RELIGIE ȘI RAȚIUNE PRACTICĂ, MAX WEBER ȘI ETICA PROTESTANTĂ

RELIGIE ȘI RAȚIUNE PRACTICĂ,   MAX WEBER ȘI ETICA PROTESTANTĂ

de Ardelean Viorel

Cuprins :

 1). INTRODUCERE

 2). OMUL FIINȚĂ RELIGIOASĂ

 OMUL ȘI RELIGIA

STRATIFICAREA SOCIETĂȚII

ATEISMUL

3). ETICA PROTESTANTĂ

MIȘCAREA PROTESTANTĂ

PROTENTASTISM ȘI CAPITALISM

4). CONCLUZIE

 5). BIBLIOGRAFIE

 1).INTRODUCERE

 Sociologia este știința care se ocupă de societatea umană de despre relații sociale care se desfãșoarã în absența determinărilor și cadrelor instituționale, oficiale și formale. Aceasta nu este singur definiție și nici sociologia nu este singura știință care se ocupă de om și de realațiile sale în cadrul societății umane[1]. Filozofia și psihologia au aceleași preocupări cu privire la ființa umană și relațiile care se dezvoltă în sânul societății. În centru atenției stă omul religios, în cazul nostru creștinismul. În Geneza 2:15, Dumnezeu îl așează pe om în grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească. Porunca a fost dată înainte de căderea lui Adam în păcat. După episodul dramatic și nefericit din Geneza capitolul 3, Adam cu un alt statut, este izgonit din Eden, și munca devine un blestem pentru om. ( Gen 3:17-19) Aici apare un paradox în sensul că pe de o parte omul este damnat și blestemat să muncească ” cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.”, iar pe de altă parte el rămâne în esența sa o ființă religioasă, care se închină, tinde mereu să-și depășească limitele, este o ființă care aspiră să depășească condiția umană, care râvnește spre transcendent. Dar acest lucru nu vine din afara ființei umane ci din interiorul ei. Eclesiastul 3:11  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar-că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. Acesta stare de fapt este o permanență în istorie și se naște întrebarea cine pe cine influențează, religia pe societate sau societatea pe religie. Sociologia studiază tocmai acest fenomen al influenței dintre religie societate.[2] De asemenea religia și societatea sunt două realități diferite dar care interacționează și se condiționează reciproc.[3] Rațiunea practică chiar condiționată de religie ține mai mult în sfera umanului de aspectul laic al problemei. Scopul alegerii acestei teme este de a înțelege relațiile care se dezvoltă între sociologia religiei și rațiunea practică, de asemenea și cum interacționează și se influențează reciproc. Este necesar să amintim aici două aspecte ale vieții care naște un paradox în mintea umană. Pe de o parte avem prezența răului[4] fizic și moral în universul uman, cu tot ce presupune acest lucru, boli, moarte, foamete, calamități naturale, care sunt rezultatul căderii omului în păcat și blestem, în opoziție cu aspirația omului spre fericire, care și ea are semantici diferite de la om la om, diferite culturi, sau timp istoric, și în plus problema așa zisei ”libertăți, sau autodeterminare”[5] care pretinde faptul că omul este liber în alegerea sa, să nu păcătuiască, sau din contră să facă acest lucru, și în majoritatea cazurilor omul trăiește în păcat. Dacă ne uităm cu atenție la societatea umană, experiența multor societăți probează faptul că intensificarea experienței religioase[6] este însoțită de o diminuare a preocupărilor laice, iar în contrast activitățile laice sunt însoțite de o scăderea pietismului. Noi credem că este necesară o stare de de echilibru între acestui fapt, dar în ceea ce privește aspectele și hotărârile importante legate de mântuire predomină și cu alte cuvinte Evanghelia nu se poate negocia și nu există compromis. Luca 12:31  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

 2). OMUL FIINȚĂ RELIGIOASĂ

 OMUL ȘI RELIGIA

Prin natura sa omul chiar ca și ființă decăzută a rămas în esența sa o ființă religioasă. El tinde să-și depășească condiția de om, foțând limitele umane, de care se teme și la care se închină. Dar nici prin conceptul de Transcendență în sus abordată de Plotin[7] nu a reușit să-l găsească pe Dumnezeu. Avem alături de închinarea adevărată, o închinare falsă la popoarele păgâne care au același tipar ca și în Vechiul Testament. Oamenii se închină la zei, au preoți, altare, aduc jertfe iar magicianul[8] din societatea primitivă păgână din timpul acela, dar în mod paradoxal întâlnit și astăzi, operează cu forțe malefice, tot felul de energii, sau vizionarul și ghicitorul, care în trecut și astăzi pretinde faptul că stabilește o legătură între divin și uman[9]. Charisma vizionarului și a ghicitorului se întemeiază pe experența religioasă a ”profetului, preotului….etc”, dar este mai puțin relevantă. Un exemplu biblic ar fi două personaje opuse ca Balam și Debora, cu o mare sensibilitate la transcendent. Alte două personaje din Biblie cu o mare sensibilitate la Transcendent sunt Ilie și Elisei, care au fost proroci ai Domnului în Regatul de Nord (1 și 2 Împărați). Autoritatea preotului depinde și de charisma funcției sale. Moise a fost acela care l-a uns ca preot pe Aron și pe fii săi, la porunca lui Dumnezeu. ( Geneza cap 28-29). Dar sfințenia nu este relevantă dacă nu subscrie spațiului vechi testamental sau nou testamental, dar mai ales dacă nu subscrie spațiului creștin romano-catolic, spune Joachim Wach.[10] Pe această linie de idei avem marii întemeietori de religii, cu experiențe religioase unice ca Mani, Cunfucius, Buda, Mahomed și alți.[11] Datorită gândiri dinamice, a experiențelor religioase, dar mai ales a revelației progresive a lui Dumnezeu în istorie, au existat prorocii din Vechiul Testament, Isus Hristos, dar și ucenicii și apostolii Noului Testament, iar mai târziu apar pe scena istorie și mari reformatori ca Luther și Calvin, etc. Nu am amestecat creștinismul cu păgânismul ci am observat același tipar în istoria omenirii. Astăzi lucrurile stau la fel de complicat și este o adevărată junglă religioasă, iar dacă cineva nu are ca suport și ancorare în Scriptură, se poate considera un om pierdut spiritual.

STRATIFICAREA SOCIETĂȚI

 Chiar și în domeniul religios încă de la început se poate observa o stratificare a societăți, începând de la omul simplu din popor, până la liderii religioși care formau o ierarhie și care interacționau cu societatea civilă și având implicații în viitor. Acest lucru se observă și în istoria Vechiului Testament, cu preoți, altare și jertfe, dar și în Noul Testament când prin anul 250 D. C. a apărut o clasă deosebită   de creștini, care practicau sacramentele, mai târziu în istorie ei devin preoți, clerici episcopi papi, prafericiți etc. Stratificarea se observă și la popoarele păgâne care aveau cam același tipar, cu preoți, jertfe, altare , sacrificii etc. În societatea laică avem clase sociale bazate pe dreptul de proprietate. Suntem obligați să facem o deosebire între cele trei mari diviziuni, al economicului, statutar, și politic.[12] De asemenea trebuie să observăm o polarizare a societăți, cu elite foarte bogate în contrast ca o mare masă a populației, care trăiește în sărăcie. Motorul societăți a fost în general clasa de mijloc, dar nu a fost ceva permanent în istoria omenirii. Astfel clasele sociale nu formau o colectivitate omogenă, ci din contră. Proprietatea este categoria fundamentală ce definește clasa socială, iar tipul de proprietate variază de la un sistem economic la altul. [13] O economie sclavagistă diferă în mod radical de una capitalistă. Clasele avute sunt acelea care dețin monopolul. Clasa de mijloc în sistemul capitalist este formată din achizitori, meșteșugari, iar jos la piramida societății se află poporul de rând, proletariatul. Aceștia nu pot exercita sub nici o formă controlul pieței.[14] Acțiunea este determinată de factorii de la vârf, dar care implică și elemente de tip social, psihologici și religios. Atunci când vorbim de ordine statutară, ea presupune existența unei vieți comunitare, bazată pe un consemn minim. În dimensiunea politicului avem partide politice, grupări, curente, cu diferite denumiri, în funcție de zona geografică, sistemul politic, sau timpul istoric în care se află. Orgnizarea lor este legată de felul în care se află stratificarea socială. Poziția unui individ în ierarhie este condiționată de mărimea averii sale, de relații și influență[15].

ATEISMUL

Karl Marx a elaborat teoria economică a societății, cunoscută sub denumirea de concepția materialistă despre lume.[16] În concepția sa despre lume Karl Marx a scos complet afară religia și pe Dumnezeu din ecuație. Factorul care explică societatea este pentru Marx de natură economică. Raporturile de producție sunt acelea care dau naștere vieții sociale, politice și spirituale. Ele sunt acelea care determină conștiința oamenilor. În cazul acesta clasa care stăpânște mijloacele de producție domină societatea.[17] După anul 1989 după 45 de ani de comunism fără Dumnezeu de 20 ani asistăm la un capitalist sălbatic tot fără Dumnezeu, în care diferențele dintre bogați și săraci ajung tot mai mari. Avem o societate coruptă, dar fără oameni corupți, sărăcie în școli și spitale, dar cu pușcării moderne și o seria de alte paradoxuri care se regăsesc într-o societate aflată în haos legislativ, într-o permanentă schimbare dar fără o direcție clară, unde luminița de la capătul tunelului se vede și iar se vede și tot așa la nesfârșit. Munca are un caracter social în timp ce proprietatea este privată[18]. Spiritul capitalismului se poate formula în felul următor. Timpul înseamnă bani, creditul înseamnă tot bani, totul înseamnă doar bani, totuși boomul economic acolo unde există are și o latură rodnică și productivă.[19] În goana după câștig se produce prea mult, piețele se umplu de produse, apar blocaje financiare, și se intră în criză economică. [20] Se poate afirma că majoritatea crizelor economice au fost create în mod artificial. Evoluția capitalismului din țările din America se Sud, dovedește faptul că ele nu au reușit să facă același progres la fel ca țările din Europa, chiar având același model. [21] Am început analiza foarte scurtă a societății din domeniul religios și am ajuns la ateism. Aceste două lumi coexistă împreună și se influențează mai mult sau mai puțin reciproc. Sunt realități de care suntem obligați să ținem seama. Credincioșii, ateii, clase sociale, partide, mediul cultural, toate despărțite și în același timp la un loc într-un mozaic eterogen, conviețuiesc împreună se adună și în același timp se resping unii pe alți, dar întrebarea de fond este cine influențează pe cine.

3). ETICA PROTESTANTĂ

MIȘCAREA PROTESTANTĂ

În secolul al – VII – lea majoritatea orașelor din centrul Europei au trecut de la religia Catolică la religia Protestantă. Locuitorii orașelor au participat la viața culturală spirituală și economică. Ei aveau o bună instruire, averi moștenite   și erau posesori de capital. A fost o luptă benefică din punct de vedere material pentru o mai bună existență.[22]   S-a trecut de la feudalism la capitalism, da la catolicism la protestanți dar de fapt în s-a înlocuit o clasă dominantă cu alta, având în același timp și un aspect benefic în sensul că s-a schimbat modul de gândire. Performanța Reformei este faptul că s-a pus accentul pe morală, lucru inexistent în catolicism. Gândirea protestantă a amplificat și conceptul de răsplată religioasă care s-a extins și în domeniul laic în munca depusă pe plan profesional. [23] Protestanții susțin faptul că omul este damnat de la început, lucru pe care l-a stabilit Dumnezeu ( Geneza cap 3), dar pe de altă parte mișcarea protestantă nu a dus în toate cazurile la capitalism, luând d exemplu hughenoții din Africa de Sud.[24] Un aspect negativ al reformei a fost faptul că mișcarea și reforma protestantă a fost divizată, fapt care a dus mai târziu și la o amplificare a cu sectelor și cultelor protestante. Pentru Luther, conceptul de profesie, cele 95 de teze, au rămas totuși la modul tradițional, el împotrivindu-se în primul rând corupției din Biserica Catolică, de care s-a desprins. La fel programele etice nu au fost punctul forte pentru lideri ca Meno Simons, George Fox și Wesley.[25] Se desprind patru facțiuni majore în cadrul Reformei Protestante. Ele sunt calvinismul, pietismul, metodismul, și sectele care își au originea ceva mai târziu în cadrul mișcării anabaptiste din secolul XVI.

Pietismul este o doctrină ascetică protestantă, apărută în Germania secolului al XVII-lea, care susține respectarea riguroasă a practicilor religioase și pietatea . Pietismul a apărut ca o reacție contrară la apariția fenomenului de laicizare a calvinismului și luteranismului. El pune accent mai mult pe viața creștină decât pe doctrină. De asemenea pune accent pe iubirea aproapelui, operele de binefacere și cunoașterea Bibliei. Mișcarea pietistă s-a răspândit   ulterior în Anglia și America. Pietismul adoptă un punct de vedere istoric al ideii predestinării. El tinde să-și asigure mântuirea în cadrul vieții profesionale laice[26], și o conduită adecvată tot în domeniul laic. Reprezentanți de seamă a pietismului au fost Philipp J. Spener, și Zinderdof.

Metodiștii au avut trei mari etape de dezvoltare. Mișcarea a început la Oxford, prin formarea ”Clubului Sfânt” apoi în timp ce Wesley, era preot la în Savannah, Georgia, și a trei etapă când Wesley se întoarce la Londra, la începutul anilor 1740. El a fost principalul fondator al mișcării. Ea a avut un larg succes în Regatul Unit, Scoția, Țara Galilor, Irlanda și în țările în care se vorbea limba engleză. El a împărțit societatea religioasă în clase și grupuri instruite și care au fost deosebit de active. Metodiștii au devenit lideri în justiție,   s-au reformat închisorile și s-a implicat în mișcarea aboliționistă. Realizarea teologică a fost promovarea a ”perfecțiunii creștine”, se pune accent pe sfințenia inimii, iar teologia lui se sprijinea pe sacramente. El a insistat în privința obținerii mântuirii pe rugăciune, Scriptură, meditație, ca mijloace prin care Dumnezeu îl poate schimba pe credincios. De felul lui a fost nonconformist lucru care a creat dispute în cadrul bisericii anglicane. Metodiștii au fost ultima mare reanimare a ideilor puritane[27]. Jhon Wesley este adeptul universal al grației divine[28]. Viața pioasă constă tocmai prin depășirea unor mentalități laice, acest lucru însemnând și o profanare. Dar omul care trăiește prin excelență credincios, metodismul religios este călugărul. Metodismul a prosperat economic, dar a rezultat și doar o formă de religie spune Wesley.

Calviniștii cunoscuți și sub denumirea de Biserica Reformată, cunoscută și sub denumirea de Biserică Calvină, este o biserică creștină creată în urma în urma reformei protestante. Ca fondatori au fost Zwinglii în Germania, și Calvin în Geneva, denumirea învățături propagate de ei în limba latină este Confesio Helvetica (” credința elvețiană”) sub denumirea de hughenoți sau calviniști ei s-au răspândit în întreaga lume. Au fost majoritari în Scoția, Olanda, nordul Germaniei, Ungaria, etc, și au ajuns ca și coloniști în America. Religia printre coloni s-a răspândit și în Africa de Sud, Camerun, Sierra Leone, cât și în comunitățile afro-americane din SUA. Calvinismul respinge dogma prezenței reale ale ”trupului și sângele Domnului” în înpărtășanie, cât și invocarea sfinților, închinarea și slujirea la icoane și statui și este împotriva îmbogățirii clerului. Predicatorii sunt aleși de către credincioși, și conducerea o face un consiliu ales. Ei cred în predestinarea aleșilor și a condamnaților în ceea ce privește Judecata de Apoi și resping complet liberul arbitru. La botez copilul este stropit cu apă de trei ori pa cap și este doar pe jumătate creștinat. Copiii trebuie să învețe despre Dumnezeu, credință, biserică și la 14 ani are dreptul la prima împărtășanie. Prin această metodă ei devin creștini de bună voie. Preotul are nevoie de pregătire superioară, o facultate de Teologie, și este ales de către credincioși. Și femeia poate fi hirotonită, spre deosebire de alte culte. La înmormântări preotul ține o slujbă și cere lui Dumnezeu îngăduință la judecată și pentru ca sufletul celui decedat să se odihnească.   Calviniștii adaugă ceva pozitiv în sensul că ideea de a confirma credința se aplică în viața profesională laică.[29] De fapt în credința Vechiului Testament Legea era norma de viață, dar Isus în Predica de pe Munte din Matei 5-7, împinge Legea dincolo de litera ei, la nivelul inimi la motivații. Pentru Calvin înstrăinarea omului de Dumnezeu era ceva real și lumea era pierdută într-un labirint.[30] De asemenea lumea are un caracter întâmplător și este o sursă permanentă de neliniște.[31]

Sectele își au originea în mișcarea anabaptistă, din care s-au desprins baptiștii, quakerii, menoniții care erau adepții ascezei protestante. [32] Anabaptiștii ca și cuvânt vine din limba greacă ”ανα + βαττιζω” adică rebotezați. Ei au fost creștini ai Reformei radicale, se botezau doar adulții și nu credeau că botezul copiilor mici era valid. O ramură a anabaptiștilor a fost Sabatarianismul din Germania și Cehia a anilor 1500 care au trezit numeroase controverse și prejudecăți. Unii reformatori teologi protestanți au scris în apărarea lor alții împotriva lor. Comunitatea anabaptiștilor dorea să fie o comunitate pură, iar puritanii de mai târziu, vedeau ”mâna lui Dumnezeu” în tot ceea ce făceau.[33] Viața sobră și conștincioasă a modului de trai anabaptist a fost împins spre făgașul vieții profesionale și politice. Disciplina bisericească era aptă să-și exercite controlul asupra indivizilor și în domeniul laic.[34]   Dacă etica medievală a încurajat cerșitul, iar în acest sens ne putem aminti de ”călugării cerșitori”, de jurămintele de sărăcie făcute de Ordinul Franciscanilor din 1184, sau   Săracele Clare din anii 1200 și ceva,[35] nu același lucru se petrece în comunitățile puritane. Atitudinea creștinului medieval sau antic, față de stat oscila de la condamnare deplină, indiferență, neimplicare, până la aprecieri pozitive[36]. Atitudinea protestanților a fost una de luptă și implicare. Reformatorii au blamat în mod constant și moderat dominarea vieții sociale de către Biserică și Religie[37].

 PROTENTASTISM ȘI CAPITALISM

 Max Wber (1864-1920), a fost un economist și sociolog german, este considerat unul dintre fondatorii sociologiei. Lucrează în trei universități, și își aduce contribuția în politica germană, și economie. În Etica protestantă și spiritul capitalismului, el argumentează faptul că religia este una din cauzele importante, care explică diferența dintre cultura Orientală și cea Occidentală. Mai scrie Politica ca și vocație și Tezele weberiene. El descrie 4 tipuri diferite ale acțiunii și dominației oamenilor. Avem acțiunea tradițională, afectivă, (impuls) acțiunea   rațională de valoare care presupune valori de ordin estetic ori religios, și acțiunea rațională de finalitate care presupune un scop. La fiecare tip există și o acțiune de dominare însoțită de o anumită ligitimitate. De asemenea dominarea poate fi patriarhală, carismatică și legală. La fel puterea se bazează pe competență, sunt excluse arbitrarul, clientelismul, sau decizii nefondate. Cariera depinde de criterii obiectiva ca vechime, calificare etc. Și birocrație este aplicabilă și demonstrabilă din punct de vedre istoric, la întreprinderile de profit, caritabile, cu scopuri private, ideale și materiale. Birocrația se bazată pe existența unei ierarhii, reguli scrise dar impersonale. [38]

Max Weber a fost considerat unul dintre cei mai de seamă adversari al lui Karl Marx. Etica Protestantă a fost publicată în anul 1904.[39] El punctează   în lucrarea lui faptul că cel mai important lider al Reformei a fost Calvin, care a împins etica protestantă din sfera religioasă în domeniul laic cu rezultatele de rigoare[40]. Weber a realizat o lucrare despre morala etica și disciplina protestantă care a fost orientată asupra vieți de zi cu zi. Pentru Weber munca este o datorie, un semn de virtute, o sursă de satisfacție personală, trăsături ale omului capitalist, dar care își au originea în credință în religie în Transcendent.[41] Astfel se face un pas de la spiritul tradițional, la raţiunea capitalismului. Gândirea celor care au făcut acest pas urmărește un gând cu referință la câștig rațional, este gândită o piață liberă, tranzacții financiare, dezvoltarea clasei de mijloc, a întreprinderilor.[42] Pentru protestanți munca desfășurată conform damnării lui Dumnezeu din Geneza 3, era singura metodă de a obține grația divină. Nu este o gândire biblică. Profitul și bunăstarea sunt condamnabile în măsura în care încurajează lenevia și indiciplina. Pentru această cauză există și un impuls psihologic.[43] El a văzut religia ca un ajutor pentru o nouă bază economică. Marx demonstrează faptul că religia nu este numai o chestiune de credință personală, și se întinde în întregul unei colectivități. Se pare că s-a pus accentul prea mult pe semnificația calvinismului, dar Weber argumentează faptul că Etica Protestantă a fost necesară pentru dezvoltarea capitalismului. Capitalismul este o creație a reformei. Nu toți sunt de acord cu acest argument și afirmă faptul că el a înflorit și în Japonia, fără ajutorul calvinismului. Se poate generaliza și spune faptul că Weber descrie originea capitalismului din centrul Europei, ca un sistem economic adaptat de noncalviniștii în multe țări ale lumii.[44] De asemenea multe puncte ale dezvoltării culturii au fost generate de forțe religioase. Dar   omul poate argumenta orice dacă forțează textele biblice și în cazul religie etice chiar și sclavia poate fi reglementată.[45]   Se poate face afirmația că Reforma a fost divizată, iar liderii reformei au avut de cele mai multe ori orientări diferite, chiar privind aceiași problemă. Grația divină nu se obține prin muncă ci prin împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa lui Isus Hristos de pe Calvar Ioan (3:16). Este adevărat faptul căci conduita omului este determinată de caracterul său și o minte schimbată iese în evidență și în domeniul laic. A lega acest lucru de apariția capitalismului considerăm că este prea mult spus. Dar nu se poate nega faptul că protestanții și mișcarea lor în cadrul religiei au influențat societatea în care au trăit.

4). CONCLUZIE

 Observăm cum încă de la început după căderea omului în păcat a apărut o diferență chiar între cei doi frați, Cain și Abel care s-au raportat în mod diferit la Dumnezeu. Deșii omul a fost blestemat să muncească, a rămas în esența lui o ființă religioasă. Așa cum se observă nu ambele jertfe au fot primite, și închinarea s-a perpetuat sub această formă, una adevărată, paralel cu una falsă de-a lungul istoriei. Geneza 3:15 are o dublă semnificație. Omul poate fi religios în sensul bun și adevărat al cuvântului, și au fost oameni în istorie care au practicat o închinare adevărată, datorită, alegeri, a charismei lor, înclinării spre Transcendent au devenit lideri iar în acest sens sunt reprezentative exemplele din Vechiul Testament. Din păcate ființa umană poate fi religioasă și în aspectele ei negative, care țin de păgânism începând de la magi, ghicitori, vrăjitori, până la oameni cu o charismă deosebită care au fost mari întemeietori de religii. Concurența este acerbă dusă la limită dacă se ia în considerare războaiele religioase, sau convertirile forțate. O a treia categorie de oameni apărută mai târziu a fost societatea laică, care se pretinde liberă și care la rândul ei care a generat o serie de alte probleme. Sociologia și filozofia sunt științele care se ocupă de relațiile oamenilor din societate, religios, sau laic și încearcă să dea un răspuns și o rezolvare   influiențelelor, problemelor și conflictele ce apar în cadrul societății. De asemenea în cadrul comunităților laice și religioase apare în mod evident o stratificare a societăți, cu extreme foarte mari care include de la oligarhia financiară până la oameni ai străzii, de la lideri religioși la masa credincioșilor simpli, în care cei puternici domină pe cei slabi. Ateismul își spune și el cuvântul și clasele avute dețin monopolul puterii. Cei tari și avuți exploatează pe cei săraci și apare lupta de clasă. Statutul omului depinde de averea sa, relații, etc, privind din perspectiva umană. Totul se reduce la bani și acest lucru are impact din păcate și în sfera religie. Societatea este complexă divizându-se ca și comunitate religioasă creștină, cu doctrine și tipare de închinare corecte, sau complet deformat în cazul păgânismului, cu clase sociale antagonice prezente în sistemele economice, și ateismul prezent în istorie mai mult ca niciodată. De fapt mileniul trei este gândit în Europa ca și o epocă post creștină. Un lucru este sigura în faptul că religia influiențează societatea dar și reciproca este valabilă. Societatea se depărtă sau se apropie de Dumnezeu, dar azi în mod cert face un pas înapoi. O contribuție și îmbunătățire a aspectelor materiale a avut-o Reforma Protestantă din 1500-1600, care a împins etica și morala din sfera religiei și în aspectul laic de zi cu zi în munca credinciosului. Weber forțează puțin lucrurile în afirmațiile sale când spune că Reforma a fost oarecum motorul societății. Așa cum am observat Reforma a fost divizată în patru mari curente care și-au adus mai mult sau mai puțin concursul la dezvoltarea societăți. Marx a fost un om care s-a opus ideilor lui Weber, fiecare a adus argumente pro și contra faptului că reformați au influențat dezvoltarea societății. Așa cum legile cosmice sau rânduielile divine rămân valabile, omul reușind doar să le descopere el poate să le interpreteze în funcție de credința sau necredința sa dar nu le poate schimba. Dacă face acest lucru o face în defavoarea sa în raport cu Divinitatea. Lumea a fost zdruncinată de convingeri de tot felul, acceptă noțiunii noi ca, postmodernitate globalizare, ecumenism, și se observă o scădere a practici religioase. Societatea are o caracteristică dinamică, și dacă grecii aveau o concepție circulară a istoriei, creștinii au din contră una liniară, cu început, trecut, prezent și viitor, în care timpul curge într-o singură direcție spre viitor, punctul central fiind Cristos. A avut dreptate Max Weber când a legat apariția capitalismului de mișcarea protestantă ? Răspunsul este doar parțial pozitiv, în care protestanții totuși a îmblânzit un capitalism sălbatec care ar fi apărut oricum. Capitalismul a apărut și în alte părți ale lumii fără o influență a calvinismului. Faptul ă l-a influențat în bine este adevărat și să nu uităm faptul că societatea se chimbă. Zorile renașterii își făceau simțită prezența. Dar grația divină nu se obține prin muncă sau prin păstrarea caracterului de credincios și în sfera laicului.   Hristos a fost iubit sau urât de contemporanii Lui, dar mai mul urât și a murit pe Cruce. Noi ca urmași ai Lui, călcăm pe urmele Sale. Pavel spune în Romani 13:1, că orice orânduire vine de la Dumnezeu. Pe de altă parte Roada Duhului Sfânt din Galateni 5: 22-23, trebuie să fie prezente în domeniul religios, dar și laic, în regimuri democratic dar și totalitare. Un aspect deosebit al mandatului Bisericii este cel din Matei 28: 18-22, denumit și ”Marea Trimitere”, aspect care implică un conflict cu alte culturi și religii. O altă problemă este relația pe care o are Biserica cu Statul, care implică trei forme, și ca să rămână o biserică adevărată trebuie să fie separată de stat. Credinciosul și Biserica trebuie să aibă impact asupra lumii, să fie în conflict cu ea și să o transforme. Grația divină se obține prin împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa de pe Calvar a lui Isus Cristos. Evanghelia nu se poate negocia, nimic în plus nimic în minus, El este cel car a făcut tot. Creștinii, ateii, clasele sociale vor conviețuii împreună, se vor lupta, vor face compromisuri, se vor accepta parțial și în același timp se vor respinge până la judecata finală în Escaton. Matthew 25:34  Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. sau Matthew 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

 5). BIBLIOGRAFIE :

Sociologia de Traian Hersenii

Sociologia Religiei de Joachim Wach

NORMAN, GEISLER   Filozofia Religiei,   Editura „Cartea Creştină” Oradea 1999.

Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber

Tratat de sociologie de   de R. Boundon

Sociologie Generală de Petru Andrei

Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber

Sociologie Generală de   P. A.

Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorghe   Editura Institutului Biblic„Emanuel„ din Oradea 1998

 EARLE E, CAIRNS CRŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR Editura Cartea Creştină Oradea 1997

Sociology de Rrichard T. Schafer

 Ardelean Viorel

 [1] Sociologia de Traian Hersenii pag 37

[2] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 15

[3] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 15

[4] Filozofia Religiei de Norman L. Geisler Pag 339

[5] Filozofia Religiei de Norman L. Geisler Pag 339

[6] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 272

[7] Filozofia Religiei de Norman L. Geisler pag 50

[8] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 27

[9] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 27

[10] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 28

[11] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 20

[12] Tratat de sociologie de de R. Boundon pag 138

[13] Tratat de sociologie de de R. Boundon pag 138

[14] Tratat de sociologie de de R. Boundon pag 138

[15] Tratat de sociologie de de R. Boundon pag 139

[16] Sociologie Generală de Petru Andrei pag 232

[17] Sociologie Generală de Petru Andrei pag 232

[18] Sociologie Generală de Petru Andrei pag 234

[19] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 34

[20] Sociologie Generală de P. A. pag 237

[21] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 269

[22] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 269

[23] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 269

[24] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 273

[25] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 69

[26] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 137-139

[27] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 134

[28] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 137

[29] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 130

[30] Teologia Reformatorilor de Timothy George pag 223

[31] Teologia Reformatorilor de Timothy George pag 223

[32] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 150-153

[33] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 150-153

[34] Creștinismul dea lungul secolelor de Earle E. Cairns pag 220

[35] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 155

[36] Sociologia Religiei de Joachim Wach pag 275

[37] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 158

[38] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 158

[39] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 155

[40] Sociology de Rrichard T. Schafer pag 341

[41] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 270

[42] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 271

[43] Etica Protestantă și Spiritul Capitalist de Max Weber pag 275

[44] Sociology de Rrichard T. Schafer pag 341-342

[45] Sociologia Religiei de   M . W. Pag 215

SANHERIB

SANHERIB. Sanherib (ebr. sanherib, dar posibil să fie pronunţat snhrib ca în papirusul aram; JSS 21, 1976, p. 9); în asiriană Sin-ahhe-eriba, „Sin (zeul lunii) şi-a sporit numărul fraţilor”) a domnit peste Asiria 705-681 î.Cr. Când tatăl său, căruia i-a slujit de guvernator la graniţa de N, a fost asasinat, Sanherib a pornit întâi în marş spre Babilon, unde Marduk-apla-iddina II (*MERODAC-BALADAN) conducea o mişcare de revoltă. A alungat un lider local Marduk-zakir-sum în 703 î.Cr. şi a strâns forţe împotriva Asiriei. Probabil în această perioadă a trimis Merodac-Baladan solii lui Zedechia în Iuda (2 Împăraţi 20:12-19; Isaia 39). Mai târziu în 702 î.Cr. Sanherib a înfrânt pe caldeeni şi aliaţii lor elamiţii şi arabii în bătăliile de la Cuta şi Chiş. Apoi a fost bine primit de Babilon unde a aşezat pe tron pe Bel-ibni. Asirienii au devastat Bit-Yakin şi s-au întors la Ninive cu mulţi prizonieri, Merodac-Baladan scăpând în Elam.

Sanherib nu a avut dificultăţi cu paza graniţelor din N, arie foarte bine cunoscută de el de pe vremea când era prinţ. După o serie de raiduri împotriva locuitorilor din dealurile de E, şi-a îndreptat atacurile în V unde se formase o coaliţie antiasiriană, sprijinită de Egipt, care se întărea mereu. Liderul acestei coaliţii, Ezechia împăratul lui Iuda, l-a capturat pe Padi, domnitorul Ecraoului, vasal al Asiriei (2 Împăraţi 18:8), şi-a întărit fortificaţiile şi a îmbunătăţit alimentarea cu apă a Ierusalimului construind tunelul *Siloamului (2 Împăraţi 20:20), şi a cerut ajutor Egiptului (Isaia 30:1-4).

A treia campanie a lui Sanherib în cel de-al 14-lea an al domniei lui Ezechia (701 î.Cr.) a fost îndreptată împotriva acestei coaliţii. Armatele sale au mărşăluit de-alungul coastei feniciene, capturând Sidonul cel Mare şi Mic, Sarepta, Mahalina (*Ahlab), Ushu, Aczib şi Acco, dar nu au încercat să asedieze Tirul. L-a înlocuit pe Luli (Elulaeus), împăratul Sidonului, care a fugit şi a murit în exil, cu Ethba al (Tubaal). Împăraţii Sidonului, Arvadului, Biblosului, Bet-Amonului, Moabului şi Edomului s-au supus lui Sanherib, dar cel al Aşchelonului a refuzat şi astfel cetatea împreună cu împrejurimile ei, inclusiv Bet-Dagonul şi Iope au fost distruse. Sanherib pretinde că a înaintat spre Eltekeh, unde a înfrânt armata egipteană. Apoi Sanherib i-a junghiat pe toţi nobilii din Ecron pentru că l-au predat pe Padi lui Ezechia, după care a trimis corpuri de oaste care au distrus 46 de oraşe împrejmuite cu ziduri, şi multe sate ale lui Iuda, din care a luat 200.150 de prizonieri şi multă pradă de război. El însuşi a condus asedierea şi ocuparea cetăţii *Lachiş, şi reliefuri din palatul lui îl înfăţişează inspectând prada luată din această cetate. De aici a trimis emisari cerând capitularea Ierusalimului (2 Cronici 32:9).

În propria-i consemnare a campaniei, Sanherib spune că Ezechia i-a plătit tribut (Analele) şi descrie cum l-a asediat pe „Ezechia, evreul… L-am închis ca pe-o pasăre într-o colivie în însăşi capitala sa, Ierusalim. Am aşezat posturi de pază împrejurul cetăţii şi am ucis pe oricine încerca să iasă pe porţile ei.” (Taylor Prism, BM). Ezechia a plătit tribut asirienilor (2 Împăraţi 18:13-16; Isaia 36:1 ş.urm) care mai târziu a fost trimis la Ninive (Taylor Prism, datată din 691 î.Cr.) şi l-a eliberat pe Padi, căruia i s-au dat unele teritorii evreieşti.

Consemnările lui Sanherib nu menţionează încheierea asediului (cf. 2 Împăraţi 19:32-34) şi nici înfrângerea armatelor asiriene de către Domnul, poate printr-o epidemie (v. 35) descrisă de către Herodot (2. 141) ca fiind „o mulţime de şobolani de câmp care au devorat în timpul nopţii toate tolbele şi arcurile inamicului şi toate curelele cu care îşi susţineau scuturile… iar dimineaţa când a început bătălia foarte mulţi au căzut pe câmpul de luptă pentru că nu aveau arme cu care să se apere”.

Majoritatea dintre cercetători susţin că menţionarea apropierii forţelor egiptene sub *Tirhaca (2 Împăraţi 19:9; Isaia 37:9) este un anacronism (dar vezi K. A. Kitchen, Third Intermediate Period in Egipt, 1972). Mai mult, ei consideră că 2 Împăraţi 19:37 sugerează faptul că moartea lui Sanherib ar fi survenit imediat ce acesta s-a întors la Ninive. De aceea ei au postulat o a adoua campanie fără succes a lui Sanherib împotriva Ierusalimului, poate după atacul împotriva arabilor 689-686 î.Cr. Nici analele asiriene care s-au păstrat şi nici cronicile babiloniene nu menţionează o asemenea campanie, iar v. 36 ş.urm. nu menţionază durata de timp dintre întoarcerea lui Sanherib din Palestina şi moartea sa în anul 681 î.Cr. şi aceasta trebuie să fi fost de câţiva ani. Astfel teoria unei singure campanii în 701 S.d.Cr. poate fi considerată ca fiind cea mai rezonabilă.

În 700 î.Cr. asirienii au pornit încă o dată împotriva Babilonului, unde Bel-ibni se răsculase. Sanherib l-a plasat pe fiul său, Assr-nadin-sum, pe tron şi a domnit până la capturarea cetăţii de către elamiţi. În seria de campanii militare care au urmat, Sanherib s-a luptat cu elamiţii, şi în 694 a organizat o expediţie navală traversând Golful Persic împotriva celor ce l-au adăpostit pe Merodac-Baladan. Erach a fost capturat şi în final, în 689 î.Cr. a fost prădat Babilonul. De-a lungul celorlalte frontiere, Sanherib a invadat Cilicia şi a capturat Tarsul, la fel a întreprins raiduri împotriva arabilor la S şi E de Damasc.

Acasă, Sanherib a fost ajutat mult de soţia sa semitică deosebit de energică, Naqi a-Zakutu, în reconstrucţia Ninivei, unde „şi-a construit un palat fără egal”, un arsenal, ziduri noi pentru cetate şi porţi noi. Asigurând o nouă sursă pentru alimentarea cu apă din râul Gomel (Bavian), ape conduse cu ajutorul unui apeduct (Jerwan) până jos la barajul (Ajeila) în partea de E a metropolei, el a fost în măsură să irigheze parcuri şi importante porţiuni de teren agricol, să îmbunătăţească sistemele naturale de apărare ale cetăţii formate de râurile Tigru şi Khosr.

A construit mult la Assur şi Kakzi introducând multe tehnologii avansate pe vremea aceea.

Sanherib a fost asasinat de fiul său în timp ce se închina în templul lui Nisroc (2 Împăraţi 19:37). În luptele dintre fiii săi, posibil între *Adramelec şi *Şareţer, sunt reflectate tocmai tulburările care au avut loc în urma morţii sale în decembrie 681 î.Cr. relatate de fiul său mai tânâr Esar-Hadon, care fusese ales prinţ moştenitor în 687 î.Cr., şi care acum l-a urmat la tron (v. 37). Există puţine dovezi în sprijinul teoriei că Esar-Hadon a fost „fiul” menţionat ca asasin de către Cronicele Babilonului, sau că moartea sa ar fi survenit în Babilon.

BIBLIOGRAFIE

73. D. Luckenbill,The Annals of Sennacherib. 1924; D. J. Wiseman în DOTT, p. 64-73.

D.J.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sanherib.html

Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

„Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om.

Umanismul, în toate formele sale subtile, recapitulează nelustruitul Pelagianism împotriva căruia s-a luptat Augustin. Deşi Pelagius a fost condamnat ca un eretic de Roma şi forma sa modificată, Semi-Pelagianism a fost şi ea condamnată de Consiliul de la Orange în anul 529, presupunerile de bază ale acestui punct de vedere au persistat în toată istoria bisericii pentru a reapărea în Catolicismul Medieval, Renaştere, Umanism, Socinianism, Arminianism şi modernul Liberalism. Germenul gândirii lui Pelagius supravieţuieşte azi nu ca o urmă sau ca o influenţă tangenţială ci una penetrantă în biserica modernă. În schimb, biserica modernă este ţinută în captivitate de ea.

Care a fost neînţelegerea principală dintre Augustin şi Pelagius? Inima dezbaterii s-a centrat pe doctrina păcatului original, în special cu privire la chestiunea referitoare la voinţa omului căzut care este „liberă.” Adolph Harnack a spus:

„Probabil că nu a fost niciodată o altă criză de o importanţă egală în istoria bisericii în care oponenţii şi-au exprimat principiile problemă atât de clar şi de abstract. Doar disputa Ariană dinaintea Consiliului de la Nicea poate fi comparată cu aceasta.” (History of Agmer (Istoria lui Agmer) V/IV/3)

Controversa a început când călugărul englez Pelagius, s-a opus la Roma celebrei rugăciuni a lui Augustin: „Autorizează ceea ce Tu porunceşti, şi porunceşte ce doreşti Tu.” Pelagius s-a ferit cu oroare la ideea că este necesar un dar divin (har) pentru a săvârşi ceea ce porunceşte Dumnezeu. Pentru Pelagius şi adepţii săi responsabilitatea implică întotdeauna capacitate. Dacă omul are responsabilitatea morală de a asculta de legea lui Dumnezeu, el trebuie să aibă şi capacitatea morală de a face aceasta.

Harnack rezumă gândul Pelagian:

„Natura, liberul arbitru, virtutea şi legea, acestea definite strict şi făcute independente de noţiunea de Dumnezeu – au fost cuvintele capcană ale Pelagianismului: virtutea dobândită de sine este binele suprem care este urmat de răsplată. Religia şi moralitatea stau în sfera spiritului liber; ele sunt în orice moment prin efortul propriu al omului.”

Diferenţa dintre Pelagianismul şi Semi-Pelagianism este mai mult o diferenţă de grad decât de fel. Pentru a fi siguri, la suprafaţă se pare că există o diferenţă enormă dintre cele două, în special cu privire la păcatul original şi la dependenţa păcătosului de har. Pelagius a negat categoric doctrina păcatului original, argumentând că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam şi că la naştere copiii sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de Cădere. Pelagius a argumentat de asemenea că deşi harul poate uşura dobândirea dreptăţii, el nu este necesar pentru acest final. De asemenea, el a insistat că natura constitutivă a umanităţii nu este convertibilă; ea este nezdruncinat de bună.

Împotriva lui Pelagius, Semi-Pelagianismul are o doctrină a păcatului original prin care omenirea este considerată căzută. Harul consecvent nu doar facilitează virtutea, el este necesar pentru a rezulta virtutea. Natura omului poate fi schimbată şi a fost schimbată de Cădere.

Totuşi, în Semi-Pelagianism mai rămâne o capacitate morală în om care nu este afectată de Cădere. Noi o numim o „insulă a dreptăţii” prin care păcătosul căzut încă are capacitatea inerentă de a înclina sau de a se mişca pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu. Harul este necesar dar nu necesar eficient. Efectul său depinde întotdeauna de cooperarea păcătosului cu el prin virtutea exercitării voinţei.

Nu din întâmplare cartea lui Martin Luther „The Bondage of the Will” (Sclavia voinţei) este considerată cea mai importantă carte a sa. El a văzut în Erasmus un om care, în ciuda protestelor sale contrarii, a fost un Pelagian în haine Catolice. Luther a văzut această furişare sub controversa meritului şi a harului, şi credinţa şi faptele a fost problema în ce grad este voinţa umană sclavă faţă de păcat şi în ce grad suntem noi dependenţi de har pentru eliberarea noastră. Luther a argument din Biblie că firea nu ajută la nimic şi că acest „nimic” nu este un mic „ceva.”

Punctul de vedere al lui Augustin în ce priveşte Căderea a fost opus şi faţă de Pelagianism şi faţă de Semi-Pelagianism. El a spus că omenirea este o massa peccati, o „confuzie de păcat,” incapabilă de a se ridica din moartea spirituală. Pentru Augustin omul nu se poate mişca sau înclina pe sine spre Dumnezeu la fel cum nici un pahar gol nu se poate umplea singur. Pentru Augustin lucrarea iniţială a harului divin prin care sufletul este eliberat de sclavia păcatului este suverană şi eficientă. Pentru a fi siguri noi cooperăm cu acest har, dar numai după lucrarea divină iniţială de eliberare.

Augustin nu a negat că omul căzut încă are o voinţă şi că voinţa sa este capabilă să facă alegeri. El a argumentat că omul căzut încă are un liberul arbitru (liberium arbitrium) dar el şi-a pierdut libertatea sa morală (libertas). Starea păcatului original ne lasă în condiţia nenorocită de a fi incapabili să ne abţinem de la a păcătui. Noi încă suntem în stare să alegem ce dorim, dar dorinţele noastre rămân înlănţuite de impulsurile noastre rele. El a argumentat că libertatea care rămâne în voinţă conduce întotdeauna la păcat. Astfel în carne noi suntem liberi numai să păcătuim, o libertate găunoasă. Ea este o libertate fără libertate, o sclavie morală reală. Adevărata libertate poate veni numai din lucrarea lui Dumnezeu asupra sufletului. De aceea noi nu suntem doar în parte dependenţi de har pentru convertirea noastră ci total dependenţi de har.

Evanghelicii moderni au izvorât din Reforma a căror rădăcini au fost plantate de Augustin. Dar azi viziunea Reformată şi cea Augustiniană a harului este toată eclipsată în Evanghelici. Unde Luther a triumfat în secolul şaisprezece, generaţiile următoare s-au înclinat spre Erasmus.

Evanghelicii moderni resping Pelagianismul nelustruit şi frecvent Semi-Pelagianismul. Se insistă că harul este necesar pentru salvare şi că omul este căzut. Se recunoaşte că voinţa este slăbită chiar până în punctul de a fi „99 %” dependentă de har pentru eliberarea ei. Dar acel 1 % din capacitatea morală neafectată sau de putere spirituală este cel care devine diferenţa decisivă între mântuire şi pierzare este legătura care păstrează lanţul spre Pelagius. Noi nu am fost eliberaţi de captivitatea Pelagiană asupra bisericii.

Acel 1 % este „micul ceva” pe care Luther a încercat să îl demoleze pentru că el înlătură sola din sola gratia (numai harul) şi în final sola din sola fide (numai credinţa). Ironia poate fi că prin evanghelicii moderni care denunţă tare şi repetat Umanismul ca fiind un duşman mortal pentru creştinismul, el întreţine un punct de vedere Umanist despre om şi despre voinţă în adâncul miezului său.

Avem nevoie de un Augustin sau de un Luther care să ne vorbească din nou ca nu cumva lumina harului lui Dumnezeu să nu fie doar umbrită ci ştearsă din vremea noastră.

 http://www.voxdeibaptist.org/Augustine_and_Pelagius_trd.htm

Timp de provocare şi binecuvântare

A trecut puţin timp de când agitaţia acţiunilor Countryside şi vizita echipei de medici din S.U.A. a devenit un eveniment de domeniul trecutului. A fost un timp binecuvântat, dar şi plin de încercări. Pe data de 15 iulie, un grup de 34 de persoane, studenţi de la Universitatea „Emanuel” Oradea, tineri din S.U.A. şi tineri din Biserica Creştină Baptistă”Sfânta Treime” Constanţa, şi-au stabilit pentru o perioadă de 11 zile reşedinţa în corturi, în baza de campare amenajată în grădina Bisericii Creştine Baptiste din Dorobanţu. Joi a fost ziua în care am făcut ultimele amenajări ale taberei – cabinele de duş, ultimele amenajări ale corturilor…

Începând cu ziua de vineri, 16.07, o echipă de medici a sosit la Dorobanţu. Timp de trei zile, aproximativ 200 de persoane au beneficiat de consultaţii medicale şi medicamente gratuite, dar cel mai important lucru legat de acţiunea medicilor a fost acela că, fiecare persoană a putut să asculte într-un mod clar, Evanghelia Domnului Isus. Fiecare persoană care ieşea de la consultaţia medicală era preluată de o echipă de consiliere, care îi explica modul în care se pot rezolva problemele legate de suferinţa sufletului.

Am fost invitaţi împreună cu o delegaţie a echipei de medici să vizităm Primăria din Comuna Nicolae Bălcescu. Deşi era duminică dimineaţa şi la primărie nu era program, primarul Paul Mocanu a venit special pentru a saluta echipa de medici şi le-a mulţumit pentru ajutorul dat oamenilor din localitatea, aflaţi in nevoi.

Lucrarea echipei de medici a marcat profund locuitorii zonei, Dumnezeu ii va binecuvânta pentru slujirea pe care au făcut-o.

După plecarea medicilor, grupul de tineri a început acţiunile sociale în localitate.

În folosul comunităţii s-a realizat renovarea grădiniţei şi amenajarea unui parc din curtea căminului cultural. Acţiunile au avut un impact deosebit asupra locuitorilor comunei. Oamenii au fost impresionaţi de faptul că tineri, care nu au nici o legătură cu localitatea Dorobanţu au venit şi au muncit încercând să schimbe faţa localităţii.

In fiecare seara a fost susţinut in aer liber un program de cântări şi oricine a putut asculta tinerii lăudând Numele lui Dumnezeu. Pe tot parcursul acţiunii au existat echipe de tineri, care la intervale bine stabilite, s-au retras pentru a se ruga, ca Dumnezeu să lucreze la inima oamenilor ce au auzit Cuvântul.

A fost un timp de har  deosebit in care mulţi oameni au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu aşa încât în data de 25 iulie, a avut loc un botez, cinci suflete au primit pe Domnul ca Domn si Mântuitor in inimile lor.

Materiale preluate de la şi cu acordul fratelui pastor misionar Ovidiu Timis.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/marturisiri1_sept04.htm

Dragobete

Dragobete

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hora de Dragobete

Dragobetele este o sărbătoare populară, celebrată de români pe 24 februarie.

Cuprins

1Origini

• • 1.1Etimologie
  • 1.2Reprezentări
• 2Tradiții
• 3Simbolul Dragobetelui
• 4Controverse
• 5Note
• 6Legături externe

Origini

Etimologie

Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”. Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.^[1] Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.^[2] Această explicație este data și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară. N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris). În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.^[3] Alte teorii expuse de Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.^[2]

Reprezentări

Dragobete, fiul Babei Dochia, împreună cu soția sa

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.^[3] Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”.^[3]. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.^[4] „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”.^[3]Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.^[5] A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.^[6] Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.^[7] O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.^[2]

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.^[2] Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.^[8] Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.^[5][1][2]

Tradiții

Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie. Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.^[2] În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeuconfirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.^[1] Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.^[9] Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.^[10] Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.^[6] Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.^[8]

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce. Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian. Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria: „Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”. De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.^[8] Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare. Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.^[11] În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.^[5]

Dragobetele are rădăcini foarte vechi. Dragobetele, numit și Năvălnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet.

Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămăioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste.

Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală

„Dragobetele sărută fetele!”

Flăcăii, strânși în cete și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete.

Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii.

Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările își aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârșit de iarnă și început de primăvară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor in cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi, după cum informează Historia.ro.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necăsătorite să strângă, de Dragobete, zăpada rămasă pe alocuri, zăpada cunoscută drept “zăpada zânelor”. Apa rezultată prin topire era considerată ca având proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire, dar și în ritualurile de înfrumusețare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele își clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase și atrăgătoare ca și zânele.

De Dragobete, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an. Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.

În anumite sate ale României, din pământ se scot, de Dragobete, rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este, de asemenea, obligatoriu ca de Dragobete bărbații să se afle în relații cordiale cu persoanele de sex feminin.

Bărbații nu au voie să necăjească femeile și nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aștepta o primăvară cu ghinion și un an deloc prielnic. Atât baieții, cât și fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire întreg anul.

Dacă vor ca iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute de Dragobete.

Lucrările câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete. În schimb, curățenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor și prospețime.

Nu ai voie nici să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri și supărări în lunile care vor urma.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Simbolul DragobeteluI

Până în februarie 2016, Dragobete nu avea un simbol asociat. Pe 15 februarie 2016, simbolul Dragobetelui a fost ales în urmă a peste 20.000 de voturi, printr-o campanie de promovare a valorilor românești, organizată de Petrom. Simbolul ales a fost Uniunea.

Campania a supus la vot 9 simboluri, care au fost create prin sintetizarea celor mai regăsite obiceiuri din tradiția sărbătorii de Dragobete.

Simbolul ales, Uniunea, trimite către ritualul păsărilor care, în acea zi, își căutau și găseau perechea pe viață. Ele erau primele care, odată cu dezmorțirea naturii și apariția unui nou anotimp de primăvară, dădeau tonul întregului ritual de trezire la viață, prin iubire.^[12][13][14]

Controverse

Organizația de Tineret a Partidului Liberal din Republica Moldova organizează anual din 2006 o manifestație în centrul capitalei pentru a promova sărbătoarea de Dragobete. Președintele OTPL Sergiu Boghean consideră că numai prin promovarea ei, ea se va transforma într-o celebrare națională: „Sunt bucuros că mulți cunosc ce sărbătoare marcăm astăzi și cred că nu va mai dura mult până va reînvia și la noi acest obicei. Prin acțiunea de astăzi vrem să aducem la cunoștință faptul că avem sărbătoarea noastră, moștenită de la daci și ar fi păcat să ne pierdem tradițiile”.^[15][16]

După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.^[17] Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia.^[18][19][4] Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”.^[20][21] În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.^[22][23]

Note

1. ^ ^a b c Cap de primăvară – hora premaritală a românilor. Gândul. Accesat la 11 februarie 2010.
2. ^ ^{a b c d e f} Dragobetele, logodiciul păsărilor. crestinortodox.ro. Accesat la 11 februarie 2010.
3. ^ ^a b c d Dragobete. România literară. Accesat la 11 februarie 2010.
4. ^ ^a b Sfântul Valentin sau Dragobetele. artlitera.ro. Accesat la 11 februarie 2010.
5. ^ ^a b c Valentin sau Dragobete?. Evenimentul zilei. Accesat la 11 februarie 2010.
6. ^ ^a b Dragobetele. literaturasiarta.md. Accesat la 11 februarie 2010.
7. ^ Dragobetele la români – origini și tradiții. Informația de Mureș. Accesat la 11 februarie 2010.
8. ^ ^a b c Dragobetele sau sărbătoarea dragostei. ro.altermedia.info. Accesat la 11 februarie 2010.
9. ^ Dragoste de Dragobete. Evenimentul Zilei. Accesat la 11 februarie 2010.
10. ^ Obiceiuri de Dragobete. crestinortodox.ro. Accesat la 11 februarie 2010.
11. ^ Dragobetele. Evenimentul. Accesat la 11 februarie 2010.
12. ^ IAA România
13. ^ AdHugger
14. ^ IQ ADS
15. ^ Organizația de Tineret a Partidului Liberal promovează valorile străbune. Partidul Liberal. Accesat la 11 februarie 2010.
16. ^ Tinerii din Chișinău au sărbătorit Dragobetele. Flux. Accesat la 11 februarie 2010.
17. ^ Sfântul Valentin versus autohtonul Dragobete. Realitatea Bihoreană. Accesat la 11 februarie 2010.
18. ^ Dragobete vs. Valentine’s Day: Ce ar trebui să sărbătorească românii?. realitatea.net. Accesat la 11 februarie 2010.
19. ^ Valentine’s Day versus Dragobete, intre comerț și iubire românească. mondonnews.ro. Accesat la 11 februarie 2010.
20. ^ Andreea Raicu face furori la Chișinău. Accesat la 11 februarie 2010.
21. ^ Laura Pumnea, „De Dragobete se iubește românește”, Adevărul, 23 februarie 2009
22. ^ Sfântul Valentin – Sărbătoarea roz. crestinortodox.ro. Accesat la 11 februarie 2010.
23. ^ Românii au intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai lungă scrisoare de dragoste

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/dragobete

4 jucători care vor evolua în finala Super Bowl vorbesc despre credinţa în Isus Hristos

Concurs, Externe, Sport

 Poteraș Ionuț  01-02-2019 20:30:49

Iubitorii sportului din S.U.A. aşteaptă cu nerăbdare marea finală a fotbalului american, ce va avea loc duminică 3 februarie în oraşul Atlanta şi va opune echipele Los Angeles Rams şi New England Patriots.

Patriots sunt echipa americană cu cele mai multe apariţii în finalele Super Bowl. Tot ei au şi 38 de jucători care au evoluat într-un Super Bowl, în timp ce Rams au doar 4.

Rex Burkhead, de la Patriots, spune că jocul se reduce la „aşteptările pe care le au antrenorii şi jucătorii. Scopul este să câştigăm finala, aşa că trebuie să ne mişcăm, să abordăm partidă în cea mai bună formă şi să înţelegem că treaba noastră nu este gata până la  finalul partidei”.

Totuşi, unii dintre jucătorii ce vor fi prezenţi pe teren spun că există lucruri mult mai importante decât trofeul Lombardi, ce îi va recompensa pe câştigători.

Dwayne Allen, de la Patriots: „Faptul că am Cerul în minte, mă ajută să am o perspectivă bună asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă. Voi juca în acest joc, este momentul de vârf al carierei mele sportive, şi chiar dacă ar trebui să fie totul pentru mine, în marea schemă a lucrurilor, este totuşi doar un joc.”

Brandin Cooks, de la Rams, este mai îndrăzneţ: „Ştii, mă gândesc la Isus Hristos, şi chiar înainta ca El să fi făcut vreo minune, Dumnezeu a zis: „Aceste este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Aşa că meditez la acest lucru şi mă gândesc că poate Dumnezeu își găsește plăcerea în ce fac eu. El mi-a dat darul de a putea să evoluez în acest joc  şi vreau să joc la acest nivel pentru a-i da Lui glorie.”

Johnny Hekker, de la Rams: „Sunt atâtea exemple în Biblie, unde oamenii  poate nu și-au sfârşit alergarea aşa cum ar fi vrut, însă Dumnezeu tot poate să folosească asta spre bine. Aşa că joc în această finală şi folosesc această ocazie pentru a-i da slavă lui Dumnezeu şi lucrării pe care El a făcut-o în viaţa mea şi modul în care El a lucrat şi unde m-a adus, şi mă simt onorat şi smerit să fiu prezent.”

Căpitanul Patrioţilor, Matt Slater, oferă un sfat tuturor celor care s-au lăsat prinşi în frenezia acestei finale: „Acest joc nu este despre viaţă şi moarte. Nu este cel mai mare lucru pe care-l vom face,” spune el. „Cea mai mare şi mai importantă decizie pe care o vei lua este să începi o relaţie cu Isus Hristos. Dacă nu-l cunoşti pe Isus, atunci lucrurile pot fi dificile. Oamenilor care se uită la această finală şi cred că este cel mai important lucru din viaţa lor, le-aş spune că nu e, acesta e doar un joc. Suntem recunoscători să fim aici, suntem bucuroşi să participăm. Iubim ceea ce facem, însă trebuie să fim conştienţi că sunt lucurui mult mai importante în viaţă de care trebuie să ne preocupăm.”

Sursa: CBN.

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/01/4-jucatori-care-vor-evolua-in-finala-super-bowl-vorbesc-despre-credinta-in-isus-hristos/?

Bisericile Africane sunt în plină expansiune pe străzile din Londra

Cosmin Frișan  02-02-2019 18:17:29

Într-o duminică dimineață rece, pe o stradă plină de șantiere și barăci cu materiale încuiate, cântecele și rugăciunile din limba Africii de Vest din Yoruba răsună dintr-un depozit vechi, care acum a devenit o clădire a bisericii, scrie ChristianToday.

Congregația, care este formată din persoane îmbrăcate aproape în întregime în haine albe, se închină în timp ce muzicienii care cântă la tobe, o orgă și o chitară țin ritmul imnurilor. Unele femei se proștern la pământ în rugăciune. Adunarea crește în mod constant, acum are aproximativ 70 de persoane.

În clădirea industrială, ce strălucește de vopsele aurii, un vorbitor reamintește grupului o listă de activități interzise – fumatul, consumul de alcool, practicarea magiei negre etc.

Reflectând diferitele valuri de migrație către Marea Britanie din secolul XX, bisericile din Caraibe au început să apară în insulă la sfârșitul anilor 1940 și 1950, când muncitorii și familiile lor au sosit din Jamaica și din alte foste colonii britanice.

Bisericile africane și-au deschis porțile în Londra începând cu anii 1960, urmate de un al doilea val în anii 1980.

Migranții, mulți dintre aceștia din Nigeria și Ghana, au căutat să construiască comunități și să mențină legături culturale cu țările lor de origine, înființând propriile lor biserici, adesea în case particulare, școli și spații comerciale dezafectate.

Pe măsură ce comunitățile au crescut, bisericile s-au mutat în spații mai mari în sălile de bingo, cinematografe și depozite, adunând congregații de până la 500 de persoane unde serviciile sunt transmise online de voluntari cu camere video.

Există un contrast izbitor față de Bisericile goale din multe biserici tradiționale din Anglia, unde congregațiile s-au diminuat de ani de zile.

„Ne rugăm pentru această țară”, a declarat Abosede Ajibade, un nigerian în vârstă de 54 de ani care s-a mutat în Marea Britanie în 2002 și lucrează pentru o companie de întreținere a birourilor.

„Oamenii de aici au dus creștinismul în Africa și peste tot în lume, dar eu nu simt că ei Îl mai servesc pe Isus Hristos”.

Dacă vei călătorii în sudul Londrei într-o duminică dimineață, îi vei vedea pe credincioși, adesea îmbrăcați în haine africane albe, care se îndreaptă spre biserici, fiecare cu diferitele lor stiluri de închinare.

Imnurile sunt cântate numai în limbi africane în unele biserici sau numai în limba engleză în alte biserici.

Cercetători de la Universitatea din Roehampton au descoperit lucruri pe care multe biserici le au în comun, incluzând un impuls pentru avansare profesională, un angajament de a petrece trei ore sau mai mult la slujba de duminică și altele.

„Așa ne exprimăm noi bucuria și recunoștința față de Dumnezeu”, susține Andrew Adeleke, un pastor senior la Casa de Închinare, una dintre cele mai mari biserici africane din Southwark, ce se află într-un fost teatru.

„Biserica nu trebuie să fie un cimitir” spune Adeleke. „Se presupune că trupul nostru trebuie să fie un templu de sărbătoare și de închinare, iar frumusețea trebuie să exprime dragostea față de Dumnezeu, chiar și atunci când lucrurile nu sunt perfecte în viața noastră”.

Pentru unii vecini, zgomotul cauzat de serviciile religioase este o problemă, ceea ce duce la plângeri adresate autorităților locale de la rezidenți.

Dar multe biserici se confruntă cu provocări mai mari decât vecinii nefericiți: unii furnizează hrană pentru oamenii nevoiași sau lucrează cu tinerii expuși riscului recrutării de către bande.

Andrew Rogers, care a condus grupul de cercetători de la Universitatea Roehampton, spune că pastorii au dificultăți păstrând identitatea africană a bisericilor și atrăgând în același timp copiii de imigranți de prima generație, dintre care mulți nu au trăit niciodată în afara Marii Britanii.

Ei au de obicei o viziune mai liberală asupra lumii, care poate fi greu de conciliat cu învățăturile religioase conservatoare.

Rogers a reamintit că a vorbit cu un pastor care se plângea că nu putea să vorbească despre minuni copiilor săi.

„Dacă biserica nu se va adapta, atunci ei vor pleca și vor căuta în altă parte”, a spus Rogers.

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/02/bisericile-africane-sunt-in-plina-expansiune-pe-strazile-din-londra

„Partidul lui Karl Marx”: Democrații vor să elimine cuvântul „Dumnezeu” din jurământ

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Joi, 31 ianuarie 2019, 20:24   /   Actualizat: Joi, 31 ianuarie 2019, 20:29   

La doar câteva săptămâni după ce au redevenit majoritari în Camera Reprezentanților, democrații care fac parte din Comisia pentru resurse naturale vor ca formula „așa să-mi ajute  Dumnezeu” să dispară din jurământul pe care îl rostesc persoanele audiate de comisie, anunță Fox News, citat de thehill.com.

Propunerea democraților prevede ca martorii chemați la audieri în fața comisiei să rostească un nou jurământ, fără vreo orice referire religioasă. Și jurământul ar urma să sune astfel: „Jurați sau afirmați, sub sancțiunea legii, că mărturia pe care urmează să o dați este adevărul, doar adevărul și nimic altceva decât adevărul [așa să vă ajute Dumnezeu]?”

https://www.activenews.ro/externe/„Partidul-lui-Karl-Marx-Democratii-vor-sa-elimine-cuvantul-„Dumnezeu-din-juramant-154432

Europarlamentar român, intervenție în PE în sprijinul Cameliei Smicală: „Despre ce Europă vorbim? Întrebați Finlanda cum respectă statul de drept și legile justiției, pentru că văd că Rezoluții pe țările din Est se fac pe statul de drept?!”

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI   /   Publicat: Joi, 31 ianuarie 2019, 21:17   /   Actualizat: Joi, 31 ianuarie 2019, 21:21   

Europarlamentarul umanist, Maria Grapini, care se află și anul acesta pe lista scurtă a celor mai buni eurodeputați, fiind nominalizată la MEP Awards, a avut miercuri, 30 ianuarie, o nouă intervenție în plenul legislativului UE în sprijinul româncei Camelia Smicală. Cunoscută pentru frecventele sale luări de poziție în acest subiect, în condițiile în care autoritățile de la București rămân mai departe surde, Maria Grapini a reluat apelul către comisarii europeni pentru a interveni și a judeca acest caz echitabil.  „Întrebați Finlanda cum respectă statul de drept și legile justiției, pentru că văd că Rezoluții pe țările din Est se fac pe statul de drept?!”, a spus europarlamentarul român, amintind că de trei ani medicul român încearcă să-și aducă acasă copiii luați abuziv de sistemul de protecție a copilului din Finlanda.

„În 2017, v-am făcut o scrisoare despre Finlanda și despre modul în care funcționează legile acolo. Sunt sigură că știți că, în Finlanda, există legi prin care se dă dreptul copilului să se prezinte în instanță. Cazul medicului român Camelia Smicală este deja binecunoscut în lume, nu doar în Europa. De 3 ani încearcă să-și recupereze copiii, copiii au fost instituționalizați, deși tot legea finlandeză spune că ei sunt luați din familie numai dacă există un pericol de violență asupra lor, apoi, la 12 ani, au dreptul să meargă în instanță, dar nu sunt lăsați să se ducă în instanță! Mama vrea să se repatrieze, nu într-o țară din lumea a treia, ci în România, înapoi cu copiii ei! Nu putem face nimic? Despre ce Europă vorbim? Despre ce drepturi ale copilului, despre ce drepturi ale cetățeanului la libera circulație? Vă rog, doamna comisar, încercați să întrebați Finlanda cum respectă statul de drept și legile justiției, pentru că văd că Rezoluții pe țările din Est se fac pe statul de drept?!”, a spus umanista Maria Grapini, în plenul PE de la Bruxelles, așa cum reiese din postarea Cameliei Smicală pe contul de Facebook.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1Medicul Răzvan Constantinescu despre „mediatizatul caz al gripei”: Decesele cauzate doar de gripă sunt rarități insuficient explicate, cel mai probabil la pacienți cu comorbidități latente, nediagnosticate
• 2S.R. Stănescu scrie despre salva de tun a OMV în războiul gazelor: „Este anunțat un război total. Guvernul Austriei să știe că, dacă a scos sabia, declanșând un conflict economic și politic cu România, de sabie va pieri”
• 3Haos la Digi 24. Val de plecări, contracte neprelungite și postul închide stațiile locale
• 4Episcopii ortodocși din SUA denunță faptul că legislația a ajuns să permită avortul aproape de naștere
• 5În Maternitatea din Botoșani, un bebeluș avortat a „refuzat” să moară timp de zece ore
• 6Adevărata miză a declarării epidemiei de gripă? Fostul ministru al Sănătății cere adoptarea Legii Vaccinării Obligatorii. Managerii de spitale sunt amenințați să declare cât mai multe victime ale gripei
• 72 februarie: Ziua Internațională a Tineretului Ortodox. Patriarhul României: „Tinerii sunt prezentul activ și creativ al Bisericii”
• 8Decizie istorică: Bancnota de 500 de euro a fost scoasă din producție
• 9O lume minunată, doar pentru copii? Disneyland Paris va găzdui în acest an prima paradă gay
• 10Badea Gheorghe Cârțan, un altfel de unificator al românilor

https://www.activenews.ro/stiri/Europarlamentar-roman-interventie-in-PE-in-sprijinul-Cameliei-Smicala-

Punctele de rugăciune ale lunii februarie 2019

 

Publicat pe 1 feb. 2019

1. Pentru România (fiecare zi de vineri – post si rugăciune pentru România. (Ioel 2:1, 15), cu focalizare pe protecția țării) Am primit de la Domnul, pentru România, gândurile următoare: „Vă îndreptați spre un punct de cotitură pentru țara voastră. Eu sunt gata sa fac ce am promis. Dar voi, Biserică, sunteți gata să primiți? Cum Mă așteptați? Murmurând, plângându-vă, cârtind, îndoindu-vă? Unde vă este credința? Credeți că Eu nu mai pot face minuni? Mă limitați prin necredința voastră, prin resemnare, prin pasivitatea voastră! – Pentru primele 6 luni ale acestui an, România deține președenția Consiliului Europei. Să ne rugăm ca țara noastră să aibă decizii înțelepte, favorabile României, să stea împotriva oricăror forme de presiuni care vin dinspre EU, care ar aduce schimbări în identitatea noastră de națiune creștină, în educația copiilor. Să ne rugăm ca România să reziste la presiunile prin care se cer drepturi excesive în favoarea minorităților, ca România să reziste la orice forme de compromis, care ar aduce țara noastră în situații grele (legate de migrație, libertatea creștină, educația de gen a copiilor, situație economică). Să ne rugăm pentru liderii națiunii în relația cu EU, pentru înțelepciune, curaj, vigilență, integritate, dragoste de țară, frică de Domnul! Să ne rugăm pentru ca puterea Domnului să vină peste Europa, ca Domnul să cerceteze națiunile Europei și să aducă trezire. Să ne rugăm împotriva antisemitismului, care este tot mai puternic în Europa. Să ne rugăm pentru alegerile pentru Parlamentul European (25 mai 2019), ca Domnul să ridice euro-parlamentari români integri, înțelepți, cu frica de Domnul. Să ne rugăm pentru alegerile pentru viitorul Președinte al României – Domnul să înalțe în această poziție pe omul hotărât de El pentru următorii 5 ani în România. Să mijlocim pentru aceste alegeri foarte importante pentru țara noastră. Lupta noastră în rugăciune pentru România continuă, pentru majoritatea motivelor de pe lista lunilor anterioare. ALINIEREA ROMÂNIEI conform Voii Domnului – în relația cu națiunile. Să ne rugăm ca formele de corupție care au afectat relațiile externe ale României să fie expuse și anihilate, iar consecințele rele să fie remediate! Să ne rugăm ca România să NU fie atrasă în alianțe greșite, să ne rugăm pentru păstarea relațiilor strategice benefice țării și pentru repoziționarea României conform intereselor suverane ale țării, în relație cu state mai puțin prietene (Rusia, Ungaria). Protecție față de acțiuni agresive și tendințele expansioniste față de România ale Rusiei, Ungariei, Turciei și OPRIREA lor (vor extindere peste România în baza vechilor imperii). – STABILITATEA țării, pentru PACEA și PROTECȚIA ROMÂNIEI, în interior și la granițe! ……http://prayernet.ro/punctele-de-rugac…

https://www.youtube.com/watch?v=SAI5NqO2ops