PĂCTUL LUI IUDA Habacuc 1:1-17

download

PĂCTUL LUI IUDA  Habacuc 1:1-17

1). INTRODUCERE. Aspecte generale[1]. Habacuc înseamnă „îmbrăţişare – unul care iubeşte cu inima”, acest lucru îl afirmă Ieronim. Habacuc asistă la evenimente istorice mondiale, care îi mişcă inima şi se roagă lui Dumnezeu. El nu înţelege şi aşteaptă răspunsuri la rugăciunile sale. Habacuc trăieşte în momentul când invazia caldeenilor este iminentă, puterea asirienilor a căzut, iar Samaria, capitala imperiului Ninive a fost cucerită şi Regatul de Nord nu mai exista. Faraonul Neco a fost învins de Nebucadneţar în bătălia de la Carhemiş (605 B.C.), iar Iarusalimul a rămas fără nici un ajutor. Ioaiachim împăratul lui Iuda se supune de bună voie Babilonului ca vasal. Habacuc este contemporan cu prorocul Ieremia şi sunt părtaşi la suferinţă. Autorul nu este menţionat în carte, dar ea se consideră autentică prin faptul că nu a fost atacată paternitatea ei atunci când s-a stabilit Canonul. Sunt citate în Noul Testament care afirmă inspiraţia cărţi. (Galateni 3:11, Romani 1:7 şi altele ). Data[2] scrieri cărţii a fost probabil în preajma distrugerii cetăţii Ninive. Ca şi formă ea este o capodoperă literală şi arată că cest text este o cântare, iar ultimul capitol este un psalm. Habacuc foloseşte multe figuri de stil. Mesajul cărţii este o personificare a întrebării „De ce” şi începe de la o notă de tristeţe, dar sfârşeşte cu un conţinut glorios. Întrebarea de ce îngăduie Dumnezeu răul o pune fiecare om, când se gândeşte la evenimentele actuale şi la destinul omenirii. Răspunsul pe care îl dă cartea Habacuc este afirmativ în sensul că Dumnezeu va îndrepta răul din lume. Cartea este o experienţă personală a autorului, redată în stil poetic. Tema cărţii este credinţa, iar autorul este denumit „profetul credinţei” şi este citat în Noul Testament (Romani 1:17, Galateni 3:11 şi Evrei 10:38). Conţinutul cărţii[3], se concentrează pe profeţii. Ea nu este un mesaj exclusiv pentru popor, ci o conversaţie între profet şi Dumnezeu. Habacuc încearcă să rezolve problemă care trece dincolo de înţelegerea lui cu privire la păcatul lui Iuda şi evenimentele contemporane. În mintea sa este confuz şi curios fără a îndrăzni să judece hotărârile lui Dumnezeu. Dilema lui este de dublă natură fiindcă pe de o parte nu înţelege de ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiurea din Iuda să rămână nepedepsită, (Hab. 1:2-4) iar pe de altă parte, cum un Dumnezeu sfânt, bun şi drept găseşte ca mijloc de pedeapsă prin cineva mai vinovat ca Iuda, care este Babilonul (Hab. 1:12-2:1). Cartea se încheie cu o odă la adresa suveranităţii şi înţelepciunii divine în urma răspunsurilor pe care Dumnezeu le dă lui Habacuc (Hab.2:2-20). Mai târziu textul cântării a fost pus de evrei pe muzică şi cântat în Templu. Cuvinte cheie şi teme caracteristice. Tema cărţii este credinţa pe care chiar autorul o spune „cel   neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4), iar cuvântul cheie este „de ce?”. O întrebare biblică este dacă avem voie să punem întrebări lui Dumnezeu, sau să analizăm judecăţile Sale, şi este una dintre problemele pe care le ridică fiecare credincios. Răspunsul cărţi este DA, avem voie aşa ceva, dar nu şi pretenţia de a înţelege hotărârile Sale. Mintea noastră este finită, nu avem cum să pătrundem judecăţile lui Dumnezeu, suferinţa umană, sau planurile Sale în istorie. Habacuc este citat în Noul Testament, în doctrine fundamentale (Rom 1:17; Gal. 3:11; Evrei 10:38). Un lucru important este atitudinea prorocului, care nu merge la oameni ci în părtăşie cu Dumnezeu şi aşteaptă ajutorul Domnului. Nu este adevărat că Domnul nu vorbeşte ci oamenii nu mai ştiu sau nu vor să asculte „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui” (Hab. 2:20). Prefigurările[4] se află în Romani 1:17 şi Galateni 3:11, în care Pavel se ocupă de justificarea prin credinţă care este darul lui Dumnezeu prin Isus Hristos, o credinţă care mântuieşte. Se face deosebirea dintre cel mândru, care are dorinţe nedrepte, şi contrariul lui, cei care prin suntem făcuţi neprihăniţi, şi drepţi prin Hristos, pentru că El a schimbat neprihănirea lui cu păcatul nostru (2 Corinteni 5:21). Aplicaţia practică [5] este prin faptul că cel care citeşte cartea Habacuc, înţelege faptul că este permis să punem întrebări lui Dumnezeu, dar cu respect şi reverenţă. În vâltoarea istoriei este firesc să se nască în mintea credinciosului, întrebări de genul puse de Habacuc. Desprindem din carte faptul că Dumnezeu este Suveran, omnipotent, şi ţine lucrurile sub control, şi va pedepsi pe cei răi. Chiar dacă noi nu avem posibilitatea să vedem El stă pe tronul universului „ Domnul Dumnezeu este tăria mea”(Hab 3:19). Conţinutul cărţi[6], aduce un mesaj de judecată în care răbdarea lui Dumnezeu a ajuns la capăt, şi nelegiuirea lui Iuda va fi pedepsită cu ajutorul caldeilor, dar care vor fi şi ei pedepsiţi la rândul lor. Dar există şi o consolare, în acele vremuri tulburi credinciosul îşi găseşte liniştea şi pacea prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa lui Habacuc se confruntă cu o serie de întrebări „ până când, cum, de ce”. Răspunsul la aceste întrebări îl dă şi Pavel în Romani 1:17 „….. Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

2). DE CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU VIOLENŢA?[7]. În primul rând ne gândim la relaţia Dumnezeu – om, o relaţie de tipul eu – Tu, pe care Dumnezeu o iniţiază, şi avem posibilitatea de a avea o legătură şi părtăşie cu El, dar care este condiţionată de faptul că persoana în cauză este credincioasă. În anumite cazuri Dumnezeu iniţiază un gen de relaţie şi cu cei necredincioşi. Astfel că natura relaţiei diferă în esenţa ei. Habacuc era prorocul Domnului, iar Cir era unsul Domnului, dar era un împărat păgân. Termenul ebraic al cuvântului vedenie este „ massa” şi are mi multe înţelesuri, ca oracol, prorocie, povară. În contextul evenimentelor trăite de Habacuc cea mai bună semantică a cuvântului este povară. Prorocia[8] descoperită lui Habacuc se referă la judecata lui Dumnezeu care este profeţia cărţii lui Habacuc. O întrebare esenţială şi prioritară este de ce Dumnezeu îngăduie răul. El[9] vede cum Tora este ignorată, iar prorocul se adresează lui Dumnezeu în rugăciune, dar pe moment nu vede nici o schimbare. Dar răspunsul va veni, caldeenii se apropie dur, rapid, cuceresc noi teritorii, şi răspândesc teroare. O altă întrebare pusă de proroc este până când? Habacuc[10] nu înţelege de ce la starea deplorabilă de păcat a lui Iuda, Domnul pare să nu intervină. De asemenea se sugerează o perioadă lungă de timp în care Dumnezeu nu îi răspunde. Prorocul strigă, se tânguieşte, cere ajutor, fapt din care rezultă că are o mare sensibilitate la păcat. El vede cum Tora este ignorată, vede nelegiuirea şi asuprirea, cearta şi gâlceava, legea este fără putere şi nu există dreptate, iar cel rău biruieşte pe cel neprihănit. Poporul se află într-o stare de decădere morală şi spirituală faţă de Dumnezeu, ca urmare a călcării Legământului mozaic de la Sinai (Exod 20), care era un legământ condiţionat. Habacuc nu poate să înţeleagă cum o asemenea stare poate să aibă o caracteristică de permanenţă. Este[11] un strigăt de disperare, o plângere a prorocului. Tot răul pe care Habacuc îl vede în poporul evreu şi pe scena mondială, nelegiure, silnicie, ceartă, nedreptate, asuprire, sunt lucruri care nu se potrivesc în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Această este o întrebare veche, dar şi una actuală. Contextul istoric nu justifică aceste lucruri nici pe timpul prorocului dar nici astăzi. Întrebarea prorocului se potrivea cu situaţia din vremea sa, pentru că în aparenţă poporul păcătuia fără a fi pedepsit, la fel ca şi creştinismul astăzi. Şi David se luptă cu aceeaşi problemă (Psalmul 73), şi îl face aproape să-şi piardă credinţa. De fapt poporul evreu era mândru că este un neam ales de Dumnezeu şi credea că poate să-şi permită orice, inclusiv păcatul, şi a uitat de Legământul Mozaic, care prevedea pedeapsa în cazul călcării poruncilor data de Dumnezeu la Sinai. Dumnezeu este imuabil, dar omul este schimbător şi păcatele ascunse o perioadă de timp, sunt mai târziu afişate fără nici o reţinere. Şi astăzi puţini oameni cred în judecata lui Dumnezeu, iar unii teologi îşi permit să declare că Dumnezeu „este mort”, prin faptul că nu văd o intervenţie directă atunci când doresc ei. Dar oare este chiar aşa?, iar dacă credem lucrul acesta, ne punem în pericol credinţa şi se ajunge la o stare gravă, atât la nivel de individ cât şi naţiune. Prorocul are o inimă plină de compasiune pentru poporul său, iar trecerea cu vedere a păcatului lui Iuda însemna ceva şi mai rău ca pedepsirea lui. El imploră pe Dumnezeu să facă ceva. Doar Dumnezeu şi Biblia au răspunsuri pentru întrebările noastre şi poate nu imediat atunci când ne dorim noi.

3). DUMNEZEU ÎI STÂRNEŞTE PE CALDEIENI PENTRU A PEDEPSI PE IUDA. Prorocul[12] nu înţelege pe deplin cum un Dumnezeu care are atribute divine ca dreptatea, eternitatea, stâncă tare, ochi curaţi, poate să pedepsească răul prin mai rău. Habacuc reia întrebarea cum poate Domnul să vadă nelegiuirea şi cum omul este pus în rând cu vieţuitoarele. El stă în turnul de veghe şi aşteaptă răspunsul Domnului. Dumnezeu îi răspunde că prorocia are o vreme hotărâtă, se apropie şi se va împlini negreşit. Trebuie să o scrie şi să o sape pe table, să poată fi citită uşor şi din fugă, să fie clară. Poporul este avertizat. Pe de altă parte instrumentul de pedeapsă şi-a depăşit mandatul, sufletul i s-a îngâmfat, va ajunge prada celor pe care ia asuprit, a vărsat sânge şi se va vărsa sânge. El se închină la idoli dar Dumnezeu locuieşte în Templul său cel Sfânt. Contrastul dintre idoli şi Dumnezeu este evident (Habacuc 2:16-20). El nu s-a oprit din lăcomia lui, adună câştiguri nelegiute, întemeiază cetăţi pe fărădelege, infamie şi crimă, iar Domnul a hotărât că vor fi pedepsiţi. Dumnezeu[13] îl îndeamnă pe Habacuc să privească în jur, la o lume lovită de crize puternice. Asiria căzuse ca putere mondială şi la orizontul întunecat se ridicau haldeii. Nebucadneţar face din Babilon o putere mondială, dar oare Dumnezeu nu face nimic? Din contră El se implică şi este deasupra evenimentelor şi le conduce. Psalmi 47:8  „Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel Sfânt”. După ce prorocul înţelege lucrarea lui Dumnezeu el apelează la îndurarea Sa. Nici astăzi situaţia nu este prea diferită. Întrebarea de ce nu face Dumnezeu ceva împotriva păcatului este pe buzele noastre. Dar acum 2000 de ani El a dat pe Fiul Său să moară pentru noi. El a intervenit şi omul are posibilitatea alegerii să creadă sau să respingă Jertfa lui Hristos. De asemenea consecinţele alegerii înseamnă viaţă sau moarte veşnică. Dumnezeu îi spune prorocului ce vor face babilonieni, un popor crud şi violent,   poporului evreu, care vor stăpâni ţara şi vor duce poporul în robie. Ei au cucerit de trei ori Ierusalimului iar a patra oară l-au ras de pe faţa pământului. Pentru Habacuc această veste este un şoc. Babilonienii îşi făceau propria lege şi în concepţia lor nimeni nu se putea compara cu ei. Din păcate acest lucru este repetabil ca şi concepţie în istorie şi naziştii prin ideologia ariană credeau la fel, dar este numai unul dintre cazuri. De fapt ce primesc haldeii este o putere delegată de care nu erau conştienţi, dar rămâneau responsabili de faptele lor. Cea mai potrivită descriere a acestui popor este că sunt înveşunaţi, cruzi, violenţi, războinici, lacomi de putere, gata de luptă pentru a cucerii o lume întreagă. Istoria consemnează şi alte puteri şi conducători care doreau acelaşi lucru, Gingis Han, Alexandru Macedon, Cezarii din imperiul roman, hunii, tătarii, germanii, şi lista poate continua, dar menţiunea necesară este că în toate cazurile s-au pierdut multe vieţi omeneşti şi nimic nu s-a întâmplat fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Babilonienii au multă încredere în ei înşişi iar aceste trăsături se văd şi în conducătorul lor Nebucadneţar, iar în cartea Daniel citim despre el că suferea de un fel de psihoză maniaco-depresivă, care l-a adus la un moment dat să pască iarbă ca şi animalele. Habacuc foloseşte diferite metafore atunci când se referă la armata babiloniană „“Mai sprinteni decât lupii de seară, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii, „ Ei se bazau pe cavalerie care era ceva superior carelor de război a egiptenilor. Babilonieni erau aroganţi ca şi asirienii anteriori, aveau mare încredere în tăria lor şi în zeii la care se închinau. Supravieţuitorii cetăţilor cucerite erau duşi în captivitate. Ei întrec măsura şi se fac vinovaţi de o putere care o consideră a lor dar în realitate nu era. Aşa a procedat şi Nebucadneţar. În Daniel 4:30 citim “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca reşedinţă împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”. Nimeni nu recunoaşte greşeala proprie şi afirmă că alţii sunt vinovaţi dacă lucrurile nu merg bine. Aşa a fost atunci, aşa este şi astăzi, iar umilinţa nu este o calitate dorită de om, cu atât mai mult când te afli în poziţie de conducere. Oamenii se laudă cu ce pot să facă iar Dumnezeu nu intră în ecuaţia lor. Dar păcatul nu rămâne nepedepsit, iar Dumnezeu hotăreşte când să facă acest lucru. Este mai bine să primeşti iertare prin Isus Hristos, decât să mergi la judecată.

4). DE CE CEI NELEGIUŢI TREBUIE SĂ-I PEDEPSEASCĂ PE CEI DREPŢI? Păcatul[14] lui Iuda trebuie pedepsit. Poporul este avertizat dar continuă să păcătuiască. Domnul spune că va face o lucrare de care veţi fi uimiţi şi îngroziţi. El va ridica pe caldeeni pentru a pedepsi Ierusalimul. Domnul foloseşte pe cei răi pentru a pedepsi păcatul lui Iuda. Urmează[15] o altă întrebare pe care prorocul o pune lui Dumnezeu „Doamne Tu ai ridicat poporul acesta…..ca să dai prin el pedepsele Tale ?”, cu referinţă la poporul babilonian. Acest lucru se repetă în istorie, Asiria a fost ca un bici, şi acum caldeenii fac acelaşi lucru, ambele fiind naţiuni păgâne. Problema de fond rămâne, cum anume Dumnezeu foloseşte o naţiune păcătoasă pentru a pedepsi pe evrei, sau astăzi pe creştini. Habacuc nu înţelege şi întreabă „cum poţi să faci aşa ceva?”, cu referire la sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, şi promisiunile făcute de Dumnezeu faţă de Avraam, Isac şi Iacov. Dar Dumnezeu îşi onorează promisiunile făcute prin Isus Hristos (Rom. 4:25). Dumnezeu lucrează pe căi nebănuite de om iar Isaia citează acest lucru (Isaia 55:8-9). De multe ori avem o părere prea bună despre noi înşine, dar viaţa creştină trebuie trăită în termenii Lui nu a noastră iar rugăciunea şi postul ne fac să înţelegem voia Domnului. Habacuc afirmă că „nu vom murii”, iar el se grăbeşte să judece Babilonul, care este personajul negativ, iar ei şi noi suntem personajul pozitiv. Această negare a vinei în fiinţa umană este o consecinţă a păcatului. Habacuc încearcă să-şi argumenteze ideea „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea”, afirmaţie care este adevărată. Dar acesta este motivul pentru care nimeni nu poate să meargă în cer dacă are păcat asupra lui. Acest lucru nu se realizează decât prin mărturisirea păcatelor şi curăţirea prin Sângele lui Hristos. Autorul scoate în evidenţă duritatea babilonienilor care se poartă cu cei prinşi ca şi cu peştii din plasele de pescuit. Este o figură de stil care arată cât de cruzi sunt caldeenii. Întrebarea lui Habacuc continuă în versetul 17 „ ai de gând să Îi laşi să facă aşa ceva ?”. Răspunsul lui Dumnezeu este NU, dar poporul evreu va fi pedepsit, dar şi Babilonul va fi judecat. Astăzi ruinele de praf, s-au adunat de-a lungul secolelor, ca mărturie că Dumnezeu a judecat răul. A doua întrebare este cum va judeca Domnul pe cei răi. Perspectiva biblică a credinciosului de astăzi este Parousia, momentul când Hristos va judeca lumea. Pentru proroc răspunsul este mai complicat.

 5). VIAŢĂ VEŞNICĂ. Ultimul capitol[16] din cartea Habacuc este o cântare de laudă. Este vorba despre Dumnezeu care a lucrat prin oameni, poate fi Avram sau Moise. Teman şi Param sunt în Edom. Imaginea lui Dumnezeu este minunată “Măreţia Lui acoperă cerurile şi lauda Lui umple pământul”. Strălucirea lui este ca lumina soarelui, iar din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Betleem, este adevărat şi în Biserica Lui Hristos dar şi la revenirea Lui pentru a întemeia Împărăţia Cerurilor. El este un Dumnezeu puternic, ciuma merge înaintea Lui şi molima vine din urmă, cu referire la Moise în Egipt. Dumnezeu măsoară pământul, trasează ţara pe care o va da lui Avram. Înaintea Lui popoarele tremură, munţii se sfărâmă, cărările Lui sunt veşnice.   Corturile Etiopiei sunt pline de groază, se mânie pe râuri şi urgia se revarsă asupra mării, El este în carul său de biruinţă, pământul se despică prin râuri, iar acestea sunt imagini sugestive despre puterea şi măreţia lui Dumnezeu legate de fapte istorice. La Sinai muntele s-a cutremurat în prezenţa lui Dumnezeu, iar poporul era îngrozit. Acolo Dumnezeu a făcut un Legământ cu poporul evreu. Habacuc face referire la Iosua când Soarele şi luna se opresc din mersul lor. Dumnezeu alungă pe amoriţi prin urgia Sa. Poporul lui Dumnezeu este izbăvit la fel şi Unsul care era / va fi Mesia Hristosul. Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunea şi prin oameni. Profetul reacţionează la Revelaţia lui Dumnezeu, trupul i s-a cutremurat, buzele se înfioară genunchii tremură, oasele intră în putrezire, pentru că se înfioară când nenorocirea se va abate peste Israel. El ştia că va o perioadă extrem de grea pentru poporul evreu. Habacuc vede că toate aceste lucruri înseamnă judecata lui Dumnezeu, dar în ciuda acestor lucruri se va bucura în Domnul. La fel face şi Ieremia în condiţii cumplite. Plângerile lui Ieremia 3:22 „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt”. Să afirmi aceste lucruri în condiţiile dezastrului de atunci, este ceva extraordinar şi înseamnă să priveşti în viitor. Habacuc înţelege faptul că prosperitatea nu este aici şi acum, capcană în care cad mulţi credincioşi. La începutul cărţi prorocul întreabă pe Dumnezeu de ce face aceste lucruri, ca pe parcurs în urma dialogului să înţeleagă prezentul dar şi viitorul care este şi va fi un motiv de bucurie. Pavel afirmă acest lucru că El vrea să te facă asemenea lui Hristos! În 1 Corinteni 15:47-49 citim: “Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer…..” Dumnezeu va duce la îndeplinire planul Său. Habacuc a fost pesimist la început, cartea începe cu o notă tristă, dar se termină într-o odă de bucurie. Viaţă veşnică[17] însemnă a trăi prin credinţă Habacuc 2:4 „….dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. Credinţa în vechiul Testament înseamnă a nădăjduii, şi este concretizată prin ascultare. În Noul Testament termenul grecesc folosit este „pistis”, şi prin credinţă se primeşte mântuire. O definţie a credinţei se găseşte în Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Isus nu cheamă la pocăinţă pe cel „neprihănit”, ci pe oamenii păcătoşi. Matei 9:13  Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

6). CREDINŢĂ ŞI NEPRIHĂNIRE ÎN VECHIUL ŞI ÎN NOUL TESTAMENT. Cuvântul neprihănit înseamnă ceva curat, fără păcat, fără vină, pur, nepătat,   imaculat, iar în perioada Vechiului Testament omul era considerat aşa doar prin jertfele pe care le aducea pentru păcat, dar aduse în contul Jertfei care urma să vină şi care era Jertfa lui Hristos. Dacă[18] se reiau puţin lucrurile în Vechiul Testament în relaţia dintre poporul evreu şi Dumnezeu predomina Legea care era cuvântul cheie. Evreii primesc Legea şi Poruncile la muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic care era condiţionat şi trebuiau să o respecte. El nu face acest lucru. În 931 B.C,  se produce rupere împărăţiei lui Solomon, şi regatul se divizează în două. Apare Regatul de Nord format din zece seminţii cu capitala la Sihem Tirţa şi în final la Samaria, primul împărat este Ieroboam, iar ultimul a fost Osea. (2 Împăraţi 17:1-41) De remarcat că toţi împărăţii din Nord au fost răi, adică au făcut ce este rău înaintea Domnului. În Sud se formează Regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, format din două seminţii, Iuda şi Beniamin, primul împărat este Roboam iar ultimul împărat a fost Zedechia (2 Cronici 24: 17-25). Au fost împăraţi buni şi răi şi s-au iniţiat câteva reforme religioase, dar fără un rezultat de durată. Regatul de Nord cade sub robia siriană în anul 720 B.C., este desfiinţat ca stat iar poporul este dus în robie, iar Regatul de Sud mai supravieţuieşte 100 şi ceva de ani dar cade în robia babiloniană în anul 587 B.C. de asemenea poporul este dus în robie, în ţară rămâne un număr redus de oameni, cei mai săraci, dar rămâne şi prorocul Ieremia. În principiu de la divizarea împărăţiei poporul evreu porneşte pe o pantă spirituală descendentă, într-o cădere liberă din care nu se mai poate redresa, şi ajunge la o finalitate tragică. Motivul a fost călcarea Legământului de la Sinai (Exod 20). Dumnezeu ridică proroci şi amintim pe Isaia, Ieremia, Ezekil, Daniel Osea, Mica Habacuc şi alţii, prin care Domnul avertizează poporul asupra pedepsei care va urma. Habacuc în cazul nostru vede situaţia de păcat al lui Iuda şi strigă către Domnul dar avertizează şi poporul, el totuşi rămâne optimist (Habacuc 3 :17-19). Credinţa în Vechiul Testament se baza pe ascultare de Legile şi poruncile date de Dumnezeu, lucru pe care poporul evreu nu îl face. Dar chiar înainte va evreii să apară pe scena istoriei avem exemple de oameni care au ascultat de Dumnezeu, cum a fost Enoh, Noe, Avram, care au trăit prin credinţă şi ascultare de Dumnezeu. Avem exemple de oameni neprihăniţi anonimi pe care David şi Solomon îi amintesc în scrierile lor, Psalmi 11:5 „Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia”, sau Proverbe 10:11 „Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă, dar gura celor răi ascunde silnicie”. La fel face Isaia şi Ezekil, Amos şi Habacuc şi Zaharia şi Maleahi. Pe parcurs se conturează tot mai mult apariţia unui Mesia care izbăveşte poporul evreu din necazul lui. Zaharia 9:9  „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe”. Dar puţini evrei au înţeles aspectul spiritual al lui Mesia. Credinţa în Noul Testament este percepută un mod diferit, face un pas înainte şi de la ascultarea exterioară a poruncilor, în cazul acesta cele două porunci date de Isus din Matei 22:37-39, se ajunge la inima omului şi la adevăratele motivaţii. Harul este cuvântul cheie în Noul Testament, Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Neprihănirea este o calitate a credinciosului esenţială pentru viaţă veşnică. Romani 1:17  „… „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” Observăm necesitatea ei la credincioşii din Vechiul şi Noul Testament. Avem exemple de oameni care în Isus îl recunosc pe Mesia Fiul lui Dumnezeu. Petru face o afirmaţie de genul acesta. Ioan 6:69  Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” La fel se întâmplă şi cu Saul pe drumul Damascului, când se întâlneşte cu Isus şi dintr-un prigonitor înfocat al creştinilor, devine un apostol al neamurilor. (Fapte 9:3-6) Am dat doar două exemple dar multe persoane cunoscute din Biblie sau anonime, recunosc în Isus Hristos, pe Mesia cel promis. A crede în Isus Hristos înseamnă a-l primi în inimă cu tot ceea ce reprezintă El, începând de la Naşterea din Fecioară, viaţa şi învăţăturile Lui, (şi a ucenicilor)   Jertfa de pe Calvar, Învierea şi Înălţarea la cer, şi poziţia de autoritate şi putere pe care o are la dreapta Tatălui. Doar prin Jertfa lui Hristos se primeşte iertarea păcatelor şi se ajunge la neprihănire. A fi creştin adevărat înseamnă o viaţă schimbată. Cristos este împlinirea Legii, iar credinţa devine Cristocentrică. În Hristos se adună funcţia de Mare Preot, Miel şi Rege, iar credincioşii sunt sub autoritatea Sa. Oricine crede în El nu piere ci are viaţă veşnică (Ioan 3:16).

7). CONCLUZIE. Pasajul este un dialog între Habacuc şi Dumnezeu, şi nu se adresează în mod direct poporului cel puţin în prima fază. Prorocul înţelege că depărtarea de Dumnezeu, produce păcatul, decădere morală şi spirituală. Dumnezeu nu lasă păcatul nepedepsit şi am văzut în istoria poporului evreu consecinţele călcării Legământului Mozaic de la Sinai, care a fost aspru pedepsit şi dus în robia asiriană şi babiloniană. De asemenea Domnul este acela care alege instrumentul de pedeapsă. După momentul Hristos, cei care nu cred în Jertfa lui au ca şi o consecinţă a respingeri ofertei lui Dumnezeu şi a păcatului lor osânda veşnică. De asemenea nimeni nu are voie să-şi depăşească mandatul fiindcă a primit o putere delegată, indiferent dacă este vorba de un imperiu, o stăpânire, un stat, un om credincios simplu, un pastor sau un evanghelist, iar implicarea şi succesul sau înfrângere,   vor fi diferite, dar ne vom păstra calitatea de copii a lui Dumnezeu. Succesul sau bogăţia nu garantează faptul că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu, sau că facem voia lui, pentru că   mulţi credincioşi orchestrează aceste lucruri. Cristos nu a promis celor care îl urmează  faimă sau bunuri materiale ci din contră, suferinţă, dar ele nu sunt obligatorii în viaţa de creştin. Cu ochii minţii şi prin credinţă avem posibilitatea cu ajutorul Scripturii să-l vedem pe Dumnezeu, să avem o relaţie personală şi părtăşie cu El, prin Jertfa lui Isus Hristos şi cu ajutorul Duhului Sfânt. Idolii există şi astăzi, şi foarte concis ei înseamnă bani, sex, şi putere. Avem multe întrebări fără răspuns, ca şi Habacuc, dar esenţial este cunoaşterea Evangheliei şi vestirea ei mai departe. O întrebare actuală este în ce măsură vedem şi ne afectează grozăvia păcatului,  corupţia generală după 1989 în România. Înţelegem cu adevărat cât de mare va fi pedeapsa care va urma sau rămânem indiferenţi la evenimentele naţionale şi internaţionale, fapt care atestă sau nu calitatea de credincioşi adevăraţi. Întrebarea pe care a pus-o Habacuc este actuală şi astăzi în termenii prezentului, de ce permite Dumnezeu un rău aşa de mare, dar noi nu trebuie să privim în viitor ci în trecut fiindcă rezolvarea a fost la Cruce, când Dumnezeu a pedepsit în mod efectiv păcatul prin Fiul Său iar pe de altă parte Dumnezeu are îndelungă răbdare, cheamă oamenii la pocăinţă, dar răul nu înseamnă că nu va fi pedepsit şi se va abate asupra oamenilor care îl resping pe Hristos.   Dacă se pune întrebarea la modul personal „de ce îngăduie Dumnezeu încercarea”, nici o altă persoană nu poate răspunde la ea decât El. Încrederea în Dumnezeu se clădeşte la modul practic în fiecare zi, este o experienţă pe care credinciosul o câştigă de-a lungul vieţii. Habacuc a mijlocit pentru popor, este un model biblic şi aşa trebuie să facă şi creştinii de astăzi. Am înţeles că termenii de credinţă şi neprihănire sunt inseparabili atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, ei definesc o stare spirituală a credincioşilor şi dau viaţă veşnică. Neprihănirea şi credinţa mântuitoare în Hristos ne pun şi astăzi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Avem nevoie de Jertfa lui Hristos prin faptul că Romani 3:23  „Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Dar situaţia se schimbă dacă : 1 Ioan 1:7  „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Amin

8). BIBLIOGRAFIE

SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

Samuel J. Schuktz Călătorie prin Vechiul Testament

Ardelean Viorel

[1] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ   de ERNEST AEBI pag 113

[2] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro

[4] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

[5] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Bibliei.html

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[7] Ardelean Viorel

[8] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] Samuel J. Schuktz Călătorie prin Vechiul Testament pag 505

[10] Ardelean Viorel

[11] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[12] Ardelean Viorel

[13] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[14] Ardelean Viorel

[15] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[16] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[17] Ardelean Viorel

[18] Ardelean Viorel

Dovezi uimitoare ale credibilităţii Bibliei de Charlie H. Campbell (original article)

download

Dovezi uimitoare ale credibilităţii Bibliei de Charlie H. Campbell (original article)

De ce ar trebui să creadă cineva că Biblia este de fapt adevărată? Nu s-ar putea ca Biblia să fie un fals? Nu s-ar putea să fie o carte veche de mitologii, plină cu scrieri fanteziste şi totuşi înşelătoare? De ce aş avea încredere în Biblie?

de Charlie H. Campbell (original article)

Acestea sunt întrebări pe care oamenii inteligenţi, critici şi gânditori, le pun în zilele noastre. Acestea sunt întrebările pe care eu obişnuiam să le pun despre Biblie. Noi trebuie ca şi creştini să fim în stare să răspundem la aceste întrebări (1 Petru 3:15). Deci, în acest material, doresc să împărtăşesc cu voi câteva din dovezile care cred că demonstrează că Biblia este cu adevărat ceea ce spune că este – Cuvântul inspirat şi credibil al lui Dumnezeu.

Ceea ce doresc este să aduc în boxa martorilor, dacă doriţi, zece mărturii sau dovezi care toate mărturisesc acest adevăr. Rugăciunea mea este că dacă eşti deja un creştin, credinţa ta în Biblie să fie întărită, iar dacă eşti un sceptic, să îţi reconsideri scepticismul.

Prima mărturie sau dovadă a încrederii Bibliei este…

1. PROFEŢIA ÎMPLINITĂ

Profeţia împlinită este ceva care deosebeşte Biblia de orice altă carte religioasă. Există 26 de cărţi religioase pe care oamenii credincioşi cred că sunt de inspiraţie divină (Vedele, Bhadvad-Gita, Mahabharata, Upanişadele, Coranul, Cartea Mormonilor, Tripitaka etc).  Din aceste 26 de cărţi nici una, nici măcar una, nu conţine vreo profeţie împlinită!

Biblia, este plină de sute de profeţii specifice şi detaliate care au fost scrise cu sute de ani înainte de împlinirea lor! De fapt, uimitor este faptul că 27% din Biblie (mai mult de 1 din 4 versete) conţine profeţii predictive la vremea când au fost scrise. Iar autorii Bibliei nu au prezis nişte lucruri vagi, ca Nostradam sau Jean Dixon (care apropo, s-a dovedit a nu avea dreptate în repetate rânduri), ci au foarte specifice. Luaţi în considerare cele peste 100 de profeţii diferite, dar foarte specifice, făcute cu privire la Mesia, despre care Vechiul Testament a profeţit că va veni.

Vechiul Testament a prevestit cu sute de ani înainte, detalii foarte specifice despre: strămoşii lui Mesia, că El se va naşte  din sămânţa lui Avraam (Gen.12:1-3; 22:18), din seminţia lui Iuda (Gen. 49:10), din casa lui David (2 Samuel 7:12), oraşul unde se va naşte (Mica 5:2), că El va veni când Templu încă va fi în picioare (Maleahi 3:1), că se va naşte dintr-o fecioară (Isaia 7:14), că va face minuni (Isaia 35:5-6), că va fi respins de poporul Său (Psalmii 118:22; 1 Petru 2:7), timpul exact în istorie când va muri (Daniel 9:24-26 – 483 de ani de la declaraţia de reconstruire a oraşului Ierusalim, din 445 î.Cr. – această profeţie s-a împlinit exact), cum va muri (Psalmii 22:16-18; Isaia 53; Zaharia 12:10), că va învia din morţi (Psalmii 16:10; Fapte 2:27-32) şi mai sunt multe altele. Toate aceste profeţii şi sute de altele au fost împlinite literar.

Scepticul spune: “Poate creştinii au introdus aceste profeţii în Vechiul Testament după ce Isus a trăit.” 

În nici-un caz! Cum ştim? Astăzi există sute de manuscrise ale Vechiului Testament care sunt dinaintea naşterii lui Isus. Aceste copii străvechi ale Vechiului Testament, care datează din secolul 3 î.Cr., dovedesc că aceste profeţii cu privire la Mesia deja fuseseră făcute. În 1947 un copil cioban care îngrijea de oile tatălui său în Qumram, la nord de Marea Moartă în Israel, a făcut o descoperire uimitoare în timp ce căuta o oaie pierdută. Acolo în Qumram, într-o peşteră care fusese neatinsă timp de aproape 2000 de ani, el a descoperit o colecţie străveche de copii scrise de mână ale Vechiului Testament. Aceste suluri au fost ascunse de Eseeni, o sectă evreiască ce trăia în Qumram, cu 2000 de ani în urmă. Aceste suluri şi scrieri (cunoscute acum sub numele de Sulurile de la Marea Moartă) reprezintă fiecare carte din Vechiul Testament, cu exepţia cărţii Estera, şi sunt considerate una din cea mai mare descoperire ale timpurilor noastre. Dovezile manuscriptice, ca de exemplu sulul cărţii Isaia care datează cu 100 de ani î.Cr., dovedesc fără îndoială că Vechiul Testament, cu multele sale profeţii despre Mesia, a fost terminat cu mult înainte ca Isus să se fi născut.

Scepticul spune: Cum ştim că Sulurile de Marea Moartă datează dinainte de Cristos?” 

Echipe de oameni de ştiinţă au determinat vârsta manuscriselor prin examinarea a 1. Vaselor de lut în care au fost descoperite aceste suluri, 2. Ţesătura şi modelul acestor manuscrise, 3. Forma caracterelor scrise, 4. Ortografia cuvintelor, 5. Monedele descoperite împreună cu aceste manuscrise.

Scepticul spune„Poate că Isus nu a fost Mesia, ci doar unul care în mod accidental sau chiar intenţionat a fost pus să împlinească aceste profeţii.” 

În primul rând, este greu să gândim că cineva ar porni să împlineasă nişte profeţii care vor rezulta într-o viaţă scurtă şi o moarte chinuitoare pe o cruce. În al doilea rând, cum poate un om să aleagă intenţionat spiţa neamului în care să se nască, perioada în care să se nască şi oraşul în care să se nască? A fost împlinirea acestor profeţii un accident?  Peter Stoner, un matematician şi profesor de ştiinţă emerit la Westmont College, în cartea sa „Ştiinţa vorbeşte” (Moody 1963), a calculat probabilităţile ca un singur om să împlinească doar 8 dintre profeţiile care le-a împlinit Isus şi i-a rezultat o improbabilitate matematică de 1 din 1017. Aceasta este o cifră uriaşă! Una din 10 la puterea 17. Asta înseamnă 1 urmat de 17 zerouri. Dacă am avea 100 de catralioane de plăci de gresie de dimensiunile 2,5 cm X 3,8 cm am putea acoperi fiecare centimetru pătrat de uscat al planetei Pâmânt. Faptul că aceste profeţii şi alte sute au fost împlinite chiar dacă ele au fost spuse cu sute şi chiar mii de ani înainte de împlinirea lor, este o dovadă puternică că Dumnezeu, care este atotştiutor şi atotputernic, a orchestrat împlinirea Bibliei.

O carte bună care discută aceste profeţii împlinite este „Toate profeţiile Bibliei” („Every Prophecy of the Bible”) scrisă de Dr. John Walvoord. Ea prezintă împlinirea a aproape 1000 de profeţii biblice.

Deci, avem dovada numărul unu: profeţia împlinită, care este o mărturie uimitoare a originii divine şi a credibilităţii Bibliei. Nici o altă scriere religioasă nu este în stare să dovedească afirmaţiile sale de a fi divin inspirate şi dovedite cu astfel de dovezi supranaturale.

Numai Dumnezeul Bibliei cunoaşte sfârşitul de la început: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul ca Mine!  Eu fac cunoscut mai dinainte sfârşitul şi, din vremuri străvechi, descopăr lucrurile care încă nu s-au întâmplat…” (Isaia 46:9-10).

2. DESCOPERIRILE ARHEOLOGICE

În ultimii 150 de ani, arheologii au verificat credibilitatea relatărilor detaliate ale Bibliei cu privire la diferite evenimente, obiceiuri, persoane, oraşe, naţiuni şi locaţii geografice. Dr. Nelson Glueck, probabil autoritatea modernă cea mai mare a arheologiei israeliene, a spus: „Nicio descoperire arheologică nu a respins vreo referinţă biblică. Rezultatele descoperirilor arheologice au confirmat în mare sau în detaliu afirmaţiile istorice din Biblie. În aceaşi măsură, evaluarea corectă a descrierilor biblice au condus adesea la descoperiri uimitoare.”

În orice exemplu unde Biblia poate fi or a fost verificată arheologic, a fost găsită 100% exactă. Biblia s-a demonstrat a fi aşa de exactă, încât arheologii se referă la ea ca fiind un ghid de încredere atunci când încep noi zone de cercetare. De fapt, chiar dacă mai puţin de 1% din materialul disponibil de escavat a fost escavat, au fost peste 25 000 de descoperiri în regiunea cunoscută sub numele de „pământurile biblice” care au confirmat credibilitatea Bibliei. Despre acest subiect au fost scrise cărţi întregi. Permiteţi-mi să vă dau trei exemple.

Pontius Pilat 

Biblia spune că el a fost guvernatorul roman al Iudeii şi omul care a emis ordinul oficial ca Isus să fie condamnat la moarte prin crucificare (Matei 27; Marcu 15; Luca 23; Ioan 18-19). În Iunie 1961, o echipă de arheologi italieni, conduşi de Dr. Antonio Frova, făceau escavări în oraşul port mediteran al Cezareei, care la un moment dat a slujit ca şi capitală romană a Palestinei. Acolo, în ruinele amestecate ale unui vechi teatru roman, au descoperit o piatră de var mare de 70cm x 90cm şi groasă de 13 cm. Inscripţia de pe această piatră a uimit arheologii. Era scris „Pontius Pilat, Prefect al Iudeii, a inaugurat Teberium cetăţenilor Cezareei.” (Cercetătorii cred că Teberium se referă la un templu sau la o clădire publică numită după împăratul roman Tiberiu, care a domnit între anii 14-17 d. Cr.). Această piatră este expusă astăzi în Muzeul din Israel ca o dovadă a credibilităţii Bibliei.

Caiafa

Caiafa, Biblia ne spune, că a fost marele preot din timpul crucificării lui Isus. A fost el un personaj inventat? Aşa au crezut unii, asta până în 1990, când mormântul familiei lui Caiafa a fost descoperit accidental de lucrătorii care contruiau un parc acvatic, în sudul Ierusalimului. Arheologii au fost chemaţi în grabă la faţa locului. Când au examinat mormântul au găsit 12 osuare (cutii de var pentru oase) care conţineau rămăşiţele a 63 de persoane. Pe exteriorul celui mai decorat dintre osuare erau inscripţionate cuvintele: „Iosif fiul lui Caiafa”. Ce este incredibil este că Iosifus (acel istoric evreu al primului secol d. Cr.) în scrierile sale (Anticele 18:2, 2; 4, 3) documentează că de fapt acesta a fost numele întreg al marelui preot care L-a arestat pe Isus – „Iosif fiul lui Caiafa”. (a spune „fiul lui” era un mod de referire la numele de familie). În interiorul osuarului, arheologii au găsit rămăşiţele unei persoane de aproximativ 60 de ani la momentul morţii sale… de fapt osemintele lui Caiafa, marele preot menţionat în Biblie. Astăzi osuarul lui Caiafa este de asemenea expus în Muzeul din Israel, ca mărturie a credibilităţii Bibliei.

David

David desigur, a fost cel mai iubit dintre împăraţii Israelului. Unii cercetători liberali au negat că Împăratul David a fost o figură istorică pentru că nu exista nicio menţiune a lui înafară de Biblie. Scepticismul lor s-a schimbat în 1993. Atunci a fost excavat la Tel-Dan în nordul Israelului, o piatră, acum faimoasă, cu inscripţia (în aramaică) ce făcea referinţă la Casa lui David. În 1994 au mai foste descoperite încă două fragmente ale aceleiaşi pietre inscripţionate, care menţionau Casa lui David. În 1995, revista Time a prezentat această descoperire şi a făcut următoarea afirmaţie: „Această inscripţie, datată din secolul 9 î.Cr., numai cu un secol după domnia lui David, descria o victorie a unui împărat vecin asupra israeliţilor… Afirmaţia scepticilor că Împăratul David nu a existat niciodată, este greu de apărat acum.” (Revista Time, 18 Decembrie 1995). Datorită acestui fel de descoperiri, oameni car Millar Burrows (fost profesor la Universitatea Yale) au afirmat că „… lucrările arheologice au întărit fără îndoială încrederea în scrierile Bibliei. Mulţi arheologi şi-au crescut respectul pentru Biblie prin experienţele excavărilor din Palestina.” (Burrows, Miller – Ce înseamnă aceste pietre? New Haven: American Schools of Oriental Research. 1941, pag. 1.). Aşa cum am spus, există mii de descoperiri arheologice ca acestea care arată că Biblia este exactă şi credibilă din punct de vedere al documentelor istorice ce le conţine.

Arheologia nu s-a demonstrat a fi de ajutor pentru alte scrieri religioase. De exemplu Cartea Mormonilor. „Nicio dovadă nu a fost vreodată descoperită care să susţină Cartea Mormonilor – nicio urmă a oraşelor mari pe care le numeşte, nicio ruină, nicio monedă, nicio scrisoare sau documente sau monumente, nimic în scris. Nici măcar unul din râurile sau munţii descrişi sau ceva din topografia menţionată în această carte, nu au fost identificate vreodată.” (Dave Hunt, pag.156, În apărarea credinţei; de asemenea şi pag. 107 in Pledoarie pentru Cristos, de Lee Strobel). Nimic nu a fost descoperit, ceea ce demonstrează că această Carte a Mormonilor nu este altceva decât o ficţiune americană din secolul 19, inventată de Joseph Smith.

Societatea Geografică Naţională a declarat pe 12 August 1998 că „Arheologii şi alţi cercetători au cercetat îndelung emisferele trecutului, şi Societatea nu cunoaşte nicio descoperire până acum care să demonstreze Cartea Mormonilor.” Institutul Smithsonian din Washington DC a confirmat această lipsă totală de dovezi, spunând în 1996 că „Instituţia Smithsoniană nu a folosit niciodată Cartea Mormonilor în niciun fel ca ghid ştiinţific. Arheologii Smithsonieni nu văd nicio legătură între arheologia Noii Lumi şi subiectului principal al Cărţii.”

3. CONSECVENŢA CUPRINSULUI BIBLIEI

Ce vreau să spun când  vorbesc despre Consecvenţa cuprinsului Bibliei? Vorbesc despre armonia cuprinsului Bibliei. Din prima carte Geneza şi până la ultima carte Apocalipsa, Biblia este absolut consecventă!

Scepticul spune: „De ce este aceasta o dovadă a orginii divine? Există multe cărţi care au o consecvenţă în cuprinsul lor.” 

Sunt de acord, dar permiteţi-mi să vă împărtăşesc şapte factori care fac consecvenţa Bibliei să fie o dovadă uimitoare a originii sale divine.

1. Biblia se adresează celor mai controversate întrebări ale vieţii. Cum a apărut universul? Există Dumnezeu? Dacă da, cum este El? De ce există omul? Care este scopul existenţei noastre? De ce există rău şi suferinţă în lume? Ce se întâmplă cum mine după ce mor?

2. Biblia este o colecţie de 66 de documente diferite. Este uşor să ai armonie într-o singură carte, cum este Coranul, care conţine învăţăturile unui singur om. Dar Biblia nu este o singură carte. Ea este o compilaţie de cărţi: 39 de cărţi în Vechiul Testament şi 27 de cărţi în Noul Testament.

3. Biblia a fost scrisă prin aproximativ 40 de autori diferiţi.

4. Mulţi din autorii Bibliei au venit din contexte educaţionale şi culturale diferite. Petru a fost  pescar. Pavel a fost un învăţat. Daniel a fost prim ministru. Asaf a fost muzician. Matei a fost vameş. David a fost cioban şi apoi împărat. Luca a fost istoric şi medic. Consecvenţa Bibliei devine şi mai uimitoare când luăm în considerare că…

5. Biblia a fost scrisă într-o perioadă de aproximativ 1500+ de ani, acoperind vreo 60+ de generaţii.Nu numai că autorii aceştia au fost separaţi unul de celălalt de sute de ani, dar…

6. Mulţi dintre autori au fost la distanţe de sute de kilometri unul de celălalt. Mulţi oameni nu realizează, dar Biblia a fost scrisă într-o varietate de locuri de pe trei continente: a. Africa (Egipt), b. Asia, c. Europa (Roma de exemplu). Pavel a scris patru scrisori fiind întemniţat la Roma, în Italia. Apostolul Ioan a scris în timp ce era prizonier, exilat pe insula Patmos, din Marea Mediterană. Profetul Ezechiel a scris lucrarea sa în timp ce era captiv în Babilon. Ieremia a fost într-o temniţă. Luca a scris în timp ce călătorea. Daniel a scris de pe un deal şi într-un palat.

7. Biblia a fost scrisă în trei limbi diferite (ebraică, aramaică şi greacă).

Acum, în ciuda tuturor acestor factori diferiţi, descoperim că Biblia este consecventă, armonioasă şi perfect unitară ca şi document, al felului cum Dumnezeu caută să împace păcătoşii cu El, prin persoana Fiului Său, Isus Cristos. Aceasta este o dovadă uimitoare a originii sale divine. Dacă nu eşti convins, mergi în vecinătatea ta şi întreabă doar 10 din vecinii tăi, despre care sunt credinţele lor despre natura universului, sensul vieţii, originea răului, calea mântuirii etc şi vei vedea imediat cât de uşor este să obţii o verietate de opinii contradictorii!

4. CONFIRMAREA EXTERNĂ

Mulţi oameni nu ştiu acest lucru, dar există multe scrieri în afară de Biblie care confirmă exactitatea istorică a multor nume de oameni, locuri şi evenimente menţionate în Biblie. De fapt, surse externe confirmă faptul că cel puţin 80 de persoane au fost figuri istorice, 50 de oameni din Vechiul Testament şi 30 de persoane din Noul Testament (vezi lista de nume şi surse de la pag. 270 din Nu am destulă credinţă să fiu ateu, de Norman Geisler şi Frank Turek). Datorită gravurilor şi statuilor etc, noi chiar ştim cum arătau 18 dintre aceştia (12 din Vechiul Testament şi 6 din Noul Testament).

Confirmarea externă a ceea ce spune Biblia a condus la o schimbare de vedere radicală în rândul cercetătorilor liberali cu privire la persoana lui Isus. Unii, la un moment dat, au venit cu idea falsă că Isus nu a existat niciodată; că El a fost mai degrabă un caracter mitologic. Dar, astăzi existenţa lui Isus nu mai este dezbătută în cercurile cercetătorilor informaţi.  Care este motivul? Există peste 39 de surse înafara Bibliei care atestă despre peste 100 de fapte cu privire la viaţa lui Isus, învăţăturile, crucificarea şi învierea Sa. Una din aceste surse externe este istoricul roman din primul secol, Flavius Iosifus. În scrierile sale, Iosifus confirmă că Irod cel Mare, Irod Antipa, Caiafa, Pontius Pilat, Ioan Botezătorul, Iacov „fratele lui Isus”, Felix, Festus şi chiar Isus, au fost cu toţii figuri istorice. Priviţi la una din afirmaţiile lui Iosifus despre Isus din Nazaret. Am ales în mod intenţionat acest pasaj din textul arabic al scrierilor lui Iosifus numite Antiquities, capitolul 18:63-64, un text care este de neatacat de către majoritatea criticilor Bibliei.

Iosifus a scris: „În acest timp era un înţelept care se numea Isus. Conduita sa era bună şi era cunoscut ca fiind un om virtuos. Şi mulţi oameni dintre evrei şi alte naţiuni au devenit ucenicii lui. Pilat l-a condamnat la moarte prin crucificare. Şi cei care deveniseră ucenicii săi nu au abandonat ucenicia lui. Ei au dat vestea că el li s-a înfăţişat după trei zile după crucificarea sa şi că el era viu.”  Acestea nu sunt cuvintele Bibliei sau ale unui creştin, ci ale unui istoric roman care scria înafara paginilor Scripturii. Iosifus nu a fost singurul glas. Au mai fost şi alţii:

1. Cornelius Tacitus (ca. A.D. 55 –120) un istoric roman care a scris prin anii 115 d.Cr. Chiar dacă nu era creştin, el a confirmat că Isus a trăit şi că El era din Iudea, că a trăit în timpul domniei lui Tiberiu (14-37 d.Cr.) şi că a fost executat de Pontius Pilat, care a guvernat provincia Iudeii între anii 26-36 d.Cr.)

2. Gaius Suetonius (secretarul şef al Împăratului Adrian (117 –138 d.Cr.)

O carte extraordinară a celor care sunt interesaţi să citească mai mult despre confirmările externe ale vieţii lui Isus, este „Isus cel istoric: Evidenţe vechi ale vieţii lui Cristos”, de Gary R. Habermas.

5. EXACTITATEA ŞI ANTICIPAŢIA UIMITOARE A BIBLIEI

Chiar dacă Biblia a fost terminată cu 2000 de ani în urmă, cu mult înainte de inventarea microscopului, telescopului, sateliţilor etc, ea nu conţine nicio eroare ştiinţifică. Numai acesta poate fi considerat un miracol în sine. Fără excepţie, fiecare scriere religioasă antică are anumite vederi neştiinţifice de astronomie, medicină, igienă etc. Coranul spune în Sura 18:86 că soarele apune într-un izvor noroios – „şi când a ajuns la locul unde apune soarele , a aflat cã el apune într-un izvor noroios…” Singura excepţie la acest fel de erori, între scrierile vechi, este Biblia.

Nu numai că Biblia nu are erori ştiinţifice, dar într-un mod miraculos, aduce la cunoştinţă numeroase, dar exacte date ştiinţifice despre univers, cu mii de ani înainte ca oamenii de ştiinţă moderni să ajungă să le descopere. Există multe date de acest gen. Datorită spaţiului, o să prezint doar câteva exemple rapide.

Soarele

În contrast cu Coranul, Biblia învaţă că soarele are un circuit prin spaţiu. Scriind despre soare în Psalmul 19:6, David spune „răsăritul lui este la un capăt al cerului şi roată-i este drumul (circuitul) până la celălalt capăt al lui.” Timp de mulţi ani criticii au luat în râs acest verset, pretinzând că el învaţă că soarele se învârte în jurul pământului. Pe atunci, oamenii de ştiinţă credeau că soarele este staţionar. Cu toate acestea, s-a descoperit în ultimii ani că soarele face de fapt un circuit prin spaţiu, aşa cum spune Biblia.

Formapământului

Când tot restul lumii credea că pământul este plat, Isaia a declarat că lumea este rotundă… Isaia 40:22 spune „El este Cel Ce şade deasupra cercului pământului…” Cuvântul evreiesc acolo pentru cerc este “chuwg” şi literalmente înseamnă “sferă”. Când a scris Isaia aceste cuvinte? Între anii 740 şi  680 î.Cr. Aceasta înseamnă că a fost cu cel puţin 300 de ani înainte ca Aristotel să sugereze în cartea sa “În ceruri”, că pământul ar putea fi o sferă. Alte versete care spun acelaşi lucru sunt Proverbe 8:27 şi Iov 26:10. Cu peste 2.000 de ani mai târziu, unii oameni încă credeau că Cristofor Columb (1451-1506) avea să navigheze peste marginea planetei plate, anul 1492!

Suspendareapământului

Înainte ca Isaac Newton să descopere legea gravitaţiei, hinduşii credeau că pământul era aşezat pe spatele unui elefant care stătea pe spatele unei ţestoase care înnota pe marea cea mare şi fără de sfâşit. Grecii credeau că zeul mitic Atlas purta pământul pe umerii săi. Ce a spus Biblia? În cea mai veche carte din Biblie, Iov spune în Iov 26:7 „El [Dumnezeu] întinde nordul asupra golului şi atârnă pământul pe nimic.” Oamenii de ştiinţă nu au descoperit că pământul atârnă de nimic decât în anul 1650……….

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/dovezi-uimitoare-ale-credibilitatii-bibliei/

SANCTUAR.

download

SANCTUAR. Cuvintele ebr. miqdas, şi corespondentul său qodes, definesc un loc special desemnat pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu sau a zeilor. În timp ce Biblia foloseşte aceste cuvinte în exclusivitate cu privire la locurile unde oamenii se închinau lui Iahve, un studiu al limbilor înrudite cum ar fi cea a canaaniţilor arată că aceiaşi termeni au fost folosiţi de vechii locuitori ai Palestinei. Săpăturile au scos în evidenţă o largă varietate de sanctuare care provin încă din mileniul al 4-lea î.d.Cr. Cea mai completă panoplie a lor cunoscută până în prezent a fost descoperită prin săpăturile de la Meghido. Există acum la dispoziţie pentru studiu o largă varietate de figurine de cult şi de unelte.

Primul sanctuar al Israelului a fost un cort mobil cunoscut sub numele de *tabernacol unde se păstra chivotul cu tablele legii legământului (Exod 25:8 etc.). Descrierea detaliată a componentelor cortului ne este dată în Exod 25-31 şi 36-40, şi ritualurile asociate cortului ne sunt furnizate în Leviticul.

După stabilirea Israelului în ţară, David a planificat, iar Solomon a dus la bun sfârşit lucrările de construcţie a unui loc permanent de închinare (1 Cronici 22:19; 28:10 etc.).

Apostazia din timpul împăraţilor a adus practicile cultelor păgâne care au pătruns în Templu. Ezechiel şi Ţefania au certat poporul lui Dumnezeu pentru pângărirea sanctuarului Său (Ezechiel 5:11; 23:39; 28:18 etc. Ţefania 3:4).

Sanctuarele cele mai vechi ale lui Israel erau aşezate în locurile unde Dumnezeu s-a arătat poporului Său sau „a făcut ca numele Său să locuiască acolo”. În final Ierusalimul a devenit centrul oficial de închinăciune, (*Înălţime; *Templu.)

În NT „sanctuar” (gr. naos) este locul sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, fie în mod literal (de ex. Marcu 14:58; 15:38; Ioan 2:19) ori figurativ (de ex. 1 Corinteni 3:16 ş.urm; 6:19) deosebindu-se de„templu” (hieron), întreaga împrejmuire sfântă cu toate edificiile ei (de ex. Marcu 11:11,15; Luca 2:27, 46; Ioan 2:14).

J.A.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sanctuar.html

Va ucide Calvinismul evanghelizarea? Ernest C. Reisinger

download

Va ucide Calvinismul evanghelizarea?

Ernest C. Reisinger

Răspunsul la întrebare este da şi nu. Da, acesta va ucide evanghelizarea nebiblică centrată pe om şi unele metode carnale nebiblice folosite în evanghelizarea centrată pe om.

Nu, acesta nu va ucide evanghelizarea centrată pe Dumnezeu unde metodele biblice sunt folosite în marea lucrare de a îndeplini cea mai clară poruncă a Domnului.

Înainte de a discuta despre evanghelizare şi Calvinism, ar fi înţelept şi ajutător să facem câteva comentarii generale cu privire la unele concepţii greşite despre Calvinism. Subiectul stârneşte imediat sentimente diferite. Există bigoţi şi pro şi contra Calvinismului. Subiectul posedă anumite întrebări vitale importante care sunt foarte relevante în vremea noastră în SBC. Aud multe voci sincere de investigaţie, în special printre studenţii seminarişti şi păstorii tineri.

Nu există nici o îndoială că fondatorii şi corpul profesoral din primul nostru seminar cât şi majoritatea pastorilor baptişti din sud timpurii, au fost Calvinişti dedicaţi, empirici.

Calviniştii nu sunt urmaşi ai lui John Calvin

Principiile rădăcină ale celor două mari sisteme de teologie se găsesc încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Totuşi, aceste sisteme au existat cu o mie şi o sută de ani înainte de naşterea lui John Calvin. Atunci, aceste două sisteme erau numite Augustinianismul şi Pelagianismul, numite după cei doi oameni din secolul al cincilea care le-au definit. Da, noi îl numim Calvinism. Am putea pe drept să îl numim Augustinianism ceea ce nu ar însemna că noi îl urmăm pe Augustin din Biserica Romano Catolică ci mai degrabă că urmăm principiile teologiei care a învăţat-o Augustin. Într-adevăr, John A. Broadus, un mare baptist din sud din ultimul secol, a avut dreptate când a spus că acest sistem merge înapoi până la Apostolul Pavel. De aici, Broadus a numit Calvinismul „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

John Calvin ar fi putut fi primul om care a formulat acele principii doctrinare într-un sistem formal, dar aşa cum am spus, principiile doctrinare nu şi-au avut originea în John Calvin sau în Augustin ci în apostolul Pavel. De aceea, Calviniştii nu sunt urmaşii lui John Calvin, ci mai degrabă, noi susţinem principiile doctrinare pe care el le-a formulat într-un sistem al doctrinei creştine. (Acelaşi lucru este adevărat despre Crezul Apostolic. Apostolii nu au scris Crezul Apostolic; adevărurile biblice ale crezului au fost sistematizate mulţi ani după ce Apostolii erau plecaţi spre răsplata lor.) De aceea, este o greşeală serioasă să spui sau să presupui că noi suntem urmaşii lui John Calvin. Noi nu botezăm copii şi nu avem nimic de a face cu arderea ereticilor. Putem spune cu siguranţă că Pelagianismul este strămoşul Arminianismului, astfel Pavelinismul şi Augustinianismul sunt strămoşii Calvinismului.

Fundamentul doctrinar pe care se bazează Calvinismul nu este predestinarea

Mai mult, principiul fundamental pe care se bazează întreg sistemul doctrinar al Calvinismului nu se bazează pe predestinare. Nu, învăţătura primară a Calvinismului se bazează pe un fundament mult mai larg şi este unul care, nu este prea mult să spunem, că atinge chiar natura şi caracterul lui Dumnezeu. Singura stâncă pe care clădeşte Calvinismul este suveranitatea absolută şi nelimitată a lui Dumnezeu. Într-adevăr, această doctrină a suveranităţii divine este susţinută şi accentuată de Calvinism şi care formează sursa pe care se bazează fiecare din celelalte principii ale învăţăturii Calviniste.

Este important ca să înţelegem că, Calvinismul nu se centrează în primul rând pe doctrina predestinării care este considerată separat. Predestinarea este simplu aplicarea suveranităţii divine a lui Dumnezeu la mântuire. Calvinismul afirmă că suveranitatea lui Dumnezeu este supremă în mântuire ca şi în orice altceva.

Moştenirea noastră baptistă Calvinistă

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe marii noştri părinţi baptişti din Convenţia Sudului şi conducătorii care au fost Calvinişti dedicaţi, articulaţi.

Să-l luăm de exemplu pe Basil Manly. Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

Într-o predică intitulată „Eficienţa divină consistentă cu activitatea umană,” Manly a spus unui grup de pastori:

„Haideţi să nu renunţăm nici la doctrina activităţii şi responsabilităţii umane şi nici la suveranitatea şi eficienţa divină. De ce să considerăm că ele sunt inconsecvente? Sau de ce aceia care se agaţă de una să fie dispuşi să se îndoiască, sau să nu o creadă, sau să o explice pe cealaltă?”

Manly a continuat: „Cel mai mare motiv … pentru care familia creştină este divizată de o parte sau de alta respingând una sau cealaltă dintre aceste mari doctrine este că doctrina dependenţei de fiinţa Divină, ne aruncă în mod constant în mâinile şi în mila lui Dumnezeu. Omului mândru nu îi place aceasta; [el] preferă să se uite la cealaltă parte a subiectului; devenind orb, în parte, ţintindu-şi privirea doar la o vedere a adevărului; şi îl uită pe Creator, în care el trăieşte şi se mişcă şi îşi are fiinţa sa.”

Consideraţi-l pe James P. Boyce, principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Baptist Theological Seminary) (Seminarul de teologie baptist de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea a unei dragoste pentru oameni copleşitoare şi consumatoare a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului. Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze. Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.

Dragostea sa pentru aproapele a fost astfel că, după ce Boyce a murit, Rabinul Moses din Louisville a spus despre el, „Înainte de a veni la Louisville, cunoşteam creştinismul doar din cărţi şi prin astfel de oameni ca Boyce am învăţat să îl cunosc ca o forţă vie. În acel om am învăţat nu doar să pricep, ci să respect şi să stimez puterea spirituală numită creştinism.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.” Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce pe care noi o numim Calvinism: A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus,

„Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.”

Boyce şi Manly au fost Calvinişti puternici. Ei nu au fost singuri. Teologia lor nu a fost o anomalie în viaţa baptistă timpurie din sud. W. B. Johnson, primul Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. R. B. C. Howell, al doilea Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. Richard Fuller, al treilea Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. Charles Dutton Mallary, primul secretar care înregistra la SBC Foreign Mission Board (Bordul de misiune în străinătate al SBC), a fost un Calvinist. La fel a fost şi B. H. Carroll, fondator al Southwestern Baptist Theological Seminary (Seminarul teologic baptist de sud-vest). Patrick Hues Mell, Preşedinte la SBC timp de şaptezeci de ani, mai mult decât orice alt om, a fost un apărător polemic al Calvinismului.

Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică: Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (The Life of Patrick Hues Mell, (Viaţa lui Patrick Hues Mell) pag. 59.)

Aş putea continua să vă dau nume şi schiţe biografice ale Părinţilor noştri Fondatori care au fost în egală măsură Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, dar voi mai da un singur nume. Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus,

Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat real ceea ce învăţătorii anteriori au predat.

Lăsaţi-mă să rezum arătând cinci lucruri ce nu este Calvinismul.

  1. Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15.
  2. Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.
  3. Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul? (1 Tesaloniceni 5:9).
  4. Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.
  5. Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:16).

Calvinismul este autentic, istoric baptist. Spre deosebire de mişcarea liberală, mişcarea Carismatică, cea Dispensaţională sau mişcările Keswick, Calvinismul este singurul care poate pretinde că este endemic pentru istoria, moştenirea şi învăţătura noastră baptistă. Până în ultimul secol cu pragmatismul său, baptiştii din sud şi precursorii lor au fost întotdeauna Calvinişti. Reînvierea din zilele noastre a Calvinismului este doar un efort de a restaura trecutul nostru teologic, care va avea un efect profund asupra evanghelizării făcute de noi.

Ce putem spune despre Calvinism şi evanghelizare?

Mai întâi, ce este evanghelizarea? Evanghelizarea este comunicarea unui mesaj inspirat divin pe care noi îl numim evanghelie. El este un mesaj care se poate defini în cuvinte, dar trebuie comunicat prin cuvânt şi putere. „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală…” (1 Tesaloniceni 1:5). Acest mesaj începe cu informaţie şi include explicaţie, aplicaţie şi invitaţie.

Informaţia este cum Dumnezeu, Creatorul şi Judecătorul nostru, în mila sa l-a fost pe Fiul Său un Mântuitor perfect, în stare şi doritor al păcătoşilor. Invitaţia este chemarea lui Dumnezeu pentru omenire să vină la acel Mântuitor cu credinţă şi pocăinţă şi să găsească iertare, viaţă şi pace.

Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El (1 Ioan 3:23). „Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29).

O definiţie a evanghelizării este: „A-l prezenta pe Isus Hristos oamenilor păcătoşi, pentru ca ei să îşi pună încrederea în Dumnezeu, prin El să îl primească pe El ca Mântuitor al lor şi să îl slujească pe El ca Împărat al lor în părtăşia bisericii Sale.”[1] Veţi observa că această definiţie include biserica. Domnul nostru a dat însărcinarea bisericii.

Evanghelizarea trebuie să aibă un fundament doctrinar

Temelia doctrinară pentru evanghelizarea biblică este la fel de importantă pentru lucrarea de evanghelizare la fel cum este scheletul pentru trupul uman. Doctrina dă unitate şi stabilitate. Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care însoţesc adesea evanghelizarea şi misiunile adevărate. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică va descoperi curând că eforturile ei sunt slăbite şi se produc convertiri false. Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. 2 Timotei 3:16 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” Evanghelizarea fără o temelie doctrinară este clădirea pe nisip (conform Matei 7:24-26). Aceasta este ca şi tăierea florilor înfipte în pământ fără rădăcini doctrinare; ele se vor veşteji şi vor muri. Calviniştii au o temelie doctrinară pentru evanghelizare.

Temelia doctrinară pentru o evanghelizare centrată în Dumnezeu garantează succesul ei. Mai întâi, pentru că Dumnezeu Tatăl i-a ales pe unii:

Ioan 13:18 „cunosc pe aceia pe care i-am ales”
Ioan 15:16 „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.”
Efeseni 1:4 „În El, Dumnezeu ne-a ales.”
2 Tesaloniceni 2:13 „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire.”
Ioan 6:37, 39, 44, 64, 65: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine… voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu…”

Aceasta sună pentru mine ca o garanţie a succesului!

A doua garanţie a succesului este găsită în faptul că Dumnezeu Tatăl i-a dat Fiului său, Marele Păstor, unele oi şi Marele Păstor a făcut ispăşire pentru oile pe care Tatăl i le-a dat Lui.

Ispăşirea pe care o considerăm noi este o ispăşire planificată – crucea nu a fost un accident. Dumnezeu a planificat-o. El nu dormea şi nu a fost prins cu garda jos la cruce. El a avut un plan neschimbabil, imuabil, şi acesta a fost îndeplinit. Apostolul Petru a predicat aceasta ca o parte a primului său mesaj: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Apostolii nu numai că l-au predicat; ei s-au rugat lui. Ascultaţi rugăciunea lor din Fapte 4:27-29: „În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău”. Dumnezeu a fost stăpânul ceremoniilor de la cruce.

Isus a învăţat de asemenea că Dumnezeu Tatăl a avut un plan neschimbabil, imuabil şi puterea de a-l executa: „căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi” (Ioan 6:38, 39).

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11).

„Eu Îmi cunosc oile Mele” (Ioan 10:14-15).

Isus clarifică de ce unii nu cred în El. V-aţi întrebat vre-odată de ce unii nu cred? Ei bine, Isus răspunde la această întrebare aici: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele” (Ioan 10:26).

El descrie două caracteristici ale oilor Sale: „Oile Mele ascultă glasul Meu [o dispoziţie de a cunoaşte voia Sa]; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine [o dispoziţie de a face voia Sa]” (Ioan 10:27).

Acest adevăr, că ispăşirea a fost făcută pentru oi, este subliniat de rugăciunea Domnului găsită în Ioan 17. Ascultaţi rugăciunea Sa: „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu” (Ioan 17:2). „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24).

Această vedere a extinderii ispăşirii face crucea un loc al victoriei, pentru că ceea ce Tatăl a planificat, Fiul a cumpărat, şi pentru aceştia El se roagă. Aceasta este consecventă cu marea declaraţie în acea profeţie mesianică a venirii Sale: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11).

Isus învaţă acelaşi lucru în Ioan 6:37: „Tot ce-Mi  Tatăl, va ajunge la Mine…” Nu probabil ei vor veni, sau, ar fi plăcut dacă ei ar veni, sau, dacă ei vor decide vor veni, ci mai degrabă, „va ajunge.” Astfel, acesta este un element important al mesajului crucii, mesajul evanghelizării. Aceasta înseamnă că moartea lui Hristos nu a fost în zadar, ci mai degrabă, fiecare dintre cei pentru care El a murit mântuitor, va ajunge. Este interesant să observăm că atunci când îngerul a anunţat naşterea Sa lui Iosif, îngerul a fost direct în acest punct: „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21).

Observaţi că textul spune, „va mântui poporul Său,” nu fiecare individ singur, ci poporul Său – oile.

Dumnezeu a folosit faptul că El avea unii oameni, unele oi, pentru a încuraja evanghelizarea acelui oraş rău din Corint. Marelui apostol i-a fost frică să meargă la Corint şi Dumnezeu l-a încurajat spunându-i, „…Nu te teme… căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate.” (Fapte 18:9, 10).

  1. Venirea sa a fost pentru poporul Său (Matei 1:21): „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
  2. Răscumpărarea făcută de El pe Cruce a fost pentru oi – poporul Său (Ioan 10:11, 14, 15): „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi … Eu Sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
  3. Rugăciunea sa a fost pentru toţi cei pe care Tatăl i-a dat Lui (Ioan 17:2, 9): „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu … Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.”

Este acesta mesajul crucii pe care l-aţi auzit? Un Hristos a cărui moarte nu este în zadar şi nu va eşua în îndeplinirea a tot ceea ce a intenţionat? Sau, aţi auzit mesajul unui Isus sărac, neputincios, patetic şi uneori efeminat, care a murit doar ca să facă posibilă mântuirea şi care stă neputincios, aşteptând să vadă ce vor face cu El aceşti păcătoşi puternici?

Acesta nu este doar un accent diferit. El este un conţinut diferit al mesajului evanghelizării. Evanghelia biblică este centrată pe Dumnezeu, îl onorează pe Dumnezeu şi este bună pentru păcătoşi. Dacă acel concept pe care îl aveţi despre Calvinism omoară evanghelizarea, vă sugerez  să vă examinaţi înţelegerea voastră şi să studiaţi cartea lui J. I. Packer, Evangelism and the Sovereignty of God, (Evanghelizarea şi suveranitatea lui Dumnezeu) pe cea a lui Walter Chantry, Today’s Gospel (Evanghelia de azi) şi cartea mea, Today’s Evangelism, Its Message and Methods (Evanghelizarea de azi, mesajul şi metodele ei). Aceste cărţi pot fi obţinute de la Christian Gospel Book Service, Cape Coral, FL.

http://www.voxdeibaptist.org/will_calvinism_kill_evangelism_trd.htm

Testamentul

download

Testamentul

Nu e o sarcină prea plăcută să concepi astfel de scrisori. Mi-ar fi fost mult mai simplu să nu mă amestec într-o problemă atât de complicată, care vă priveşte în mod direct.

Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar aveţi un duşman mult mai subtil şi mai puternic decât bănuiţi. A descoperit tot ceea ce credeaţi că vă rămâne ascuns şi uitat. Ar fi putut de mult să vă compromită imaginea, făcând publice descoperirile lui, dar în loc de aceasta a pus la cale ceva şi mai odios. Prefăcându-se că nu-l interesează persoana dumneavoastră, a continuat sa strângă din umbră informaţii uimitoare, fără sa vă dea ceva de bănuit.

Dornic de răzbunare, el urmăreşte să vă distrugă viitorul în cadrul unui proces, în decursul căruia e pregătit să vă aducă acuzaţii foarte grave, susţinute cu probe şi dovezi bine puse la punct.

Nu aţi fi prima persoană pe care ar distruge-o în modul acesta. E specializat în aşa ceva. Deocamdată mai are de rezolvat câteva cazuri urgente, dar se apropie vremea când îşi va concentra atenţia special asupra dumneavoastră.

Totul a început de la nişte documente despre care am impresia că nu ştiţi nici acum prea multe lucruri, deoarece el a făcut tot ce a putut să le ţină departe de dumneavoastră. E vorba de două testamente, redactate de o singură persoană, în mai multe faze, dar în deplină armonie unul cu altul. Pentru uşurinţă, putem vorbi despre un singur testament, în două secţiuni.

Ei bine, întrucât numele inamicului a fost şters din acel testament, el caută acum să se răzbune. De ce? Pentru că are motive temeinice să creadă că numele dumneavoastră este scris acolo, în acel testament.

Deşi se pare că nu aţi arătat niciodată un interes prea mare faţă de persoana care a redactat acel document, totuşi el v-a preţuit mult. Adevărul este că toţi cei care-l cunoşteam într-o oarecare măsură, i-am subestimat resursele. E drept că atunci când trăia printre noi, totul în viaţa lui era atât de simplu! Decesul lui a survenit în timp ce căuta să vă apere de un pericol pe care nu-l bănuiaţi, pericol care venea din partea duşmanului despre care vorbeam.

Deocamdată el speră că dumneavoastră să nu bănuiţi nimic în privinţa aceasta, fiindu-i mult mai simplu să lucreze din umbră, de aceea caută să facă tot ce poate că să nu luaţi în serios nici persoana lui, nici problema testamentului şi nici a procesului, care se apropie.

A fost şi în viaţa mea o vreme în care am simţit fiorul ameninţărilor lui. Nu puteam înţelege de ce aveam atâtea probleme la tot pasul. Mai târziu am înţeles că avea nişte relaţii extrem de puternice, dar pe atunci nu aş fi bănuit că e capabil să tragă atâtea sfori şi să creeze atâtea probleme. Amintindu-mi de acele vremuri, m-am hotărât să vă scriu, cu dorinţa de a vă ajuta. Adevărul este că mă doare pentru fiecare victimă pe care o atacă, indiferent de trecutul ei.

Când am început sa înţeleg cum stau lucrurile, am căutat să rezolv cumva situaţia. Am primit însă la vremea potrivită un sfat înţelept din partea cuiva care m-a avertizat că inamicul meu se pricepe de minune să o facă şi pe <prietenul> atunci când acest lucru se impune. Din nefericire pentru victimele lui, acestea nu ştiu că au de-a face cu o fiinţă atât de josnică, faţă de care e bine să stai cât mai departe.

Cu riscul de a vă dezamăgi, trebuie să vă spun că nu m-am putut lupta singur cu el. Nu vă sfătuiesc nici pe dumneavoastră să o faceţi. Aveţi nevoie de ajutor, şi încă foarte repede.

Desigur că dumneavoastră veţi decide în final, dar practic singura şansă pe care o aveţi este aceea de a vă încredinţa cazul în mâna unui avocat capabil să vă apere în faţa acestui duşman.

Din fericire un astfel de avocat există; el m-a ajutat şi pe mine şi pe mulţi alţii care au trecut pe aici. Mai mult, el e de acord sa preia şi cazul dumneavoastră, putând să vă garanteze succesul. Are insa câteva condiţii absolut obligatorii, pe care vă sfătuiesc să le acceptaţi fără rezerve.

În primul rând va trebui să vă grăbiţi să-l contactaţi înainte că procesul să înceapă. Altfel, nu se va mai putea face absolut nimic. Apoi vă trebui să fiţi cât se poate de sincer cu el; practic va trebui să-i mărturisiţi totul, fără nici o rezervă. În fine, vă trebui să vă încredeţi deplin în planul lui, şi să renunţaţi la orice intervenţie personală, la orice altă soluţie, oricât de bună vi s-ar părea. Cu alte cuvinte, vă trebui să vă încredeţi în el fără nici o rezervă. Aceasta e singura şansă pe care o aveţi.

Sper că după ce veţi afla şi numele lui să dispară orice dubiu din mintea dumneavoastră. Ştiu că îl apreciaţi, şi sper că aceasta sa vă uşureze decizia.

Va trebui, de asemenea, să citiţi cu atenţie cele doua testamente. Acolo vi se dau lămuriri cu privire la moştenirea care v-a fost pusă deoparte. Cel care v-a lăsat-o este Isus Cristos. Tot El este şi singurul avocat care vă poate apăra cauza în faţa lui Satan, acuzatorul dumneavoastră. Moştenirea nu cuprinde lucruri materiale, ci mai mult decât atât: fericirea eternă.

Atât Vechiul, cât şi Noul Testament, pot fi găsite în Biblie. Citindu-le, veţi înţelege că puteţi beneficia de ajutorul lui Dumnezeu, daca veţi asculta mesajul Lui. Dacă nu, în cele din urma veţi pierde totul: şi moştenirea, şi protecţia Lui.

Acesta e cel mai serios mesaj pe care-l puteaţi primi, şi chiar dacă l-am scris astfel încât să vă trezesc interesul, veţi înţelege că totul este absolut real. Într-o lume a farselor, Dumnezeu vrea sa-L luaţi în serios. Vă asigur că nu veţi regreta.

Soluţia pe care v-o propun nu este invenţia mea. De asemenea, ea nu are de a face cu vreun cult sau cu o anume confesiune, ci cu planul lui Dumnezeu, pe care îl veţi găsi în cele două testamente, adică în Biblie.

Rămâneţi cu bine!

Vasile Holerga

http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura2_sept04.htm

Dumnezeu este duh (din cartea în lucru „Teopoetica”)

download

Dumnezeu este duh

(din cartea în lucru „Teopoetica”)

(…) Tot ceea ce vreau este să caut ca această expunere să fie cât mai limpede, astfel ca ea să devină un instrument viabil pentru cei ce vor fi vreodată aleşi de Dumnezeu să meargă mai departe, dacă El va dori asta. Dacă mie mi-a pus pe inimă să scriu aceste gânduri, deşi nu mă simt foarte capabil sau foarte pregătit să continui, este ceva ce ţine de voia Lui. Nu mă întreb de ce tocmai eu… Doar citesc Scriptura cu dragoste şi cu rugăciune şi încerc să ascult cum cad picurii de rouă sfântă ai ploii Duhului Său, atunci când strâng Cuvântul Său în inima mea. Când Duhul Său cuprinde şi aprinde duhul meu, înlocuindu-l.

„Dumnezeu este duh”, spune Ioan (Ioan 4:24). Ce este un „duh”? Watchman Nee scrie, conform Scripturii, că Duhul lui Dumnezeu este „suflarea de viaţă” care l-a animat pe Adam. („Despărţirea sufletului şi a duhului”, Der Strom, p4-5: „În capitolul 2 din Geneza citim cum Dumnezeu a creat la început pe om din pământ, şi cum i-a suflat în nări suflare de viaţă. De îndată ce această suflare a venit în contact cu trupul lui, i s-a născut sufletul. Acest suflet este de fapt personalitatea omului, „suflarea de viaţă” este duhul omului. El provine din Dumnezeu. Duhul posedă o conştienţă nemijlocită despre Dumnezeu, el recunoaşte vocea lui Dumnezeu şi poate avea părtăşie directă cu Dumnezeu. Prin căderea lui Adam în păcat însă, duhul lui a murit faţă de Dumnezeu şi a devenit cu desăvârşire nefolositor”) Înţelegem de aici că sufletul omenesc este altceva decât duhul lui, dar păstrează amprenta creaţiei, fiind Duhul cel asimilat şi supus cărnii, materiei. Pe vremuri învăţam la lecţiile de psihologie despre sufletul omului, ca este „materia superior organizată”. Într-un fel este adevărat. Numai că se înlocuia Organizatorul cu evoluţia, proces înşelător promovat de forţele potrivnice… Dacă la început Satana s-a prefăcut în şarpe ca să ajungă la om, acum el evoluează din maimuţă, ca sa ajungă tot acolo!

Dacă admitem că gândirea este o calitate specifică spiritului, cum spunea Descartes, care identifica „gândirea” cu „conştiinţa” (conştiinţa reflexivă, în special), atunci nu e greu de înţeles ca gândirea este esenţa duhului… Raportarea la cele două realităţi – a lui Dumnezeu, pe de o parte, prin credinţă – şi a lumii înconjurătoare, pe de alta, „prin vedere”, prin simţurile furnizate de trupul material,  (2 Corinteni 5:1-7: „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământeascã a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta, este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere”.) este de natură să ne facă să înţelegem starea conflictuală pe care atât de elocvent ne-o prezintă apostolul Pavel. Şi ne explică foarte clar deosebirea dintre suflet (unitatea duh-materie, adică suflet, „casa pământească”) şi Duh (eliberat, plenar, „locaşul nostru ceresc”).

Afirmaţia conform căreia „Dumnezeu este duh„, la care făceam referire, elucidează esenţa divină, făcându-ne-o cu putinţă de aflat. Mai mult, o face accesibilă experienţei noastre. Prin analogie, dacă esenţa existenţei umane este raportarea permanentă a lui la realitatea înconjurătoare şi la sine, prin stabilirea unei relaţii bazată pe gândire, iar omul este creat „după chipul” şi „după asemănarea” lui Dumnezeu” (Geneza 1:26), înseamnă că Dumnezeu, care este Duh, este deplina sursă, agent şi rezultat al unei relaţii bazată pe gândire, dar, infinit mai mult şi infinit mai complex, El este gândul absolut implicat în relaţia absolută. Iată o înşiruire de argumente biblice care ne luminează acestă idee că esenţa dumnezeirii posedă şi o dimensiune relaţională care exclude cu desăvârşire pe aceea că El e îndepărtat şi absent, o entitate către care trebuie să tindem fără siguranţa comunicării şi contopirii, dimpotrivă:

2 Samuel 22:3  Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu şi puterea care mă mântuieşte, turnul meu cel înalt şi scăparea mea, mântuitorule!”

Psalmi 54:4  „Da, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este sprijinul sufletului meu!”

Psalmi 62:8  „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.”

Psalmi 75:7  „Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El scoboară pe unul, şi înalţă pe altul.”

Psalmi 84:11  „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană.”

Isaia 7:14  „De aceea Domnul însuşi vă  va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinatã, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).”

Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

1 Ioan 4:16  „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; Şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.”

Încerc să gândesc toate astea, deşi nu îmi e uşor să despart pe „ce este Dumnezeu?” de „cum este Dumnezeu?”, şi îmi este imposibil să-mi imaginez a pretinde că aş fi capabil de un răspuns la oricare dintre aceste probleme, fără voia şi călăuzirea Sa…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura_sept04.htm

Când palma la fund e CRIMĂ, dar CRIMA la rece e PROGRES

DE GABRIEL POPA  /   ȘTIRI, SOCIAL    /   Actualizat: Joi, 31 ianuarie 2019, 13:23   

Cel mai nou scandal din cercurile „progresiste” a condus la retragerea de pe piață a unei cărți motivaționale a autorului Zig Ziglar. Motivul scandalului este acest pasaj din carte:
„Micile corecții corporale formează personalitatea copilului – îl scot din acea stare de lipsă de maturitate și egoism, trezindu-i trăsăturile de caracter importante cu care va trebui să înfrunte lumea și să învingă.”
O bloggeriță sare de zece metri în sus, și site-ul edupedu (împreună cu multe alte conturi) îi preia postarea: „DA, FRATE, TREBUIE SĂ FII SUPER TARE SĂ BAȚI O FIINȚĂ DE ZECE ORI MAI MICĂ DECÂT TINE, LIPSITĂ DE APĂRARE.” Și apoi bloggerița ne spune că regretă că autorul cărții a decedat – pentru că altfel i-ar fi aplicat ea însăși o corecție fizică.
Toate astea se petrec în timp ce în SUA, în state precum New York și Virginia, o ființă DE ZECE ORI MAI MICĂ DECÂT TINE și LIPSITĂ DE APĂRARE poate să fie ucisă cu legea în mână. Și în condițiile în care acest act de BARBARIE (ca să scriu și eu în stilul bloggeriței) este „celebrat” cu aprinderea WTC în roz, cu chiote și cu urale.
Dar despre toată această barbarie care se petrece sub ochii noștri chiar în aceste zile bloggerii „progresiști” nu suflă nici o vorbuliță – ei găsesc de cuviință să se isterizeze pe marginea unei cărți scrise în 1985, a unui autor motivațional mort în 2012. Deoarece, nu e așa, BĂTAIA LA RECE E CRIMĂ CU PREMEDITARE (ne spune aceeași bloggeriță). Însă adevărata CRIMĂ LA RECE, CU PREMEDITARE e „drept de a alege”, este semn de „emancipare”, și este „progres”.
P.S.: În nici un caz nu încurajez ideea că cineva ar trebui să bată copiii; deși cred că e o mare diferență între „o mică corecție”, cum spune Zig Ziglar, și descărcarea emoțională necontrolată pe care o reclamă bloggerița; care e condamnabilă pe bună dreptate, și pe care autorul însuși o condamnă. Subliniez însă dubla măsură strigătoare la cer a acestor „progresiși” – și faptul că ei simt de cuviință să ventileze acest subiect chiar în aceste zile tragice, în timp ce tac asurzitor în ceea ce privește adevărata crimă cu premeditare.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-social/Cand-palma-la-fund-e-CRIMA-dar-CRIMA-la-rece-e-PROGRES