1:11). – Dumnezeu poseda viata (Tim.4:10), – inteligenta (Fapte 15:18), – scop (Isaia 14:26-27),  – acţiune (Ioan 5:17),  – libertate (Efes. 1:11),  – sentimente (Ioan 3:16) – voinţa (Ioan 6:38-39)”. Aceste atribute se împart în două mari categorii. Atribute legate de (1) naturale sau legate de măreţia Sa,  şi calităţi (2) morale sau legate de bunătatea Sa.  „Din atributele naturale fac parte: – atotputernicia (Apoc 19:6),  – atotştiinţa (Ps. 147:5),  – atotprezenţa (Ps. 139:7-10),  – veşnicia (Deut. 33:27),  – infinitatea (Ps. 147:5)  – imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11). Din atributele morale fac parte: – sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16), – neprihănirea (Ps. 11:7),  – dreptatea (Rom. 2:6),  – adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),  – harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  – dragostea (1 Ioan 4:8,16),  – mila (Efes. 2:4)”. Atributele morale sunt date în mod parţial şi omului la modul relativ, iar la modul absolut ni se prezintă un Dumnezeu Imanent. De asemenea în conceptul de Trinitate Dumnezeu există din eternitate împreună cu Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Matei 28:19 „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Persoanele din Trinitate sunt egale în esenţa lor, ele există în mod simultan şi veşnic. Prin dragoste Dumnezeu comunică cu Sine, cu persoanele Treimi şi este o perfecţiune a naturii divine. În aspectul [22] „ economiei lui Dumnezeu” El hotăreşte tot ce se întâmplă în univers. Există o subordonare în lucrare în care Tatăl decide, Fiul şi Duhul sfânt ascultă. La modul foarte comprimat Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul sfânt, sfinţeşte. De asemenea se poate aminti voia lui Dumnezeu povăţuitoare, care îndeamnă omul la mântuire şi voia Sa hotărâtoare care se împlineşte indiferent de poziţia oamenilor. Atributele lui Dumnezeu sunt în armonie unele cu altele, totuşi în relaţia Sa cu omul, dragostea iese cel mai mult în evidenţă. Dragostea este un atribut transmisibil, o experimentăm şi noi, dar la nivel uman şi este o poruncă (Matei 22 : 37-38). Prin dragostea lui Dumnezeu înţelegem că El se dă pe Sine altora. Dragostea slujeşte, iar Dumnezeu e dragoste (1Ioan 4 :8). Acest lucru printre altele ne defineşte ca şi creştini (Ioan 13 35) „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”. Dragostea şi justiţia lui Dumnezeu sunt un punct de tensiune pentru credincios, pentru înţelegerea sa cu privire la Persoana şi caracterul lui Dumnezeu. De asemenea Isus Cristos şi Crucea, este contrast cu Iadul veşnic ca şi loc de pedeapsă. La judecată dreptatea, justiţia lui Dumnezeu îşi va spune cuvântul. Deşi Persoana Duhlui Sfânt este la fel de importantă ca şi celelalte Persoane din Trinitate, nu ne vom ocupa de Ea, specificând doar faptul că Duhul Sfânt este prezent şi în Dumnezeu Tatăl şi în Dumnezeu Fiul.

6). Hristos[23] Cristologie – despre Isus Cristos. Pentru a înţelege la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei 28:19, ne este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a întrupat şi a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele două naturi distincte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15  „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8). El s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1). Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, ca ulterior Dumnezeu la înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10).  Întruparea era necesară în procesul de mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului (1 Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23). Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus Hristos   a fost înviat (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1 Cor. 15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11), unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător Matei 25:31-33 (parousia,), şi în final pentru a judeca lumea şi stabili Împărăţia cerurilor (Apoc. 19:11). Isus Hristos este Dragoste iar dragostea lui Isus Cristos ne învaţă jertfa de Sine. Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24). Pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută sau cu leul pierdut exprimă infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este Ioan 3 :16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi este o aplicaţie a dragostei divine. Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl răstigneau. Luca 23 34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii care cred să aibă viaţă veşnică.

7). PAVEL[24] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1;   Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte 23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla” îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea[25] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură că a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, la uciderea lui Ştefan cu pietre a asistat (Fapte 8:1) şi se pare că a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini, care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic cam prin anul 50. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la   „apostolii şi prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai există nenţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea, în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului. Misiunea[26] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ş.urm. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 ş.urm). A fost recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul şi au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinele iudeilor pentru a fi judecat, dar Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 D.C. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, rearestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli)Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni

 8). DRAGOSTEA. Este[27] un atribut transmisibil al lui Dumnezeu oferit şi omului. Dacă Dumnezeu iubeşte la modul absolut, nu acelaşi lucru se poate spune despre om, care are un aspect relativ, dar şi mai degrabă inferior şi schimbător. În relaţia dintre Dumnezeu şi om dragostea Sa iese cel mai mult în evidenţă. Cuvântul[28] vine din limba greacă „agape” şi este tradus prin iubire, respectiv dragoste. În enumerare roadelor Duhului Sfânt din Gal. 5: 22-23 dragostea este în capul listei. Acest lucru nu se poate pune în alţi termeni fiindcă Dumnezeu este dragoste (1. Ioan 4:8). Dragostea este aceea care uneşte (Col. 3:14) şi este o împlinire a legii (Romani 13:10). Cuvântul „ agape”, este un cuvânt care s-a folosit rar şi s-a născut în religia revelată. El implică o dimensiune nouă în părtăşia creştină. Isus foloseşte acest termen care arată o dragoste neţărmurită iar pasajul se găseşte în Matei 5:43-48, cu referinţă la binecuvântările pe care Dumnezeu le trimite peste oamenii buni, dar şi peste cei răi. Dragostea creştină se deosebeşte de alte „tipuri” de dragoste pentru că ea manifestă interes şi implică acţiune din partea credinciosului pentru persoanele din jur, iar punctul de plecare este faptul că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 ). Ea are putere de a transforma inima omului. Caracterul dragostei lui Dumnezeu este de a fi inseparabilă şi nu există absolut nimic în timp şi eternitatea care să ne poată despărţii de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:39). De asemenea dragostea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos sunt unul şi acelaşi lucru (Rom. 8:35-39). Dragostea are capacitatea de a întrece orice fel de cunoştinţă (Efes. 3: 19), ea nu se poate explica ci îţi pricinuieşte uimire, închinare şi adorare. Dragostea lui Dumnezeu[29] este un model pentru credincioşi, iar creştinul trebuie să trăiască în dragoste. Poruncile date de Isus Hristos este să iubeşti. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău……„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”…….”. Pavel face o frumoasă legătură între credinţă şi dragoste, care sunt inseparabile, ( Efes 1:15….Filimon 5) şi o biserică adevărată este caracterizată de credinţa în Hristos şi dragoste dintre fraţi. Dragostea are calităţi deosebite, fiindcă trebuie să fie o atmosferă în viaţa creştinului şi a bisericii (Efeseni 5:2), de asemenea ea este o motivaţie universală a vieţii creştine 1 Corinteni 16:14  „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste”! şi ea este secretul unităţii în creştinism (Col 2-2). Ea începe prin dragoste faţă de ceilalţi credincioşi, faţă de conducătorii bisericii, iar însuşi Pavel cere să fie purtat în rugăciune. De asemenea există sfere în care dragostea creştină operează şi este necesară în comunicarea adevărului creştin, este o bază a apelului prin care necredinciosul poate să-l cunoască pe Isus Hristos şi este o motivaţie pentru fiecare credincios. A fost necesară[30] o perioadă de timp pentru clarificarea învăţăturii creştine, care s-a desprins de iudaism, şi este necesar să cunoaştem felul în care aceasta s-a desprins de religia poporului evreu. Apostolii au mers în diferite locuri, în care plantau biserici, şi lăsau în urmă şi „un sistem de învăţătură clar şi complet”. Atunci când se parcurg epistolele lui Pavel se observă că există cel puţin trei capitole care cuprind învăţătură. Apostolii au sistematizat credinţa creştină, comprimându-le în trei noţiuni fundamentale şi generale cu privire la crezul creştin. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. CREDINŢA,   este partea a credinţei creştine, care conţine fapte şi învăţături, ca fundament al mântuirii (1Corinteni 15:1-7). NĂDEJDEA cuprinde rezultatul final al mântuirii şi se ocupă de lucrurile ce vor fi în viitor (Romani 8:18-25). DRAGOSTEA este partea crezului creştin care conţine fapte, învăţături, care vizează sfinţenia creştinismului. Referinţa se face la timpul prezent, mai precis un prezent continuu. Un exemplu potrivit este (1Corinteni 13:1-8), care cuprinde „Credință, nădejde și dragoste, sau trecut, viitor și prezent.  Ce s-a petrecut, ce așteptăm să se întâmple și cum trebuie să trăim știind și așteptând aceste lucruri”. Dragostea[31] este un sentiment în inima omului, un atribut al dumnezeirii, discutată în multe feluri. Ea este vorbită la modul negativ, dar şi pozitiv şi fiecare om o revendică şi are convingerea că are dreptul la ea. Dragostea este o dorinţă şi o năzuinţă a fiecărui om chiar dacă nu recunoaşte acest lucru. Fiecare om o caută mai mult sau mai puţin şi este adevărată afirmaţia „ dacă dragoste  nu e, nimic nu e!”? Dragostea[32] este aceea care dă viaţă omului, iar dacă există doar pe buze nu şi în inimă omul îşi pierde vlaga şi slăbeşte sau moare spiritual. Pentru mulţi oameni ea este „fata morgană” după care aleargă toată viaţa. Dar un lucru esenţial este faptul că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre ea. Solomon[33] vorbeşte despre dragoste în Cântarea Cântărilor, care este un poem al iubirii în care este lăudată dragostea dintre soţ şi soţie. Cartea combate extremele, ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) şi hedonismul (urmărirea tuturor plăcerilor), astfel căsătoria este conturată   ca un model de „grijă acţiune şi desfătare”. Dragostea[34] este exclusivă, omul nu acceptă o împărţire sau o adăugare la ea, nu există o altă posibilitate de alegere între aceste două extreme şi dragostea adevărată nu acceptă surogate. În momentul când ea este absentă în viaţa omului, se vede clar în viaţa noastră fiindcă avem nevoie de afectivitate, şi este un moment dureros atunci când o pierdem. Doar absenţa dragostei ne face să înţelegem adevărata ei valoare. Ea este orientată pe satisfacerea „ nevoilor fizilogice ale omului, dar şi la nivel afectiv” în plus conţine o dimensiune spirituală deloc neglijabilă în ceea ce priveşte viaţa creştinului. Dacă ea este absentă în viaţa omului, sau o dragoste coruptă, dragostea se modifică în esenţa ei în ceva contrar şi se transformă în opusul ei care este ura trădarea, minciună, etc, şi acest lucru înseamnă blestem. Din păcate aceste aspecte se regăsesc de la o generaţie la alta, fără logică, se intră în iraţional şi logica absurdului. A forţa uşa fericirii este o acţiune zadarnică. Dragostea îmbrăcată într-o haină ruptă, sau o pânză veche nu mai reprezintă dragostea adevărată. Ea se poate pierde uşor şi avem exemplu lui Adam şi Eva, care nu au mai avut încredere în Dumnezeu. Răul a început cu neâncrederea şi apoi frica (s-au ascuns de Domnul). Biblia afirmă clar faptul că în dragoste nu mai există teamă 1 Ioan 4:18  „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. Dragostea nu manipulează, sau controlează pe nimeni, pentru că prin iubire adevărată atât femeile cât şi bărbaţii tind spre desăvârşire. Puterea lui Dumnezeu ne ajută să experimentăm dragostea, aşa cum este ea la nivel de umanitate şi spiritualitate. Ea este aceea care se dăruieşte celuilalt, până la sacrificare de sine. Adevărata dragoste este aceea care slujeşte, iar modelul este Isus Hristos. De asemenea adevărul spus în dragoste răneşte dar vindecă, pe când adevărul fără dragoste ucide. Atunci când vorbim despre dragoste, libertatea omului este esenţială, tocmai de aceea Dumnezeu pune în Grădina Eden Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii, fiindcă se punea problema alegerii între ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu. Dacă prietenii adevăraţi se cunosc la necaz la fel şi dragostea îşi dovedeşte adevărata valoare în mijlocul răului. Doar atunci când omul jertfeşte firea pământească şi eu-l personal, dragostea se manifestă în încredere, nădejde şi dăruire. În termenii de mai sus dragostea este o binecuvântare. Dar de la conceptul de dragoste se ajunge la o persoană, care este Isus Hristos şi Dumnezeu, iar Hristos rupe istoria omenirii în două, înainte de El şi după Hristos, prin dragoste. Dumnezeu îi redă adevărata valoare fiindcă ea este din Dumnezeu. Într-o mică concluzie Dumnezeu este Dragoste. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. În 1 Corinteni cap 13 nu se găseşte[35] o definiţie a dragostei ci o expunere a ei. În greacă avem mai multe cuvinte pentru dragoste din care reamintim doar trei. Există cuvântul eros care descrie o dragoste fizică şi pasională, care este asociat cu zeităţile olimpului, Afrodita, Cupidon, zeităţi antice ale iubirii. În ziua de astăzi este cuvântul este legat de sex. „Cuvântul nu apare în Noul Testament”. Al doilea termen este phileo şi înseamnă afecţiune, care exprimă dragostea faţă de oameni sau de frate, şi are un sens mai nobil. Al treilea termen este agapao şi însemnă dragoste divină, şi înseamnă mult mai mult fiindcă este legată de Persoana lui Dumnezeu. Dacă este să împărţim în mod artificial capitolul 13 din Corinteni, în primele trei versete se găseşte exprimată valoarea dragostei, de la versetele patru la şapte avem virtuţile dragostei, iar mai departe ni se prezintă victoria dragostei. Capitolul 13 este o continuare a capitolului 12 din epistolă, ca răspuns la problemele bisericii din Corint. Primul verset atrage atenţia despre arta vorbirii, care cât de frumoasă ar fi, fără dragoste este fără de folos. Dragostea este aceea care dă sens predicării Evangheliei. Ea vine din inima omului, dar este necesară şi o cunoaştere de Dumnezeu cu ajutorul Scripurii. Dragostea adevărată implică cunoaştere dar şi voinţă concretizată prin acţiune. Ea este roada Duhului Sfânt care înseamnă şi Persoană şi putere. Mai departe ni se prezintă însuşirile dominante ale dragostei. Nu cred că spot enumera toate dar Biblia prezintă pe cele mai importante cum ar fi bunătatea, răbdare îndelungată, dragoste smerită, caută folosul altuia, se poartă cuviincios, nu se mânie şi nu caută să facă lucruri rele, se bucure de lucruri adevărate, se întristează când se întâmplă lucruri rele, şi fiindcă este desprinsă din Dumnezeu este nepierioare. Ca şi o observaţie, aceste calităţi sunt legate împreună, nu se pot despărţi şi formează un întreg. Pavel îndeamnă creştinii să se raporteze la Isus Hristos. Efeseni 4:32  „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. Dragostea aduce mulţumire în sufletul omului şi un creştin mai sărac material nu va avea sentimente de invidie faţă de cineva care are mai mult ca şi el. Un exemplu pozitiv este Ioan Botezătorul care spunea despre Isus faptul că Ioan 3:30  „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, iar ca exemplu negativ avem pe Cain care din invidie ucide pe Abel pentru o vină imaginară. De asemenea dragostea tace şi face, ea nu încearcă să atragă atenţia asupra sa. Politeţea este o cracteristică a persoanelor, care au o bună educaţie dar care are o notă de superficialitate, dar când ea vine din dragoste, acest lucru se simte imediat. Dragostea trebuie să fie o conduită a creştinului. Cei care au dragoste din Dumnezeu nu caută folosul lor ci a persoanelor din jur, ea gândeşte în mod pozitiv şi adevărul este bucuria credinciosului care are dragoste. Dragostea are capacitatea de a acoperi, de a proteja, are speranţă şi puterea de a suferii pentru Hristos şi pentru oameni la modul practic. Ea este gata de sacrificiul suprem care înseamnă să fii martir fiindcă vizează veşnicia. Acum urmează se ne uităm la însuşirile dragostei, care sunt deosebite fiindcă este o dragoste din Dumnezeu, care transcede limitele spaţiului şi timpului, este eternă şi depăşeşte orice obstacol. Cuvântul afirmă faptul că toate vor înceta de la prorocii care devin istorie, la vorbirea în limbi practicată în primul secol, şi din 1900 înainte, (dar care nu este un garant al mântuirii), şi cunoştinţa care nu va mai fi pe primul plan, ea se dezvoltă în mod progresiv şi va avea o limită a ei, dar dragostea rămâne. Referinţa se face în primul rând la dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Acum cunoaştem în mod parţial, dar atunci în ceruri vom avea o cunoaştere infinit mai mare despre Dumnezeu. Dacă aici pe pământ avem imaturitate în cunoaştere, ea va fi mult diferită şi la nivel superior atunci când vom ajunge în ceruri. Unii telogi afirmă faptul că nici atunci nu îl vom cunoaşte pe Dumnezeu la modul absolut, fiindcă rămânem la statul de copii ai lui Dumnezeu răscumpăraţi, iar ca şi argument se aduce în discuţie Persoanele Trinităţii. Nu ştim, dar avem convingerea că şi acum şi atunci experimentăm părtăşia cu Trinitatea, dar acest lucru nu înseamnă că facem parte din Ea. Maturitatea credinciosului începe de acum din stadiul de copil şi se definitivează sus în cer. Isus Hristos ne îndeamnă la aşa ceva. Matei 5:48  „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. În ultimul verset Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa de creştin, credinţa nădejde şi dragostea. Cea mai bună definiţie a credinţei o găsim în cartea Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Ea este însoţită de speranţa credinciosului care înseamnă şi o aşteptare a credinciosului. Tit 2:13  „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos”. Dar vârful piramidei, şi cea mai mare este dragostea. La început am crezut, apoi avem nădejde şi speranţă în viitor şi când vom fi în ceruri rămâne dragostea lui Dumnezeu care este o împlinire a credinţei noastre şi a nădejdi pe care le-am avut aici pe pământ. Ea este liantul care leagă credincioşi uni de alţi şi în acelaşi timp de Dumnezeu. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Este o perspectivă minunată pentru fiecare credincios.

9). CONCLUZII

 Apostolul Pavel plantează în Corint în o biserică în a doua sa călătorie misionară. Oraşul era denumit şi oraşul păcatului iar biserică   la rândul ei este influenţată de mediul înconjurător dar apar şi o serie de probleme interne, partide, lideri ambiţioşi care dezbină biserica, iar apostolul le trimite scrisori de mustrare, din care au rămas doar două scrisori. Se pare că epistolele au fost şase, dar s-au pierdut dintre ele, iar pe de altă parte avem „imaginea în oglindă”, ca şi cum am auzi o persoană vorbind la telefon şi deducând ce spune cineva de la celălalt capăt al firului. Sursa lui Pavel a fost „mi-a spus a Cloiei despre voi”. În Epistolă avem metafora trupului, care are aplicaţie doar în contextul dragostei faţă de Dumnezeu. Problemele din biserica din Corint sunt actuale şi în secolul XXI. Rezolvarea tuturor problemelor din biserica local din Corint de realizează doar prin dragoste care este un liant care leagă credincioşii între ei dar este o legătură şi cu Dumnezeu. Pentru a pricepe dragostea lui Dumnezeu pe lângă textul iniţial am abordat doi psalmi, unul care ne prezintă omul a şi o încununare a creaţiei lui Dumnezeu, iar altul carene arată abisul păcatului în care a căzut fiinţa umană. Dar pentru a înţelege mai bine şi contextul scrierii vom aminti şi câteva cuvinte despre autori. David este autorul acestor doi psalmi, el face arte din genealogia lui Isus Hristos, şi este uns de Samuel ca şi împărat peste Israel în locul lui Saul pe care Dumnezeu l-a lepădat. Deşi vieţile celor doi împăraţi se intersectează în mod dramatic, David are înţelepciunea necesară să aştepte ca Domnul să îl pună pe ca împărat. Deşi el are numeroase reuşite în plan spiritual, are căderi adânci în păcat, reuşeşte întotdeauna să-şi recunoască păcatul, şi să se pocăiască astfel Dumnezeu poate să spună Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” Psalmul şase arată frământarea lui David după ce a păcătuit şi a fost conştient de păcatul lui. Stare lui David este deplorabilă, vrednică de plâns, el îşi pierde puterea se simte vlăguit fiindcă este conştient de păcatul lui, dar acest lucru este primul pas spre iertarea pe care Dumnezeu o poate oferi. Daca se extrapolează această stare ea este aplicabilă poporului Israel dar şi Lui Isus Hristos cu privire la suferinţa Robului, dar şi creştinilor de astăzi. Dar Dumnezeu se prezintă în Cartea Exodului lui Moise, ca şi un Dumnezeu „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie”. Dumnezeu este acelaşi şi în Noul Testament şi aflăm acest lucru şi în Cartea Romani. Credincioşii de astăzi se pot consola şi încuraja prin faptul că Isus Hristos a experimentat suferinţa şi moartea în vederea mântuirii noastre. Am adus în discuţie îngerii căzuţi în frunte cu Satana care sunt o sursă care generează răul în univers, cu gradele lor ierarhice, dar nu trebuie să uităm nici blestemul din Geneza trei şi natura păcătoasă a omului. Iar dacă aruncăm o privire în Escaton ei au fost şi vor fi biruiţi de Isus Hristos. Dacă ei s-au împotrivit lui Dumnezeu şi l-au înşelat pe David şi alţi oameni din Vechiul Testament, la fel se întâmplă şi astăzi şi nici creştinii nu sunt scutiţi de atacurile Diavolului şi îngerilor lui. Deşii ei pot să facă multe lucruri grave oamenilor, sub multiple forme, puterea lor este limitată şi sub controlul lui Dumnezeu, cel mai bun exemplu este cazul lui Iov. Pavel descrie viaţa creştinului sub formă de luptă şi alergare, iar atunci când creştinul este asaltat de puterile întunericului, apelul credinciosului trebuie să se îndrepte spre ajutorul oferit de Isus Hristos şi de Sângele Lui care spală orice păcat. Isus avertizează ucenici în sensul acesta Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Dar la început, înainte de cădere, omul nu a fost aşa şi era coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat prin Cuvânt şi Dumnezeu l-a creat efectiv din ţărână după Chipul şi asemănarea Sa şi a pus în om un suflet viu. Isus Hristos este denumit şi al doilea Adam, este o împlinire şi destin prin care omul are posibilitatea să intre în Împărăţia Cerurilor. De asemenea este vorba de relaţia eu –Tu pe care credinciosul are posibilitatea să o aibă cu Creatorul. David percepe pe Dumnezeu în minunea creaţiei el are o revelaţie a minţi prin care înţelege un Dumnezeu foarte aproape şi în acelaşi timp departe de creaţia Sa, concepte dezvoltate mai târziu de biserică prin modelul Transcendenţe şi Imanenţei, ca şi atribute divine. David foloseşte antropomorfisme atunci când face referinţă la intervenţia lui Dumnezeu în natură şi istorie. Există întrebări de ordin filozofic cu privire la începutul rasei umane, destinul nostru pe acest pământ şi finalitate omului, iar aceste întrebări se pun începând de la cel mai simplu om până la filozofi. Răspunsul se află în Scriptură şi ştim faptul că Dumnezeu ne creat pentru gloria şi Slava Sa pentru a avea părtăşie în dragoste cu fiinţa creată. După cădere Dumnezeu a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale, realizat prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos respectiv Jertfa de la Calvar. În alergarea şi lupta omului pe acest pământ el este ajutat de îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu şi am amintit în mod intenţionat gradele lor ierarhice şi faptul că slujesc pe Dumnezeu dar şi îi păzesc pe credincioşi. În vechiul Testament prezenţa îngerilor era mai frecventă şi David sau alte personaje biblice au avut ocazia să întâlnească îngeri. În Noul Testament îngerii apar mai rar, în cazul lui Petru care este scos din temniţă, sau la Învierea lui Isus ş apostolul Pavel vede un înger într-un vis. Dar accentul cade pe acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, pe care după Înălţare Isus îl trimite ca şi înlocuitor. Ioan 16:7  „Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite”. Omul este mereu prins în „furca edenică” are posibilitate de alegere, dar călăuzirea Duhului Sfânt este esenţială. Şi în Biserica Apostolică dar şi în bisericile secolului XXI, omul are posibilitatea de a reintra în Odihna lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Atunci când vorbim despre Dumnezeu, el este prezentat în Biblie ca şi o Persoană care are calităţi care ţine de natura şi măreţia Sa şi este mai greu să le înţelegem şi atribute care ţin de aspectul moral şi spiritual, care parţial sunt oferite şi omului. Un exemplu în acest sens este faptul că Dumnezeu nu poate face nimic împotriva naturii Sale. Ele au fost enumerate anterior şi din atributele morale, în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mul în evidenţă „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, deşi ele sunt egale. Nu se poate afirma faptul că mânia sau dreptatea lui Dumnezeu este mai mare ca şi dragostea sau îndurarea Sa, iar Biblia nu susţine această afirmaţie. De asemenea în cadrul Trinităţii cele trei Persoane sunt egale în esenţa lor, ele vin din veşnicie şi subordonarea o găsim în lucrarea de răscumpărare. Fiul s-a supus Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt, dar niciodată invers, iar Duhul sfânt este prezent atât în Persoana Fiului cât şi a Tatălui. Este adevărat că dragoste şi justiţia lui Dumnezeu creează un punct de tensiune în gândirea credinciosului şi a biserici, dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice a fi credincioşi. De asemenea trebuie luată în considerare voia Sa povăţuitoare hotărâtoare, dar mai ales voia Sa hotărâtoare prin care Dumnezeu îţi aduce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Din faptul că Isus Hristos s-a dat pe sine altora prin jertfa de pe Cruce, a demonstra dragostea faţă de oameni şi faţă de voia Tatălui, lucru care trebuie să fie un model pentru credincioşi. Dacă abordăm Persoana Fiului şi Jertfa Sa, înţelegem faptul că prin naşterea din fecioară a devenit om ca şi noi, a renunţat temporar şi parţial la folosirea atributelor divine pentru ca să fie om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Întruparea era necesară, fiindcă o divinitate nu poate să moară, iar dacă era un simplu om jertfa nu avea valoare. Ambele naturi de om şi Dumnezeu erau obligatorii ca şi existenţă în Persoana lui Isus Hristos, ca om a fost ispitit dar nu a păcătuit, iar ca Jertfă prin faptul că era divin, valoare ei are un caracter universal şi infinit. Moartea şi Învierea lui Isus Hristos erau în planul veşnic a lui Dumnezeu, şi au confirmat sacrificiul pentru păcat, astfel credincioşii au nădejdea învierii, credinţa în Isus Hristos a primit valoare, se poate vesti Evanghelia şi are valoare soteorologică. Astfel Întruparea Moartea pe Cruce şi Învierea sunt stâlpi de bază a creştinismului, iar astăzi după Înălţare la cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, ca Mare Preot, şi va reveni să-şi ia Mireasa şi să judece lumea. Aici apare un paradox care trece de înţelegerea omului în sensul că Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii, mai precis poporul iudeu nu l-au recunoscut ca fiind Mesia, Unsul, Eliberatorul, l-au răstignit şi omorât, ca tot ei, oamenii, din lumea întreagă, prin Moartea lui să primească viaţă veşnică. Apostolul Pavel în perioada şi după călătoriile misionare, timp în care a plantat biserici, le-a vizitat şi le-a trimis scrisori de încurajare şi mustrare, se confruntă şi cu problemele bisericii din Corint, în care problemele interne au devenit acute, începând de la partide în biserică, iudaizatorii şi caz de imoralitate. Biserica din Corint a fost o pricină de bucurie dar şi de întristare pentru Pavel. La toate aceste probleme Pavel vine cu o rezolvare a problemelor care se pot realiza numai prin dragoste. Astfel el scrie capitolul 13 din 1 Corinteni ca răspuns şi ca rezolvare a tuturor problemelor. Acţiunile lui Pavel au fost determinate de dragostea sa faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni, poporul iudeu şi păgânii. Aşa cum am amintit dragostea este un atribut al ui Dumnezeu, din categoria calităţilor morale şi care este transmisibil, în acest caz omul îl poate experimenta, la nivel inferior, schimbător şi relativ. În contrast Dumnezeu iubeşte la modul absolut, este o calitatea care nu se schimbă. Se poate reaminti faptul că dragostea este o poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor prin Isus Hristos : Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” …. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Deşi pare un paradox a porunci unor sentimente, acest lucru este realizabil dacă s-a produs Naşterea din Nou. Doar prin dragoste credinciosul are posibilitatea de părtăşie în Trupul lui Hristos cu ceilalţi credincioşi şi cu divinitatea. Un lucru esenţial este faptul că prima dată trebuie să ai Credinţă în Dumnezeu, Speranţa în lucrurile viitoare care culminează cu Dragostea care este o împlinire a lor. Deşi pentru mulţi oameni ea este „fata morgană”, după care aleargă toată viaţa în zadar, ea este o împlinire doar dacă credinciosul o experimentează prin credinţa în Dumnezeu. Mulţi oameni doresc această dragoste sub multiple feluri, dar zadarnic forţează „ fericirea”, care rămâne o iluzie, sau este înlocuită de tot feluri de surogate. Absenţa dragostei în viaţa omului se vede mai ales atunci când, am avut odată dragoste şi am pierdut-o, şi atunci se transformă în opusul ei care este ura cu tot ce presupune ea. Oamenii îşi pierd dragostea prin îndoială, neîncredere şi neascultare de Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare. Dragostea adevărată o vedem în Isus Hristos, care este o dragoste jertfitoare, care se dăruieşte şi El trebuie să fie modelul nostru. De fapt Cuvântul lui Dumnezeu este clar în privinţa acesta. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. Dragostea se vede în caracterul şi conduita creştină şi este gata să facă şi sacrificiul suprem, martiraj dacă este cazul, fiindcă vizează veşnicia. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora. Isus Hristos vorbeşte despre dragoste şi în pilde, aşa avem pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută şi cu leul pierdut care exprimă infinitatea dragostei divine. Prin dragoste se restabileşte sistemul de valori, ea este mai presus de Lege, daruri sau talentele noastre. Prin dragoste se vede Chipul lui Dumnezeu în noi, Ymago Dey, şi fără dragoste credinciosul nu are un loc real în Împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea zideşte dă valoare chiar şi unui pahar cu apă şi şterge graniţele Coloseni 3 :11 „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”. Dacă ne uităm în Matei 5 fericirea este privită şi promisă în viitor. Ea transcede limita timpului, este eternă fiindcă este din Dumnezeu, iar credincioşii ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu au posibilitatea de a trece orice obstacol al credinţei prin dragoste. Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa creştinului care sunt credinţa nădejdea şi dragoste, din care cea mai mare este dragostea, care este o finalitate a acestora şi o perspectivă minunată pentru credincioşi. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Amin.

 10). BIBLIOGRAFIE

ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html

STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ ETITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

ANALIZIA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY Societatea Misionară Română Wheaton Illinois U.S.A. 1992

Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] Ardelean Viorel

[3] SCURTĂ   INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 167 – 168

[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[8] Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

[9] Dicţionar Biblic pag 261- 264

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html

[12] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[13] ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard Sait www.theophilos.3x.ro

[14] ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard Sait www.theophilos.3x.ro

[15] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[16] SRUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ pag 356

[17] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[18] Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm

[19] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[20] O scurta marturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[21] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[22] Ardelean Viorel

[23] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[24] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

[25] Dicţionar Biblic pag 975

[26] Dicţionar Biblic pag 976-977

[27] Ardelean Viorel

[28] ANALIZĂ   SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[29] ANALIZĂ   SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[30] Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

[31] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[32] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[33] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

[34] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[35] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

FILOSOFIA NEW AGE 2 RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches Traducere: Cristina Ghioancă fragment

download

Definiție: Sintagma „New Age” provine din credința astrologică conform căreia, la aproximativ fiecare 2000 de ani are loc echinocțiul de primăvară într-un semn nou al zodiacului. Acest fapt are loc datorită unei oscilații din axa pământului. Această filozofie are la bază și o credință veche, conform căreia stelele (constelațiile, cu alte cuvinte) sunt toate lipite pe un fel de sferă cerească. După aproximativ 2000 de ani, soarele părăsește semnul Peștilor și intră în cel al Vărsătorului, începând astfel o nouă epocă. Vechea epocă a Peștilor a fost plină de tensiuni, probleme și războaie, însă cea nouă va fi plină de pace, armonie și fericire. Se spune că epoca veche a aparținut creștinismului, iar acum este înlocuită de una necreștină. În noua epocă, omul va avea acces liber la energia cosmică ce vine din inima universului. Omul este încurajat, prin urmare, să-și dezvolte conștiința pentru a se putea conecta la această sursă de energie, prin care omul poate deveni super-om. Curcubeul este simbolul acestui proces. Cu alte cuvinte, omul poate deveni propriul său dumnezeu, idee în care răsună ecoul promisiunii făcută de Satan Evei în cartea Genesa. Însă de unde provin toate aceste idei și de ce au o asemenea popularitate în contextul mișcării New Age?

Rădăcinile mișcării New Age

Este important să analizăm rădăcinile mișcării New Age pentru a putea să o înțelegem mai bine. Totul a început în anul 1875, când Mme Blavatsky a înființat în New York Societatea Teosofică. Ea a fost influențată de rozacrucieni, precum și de elemente din religia indiană, egipteană și cea africană. Ea susținea că scrierile sale i-au fost dictate de către un Maestru, adică un spirit demonic. Succesoarea sa, Alice Bailey (1880-1949), marchează o nouă etapă în dezvoltarea filosofiei New Age. Ea a fost cunoscută ca medium și pretindea că a primit „învățătură” cu privire la stabilirea unei noi ordini mondiale (oculte). Ambele aceste femei au fost cunoscut pentru ura lor împotriva creștinismului tradițional și pentru implicarea lor în religii orientale. Bailey susținea că Isus se va întoarce (ori s-a întors) ca un guru, pentru a-i învăța pe oameni cum să se mântuiască.

Credințele New Age sunt promovate astăzi prin popularitatea religiilor orientale, precum și prin intermediul unor personalități din show-business (ex. Shirley MacLaine, Tina Turner). Mulți își pun succesul pe seama unor „ghizi spirituali”. Au fost scrise chiar și cărți sub influența acestor „ghizi spirituali” (cf. Richard Bach, Jonathan Livingston Seagull [numele adevărat: Segal – un evreu, din nefericire])”.

 Credințele New Age

Credințele New Age pot fi sumarizate astfel:

1. Panteism: Dumnezeu este totul și totul este Dumnezeu. Dumnezeu este impersonal și omul este parte din Dumnezeu. Dar, pentru că el nu știe acest lucru, trebuie să fie ajutat să-l înțeleagă, pentru ca astfel el să devină „conectat” și să-și cunoască adevăratul său potențial.

2. Isus este doar un guru (maestru al iluminării spirituale), iar adevăratele Scripturi creștine sunt cele gnostice.

3. Importanța iluminării personale, deoarece omul nu își cunoaște natura sa divină.

4. Această iluminare poate fi obținută prin folosirea diverselor tehnici, cum ar fi: stări de conștiință modificată (meditație, droguri, muzică etc.) și contactul cu spiritele.

5. Activismul social și politic este necesar pentru a ajuta la organizarea oamenilor cu minți asemănătoare pentru a crea o lume unită.

Consecințele morale ale acestui set de credințe sunt cu bătaie lungă. Răul este considerat o iluzie, iar credința într-o moralitate absolută este considerată greșită. Moralitatea este văzută ca fiind degradantă și inumană (i.e. îi amintește omului de dependența sa, de faptul că este o ființă creată și că va fi tras la răspundere!).

Din moment ce o persoană consideră că ea este Dumnezeu, atunci prin definiție tot ceea ce face este bune, chiar dacă, de fapt, este rău. Nu se face nicio diferențiere între demonic și divin: binele și răul sunt unul și același lucru.

În consecință, această mișcare religioasă este caracterizată de anarhie: o respingere a unui Dumnezeu personal și a standardelor sale. New Age unește ceea ce Biblia desparte: creatorul de creație, bărbatul de femeie. Ei susțin că omul poate deveni dumnezeu și că cele două sexe își au originea în aceeași ființă bisexuală. Prin urmare, bărbatul și femeia sunt confuzi în ceea ce privește originea lor (homosexualitate, lesbianism, bisexualitate, etc.). Sunt folosiți și anumiți termeni care sunt la modă, cum ar fi: lucru în rețea, satul global, gândire holistică, terapie de grup. Mișcarea New Age pretinde a fi modelul viitorului și este caracterizată de unirea dintre pseudo-știință și gnosticism.

Un alt aspect al mișcării New Age este muzica sa, care este practic o redescoperire a muzicii Orientului Antic. Aceasta a fost inițial muzică cultică, asociată cu  închinarea la idoli, și scopul ei era să deconecteze intelectul, pentru ca mintea să se lărgească, adică să se conecteze la o altă lungime de undă, și anume la cea demonică. Yoga face parte din același sistem, fiind un set de exerciții, care urmăresc să deschidă  mintea față de lumea spirituală.

Este o implicare activă în lumea demonică: Mișcarea New Age este atractivă și interesantă pentru mulți oameni, deoarece implică lucruri cum ar fi: respingerea moralității absolute, credința în reincarnare, contactarea spiritelor și comunicarea cu acestea (unii pretind că au scris cărți întregi sub influența unui „ghid spiritual”), folosirea globurilor de cristal, ghicitul și folosirea mediumului. Oamenii care, în căutarea iluminării și a puterii psihice, experimentează practici oculte, descoperă că spiritele, în schimbul atenției primite din partea omului, oferă „binecuvântări” sub forma unor revelații interesante, experiențe fericite, întâlniri plăcute, ajutor și încurajare, protecție în fața pericolelor și garanții nesfârșite ale propriei divinități (fără să mai pomenim de lipsa lor de nevoie de pocăință și credință în Isus, Mesia).

Reversul acestui fapt este posedarea demonică modernă: puteri psihice neașteptate și înspăimântătoare, halucinații, posedarea bruscă de către entități spirituale, atacuri psihice și adesea excitare sexuală incontrolabilă și dureroasă, depresie severă și tendințe sinucigașe. Persoana implicată în asemenea practici va fi mereu hărțuită de spiritele demonice. Creștinii și toți ceilalți care sprijină procesul ce duce la unitatea omului trebuie înlăturați!

New Age reprezintă o respingere a materialismului vestic. Omul s-a săturat de știință (și materialism) și caută ceva mai interesant, ceea ce îl va aduce într-o dimensiune care până acum i-a fost inaccesibilă. Vedem cum se pune un accent tot mai mare pe cunoscutele reviste de astrologie (cf. horoscoape) și pe fenomenele psihice. Toate acestea dovedesc existența unei reacții împotriva raționalismului.

Critică: Susținătorii mișcării New Age pretind următoarele:

1. Sistemul lor funcționează (ca și medicina alternativă), prin urmare înseamnă că este adevărat. Această concluzie pleacă de la premisa că tot ce este folositor este și adevărat. Însă lucrurile nu stau, de fapt, așa: poate că îmi este de folos să mint în legătură cu munca mea pentru a obține un post mai bun, dar asta nu face ca afirmațiile mele să fie adevărate. Pe de altă parte, sursa îmbunătățirii obținute poate fi Satan, pentru că nu tot ce este spiritual vine de la Dumnezeu.

2. Scripturile gnostice sunt cele adevărate și ele au fost reprimate atunci când creștinismul a devenit religie de stat în timpul lui Constantin. Se susține că Scripturile gnostice au apărut înaintea tuturor celorlalte, însă acest lucru este contrazis de documentele Bisericii Primare care le sunt anterioare. În orice caz, creștinismul nu a devenit religie de stat decât în timpul domniei lui Teodosiu I. Susținătorii New Age caută dovezi în Scripturile gnostice și în cele eseniene de la Nag Hammadi și Qumran care să prezinte o imagine a creștinismului diferită de cea prezentată de către istoricii bisericii. Ei spun chiar că originea creștinismului se află, de fapt, în gnosticism, doar că acum creștinismul nu-și mai recunoaște rădăcinile gnostice. Caracterul evreiesc al creștinismului timpuriu dezminte însă acest lucru.

3. Adepții New Age încearcă să prezinte un Isus gnostic. Se susține că există manuscrise păstrate într-o mănăstire din Himalaya, care descriu călătoria lui Isus prin India și studiile sale despre budism din timpul celor 18 ani ai vieții Sale despre care nu avem nicio informație în Bible. Încercările de a găsi aceste manuscrise sau vreun tibetan care știe despre ele nu au avut niciun rezultat până acum

4. Ei pot trăi deasupra binelui și a răului. Aceasta este, de fapt, o extensie a principiilor existențialismului (un univers egocentric în care nu există un Dumnezeu transcendent, care să dea sens lucrurilor de aici și care să stabilească principiul binelui și al răului).

5. Adepții New Age au reînviat obsesia pentru spirite și demoni (pe care îi întâlnesc în timpul călătoriilor lor astrale), care fusese învinsă de cultura creștină.

Provocarea mișcării New Age este caracterizată de două aspecte:

1. Ea schimbă modul de gândire al oamenilor, mutând accentul de pe valorile iudeo-creștine pe practicile oculte. Acest lucru se realizează printr-un proces de condiționare.

Oamenii sunt atrași în mișcarea New Age, care este o perspectivă ocultă despre lume și viață, din toate punctele de vedere. Implicarea în această mișcare are loc în anumite etape:

1. O persoană are o problemă sau este doar curioasă ori plictisită, așa că încearcă mișcarea pendulului, cărțile de tarot sau fac un curs de meditație, iar problema lor pare să dispară.

2. Acum, persoana respectivă încearcă să afle cum funcționează acest sistem, așa că începe să citească diverse cărți pe această temă etc.

3. După această etapă, omul devine un dependent convins și practică meditația în mod regulat, folosește pendulul, cărțile de tarot și consultă horoscopul.

4. Omul devine apoi un propagator al acestui sistem; el este bine prins acum într-un sistem ocult (i.e. satanic).

Termenii biblici încep să aibă un sens nou:

1. Dumnezeu nu mai înseamnă Dumnezeul Bibliei, ci reprezintă energia divină care se găsește în oameni (ca o scânteie ce trebuie eliberată) și în univers.

2. Hristos nu mai este singurul Răscumpărător, ci este doar întemeietorul uneia dintre multele religii care există, fiecare dintre acestea fiind adevărată în dreptul său, fără să dea însă un răspuns complet.

3. Răscumpărarea nu mai înseamnă eliberare de condamnarea și puterea păcatului prin plata unui preț, ci auto-răscumpărare, i.e. eliberarea sufletului de trup printr-o serie de tehnici (cum ar fi yoga) pentru a se putea uni cu divinul.

4. Rugăciunea nu mai reprezintă un dialog cu o persoană, adică cu Dumnezeu, ci dialogul cu sine, adică meditația cu scopul de a induce un grad de conștiință sporită.

5. Convertirea nu mai înseamnă convertirea la Dumnezeu, ci convertirea la gândirea New Age.

6. Copiii, în special, sunt o țintă subtilă prin expunerea la desene animate, al căror mesaj este în mod clar unul New Age: poți avea puteri supranaturale și să fii bun fără Isus. Acest lucru pare să fie interesant și la modă, însă ademenește, de fapt, copiii, făcându-i să se îndepărteze de Dumnezeu. Copiilor li se imprimă astfel ideea că creștinismul este nenecesar și este chiar demodat.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/filosofia-new-age-2/

LIBERTATE ŞI AUTORITATE de J.I. Packer

download

LIBERTATE ŞI AUTORITATE
de J.I. Packer

„Autoritatea” este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Atunci, cum reacţionaţi dvs. la aceste idei? Au ele vre-un loc în viziunea voastră despre viaţă ca fiind bună şi dulce? Dacă lucrurile stau aşa, atunci sunteţi neobişnuit. O tragedie a timpului nostru este că, având aceste asocieri, cuvântul „autoritate” a devenit aproape un cuvânt murdar în lumea din vest, în timp ce opoziţia faţă de autoritatea din şcoli, familii şi în general în societate este acceptată cu plăcere ca fiind ceva care este cel puţin ne-vătămătoare şi probabil mai degrabă excelentă.

Cum se face că mulţi oameni din ziua de azi tolerează expresiile de sfidare şi de dezordine în societate care în urmă cu un secol erau considerate intolerabile? De unde provine această toleranţă pasionată care a măcelărit atât de multe cămine, şcoli şi vieţi individuale? Ce se întâmplă aici? Ce se întâmplă cu noi?

CĂUTAREA LIBERTĂŢII

Răspunsul la aceste întrebări se găseşte în faptul că „libertatea” este aproape un cuvânt magic azi. Din timpul celui de-al doilea Război Mondial, cei care au luptat cu dictatorii şi-au definit scopurile războiului lor în termenii a Patru Libertăţi – libertatea de dorinţă, libertatea de frică, libertatea vorbirii şi libertatea religioasă – libertatea într-o formă sau alta a fost o pasiune mondială, încurajată şi alimentată la fiecare nivel. Terapeuţii muncesc pentru a include libertatea de inhibiţii. Playboy poartă făclia pentru libertatea sexuală („dragostea liberă” aşa cum era numită odată, deşi există foarte puţină dragoste adevărată în sexul din Playboy). Politicienii aflaţi în campanie electorală promit libertatea de aceasta sau acel rău social. Naţiunile tinere caută libertatea de dominaţia vecinilor care au aere de stăpân. Artiştii urmăresc libertatea prin convenţii de formă şi stil care îi leagă pe predecesorii lor.

Dorinţa de libertatea de restricţii, din mâna moartă a trecutului, din presiunile ne-dorite, obligaţiile, sistemele şi ceea ce pentru mulţi oameni nu sunt forţele conducătoare ale vieţii. Libertatea – „a ieşi de sub” aşa cum spunem noi – a devenit obsesia omului modern. Şi libertatea este întotdeauna privită ca implicând respingerea autorităţii! Autoritatea este egalată cu limitele fixate, libertatea cu a da drumul la toate acestea. De aici, criza autorităţii marchează timpul nostru.

Acest fel de a concepe libertatea îşi are rădăcinile în filozofie: în visele desăvârşirii omului, în ideea lui Rousseau că civilizaţia te presează în afara formei, în fantezia educatorilor că în interiorul fiecărui mic demon este un mic înger care aşteaptă să iasă afară de îndată ce presiunile mecanice se slăbesc şi interesul este câştigat. Acesta este înrădăcinat şi în experienţă. Experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic au alimentat focurile revoltei. Cine se poate mira când rebelii sunt ostili faţă de ceea ce îi răneşte? Efectul este că toate formele de autoritate sunt văzute ca zidurile unei celule, care face căutarea libertăţii să fie simţită ca o Mare Evadare de o anumit lagăr de concentrare ideologic. Dispreţul ne-deghizat pentru restricţii şi direcţii, şi sfidarea agresivă care sfărâmă toate sistemele când nu este ocupată cu exploatarea lor, au devenit aproape convenţionale, şi oricine respectă autoritatea stă ca ceva ciudat. Omul modern ar putea pretinde că a ajuns la o vârstă, dar din acest punct de vedere el pare că a regresat la adolescenţă. (Desigur, adolescenţii sunt primii care insistă că ei sunt adulţi.) Cu siguranţă, revolta de azi împotriva autorităţii este un semn nu al maturităţii ci al contrariului. Ea este o formă de nebunie, nu de înţelepciune. Ea conduce doar la decadenţă şi la vieţi irosite.

Adevărul paradoxal şi totuşi inevitabil este acesta: nu există libertate despărţită de autoritatea externă. A spune „eu sunt propria mea autoritate, o lege pentru mine însumi” înseamnă a înrobi eul mie însumi, ceea ce, aşa cum a spus Seneca moralistul roman, este cea mai rea robie dintre toate. Doar în timp ce mă plec unei autorităţi care nu sunt eu însumi, sunt liber întotdeauna. Voi explica aceasta.

CE ESTE AUTORITATEA?

Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate. Cuvântul este folosit abstract pentru a desemna calitatea care comandă a cărei pretenţii autoritare au „autoritatea”, cât şi concret pentru a desemna sursa „autoritară” pentru astfel de pretenţii. Există diferite feluri şi surse de autoritate. Documentele şi autorii sunt „autorităţile” pentru cărturari, regulamentele şi deciziile din trecut sunt „autorităţile” pentru avocaţi, părinţii pentru copiii lor tineri, guvernatorii şi cei care aplică legea pentru noi toţi. În tărâmurile credinţei, adevărul are autoritate; în tărâmurile comportamentului, autoritatea aparţine legii morale.

Când creştinismul istoric primeşte Biblia ca o autoritate absolută pentru crez şi comportare, face aceasta pe baza faptului că de vreme ce Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii, ceea ce aşează el înaintea noastră în scris trebuie să aibă aceleaşi calităţi. Dezbaterea curentă cu privire la infailibilitate dacă ar trebui să tratăm toată învăţătura Bibliei ca fiind adevărată şi corectă este cu adevărat cu privire la cât de mult putem privi Scriptura ca o autoritate.

Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială aici. Autoritarismul este autoritatea coruptă care a germinat. Autoritarismul apare când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau a moralităţii. Nazismul, Comunismul şi cultul lui Jim Jones din Guyana sunt nişte exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. Ai autoritarism în stat când regimul foloseşte puterea într-un fel neprincipial pentru a se menţine pe sine. Îl ai în bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Îl ai în lucrarea academică de la liceu, universitate sau seminar unde ţi se cere să fi de acord mai degrabă cu profesorul tău decât să urmezi dovada adevărului tu însuţi. Îl ai în familie când părinţii îi direcţionează sau îi restricţionează pe copiii lor în mod iraţional. Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele unei autorităţi degenerate, adică autoritarismul. Faptul că astfel de experienţe lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale este trist dar nu este surprinzător.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa), şi nu am nimic de spus în favoarea ei. Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral este greşit a le face.

Când creştinii afirmă autoritatea Bibliei, aceasta însemnând că învăţătura biblică descoperă voia lui Dumnezeu şi este instrumentul domniei sale peste vieţile noastre, o parte din ceea ce ei pretind este că Scriptura aşează înaintea noastră natura faptică şi morală a lucrurilor. Legea lui Dumnezeu corespunde cu natura umană creată, astfel că în împlinirea cererilor sale ne împlinim pe noi înşine, şi evanghelia lui Hristos răspunde la nevoia umană actuală, la fel cum mănuşa se potriveşte cu mâna, astfel că toate răspunsurile noastre către Dumnezeu sunt pentru binele nostru şi nici o atingere a autoritarismului nu intră în exerciţiul autorităţii sale peste noi.

Noi vorbim despre autoritate pentru a alege care factori dintr-o situaţie ar trebui să determine atitudinile şi acţiunile noastre. Scopul unei astfel de discuţii este pentru a asigura faptul că se pot lua decizii corecte, la care s-a ajuns într-un mod potrivit. Oricând credităm ceva cu autoritate – un manual şcolar, o guvernare, un document sau orice – vrem să spunem că în propria lui sferă el este mai mult sau mai puţin decisiv ca un ghid a ceea ce trebuie să spunem sau să facem. Când Hristos cel înviat le-a spus ucenicilor săi: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18), o implicaţie a fost că toţi oamenii de pretutindeni ar trebui să recunoască domnia sa şi să trateze cuvintele sale ca având o forţă decisivă pentru vieţile lor. Astfel el a continuat: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, … Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (versetele 19, 20). Când creştinii dezbat dacă autoritatea lui Hristos se ataşează la ceea ce învaţă biserica sau la ceea ce cred creştinii individuali sau la ceea ce spune Biblia, ei nu sugerează că acestea trei nu coincid niciodată sau că două din ele nu au deloc autoritate. Ceea ce încearcă ei să decidă este care dintre cele trei este decisivă. De fapt autoritatea constă în oferirea unei direcţii decisive.

AUTORITATEA ÎN VIEŢILE OAMENILOR

În mod evident, principiile autorităţii vor avea efecte formative şi integratoare asupra comunităţilor şi a indivizilor care le îmbrăţişează. Impunând o metodă consistentă de luare a deciziei, ei risipesc hazardul şi astfel unesc viaţa cuiva. Cei care recunosc că sunt legaţi de ei sunt lăsaţi să simtă că încercând să îi observi faci ceea ce ar trebui să faci şi că aceasta face viaţa să fie cu sens şi care merită să fie trăită. Pentru creştini, principiile de autoritate ale ne-creştinilor adesea par a fi distrugător de greşite – principiul autorităţii Marxiste, de exemplu, care cere tuturor să lucreze având o temelie materialistă pentru societatea socializată care stă dincolo de revoluţie, sau principiul autorităţii al cultiştilor că liderul lor (Sun Moon sau Jim Jones sau oricine) trebuie să fie ascultat ca fiind reprezentantul infailibil al lui Dumnezeu, sau principiul autorităţii care prescrie felul de viaţă budist, hindus, sau islamic. Totuşi rămâne adevărat faptul că orice principiu al autorităţii fixat dă vieţii un scop şi o formă, o ţintă, un program şi o realizare cât un yard, care altfel nu l-ar fi avut. Doar principiul autorităţii creştine conduce spre sfârşitul principal al omului (glorificarea şi savurarea lui Dumnezeu, aşa cum îl afirmă Micul Catehism). Totuşi, ca şi drogurile care au efecte fatale pe termen lung, ca heroina şi cocaina, care te fac pe moment să te simţi mai inteligent, aşa orice principiu al autorităţii, oricât de îndoielnic ar fi, îi va face pe adepţii săi să se simtă mai inteligenţi în scurt timp – mai integraţi, mai intenţionaţi, mai în formă – decât s-ar simţi fără un astfel de principiu care ţine vieţile lor laolaltă. Cel care nu cunoaşte nici o obligaţie de a face ceva trăieşte viaţa cea mai tristă, fără scop, cea mai tulburată viaţă dintre toate.

Astfel sindromul anti-autoritate care este acum curent în Vest, conducând spre vieţi de hedonism hazardat în care sentimentele de plăcere şi de neplăcere sunt singura autoritate pe care eu o recunosc, este tragedia majorităţii oamenilor. Cu greu ai putea să mergi mai departe de pe calea pe care suntem destinaţi să o trăim.

Tragedia nu este doar personală. Ea atinge şi societatea. Istoria arată că multe dintre valori pe care noi le numim civilizaţie ca opuse sălbăticiei sunt biblice şi creştine în origine. Lumea nu le-a cunoscut până când a început să trăiască după principiul autorităţii creştine, şi fără acest principiu aceste valori este puţin probabil că ele vor supravieţui, cel puţin în Vestul decadent aşa cum îl cunoaştem. Iată două exemple.

Primul: noi am moştenit o credinţă în demnitatea femeii şi în datoria bărbaţilor de a onora şi de a proteja ceea ce Petru numeşte sexul slab (mai vulnerabil, rănit mai repede, mai sensibile) (1 Petru 3:7). Aceasta este găsită în învăţătura scripturală că ambele sexe poartă imaginea lui Dumnezeu şi împărtăşesc aceeaşi vocaţie ca reprezentanţi conducători ai acestei lumi (Geneza 1:26-30), dar aceasta este derivată mai direct, după cum se pare, din politeţea inepuizabilă, respectul şi bunăvoinţa faţă de femei arătată de Isus (conform lui Marcu 7:25 şi următoarele versete, 14:3 şi următoarele versete; Luca 7:11 şi următoarele versete, 36 şi următoarele versete, 8:43 şi următoarele versete, 10:38 şi următoarele versete, 13:10 şi următoarele versete, 23:27 şi următoarele versete; Ioan 4:7 şi următoarele versete, 8:2 şi următoarele versete, 11:20 şi următoarele versete, 20:11 şi următoarele versete; etc.) În lumea antică evreiască şi în cea păgână, ca în Islamul de azi, oricât de important era rolul femeii de a purta copii, a-i hrăni şi de a întemeia un cămin, se considera un lucru indiscutabil că ea era inferioară bărbatului ca fiinţă umană. Schimbând aceasta, creştinismul a făcut mai mult ca să ridice situaţia femeii decât orice altă mişcare din istorie. Când susţinătorii mişcării de emancipare a femeilor îi critică pe creştini din cauza îndoielilor lor cu privire la împlinirea de către femeie a rolurilor istorice de conducere în biserică şi afirmă că aceasta este pe placul lui Dumnezeu, în mod obişnuit ei uită că punctul de placare pentru propriile lor argumente, adică demnitatea egală a bărbatului şi a femeii, fiind în sine o înţelegere creştină care se aşteaptă să se ofilească atunci când autoritatea adevărului creştin este negată. Ar fi un mic câştig pentru femei să obţină reciprocitatea profesională cu bărbaţii dacă în acest timp bărbaţii greşesc gândind că înălţimea masculinităţii este să trateze femeile ca pe nişte obiecte de joacă, fiecare fiind un joc corect pentru bărbaţii jefuitori.

Scriptura cunoaşte bine lumea poftelor (conform Geneza 34, 35:22; 2 Samuel 11, 13) şi caută să ne înţarce din ea (Matei 5:27 şi următoarele versete; 1 Corinteni 6:9 şi următoarele versete; Galateni 5:19 şi următoarele versete; Coloseni 3:5; 1 Tesaloniceni 4:3 şi următoarele versete; etc.). Dar orice generaţie care devalorizează Scriptura se poate aştepta să se întoarcă la acel nivel. Într-adevăr, vedem aceasta deja întâmplându-se. Filozofia Playboy, împreună cu restul tiparului de declin pe care Pavel îl înfăţişează în Romani 1:21-32, Efeseni 4:18 şi următoarele versete şi Coloseni 3:5-8, este mai obişnuit şi mai acceptabil din punct de vedere social azi decât a fost de secole, şi se pare că acesta devine mai mult decât a fost.

Al doilea: noi am moştenit o credinţă în sanctitatea vieţii umane. Aceasta reflectă insistenţa biblică ca noi să îl onorăm pe Dumnezeu protejând şi păstrând viaţa pe care el ne-o dă nouă purtătorii imaginii sale, şi că îl dezonorăm dacă stingem acea viaţă (cu excepţia execuţiei legale şi în război, pe care Scriptura le vede ca şi cazuri speciale: conform Geneza 9:6; Exod 20:13 cu 21:12-17; Romani 13:4; Iosua 8:1-29; Judecători 15:14 şi următoarele versete; etc.). Prin contrast, păgânismul a considerat întotdeauna viaţa ca fiind ieftină. Filozofii păgâni, antici şi moderni, au sprijinit sinuciderea. Comunităţile păgâne, antice şi moderne, au lăsat în mod regulat copiii afară ca să moară. Romanilor le plăcea să vadă cum gladiatorii se ucid unul pe altul şi să vadă creştinii mestecaţi de lei. În mod tradiţional, văduvele din India erau arse pe rugii funerari ai soţilor lor. Alţi păgâni din secolul al douăzecilea în afara naziştilor, remarcabil în neagra Africă şi în Cambogia, au practicat genocidul. Argumentele actuale pentru avort la cerere şi eutanasia prin înţelegere arată că unii dintre noi deja s-au întors la păgânism în acest punct, şi cu adevărat nu există nici un motiv ca să ne aşteptăm ca viaţa să fie considerată sacră în continuare când Biblia nu mai este respectată. Argumentele pragmatice pentru uciderea fără zgomot a celor care nu pot fi de nici un folos pentru societate, aşa cum naziştii au ucis fără zgomot pe cei cu probleme mintale, sunt uneori evidenţi şi atrăgători, şi numai Scriptura a dat vreodată unei comunităţi de oriunde ar fi ea motive pentru a proteja pe cei slabi şi lipsiţi de ajutor. Luaţi Scriptura şi nu vom putea spune unde se va opri pragmatismul neo-păgân.

Devierea de azi de la autoritatea adevărului creştin – cu siguranţă din recunoaşterea vreunei autorităţi externe – a produs indivizi descompuşi şi zăpăciţi şi o societate dezordonată şi anarhică. Aceasta va continua să facă aşa, cu consecinţe casnice, politice şi economice care cu greu pot fi fericite. Poate fi oprit declinul? Din nefericire, un mare număr din bisericile noastre au pierdut contactul cu principiul autorităţii creştine încât chiar şi atunci când ei văd ce lucruri se întâmplă (pe care adesea nu le văd), nu pot face nimic pentru a opri stricăciunea. Dacă forţele credincioşiei biblice pot inversa secularizarea fermă a Vestului este un lucru pe care numai trecerea timpului îl va arăta. Singura certitudine este că despărţiţi de credincioşia biblică o astfel de inversare nu este posibilă. O biserică în care învăţătura biblică nu mai este autoritară deja merge cu lumea şi nu are nici o temelie pe care să i se împotrivească. Dacă direcţia de azi nu poate fi inversată, atunci perspectiva lumii de mâine este într-adevăr sumbră.

Aceasta este poziţia cu privire la autoritate. Acum trebuie să discutăm despre libertate.

CE ESTE LIBERTATEA?

Libertatea, aşa cum s-a spus, a devenit un cuvânt care se invocă. Calea omului modern este să trateze libertatea ca valoarea supremă în viaţă. Fiecare vrea mai multă libertate decât are, şi calea cea mai rapidă de a o obţine este de a revendica o formulă prin care libertatea ar putea să fie mărită. Celor din vest le place să se vadă că sunt „lumea liberă,” tot aşa cum şi Bertrand Russell s-a simţit bine să îşi anunţe anti-creştinismul său într-un eseu numit „Libera adorare a omului.” Dacă politicienii, avocaţii, educatorii şi asistenţii sociali ar fi întrebaţi în public ce urmăresc ei, ei ar răspunde cu siguranţă în termenii maximizării libertăţii personale. Mulţi salută toleranţa de azi ca o virtute socială deoarece ea dă libertate comportamentului deviat pe care erele mai puţin tolerante nu l-au tolerat. „Libertate, egalitate, fraternitate” a fost strigătul de război al Revoluţiei franceze, şi mărturia mişcărilor de eliberare, a literaturii, a cântecelor pop şi a retoricii politice din întreaga lume este că libertatea nu este cu mai puţină vehemenţă căutată azi decât a fost căutată în Franţa secolului al optsprezecelea.

Dar ce este libertatea? Sub ce circumstanţe suntem cu adevărat liberi? Întrebaţi această întrebare, şi faţada solidă a căutătorilor de libertate se va sparge dintr-odată. Nu există nici un acord pentru acest răspuns.

În esenţă există două căi de a concepere a libertăţii, şi deja am arătat-o pe prima. Este să vezi libertatea ca fiind seculară, externă şi din această lume. Este în mod esenţial o chestiune de zdrobire a legăturilor şi de abolire a restricţiilor şi a nedreptăţii. Ea caută libertatea de sau libertatea de a nu. Cei care cred astfel despre libertate au modalităţi diferite de a o urmări. Unele lovesc puternic. Acestea sunt revoluţionare, sociale, politice sau estetice, care în mod constant tind să răstoarne „sistemul.” Altele renunţă. Acestea sunt hipioţii, culturalii, cei care se ascund în comunităţi rurale şi ferme, îşi fac treburile lor şi nu le pasă de ceea ce face restul lumii. Totuşi alţii aruncă. În numele umanismului acea creştinătate care aruncă lucrurile care nu îi trebuie cu restrângerile sale presupuse a fi dezumanizate asupra comportamentului. Tot aşa sunt şi cei care caută libertăţile femeilor criticând rolul de conducere al bărbaţilor. Ideea comună tuturor acestor eforturi este că tu câştigi libertatea prin negarea unui alt lucru.

Rezultatele nu sunt impresionante. Revoluţiile se dovedesc a fi schimbul unei tiranii pentru alta. S-a descoperit că mişcarea hipiotă nu este un paşaport spre fericire. Cel care se numeşte „liber gânditor” îşi cheltuieşte tăria sa negând ceea ce părinţii săi sau o altă figură a autorităţii a încercat odată să îl înveţe, şi nu ajunge niciodată mai departe de aceasta. Femeile care denunţă conducerea masculină sfârşesc prin a fi masculine şi cu vocea puternică. Oare poate fi recunoscută vreuna din acestea ca fiind libertatea după care tânjim cu toţii în interior? Ideea că libertatea este ceea ce ai după ce ai renunţat la tot ceea ce te reprimă sau te constrânge, este o cale greşită care conduce nicăieri altundeva decât spre confuzie şi spre o amărăciune amăgitoare.

A doua cale spre libertate este distinctiv creştină. Este evanghelică, personală şi pozitivă. Ea defineşte libertatea în mod convingător, adică, în termeni care toţi ar trebui să îi recunoască ca exprimând ceea ce trebuie să însemne. Aceşti termeni nu au legătură cu alţii externi, care se modifică de la o vârstă la alta şi de la o persoană la alta, ci au legătură cu realităţile neschimbătoare ale vieţii interioare. Această definiţie începe cu libertatea de şi libertatea de a nu – în acest caz, libertatea de vina şi puterea păcatului, şi libertatea de a nu fi stăpânit de tiranica voie proprie – dar se centrează pe libertatea pentru: libertatea pentru Dumnezeu şi evlavie, libertatea de a iubi şi de a-l sluji pe Creator şi pe semenii săi, libertatea pentru bucurie, speranţă şi mulţumire pe care Dumnezeu le dă păcătoşilor care cred în Hristos. Esenţa libertăţii (astfel sună declaraţia) stă în aceste calităţi interioare ale inimii, despre care oamenii seculari moderni nu cunosc nimic.

Această cale vede libertatea ca o stare internă a tuturor celor care împlinesc potenţialul naturii lor create închinându-se şi servindu-l pe Dumnezeu Mântuitorul lor din toată inima. Libertatea lor nu este libertatea de a nu face rău, ci cea de a face ce este corect; nu de a încălca legea morală, ci de a o ţine; nu de a-l uita pe Dumnezeu, ci de a se alipi de el în orice moment, în orice efort şi relaţie; nu de a abuza şi de a-i exploata pe alţii, ci de a-şi da viaţa pentru aproapele (conform Ioan 15:12 şi următoarele versete; 1 Ioan 3:16). Libertatea pentru o astfel de slujire gratuită şi care se dăruieşte pe sine este dincolo de capacitatea, sau chiar şi de înţelegere, pentru natura omului căzut. La prima vedere puţini o pot recunoaşte ca pe o libertate. Deşi ea este cu adevărat felul de viaţă pentru care noi am fost făcuţi, ea neagă atât de mult stilul de viaţă atras de sine pe care noi toţi îl alegem instinctiv, încât el pare a fi anti-uman şi ne sperie. De fapt, singura cale prin care cineva ajunge să o cunoască este ca şi cu darul lui Hristos cel înviat, care îi susţine pe ucenicii săi pocăiţi în renunţarea lor la sine şi împarte viaţa sa nouă în timp ce noi renunţăm la viaţa noastră.

Un aspect al acestei libertăţi este integritatea, acea simplitate şi puritate a inimii care, aşa cum a analizat-o Kierkegaard, constă în a dori un lucru, adică voia şi gloria lui Dumnezeu, astfel că motivele persoanei sunt eliberate de infecţia atenţiei faţă de sine. Un al doilea aspect este naturaleţea. Spre deosebire de fariseii apăsaţi de reguli, pe care Isus i-a înfăţişat ca trăind (ca să spun aşa) după numere, persoana liberă în Hristos investeşte un curaj creativ şi ingeniozitate în sarcina de a fi pe placul lui Dumnezeu, de a-l lăuda şi de a face bine aproapelui. Unde preocuparea fariseilor este să evite să facă rău, persoana liberă caută să facă ce este cel mai bine în orice situaţie, astfel că el este vioi şi uneori este o companie care iţi ia răsuflarea. Un aspect final este mulţumirea, roada darului lui Dumnezeu a unei bucurii interioare care creşte toate plăcerile vieţii, stă în el indiferent de prezenţa ei sau lipsa ei în circumstanţele exterioare, şi îi permit să accepte fără amărăciune cele mai acute forme de suferinţă şi de durere. Pe scurt, această persoană este liberă pentru sfinţenie, omenie şi fericire – o libertate care cu siguranţă îşi merită numele.

De unde vine această libertate? Isus Hristos, omul perfect liber pe care l-a văzut istoria, este sursa sa cât şi modelul ei. El însuşi a spus: „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36; pentru o dezvoltare biblică a gândului vezi Romani 6:1-7:6 şi Galateni 4:21-6:10). Schimbul care vine din această promisiune merită a fi notat. Isus a spus: „Dacă păziţi învăţătura mea … adevărul vă va face liberi.” Auditoriul său evreiesc a protestat (cu o imaginaţie patetică, în ce priveşte ocupaţia Romană), „Noi … nu am fost niciodată sclavii nimănui.” Protestul lor a arătat că ei se gândeau despre libertate în termeni pur externi a căror insuficienţă o putem observa. Dar Isus a răspuns că el vorbea despre adevărata libertate, libertate în comparaţie cu care simpla ne-înrobire externă nu este libertate deloc. Adevărata libertate este libertatea faţă de păcat, care aduce cu sine înfierea lui Dumnezeu şi siguranţa veşnică. Isus le-a spus că doar cei pe care el însuşi i-a eliberat, în timp ce ei i s-au încredinţat lui, sunt liberi în acest sens deplin.

Isus nu a spus, şi nici eu, că libertatea de presiunile externe nu este vrednică pentru a fi căutată sau nu ar trebui să fie căutată de cei pentru care libertatea adevărată a devenit o realitate. Aceasta este o chestiune diferită. Ceea ce vreau să spun, este că în timp ce plăcerea libertăţii exterioare nu garantează libertatea inimii, libertatea pe care o dă Hristos poate fi savurată – slavă lui Dumnezeu! – oricare ar fi presiunile exterioare.

LIBERTATE, AUTORITATE, SCRIPTURA

Trebuie să fie clar faptul că al doilea punct de vedere despre libertate este cel mai profund dintre cele două, şi de vreme ce această libertate este legată de mântuirea personală, folosul social şi lauda la adresa lui Dumnezeu împreună, ar trebui să vrem să vedem picioarele tuturor pe acest drum. Dar acest drum ia forma acceptării autorităţii – autoritatea lui Dumnezeu Creatorul, care a proiectat şi susţine natura noastră umană şi numai el poate să ne spună ce este cel mai bine să facem cu ea; autoritatea lui Isus Hristos, Dumnezeu încarnat, înviat, Fiul lui Dumnezeu care domneşte şi căruia i s-a dat toată autoritatea, care eliberează şi îi păstrează liberi pe cei care continuă să stea în cuvântul său; autoritatea Sfintei Scripturi, care, aşa cum vom vedea, nu este doar un martor al domniei universale a lui Hristos ci de fapt este instrumentul ei în ceea ce îi priveşte pe oameni; şi autoritatea Duhului Sfânt, care deschide şi aplică Scriptura în inimile noastre pentru ca noi să desluşim voia lui Hristos şi să putem să o facem.

Am văzut mai devreme că acceptarea unui principiul al autorităţii extern este condiţia preliminară a ordinii, integrării şi a scopului stabil în viaţa cuiva. Ceea ce spun acum este că singurul principiu al autorităţii care împarte aceste binecuvântări într-un fel care aduce satisfacţia finală şi mântuirea este autoritatea divină personală a „omului Isus Hristos” (1 Timotei 2:5), mijlocită de Duhul Sfânt în şi prin Biblie. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca celui căruia „a-i sluji înseamnă să fi liber” („în a cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). Acesta este adevărul pe care trebuie să îl confruntăm. Nu putem avea libertatea pe care o vrem până când nu o primim în termenii lui Dumnezeu, adică, renunţând la independenţa noastră răzvrătită şi lăsându-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu pentru noi. Adevărata libertate este găsită numai sub autoritate – autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, autoritate care ajunge la noi prin Cuvânt scris al lui Dumnezeu.

Odată ce societatea noastră a ştiut aceasta foarte bine, dar de un secol Biblia a fost atât de mult într-o eclipsă, chiar şi în biserici, încât formula ar putea să îi lovească pe unii ca un roman sau pe alţii ca ceva incredibil, din cauza punct de vedere înalt a Scripturii pe care ea o implică. Totuşi, departe de a fi un roman, acel punct de vedere înalt este creştinismul autentic, şi departe de a fi incredibil ea are o pretenţie puternică asupra acceptării noastre aşa cum are orice adevăr creştin. Următoarea mea sarcină este să arăt aceasta.

2.  AUTORITATEA ŞI SCRIPTURA

Principiul autorităţii este construit în creştinism. Aceasta este aşa deoarece creştinismul este o religie descoperită. El pretinde că Dumnezeu a acţionat pentru a-şi face cunoscută mintea şi voia sa, şi de aceea, revelaţia sa are autoritate pentru vieţile noastre. Religia biblică este marcată de certitudine cu privire la credinţe şi obligaţii. Sfiala şi nehotărârea convingerii care crede despre sine că devine smerenie nu are nici un loc sau garanţie în Scriptură, unde smerenia începe cu luarea cuvântului lui Dumnezeu despre lucruri. Prin toată Biblia slujitorii lui Dumnezeu apar ca oameni care cunosc ce Dumnezeu le-a spus şi trăiesc pe baza acelei cunoaşteri. Aceasta este adevărat cu privire la patriarhi, profeţi, psalmişti, apostoli, alte lumini mai mici şi în mod suprem cu privire la însuşi Domnul Isus Hristos.

SIGURANŢĂ ŞI AUTORITATE

Să ne concentrăm pentru un moment asupra lui Hristos. El era Fiul lui Dumnezeu întrupat şi nu a avut voinţa sa proprie. Era natura sa, cât şi obligaţia şi plăcerea sa, ca să facă voia Tatălui său în toate. El a spus: „Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu … totdeauna fac ce-i este plăcut.” (Ioan 8:28,29; conform 4:34, 5:30, 6:38, 8:26, 12:49,50, 14:31, 17:4). Isus ştia că autoritatea sa ca agent Mesianic al Tatălui său depindea de rămânerea sa supus faţă de Tatăl în acest fel (el l-a lăudat pe centurionul roman pentru că a văzut aceasta, Matei 8:10 şi următoarele versete).

Faptul că el era în voia Tatălui său a fost pentru el o sursă de tărie enormă, aşa cum a devenit evident în ultima sa săptămână din viaţa sa pământească. Într-o zi el a mers călare în Ierusalim ca un rege care urmează să fie încoronat, în fruntea unei mulţimi voioase. În ziua următoare, a mers singur prin templu ca un uragan, distrugând bazarul din Curtea Neamurilor, lovind pe cei care aveau staule, răsturnând mesele schimbătorilor de bani şi uimind spectatorii prin furia cu care el a denunţat rutina afacerilor pe care a sfărâmat-o astfel. Autorităţile s-au ghemuit. Două mari demonstraţii în două zile! Pentru ce? Şi ce mai urmează? În ziua următoare, „pe când Se plimba Isus prin Templu, au venit la El preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii, şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu aceste lucruri? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?”” (Marcu 11:28) Isus a răspuns că autoritatea sa, ca şi cea a botezului lui Ioan, era de la Dumnezeu. El făcea voia Tatălui său şi ştia, aşa cum a arătat din nou după două zile în Gheţimani („Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu … facă-se voia Ta … aşa trebuie să se întâmple,” Matei 26:39, 42, 54). Voia Tatălui său era semnul constant al vieţii sale.

Isus a fost divin. Noi nu suntem. Deci se poate aştepta ca urmaşii săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut el. În Noul Testament nu este aşa, orice ar fi adevărat despre unii creştini din ziua de azi. „Cunoaşte” este un cuvânt cheie în Noul Testament, „noi cunoaştem” este un refren al Noului Testament. Aceşti scriitori pretind că creştinii îl cunosc pe Dumnezeu, lucrarea sa, voia sa şi căile sale, deoarece au primit revelaţie de la el. Ei ne spun că revelaţia de sine a lui Dumnezeu a luat forma acţiunii şi a instrucţiunii. Ei spun că Dumnezeu a vorbit în şi prin ceea ce a spus Isus (Evrei 1:1,2 cu 2:3). El a făcut de cunoscut apostolilor şi profeţilor secretul planului său veşnic (Efeseni 1:9,10, 3:3-11; conform Romani 16:25,26; 1 Corinteni 2:6-11). Predicatorii apostolici transmit mesajul său „nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Noi am primit aceasta ca o „doctrină sănătoasă” (2 Timotei 4:3; Tit 1:9, 2:1), „adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10, 12, 13, etc.), „cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2:13, etc.) şi astfel câştigăm cunoştinţa sigură şi categorică a minţii lui Dumnezeu. Teologia modernă va opune autorităţii lui Hristos pe cea a Scripturii, dar în Noul Testament închinarea faţă de domnia lui Hristos şi credinţa doctrinei învăţate de Dumnezeu se atrag reciproc.

CREDINŢA ŞI ASCULTAREA

Şi credinţa trebuie să ducă la ascultare. Creştinii au avut probleme în mod constant pentru că au sfidat autorităţile umane şi înţelegerile provocatoare. Petru nu s-a oprit din evanghelizare atunci când i s-a spus aceasta (Fapte 4:19, 20, 5:27 şi următoarele versete) şi ca un rezultat el a fost băgat şi scos de la închisoare. Creştinii au riscat persecuţia în zilele timpurii refuzând formalităţile religiei statului Roman, tot aşa cum mai târziu creştinii africani au fost condamnaţi la martiraj prin respingerea ritualurilor tribale. Athanasius s-a condamnat pe sine la exil stând împotriva lumii Ariene. Luther şi-a primejduit viaţa sa refuzând să retracteze la Worms. Creştinii de azi se fac pe sine ne-populari opunându-se realităţilor sociale cum ar fi comerţul pornografic şi conforturilor sociale ca avortul la cerere. Acestea sunt exemple ale noncomformismului costisitor pe care creştinii l-au practicat în decursul vremurilor.

De ce se comportă ei atât de neîndemânatic? Deoarece, stând sub autoritatea lui Dumnezeu, ei sunt siguri că revelaţia sa le cere lor să acţioneze aşa indiferent de care ar fi costul personal. Luther a spus la Worms, „Conştiinţa mea este captivă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur; aici stau eu, nu pot să fac altceva; Dumnezeu să mă ajute; Amin.” Privilegiul de a cunoaşte adevărul lui Dumnezeu cu certitudine şi precizie duce cu el responsabilitatea de a asculta cu aceeaşi precizie de adevăr. Creştinismul nu este un fotoliu al credinţei, ci o chemare la acţiune.

PROBLEMA AUTORITĂŢII

Dar aici se ridică o dificultate: care versiune a adevărului revelat trebuie să fie acceptată? Imaginaţi-vă nedumerirea creştinilor galateni în ziua când au citit pentru prima dată propoziţiile usturătoare adresate lor de către Pavel în care acesta se referă la unii care „voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos” (Galateni 1:7). „Şi, schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Galateni 5:12). Imaginaţi-vă cum creştinii coloseni au sughiţat când au auzit prima oară cuvintele lui Pavel (pe care nu l-au întâlnit niciodată) doborând învăţătorul care se desfăta în „smerenie falsă şi în închinarea la îngeri” şi care era lăudat „cu noţiuni deşarte” (Coloseni 2:18). În fiecare caz Pavel zdrobea oameni respectaţi a căror învăţătură despre credinţă şi datorie au fost tratate până atunci ca fiind adevărate. Pe cine să urmeze ei? Pe Pavel sau pe cărturarii lor locali?

Această problemă este şi cu noi. De exemplu, Romano Catolicii spun că creştinii ar trebui să îl trateze pe Papă ca pe pastorul şef al întregii creştinătăţi şi că declaraţiile sale oficiale ex cathedra, împreună cu cele ale consiliilor sunt infailibile. Ei spun că creştinii ar trebui să de roage la Maria şi să vadă eucaristul ca fiind într-un sens sacrificiul bisericii pentru păcatele ei. Protestanţii nu sunt de acord cu aceasta. Radicalii neagă dumnezeirea personală a lui Isus, faptul că el a purtat în mod obiectiv păcatele, învierea sa în trup şi revenirea sa. Şi Protestanţii şi Catolicii nu sunt de acord cu aceasta. Ce ar trebui să facă creştinul simplu când îi găseşte pe tovarăşii săi de credinţă că ei nu se înţeleg cu privire la adevăr şi la voia lui Dumnezeu, unii spunându-i un lucru, iar alţii altceva? Ce procedură ar trebui să urmeze el pentru a determina propria sa credinţă şi comportamentul său?

1. Biserica privită ca o autoritate. Creştinul ar putea trata părerea generală a bisericii ca fiind decisivă, făcând din tradiţia şi convingerea clerică ghidul său autoritar faţă de voia autoritară a lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce bisericile Romano Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană, împreună cu unii Anglicani ne spun că ar trebui să facem. Implicaţiile acestei reguli de procedură vor varia pentru indivizi potrivit cu ceea ce înţeleg ei prin „biserică” (biserica Romană, biserica timpurie, propria lor denominaţie sau alta), dar principiul este clar. Trebuie să te apropii de Biblie ca un produs al bisericii şi să identifici cauza principală a învăţăturii bisericii cu credinţa biblică. Ar trebui să studiezi Scriptura prin lumina acelei învăţături şi să faci Scriptura să se potrivească în ea. Unde biserica nu s-a pronunţat, poţi specula în mod liber. Dar ar trebui să iei ca de la Dumnezeu toată învăţătura pe care ea o dă. Ceea ce spune biserica, Dumnezeu spune. De aceea, primul pas al Duhului Sfânt în a ne învăţa este să ne facă supuşi sub autoritatea bisericii.

2. Individul ca autoritate. Creştinul ar putea trata propriile sale idei ca fiind decisive, oricare ar fi dezacordul implicat cu Biblia sau cu biserica istorică. Cu privire la acest punct de vedere, Scriptura şi învăţătura bisericii sunt resurse materiale esenţiale care ne ajută să ne decidem. Amândouă ar trebui să fie cunoscute. Dar nici una din ele nu are nevoie să fie aprobată, căci nici una nu este infailibilă şi amândouă includ şi grâu şi pleavă. Teologiile găsite în Scriptură şi în istoria creştină încercări ne-egale de a verbaliza o conştiinţă religioasă în termenii oferiţi de diferite culturi, şi fiecare este o amestecătură de fapte şi fantezii, intuiţii şi greşeli. Sarcina noastră este să alegem ceea ce pare a fi valabil care durează şi să exprimăm aceasta în termeni contemporani. Principiul este că ceea ce spune duhul nostru – adică raţiunea noastră, conştiinţa şi imaginaţia noastră – Dumnezeu spune. Lucrarea Duhului Sfânt este să ne sensibilizeze duhul nostru pentru a discerne şi a expune aceasta în acest fel.

3. Biblia ca şi autoritate. Creştinul ar putea trata Sfânta Scriptură ca fiind decisivă, potrivit maximei Mărturisirii de la Westminster: „Judecătorul suprem prin care pot fi hotărâte toate controversele religioase şi toate decretele consiliilor, opiniile scriitorilor antici, doctrinele oamenilor, şi duhuri individuale, care trebuie examinate, şi în a cărui sentinţă trebuie să rămânem nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind Scriptura” (I, x). Unul care adoptă această linie se depărtează de la al doilea punct de vedere primind Biblia ca instrucţiunea autoritară a lui Dumnezeu pentru toate timpurile şi de primul punct de vedere supunând învăţătura bisericii şi interpretările judecăţii Bibliei în sine ca un întreg care interpretează. El se va uita la Duhul Sfânt care a dat Scriptura pentru a autentifica conţinutul ei pentru poporul lui Dumnezeu ca adevăr al lui Dumnezeu, şi să le arate cum se aplică ea la vieţile lor (conform 1 Ioan 2:20-27). Ţinta sa constantă va fi ca Scriptura să judece şi să corecteze toate ideile umane, inclusiv pe cea a lui. El va preţui moştenirea doctrinară şi descriptivă a bisericii dar nu îi va da ultimul cuvânt. Inima sa este un ecou al cuvintelor care iţi iau respiraţia ale lui Augustin către Dumnezeu: „Ceea ce spune Scriptura ta, tu spui.” El vede rolul de învăţător al Duhului Sfânt primul şi cel mai de frunte de a fi păstrat în minte deprins cu Scriptura, manualul şcolar divin.

Pentru a ilustra cum ar putea funcţiona aceste alternative, să ne imaginăm o dezbatere despre avortul la cerere. Un aderent al primei căi (îl numim tradiţionalist sau un cleric) se va opune practicii deoarece biserica a interzis-o din totdeauna. Un aderent al celei de-a treia căi (îl numim biblicist sau evanghelic) se va opune practicii deoarece Scriptura interzice uciderea oamenilor şi nu va vedea fetusul ca altceva mai puţin decât o persoană care se îndreaptă spre o viaţă viabilă. Aderentul celei de-a doua căi (îl numim subiectivist sau relativist) ar putea să îndepărteze punctul de vedere biblic despre fetus ca fiind interziceri ne-ştiinţifice bazate pe ea fiind neîntemeiate şi improprii, şi ar putea apăra avortul la cerere ca o compătimire a femeilor, îndemnând ca bebeluşii ne-doriţi sunt un lucru rău şi că tehnologia medicală modernă face operaţia destul de sigură.

Noi trebuie să alegem între aceste metode alternative de a determina voia lui Dumnezeu. Ele nu sunt compatibile, chiar şi atunci când în anumite puncte toate trei au convingeri care coincid. Prima şi a treia, care amândouă privesc Scriptura ca un adevăr descoperit care rămâne, sunt mai apropiate una de cealaltă decât oricare faţă de a doua, care tratează gândul biblic ca un produs trecător cultural. Totuşi prăpastia dintre acestea două este mare, aşa cum o arată tensiunea istorică dintre Romano Catolicism şi Protestantism. Indivizii oscilează inconsecvent între cele trei alternative, dar fiecare în sine le exclude pe celelalte două.

Atunci care metodă este corectă? Care este autentic creştină? Care se potriveşte cu învăţătura şi scopul lui Hristos şi a apostolilor săi? Pe care le-ar aproba Isus şi Pavel şi Ioan şi Petru, dacă ar fi cu noi azi ca să ne îndrume? Cred că răspunsul este simplu.

PUNCTUL DE VEDERE AL LUI HRISTOS DESPRE AUTORITATE

Să îl luăm mai întâi pe Isus. Nu există nici un motiv bun pentru a ne îndoi de autenticitatea a ceea ce spun evangheliile despre el. Ele au fost scrise cu o credinţă bună şi cu mare grijă de persoane bine informate (conform Luca 1:1-4; Ioan 19:35, 21:24). Ele au fost compuse într-un timp în care Isus încă era în memoria oamenilor şi afirmaţiile incorecte despre el puteau fi ţintuite. Ele au fost acceptate peste tot, de îndată ce au fost cunoscute, deşi creştinii timpurii nu erau creduli şi au descoperit evanghelii false cu îndemânare. Consensul de veacuri a fost că acestea patru portrete ale lui Isus au un inel al adevărului. În timp ce este uşor să crezi că o figură copleşitoare şi ne-convenţională ca cea a lui Isus, cu conştiinţa sa de sine şi pretenţiile sale divine, va fi amintită – şi într-adevăr se va dovedi a fi de neuitat – nu este plauzibil ca el să fi fost inventat. Cu siguranţă că nici chiar Shakespeare, care l-a creat pe Lear, Hamlet şi Falstaff, nu ar fi putut să îl inventeze pe Isus Hristos! Anumiţi cărturari se îndoiesc de faptele şi detaliile evangheliei, şi oricine care reflectează la probabilităţile acestui caz vor vedea curând că astfel de îndoieli paradoxale nu ar trebui să cântărească greu pentru oamenii deschişi. Putem fi încrezători că atunci când citim evangheliile îl întâlnim pe Isus cel real. Din ele noi învăţăm următoarele adevăruri.

1. Autoritatea lui Isus. Isus a pretins o autoritate personală absolută în toată învăţătura sa: „S-a zis … dar Eu vă spun” (Matei 5:21 şi următoarele 4 versete) „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:29) „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Marcu 13:31) El a spus că destinul nostru depinde de alegerea noastră după ce am auzit cuvintele lui dacă ţinem seama de el sau nu (Matei 7:24-27; Luca 6:47-49). „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi. Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc . . . De aceea lucrurile, pe cari le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (Ioan 12:48-50).

2. Autoritatea Vechiului Testament. Isus a învăţat autoritatea divină absolută a Scripturilor evreieşti. 200 de referinţe din evanghelii se combină pentru a face foarte clar acest punct de vedere cu privire la Vechiul Testament. El a văzut cărţile ca având şi autori umani şi un autor divin, astfel că, de exemplu, poruncile pe care Moise le prezintă ca şi cuvântul lui Dumnezeu sunt într-adevăr aşa (Marcu 7:8-13) şi un comentariu expozitiv la Geneza 2:24 poate fi citat ca ceea ce „Creatorul … a spus” (Matei 19:5). Ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, dezvăluind adevărul său, scopul şi poruncile sale, Scriptura are o autoritate care rămâne (Ioan 10:35; Matei 5:18-20).

Este extraordinar să vedem cum Isus, în timp ce a pus autoritatea sa personală împotriva interpreţilor rabini mai timpurii (aceasta este ceea ce făcea el când el a pus în contrast ce „s-a spus” cu ce „vă spun Eu”), întotdeauna s-a plecat şi i-a învăţat pe alţii să se plece astfel în faţa Scripturii. El a dat cheia întregii sale slujiri când a spus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5:17), adică, a fost în întregime supus lor în ceea ce ele se aplicau la el. Din Scriptură el a rezolvat întrebări de doctrină (învierea, Marcu 12:24-27; stabilitatea intenţionată a căsătoriei, Matei 19:5,6) şi de etică (corectitudinea lăsării nevoii să încalce restricţiile sabatului, Matei 12:2-8; greşirea cazuisticii corbanului ca o sustragere de la obligaţiile poruncii a cincia, Marcu 11:15-17). Prin ea el a desluşit chemarea sa personală de a fi Slujitorul-Mesia care va domni prin calea morţii şi a învierii (Matei 26:53-56; Marcu 12:10, 11, 14:21; Luca 18:31 şi următoarele versete, 22:37, 24:25 şi următoarele versete, 44 şi următoarele versete; conform Matei 4:4, 7,10). Învierea sa a fost justificarea sa, pecetea de aprobare a Tatălui pusă în mod public pe ceea ce Fiul a spus sau a făcut – inclusiv şi pe ceea ce el a spus despre Scriptură şi plecarea sa la Ierusalim pentru a muri în ascultare faţă de Scriptură. Cu siguranţă este semnificativ faptul că în ziua învierii el a fost găsit cu două grupuri de ucenici explicându-le cum a fost împlinită Scriptura în moartea sa şi în învierea sa pentru a domni (Luca 24:25 şi următoarele versete, 46).

3. Autoritatea Noului Testament. Isus a acordat propria sa autoritate apostolilor pentru a merge în numele său ca martori şi reprezentanţi ai săi. În numirea lor ca mesageri, Isus le-a promis Duhul ca să îi facă în stare să îşi împlinească misiunea lor (Marcu 13:11; Luca 24:47 şi următoarele versete; Ioan 14:25, 26, 15:26, 27, 16:7-15, 20:21-23; Fapte 1:8), şi s-a rugat pentru poporul său, prezent şi viitor, în doar două categorii: prima, apostolii; a doua, „cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17:20). Astfel el a arătat că mărturia apostolilor va fi şi norma şi mijlocul credinţei tuturor celorlalţi creştini până la sfârşitul timpului.

AUTORITATEA APOSTOLICĂ

Restul din Noul Testament este aşa cum ne-am aştepta în lumina acestor adevăruri. Pe de o parte, apostolii sunt conştienţi de rolul lor ca reprezentanţi însărcinaţi ai lui Hristos şi de guvernanţi ai lui Dumnezeu şi autoritatea divină a învăţăturii lor. Aceasta este în special clară în Pavel şi Ioan, care s-au adresat amândoi la situaţii în care autoritatea lor a fost provocată. În 1 Corinteni 2:12, 13 Pavel pretinde şi iluminarea interioară şi inspiraţia verbală pentru mesajul său. În 1 Corinteni 14:37, 38 şi 2 Tesaloniceni 3:6-12 el insistă asupra faptului că directivele sale trebuie să fie luate ca porunci de la Domnul pe care el îl reprezintă. În Galateni 1:8, 9 el blestemă grav pe oricine aduce un mesaj diferit de cel al său.

Ioan afirmă calm în alb şi negru că „Noi [martorii apostolici] însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” (1 Ioan 4:6) Amândouă pretenţiile de autoritate pot fi făcute cu greutate. Apostolii nu sunt mai puţin siguri decât au fost profeţii Vechiului Testament că mesajul lor era de la Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, cu un accent egal ei pretind că Scripturile evreieşti sunt instrucţiuni divine pentru creştini, care profetic îl proclamă pe Hristos, evanghelia şi realităţile uceniciei faţă de biserică. „Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:15-17) Pavel declară ceea ce el numeşte „scrierile profetice” sau „oracolele lui Dumnezeu”. „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră [a creştinilor], pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4; conform 1 Corinteni 10:11). Pasajele din Vechiul Testament sunt citate ca discursul lui Dumnezeu în Fapte (4:25; 28:25) şi Evrei (3:7, 10:15), şi frazele lui Pavel „Scriptura îi spune lui Faraon” (Romani 9:17) şi „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea, … a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună” (Galateni 3:8) arată cât de complet a egalat el însuşi Scriptura cu vorbirea lui Dumnezeu – am putea spune chiar, predica lui Dumnezeu. Faptul că Scripturile evreieşti au planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos ca subiect principal al lor este recunoscut peste tot. În Evrei, dumnezeirea, umanitatea şi mijlocirea lui Hristos sunt temele doctrinare, şi fiecare punct până la începutul capitolului 13 este făcut prin explicarea şi aplicarea Vechiului Testament. Punctul de vedere Nou Testamental despre cel Vechi este consecvent şi clar.

Astfel Scripturile evreieşti au fost ţinute ca fiind mărturia autoritară dată de Dumnezeu lui Hristos, aşa cum a fost şi predicarea apostolică. În ambele cazuri autoritatea nu a fost văzută ca umană, autoritatea relativă de ne-egalat a intuiţiei şi a expertizei, ci ca divină, absoluta autoritate oraculară a lui Dumnezeu spunând adevărul despre lucrarea şi voia sa, şi despre închinarea şi ascultarea pe care noi i-o datorăm. Nu tot ceea ce a fost spus fie de Vechiul Testament fie de apostoli este în mod egal important, dar totul a fost o parte din regula credinţei şi a vieţii de vreme ce a venit de la Dumnezeu.

De vreme ce Scriptura evreiască şi predicarea apostolică erau la egalitate, a fost ceva natural şi important că Petru, aducându-le aminte cititorilor săi că Scriptura Vechiului Testament a venit prin „oameni … care au fost conduşi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21), ar trebui să pună pe hârtie predicile lui Pavel (adică scrisorile lui) cu „celelalte Scripturi” (3:16) şi îi avertizează pe cititorii săi să ia seama la amândouă şi să nu mânuiască greşit nici una din ele. Aici principiul autorităţii creştine devine în cele din urmă explicit: Vechiul Testament citit împreună cu prezentarea apostolică a lui Hristos sau, invers, prezentarea apostolică a lui Hristos unită cu Vechiul Testament este regula credinţei pentru ucenicii lui Isus. Acum Dumnezeu învaţă, mustră, corectează şi instruieşte în şi prin ceea ce este scris în cele două Testamente laolaltă.

În ciuda noutăţii Noului Testament, principiul că Cuvântul scris al lui Dumnezeu trebuie să modeleze credinţa şi viaţa era vechi. Baza religiei Vechiului Testament era că Dumnezeu a vorbit în limba umană şi a făcut ca învăţătura sa să fie înregistrată pentru permanenţă şi că felul în care îi putem fi pe plac este să mergem după carte. Toată învăţătura şi slujirea lui Isus a presupus aceasta. Atunci ce urmează? Ar trebui să spunem că el a fondat creştinismul pe o eroare? Sau mai degrabă nu ar trebui să spunem că prin sprijinirea acestui locatar evreu el a arătat că acesta era adevărat?

Aici ajungem la un punct crucial pentru credinţa noastră. Până acum am apelat la Biblie doar ca o sursă istorică bună, din care putem învăţa cu certitudine ceea ce au crezut fondatorii creştinismului. Dar dacă Isus a fost Dumnezeu întrupat şi a vorbit cu o autoritate divină personală şi dacă prin trimiterea Duhului cu adevărat el i-a făcut în stare pe apostoli să vorbească cuvântul lui Dumnezeu cu o consecvenţă totală, aceasta înseamnă că amândouă Testamente (pe care darul Duhului le-a produs tot atât cât el le-a cunoscut şi le-a autentificat) trebuie să fie primite ca „chiar cuvintele lui Dumnezeu” şi ca „Insuflate de Dumnezeu şi … folositoare … pentru ca omul lui Dumnezeu să fie echipat în întregime” (Romani 3:2; 2 Timotei 3:16, 17). Doar în timp ce căutăm să credem şi să facem ceea ce spun cele două Testamente, luate împreună, atunci avem tot dreptul să ne numim ucenicii lui Isus. „De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!” şi nu faceţi ce spun Eu?” (Luca 6:46) Scriptura vine la noi, ca să spun aşa, din mâna lui Isus, şi autoritatea sa şi a lui sunt atât de împletite încât sunt una.

Închinarea la Domnul viu atrage după sine supunerea minţii şi a inimii faţă de Cuvântul scris. Ucenicii individuali şi bisericile colective stau sub autoritatea Scripturii deoarece ele stau sub domnia lui Hristos, care stăpâneşte prin Scriptură. Aceasta nu este bibliolatrie ci creştinism în forma sa cea mai autentică.

AUTORITATEA BIBLICĂ

Deci noi învăţăm de la Hristos să învăţăm din Scriptură ca şi Cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Putem enunţa teologia acestei lecţii după cum urmează.

1. Creatorul comunică. Dumnezeu ne-a făcut după chipul său, raţionali şi sensibili, pentru ca el şi noi să putem trăi în părtăşie. Pentru acest scop, el ni se face cunoscut. El intră în comunicare cu o perspectivă a comuniunii. Întotdeauna el a făcut ca lucrările creaţiei şi chibzuinţei sale să medieze un sens al realităţii, neprihănirii şi gloriei sale către toţi cei care sunt vii în lumea sa, oricât de puţin ar întâmpina ei aceasta. „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;” (Romani 1:20; conform 1:32; 2:14, 15; Fapte 14:16,17; Psalmul 19:1 şi următoarele versete). Mai mult, Dumnezeu vorbeşte în cuvinte, folosind darul limbajului său pentru a ne spune despre sine. Citim că acea revelaţie verbală a început în Eden înainte ca omul să cadă (Geneza 2:16, 17) şi că tot ceea ce Dumnezeu a făcut de cunoscut pentru mântuire a fost descoperit verbal către şi prin patriarhi, profeţi, apostoli şi prin Isus Hristos, după care el a fost întrupat în Biblie (Romani 15:4; Galateni 3:8; Efeseni 3:4 şi următoarele versete; Evrei 2:3; 1 Petru 1:10 şi următoarele versete).

2. Dumnezeu descoperă mântuirea. Formula generală este că Dumnezeu se descoperă pe sine pentru ca omul să poată să îl cunoască. Formula specifică este că Dumnezeu se descoperă pe sine ca Mântuitor pentru ca păcătoşii să îl poată cunoaşte pe el în mod mântuitor. Aici sunt legate patru trăsături ale activităţii divine:

Prima şi cea mai importantă este dezvăluirea de sine istorică a lui Dumnezeu prin fapte răscumpărătoare prefaţate şi urmate de cuvinte explicatorii, o secvenţă de fapte care a început cu patriarhii şi exodul şi a ajuns în punctul culminant în misiunea Mesianică, moartea ispăşitoare şi învierea triumfătoare a lui Isus, ca şi cântecul lui Zaharia: Dumnezeu „ne-a ridicat un corn de mântuire în casa robului Său David” (Luca 1:69). Vestea bună a acestor fapte este evanghelia.

A doua şi distinctă faţă de aceasta este lucrarea lui Dumnezeu de a inspira înregistrări expozitive, sărbătoreşti şi aplicative ale cuvintelor şi faptelor sale, pentru ca toţi să cunoască ceea ce el a făcut şi va face, şi care va fi răspunsul lor. Colecţia acestor înregistrări este Biblia.

A treia trăsătură în lucrarea revelatoare a lui Dumnezeu este acţiunea sa providenţială de a face pe fiecare individ să observe ce Sfânta Scriptură a făcut public şi permanent disponibil. El face aceasta prin mesagerii săi care răspândesc veştile bune. Numele generic pentru această activitate, care include toate formele de instrucţie şi este destinată pentru a implica tot poporul lui Dumnezeu, este predicarea.

A patra şi următoarea după a treia este oferirea înţelegerii astfel ca cei care au fost instruiţi să creadă mesajul şi să se încredinţeze pe ei înşişi Mântuitorului care este subiectul ei. Această iluminare interioară este numită revelaţie în Matei 11:27, 16:17 şi în Galateni 1:16, dar numele ei obişnuit este iluminare, potrivit reprezentării lui 2 Corinteni 4:6 şi Efeseni 1:17-21.

Toate cele patru moduri ale acţiunii divine – dezvăluirea răscumpărătoare în istorie, revelaţia didactică în Scriptură, revelaţia transmisă prin predicarea şi învăţarea din biserică, şi revelaţia iluminatoare în inima ascultătorului – sunt necesare dacă vrem să îl cunoaştem pe Dumnezeu ca mântuitor prin Hristos. Primele două moduri au încetat în primul secol d.Hr., dar a treia şi a patra continuă. A patra este necesară deoarece, mesajul Bibliei se autentifică pe sine ca adevăr al lui Dumnezeu prin lumina şi puterea care curg din el, oamenii căzuţi sunt insensibili şi cu adevărat rezistenţi faţă de el, astfel că fără iluminarea evangheliei ele vor fi considerate îndoielnice, devalorizate şi în final ignorate (Luca 14:15-24; 2 Corinteni 4:3 şi următoarele versete). Dumnezeu trebuie să ne facă în stare să vedem ceea ce el a descoperit lumii în Isus Hristos, sau noi vom rămâne orbi faţă de ele.

3. Duhul lui Dumnezeu învaţă prin Scripturi. Duhul lui Hristos care locuieşte în creştini nu îi conduce niciodată spre îndoială, critică, a merge dincolo sau a nu fi la înălţimea învăţăturii Bibliei. Duhurile care fac aceasta nu sunt Duhul lui Hristos (1 Ioan 4:1-6). Mai degrabă, Duhul ne face să apreciem autoritatea divină a Scripturii, pentru ca noi să acceptăm relatarea ei cu privire la realităţile spirituale şi să trăim aşa cum ne cheamă ea. Aşa cum Duhul a dat Cuvântul pregătind scriitorii săi umani şi conducând biserica să recunoască acele cărţi ale lor ca şi canon pentru credinţă şi comportament, aşa el devine acum interpretul autoritar al Scripturii deoarece el ne arată cum învăţătura biblică are legătură cu viaţa noastră. Pentru a fi siguri, ceea ce cărţile Bibliei au însemnat ca mesaje primilor lor cititori poate fi colectat din comentarii. Dar ceea ce înseamnă pentru vieţile noastre azi este ceva care noi învăţăm numai când Duhul agită conştiinţa noastră insensibilă. Duhul nu ne îndepărtează de Cuvântul scris, şi nici de Cuvântul viu. În schimb, el ne păstrează într-o supunere constantă, conştientă şi mulţumitoare faţă de amândouă. El îşi exercită autoritatea sa în mod precis făcând reală pentru noi autoritatea lui Hristos şi a Scripturii mai precis, autoritatea lui Hristos prin Scriptură. Aceasta înseamnă să fi condus de Duhul.

4. Scriptura încurajează etica. Unii se tem că întreaga acceptare a autorităţii biblice va rezulta într-un stil de viaţă legalist. Rădăcina fricii lor pare a fi crezul că legea lui Dumnezeu din Scriptură este într-adevăr un cod mecanic şi impersonal de lucruri care să le faci şi lucruri care să nu le faci, cu alte cuvinte, că punctul de vedere al fariseilor despre lege era esenţial corect. Dar comentariile arzătoare ale lui Isus faţă de farisei arată că acest punct de vedere este greşit. Adevărul este că învăţătura morală a Scripturii se concentrează asupra bunătăţii creative pe care a trăit-o Hristos. Aceasta ne cere nu doar să stăm în limitele unor porunci şi interziceri specifice ci să stăm între acele limite astfel ca să putem face cel mai bun lucru din fiecare situaţie şi relaţie pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele celorlalţi. Păstrarea legii trebuie să fie dragostea în acţiune. Acesta este un adevăr încrustat în falsa schemă a „situaţiei etice”, care refuză să accepte legea aşezată în Scriptură ca fiind învăţătura lui Dumnezeu. Creativitatea etică întotdeauna întreabă ce este cel mai bine să facem şi este o dimensiune a sfinţeniei lui Hristos la care suntem chemaţi, şi cei care cred cel mai tare în autoritatea Scripturii ar trebui să manifeste mai mult din această calitate decât oricine altcineva.

5. Scriptura controlează conştiinţele creştine. Conştiinţele care nu sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt creştine. „Numai Dumnezeu este Domnul conştiinţei şi a lăsat-o liberă de doctrinele şi poruncile oamenilor, care sunt, în orice lucru, contrare Cuvântului său” spun Mărturisirea Westminster (XX, ii) – Cineva se gândeşte din nou la afirmaţia lui Luther de la Worms: „Conştiinţa mea este prizoniera Cuvântului lui Dumnezeu: a merge împotriva conştiinţei nu este nici corect şi nici sigur.” Dacă conformarea cu cererile clerice, guvernamentale, matrimoniale sau părinteşti implică acţiuni contrare Scripturii, Dumnezeu poate fi slujit numai prin ne-conformarea la acel punct. Aceasta ar putea să nu fim în pas cu alţii şi să se dovedească a fi costisitoare pentru noi, dar nimic mai puţin nu îl va mulţumi pe Dumnezeu. Invers, când aflăm că Scriptura cere de la noi scopuri şi standarde care nu sunt calea lumii (să mergi a doua milă, să întorci celălalt obraz, iubirea duşmanilor tăi) nu ne putem scuza reflectând că nimeni altcineva nu se poartă astfel. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,” a scris Pavel, „ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2) „Să testaţi şi să acceptaţi” este un cuvânt grec, care semnifică discernământul unei conştiinţe consacrate care aplică generalităţile Cuvântului lui Dumnezeu specificului dintr-o viaţă personală.

SCRIPTURA ŞI LIBERTATEA

Am văzut mai devreme că libertatea adevărată se găseşte numai în autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce căutăm acum este ceea ce puţini au găsit sub autoritatea Scripturii, prin care autoritatea lui Dumnezeu este mijlocită oamenilor şi Hristos prin Duhul Său domneşte în viaţa oamenilor săi. Autoritatea biblică este explicată adesea în opoziţie faţă de vederile moi faţă de adevăr. Totuşi, nu foarte des, ea este prezentată ca fiind principiul eliberator, integrator şi întăritor ce este ea cu adevărat. Ideea comună este că o încredere incompetentă în Biblie conduce la inhibări mărginite şi la restricţii paralizante cu privire la ceea ce ai putea crede sau face. Adevărul este că o astfel de încredere produce o trăire eliberată – o trăire care este liberă de incertitudine, îndoială şi disperare care de altfel poate fi găsită peste tot. Omul care se încrede în Biblie ştie ce a făcut Dumnezeu, ce face şi ce va face el, ce porunceşte el şi ce promite el. Cu colosenii, cel care crede Biblia înţelege „harul lui Dumnezeu în tot adevărul său” (Coloseni 1:6), pentru că Hristos al Scripturii a devenit Mântuitorul lui, stăpânul şi prietenul său. De vreme ce Scriptura străluceşte ca o lampă pentru picioarele sale şi ca o lumină pe cărarea sa (Psalmul 119:105), el poate să-şi aleagă calea sa prin capcanele lumii noastre întunecate spiritual fără să se poticnească şi să călătorească prin viaţă aşa cum era titlul unui faimos tratat vechi, adică cu „siguranţă, certitudine şi mulţumire.”

Astfel este libertatea (şi biruinţa) găsită sub autoritatea Bibliei. Astfel este forma de bază şi stilul vieţii în care plinătatea puterii lui Dumnezeu devine cunoscută. Şi cine poate face aceasta fără ea? Există puţine aspecte ale mesajului creştin cu care biserica şi lumea trebuie să fie urgent confruntată ca adevăr – adevărul anterior care este stabilizator şi care îmbogăţeşte – al întregii autorităţi vrednice de încredere şi divină a Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

3AUTORITATE ŞI INFAILIBILITATE

S-a terminat argumentul nostru? Nu chiar. Mai rămâne o chestiune în discuţie.

MODA ÎN ERUDIŢIE

Am spus la început că în regatul credinţei, autoritatea aparţine adevărului şi numai adevărului. Mă ţin de aceasta. Nu pot înţelege – într-un sens respectuos – ideea întâlnită uneori, că Dumnezeu ne vorbeşte adevărul său în şi prin afirmaţii false ale scriitorilor biblici, tot aşa cum nu pot înţelege sensul moral al laudei lui Plato faţă de minciuna folositoare. În consecinţă, am chibzuit cu privire la autoritatea Scripturii presupunând că ea conţine adevărul învăţat de la Dumnezeu în toate privinţele.

Dar la aceasta multe sprâncene sceptice se ridică. În ultima sută de ani printre Protestanţi cele mai multe cărţi publicate despre Biblie, majoritatea învăţătorilor în majoritatea seminarelor şi majoritatea clerului din majoritatea bisericilor au spus că studiul ştiinţific al lumii despre Scriptură (numit „critic” deoarece el îşi evaluează în mod conştient datele) a făcut imposibilă credinţa în tot ceea ce spune Biblia. Efectul cumulativ al teoriilor critice despre paternitatea literară, care priveşte unele cărţi din ambele Testamente ca fiind falsificate şi ca o înşelătorie; a teoriilor critice despre compunere, care vede chestiunea istorică în ambele Testamente ca o entuziastă invenţie a zilelor din urmă; şi al pretenţiilor critice că Scriptura este o „carte de şoc” cu contradicţii ireconciliabile: a produs o atmosferă în care cei mai mulţi oameni par să fie convinşi, despre aceasta nu doar necredincioşi ci şi din instituţia academică Protestantă, că persoanele sensibile trebuie să trateze onestitatea Bibliei ca un mit explodat.

Pentru a completa imaginea ar trebui să adăugăm că în timp ce în mod oficial Romano Catolicismul susţinea în întregime infailibilitatea biblică până la al doilea Consiliu de la Vatican, cărturarii săi au înghiţit de recent o mare măsură din scepticismul Protestant aşa că se pare că crezul mai vechi va avea doar o poziţie minoritară şi în Catolicism.

Cum ar trebui să fie privită această stare de lucruri? Ofer următoarele comentarii.

În primul rând, ar trebui să recunoaştem ingeniozitatea teoriilor critice şi abilitatea exponenţilor săi. A gândi mai târziu despre acestea, aşa cum au făcut unii, ca şi când ei ar fi cretini şi escroci, cărora le lipseşte capacitatea şi integritatea academică aşa cum le lipsesc câteva elemente de ortodoxie creştină, este o greşeală. De fapt ei au fost oameni de o distincţie rară, şi ascendenţa curentă a punctului lor de vedere este o mărturie a îndemânării lor convingătoare cu care ei au explicat-o.

În al doilea rând, ar trebui să înţelegem că azi calea critică este o convenţie acceptată a erudiţiei biblice profesionale. Sociologi ai cunoaşterii disting între teorii şi paradigme, definindu-le pe ultimele ca forma presupusă de referinţă în care teoriile sunt formate. În timp ce infailibilitatea era odată o paradigmă pentru cărturarii creştini în toate câmpurile, imperfecţia biblică este paradigma acceptată azi.

L-am auzit odată pe un profesor universitar de teologie englez spunând într-o conferinţă colegilor săi că studiile Noului Testament sunt până acum sănătoase, pentru că tot ce este susţinut de cineva este provocat de altcineva. Academicienii moderni, ca anticii atenieni, le place să disece noi teorii, şi este de înţeles (dacă regretabil) că un tehnician biblic ar trebui să trateze o sere crescândă de opinii critice ca un semn bun. De asemenea, mulţi teologi de azi par să simtă că datorează aceasta colegilor lor ne-creştini în alte discipline că s-au îndoit cât de mult au putut de creştinismul lor şi astfel au scăpat de suspiciunea de a fi intoleranţi – o politică exaltată care pare atât de ridicolă pe cât este şi gratuită. (Academicienii Marxişti se comportă aşa?) Dar faptul rămâne că scepticismul biblic este la modă ca o paradigmă a cărturarilor. El este privit ca o virtute academică. Scrisorile de acreditare de savant devin suspecte dacă nu le recunoşti, şi mulţi profesori fac un punct din a le băga pe gâtul studenţilor pentru a-i elibera de ceea ce este privit ca o credulitate naivă şi de îngustime a minţii. Ca şi oricare alte lucruri admise, acesta nu este uşor de a fi provocat. Cel care ameninţă o vacă sfântă găseşte mari mulţimi care îl ameninţă şi este făcut să se simtă ca un om ciudat.

În al treilea rând, ar trebui să observăm că scepticismul biblic, chiar şi în doze mici, are efecte care ajung mai departe decât carierele academice văd uneori în turnurile lor de fildeş. În principiu, aceasta marchează abandonarea axiomei care spune că ceea ce spune Scriptura, Dumnezeu spune. Odată ce se întâmplă aceasta – adică renunţi la punctul de vedere Nou Testamental al inspiraţiei biblice – nu există nici o limită pentru cât de departe vei ajunge în respingerea sau relativizarea afirmaţiilor biblice, decât atât cât va merge voinţa ta arbitrară. Confuzia curentă din Protestantism este în mare parte datorată felului în care învăţătorii ei au admirat acest lucru, producând tot atâtea teologii sub-biblice diferite câţi gânditori au existat ca să le inventeze.

În al patrulea rând, ar trebui să realizăm că această întreagă dezvoltare a studiului biblic, oricât de strălucitoare ar fi în detaliu, este inutilă. Critica biblică dezvoltată în Germania a avut integrată în ea scepticismul din start în forma negării lui Kant că Dumnezeu comunică verbal cu oamenii (o negare care loveşte în pretenţia principală şi în mesajul Bibliei), plus presupunerea raţională din secolul al optsprezecelea că minunile nu se întâmplă. În mod natural, scepticismul prezent în premizele sale provine din concluziile sale. Dar azi, ca şi în trecut, un cărturar biblic responsabil există cu întregul adevăr al Scripturii ca premiză a sa de bază. Acesta continuă să sfârşească în mod convingător (aşa judec eu) când interacţionează cu opinii critice. Aceasta are de a face cu fenomenul Scripturii, incluzând discrepanţele aparente, cel puţin la fel de plauzibile aşa cum face un cărturar sceptic. Lucrările de referinţă şi resursă care îl produce stau ca o comparaţie cu orice lucrare scrisă dintr-un punct de vedere rival. (Priviţi la seria de comentarii New International, la The New Bible Dictionary şi The New International Dictionary of New Testament dacă vreţi să verificaţi aceasta.) În timp ce erudiţia celor care cred în Biblie se menţine pe sine, pretenţia că Sfânta Scriptură nu poate să mai fie privită mai departe ca fiind demnă de crezare este un simplu nonsens.

AFIRMAREA INFAILIBILITĂŢII

Se ridică încă un punct. El se referă la cuvântul infailibilitate, pe care Protestanţii şi Romano Catolicii l-au folosit de mai bine de un veac pentru a indica calitatea întregii onestităţi pe care cei care cred în Biblie o atribuie Cuvântului scris. Cei care se păstrează liberi să nu creadă detaliile a ceea ce Biblia ne spune nu recunosc în mod natural credinţa în infailibilitate. Totuşi, alţii care pretind că se lipesc de tot ceea ce învăţătorii Scripturii obiectează faţă de cuvânt şi evită cu grijă aceasta când îşi exprimă credinţa lor în Biblie, ca şi când ei nu se gândesc că ea se potriveşte cu adevărurile. Aceasta este greu de înţeles.

Adevărul este că aceşti oameni s-au speriat. Lor le este frică de anumite atitudini mintale şi de poziţiile cu care ei simt că acum cuvântul infailibil este legat în mod inseparabil şi care în viziunea lor tinde să întunece mesajul principal al Bibliei şi fac ceva împotriva celei mai bune erudiţii biblice. Specific, ei aud pretenţia infailibilităţii ca provocându-i pe toţi cei care vin să găsească greşeli în Scriptură dacă pot – ceea ce, aşa cred ei, este o deviere nepotrivită a interesului de la marile probleme ale evangheliei la micile amănunte ale armoniei Bibliei, şi de la a crede proclamaţia la apologetica raţionalistă. De asemenea, ei aud pretenţia infailibilităţii ca implicând faptul că Biblia poate fi dovedită ca adevărată prin investigaţia seculară, şi ca o centrare a atenţiei asupra întrebărilor cu privire la corectitudinea sa ştiinţifică şi istorică. Ei cred că pretenţia aceasta conduce la un fel de interpretare care trece cu vederea lărgimea prăpăstiei culturale dintre timpurile Biblice şi cele ale noastre, şi întinderea la care criteriul nostru despre adevăr şi acurateţe eşuează să fie aplicat la materialul biblic. Deoarece ei doresc să se separe de astfel de tendinţe, ei înclină să nu vorbească despre infailibilitate.

Îi compătimesc. Totuşi mă întreb dacă ei au ales cel mai înţelept şi mai roditor curs al acţiunii. Spun aceasta ca unul care în decursul anilor s-a mutat în direcţia opusă. Odată am evitat şi eu cuvântul infailibilitate atât de mult cât am putut deoarece cuvântul are o formă negativă şi îmi place să sun pozitiv. Dar am descoperit că în prezent am nevoie de cuvânt. Moneda verbală, aşa cum ştim, poate fi devalorizată. Orice cuvânt ar putea avea ceva din înţelesul său uzat, şi aceasta s-a întâmplat cu toţi termenii mei preferaţi pentru a afirma crezul meu în Biblie. Îi aud pe unii declarând că Scriptura este inspirată şi apoi la următoarea respiraţie spunând că din când în când te conduce greşit. Îi aud numind-o infailibilă şi autoritară, şi aflu că ei vor să spună doar despre impactul ei asupra noastră şi despre angajamentul spre care ne conduce aceasta că ne va păstra în harul lui Dumnezeu, nu că ar fi în totalitate ceva adevărat.

Aceasta nu este suficient pentru mine. Eu vreau să păzesc înţelesul evanghelic istoric a acestor trei cuvinte şi să fac clară intenţia mea, ca un ucenic al lui Isus Hristos, să primesc ca de la Tatăl şi Fiul toată acea Scriptură, care atunci când este interpretată aşa cum trebuie, se dovedeşte a fi confirmată. Deci în cele din urmă afirm infailibilitatea. Cred că acesta este un lucru clarificator, de vreme ce el arată ceea ce vreau să spun când numesc Scriptura inspirată, infailibilă şi autoritară. Într-o eră a deprecierii lingvistice şi a limbajului dublu ne datorăm acest fel de cinste unul altuia.

Cei care afirmă infailibilitatea trebuie să ştie două puncte dacă vrea ca să evite neînţelegerile. Primul este negativ, al doilea este pozitiv.

Primul, afirmarea infailibilităţii nu poartă sarcina exegezei. Exegeza înseamnă să scoţi din fiecare pasaj înţelesul şi mesajul care a fost exprimat de scriitor primilor cititori ai săi. Sarcina exegetică este să citeşti totul dintr-un text în timp ce ai grijă să nu citeşti ceva care nu este în el. Interpretarea biblică cuprinde exegeza, urmată de o sinteză de descoperiri într-un cadru biblic al referinţei, urmată de o aplicaţie pentru direcţionarea credinţei şi a vieţii astăzi. Mai mult, aceasta trebuie să se facă în toate privinţele într-un fel care poate fi justificat din date biblice şi este liber de prejudiciile importate din gândul lumii despre cultura de azi. Credinţa în infailibilitate vor afecta rigoarea cu care cineva sintetizează şi aplică, dar în exegeză întrebarea nu este una cu privire la adevăr, ci doar una cu privire la înţeles, şi afirmarea infailibilităţii nu este o scurtătură pentru a determina ceea ce înseamnă textele. Putem face aceasta doar prin studierea curgerii gândului de care aparţine fiecare text. În aceasta cei care susţin infailibilitatea şi cei care nu o susţin sunt exact pe aceeaşi poziţie.

A doua, afirmarea infailibilităţii are efect direct asupra metodei noastre teologice. Ceea ce vreau să spun este că în formularea teologiei mele nu voi nega în mod conştient, nu voi neglija şi nu voi relativiza arbitrar nimic din ceea ce găsesc în învăţătura scriitorilor Bibliei, şi nici nu voi rezolva nici o problemă a armoniei Bibliei, faptic sau teologic, presupunând că scriitorii nu au fost consecvenţi cu ei înşişi sau unul cu celălalt. În schimb, voi încerca să armonizez şi să integrez tot ceea ce este învăţat (fără rămăşiţe), să o iau ca de la Dumnezeu (oricât de puţin mi-ar plăcea aceasta), şi să caut în mod activ să trăiesc după ea (oricare ar fi schimbarea pe care ea o cere în crezurile mele prezente şi în tiparele de comportament). Aceasta este ceea ce cere de la noi acceptarea Bibliei ca dată în întregime de Dumnezeu şi fiind în întregime adevărată.

URMA LIBERTATĂŢII

În Boston, Massachusetts, există o Urmă a Libertăţii oficiale, un tur de site-uri cheie conectate cu Războiul de Independenţă. Creştinismul cunoaşte o altă urmă a libertăţii, pe care următoarele pagini au încercat să o sublinieze. Urma libertăţii de la Boston sărbătoreşte câştigarea independenţei politice prin lupta cu englezii. Urma libertăţii creştine are de a face cu predarea independenţei personale ca unul care încetează să mai lupte cu Dumnezeu. Ceea ce am vrut să subliniez este că libertatea pentru care am fost creaţi este savurată numai sub autoritatea lui Dumnezeu în Hristos, şi singurul fel prin care intrăm sub acea autoritate şi stăm sub ea este prin supunerea în credinţă şi ascultare faţă de ceea ce este în Biblie. Calea spre adevărata libertate personală sub Dumnezeu este recunoaşterea autorităţii Bibliei şi a Hristosului ei. Evanghelia ne găseşte rebeli, vinovaţi, pierduţi şi fără speranţă, şi ne conduce spre mântuire la picioarele lui Hristos, care ne învaţă să trăim după Scriptură.

Importanţa recunoaşterii infailibilităţii biblice ca un adevăr al credinţei este că, pe de o parte, el ne aminteşte că toată Scriptura este o instrucţiune într-un fel sau în altul de la Dumnezeul adevărului, şi, pe de cealaltă parte, ne încredinţează în consistenţa credinţei, a primirii şi ascultării de tot ceea ce ea dovedeşte că spune. Cu cât inima şi mintea sunt mai mult controlate de Scriptură, cu atât mai deplină va fi libertatea noastră şi mai mare bucuria noastră. Omul liber al lui Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte despre Dumnezeu. El observă standardele şi restrângerile învăţate de la Dumnezeu în viaţa şi în relaţiile sale. El se încrede în promisiunile lui Dumnezeu, şi în puterea certitudinilor Bibliei îşi trăieşte zilele sale în pace şi în speranţă. Omul modern are nevoie să audă mai mult despre acest mesaj al libertăţii de la biserică. Biserica are nevoie să înveţe din nou cât de bază faţă de acel mesaj este adevărul infailibilităţii Scripturii, de care depinde plinătatea autorităţii biblice.

Am ajuns într-un loc în istoria culturii noastre unde relaţiile stabile bazate pe respect, bunăvoinţă, fidelitate şi slujire se rup şi înstrăinarea devine o banalitate. Soţi şi soţii, părinţi şi copii, studenţi şi instructorii lor, patroni şi salariaţii lor, sunt înstrăinaţi unul de altul în singurătate şi ostilitate. O nouă caracteristică neplăcută a acesteia erodează relaţiile şi este justificată în numele libertăţii, însemnând abandonarea restricţiilor şi a restrângerilor. De fapt, ideea că libertatea necesită independenţa sau o relaţie oponentă faţă de alţi oameni este un semn a cât de departe s-a îndepărtat societatea noastră faţă de anterioara înţelegere a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat uman şi (egal important) evlavios. Atitudinile noastre negative în relaţii şi insistenţa noastră în a face ceea ce dorim, urmărind plăcerea personală indiferent de cine este rănit, arată că nu suntem liberi deloc. Suntem înstrăinaţi nu doar faţă de oameni ci şi faţă de Dumnezeu şi suntem în sclavie faţă de aspra perversiune a naturii pe care Biblia o numeşte păcat.

„Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului,” scrie Pavel creştinilor romani, „eraţi slobozi faţă de neprihănire. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de cari acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu,” (aceasta este ceea ce înseamnă să devii un creştin; când iţi pui încrederea în Isus Hristos tu devii sclavul lui Dumnezeu prin pocăinţă şi eşti eliberat de dominaţia păcatului prin regenerare) „aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:20-23)

Adevărata libertate – libertatea faţă de păcat, libertatea pentru Dumnezeu şi neprihănire – este găsită unde Isus Hristos este Domn într-o părtăşie personală vie. Sub autoritatea unei Biblii pe deplin crezute Hristos este cunoscut pe deplin şi această libertate dată de Dumnezeu este savurată cel mai mult. De aceea, dacă avem pe inimă reînnoirea spirituală pentru societate, pentru biserici şi pentru propriile noastre vieţi, trebuie să accentuăm întreaga onestitate – adică, infailibilitatea – Sfintei Scripturi ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu inspirat şi eliberator.

Autorul

Dr. James I Packer, fost Profesor de Teologie la Colegiul Regent, Vancouver, B.C. din 1979, rămâne un editor senior pentru Christianity Today (Creştinismul azi) şi un profesor ocupat. El citeşte considerabil, scrie vast, şi este un autor remarcabil a numeroase titluri de best-seller-uri.

http://www.voxdeibaptist.org/libertate_si_autoritate.htm

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD ~ianuarie 2006.

download

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

 

   
Sandy Creek: Tributarul de viaţă Baptistă sărbătoreşte 250 de ani

Când au sunat clopotele la ora 10 dimineaţa pe 6 noiembrie, Biserica Baptistă Sandy Creek de lângă Liberty, N.C., şi-a inaugurat cel de-al 250lea an de slujire. În interiorul bisericii de ţară, pastorul Travis Brock şi oaspeţii din depărtata Georgia, Texas şi Illinois au schimbat saluturi şi au aşteptat în anticipare evenimentul, un an deplin de producţie. Congregaţia şi corul au cântat standarde vechi precum „Măreţul Har” şi „Îmi place să spun povestirea” atât cu lacrimi cât şi cu zâmbete. [detalii…]

Trezirea trebuie să vină mai întâi de la amvon, spune Gaines

În mijlocul unei culturi de biserici chinuită de proclamarea nebiblică şi membrii imaturi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu, trezirea trebuie să înceapă la amvon, a spus pastorul Steve Gaines la întâlnirea anuală Săptămâna de Trezire de la Sandy Creek a Southeastern Baptist Theological Seminary. Gaines, noul pastor al Bellevue Baptist Church in Cordova, Tenn., din zona Memphis, a predicat o serie de mesaje pentru a aduce împrospătare spirituală pentru următoarea generaţie de creştini cu intenţia de a se reveni la proclamarea biblică la amvoanele naţiunii. [detalii…]

 
Aceleaşi 8 ţări numite ca cele mai rele violatoare a libertăţii religioase

Departamentul de Stat a menţinut status quo în raportul său anual despre libertatea religioasă internaţională, numind pentru al doilea an consecutiv aceleaşi opt guverne în lista sa cu cei mai mari violatori ai drepturilor religioase din lume. Secretarul de Stat Condoleezza Rice a anunţat Burma, China, Eritrea, Iran, Corea de Nord, Arabia Saudită, Sudan şi Vietnamul ca fiind redesemnate ca „ţări de preocupare particulară” (CPCs de la termenii din engleză Countries with Particular Concern, n. tr.), o clasificare rezervată pentru guvernele care practică sau permit în particular violări severe a libertăţii religioase. [detalii…]

sus
Adrian Rogers, de multă vreme pastor în Bellevue şi lider în Resurgenţa Conservativă, decedează

Adrian Rogers, de multă vreme pastor al Bellevue Baptist Church, în suburbia Memphis-ului şi unul dintre părinţii de proletariat al mişcării care a adus Convenţia Baptistă Sudică la rădăcinile sale biblice, istorice, a murit pe 15 noiembrie. El avea 74 de ani la această dată. El a murit după o luptă cu cancerul şi dubla pneumonie. Rogers a venit la Bellevue Baptist în 1972 şi s-a pensionat în acest an, şi în cei 33 de ani ai săi a ajutat la clădirea bisericii de la un număr de 9.000 de membrii la mai mult de 29.000. Faţa şi profunda sa voce a fost cunoscută de milioane de credincioşi datorită lucrării sale de televiziune Dragoste ce se Merită Găsită, care este difuzat în mai mult de 150 de ţări.  [detalii…]

Cercetători evanghelici se vor apuca de chestiunile ridicate de ‚Codul da Vinci’

Cum a început Creştinismul? Pentru câteva secole, răspunsul la această întrebare a fost trecut cu vederea, dar popularitatea revizuitorului de istorie precum romanul lui Dan Brown, „Codul da Vinci”, determină cea mai mare societatea de cercetători evanghelici să apere încă o dată Scriptura împotriva atacurilor asupra veridicităţii ei. „Creştinismul din Secolele Timpurii” va fi tema întâlnirii anuale a Societăţii Teologice Evanghelice din noiembrie 16-18 în Valley Forge, Pa. Liderii societăţii aleg subiectul de a respinge ceea ce Edwin Yamuachi, şeful programului conferinţei, a numit „dezinformarea” despre exactitatea apariţiei bisericii. [detalii…]

 
La Bellevue Baptist, mii spun la revedere lui Adrian Rogers până la reuniunea cerească

Un toiag aurit de păstor de 8 picioare, stătea rezemat de sicriu. În interior, lângă trupul lui Adrian Rogers, era o Biblie deschisă – Biblia sa. El a scris note pe margini. A subliniat versete, inclusiv Psalmul 112:1-6, care conclude: „Căci el nu se clatină niciodată; pomenirea celui neprihănit ţine în veci”. Mii de oameni s-au adunat la Bellevue Baptist Church în Memphis-ul suburban, Tenn., joi noaptea, 17 noiembrie, pentru a-şi aminti de Rogers – pastorul lor, membrul lor de familie, mentorul lor, prietenul lor. [detalii…]

sus
Membrii din consiliul de administraţie numesc 89 de misionari, adoptând măsuri de personal

Membrii administraţiei Bordului Internaţional de Misiune (IMB) au votat să numească 89 de noi misionari în timpul întâlnirii lor din 14-17 noiembrie din Huntsville, Ala., şi au aflat că Baptiştii Sudici anul trecut au dus Evanghelia la 137 de grupe de popoare neangajate anterior şi au plantat primele biserici Baptiste evanghelice printre 14 dintre aceste grupe care nu aveau nici o lucrare evanghelică. Cu toate acestea, Preşedintele IMB, Jerry Rankin a spus bordului, „Am descoperit că ne concentrăm pe o ţintă în mişcare”. [detalii…]

 
Vizita lui Bush în biserica din China aplaudată de un lider Baptist

Specialistul biserică – stat Baptist Sudic, Richard Land a lăudat pe Preşedintele Bush pentru că a frecventat un serviciu de biserică şi de promovarea sa a libertăţii religioase în timp ce a fost în China. Bush împreună cu soţia sa, Laura, au frecventat Biserica Gangwashi din Beijing, o congregaţie înregistrată cu guvernul chinez, în timpul unui serviciu de închinare din 20 noiembrie. În afara clădirii bisericii după serviciu, Bush a spus, „Speranţa mea este că guvernul Chinei nu se va teme de creştinii care se adună să se închine în mod deschis. O societate sănătoasă este o societate care primeşte bine toate credinţele şi oferă oamenilor o şansă de a se exprima prin închinarea către Cel Atotputernic”. [detalii…]

Luis Palau emite o declaraţie după disputatele comentarii despre China

Evanghelistul Luis Palau a emis o declaraţie de şase paragrafe, datat 28 noiembrie, care exprimă o măsură de regret cu privire la comentariile pe care le-a făcut despre libertatea religioasă în China în timpul unei călătorii la mijlocul lui noiembrie către gigantul comunist. În timpul vizitei din China, Palau a fost invitat de Preşedintele Bush să participe la închinarea dintr-o biserică înregistrată din Beijing. Subiectul a fost relatat de The Washington Times pe 28 noiembrie. „Domnul Palau a spus reporterilor că anumite rapoarte de persecuţie religioasă sunt nejustificate”, a raportat Times, dintr-un manuscris pe care l-a primit de pe web. Ziarul declara că Palau „a sugerat că bisericile neoficiale din China ar trebui să se înregistreze pentru ‚a primi o mai mare libertate şi binecuvântări de la guvern’”. [detalii…]

sus
Botezurile cresc în timp ce biserica experimentează trezire

Trezirea a trecut într-o mică biserică din zona rurală din Illinois în timp ce mai mult de 60 de persoane au profesat pe Isus ca Domn în ultimii doi ani, şi pastorul spune că aceasta este pentru că congregaţia a decis că planurile lui Dumnezeu pentru biserică sunt mai importante decât planurile lor. Grace Southern Baptist Church in Virden, Ill., un oraş de 3.500 de oameni la circa 20 mile sud de Springfield, dorea să aibă 100 de oameni pentru un serviciu de duminică acum doi ani în urmă, dar acum ei depăşesc cu uşurinţă 200 în fiecare săptămână. „Este uimitor felul cum în ultimii doi ani a lucrat Dumnezeu”, a spus Brent Williams, pastorul acestei bisericii, către Baptist Press. „Original eu sunt din Arkansas şi am crescut într-o biserică în Cureaua Bibliei, şi ceea ce am descoperit în ultimii doi ani de când sunt aici este că oamenii sunt aşa de receptivi faţă de Evanghelie încât urechile şi minţile lor sunt deschise să audă despre Vestea Bună a lui Isus Hristos”. [detalii…]

Evanghelia se multiplică printre poporul Lingayat din India aşa de mult încât coordonatorii pot pleca

Dumnezeu s-a mişcat aşa de dramatic printre cei din grupul de oameni din Last Frontier din Asia de Sud încât misionarii Baptişti Sudici care lucrează printre ei din 1997 plănuiesc să îşi schimbe centrul atenţie lor către un alt popor fără acces la Evanghelie. Când Marty şi Jodi Hunter* au decis să accepte responsabilitatea de a duce evanghelia la poporul Lingayat din India, alţi lucrători creştini nu le-au oferit acestora multă speranţă de succes. În 1997, cercetătorii puteau număra numai 800 de creştini şi nici o biserică printre Lingayaţi, un grup de castă înaltă hindusă care numără 15 milioane de oameni. [detalii…]

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri_ian06.htm

 

Luis Palau emite o declaraţie după disputatele comentarii despre China Nov 30, 2005

download

Pagina de ştiri baptiste

AGENŢIA DE PRESĂ A CONVENŢIEI BAPTISTE DE SUD

Luis Palau emite o declaraţie după disputatele comentarii despre China

Nov 30, 2005 By Staff Baptist Press

PORTLAND, Ore. (BP) – Evanghelistul Luis Palau a emis o declaraţie de şase paragrafe, datat 28 noiembrie, care exprimă o măsură de regret cu privire la comentariile pe care le-a făcut despre libertatea religioasă în China în timpul unei călătorii la mijlocul lui noiembrie către gigantul comunist.

În timpul vizitei din China, Palau a fost invitat de Preşedintele Bush să participe la închinarea dintr-o biserică înregistrată din Beijing.

Subiectul a fost relatat de The Washington Times pe 28 noiembrie. „Domnul Palau a spus reporterilor că anumite rapoarte de persecuţie religioasă sunt nejustificate”, a raportat Times, dintr-un manuscris pe care l-a primit de pe web. Ziarul declara că Palau „a sugerat că bisericile neoficiale din China ar trebui să se înregistreze pentru ‚a primi o mai mare libertate şi binecuvântări de la guvern’”.

The Times a raportat că Palau „a comparat apoi biserica înregistrată din China cu legea de taxe din America. ‚Chiar şi în Statele Unite, nu poţi să scapi cu sfidarea ordinii’ a spus [Palau]. ‚Cred că înregistrarea este un lucru pozitiv pentru urmaşii lui Isus. Credincioşii ar trebui să trăiască în mod deschis, mai ales când guvernul chinez oferă aceasta’”.

Palau a continuat, „Isus a spus că noi suntem lumina lumi şi că nu trebuie să fim ascunşi în întuneric. Prin urmare, credincioşii ar trebui să împărtăşească credinţa lor în mod deschis. Dacă eram chinez, eu m-aş fi înregistrat în mod definit. A nu te înregistra duce doar la interpretări greşite şi înţelegeri greşite”.

The Times a raportat de asemenea: „Într-un interviu din 19 noiembrie cu China Daily, postat pe site-ul ziarului, evanghelistul a spus, ‚Chinezii se bucur de mai multă libertate religioasă decât îşi imaginează cei din alte ţări’ şi a spus că i s-a permis latitudinea completă în vizita sa de o săptămână.

„‚Nimeni nu mi-a spus ce să spun şi ce să nu spun’, a zis el”, a raportat The Times.

Articolul din The Times cita pe preşedintele unei organizaţii din Texas numită China Aid Association ca numind remarcile lui Palau drept „iresponsabile şi care induc în eroare”.

Bob Fu, într-un email care a circulat către media de ştiri, a declarat, „A egala cererea de înregistrare de biserică de către IRS în U.S.A. pentru scopurile de taxe cu înregistrarea forţată de sub Biroul de Afaceri Religioase a Partidului Comunist este în totalitate o inducere în eroare. Remarcile reverendului Palau despre libertatea religioasă a Chinei vor fi mult mai convingătoare dacă i s-ar permite că facă o evanghelizare în aer liber în Tiananmen Square, aşa cum a avut la Mall în Washington D.C., recent”.

Emailul lui Fu a inclus şi declaraţii din partea indivizilor identificaţi ca pastorul Zhang Mingxuan, preşedinte al Chinese House Church Alliance, şi evanghelistul „Sarah” Lui Xianzhi, un purtător de cuvânt pentru South China Church. Emailul lui Fu declara, „Peste 1000 de pastori [din South China Church], evanghelişti şi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi încă din 2001”.

Declaraţia completă a lui Palau din 28 noiembrie urmează:

„Regret unele din remarcile pe care le-am făcut către reporteri în timpul recentei mele vizite în China. Nu este rolul meu ca evanghelist să sugerez ca bisericile din China să trebuiască să se înregistreze. Rolul meu este de a proclama Vestea Bună a lui Isus Hristos.

„Rugăciunea şi dorinţa mea rămâne aceiaşi … ca lucrând împreună cu toţi credincioşii în Domnul Isus putem să vedem libertate religioasă totală în China şi uşi deschise pentru a proclama public Vestea Bună a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Eu iubesc China. Iubesc poporul chinez. M-am rugat pentru China de când aveam 16 ani. Acele rugăciuni s-au intensificat în anii recenţi în timp ce îi încurajez constant şi continuu pe creştinii din întreaga lume să se roage pentru China.

„Întotdeauna a fost unul din ţelurile mele de a ajuta şi proteja poporul lui Dumnezeu, nu de a crea probleme pentru ei. Am trăit în ţări unde creştinii au îndurat durei pentru credinţa lor şi nu am avut nimic decât marele respect şi admiraţia pentru fraţii şi surorile care au suferit pentru că au fost credincioşi şi urmaşi dedicaţi ai lui Isus Hristos.

„Mi s-a permis să predic în China acum de mai mult de 5 ani şi am văzut sute venind la credinţa în Isus Hristos. Aceasta a fost una din cele mai mari bucuri ale mele pentru mai mult de 50 de ani de lucrare. Mă rog ca aceste călătorii să fie un simbol al schimbărilor care să ia loc în China şi ca aceste schimbări să ducă la libertate religioasă mai mare.

„Am fost surprins, dar onorat atunci când Preşedintele George W. Bush mi-a cerut în week-endul trecut să fiu alături de el la un serviciu de închinare în limba chineză în Beijing. Este evident că domnul Bush vede libertatea religioasă ca o chestiune foarte importantă cu privire la relaţiile China – US aşa cum a repetat el în mod expres în public.

„Continui să apelez la creştinii de pe glob să se roage în mod special pentru China. Mi-ar face o mare durere dacă vreunul dintre comentariile mele ar provoca vreun necaz pentru sfinţii lui Dumnezeu în Republica Populară Chineză. Şi mă rog ca Domnul nostru suveran să nu permită aceasta”.

Printre comentariile care provoacă remarcile lui Palau în China, Zhang Mingxuan a fost citat de Fu că a declarat: „Mai degrabă este ironică că în timp ce Rev. Palau a propagat că pastorii chinezi nu vor fi arestaţi decât dacă încalcă legea, dar abia acum două săptămâni (8 noiembrie) un pastor de la o biserică de casă din Beijing Cai Zhuohua a fost condamnat la trei ani doar pentru că tipărea biblii [sic] şi altă literatură creştină”. Fu a descris pe Mingxuan că a fost „arestat de multe ori pentru credinţa lui” şi a declarat că acesta a fost „răpit în staţia de tren din Beijing de către agenţii de securitatea chinezi  cu o zi înainte de conferinţa de presă a Rev. Palau”.

„Cerem ca Rev. Palau să îşi retragă remarcile iresponsabile care rănesc profund sentimentele a sute de prizonieri din bisericile de casă şi familiile lor”, a spus Mingxuan.

„Sarah” Lui Xianzhi a fost citată de Fu că a declarat, „Vreau ca Rev. Palau să ştie că există încă 16 pastori şi evanghelişti din biserica noastră care slujesc în închisori diferite din China acum… Rev. Palau este întotdeauna binevenit să viziteze biserica şi pastorii noştri în închisori”. Fu a descris pe Xianazhi că a slujit 6 ani într-o închisoare pentru credinţa ei şi că a fost „torturată sever până în 2004 la vârsta de 34 de ani”.

Un raport de la Mission Network News (MNN), între timp, a citat pe Werner Burklin, fondator al China Partner Ministries, care lucrează cu biserica înregistrată, ca fiind de acord cu Palau.

„Toţi creştinii se pot închina liber dacă ţin legea ţării. Oamenii nu sunt persecutaţi pentru credinţa lor în China, ei sunt urmăriţi în justiţie pentru că nu se ţin de legea ţării în multe instanţe”, a spus Burklin către MNN.

Dacă toţi creştinii din China erau persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos, spunea Burklin, „… milioane de oameni din China care sunt creştini ar fi acum în închisoare”.

MNN a citat apoi un purtător de cuvânt de la Voice of the Martyrs, Tom Nettleton, că a declarat, „Evident că noi avem multă admiraţie, mult respect pentru domnul Palau şi pentru lucrarea pe care a făcut-o în jurul lumii. Totuşi, cred în acest caz că comentariile lui sunt nechibzuite”.

Nettleton a spus către MNN că atunci când o persoană se înregistrează cu guvernul chinez, „[aceasta] înseamnă că guvernul controlat de partidul comunist aprobă cine va conduce serviciile. Guvernul controlat de partidul comunist aprobă când şi unde te poţi întâlni. Pastorii aprobaţi de guvern sunt foarte descurajaţi în a predica despre a doua venire a lui Hristos, pe care ei o numesc teoria zilei de judecată. Şi, nimeni sub 18 ani nu are voie să frecventeze una dintre aceste biserici înregistrate”.

Nettleton a declarat de asemenea, „Realitatea este, a te înregistra cu guvernul chinez în cele mai multe cazuri înseamnă compromiterea în mare a crezurilor noastre şi a spune, ‚Partidul comunist vine primul, credinţa mea în Hristos vine a doua’, şi evident în calitate de creştini aceasta nu este un compromis pe care am vrea să-l facem”.

*****

Compilat de Art Toalston.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri9_ian06.htm

SĂRBĂTORI.

download

SĂRBĂTORI. Term. ebr. hag, „sărbătoare” (Levitic 23:6; Deuteronom 16:16), mo’adeYahweh, „sărbătorile Domnului” (Levitic 23:2,4; Numeri 15:3). Termenii sunt folosiţi pentru a descrie o zi sau mai multe zile de bucurie religioasă. Cu toate că unele din aceste sărbători coincid cu anotimpurile, nu înseamnă că ele îşi au originea în ritualurile anotimpurilor religiilor Orientului Apropiat antic. Acestea sunt asociate cu zeii panteonului care sărbătoresc şi mănâncă împreună cu oamenii. (Vezi C. H. Gordon,Ugaritic Literature, 1949, p. 57-103; T. Gaster, Thespis, 1950, p. 6-108). Sărbătorile biblice se deosebesc în origine, scop, şi conţinut. Pentru israeliţi aceste anotimpuri erau lucrarea Creatorului în beneficiul omului. Ele manifestau binefacerea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa. Prin aceste sărbători omul nu numai că Îl recunoştea pe Dumnezeu ca şi Cel care poartă de grijă, însă îşi amintea şi de favoarea Domnului faţă de un popor ales pe care El l-a eliberat, prin intervenţie personală, în această lume (Exod 10:2; 12:8-9,11,14; Levitic 23:5; Deuteronom 16:6,12). Bucuria exprimată a fost din inimă. Consacrarea religioasă nu era nepotrivită cu plăcerea faţă de lucrurile temporare care erau privite ca şi daruri de la Dumnezeu (Levitic 23:40; Deuteronom 16:14). Răspunsul participantului era etic din punct de vedere religios. Erau implicate recunoaşterea păcatului şi devoţiunea faţă de legea lui Dumnezeu (Exod 13:9; Zaharia 8:9). Jertfele aduse exprimau iertarea de păcat şi împăcarea cu Dumnezeu (Levitic 17:11; Numeri 28:22; 29:7-11; 2 Cronici 30:22; Ezechiel 45:17,20). Abţinerea de la această sărbătoare era considerată a fi o mare pierdere şi o lipsă de privilegii (Numeri 9:7). Nu numai că israelitul venea la sărbătoare ca şi un beneficiar al favorii divine, însă el îşi şi întorcea faţa spre Domnul după ce a fost binecuvântat (Deuteronom 16:10). Numai în cadrul sărbătorilor neautorizate participarea israeliţilor necredincioşi era însoţită de mâncare, băutură şi dans (Exod 32:6; 1 Împăraţi 12:32-33).

Sărbătorile din VT nu urmează modelul Orientului Apropiat antic al unei perioade de bucurie precedată de ritualuri de mortificări şi purgaţii (T. Gaster, op. cit., p. 6,12). Sărbătoarea biblică în sine conţinea elementul de jale, pentru că aceasta este implicată în jertfa pentru păcat (Levitic 23:27; Numeri 29:7). Nu există nici o linie strictă de demarcare între părerea de rău pentru păcat şi bucuria în Domnul.

Faptul că prorocilor nu le plăceau sărbătorile aşa cum le ţineau evreii (Isaia 1:13-20) nu era din cauză că ei înşişi erau mai smeriţi decât aceştia, ci din cauză că israeliţii se depărtaseră de la scopul spiritual al sărbătorilor. Ei au transformat religia, făcând din aceste sărbători un obicei exterior, şi nu acesta a fost scopul divin al creării lor (Naum 1:15). În NT Domnul nostru şi bineînţeles şi credincioşii devotaţi, ţineau aceste sărbători din vechime în mod regulat şi cu spiritualitate (Luca 2:41; 22:8; Ioan 4:45; 5:1; 7:2, 11; 12:20).

Sărbătorile menţionate în VT sunt următoarele:

  1. Sărbătoarea Pâinii Nedospite, în ebr.hag hammassot (Exod 23:15), sau *Paştele, în ebr.pesah (Levitic 23:5), a fost creată ca o amintire a ieşirii istorice în Egipt (Exod 10:2,12:8,14). Ea a fost una din cele trei sărbători anuale, şi se ţinea în ziua a paisprezecea a lunii întâi. Timp de 7 zile se mânca pâine nedospită şi nu se făcea nici un lucru. Prima şi ultima zi erau zile de „convocaţii sfinte”, şi se aduceau jertfe (Numeri 28:16-25; Deuteronom 16:1-8).
  1. Sărbătoarea Săptămânilor, în ebr.hag sabu’ot. Aceasta se mai numeşte şi „sărbătoarea recoltei” şi „ziua primelor roade” (Exod 23:16; 34:22; Numeri 28:26). Mai târziu era cunoscută ca şi sărbătoarea *Rusaliilor pentru că era sărbătorită în a cincizecea zi de la Sabatul care iniţia sărbătoarea Paştelor. Ea consta dintr-o convocaţie sfântă şi aducerea de jertfe.
  1. Sărbătoarea *Tabernacolelor, în ebr.hag hassukkot, sau „sărbătoarea corturilor”, se mai numeşte şi „sărbătoarea de strângere laolaltă”, în ebr. hag ha’sip (Exod 23:16; 34:22; Levitic 23:34; Deuteronom 16:13). Ea dura 7 zile, dintre care prima şi ultima constau din convocaţii sfinte. Se culegeau roade şi oamenii locuiau în corturi făcute din crengi şi ramuri de copaci (Levitic 23:39-43; Numeri 29.12-38).
  1. *Sabatul. Acesta este privit ca o sărbătoare în Levitic 23:2-3, şi numit un „Sabat al odihnei”. Era marcat de o adunare solemnă (Isaia 1:13), şi o oprire a tuturor activităţilor. Era de asemenea o zi a bucuriei (Isaia 58:13).
  1. Ziua Sunării Trâmbiţelor (Numeri 29:1). În Levitic 23:24 aceasta este numită „o amintire a sunării trâmbiţelor” şi „a Sabatului”. În această şi se aduceau jertfe şi nu se făcea nici un fel de lucru.
  1. Ziua *Curăţirii (Levitic 23:26-31). Aceasta se sărbătorea în a zecea zi a lunii a şaptea, şi era o zi de „sfântă convocaţie” în care sufletele erau aduse înainte şi se făcea o curăţire de păcat. Aceasta se întâmpla numai o dată pe an (Exod 30:10).
  1. Sărbătoarea Purim, descrisă în Estera 9. A fost stabilită de Mardoheu în vremea lui Ahaşveroş pentru a comemora scăparea de intrigile lui Haman, şi era o zi de sărbătoare şi bucurie.

Sărbătoarea extrabiblică numită hanukka este o celebrare a reînnoirii şi a curăţirii Templului de către Iuda Macabeul în 164 î.Cr., după ce fusese pângărit de Antioh IV (Epifan). Este de asemenea numită „sărbătoare a luminilor”, vezi Ioan 10:22, unde este chemată după numele ei gr. enkainia („sfinţire”).

BIBLIOGRAFIE

EJ, 6, col. 1189-1196, 1237-1246.

D.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sarbatori_703.html

Micul dejun cu rugăciune la cea de-a 67-a ediție în SUA

Rep. James Lankford, R-Okla., left, President Donald Trump, center, and Sen. Chris Coons, D-Del., pray during the National Prayer Breakfast, Thursday, Feb. 7, 2019, in Washington.

Din 1953, sute, sau chiar mii de lideri religioși, politicieni și demnitari din întreaga lume se adună în Washington DC pentru a lua parte la micul dejun cu rugăciune. Înființată în timpul administrației președintelui Dwight D. Eisenhower, acest eveniment care include mai multe denominațiuni creștine este o oportunitate pentru politicieni de a se uni în jurul valorilor lor comune și a se îndrepta spre vindecarea unor diviziuni profunde din Statele Unite.

Micul dejun cu rugăciune din acest an nu a făcut excepție: peste 3.500 de invitați din 150 de țări și din toate cele 50 de state Americane s-au reunit pentru a asculta remarci din partea președintelui Donald Trump, și un mesaj plin de entuziasm rostit de președintele Misiunii Internaționale de Justiție, Gary Haugen sau de artistul Chris Tomlin.

Chris Tomlin a condus închinarea

Gary Haugen, CEO și fondator al Misiunii Internaționale de Justiție, a subliniat ororile sclaviei moderne, iar artistul Chris Tomlin, câștigător al premiului Grammy, a condus închinarea la micul dejun și a cântat mai multe imnuri cunoscute, printre care renumitul imn: „Mărețul Har”, compus de către John Newton, fost comandant al unui vas de sclavi.

„Este uimitor că această melodie a fost scrisă de un om care se ocupă cu vânzarea de sclavi și este probabil cea mai cunoscută melodie din întreaga lume”, a spus Tomlin. „John Newton a mărturisit cum Dumnezeu l-a salvat într-un mod incredibil, făcându-l astfel să-și petreacă tot restul vieții propovăduind vestea bună și libertatea în Dumnezeu”.

Un doctor creștin care a luptat cu Ebola și ISIS a emis un apel puternic pentru unitate.

Dr. Lance Plyler dintr-o organizație creștină evanghelică a argumentat că, indiferent de culoarea pielii, de limbă vorbită, de religie sau țară din care venim, „toți suntem egali în ochii lui Dumnezeu”.

Dr. Plyler a subliniat situația celor terorizați de extremismul statului islamic din Orientul Mijlociu: „Am lucrat neîncetat, zi și noapte, pentru a salva victimele ISIS. Îmi amintesc fețele atâtor oameni îngroziți, traumatizați și speriați de acest război”, a spus el, povestind cum a fost nevoit să amputeze picioarele unei fete de 4 ani.

Episcopul care a predicat la nunta regală a reamintit politicienilor cea mai mare poruncă a lui Isus.

 

Michael Curry, a citit din 1 Corinteni 13 și a subliniat că Biblia oferă două porunci: Iubiți-vă pe Dumnezeu și iubiți-vă unii pe alții.
„Acest mod de iubire ne poate elibera pe toți și ne poate ridica”, a spus el. „Dacă nu mă credeți, poate-i veți crede pe vechii sclavi, care ziceau: „Dacă nu puteți să propovăduiți că Petru, dacă nu vă puteți ruga ca Pavel, puteți vorbi despre dragostea lui Isus: El a murit pentru toți. Există un balsam în Galaad pentru a vindeca orice rană; Există un balsam în Galaad care poate vindeca sufletul bolnav de păcat.”

Senatorii din opoziție s-au rugat pentru președintele Trump.

 

La micul dejun au fost, de asemenea, și senatorul James Lankford, R-Okla și senatorul Chris Coons, D-Del. După remarcile lui Donald Trump, cei doi bărbați l-au înconjurat pe președinte și s-au rugat pentru el.

„Tată, îți mulțumesc pentru felul în care ne-ai oferit oportunitatea de a fi împreună, te rog să reverși binecuvântarea și înțelepciunea asupra președintelui, vicepreședintelui, asupra cabinetului său și a echipei sale”, a spus senatorul Lankford.

„Ne rugăm să-l împuternicești, să-i dai minte înțeleaptă și, în momente de liniște, ne rugăm să-l călăuzești să conducă această națiune cu pricepere”. a spus el în încheierea rugăciunii sale.

„În această dimineață ne rugăm în special pentru președintele Trump și cerem ca înțelepciunea, binecuvântarea și pacea să fie în familia sa, pe măsură ce slujește națiunea”, a rostit și senatorul Coons.

Sursa: ChristianPost

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/08/micul-dejun-cu-rugaciune-la-cea-de-a-67-a-editie-in-sua/?

Minunata lume nouă: Încă mai crezi în învățăturile depășite ale Bibliei? Atunci nu poți adopta copii

Minunata lume nouă: Încă mai crezi în învățăturile depășite ale Bibliei? Atunci nu poți adopta copii
O firmă de avocatură pentru drepturile omului din Canada acuză o agenție guvernamentală pentru adopții de discriminare împotriva unui cuplu creștin care a dorit să adopte un copil. Centrul de Justiție pentru Libertăți Constituționale a trimis o scrisoare către Serviciul pentru Copii, Adolescenți și Familie Simcoe Muskoka, din Ontario, cerând ca această instituție să pună capăt „discriminării religioase” împotriva cuplului.
În scrisoare se subliniază că aplicația cuplului pentru a deveni părinți adoptivi nu a fost respinsă „datorită deficiențelor legitime în privința aptitudinilor, ci numai datorită prejudecăților Serviciului Copilului față de convingerile religioase ale cuplului”, scrie cbnnews. com
Conform epistolei, cuplul de canadieni a depus o cerere, în noiembrie 2017, pentru a adopta un copil,  iar anul trecut, cei doi soți s-au întâlnit cu un asistent social al Serviciului Copilului.
Asistentul social a dorit să afle dacă, soțul, care este pastor, „încă” mai crede „în unele învățăuturi ale Bibliei” și dacă homosexualitatea este un păcat. Răspunsul bărbatului a fost acela că și el și biserica lui cred în Biblie. Asistentul social a continuat interogatoriul,  dorind să afle dacă este de părere că homosexualitatea e un păcat, subliniind că el însuși are un băiat gay, iar biserica, așa cum se știe, condamnă homosexualitatea. Bărbatul a răspuns că deși Biblia identifică comportamentul homosexual ca fiind un „păcat”, el crede că toți oamenii sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și merită să fie respectați. Și a mai spus că, în conformitate cu convingerile relgioase, el și soția lui vor acorda copilului iubire necondiționată, respect și compasiune, indiferent de sexualitatea acestuia.
Dar, pentru că nu s-a lepădat de Biblie, cei de la Serviciul Copilului au decis că nu merită să adopte un copil.
Răspunsurile date de cei doi soți au făcut ca ei să primească după câteva luni o scrisoare din partea Serviciului Copilului, în care erau informați că li se refuză cererea întrucât „regulile agenției noastre nu par să fie în concordanță cu valorile și convingerile dvs”.
CELE MAI POPULARE

Jim Mathis: Timpul pentru „replantare”, profesional sau personal?

Să crești plante sănătoase nu este întotdeauna un lucru ușor. Faptul că nu înflorește cum trebuie, pământul care se usucă repede, frunzele ofilite sau care cad nu sunt semne bune. Plantele dau aceste semnale pentru că nu sunt în stare să se hrănească cu suficiente substanțe nutritive și umezeală.

Deseori, soluția este o chestiune de transplantare într-un nou ghiveci – relocarea aceasta într-un mediu nou se dovedește a fi de ajutor pentru sănătatea și creșterea plantelor.

Interesant, acest principiu al „replantării în alt ghiveci” se aplică nu doar plantelor, ci și oamenilor. Uitându-mă în urmă, la cursul vieții mele, îmi dau seama că am fost smuls din rădăcină și replantat în „ghivece” noi de mai multe ori. Îmi dau seama că de fiecare dată a fost spre avantajul meu. De exemplu, atunci când am plecat de acasă la facultate a fost o replantare importantă pentru mine, ca tânăr. Nu că mediul în care eram era rău; doar că „solul fertil” în care ajunsesem mi-a oferit posibilitatea să „înfloresc”.

Când mi-am dat demisia de la vechiul loc de muncă și mi-am început propria afacere acum 44 de ani, a fost o nouă „grădină” pentru mine. În fiecare perioadă a vieții mele, atunci când părea că nu mai pot să cresc, să înfloresc și chiar începea să îmi cadă câteva frunze, metaforic vorbind, am fost în stare să mă mut într-un ghiveci mai mare cu un sol proaspăt și un nou entuziasm pentru viață.

În urmă cu aproape șase ani, am decis să îmi mut afacerea încă o dată, de data aceasta concentrându-mă pe restaurarea fotografiilor. A fost o nouă lume, cu unelte noi și tehnici care mi-au permis să restaurez fotografiile vechi, de familie, ale multor persoane.

Acest proces de relocare, câteodată, înseamnă să fii dispus să renunți la ceea ce îți este familiar și să încerci ceva nou. Unii acceptă schimbarea mai ușor decât alții, însă pentru fiecare dintre noi, câteodată, schimbarea este inevitabilă și necesară. La fel cum o plantă care se chinuie nu va înflori până nu va fi mutată în alt ghiveci, tot așa și noi ne putem ofili, atât profesional cât și personal, atunci când refuzăm să ne asumăm schimbarea, cu riscurile ei.

De asemenea, putem aplica acest principiu al „replantării în alt ghiveci” și la viața noastră spirituală. Anul trecut, împreună cu soția mea ne-am „replantat!” viața spirituală prin faptul că ne-am schimbat biserica locală. Fusesem membri la vechea noastră biserică timp de 35 de ani, dar după multă rugăciune și deliberare, am hotărât că este timpul pentru o replantare majoră. Un nou mediu spiritual, oameni cu care putem să ne închinăm și să slujim, a fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a ne reaprinde relația noastră cu Dumnezeu.

Sunt și alte moduri pentru „replantare spirituală”. Poate că implică felul în care îți petreci timpul cu Domnul în fiecare zi – sau poate înseamnă să te decizi să petreci timp cu El în fiecare zi, dacă nu faci asta deja.

Proverbe 27:17 ne spune: „După cum ferul ascute ferul, tot aşa şi omul ascute pe om.” (traducere din limba engleză, n. tr.). Dumnezeu nu a intenționat ca viața noastră spirituală să fie trăită în izolare față de ceilalți. La fel cum organele trupului se bazează unul pe celălalt, pentru a fi sănătoase, a crește și a se întări, și noi trebuie să rămânem conectați îndeaproape cu alți membri din ceea ce Biblia descrie ca fiind „trupul lui Hristos”.

Un alt text, Evrei 10:24-25, ne îndeamnă „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii…”. Acest principiu se aplică atunci când ești implicat într-o biserică locală, dar se poate aplica atunci când te întâlnești cu alți credincioși, în mod special cu cei care sunt mai maturi în credință care te pot învăța sau sfătui pe baza Scripturii. Dacă nu ai asemenea credincioși în viața ta, poate că e timpul pentru „replantare”.

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/12/jim-mathis-timpul-pentru-replantare-profesional-sau-personal/?

Medicul antisemit care a amenințat pacienții evrei ar trebui să-și piardă licența medicală

Cultură, Externe, Israel, Politic, Sănătate, Societate

   13-02-2019 09:29:48

Photo by Cole Keister on Unsplash

Antisemitismul nu ar trebui să fie tolerat în nicio împrejurare – și mai ales într-un mediu în care personalul medical și-a asumat un angajament de a oferi îngrijire pacienților. Însă exact acest fapt stă în centrul unui caz controversat din Ohio.

Medicul Lara Kollab, rezidentă în primul an la prestigioasa Clinică Cleveland, a participat la discuții pe rețelele de socializare în care a publicat discurs de ură și amenințări împotriva poporului evreu. În tweet-urile ei, Kollab s-a referit la oamenii de origine ebraică numindu-i „câini”, a minimalizat Holocaustul, și a spus legat de acesta, că ea este „în mod total lipsită de simpatie”. Ea a mai spus că „Allah îi va ucide pe evrei” și a amenințat că „le va da intenționat medicamente greșite”.

Un asemenea comportament este cutremurător și periculos. Un doctor care amenință că va da medicamente greșite evreilor cu intenția de a le face rău, mai are dreptul să practice medicina? Răspunsul este nu. Dreptul de a activa în domeniul medical trebuie revocat definitiv.

Kollab și-a dezactivat toate conturile pe rețelele de socializare după ce tweet-urile ei s-au răspândit pe internet. Clinica Cleveland a denunțat imediat comentarile rasiste ale rezidentei și a asigurat publicul că aceasta nu mai este angajata clinicii. „Ea nu mai lucrează în cadrul Clinicii Cleveland. Convingerile ei nu reflectă în nici un fel convingerile organizației noastre. Noi apreciem și încurajăm pe deplin diversitatea, incluziunea și ne dorim o cultură a siguranței și a respectului în întregul nostru sistem de sănătate.”

Acest caz ilustrează problema întunecată și agresivitatea rasismului și a sentimentelor anti-evreiești, care se răspândesc în America și în lume, inclusiv în Națiunile Unite.

Faptul că Clinica din Cleveland a luat această măsură decisivă este un pas important. Centrul American pentru Drept și Justiție (ACLJ) alături de Organizația Sionistă a Americii (ZOA – cea mai veche organizație pro-Israel din SUA), se străduiesc acum să se asigure că Kollab nu va mai activa vreodată în domeniul medical. Aceste organizații au depus o plângere formală la Consiliul Statului Ohio pentru Examinatorii Medicali, menționând că „declarațiile și intențile lui Kollab depășesc cu mult limitele libertății de exprimare. Accesul ei în apropierea oricărui pacient ar putea pune în pericol viața acestuia. Dr. Kollab este evident incapabilă să practice medicina.”

ACLJ a cerut oficial consiliului să îi retragă permanent permisul medical, „pentru ca nici o altă clinică din Ohio să nu o poată angaja și astfel să nu fie pusă în pericol viața vreunui pacient.”

„Niciun pacient nu ar trebui să caute ajutor medical într-o instituție unde se află un medic plin de ură, care este în stare de acte de violență asupra unei alte persoane. Încrederea dintre un pacient și un medic este atât de esențială încât orice sugestie de violență trebuie investigată cu atenție și tratată cu promptitudine. În cazul doctorului Kollab, declarațiile scrise de dânsa vorbesc de la sine.”

Nici nu este surpinzător faptul că antisemiți, precum Kollab consideră că pot amenința poporul evreu într-un asemenea mod, când Organizația Națiunilor Unite finanțează un fond anti-Israel și refuză să condamne atacurile teroriste asupra Israelului. Mai mult, Kollab este susținătoare al mișcării BDS (Boycott, Divestment and Sanctions), expunând în continuare BDS pentru ceea ce este de fapt – antisemitism acoperit.

Antisemitismul nu ar trebui să aibă loc în societate și, cu siguranță, nu trebuie lăsat să ajungă în mediul medical.

Sursa: Fox News

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/13/

Înapoi sus
POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Vegheaza!

"Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori" (Matei 7:15)

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata !

danielmiclea

Inca un gand

Semnele vremurilor din urmă

Iată, Eu vin curând!

Vegheaţi!

Mat 24:42 "Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru."

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat: