BIBLIA este totuşi adevărată de Petru Popovici

„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti” Iov 12:7,8

Cuprins:

PREFAŢĂ

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ 1) Potopul. 2) Nimicirea Sodomei 3) Împărăţia hitiţilor. 4) Avram nomadul. 6) Hurianii sau horiţii. 7) Scrisorile de la Mari şi amoriţii. 8) Textele feniciene de la Ugarit.

B. PERIOADA EXODULUI 1) Asuprirea în Egipt. 2) Moise. 3) Ieşirea din Egipt.

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI 1) Spre ţara promisă. 2) Primele cuceriri. 3) Aşezarea în Canaan.

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR 1) Vremea lui Saul. 2) Vremea lui David. 3) Vremea lui Solomon. 4) Fuga lui Ieroboam. 5) Năvălirea lui Şişac. 6) Evidenţe despre Ahab. 7) Iehu şi obeliscul negru. 8) Analele lui Tiglat Pileser. 9) Documente despre Salmanasar. 10) Evidenţe despre existenţa lui Sargon. 11) Confirmări pentru vremea lui Ezechia. 12) Probleme în legătură cu Manase.

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII 1) Nebucadneţar şi Biblia. 2) Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe.

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN CAPTIVITATE 1) Documente despre Cir. 2) Întoarcerea prinşilor de război. 3) Evreii sub perşi.

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS 1) Sunt vrednici de crezare evangheliştii? 2) Oare a existat recensământul? 3) A trăit Irod pe vremea naşterii? 4) Încurcătura cu Quirinius.

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE 1) Guvernatorul insulei Cipru. 2) Au existat „politarhi” la Tesalonic? 3) S-au închinat atenierii „Unui Dumnezeu necunoscut”? 4) A fost Galion cârmuitor al Ahaiei? 5) Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes? 6) „Intrarea străinilor oprită”. 7) Erast, vistiernicul de la Corint.

III. MĂRTURIA FIZICII 1) Legea atracţiei universale. 2) Greutatea aerului. 3) Totul din atomi.

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI 1) A fost soarele creat în ziua a patra? 2) Există întinderea cerului? 3) Pământul sprijinit pe nimic. 4) Pământul este rotund. 5) Globul e măsurat şi cântărit. 6) Mişcarea în spaţiu. 7) Pot fi legate apele? 8) S-a oprit soarele? 9) A existat steaua Betleemului?

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE 1) Plante fără soare? 2) Ordinea creaţiei. 3) Originea vieţii. 4) Împărţirea plantelor. 5) „După soiul lor”.

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI 1) A putut fi înghiţit Iona de peşte? 2) Au existat monştrii marini în Mediterana? 3) A putut fi dat afară de peşte? 4) S-a putut să scape viu din sucul gastric?

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR 1) Evangheliile sunt scrise de evanghelişti. 2) Vechimea manuscriselor. 3) Vericitatea constatată din fragmente. 4) Vericitatea constatată din citate.

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

X. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBA INTERIOARĂ

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBE EXTERIOARE 1) Proba vieţii înnoite. 2) Proba statorniciei. 3) Puterea de biruinţă.

XII. PROBA VEŞNICIEI

PREFAŢĂ

Cartea de faţă este un studiu ce l-am ţinut în Timişoara în anul 1966. Ele nu sunt studii lucrate în liniştea unui birou, unde se poate urmări frumuseţea şi eleganţa stilului, ci sunt predici rostite la amvon. Prin bunăvoinţa unora au fost înregistrate pe bandă, apoi au fost transcrise. Rămâne ca Domnul să dea răsplată fiecăruia pentru munca sa.

Capitolul „Mărturia arheologiei” l-am revizuit şi îmbunătăţit în lumina descoperirilor mai recente şi a materialului documentar de care am putut avea parte în vremea din urmă. Capitolul „Mărturia proorociilor” l-am scos afară, căci va fi o lucrare separată, iar la mărturia astronomiei am adăugat constatarea calculatoarelor electronice cu privire la oprirea soarelui, descrisă în cartea lui Iosua.

Mărturisesc că studiul mi-a fost folositor mie şi sper că va fi folositor multora. Dezvoltarea credinţei e în funcţie de creşterea cunoştinţelor noastre, iar trăinicia credinţei e în funcţie de verificarea teoretică şi experimentală a adevărului, de siguranţa că ceea ce cunoşti şi crezi e adevărat. Fie ca o lumină deosebită a Domnului să se reverse prin această umilă lucrare asupra fiecărui cititor, spre a cunoaşte că Biblia, cartea aceasta veche, dispreţuită de mulţi, este adevărată.

Petru Popovici

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

Biblia e „Cartea cărţilor”. Ea este scrisă de mulţi autori şi aceştia de diferite categorii: oameni învăţaţi şi oameni neînvăţaţi, împăraţi şi pescari, strângători de smochine şi ciobani, prooroci şi apostoli, legislatori şi medici. Cartea aceasta, care are 66 cărţi împărţite în 1.189 capitole şi 31.173 versete, cu un total de vreo 773.746 cuvinte, am vrea să ştim dacă este adevărată sau nu. Aceasta e o mare problemă a zilelor noastre. Azi omul nu e gata să creadă tot ce i se spune. El vrea să cerceteze şi să se convingă.

Cartea aceasta, care este denumită „Cuvântul lui Dumnezeu”, care poartă pe paginile sale de peste 2.000 de ori expresia: „Domnul a zis” sau „Aşa vorbeşte Domnul”, am vrea să ştim dacă este adevărată. Unii spun că Biblia e o carte mitologică, că relatările ei sunt legende, că în cuprinsul ei sunt o mulţime de contraziceri; deci, după părerea lor, Biblia nu este adevărată.

Pentru noi, Biblia este de o valoare deosebită, ca şi pentru toţi creştinii. Ea este Cartea de temelie. Pe ea se fundamentează crezul nostru în Dumnezeu, în Cristos Domnul şi în Duhul Sfânt. Ea este singurul nostru îndreptar de credinţă şi de practică. Din învăţăturile ei izvorăsc virtuţile creştine şi frumoasa viaţă curată, plină de pace şi bucurie. Noi nu acceptăm tradiţia, nu acceptăm scrierile apocrife, ci doar Biblia, nimic în plus, nimic în minus.

Alţii, care au mai multe cărţi de temelie, se pot bizui pe ele. Dar noi avem numai Biblia şi dacă ea se dovedeşte neadevărată, aceasta înseamnă că toată credinţa noastră este zadarnică, toată vieţuirea noastră în curăţie şi dragoste, toată purtarea batjocurei din pricina lui Isus şi toate speranţele cu privire la răsplătirea şi fericirea veşnică nu au nici un sens. Dacă Biblia nu este adevărată, înseamnă că tot crezul nostru se prăbuşeşte, că tot edificiul grandios al Creştinismului nu are temelie.

Astăzi, când telescoape uriaşe observă galaxii îndepărtate şi fotografiază nebuloase în formarea lor, când cu ajutorul spectrului se analizează elementele din care este compusă o stea de la mii de ani lumină, când microscoape ionice cu măriri de milioane de ori cercetează atomul şi particulele elementare, când pe baza radioactivităţii se determină vârsta formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice, astăzi în faţa atâtor metode de cercetare mai poate rămâne Biblia în picioare?

Dacă ea este numai o ticluire omenească, învelită în falsa afirmaţie că este o descoperire dumnezeiască, autorii vrând prin aceasta să ne ducă în rătăcire, să fie ştiut că nu vrem să ne lăsăm păcăliţi. Scepticismul veacului nostru ne-a învăţat să nu dăm crezare oricărei teorii, oricărei vorbe, ci să le cercetăm întâi. De aceea nu îi credem nici pe cei ce susţin că Biblia nu este adevărată. Noi vrem să ne convingem printr-o minuţioasă cercetare. Astfel o vom privi prin lunetă şi o vom analiza prin microscop, o vom proba cu rigla de calcul şi pe baza radiaţiei. Voi chema mai multe ramuri ale ştiinţei să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Cineva îmi spunea odată cum fiind într-un grup, unul afirma sus şi tare că Biblia nu este adevărată. Un altul îl întrerupse cu întrebarea: „Ascultă, ai citit dta vreodată Biblia? Ai citit-o?” La aceasta, respectivul a răspuns sincer: „Nu, n-am citit-o”. Gândiţi-vă că aş avea în faţa mea o farfurie cu mâncare şi fără să gust măcar o linguriţă, eu vin şi afirm că nu este bună. Oare e valabilă afirmaţia mea? Pe ce se întemeiază ea? Un om cinstit nu poate critica un lucru până ce nu îl cunoaşte îndeaproape.

Studiul acesta e necesar pentru credincioşii vremii noastre. Azi nu mai poţi zice că tu crezi Biblia fiindcă preotul sau predicatorul ţi-a spus că e adevărată. Tu însuţi trebuie să fii convins că e adevărată. Când alţii aud că tu citeşti Biblia, râd ironic şi-ţi zic: „Cum, mai citeşti Biblia? Se poate ca tu, om cu pregătire, să crezi aşa ceva?” Ironia este o armă foarte ascuţită. Pentru acei ce nu au cercetat, nu s-au convins ei personal de adevărul Bibliei, o aşa lovitură a vrăjmaşului e gata să-i doboare. La început, iau Biblia de pe masă ca să n-o vadă alţii, iar cu vremea nu mai citesc deloc în ea. E cu totul altfel pentru unul care a probat-o şi ştie că e aur curat. Bijutierul nu se sperie de părerea ţăranului cu privire la aur. Cu cât vei fi mai convins de adevărul Bibliei, cu atât vei fi mai de neclintit în credinţa ta.

Studiul acesta e necesar chiar şi pentru cei ce sunt pe deplin convinşi că Biblia e adevărată, că este Cuvântul lui Dumnezeu, ca să o citească mai mult, să o iubească mai mult. Mulţi au neglijat-o în vremea din urmă. Au trecut zile şi n-au citit-o. Nu au timp pentru ea şi nu le este foame de învăţăturile ei. Cercetarea noastră va fi ca mirosul de friptură, care trezeşte foamea şi în cel ce se părea că nu este flămând; ca şi curăţirea unui diamant ce zăcea plin de praf, dar acum nu te mai saturi a-l privi, cum reflectează cu multele sale feţe, razele scânteietoare ale soarelui. O, cum aş vrea ca Duhul Domnului să înlăture toată neglijenţa noastră faţă de Biblie!

Într-o zi, un copilaş luă de pe o poliţă din casă o carte veche cu scoarţe tari şi se jucă cu ea. Mamă-sa văzându-l, îl certă şi îi spuse că nu are voie să se joace cu ea, fiindcă e Cartea lui Dumnezeu. Copilul o privi îndelung şi apoi zise mamei: „Dacă e Cartea lui Dumnezeu, ar trebui s-o trimiteţi înapoi lui Dumnezeu, că voi şi aşa nu mai citiţi din ea”. Vai, în câte familii de credincioşi nu s-ar putea spune acelaş lucru! Noi cântăm adeseori:

„Cartea asta Dumnezeu ne-a dat.
Ea-i izvorul fericirii,
Când noaptea morţii va sosi,
Razele ei vor străluci”.

Da, Dumnezeu ne-a dat-o, dar o folosim noi? Găsim în ea izvorul fericirii? în clipa morţii oare ne vor străluci razele ei?

Apoi studiul acesta e necesar pentru cei necredincioşi. Mulţi au ajuns să nu creadă Biblia fiindcă aşa li s-a spus de alţii. Ei n-au cercetat, ci au luat de bun ce li s-a spus. Dar nimeni n-ar vrea să fie înşelat, nici în lucrurile mici, dar mai ales în cele mari, privitoare la viaţă, la fericire, la veşnicie. Acest studiu i-ar putea ajuta să vadă adevărul. Ah, cum doresc aceasta! Port în sufletul meu ruga ca Duhul Sfânt să dea fiecăruia multă lumină prin acest studiu. Atunci timpul cheltuit de mine în pregătirea lui şi timpul cheltuit de tine în citirea lui s-ar transforma într-un câştig pe care nici o minte omenească nu l-ar putea calcula, ci doar veşnicia îl va putea arăta. Cunoaşterea adevărului, alipirea de adevăr şi trăirea în adevăr, duce la cel mai mare câştig pentru timp şi eternitate.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături. Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun cărei civilizaţii aparţineau. Biblia e o carte foarte veche. Întrucât ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Arheologia dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să oprească pe copiii ce cântau laude: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe Cristos, iar unii chiar dacă îi cântă laude cu buzele, îl tăgăduesc prin traiul lor păcătos, există pietre care îl mărturisesc, care îl proslăvesc pe Dumnezeu. Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvântul Lui, mai puternic decât cei mai talentaţi predicatori.

Dovezile pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sunt foarte multe. Credeţi-mă, eu personal am rămas uimit de mulţimea lor, când am cercetat îndeaproape acest domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că va fi la fel pentru toţi cititorii.

1. Potopul

O relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 – 9 din Geneza se ocupă cu descrierea lui. „Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?” ziceau scepticii. Cu toate că ne despart câteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? întrebăm arheologia, ea ne poate lămuri.

Arheologia a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: „Die Sintflut in Sage und Wissenschaft”. în introducere, el zice: „Dintre toate tradiţiile, nici una nu e atât de generală, atât de răspândită pe pământ… ca tradiţia potopului”. Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America. Faptul că sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevărate. Da, ele sunt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1) Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pământ, care a nimicit omenirea. 2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o sămânţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra de opt. Arheologia a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care erau scrise când erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hârleţului şi a târnăcopului, arheologia a reuşit să scoată de sub dărâmături, tăbliţe pe care sunt relatări în legătură cu potopul.

O expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tânăr geniu, George Smith, funcţionar la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante pentru cercetătorii străini. Lucrând astfel, într-o zi, dădu peste un fragment de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte: „Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors”.

Smith şi-a dat seama de asemănarea acestor rânduri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecât a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei. Căutând, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.

Până atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna până în cele mai mici detailii cu istorisirea biblică.

Imediat după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului „Daily Telegraph” din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000 lire însărcinându-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.

Conform cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal, 668-626 î.d.Cr. , ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la sfârşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.

Între tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu câteva persoane şi cu câteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pământul: un corb, o rândunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea biblică?

Să luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărât potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru el, familie şi animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.

Pe alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rânduri din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de scrierea Genezei de către Moise. În rândurile 132 şi 133 din acest poem se spune:

„Am privit deasupra apelor, era linişte,
Şi toată omenirea era întoarsă în ţărână”.

Şi în acest poem sunt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată, pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii, oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea pământului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost acceptată, dându-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.

În descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte din relatarea lui: „În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin potop. El i-a spus… să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mâncare şi băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre… Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie… A adunat tot ce i s-a poruncit şi s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit”. Şi în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.

Ziarul „Buffalo Courier Express” a descris cum o expediţie recentă a lui Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sunt puţin fantastice, totuşi elementele de bază sunt comune cu cele biblice: că a fost un potop care a acoperit tot pământul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări; că la sfârşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de măslin nu a fost omisă.

Povestiri despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia, Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi la greci. Apoi potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit „Înainte de potop”, deci se afirmă că a existat potopul.

Cercetătorii Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sunt înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe. Ceva mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase „dinaintea potopului”. Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de „inscripţiile din timpul dinaintea potopului”. Deci, termenii „Înainte de potop”, „scrieri dinaintea potopului”, „inscripţii din timpul dinaintea potopului” găsiţi pe tăbliţele dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.

Ceea ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul pământului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare câştig pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, când trei echipe de savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.

O expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la peste 20 m adâncime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Până la el s-au găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley, examinând vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: „Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care a rupt continuarea istoriei anterioare”.

Altă expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate având aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă, „a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare”.

Cealaltă echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de obiecte. Astfel, hârleţul şi lopata au dat grai pământului, care mărturiseşte că a existat potopul.

În legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat „Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică” spune: „…şi totuşi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un „potop” (termenul e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii, cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor întregi regiuni ale globului”. „Numărul argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începând cu mitologia comparată şi terminând cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vârstelor diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare”. „În ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu mai există suspiciuni”.

După ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: „Argumentele ştiinţifice care susţin ideea „potopului” pot fi dispuse în mai multe grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia, hidrografia şi arheologia”.

Deci, ceea ce veacuri de-a rândul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al douăzecilea.

Biblia este stânca neclintită de la malul mării. Cu cât este mai lovită de valuri, cu atât devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cât unii luptă împotriva ei, cu atât adevărul ei străluceşte mai mult. Arheologia depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.

2. Nimicirea Sodomei

Un alt text din Biblie de care scepticii au râs şi şi-au bătut joc, este cel din Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea afost prin pucioasă şi foc, iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Unora li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.

În anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lângă Marea Moartă. Făcând săpături au descoperit un zăcământ de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: „Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală”. Valea Sidim era în partea de sud a Mării Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.

Arheologul Howard F.Vos spune: „E clar că un belşug de material combustibil era în jurul cetăţilor din câmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocând explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ.” Având în vedere că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca Dumnezeu s-o nimicească prin foc.

O altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană, descoperită de arheologi. Ea sună astfel: „Din mijlocul adâncimii cerului s-a pogorât furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia fulgerului a tocat pământul ca pe nişte iarbă. În cele patru vânturi, vâlvăia fulgerul, asemenea focului, distrugând totul. El a lovit pe oameni în oraşele lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pământul de durere; în cer şi pe pământ a bântuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut scrum”.

Istoricul evreu Iosif Flaviu, în cartea sa „Războaiele iudaice” spune: „Provincia din preajma lacului Sodomei era cândva o ţară binecuvântată prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă. Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger. Chiar şi până azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a cinci oraşe. Până şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărâmi cu mâna, ele se prefac în cenuşă”. Flaviu face aluzie la aşa numitul „măr al Sodomei”, care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.

Istoricul Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: „Şesul vecin cu Marea Moartă, cândva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit prin fulger, urmele căruia se vede pe pământul ars, azi cu totul neroditor”.

La fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa „Geografia” XVII, 2, 44. Pe vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpânirii romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării Moarte”. Aceste confirmări arată că Biblia este adevărată.

3. Împărăţia hetiţilor

Multă vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi controverse. Biblia vorbeşte despre „fiii lui Het”, ei fiind proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara (Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din „fetele lui Het”. Chiar şi mai târziu avem menţiuni despre acest popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1 împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducând cai din Egipt „pentru toţi împăraţii hetiţilor”. Deci, poporul era mare şi avea mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, când sirienii au despresurat Samaria şi au fugit, au zis: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii hetiţilor”.

Cum în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi, foarte mulţi necredincioşi râdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată. În secolul trecut, arheologia a descoperit câteva scrieri asiriene şi câteva scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului, precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.

Tel-el-Amarna e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii 1387-1366 î.d.Cr. Aici în 1887, în mod întâmplător, o ţărancă a descoperit 300 tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentând corespondenţa diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.

Cercetări arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată „Imperiul hetiţilor” a apărut în 1884.

Săpăturile arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907, lângă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme. Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese. După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.

Datorită acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea î.d.Cr. pornesc o serie de războaie şi ajung până înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347 î.d.Cr. , când forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria. Din documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate când vorbea la plural de „regii hetiţilor”. Dărâmăturile hetiţilor mărturisesc că Biblia e adevărată.

4. Avram nomadul

Multă vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic. Deci, toate relatările despre el nu sunt adevărate, ci legende ticluite de mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decât cel real în acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan. Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întâmpinat de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai înalt de civilizaţie decât cel din epoca patriarhală. Afirmând că Avram este o persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în legătură cu viaţa lui Avram.

În conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea î.d.Cr. , ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut nici locul unde a fost.

În 1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall, sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934, eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea mileniu înainte de Cr. până către anul 300 î.d.Cr.

Aceste săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată. Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani î.d.Cr. , ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte, căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi, contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau câte 10 până la 20 de camere.

Sir Woolley spune: „Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi… meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile până departe şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului… şi cum s-a demonstrat deja… această civilizaţie avea vechime de mai multe secole”.

Astfel aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, „mărturisind prin aceasta că e străin şi călător pe pământ”. Discordanţa dintre cort şi civilizaţie a dispărut cu ajutorul târnăcopului şi a hârleţului. Ştiinţa şi-a spus cuvântul. Biblia a spus adevărul despre Avram.

5. Iosif în Egipt

Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene. Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.

Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea „Istoria celor doi fraţi”. Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.

Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu „mai marele paharnicilor” şi cu „mai marele pitarilor” lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon. Criticii au râs zicând: „Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.

Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: „The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian” apărută la Londra în 1933 şi „The Accuracy of the Bible” (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de „căpetenie a străjerilor”, rang pe care îl avea Potifar. La fel era „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor”.

Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia. În Geneza 41:14 citim că „Iosif s-a ras”. Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.

Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: „Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt”. Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.

Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: „Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.

Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: „Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah… În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah… ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea „Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.

În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt. Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.

Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.

6. Hurianii sau horiţii

Biblia vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6, unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el. După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde s-a aşezat Esau, iar mai târziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom 2:12,22). Câteva mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic despre ei. Mulţi au râs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au existat, de hetiţi, de horiţi.

În secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii 1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150 mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 î.d.Cr. Din regiunea de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe lângă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29); precizează posibilitatea vinderii dreptului de întâi născut, cum făcuse Esau; explică că necunoscuţii „terafimi” erau un fel de zeităţi mici ale familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre Sara. Documentele de la Nuzi sunt de o deosebită valoare pentru confirmarea adevărului biblic.

7. Scrisorile de la Mari şi amoriţii

Un alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu 300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de tăbliţe. Ele sunt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi cronici. Documentele sunt scrise în vechiul dialect babilonean.

Palatul regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sunt o minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.

Descoperirea arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei. Denumirea „Habiru” (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu Avram (Geneza 14:13), se întâlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad I al Asiriei, 1748-1716 î.d.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvându-se astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.

8. Textele feniciene de la Ugarit

O altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută până în 1928, când un ţăran arându-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub conducerea lui Claude F.Schäffer. După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple, unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.

Textele de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari, popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu şi-a atins vârful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme spre, sfârşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

B. PERIOADA EXODULUI

Multă vreme criticii Bibliei au spus că această parte a Bibliei e prea subiectivă. Fiind scrisă de Moise, cartea Exodul caută să defăimeze pe egipteni, dar că robia nu a fost aşa aspră. Spre a face mai izbitoare dezrobirea lor, Moise a căutat să dea fondului o culoare mai întunecată decât era în realitate.

Faţă de aşa afirmaţii nu aveai cu ce te apăra. Nici o altă scriere nu vorbea nimic despre Israel în Egipt, iar toate semnele văzute pe unele monumente de acolo, erau nepricepute de egipteni şi cu atât mai puţin le pricepeau europenii.

Trebuie să ştiţi că Egiptul a fost un mare tezaur de documente arheologice. Aici sunt ruinele marelui templu de la Karnak, templele şi palatele de la Medina, Luxor, Teba, Memfis, On, cetatea soarelui, Nof, Dendrah, Abu-Simbel. În Egipt au fost marile grânare de la Pitom şi Ramses, marile piramide cu camerile lor tainice, obeliscurile şi sfincşii, mormintele cu inscripţii şi labirintul; aici se găseau tăbliţe scrise şi papirusuri. Dar toate erau mute. Nimeni nu putea descifra cele scrise. Vechii preoţi şi scribii egipteni au murit şi au dus cu ei în groapă taina acestui scris. Scrierea hieroglifă era scrierea ideografică sacră şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Ea este compusă din figuri desenate. Propriu zis nu se scria, ci se desena. Prin mileniul al treilea a apărut scrierea hieraică. Ea folosea semne care semănau pentru câtva cu figura. Era un fel de simplificare a hieroglifelor. Ea a fost folosită mai ales în documentele comerciale. Scrierea demotică a apărut prin secolul al VIII-lea î.d.Cr. Ea este mult mai simplificată şi se scria cursiv, dar aproape că nu mai seamănă cu hieroglifa. Toate aceste trei feluri au încetat prin secolul al V-lea d.Cr.

În 1798, Napoleon Bonaparte, în dorinţa de noi cuceriri, a pornit spre Egipt. Deşi acea campanie s-a încheiat cu un eşec militar, pentru arheologie ea a adus o biruinţă deosebită.

În 1799, inginerul Bonssard în timp ce făcea nişte săpături la gurile Nilului, aproape de Rosetta, a dat peste o piatră curioasă. Ziarul „Courier de l’Egypte” din 15 sept.1799, anunţa această descoperire: „În cursul lucrărilor de fortificare pe care cetăţeanul d’Hautpoul, comandant de batalion de pionier, le-a intreprins pe actualul FortJulien… s-a găsit sub dărâmături o piatră de granit negru, foarte dur, cu o granulaţie extrem de fină… Una din feţe este lustruită şi poartă trei inscripţii, separate net unele de altele prin câte un rând gol”.

„Prima, cea de sus, este scrisă în hieroglifă. Ea cuprinde 14 rânduri, dar o parte din inscripţie lipseşte, un colţ al pietrei fiind rupt. A doua, cea de la mijloc, se crede că este scrisă în siriană, aceasta numără 32 de rânduri. A treia, ultima, este grecească. Ea constă din 54 de rânduri, săpate foarte clar, care s-au păstrat, ca şi celelalte de deasupra, extrem de bine.

„Generalul Menon a pus să se traducă în parte inscripţia grecească… ea oferă cheia descifrării hieroglifelor”.

Descifrarea lor însă nu s-a făcut până în 1822, când Francois Champolion a reuşit să găsească taina acestui scris. Piatra din Rozetă cu inscripţiile respective a fost ridicată de preoţii egipteni adunaţi la Memfis în anul 195 î.d.Cr. , în care îl lăudau pe Ptolemeu Filopater, care pusese în funcţie canalele Egiptului. Făceau aceasta căci le iertase anumite dări cultice.

De la data descifrării hieroglifelor, Egiptul a început să-şi aducă tributul său Bibliei. Documentele sale au căpătat grai şi au început să mărturisească că Biblia este adevărată.

Secolul al XIX-lea a fost un secol de mari descoperiri în ale arheologiei. Cetăţi, care până atunci au zăcut veacuri de-a rândul sub nisipul vremii, au fost scoase la lumină. Şi cioburile pământului s-au ridicat să astupe gura criticilor răuvoitori.

Au fost găsite scrieri pe granit, scrieri pe alabastru, pe lemn, pe argilă, pe papirus. S-au descoperit inscripţii pe pereţii templelor, pe ale palatelor dezgropate, pe monumente, pe statui, pe lespezi, pe suluri, pe cilindrii şi chiar pe cărămizile din ziduri. În mod direct sau indirect, ele atestă adevărul Bibliei.

1. Asuprirea în Egipt

În Exodul 1:8 citim: „Peste Egipt s-a ridicat un nou înpărat, care nu cunoscuse pe Iosif,” iar în v.11 „Şi au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele”.

Împăraţii hicşoşi au stăpânit Egiptul între secolele XVIII şi XVI. Ei au dat două dinastii: pe a XV-a şi a XVI-a. Ei au avut capitala la Avaris. Egiptul de sus, înspre izvoarele Nilului, era condus de prinţi egipteni, care au fost tributari hicşoşilor. Ei aveau capitala la Teba. Unul dintre aceştia, Kamose s-a răsculat împotriva lui Apopi al III-lea şi a cucerit Egiptul, lăsându-i doar capitala Avaris. Urmaşul lui Kamose, Ahmose I, întemeietorul dinastiei a XVIII i-a izgonit pe hicşoşi din Egipt. Această dinastie era hamită şi ura pe semiţi. Ea avea ca moto: „Egiptul pentru egipteni”. Duşmănia împotriva hicşoşilor s-a răsfrânt asupra evreilor care au primit favoruri de la hicşoşi şi asupra tuturor străinilor.

Că în Egipt s-a ajuns la grea suferinţă sub noua dinastie, se constată dintr-o descriere a lui Eber. El spune: „Sub un sicomor stufos, un vânzător de ale mâncării, de băuturi spirtoase şi de afide pentru răcorirea apei, şi-a aşezat masa sa şi alăturea cu ea o ceată de barcagii şi vizitii, răcneau şi se ciorovăiau pentru ceva. Marinarii stăteau lungiţi pe bordul vapoarelor şi pe maluri la umbra palmierilor. Alţii, sub razele dogoritoare ale soarelui, de care se apărau acoperindu-şi faţa cu o parte de pânzătură, care le slujea drept haină. Pe alăturea treceau arestaţii şi sclavii, arşi de soare, negrii, încovoiaţi sub sarcinile grele pe care trebuiau să le ducă la destinaţie: în templepentru jertfe sau la negustorii de diferite mărfuri. Pietrarii cărau bucăţi de piatră aduse din pietrăriile Kenu sau Suan, dirijându-le pe taluzi de lemn spre locul unde urma să se construiască un nou templu sau un nou palat. Lucrătorii udau cu apă tălpigile, ca să nu se aprindă prin frecare sub greul pietroaielor. Toţi aceşti lucrători erau mânaţi cu cravaşa de către isprăvnicei şi cântau cântecele lor de muncă grea. Dar glasul lor suna a apăsare şi răguşit. Abia în timpul repausului, când se strânseseră cu toţii, se mai însufleţiră puţin.

Roiuri dese de muşte câineşti, urmăreau aceste grupe suferinde de muncitori, car,e cu o răbdare apatică şi apăsătoare, suportau atât înţepăturile muştelor cât şi loviturile supraveghetorilor”.

În Biblie se spune că evreii au fost supuşi la munci grele de facerea cărămizilor şi că aveau o anumită normă pe care trebuiau să o îndeplinească. Arheologia confirmă aceasta. Pe un alt document denumit „Papirus Anastasius” se spune aşa:

„Doisprezece pietrari, afară de oamenii care se ocupau cu facerea cărămizilor în oraşele lor, au fost aduşi aici să lucreze la zidirea caselor. Să facă fiecare din ei, numărul hotărât de cărămizi, în fiecare zi. Ei nu trebuiau să slăbească munca la casa nouă. Pentru aceasta, eu mă supun poruncii date mie de stăpânul meu”.

Se pare că documentul aparţine unui ispravnic pus să supravegheze. Peste Israel supraveghiau nu numai ispravnicii egipteni, ci şi logofeţi evrei. Ca să-i stăpânească mai bine, Faraon corupe pe unii dintre evrei şi îi numeşte logofeţi peste fraţii lor. Ce dureros e să vezi cum pentru bani, oamenii devin unelte împotriva fraţilor lor! După ce nu li s-a mai dat paie pentru cărămizi şi astfel nu s-a putut face norma stabilită, logofeţii aceştia au ajuns să fie bătuţi şi ei. Aşa citim în Exod 5:14-18: „Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

Munca de facerea cărămizilor era grea şi neîndeplinirea normei atrăgea bătaia celui în cauză şi uneori şi a logofătului evreu, ca acesta să fie mai fără milă şi să-i forţeze pe cei daţi în grija sa la muncă. Pe un monument de la Adel Curah se vede o scenă cu cărămidari la locul de muncă. Unii rup pământul, alţii aduc apă, alţii frământă, alţii pun în forme, iar alţii răstoarnă formele. Tabloul arată şi doi isprăvnicei. Unul cu o cravaşă în mână, aplică lovituri pe spinarea goală a unui cărămidar. În Egipt fiind cald, muncitorii nu purtau cămăşi. Celălalt isprăvnicel sau logofătul şade pe un pietroi, cu toiagul lui ameninţător, împotriva oricui nu-şi face norma.

În Exod 1:13.14 ni se spune: „Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. Biblia vorbeşte despre aceste munci forţate, iar documentele arheologiei confirmă că ele existau şi arată că se purtau fără milă.

Un tablou din Benhatan arată o altă scenă de pedepsire. Un muncitor, care nu lucrase cum trebuia şi cât trebuia, e întins cu faţa la pământ, alţi doi îl ţin de mâni şi unul de picioare, iar isprăvnicelul îi brăzdează spatele cu lovituri.

Se pare că cel care a asuprit mai crunt pe Israel a fost faraonul Ramses al II-lea. E bine de ştiut că la egipteni, ca şi mai târziu la babiloneni, cărămizile purtau pecetea împăratului. În Muzeul Britanic se găsesc patru cărămizi cu pecetea lui Tutmes al III-lea şi câteva cu a lui Ramses al II-lea.

De fapt, cele mai multe clădiri au fost făcute sub Ramses al II-lea. De la el se găsesc cele mai multe cărămizi. El clădise cetăţile Pitom şi Ramses. Aceste cetăţi au fost căutate de arheologi şi au fost dezgropate. Ceva curios, s-a constatat că un mare număr de cărămizi nu mai aveau paie, mai ales la cetatea Pitom. Deci, cărămizi fără paie, aşa cum spune Biblia. Câteva din acestea se găsesc la Muzeul Britanic înregistrate sub nr.60-20. Ele poartă sigiliul lui Ramses. El a fost un împărat care şi-a depus străduinţele pentru construcţii. El a zidit palate, temple, magazii; a construit canale şi a ridicat obeliscuri. Din 32 obeliscuri câte au fost găsite în Egipt, 21 au fost făcute de Ramses II. Din 8 templeclădite în Teba, 7 au fost construite în întregime sau parţial de Ramses. El a domnit între anii 1290-1224 î.d.Cr. Cetăţile Pitom şi Ramses au fost cetăţi magazii sau hambare.

Săpăturile efectuate la Tel-el-Mascuta în anul 1883 sub supravegherea arheologului Eduard Nevin au descoperit cetatea Pitom din Goşen. Dezgroparea ei confirmă că a fost clădită de Ramses al II-lea, că avea magazii mari cu ziduri groase de doi metri şi jumătate până la trei metri, că o parte din cărămizi erau cu paie, iar altă parte fără paie. Deci relatarea biblică este adevărată.

2. Moise

Sub domnia hicşoşilor, evrei au dus-o bine, s-au îmbogăţit şi s-au înmulţit nespus de mult. După alungarea lor, noul Faraon dă ordine moaşelor să omoare copii de parte bărbătească ai evreilor. Cum aceasta nu a dat rezultatele dorite, Faraon porunceşte evreilor săşi arunce în râu toţi copiii ce se vor naşte, lăsând în viaţă doar fetele. Parcă nu ajungea jalea adusă asupra lui Israel prin muncile grele, ci a trebuit ca şi femeile să-şi aibă partea lor de jale.

Pe un document se află înscris un imn de biruinţă închinat faraonului Menefta, în care se spune că „nu a lăsat nici o sămânţă în Israel”. Menţiunea e în rândul al doilea de jos. Aceasta e cea mai veche menţiune în documentele străine despre Israel.

În familia lui Amram şi Iochebed s-a născut un fiu. Era drăguţ la înfăţişare şi n-au vrut să-l omoare. Mama se dovedeşte eroină. E mai de grabă gata să calce porunca împăratului decât să-şi arunce odrasla în râu. Ea l-a păstrat ascuns trei luni. Scriitorul către Evrei ne destăinuieşte că a făcut aceasta prin credinţă. După trei luni, fiindcă nu-l mai putea ţine ascuns, a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu lut şi smoală, a pus copilaşul în el şi l-a aşezat între trestiile râului, în locul unde avea obiceiul să se scalde fiica lui Faraon. Când aceasta vine la râu, aude plânsul copilaşului, porunceşte uneia din servitoare să-l aducă şi îl ia să-l crească ca fiu al ei. Nu se vede aici mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu? Oamenii nu pricep multe, dar El îşi îndeplineşte planurile Lui.

După Maneto, Moise s-a născut la Heliopolis, aproximativ prin 1520 î.d.Cr. Întrebarea care se ridică în mintea noastră este: Cine a fost această fiică a lui Faraon? Moise, căci el scrie Exodul, nu ne dă amănunte. Întrebăm arheologia dacă are vreun document care să ne lămurească, şi ea ne spune că are.

În dinastia a XIX a fost un faraon Tutmes I. Omul acesta a avut ca întâi născut, de la prima soţie, o fiică. De la a doua soţie a avut doi băieţi. Legile Egiptului cereau că dacă primul născut e fiică, să se căsătorească cu fratele vitreg, astfel ei să fie împărat şi ea împărăteasă. Aşa s-a făcut şi în cazul acesta. Hatshepsut s-a căsătorit cu Tutmes II, care după moartea tatălui a luat domnia, dar n-a trăit multă vreme şi a murit. Fiica lui Faraon a fost o femeie energică. Din trăsăturile ei, care se păstrează redate pe bustul ei ce se găseşte într-un muzeu, se constată că avea trăsături asemănătoare cu ale grecilor. Ea a fost o femeie foarte înţeleaptă şi a condus treburile Egiptului timp de 20 de ani.

Ea a ridicat două obeliscuri. Prin inscripţiile de pe ele, ea proslăveşte lucrările tatălui ei, Tutmes I. Ele au fost ridicate la Teba. Unul din obeliscuri a fost făcut bucăţi, celălalt există. E înalt de vreo 30 metri şi este tăiat din stâncă, o singură bucată. Se susţine că este cel mai frumos obelisc de pe faţa pământului. E înscris cu hieroglife şi cu scene. Meşterii au început să-l lucreze în al 15-lea an al domniei ei şi a fost isprăvit în anui al 17-lea. Pe acest obelisc sunt înscrise şi o parte din faptele ei. Ea se intitulează „Femeia împărat”, „Împărăteasa Egiptului de sus şi de jos,” precum şi „Fiica lui Faraon”. Deci, denumirea pe care o găsim în Biblie „Fiica lui Faraon”, o găsim şi pe obeliscul din Teba.

Pentru ca să aibă mai multă autoritate, ea purta haine bărbăteşti şi chiar o barbă din perucă. O mare parte din cercetători susţin că ea l-a crescut pe Moise, că fiind prea bine cunoscută, nu a fost necesar să-i dea numele.

Biblia spune că „Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptului” (Faptele apostolilor 7:22). Arheologia vine şi confirmă că Egiptul avea universităţi de seamă. Una din ele a fost Universitatea din On. On sau Heliopolis cum se mai numea, era cetatea soarelui sau a zeului Ra, situată la nord-est, cam vreo 16 km de la Cairo. Aici a fost şi Iosif ca sclav la Potifar. Unii sunt de părere că în anumite ramuri ale ştiinţei, nici studenţii de azi nu învaţă ce au învăţat studenţii de atunci ai Egiptului. Lopuhin, un scriitor religios rus, spune că universitatea aceasta a fost „Oxfordul Egiptului”.

După o descriere a geografului Strabo (63 î.d.Cr. – 21 d.Cr.), ştim că la On era un mare centru al zeului Ra, zeul soare, că spre poarta mare era o alee de sfincşi, deasupra porţii fluturau steaguri roşii şi albastre; că atât înaintea porţii, cât şi îndărătul ei, pe două rânduri erau chipuri de piatră a razelor soarelui. Se mai aflau obeliscuri şi un izvor sfânt. El a fost la Heliopolis în anul 24 î.d.Cr.

Stiinţele care se studiau erau multe şi felurite. De exemplu: istoria, geografia, medicina, chimia, geometria, matematicile, astronomia, dreptul, etc. În medicină.erau destul de avansaţi, ştiau chiar să înlocuiască anumite mădulare cu proteze. Apoi preparatele lor de îmbălsămare au rămas neîntrecute. Nici ştiinţa noastră de astăzi nu poate face ce au făcut ei. La fel se studia literatura şi compoziţia. La Teba era o bibliotecă cu 20.000 volume. Pe o inscripţie se aflau cuvintele: „Pentru vindecarea sufletului”. Astfel că nu e de mirare că Moise s-a priceput să compună cele cinci cărţi cu proză şi poezie. Iar tăbliţele de la Tel-el-Amarna arată că prinţii din vremea lui Moise cunoşteau scrierea hieroglifă, cuneiforma acadiană şi cuneiforma ugaritică, care e aproape identică cu ebraica.

3. Ieşirea dân Egipt

Descrierea ieşirii din Egipt făcută de Moise în „Exodul”, a fost atacată vehement de mulţi critici. Aceasta fiindcă cronicile egiptene nu vorbesc nimic despre exodul lui Israel. După cum am mai pomenit însă, Egiptul nu are o istorie a lui. Singura lucrare istorică de care avem cunoştinţă a fost „Egiptica” scrisă pe la anul 240 î.d.Cr. de preotul Maneto, dar care este pierdută. Anumite citate din ea au fost păstrate în lucrările altor scriitori, precum şi o listă a treizeci dinastii de împăraţi. Deşi anumite nume şi cifre au fost copiate greşit, ea a fost documentul de bază care a slujit la refacerea istoriei Egiptului. Celelalte amănunte pentru recostituirea istoriei au fost culese din „Geografia Universală” a lui Strabo, din „Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân, din tratatul de geografie a lui Ptolomeu şi din inscripţiile dezgropate de arheologie. Toate aceste inscripţii laudă isprăvile faraonilor şi nu redau înfrângerile lor. Exodul a fost o înfrângere pentru egipteni, un popor s-a eliberat din robia lor, aşa că era natural să nu fie înscris pe monumentele lor.

E Biblia adevărată? Din moment ce nu avem o istorie a Egiptului care să confirme exodul, cum putem verifica cele spuse de Moise? Şi în privinţa aceasta ne adresăm arheologiei să ne lămurească. Din tezaurul vechii civilizaţii a Egiptului, ea deţine anumite documente ce ne pot da o lumină oarecare.

Fapt cunoscut şi precis este că Israel a fost în Egipt. Tot atât de cunoscut şi precis e şi faptul că Israel a ieşit din Egipt. Doar felul cum a ieşit este pus în discuţie. Enciclopedia Britanică spune în privinţa aceasta: „Rezultatul general al cercetărilor ştiinţifice privitoare la faptele materiale ale exodului este dublu. În primul rând se stabileşte evenimentul; totul confirmă raportul biblic, că într-adevăr a fost o scăpare a lui Israel din Egipt. În al doilea rând, rezultatul ne duce la concluzia că acest eveniment a fost mai puţin important în vechiul Orient apropiat, locul unde s-a petrecut, decât pare că implică relatarea biblică”.

Eu nu caut să apreciez importanţa ieşirii, ci să analizez dacă relatarea ieşirii, dată de Moise, este adevărată sau nu. În Exod 7-12, ni se spune că Faraon nu a vrut să dea voie lui Israel să plece şi prin 10 plăgi, Dumnezeu a forţat pe Faraon să îngăduie plecarea lor. Criticii de obicei fiind necredincioşi, resping minunea, iar cele zece plăgi fiind minuni, nu sunt gata să le accepte. Totuşi să stăm puţin şi să analizăm spre a vedea dacă s-au putut petrece aşa minuni.

Prima plagă a fost prefacerea apei în sânge (Exod 7:19-25). Pentru oamenii de ştiinţă de azi, aceasta nu este ceva inexplicabil. Ei au analizat chiar şi zăpada roşie şi i-au găsit explicaţia. Nilul a mai fost roşu şi altă dată. Partea de sus a râului e numită Nilul Alb, apoi la Kartum, primeşte apele Nilului Albastru, iar de la sud-est primeşte apele râului Atbara. De la Nilul Albastru, curge printre nişte pământuri fine roşii la Sennaar şi cu cât apele sunt mai umflate, cu atât rup mai mult pământ şi sunt mai roşii. Relatarea lui Moise nu e absurdă. Ehrenberg, după minuţioase cercetări microscopice, susţine că a fost nu numai o schimbare a culorii, ci şi a compoziţiei chimice, determinată de plante criptogamice şi infuzorii, ceea ce a cauzat moartea peştilor. Fenomenul a fost natural. Minunea constă în aceea că a fost săvârşit la cuvântul lui Dumnezeu prin Moise. Prin această plagă, Dumnezeu loveşte în zeitatea lor principală, în Osiris, căci egiptenii considerau Nilul ca o personificare a lui Osiris.

A doua plagă au fost broaştele (Exod 8:1-15). Că asupra Egiptului au mai fost năvăliri de broaşte, se constată din faptul că aveau pe zeiţa Hekt căreia se rugau să fie feriţi de ele. Zeiţa era reprezentată cu cap de broască. Dar în cazul acesta, ea s-a dovedit neputincioasă. Pieirea deodată a broaştelor, ca şi apariţia lor, se face la termenul hotărât de Moise. Aici e minunea. Moartea şi putrefacţia lor rapidă, oamenii de ştiinţă susţin că s-ar fi datorat unei infecţii cauzate de bacilus antracis.

A treia plagă au fost păduchii. Ei erau consideraţi necuraţi. Ei au întinat şi pe preoţi şi chiar boul Apis, socotit sfânt de egipteni.

A patra plagă a fost musca câinească. Egiptul a mai fost atacat de roiuri mari de muşte. De aceea şiau făcut zeii-muşte care să-i apere. Dar zeii-muşte nu pot opri această plagă, nici nu pot să o înlăture.

Plaga a cincea, ciuma vitelor, a şasea vărsatul negru, a şaptea piatra şi focul şi a opta lăcustele au nenorocit economia Egiptului. Zeii care trebuiau să asigure belşugul, s-au arătat nevrednici, n-au putut împiedeca urgiile lui Iehova. Persoane de specialitate afirmă că ciuma vitelor ar fi fost provocată de bacilus antracis cu care au fost infectate păşunile prin moartea broaştelor, căci textul din Exod 9:3, face precizarea că plaga va atinge vitele de pe câmp. Belşugul mare de ploi care a determinat revărsarea Nilului, a creat în Etiopia şi Sudan condiţii pentru dezvoltarea roiurilor dense de lăcuste, care au apărut prin luna martie. În Egipt, lăcustele nu constitue un miracol. Faptul că au fost anunţate şi că în noaptea aceea a suflat vântul de răsărit, care a adus lăcustele, aşa cum spusese Moise, aceasta constitue minunea. Zeul Hapi n-a adus belşugul, ci ruina.

Plaga a şasea a fost vărsatul negru. El a atins pe oameni. Se susţine că ar fi fost provocat de microbi purtaţi de musca câinească de la plaga a patra. Pielea corpului se umplea de băşici usturătoare. Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre boli de piele specifice Egiptului.

Plaga a noua a fost întunericul de trei zile. Ea a fost împotriva lui Ra, zeul soarelui. Trei zile a fost întuneric gros. Nu e vorba de o eclipsă de soare aşa de lungă, ceea ce pare imposibil de crezut pentru mulţi. Fenomenul a fost determinat de kamsin, o furtună de praf. În urma marilor inundaţii, care au adus un praf fin de pământ roşu, prin luna martie se ivesc furtuni ce ridică în văzduh acest praf. Atunci aerul devine gros şi întunecă soarele, totul se face beznă. Durata fenomenului relatată în Exodul e cea mai lungă cunoscută. Descrierea acestei plăgi nu este absurdă. Astfel de întunecimi s-au mai întâmplat în Egipt. Documentele arată groaza ce cuprinde îndeosebi pe călătorii prin deşert când kamsinul sau simunul începe să ridice praful şi nisipul pustiei. Atunci toţi stau în locurile lor, exact cum spune Biblia. Numai cine nu cunoaşte aceste anomalii ale climei Egiptului, râde de descrierea lui Moise, dar prin aceasta îşi dovedeşte ignoranţa sa. Adevărul rămâne în picioare.

Plaga a zecea a fost moartea întâilor născuţi. Ea a adus jalea asupra egiptenilor şi bucuria eliberării pentru copiii lui Israel. Chiar primul născut a lui Faraon a fost lovit de îngerul morţii. Un document arheologic spune că Menefta, şi-a pierdut fiul în vârstă de 18 ani. Lucrul acesta este notat pe un mormânt la Tanis, pe care cercetătorul Brugsch îl pune în legătură cu lovirea întâilor născuţi ai Egiptului, iar adevăratul mormânt al său se află neterminat la Teba.

Câteva tăbliţe găsite la Ghebal, reprezintă grupul regal, iar inscripţia dedesubt spune: „Moştenitorul tronului întregii ţări, scribul împărătesc, şeful soldaţilor, marele fiu… preaiubitul fiu al lui Menefta a murit”. Mulţi cercetători biblici susţin că Menefta a fost faraonul de pe vremea ieşirii lui Israel din Egipt.

Toate cele zece plăgi au fost folosite de Dumnezeu spre umilirea Egiptului şi eliberarea lui Israel din robie. Prin faptul că fiecare plagă a fost anunţată mai dinainte, a convins pe Faraon că Dumnezeu este Stăpânul fenomenelor naturii şi l-a obligat să dea voie lui Israel să plece. Vestea despre aceste plăgi s-a răspândit şi la alte popoare. Filistenii zic mai târziu: „Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor Dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie” (1 Samuel 4:8).   E Biblia adevărată? Documentele arheologice arată că e adevărată.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI

După ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii, copiii lui Israel s-au îndreptat spre Canaan, „ţara în care curge lapte şi miere”. Denumirea aceasta pomenită des în Biblie, se găseşte şi la vechi scriitori egipteni. Ea este folosită în povestea lui Sinuhe, călătorul, datată pe la 1900 î.d.Cr. şi în descrierea campaniilor lui Faraon Pepi I, pe la 2350 î.d.Cr. Documentele arheologice care vorbesc despre această perioadă sunt multie. Din ele vom alege câteva care înlătură unele critici mai importante aduse Bibliei.

1. Spre ţara promisă

Încă înainte de a intra în Canaan, Biblia spune că Israel a ajuns să aibă un cod de legi scrise. Mulţi critici care au studiat aceste legi, au susţinut că nu se poate ca aceste legi să fi fost pe vremea lui Moise, ci doar mult mai târziu, însă scriitorul le-a pus pe seama lui Moise, ca poporul să le preţuiască mai mult. Ei îşi fundamentau această susţinere pe faptul că Israel a fost un popor înapoiat, o adunătură de sclavi, incapabili de formularea unor aşa legi; iar pe de altă parte, atât fondul cât şi forma unor aşa legi aparţin chiar la alte popoare perioadei împăraţilor lui Israel.

Da, e adevărat că Israel a fost un popor de sclavi, aceasta însă din cauza că duşmanii i-au înjosit la această treaptă. În scurgerea istoriei s-au văzut prinţi care au fost puşi să tragă la galere şi generali care au fost ciobani la oi. Nu întotdeauna slujba pe care o face cineva poate servi drept criteriu de stabilire a culturii lui. Apoi, ei n-au ţinut seama că Moise a învăţat „toată înţelepciunea Egiptului”. Ba mai mult, el afirmă că le-a primit de la Dumnezeu. Oare a fost imposibil ca El să dea aşa legi pe vremea aceea?

Săpăturile arheologice făcute între anii 1929-1937 la Ras Shamra pe coasta Siriei în dreptul Ciprului au scos la lumină un cod de legi civile şi religioase ale fenicienilor, scrise în ugarită cu vreo sută de ani înainte de cucerirea Canaanului”. Un alt cod de legi cu vreo patru sute de ani mai vechi, a fost găsit în săpăturile de la Suza în 1901 de către Jacques de Morgan. Era faimosul cod de legi al lui Hamurabi. Astfel, obiecţia criticilor a fost spulberată. Biblia spune că Israel a avut un chivot pe care l-au făcut în pustie şi când porneau la luptă duceau şi chivotul cu ei. Diodorus ne spune că aşa făceau şi fenicienii.

În Numeri 20:17; 21:22 şi Deuteronom 2:27 se vorbeşte despre „drumul împărătesc”, pe care voiau să-l folosească în trecere prin ţara amoriţilor. Astăzi se ştie că a existat un aşa drum. Era o şosea ce făcea legătură între Egipt, Etiopia şi alte ţări din Africa, cu împărăţia hitiţilor, a asirienilor şi a babilonieilor. Şoseaua trecea pe la răsăritul Mării Moarte, prin Iordania spre Damasc. Anumite săpături făcute au scos la suprafaţă mai multe fortăreţe din Epoca Bronzului, care erau înşiruite pe această şosea. Aceasta arată că drumul exista prin anul 2000 î.d.Cr. deci, cu mult înainte de Moise.

2. Primele cuceriri

În Numeri 13:28-29 ni se spune de către cele 12 iscoade, că ţara Canaan era locuită de mai multe popoare. Documentele din Palestina de pe acea vreme, poartă în înscripţiile lor nume de persoane, care ne dau o idee generală, de originea etnică felurită a acestor persoane. Şi azi, în multe cazuri, numele îţi sugerează naţionalitatea persoanei respective. Astfel Popescu ştii că e roman, Castalini e italian, Schmidt e german, Iuhasz e maghiar, Rubinstein e evreu. Tot aşa numele din inscripţii confirmă, că Palestina era locuită de mai multe popoare.

În Iosua 6 ne este descrisă cucerirea Ierihonului. Săpăturile arheologice făcute aici au constatat că era una din cele mai vechi cetăţi. Un turn de piatră, cu scări interioare şi cu case de jur-âmprejur, verificate cu ajutorul carbonului 14, arată o vechime de 7000 de ani î.d.Cr. Săpăturile prof. John Garstang între 1930-1936 au arătat că Ierihonul a fost dărâmat şi reconstruit în mai multe rânduri. El le-a dat denumiri alfabetice. Astfel până la anul 3000, el a numit-o cetatea A., care a fost dărâmată. Cetatea B. a fost clădită la 2500 şi a fost distrusă în anul 1700. Cetatea C. a fost mai mare decât cele anterioare, a avut palate frumoase şi a fost împrejmuită cu un zid de piatră. Ea a fost distrusă prin anul 1500. Cetatea D. a fost reconstruită prin anul 1500. Palatele au fost reclădite. Cetatea era apărată de ziduri duble făcute din cărămidă. Zidul interior era la o distanţă de 5 m de celălalt, avea o grosime de 4 m şi o înăţime de 10 m. Suprafaţa era mai mică, doar vreo şase acri, aproximativ 25.000 mp. Din această cauză, au ajuns să folosească şi spaţiul dintre ziduri, clădind şi acolo case. Aşa se explică coborârea celor două iscoade peste zid din casa lui Rahav (Iosua 2:15). Zidurile cetăţii D. poartă armele unei distrugeri violente. Zidul exterior s-a prăbuşit spre interior acoperind casele dintre ziduri. Cenuşa, cărămizi arse înroşite, precum şi lemne arse, arată că cetatea a fost dărâmată şi arsă cu foc, aşa cum spune în Iosua 6:24. Cetatea a fost reclădită pe la 860 î.d.Cr.

Wolf Schneider în cartea sa „Omniprezentul Babilon”, ce se află tradusă şi în limba romană, spune că „de la săpăturile efectuate acolo în 1956, Ierihonul este considerat cea mai veche aşezare de tip orăşenesc din lume”. În ce priveşte posibilitatea ca acele ziduri să fie dărâmate fără mână omenească, autorul susţine că Iosua a avut cutremurul ca aliat. El zice: „Cum de s-au surpat zidurile Ierihonului ne-o spune Werner Keller în cartea sa „Und die Bibel hat doch recht” („Biblia are totuşi dreptate”): „Din cauza unui cutremur de pământ, fenomen frecvent în împrejurimile Mării Moarte… Ceea ce au găsit arheologii referitor la catastrofa naturală care i-a venit în ajutor lui Iosua, ca şi la faptele acestuia din urmă, sunt pietre crăpate, dărâmături de ziduri înnegrite, lemn carbonizat şi moloz”.

Săpături făcute la Betel, Debir, Lachiş şi Haţor, arată că şi aceste cetăţi au fost arse pe aceeaşi vreme. Un alt amănunt interesant este secarea Iordanului, care a avut loc când poporul a trecut pentru cucerirea Ierihonului. Iosua primise porunca de trecere a Iordanului, din partea Domnului, cu prevestirea că apele de sus se vor opri şi că poporul va putea trece. Şi aşa s-a întâmplat. Textul spune: „Poporul a ieşit din corturi ca să treacă Iordanul… Când preoţii, care duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi când li s-au muiat picioarele în marginea apei – căci Iordanul se varsă peste malurile sale în tot timpul secerişului – apele care se pogoară de sus s-au oprit, iar cele ce se pogorau spre marea câmpiei, care este Marea Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut în faţa Ierihonului”. (Iosua 3:14-16). Toţi necredincioşii au râs de această relatare şi spuneau că este imposibil să creadă aşa ceva. Aceasta însă din pricina lipsei de cunoştinţă. În istorie se cunosc încă alte trei cazuri când Iordanul s-a oprit. În unele locuri patul albiei Iordanului se îngustează între 30 şi 45 metri. Unele cutremure de pământ cauzează alunecări de teren, care blochează cursul râului. Aceasta după confluenţa cu râul Iabboc. În noaptea precedentă lui 8 dec.1267, apele Iordanului au fost blocate timp de 16 ore. Alt caz similar s-a petrecut în 1906 şi în 1927, când apele au fost oprite 21 ore şi jumătate. Deci cele relatate de Iosua nu sunt o poveste, ci o realitate.

3. Aşezarea în Canaan

Săpăturile arheologice făcute în Palestina, arată că cele mai multe cetăţi au fost arse în aceeaşi perioadă, ceea ce coincide cu ocuparea ţării de către evrei. Câteva, între care Meghido şi Betşan, arată că au fost stăpânite de canaaniţi până ceva mai târziu. Dar şi aceasta nu tăgădueşte, ci confirmă adevărul Bibliei arătat în cartea Judecători cap.1:21-36, căci Israel n-a izgonit pe toţi canaaniţii la ocuparea Canaanului.

Canaaniţii aveau o civilizaţie mult mai înaintată decât a evreilor. Lucrul acesta se vede desluşit cu ocazia săpăturilor arheologice. Arhitectura canaanită a fost mult avansată. Dezgropările făcute la Meghido, Betşan şi Salmona, în partea de nord, arată o stare înfloritoare, aveau chiar palate bogat ornamentate. Casele clădite de evrei au fost rudimentare, sărace. Cele două nivele de culturi sunt foarte distincte. Lucrul este explicabil, căci Israel era un popor abia scăpat din sclavie. Totuşi lipsa de cultură nu a împiedecat pe Dumnezeu să le dea Ţara promisă. Documentele dezgropate la Ras Şamra, arată viaţa religioasă, zeii şi zeiţele, templele, ritualurile, imnurile religioase, precum şi prostituţia, stricăciunea mare de la temple. Chiar imediat după moartea lui Iosua, pe vremea judecătorilor, Israel fusese atras de cultul Baalilor (Judecători 2:11-13).

Templul lui Baal Berit, scos la suprafaţă cu ocazia săpăturilor la Sihem, confirmă istoria lui Abimelec, fiul lui Ghedeon (Judecători 9:4). Evidenţele arată că el exista pe vremea judecătorilor. Era o construcţie masivă de vreo 25 m pe 21 m, împrejmuit de un zid de vreo 5 m grosime.

Alte informaţii folositoare, ne sunt date de săpăturile de la Ghibea. Ruinele dezgropate, pot fi văzute la vreo 10 km nord de Ierusalim. Ele demonstrează că vechiul oraş fusese zidit pe sol virgin, prin secolul al XIII-lea î.d.Cr. şi a durat până în secolul următor, când a fost distrus prin foc. Aceasta confirmă cele relatate în Judecători 20:37-40. Cetatea a fost reclădită prin secolul al XI-lea, în zilele lui Saul.

Partea de sud-vest nu a fost cucerită de Israel, ea a rămas în stăpânirea filistenilor. Ei se trag din Casluhimi, fiul lui Miţraim (Egipt), fiul lui Ham (Geneza 10:14). Avraam şi Isaac au avut de-a face cu filistenii. La ieşirea din Egipt, Israel mai bine face un ocol mare decât să dea prin ţara filistenilor (Exod 13:17). Iar când s-au aşezat în Canaan, Iosua evită confruntarea între trupele sale şi cele ale celor cinci domnitori ai filistenilor. Cetăţile lor mai de seamă erau: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi Ecron (Iosua 13:2,3). Săpăturile arheologice efectuate în această parte au scos la lumină anumite lucruri, care confirmă cele scrise în Biblie. În Judecători 16:21 ni se spune că Samson a fost „legat cu nişte lanţuri de aramă”. Săpăturile de la Gherar, lângă Gaza şi de la Tell Qasile, lângă Tell Aviv, au dat lumii prilejul să cunoască topitoriile de fier şi aramă ce le aveau filistenii, precum şi atelierele de prelucrare a metalelor. Pe vremea lui Saul, filistenii deţineau monopolul fierului şi a prelucrării lui. „În toată ţara lui Israel nu se găsea nici un fierar… şi fiecare om din Israel se pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi sapa” (1 Samuel 13:19,20). Săpăturile au arătat de asemenea, că unele case mari erau clădite în jurul unui mare hol central, care avea stâlpi de sprijinire a etajului şi a acoperişului. Pe aceşti stâlpi îi pomeneşte Biblia în legătură cu moartea lui Samson. „Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui şi altul la stânga lui… S-a plecat cu toată puterea şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo” (Judecători 16:29,30). Deci şi ruinele filistenilor le confirmă Biblia.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR

A fost o vreme când aşa numita „Înalta critică germană” a căutat să obiecteze la o seamă de împăraţi pomeniţi în Biblie şi să spună că sunt persoane mitologice, deoarece ei n-au găsit pomenit nicăieri numele acestor împăraţi.

Iov spunea: „Vorbeşte pământului şi te va învăţa.” De aceea chemăm pământul cu minele lui, cu secretele îngropate în pulberea lui, să ne înveţe adevărul, să ne dea dovezi spre convingerea noastră, ca să nu fim necredinciosi, ci credincioşi.

1. Vremea lui Saul

Primul împărat al lui Israel a fost Saul. El şi-a avut reşedinţa la Ghibea lui Beniamin, câţiva kilometri mai la nord de Ierusalim. Căci pe vremea lui Ierusalimul era stăpânit de iebusiţi. În 1922, 1923 şi 1933 o echipă sub conducerea Profesorului W.F.Albright a făcut săpături la Tell el Ful, vreo 5 km nord de Ierusalim. Aici au descoperit citadela lui Saul de la Ghibea. De aici el a condus pe Israel până la moartea sa în lupta cu filistenii.

La Betşan arheologii au dezgropat un mare templu al lui Dagon şi unul al Astarteii. Biblia spune că filistenii au pus armele lui Saul în templul Astarteii la Betşan (1 Samuel 31:10). Ruinele confirmă că era un aşa templu, că Biblia a spus adevărul.

2. Vremea lui David

David a fost al doilea împărat al lui Israel. Încă din tinereţe, el a fost mare cântăreţ la harfă şi compozitor. De la el avem cei mai mulţi psalmi. La fel ni se spune că el a organizat cântul la Casa Domnului, punând la o parte pentru slujba aceasta un număr de 288 corişti şi orchestranţi (1 Cronici 25:1-7).

Criticismul modern a tăgăduit multă vreme lucrul acesta. Ei spuneau că nu se poate ca muzica să fi fost aşa de dezvoltată. Dar cercetările arheologice confirmă relatarea biblică. Muzicienii palestinieni au fost bine cunoscuţi în antichitate, chiar cu mult înainte de David. Ei sunt arătaţi, încă de prin secolul al XIX-lea, pe monumentele din Egipt şi Mesopotamia. Semiţii, când coborau în Egipt, îşi duceau şi instrumentele cu ei. Basorelieful de la Beni Hasan, arată clar lucrul acesta. Iar epica religioasă descoperită la Ras Samra, arată că încă pe la 1400 î.d.Cr. , deci cu aproape 400 de ani înainte de David, la Ugarit, cântăreţii religioşi formau o clasă specială. Astfel, părerea că era imposibil ca la acea dată să fi fost cântăreţi organizaţi în coruri, a fost spulberată.

O altă confirmare arheologică este a iazului de la Gabaon. În 2 Samuel 2:12-16 citim că armata lui David, sub comanda lui Ioab şi cea a lui Işboşet sub comanda lui Abner, s-au întâlnit la iazul din Gabaon, azi El-Jib. În timpul săpăturilor arheologice din 1956, 1957 şi 1959, sub conducerea lui James B.Pritchard din partea Muzeului Universităţii Pennsylvania, s-a descoperit iazul de la Gabaon, la vreo 10 km nord de Ierusalim. Iazul era săpat în stâncă şi avea un diametru de 11,3 m şi o adâncime de 10,8 m. Acest bazin era făcut pentru adunarea apei. Pe fundul bazinului au fost găsite mânere de mari ulcioare, pe care este scrisă inscripţia locului „Gbn” adică Gabaon, căci este ştiut că scrierea evreiască este lipsită de vocale. Iazul era în folosinţă de pe la anul1200 î.d.Cr. Deci, exista pe vremea lui David, aşa cum spune Biblia.

3. Vremea lui Solomon

Descoperirile arheologice în legătură cu perioada domniei lui Solomon sunt remarcabile. Profesorul Albright spune în volumul său că „vremea lui Solomon a fost cu siguranţă cea mai înfloritoare perioadă în istoria Palestinei”.

Fiind o vreme de pace, eforturile au fost depuse în domeniul construcţiilor. Mai de seamă a fost castelul său din pădurea Libanului şi templul de la Ierusalim. Biblia spune că meşterii au fost fenicieni din părţile Tirului. Arhitectura, stâlpii, capitelurile proto-ionice, detaliile, motivele sculptate, toate arată o puternică influenţă feniciană. Arheologii R.S.Lamon şi G.M.Shipton, care au condus excavaţii în Palestina între anii 1925-1939 afirmă: „Această evidenţă se acordă bine cu tipul de construcţie a templului lui Solomon din Ierusalim, cum este descris în 1 împăraţi 7:12”.

O afirmare a Bibliei ce n-a fost crezută de unii, a fost cea cu privire la grajdurile lui Solomon. În 1 împăraţi 4:26 citim: „Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carăle lui.” El şi-a format o considerabilă forţă de care de război. Iar din 1 împăraţi 10:28,29 ştim că importa cai din Egipt, pentru el şi pentru împăraţii hitiţilor. Săpăturile arheologice efectuate la Meghido, vreo 32 km sud-est de Carmel, azi Tel el-Mutesellim, au dat la iveală grajdurile mari ale lui Solomon. Aici a fost un complex de clădiri cu două rânduri de stâlpi de piatră având între ei un pasaj de trei metri. Alte grajduri asemănătoare au fost găsite şi la Taanac, Haţor, Tel el-Hesi şi Ghezer.

La fel, săpăturile făcute de Nelson Glueck la Tel el Keleifeh, Elatul de azi, au confirmat, că aici Solomon avea turnătoriile de aramă. Înainte se numea Eţion Gheber.

Tot aici era şi portul pentru flota sa, căci Solomon „avea pe mare corăbii din Tars” (1 împăraţi 10:22). O seamă de bucăţi de parâme dezgropate, precum şi alte indicii, arată că a fost un port mare pe vremea lui Solomon.

4. Fuga lui Ieroboam în Egipt

Cu prilejul unor construcţii la Milo, Solomon a dat supravegherea lucrărilor lui Ieroboam. Într-o zi, ieşind din Ierusalim, a întâlnit pe proorocul Ahia din Silo, îmbrăcat cu o haină nouă. Proorocul şi-a apucat haina şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi şi a zis lui Ieroboam: „Ia-ţi zece bucăţi! Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon şi-ţi voi da zece seminţii… aceasta pentru că M-au părăsit” (1 împăraţi 11:30-33). Din cauza trăirii nepotrivite a lui Solomon, Dumnezeu hotărăşte ruperea împărăţiei. Solomon caută să pună mâna pe Ieroboam să-l omoare, dar el fuge la împăratul Egiptului şi cere azil politic. El rămâne la Şişac până la moartea lui Solomon. Aceasta spune Biblia.

Pentru unii necredincioşi asta părea de necrezut. Solomon avea de soţie pe fiica lui Faraon, iar Ieroboam fuge de Solomon tocmai la faraon. E posibil aşa ceva?

Documentele arheologice spun că este posibil. Faraonul, care avea fiica căsătorită cu Solomon, a fost detronat de Sişac. Cu el începe o nouă dinastie în ţara Egiptului, dinastia a XXII-a. La acest faraon găseşte adăpost Ieroboam de mânia lui Solomon. Deci, pricina de poticnire este spulberată. Biblia e adevărată.

5. Năvălirea lui Şişac în Palestina

Biblia vorbeşte despre năvălirea lui Şişac în Palestina. La 1 împăraţi 14:25-26 citim: „În al cincilea an al împărăţirii lui Roboam, Şişac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului. A luat vistieriile Casei Domnului şi visteriile casei împăratului, a luat tot. A luat toate scuturile de aur pe care le făcuse Solomon”.

Năvălirea lui Şişac în Palestina nu e o poveste, ea este confirmată de documente arheologice. Pe zidul de sud al curţii marelui templu de la Karnak, există un tablou care îl arată pe Şişac. Împăratul e făcut ca un gigant. În mâna stângă ţine capetele unor frânghii, de care sunt legaţi şiruri întregi de prizonieri. Captivii sunt legaţi la gât unul de altul. În mâna dreaptă ţine un toiag. Cel care lucrase tabloul, acoperise partea de jos a corpului fiecărui prizonier cu un scut, pe care a scris ţara de unde este prizonierul.

Datorită acestei sculpturi, astăzi noi ştim că Şişac a cucerit 133 cetăţi, dintre care cele mai însemnate sunt: Gaza, Adulam, Bethoron, Aialon, Ghibeon, Sunem, Iuda-Melec sau Ierusalimul. Templul de la Karnak, în sus pe Nil, adevereşte că Biblia este adevărată. Altă evidenţă arheologică este o stelă frântă a lui Şişac, ce a fost dezgropată la Meghido. Ea indică cucerirea acestei fortăreţe de către Şişac.

6. Evidenţe despre Ahab

Printre alte amănunte despre Ahab, istorisirea biblică spune că şi-a zidit un palat de fildeş (1 împăraţi 22:39). Iar după vreo sută de ani, proorocul Amos prevesteşte surparea. În cap.3:15 zice din partea Domnului: „Voi surpa casele de iarnă şi casele de vară; palatele de fildeş se vor duce.” Aceasta sugerează un lux exorbitant. Un obiect de fildeş este scump, dar un palat de fildeş? Pilda împăratului a fost urmată şi de alţi bogătaşi ai Samariei. Ba, Amos ne spune că şi mobilierul îl aveau de fildeş. În cap.6:4 citim: „Ei se culcă pe paturi de fildeş…

Mulţi au tăgăduit aceste afirmaţii ale Bibliei. Li se păreau prea exagerate. Dar excavaţiile arheologice efectuate la Samaria în anii 1908-1910, de Universitatea Harvard, sub direcţia lui G.A.Reisner, D.G.Lyon şi C.S.Fisher, continuate între anii 1931-1933, tot de Universitatea Harvard, în colaborare cu Universitatea din Ierusalim şi cu Şcoala Britanică de Arheologie din Ierusalim sub direcţia lui J.W.Crowfoot, au scos la suprafaţă palate, cisterne şi fortificaţii de pe vremea lui Ahab. De sub dărâmături, au adus la lumină plăci de fildeş, cu care erau căptuşite aceste palate şi părţi de mobilă. Pe fildeş sunt gravate trestii de papirus, flori de lotus, lei, tauri, sfincşi, zei egipteni, ca Isis şi Horus. Aceasta indică nu numai luxul mare pe vremea lui Ahab, ci şi depărtarea mare de Dumnezeu. Rămăşişele de fildeş scoase de sub dărâmături, confirmă spusele Bibliei.

Apoi numele lui Ahab îl găsim pomenit în analele lui Salmanaser al III-lea, cu privire la bătălia de la Karkar în 853 î.d.Cr. El spune că aici a întâlnit o coaliţie de 12 împăraţi pe care i-a biruit. El dă o listă a forţelor coalizate. Iată un extras din Anale:

„Am plecat din Argana; m-am apropiat de Karkara. Am distrus, am dărâmat şi am ars cu foc Karkara, reşedinţa sa împărătească. Spre a-l ajuta, el a adus 1.200 care de război, 1.200 cavalerişti, 20.000 soldaţi Adad’idri pedestrii din Damasc; 700 care de război; 700 cavalerişti, 10.000 pedeştrii irhuleni din Hamat; 2000 care de război, 10.000 pedeştrii ai lui Ahab israelitul; 500 soldaţi din Que”. Aceste anale se află pe aşa-numita „Inscripţia Monolită”, ce se găseşte în Muzeul Britanic.

Biblia vorbeşte despre supremaţia lui Israel pe vremea lui Ahab asupra Moabului. În 2 împăraţi 3:4 citim: „Meşa, împăratul Moabului, avea turme mari şi plătea împăratului lui Israel un bir de o sută mii de miei şi de o sută mii de berbeci cu lâna lor”. Iar în 2 împăraţi 1:1 şi 3:5 ni se spune că la moartea lui Ahab, Moab s-a răsculat împotriva lui Israel.

Scepticii ziceau că aceste lucruri le scriu evreii, ca să se laude, dar n-au fost reale. Ei n-au avut o aşa supremaţie. Nu credeau că moabiţii au plătit bir lui Israel. Nimeni nu a putut convinge pe aceşti sceptici că Biblia este adevărată. Nu exista nici o altă dovadă. Iată însă că într-o zi s-a descoperit tocmai mărturia lui Meşa, împăratul Moabului cu privire la adevărul celor relatate în Biblie. Mărturia este înscrisă pe piatra moabită.

În august 1868, F.A.Klein, un misionar german la Ierusalim, a vizitat localitatea Dibon din Moab, cam la vreo 12 mile în răsăritul Mării Moarte. Cetatea Dibon este pomenită în Isaia 15:2. Cu ocazia acestei vizite, misionarul a descoperit o piatră neagră de bazalt având o înălţime de 1,20 m, lăţime vreo 70 cm, iar grosimea de 34 cm. Pe ea se afla o inscripţie scrisă pe 34 rânduri. Fără să-şi dea seama de valoarea inscripţiei, Klein a copiat câteva şire şi a vrut să cumpere piatra pentru muzeul din Berlin. După un an de negocieri, piatra era să fie a autorităţilor germane pentru suma de 400 dolari. Rezidentul francez a trimis să ia pe hârtie o imprimare a inscripţiei de pe piatră şi a oferit localnicilor suma de 1.800 dolari să-i dea lui piatra. În mod natural, văzând că li se oferă o sumă aşa de mare, localnicii au bănuit că piatra are puteri miraculoase. Atunci guvernatorul din Nabulus a pretins-o pentru el. Teama că le-o ia guvernatorul şi ei nu vor primi suma, i-a determinat pe arabi să facă un foc mare sub ea, şi când a fost încinsă, au turnat apă rece peste ea. Aceasta a făcut ca piatra să se spargă în bucăţi, pe care le-au împărţit între ei ca amulete. Spargerea pietrei părea o pierdere ireparabilă pentru ştiinţa arheologiei. După câtva timp, Clermond Ganeau, dragomanul consulatului francez, a reuşit să adune cele mai multe bucăţi din lespedea cu inscripţie. Cu ajutorul hârtiei pe care imprimase inscripţia înainte de sfărâmare, el a reuşit să refacă piatra moabită. Azi ea poate fi văzută în Muzeul Luvru din Paris. Scrierea este ebreo-feniciană. Traducerea inscripţiei a fost făcută de Dr. Ginsburg, M.Ganneau şi profesorul Schlottman. În înscripţie se află numele lui Omri, care a subjugat pe moabiţi. La fel este pomenit şi Ahab, dar nu pe nume, ci îi spune „fiul lui Omri”. După moartea lui Ahab, Meşa n-a mai vrut să plătească tributul. Împăraţii aliaţi ai lui Israel, Iuda şi Edom au pornit să bată Moabul. Moabiţii s-au adunat în cetatea lor Kir-Haraset. Aici Mesa oferă pe zid ca ardere de tot lui Chemoş, zeul Moabului, pe însuşi fiul său. La vederea acestui fapt, Israel părăseşte Moabul. În comemorarea acestei izbăviri, Meşa a ridicat monumentul cunoscut sub numele de „Piatra moabită”. Iată în traducere câteva rânduri care ne interesează:

„1. Eu, Meşa fiul lui Chemoş-Melec, regele Moabului, dibonitul
2. Tatăl meu a domnit treizeci de ani peste Moab şi eu am domnit după tatăl meu.
3. Eu am pregătit acest monument pentru Chemoş la Korka…
4. Fiindcă el m-a mântuit de toţi împăraţii şi mi-a dat biruinţă asupra adversarilor mei.
5. Omri regele lui Israel a umilit pe Moab mulţi ani, căci Chemoş a fost supărat pe ţara sa.
6. Fiul său l-a urmat şi el de asemenea a zis: „Eu voi umili pe Moab.
7. Pe vremea mea a vorbit el (astfel), dar eu am biruit asupra lui şi asupra casei lui”.

În şirurile următoare, Meşa se laudă cu luptele sale şi cu cetăţile pe care le-a reclădit. Piatra Moabită ne spune că Biblia este adevărată, că ei, moabiţii, au fost tributari lui Israel, ba precizează mai jos că au fost umiliţi timp de patruzeci de ani, că Meşa a fost acela care s-a răsculat împotriva lui Israel.

7. Iehu şi Obeliscul Negru

Dinastia lui Omri se termină cu Ioram fiul lui Ahab, care este omorât de Iehu, unul din căpeteniile sale. El primise ungerea de împărat din partea unui trimis al lui Elisei (2 împăraţi 9 şi 10). Astfel el începe o nouă dinastie care va da cinci împăraţi peste Israel între anii 842 şi 745 î.d.Cr. Iehu este singurul împărat din Israel şi Iuda a cărui pictură o avem astăzi. Salmanaser al III-lea domnea peste Asiria la urcarea pe tron a lui Iehu. Se pare că fără lupte, Iehu a consimţit să plătească tribut Asiriei.

Spre a reda biruinţele celei de a 31 expediţie militară a sa, Salmanaser a ridicat Obeliscul negru la Kala (Nimrud). Obeliscul este tăiat din marmoră neagră. Are o înălţime de 1,89 m, lăţimea celor patru feţe la vârf este de 0,457 m, iar la bază de 0,609 m. Jumătatea de sus are cinci rânduri de scene şi inscripţii. Jumătatea de jos este numai cu inscripţii. În total pe obelisc se află 210 rânduri scrise. Azi el se găseşte în Muzeul Britanic sub nr. 98.

Pe obelisc se pomeneşte despre „Casa lui Omri”. Omri a fost împăratul lui Israel care a zidit Samaria şi chiar ceialalţi succesori pe tronul Samariei, străini de familia lui Omri, sunt numiţi ca fii ai lui Omri. Aşa avem cazul lui Iehu. În scenele de pe obelisc, se zugrăveşte primirea tributului. În rândul al doilea de scene, sunt persoane care poartă tributul şi Iehu plecat în faţa lui Salmanaser, iar inscripţia spune: „Tributul lui Iehu fiul lui Omri, argint, aur, cupe de aur, pahare de aur, ligheane de aur, ulcioare de aur, plumb, un sceptru împărătesc, o suliţă”.
Obeliscul negru a fost găsit de arheologul Sir Henry Layard în anul 1840 la Nimrud.

Tot pe obeliscul negru se mai află pomenit şi numele lui Hazael din Damasc. De fapt împotriva lui venise Salmanaser să lupte în această a 31-a expediţie militară a sa. Această biruinţă a determinat ridicarea obeliscului. Pomenirea lui Hazael ca împărat al Siriei confirmă spusele Bibliei în 2 împăraţi 8:15.

8. Analele lui Tiglat Pileser al III-Iea

Tiglat Pileser al III-lea a domnit în Asiria între anii 745-727 î.d.Cr. El a inaugurat o nouă politică agresivă în Asiria. Domnia lui a fost pe vremea lui Azaria (Ozia) şi Ahazia, împăraţi în Iuda, iar Menahem şi Peca în Israel. Cu ei are de-a face, de aceea numele lor abundă în documentele asiriene. El nu a fost de viţă împărătească, ci probabil un general. În analele sale nu-şi pomeneşte nici tata, nici mama. El a restaurat palatul lui Salmanaser al III-lea la Kalchi. Pe zidurile camerelor a pus plăci de marmoră frumos gravate cu inscripţii, unde sunt descrise luptele sale.

Afară de acestea mai avem analele sale scrise pe tăbliţe de lut, unde sunt relatate campaniile sale militare în ordine geografică. Apoi alte tăbliţe suplimentare conţin liste de ţările cucerite, fără detaliile luptelor.

Tiglat Pileser spune că în al cincilea an al domniei, deci pe la 741 î.d.Cr. , fiind angajat în război în partea de sud a Siriei, a avut de înfruntat o armată puternică sub comanda lui Azaria, împăratul lui Iuda, mare monarh, a cărui oaste se spune în 2 Cronici 26:6-15 că era de 307.500 de oameni.

În anul 738, ca un rezultat al campaniilar sale, analele spun: „Nouăsprezece districte aparţinând Hamatului, împreună cu oraşele din hotarele lor, situate la marea soarelui apune (Marea Mediterană) care în necredincioşia lor s-au revoltat contra lui Azaria, eu le-am realipit la teritoriul ţării lui Asur; ofiţerii mei, guvernatorii mei i-am pus peste ei.” Un aIt fragment dintr-o inscripţie spune: „În cursul campaniei mele am primit tributul regilor: (Azaria iudeul)”

Tiglat Pileser III înainte s-a numit Pul. Cu acest nume îl găsim înscris şi pe paginile Bibliei. În acelaşi an (738), Tiglat Pileser a atacat şi Palestina. În 2 împăraţi 15:19-20 găsim scris: „Pul, împăratul Asiriei a venit în ţară. Şi Menahem a dat lui Pul o mie de talanţi de argint, ca să-l ajute să-şi întărească domnia. Menahem a ridicat argintul acesta de la toţi cei cu avere din Israel, ca să-l dea împăratului Asiriei; i-a pus să dea fiecare câte cincizeci sicli de argint. Împăratul s-a întors înapoi şi nu s-a oprit atunci în ţară”.

Iar analele lui Tiglat Pileser spun: „A primit tributul lui Kuştaşpi din Kamuk, a lui Rezon din Damasc, a lui Menahem din Samaria, a lui Hiram din Tir”.

Între anii 734-732, împăratul Reţin al Siriei şi Pecah împărăratul lui Israel, s-au suit împotriva Ierusalimului. Atunci Ahaz a cerut ajutorul lui Tiglat Pileser. Acesta a trimis armatele şi a bătut Damascul, apoi au coborât spre sud au cucerit o seamă de cetăţi din Galileea şi Galaad, iar pe locuitori i-a dus în captivitate. O revoltă pro-asiriană în Samaria condusă de Osea îl răpune pe Pecah (2 împăraţi 15:27-30). Tiglat Pileser însă spune în aqnalele sale: „Ei l-au răsturnat pe împăratul lor Pecah şi eu am pus în locul lui pe Ozia ca împărat peste ei”. Relatările din anale despre Azaria, despre Menahem, despre Reţin, despre Pecah, despre Ozia, despre Ahazia mărturisesc că Biblia este adevărată.

În 2 împăraţi 15:29 citim: „Pe vremea lui Pecah, împăratul lui Israel, a venit Tiglat Pileser, împăratul Asiriei şi a luat Iionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Galaad şi Galileea, toată Ţara lui Neftali şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria”.

Evidenţele arheologice despre extinderea stăpânirii lui Tiglat Pileser asupra Palestinei confirmă spusele Bibliei. În anale este menţionat:  „… hotarele Bit-Humriei (adică ale casei lui Omri, Israel)… Întinsa ţară a lui Neftali, în totalitatea ei, le-am adus în hotarele Asiriei”.

9. Documente despre Salmanasar al V-lea

Salmanasar al V-lea este pomenit în 2 împăraţi 17:3; 18:9. El a fost fiul lui Tiglat Pileser al III-lea. Osea împăratul lui Israel, avea de plătit un tribut mare Asiriei, aur în valoare de aproximativ 200.000 dolari şi argint în valoare de 2.000.000 dolari, sume enorme. Din această cauză, a trimis soli la faraonul Egiptului şi i-a cerut sprijinul. Asigurat fiind de sprijin, n-a mai plătit tributul datorat Asiriei. Salmanasar prinzând de veste, în anul 725 a venit cu armatele împotriva Samariei pe care a asediat-o. Împăratul Osea a fost prins se pare în afara cetăţii şi a fost deportat înainte de căderea Samariei. Asediul Samariei a durat trei ani.

De la Salmanasar al V-lea nu avem anale. La fel şi inscripţiile sunt puţine. S-a găsit doar o greutate de cântar cu numele său, o piatră de hotar datată în timpul domniei sale şi listele asiriene eponim, care sunt liste de împăraţii Asiriei cu scurte notiţe în care sunt menţionate campaniile militare conduse de monarhi. Aici a arătată urcarea pe tron a lui Salmanasar al V-lea în anul 727 î.d.Cr. şi se pomeneşte o campanie împotriva unei cetăţi a cărei nume este lipsă, porţiunea fiind spartă. Cronicele babiloniene cu privire la acel an spun că Salmanasar „a frânt cetatea Samarain. Este important de notat că denumirea Samaria din Ezra 4:10, în ebraica se pronunţa „Samrain” ca şi în cronicile babiloniene.

10. Evidenţe despre existenţa lui Sargon

În cartea proorocului Isaia 20:1 ni se pomeneşte cumva în treacăt despre Sargon. „În anul când a venit Tartan la Asdod, trimis de Sargon, împăratul Asiriei să bată Asdodul şi l-a luat”.

Despre Sargon nu se mai pomenea nicăieri nimic. Acest fapt a determinat pe necredincioşi să spună că Sargon n-a existat, ci este un nume mitologic şi că Biblia conţine legende.

Arheologia a venit şi a curmat şi această acuză faţă de Bilie cu privire la Sargon. În anul 1842, săpăturile arheologice au scos la lumină palatul lui Sargon şi apoi în 1872, descoperindu-se biblioteca lui Asurbanipal; au fost găsite şi analele lui Sargon.

Azi ştim că el a existat, că după moartea lui Salmanaser al V-lea în dec.722, el a ocupat tronul Asiriei şi a domnit până în vara anului 705, când a fost asasinat de unul din proprii săi soldaţi. El a stabilit capitala împărăţiei la Khorsabad, câţiva kilometri mai sus de Ninive.

Între anii 1808-1820, un englez numit C.J.Rich, care a trăit o viaţă cam romantică în părţile răsăritului, ca ofiţer, scriitor şi secretar de ambasadă, un aventurier, a poposit la Bagdad. Aici a început să cerceteze cu mare interes mormanele de dărâmături din împrejurimi. A adunat o seamă de cioburi şi bucăţi de tăbliţe cu inscripţii pe care le-a predat Muzeului Britanic.

În mod practic, cercetările lui Rich n-au avut nici o valoare. Sir Henry Layard, un arheolog de seamă, vizitează ruinele de acolo prin anul 1840. În anul 1842, Franţa a trimis un consul la Mosul, numit P.E.Botta. Prin instruire şi înclinaţie fiind arheolog, el a observat la răsărit de Mosul un şir de dealuri artificiale, un fel de îngrămădiri de moloz. El a crezut că sunt ruinele cetăţii Ninive.

Acestea i-au stârnit atât de mult curozitatea, încât a angajat dintre localnici o companie de săpători. În timp ce săpau, oamenii au observat grija cu care Botta examina şi aduna fiecare ciob sau bucăţică de cărămidă, care purta ceva semne pe ea.

De fapt, ţăranii din împrejurimi i-au adus o mulţime de fragmente de alabastru şi de tăbliţe. Unul din ei l-a întrebat că de ce examinează şi păstrează cu atâta grijă toate cioburile. Botta i-a răspuns că el caută sculpturi vechi. Atunci unul din ţăranii săpători l-a sfătuit să facă cercetări în molozul pe care este zidit satul lor, căci în timp ce el a săpat pentru temelia casei sale, a găsit aşa ceva. I s-a spus că satul lor se numeşte Korsabad şi se află la vreo 20 km nord-est de Mosul. Botta şi-a transferat săpătorii la noul loc.

După o scurtă examinare a dâmbului curios, au început săpăturile. Nu mult de la suprafaţă, au dat de vârful unui perete. S-a făcut curăţirea lui şi în curând Botta s-a aflat într-o cameră de proporţii uriaşe. Toţi pereţii erau căptuşiţi cu lespezi de alabastru, pe care se distingea o excelentă panoramă: o bătălie, figuri de luptători, asediu, alai triumfal, scene de vânătoare.

Alături de scene erau şiruri de caractere scrise, ca cel de pe tăbliţele de cărămidă. În cea mai straşnică excitare de bucurie, Botta a trecut cu săpătorii în a doua cameră de dimensiuni asemănătoare, cu ornamentaţii şi figuri. Botta făcuse o mare descoperire. Era un palat imperial.

Mai târziu s-a constatat că era cel mai măreţ palat pe care l-a văzut lumea, palatul lui Sargon al II-lea, împăratul Asiriei pomenit în Isaia 20:1. Peste 100 coloşi din acest palat şi un mare număr de plăci de alabastru se află azi în Muzeul Britanic, dar una din cele mai mari colecţii de antichităţi asiriene, o comoară nepreţuită, a fost dată de Botta Muzeului Luvru din Paris. Când am vizitat acest muzeu în 1967, în sălile 120-122 am văzut porţiuni şi obiecte din palatul lui Sargon de la Korsabad. Acestea mărturisesc că el a existat, deci Biblia este adevărată.

La fel, Analele lui Sargon confirmă cucerirea Samariei în anul 721 î.d.Cr. şi ducerea Israeliţilor în robie, precum şi colonizarea Samariei. Dar să-l lăsăm pe Sargon să ne istorisească:

„Eu am asediat cetatea Samaria; 27.290 locuitori ai ei i-am adus captivi, cincizeci de care am luat pentru mine, dar rămăşiţei (poporului) i-am permis să-şi reţină posesiunile lor. Eu am numit un guvernator al meu peste ei şi le-am impus tributul pe care mi-l plătea fostul rege”.

Iată şi relatarea biblică: „Şi împăratul Asiriei a străbătut toată ţara şi s-a suit împotriva Samariei, pe care a împresurat-o timp de trei ani. În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a pus să locuiască la Halah şi Habor lângă râul Gozan şi în cetăţile mezilor” (2 împăraţi 17:5,6). Deşi în v.3 este pomenit Salmanasar, scriitorii recenţi îl identifică pe Sargon cu „Împăratul Asiriei” din v.6”. Căci de fapt Salmanaser începuse asediul, dar Sargon a capturat Samaria şi a dus poporul în robie. Astfel, relatarea biblică cu cea din anale se completează una pe alta în ce priveşte numărul prizonierilor şi locul unde au fost duşi şi sunt identice în ce priveşte asediul, cucerirea şi ducerea în robie.

În legătură cu coloniştii aduşi în Samaria, pomeniţi în 2 împăraţi 17:24, analele 94-99 spun:  „Triburile din Tamud şi Hadid, Marsiman şi Chaiapa, arabii, îndepărtaţii locuitori ai pustiei, de care nici un înţelept şi nici un şcolar n-a ştiut, care niciodată n-au plătit nici un tribut nici unui rege, eu în slujba lui Asur, domnul meu, i-am bătut; restul din ei, i-am dus şi i-am aşezat în Samaria”.

Un taur înaripat din piatră ce stătea la intrare în palatul lui Sargon a fost găsit de Chiera cu ocazia excavaţiilor făcute în 1929. El a fost tăiat dintr-un singur bloc de piatră. Are o lungime de 4,58 m şi tot atât în înălţime, iar în greutate este de 40 de tone. Din fericire, a fost spart şi astfel a putut fi transportat în bucăţi la Universitatea Chicago, cea mai mare cântărind 19 tone. Azi poate fi văzut la Muzeul Institutului Oriental Chicago. Descoperirile recente a unor liste asiriene de împăraţi arată că Sargon, acesta este de fapt Sargon al III-lea, deoarece au mai fost alţi doi Sargon înaintea lui.

Toate aceste evidenţe arheologice despre Sargon, confirmă existenţa lui, aşa cum afirmă Biblia. Chiar şi textul din Isaia 20:1, singurul text ce vorbea despre Sargon, înainte de descoperirea documentelor arheologice, azi este confirmat de analele lui Sargon. Cu privire la revolta din Aşdod în 712 î.d.Cr. , Sargon spune:  „Azuri, regele Aşdodului, a plănuit să nu mai plătească tributul şi a trimis mesageri de ostilitate faţă de Asiria la toţi regii din vecinătatea sa… am mers… Împotriva Aşdodului, reşedinţa sa regală, l-am asediat şi am cucerit cetăţile Aşdod, Gat şi Aşdudimmu”.

Oare nu este minunat cum în vremurile din urmă, vremuri ale necredinţei, Dumnezeu a dat grai pietrelor şi cioburilor, ca să confirme adevărul Bibliei? Oricine vrea să-l tăgăduiască pe Sargon, are de luptat cu taurul înaripat de patruzeci de tone al lui Sargon, care susţine că Biblia este adevărată.

11. Confirmări pentru vremea lui Ezechia

Documentele arheologice care confirmă relatările Bibliei pentru acest timp sunt numeroase şi importante. Eu voi reda doar câteva.

Tributul plătit de împăratul Ezechia lui Sanherib este arătat în 2 împăraţi 18:14 „Şi împăratul Asiriei a cerut lui Ezechia, împăratul lui Iuda, 300 talanţi de argint şi 30 talanţi de aur”.

Asasinarea lui Sargon a făcut ca fiul său Sanherib, să ocupe tronul Asiriei. Că fiul a avut vreun amestec în uciderea tatălui nu se ştie, dar este semnificativ faptul că numele tatălui nu e pomenit nicidecum în cronicile fiului. Sanherib este cel mai pomenit împărat al Asiriei în Biblie. Inscripţiile lui Sanherib spun următoarele în legătură cu tributul lui Ezechia:

„În adaus la cei 30 talanţi de aur şi 800 talanţi de argint, pietre preţioase, antimoniu, bijuterii, tăbliţe mari de gresie,… fildeş, arţar, cutii de lemn, tot felul de comori scumpe… pe care le-au adus după mine la Ninive, cetatea mea împărătească”.

Cele două relatări sunt identice cu privire la numărul talanţilor de aur, dar diferă la numărul talanţilor de argint. Biblia spune 300, analele spun 800. Să fie o minciună sau o greşală de scris? Nici una, nici alta. Ezechia a dat 300 talanţi de argint şi scriitorul atât a scris. Sanherib a cântărit argintul şi a găsit 800 talanţi de argint, iar scribul atât a scris. Vă întrebaţi cum se poate aşa ceva? Oare s-or fi înmulţit pe drum? Nu nu a fost nici o minune. Lipsa de cunoştinţă ne-ar face să acuzăm Biblia că nu este adevărată. Dar ştiinţa arheologiei ne descurcă. Se ştie că talantul era o măsură de greutate. Arheologul Schrader ne spune că în timp ce talanţii de aur, ca greutate, erau la fel cei din Iuda cu cei din Asiria, talanţii de argint din Asiria erau mai mici, mai uşori. Astfel, cei 300 talanţi de argint din Ierusalim, făceau 800 talanţi în Asiria.

Un basorelief pe un perete dezgropat din palatul său din Ninive îl reprezintă pe Sanherib stând pe tron şi primind oameni care îi aduc daruri. În partea din faţă a capului este incripţia: „Sanherib împăratul lumii, împăratul Asiriei stând pe tronul său şi prada cetăţii Lachiş este adusă înaintea lui”. Scena şi inscripţia se păstrează în Muzeul Britanic.

Palatul lui Sanherib, o capodoperă a Asiriei, a fost dezgropat de arheologul Sir A.Layard. După dezgroparea palatului lui Sargon de către Botta, Camera Comunelor din Londra a votat suma de 3.000 lire în favoarea Muzeului Britanic pentru cercetări arheologice şi săpături în părţile răsăritului. Layard a fost însărcinat cu aceste cercetări. El a început săpăturile în dealul de lângă Mosul, unde săpase Botta, înainte de a se muta la Korsabad. Munca sistematică şi energică a lui Layard a fost răsplătită prin descoperirea cetăţii Ninive, care zăcea ascunsă sub dărâmături de mai bine de 2.000 de ani şi nimeni nu mai ştia unde a existat ea altădată. Aici el a dezgropat un alt palat măreţ, care s-a constatat că a fost al lui Sanherib. Palatul avea 71 camere de diferite dimensiuni şi era ornamentat cu picturi şi sculpturi, scene şi inscripţii. Ele arată măreţia Ninivei şi sunt o confirmare a celor spuse de Biblie în Iona şi Naum despre această cetate.

Împresurarea Ierusalimului descrisă în 2 împăraţi 18:1737 la fel este confirmată în analele lui Sanherib ce se găsesc înscrise pe o prismă hexagonală de lut, găsită de colonelul Taylor în anul 1830 la Ninive. Cilindrul are o înălţime de 37 cm., iar pe cele şase feţe ale sale se află înscrise isprăvile lui Sanherib din prima parte a domniei lui. Este cel mai bine păstrat document. El poartă denumirea de „Cilindrul lui Taylor” şi se află în Muzeul Britanic sub nr.55-10-3-1. Iată un extract: „Cum Ezechia iudeul nu a vrut să se supună jugului meu, 46 din cetăţile sale mai puternice, înconjurate cu ziduri şi nenumărate sate mai mici din aropierea lor, eu le-am cucerit… Pe el însuşi l-am făcut prizonier în Ierusalim, reşedinţa împărătească, ca pe o pasăre în colivie”.

Analele nu pretind că Sanherib ar fi cucerit Ierusalimul, ci că doar l-a asediat. La fel ele nu pomenesc nimic despre a doua expediţie militară împotriva Ierusalimului, care s-a sfârşit cu dezastru. Aceasta nu ne surprinde, căci aşa era practica în răsărit să se înscrie numai biruinţele, nu şi înfrângerile. Textul biblic spune că într-o noapte „Îngerul Domnului a ieşit şi a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci şi cinci mii de oameni. Şi când s-au sculat dimineaţa, iată că toţi aceştia erau nişte trupuri moarte” (Isaia 37:36). Herodot se pare că ne dă o confirmare (II, 141) când spune: „Sanherib, împăratul asirienilor şi arabilor” a condus o mare armată împotriva Egiptului. Lucru pomenit şi în 2 împăraţi 19:9. Tirhaca deşi era dintr-o dinastie etiopeană, el a domnit şi peste Egipt. Documentele egiptene arată clar lucrul acesta. Se pare că aceasta a avut loc în timp ce Ierusalimul era asediat, o parte din trupe au plecat împotriva Egiptului. Herodot spune că „o mulţime de şobolani noaptea au ros toate curelele de la arcuri şi de la tolbele cu săgeţi ale duşmanilor, precum şi toate curelele cu care ţin scuturile lor… dimineaţa următoare s-a început lupta şi un mare număr din ei a căzut căci nu aveau arme cu ce să se apere”. Asirienii puşi pe fugă de egipteni se pare că au revenit la cartierul lor de la Ierusalim. Pe de altă parte se ştie că şobolanii sunt purtătorii microbului ciumei, care într-o singură noapte a putut decima 185.000 ostaşi, despre care Biblia spune că au fost ucişi de îngerul Domnului, căci Domnul „din vânturi îşi face îngerii lui şi din flăcări de foc, slujitori ai Lui” (Evrei 1:7).

Despre moartea lui Sanherib, Biblia spune: „Pe când se închina în casa dumnezeului său Nisroc, Adramalec şi Şareţer, fiii săi, l-au ucis cu sabia şi au fugit în ţara Ararat. Şi în locul său a domnit fiul său Esar Hadon” (2 împăraţi 19:37; Isaia 37:38).

În cronicile babiloniene este notat acest eveniment, fără să se dea numele fiului care l-a ucis. Iar o inscripţie de la Esar-Hadon spune: „În luna Nisanu, pe o zi favorabilă, supunându-mă înaltei porunci, mi-am făcut intrarea plină de veselie în palatul împărătesc, teribilul loc unde îi aşteaptă soarta pe regi. O hotărâre fermă a venit peste fraţii mei. Ei au uitat de dumnezei şi s-au întors la faptele lor de violenţă, complotând răul… Spre a câştiga domnia, l-au ucis pe Sanherib, tatăl lor”. Unii sunt de părere că Sanherib îl denumise pe Esar-Hadon ca moştenitor al tronului, din cauza aceasta ceialalţi doi l-au asasinat pe tatăl lor.

În legătură cu numele Tartan şi Rabşache pomenite în 2 împăraţi 18:17, constatăm din documentele asiriene că nu erau nume proprii, ci ranguri militare. În asiriană „tartanu” însemna al doilea în comanda armatelor, primul fiind împăratul, deci era echivalent cu rangul de general, iar „rab-şaqu” însemna ofiţerul şef.

În ce priveşte luxul şi moda vremii lui Ezechia atacată vehement de proorocul Isaia (3:16-24), este confirmată de descoperirile arheologice. S-a constatat că aveau parfumuri, anumite soluţii pentru păr, pentru ondulaţii, foloseau ruj de buze, purtau podoabe scumpe, aveau oglinzi şi anumite spatule şi instrumente de înfrumuseţare. M.G.Kyle descriind excavaţiile de la Kiriat Sefer a remarcat că femeile de atunci doar că aveau denumirile diferite pentru cosmeticile lor, pe care le folosesc extremistele modei moderne. Rareori a fost o zi, când să nu fi găsit instrumente de ale răsfăţatelor doame în timpul săpăturilor. Unul din excavatori a zis: „Se pare că fiecare evreică din oraş avea aşa scule”.

Biblia ne spune că Ezechia a făcut iazul şi canalul de apă şi a adus apele Ghihon în cetate (2 împăraţi 20:20; 2 Cronici 32:30). Aceasta ca să aibă apă în caz de asediu. Din 2 Cronici 32:1-4 se pare că lucrările au fost făcute în timp ce Sanherib se lupta cu celelalte cetăţi din Iuda. Apele au fost adunate în cetate printr-un tunel săpat în stâncă, ce dă în lacul Siloam. În secolul trecut acest canal-tunel a fost descoperit şi apoi a fost explorat de Dr. Robinson, Sir Charles Wilson şi Sir Charles Warren. Şi acesta confirmă adevărul Bibliei.

12. Probleme în legătura cu Manase

Succesorul lui Ezechia a fost Manase. El şi-a început domnia în anul 687 î.d.Cr. Istorisirea biblică ridică două probleme, care nu ar putea fi explicate fără arheologie. Ele au pricinuit încurcături multora. Ei spuneau că nu se poate să fie adevărat ce spune Biblia.

Despre Manase vorbesc mai multe documente arheologice. O listă asiriană a lui Esarhadon de împăraţii tributari cărora le-a cerut ajutor pentru construirea unui palat, îl pomeneşte şi pe Manase: „Am chemat pe regii ţării Hatti şi a regiunilor de peste râu: pe Balu, împăratul Tirului, pe Manase, împăratul lui Iuda”.

Documentul arată că Manase a existat şi că a fost împărat al lui Iuda. O tăbliţa a lui Asurbanipal conţine lista a 22 împăraţi, între care e şi Manase.

Manase a fost un împărat ce s-a dedat la păcat şi a făcut mult rău. Uneori din părinţi credincioşi, ca Ezechia, ies copii foarte răi, ca Manase. În 2 Cronici 33:11 citim: „Atunci Domnul a trimis împotriva lor pe căpeteniile oştirii împăratului Asiriei, care l-au legat cu lanţuri de aramă, şi l-au dus la Babilon”. Aici se ridică prima problemă: De ce Manase e dus la Babilon şi nu la Ninive, capitala Asiriei? Să fie o greşală a scribului? Multă vreme necredincioşii au râs de acest verset. Cum se poate ca prizonierul împăratului Asiriei să fie dus în Babilon? Şi credincioşii nu puteau da nici o explicaţie. Dar iată că a venit arheologia şi a lămurit enigma. Nu este nici o greşală în textul biblic. Lucrurile s-au petrecut întocmai. Numai lipsa de cunoştinţă îi face pe unii să tăgăduiască adevărul Bibliei.

Există un document asirian denumit „Cilindrul Rassam”, care în col. a III-a, rândurile 96-108, spune cum sub domnia lui Asurbanipal au fost câteva răscoale: cea a fratelui său Samaş-sum-ukin, care domnea peste Babilon şi cea a ţărilor din apus. Cronicile lui Asurbanipal menţionează că dintre toate popoarele Palestinei, nimeni nu a avut mai mare importanţă ca regatul lui Iuda, cu Ierusalimul, capitala sa puternic fortificată, iar ca rege având pe Manase, vasalul de odinioară al lui Esarhadon. Scrierile cuneiforme spun că şi Manase a fost cuprins în această răscoală. De aceea a fost prins şi dus în lanţuri.

De ce a fost dus însă la Babilon şi nu la Ninive, cronicile ne spun că după răscoala fratelui său, Asurbanipal a refăcut palatul din Babilon şi îşi mutase temporar reşedinţa acolo. Iată ce spun tăbliţele: „… prin rituri ale văzătorilor şi prezicătorilor mi s-a descoperit să reclădesc Babilonul şi să restaurez Esagila (templul zeilor) şi m-au determinat să dau poruncă scrisă în privinţa aceasta… Am somat pe toţi meşteşugarii mei şi pe tot poporul Babilonului. I-am pus să care cu coşul şi am pus brigadieri peste ei. Eu am clădit Babilonul din nou, l-am mărit, l-am înălţat, i-am dat splendoare”. Deci, Biblia nu a greşit spunând că Manase a fost dus la Babilon. Împăratul Asiriei fiind la Babilon, era natural ca prizonierul să fie dus acolo.

A doua problemă o avem în 2 Cronici 33:14-20, unde ni se spune că Manase, ca împărat la Ierusalim a făcut întărituri, că a înlăturat dumnezeii străini din Casa Domnului, că a aşezat din nou altarul Domnului, că a poruncit lui Iuda să slujească Domnului, că a murit şi a fost îngropat la Ierusalim. Cum se poate aşa ceva? Oare nu este aici o contrazicere? Nu a fost dus Manase în lanţuri în Babilon? Cine poate crede ce spune Biblia?

Da, e adevărat că Manase a fost dus în Babilon, dar tot atât de adevărat este că s-a reîntors la Ierusalim şi a împărăţit mai departe. Această afirmaţie a Bibliei este confirmată de practica împăraţilor Asiriei, precum şi de lista de împăraţi tributari ai lui Asurbanipal. Din documentele arheologice ştim că asirienii obişnuiau să repună în domnie pe anumiţi împăraţi, după un timp de prizonierat. Un caz similar a fost al faraonului Neco, care l-a fel fost prins şi dus în robie şi apoi a fost repus pe tron. Iar documentul arheologic denumit „Prisma lui Asurbanipal” ce dă o listă de 22 regi vasali din ţările de apus, îl menţionează din nou şi pe Manase ca rege tributar. Lista e diferită de cea a lui Esarhadon, fiind mai târzie, conţine alte nume”.

Biblia ne dă explicaţia în v. 12:13: „Când a fost la strâmtoare s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni şi Domnul, lăsându-se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase A CUNOSCUT CĂ ESTE DUMNEZEU”.

Când i-a mers bine, Manase a trăit în toate păcatele. A trebuit să fie smucit, pus în lanţuri, să ajungă în strâmtorare spre a-şi da seama de vina sa şi să se pocăiască. Iar după aceea a primit din nou tronul şi a fost o binecuvântare pentru popor. Cu câţi nu trebuie Dumnezeu să lucreze la fel şi astăzi? O, binecuvântată e nuiaua care întoarce îndărătnicii la Dumnezeu!

Biblia este adevărată. Inscripţiile scoase de sub dărâmături au rezolvat problemele neînţelese în legătură cu Manase. Adevărul rămâne adevăr chiar şi când nu-l pricepem. Adevărul trebuie crezut.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII

Ţara lui Israel a fost înfrântă cu totul sub Sargon, împăratul Asiriei, iar locuitorii au fost duşi în robie. În locul lor au fost aduşi colonişti, care prin încuscrirea cu rămăşiţa lui Israel au dat naştere poporului samaritean. Captivitatea lui Israel a început în anul 722 î.d.Cr. Captivitatea lui Iuda s-a făcut pe etape între anii 606-586 sub Nebucadneţar, împăratul Babilonului şi a durat 70 de ani, până în 536 î.d.Cr. Arheologia are o mare mulţime de documente din această perioadă, documente care confirmă cele relatate în Biblie.

1. Nebucadneţar şi Biblia

Dintre toţi împăraţii străini, Nebucadneţar este cel mai des pomenit în Biblie, de peste 150 de ori. El a domnit vreo 43 de ani, între 604-561 î.d.Cr. El a fost fiul lui Nabopolasar, rege al Babilonului cu recunoaşterea împăratului Asiriei.

Imperiul asirian cu toate rânduelile lui din cale afară de precise, cu toate sumele mari ce le primeau ca tribut şi cu toate oştirile numeroase se prăbuşeşte. Hoarde de sciţi – după spusele lui Herodot – năvăliseră în valuri asupra provinciilor asiriene. Sub spectrul unui imperiu în declin, Asurbanipal moare în anul 626 î.d.Cr. Asur-etil-ilani îi devine succesor, dar ştim foarte puţin despre el.

În anul următor, 625, Nabopolasar devine împărat al Babilonului, cu încuviinţarea Ninivei. El năzuia spre independenţă. Spre a ajunge la aceasta el nu se răscoală, ci duce tratative cu Ciaxare, împăratul mezilor, care nutrea aceleaşi gânduri. Alianţa se ratifică prin căsătoria lui Nebucadneţar cu fiica lui Ciaxare, prinţesa Mediei. În urma acestei alianţe, cu multă precauţie, ei au făcut pregătirile şi într-o zi au scuturat jugul asirian.

Nebucadneţar a fost făcut părtaş la domnie, coregent cu tatăl său. El conduce lupta de la Carchemiş în 606 î.d.Cr. Împotriva lui Faraon Neco al Egiptului. Ieremia vorbeşte de această luptă în cap. 46:1,2. Ioiachim, împăratul lui Iuda, îl ajutase pe faraon împotriva lui Nebucadneţar. Nebucadneţar a fost biruitor, a luat pradă de la egipteni, dar nu l-a cruţat nici pe Ioiachim. Trupele lui au trecut pe la Ierusalim şi un prim lot de prizonieri sunt duşi în captivitatea Babilonului, împreună cu vasele sfinte de la templu. Printre cei duşi a fost şi Daniel cu ceialalţi trei tineri credincioşi (Daniel 1:1,2).

Întronarea lui Nebucadneţar s-a făcut pe data de 6 sept.605. Ultimele tăbliţe de la Nabopolasar sunt cu data de mai şi august 605. Iar primele două de la Nebucadneţar le avem cu data de august şi septembrie 605. În.Cr.

În ce priveşte lupta de la Carchemiş pomenită în Biblie, este confirmată de Iosif Flaviu, redând mărturia istoricului antic Berosus.

Ştim că deportarea lui Iuda s-a făcut în trei rânduri: în 606, 597 şi 586. Ioiachim a fost lăsat ca împărat, dar supus Babilonului. El a murit în anul 597 î.d.Cr. În locul lui a domnit fiul său Ioiachin, timp de trei luni şi zece zile, căci sosise Nebucadneţar a doua oară la Ierusalim. Probabil fiindcă Ioiachim nu mai voise să plătească tributul datorat. Împăratul a fost dus în Babilon ca prizonier (2 împăraţi 24:8-17).

Două tăbliţe cu inscripţii babilonene susţin cele spuse de Biblie. Prima vorbeşte despre acest atac al lui Nebucadneţar. Ea spune: „În al şaptelea an, luna Kislev, împăratul Akadului şi-a trecut în revistă trupele şi a pornit spre ţara Hatti, a tăbărât împotriva cetăţii lui Iuda, iar în luna Adar ziua a doua a pus mâna pe cetate şi a capturat pe împărat. El a desemnat ca împărat pe unul pe care el l-a ales, a primit un bogat tribut, şi le-a trimis toate la Babilon”.

A doua provine din arhivele dezgropate în Babilon de excavatorul german Koldewey. Aici erau sute de bonuri de ulei pentru diferiţi captivi din cetate. Numele Yaukin (Ioiachin), împăratul lui Iuda, apare pe trei din acestea. Una din ele se referă şi la cei cinci fii ai săi. Iată fragmentul: „…10 (raţii ulei) lui Ia-ku-u-ki-nu (Iaukin) fiul împăratului lui Ia-ku-du (Iuda), 2 şi jum. pentru cei cinci fii ai împăratului lui Ia-ku-du (Iuda)”.

Cu cel de-al doilea lot de captivi, a fost dus în robie şi proorocul Ezechiel. În cap.1:1 el ne spune locul unde au fost aşezaţi evreii: „…eram între prinşii de război de la râul Chebar”. Fiindcă nu s-a mai ştiut nimic de Chebar, criticii au atacat spusele lui Ezechiel. Mulţumită săpăturilor arheologice efectuate la Nippur, vreo 60 mile mai la sud de Babilon, azi ştim aria unde au fost aşezaţi captivii. În anul 1899, Universitatea Pennsylvania a făcut excavaţii la Nippur. În ruinele din partea de nord-vest, s-a descoperit o cameră cu 730 de tăbliţe cu inscripţii. Ele datează de pe vremea lui Artaxerxe, 465-424, iar altele de pe vremea lui Darius al II-lea, 423-404. Ele aparţineau unei familii Maraşu. Două dintre tabliţe vorbesc depre navigaţia pe „naru Kabari” sau „nehar kebar” ceea ce înseamnă „râul Kebar”. Era un canal navigabil ce pornea din partea de nord a Babilonului şi ducea o parte din apele Eufratului pe la Nippur şi se unea iarăş cu Eufratul la sud de cetaten Ur. Deci au fost înlăturate şi îndoielile cu privire la râul Chebar. Azi ştim locul unde au fost deportaţi Evreii din ţara lui Iuda. F.F.Bruce e de părere că ei au fost supuşi la muncă forţată în sistemele de irigare ale Babilonului.

În locul lui Ioiachin, Nebucadneţar a pus ca împărat peste Iuda pe Zedechia, unchiul lui Ioiachin. El domneşte între 597-586 î.d.Cr. Cu el are mult de-a face proorocul Ieremia. În cap.34:6.7 citim că cetăţile Lachiş şi Azeca „erau cetăţile care mai rămăseseră” necucerite de Nebucadneţar, pe vremea lui Zedechia. Pentru mulţi afirmaţia aceasta a lui Ieremia părea de necrezut. „Cum se putea ca ele să fi rezistat armatelor Babilonului?” se întrebau scepticii şi criticii Bibliei.

Azi însă ştim că Ieremia a scris adevărul. Cetatea Azeca a fost dezgopată de o echipă a Fondului de Explorare a Palestinei condusă de Frederick K.Bliss în anul 1898. S-a constatat că a fost o fortăreaţă puternică cu 8 turnuri. Iar cetatea Lachiş a fost dezgropată de Expediţia Arheologică Wellcome-Marston. Lucrările au început în 1933 sub conducere lui J.L. Starkey. În 1938, Starkey a fost ucis de bandiţi arabi. El a fost înlocuit de Lankester Harding şi Charles H.Inge. Cetatea era situată la 48 km sud-vest de Ierusalim, dominând vechiul drum ce lega Babilonul şi Siria cu Egiptul. Fortăreaţa avea ziduri duble şi porţi triple. Ca suprafaţă, în vremea ei de înflorire avea o arie mai mare decât Ierusalimul şi decât Meghido. La săpături au fost găsite într-un strat de tăciuni şi cenuşă un număr de 18 scrisori pe tăbliţe de lut. Ele dau lumină asupra perioadei lui Ieremia. Ele erau scrise de un ofiţer Hoşayahu, aflat la un post de observare situat la vreo 6 km către Yaoş, guvernatorul militar al cetăţii. În scrisoarea nr.4 se spune:

„Facă Iehova ca domnul meu, în această vreme, să audă veşti de bine… Cât despre Semachiah şi Semaia au fost luaţi şi duşi în capitală (Ierusalim)… Şi să ştie domnul meu că noi suntem în stare de veghe şi ne uităm după semnalele de focuri de la Lachiş, în conformitate cu indicaţiile date mie de domnul meu, căci noi nu putem vedea Azeca”.

Scrisoarea nr.6 conţine expresia biblică din Ieremia 38:4 „…moaie inima oamenilor de război”. Scrisorile dau o seamă de nume pe care le găsim şi în cartea lui Ieremia: Ghemaria, Iaazania, Neria, Matania şi chiar Ieremia. Haupert susţine că nici o altă descoperire arheologică recentă nu are o legătură mai directă cu Biblia ca scrisorile de la Lachiş.

Cel de-al treilea lot de prizonieri duşi în Babilon a fost după dărâmarea Ierusalimului în anul 586 î.d.Cr. În ce priveşte aceste evenimente sunt recunoscute de toţi ca adevărate.

Ceea ce stârneşte împotrivire este o altă latură a vieţii lui Nebucadneţar. În cartea lui Daniel la cap. 4:29-33 ni se spune: „După 12 luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am clădit eu, ca loc de şedere împărătească prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis: „Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!” Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor”.

Cercetările arheologice atestă că ceea ce a fost Ramses al II-lea pentru Egipt – împăratul constructor – a fost şi Nebucadneţar pentru Babilon. El a dat o măreţie deosebită Babilonului. A ridicat falnice palate, măreţe temple, puternice întărituri cu turnuri, precum şi renumitele grădini suspendate, care constituiau una din cele 7 minuni ale lumii. W.Schneider spune că „nici vechea Romă cu peste un milion de locuitori nu egala nici pe departe Babilonul în privinţa întinderii”. Istoricul grec Herodot a spus: „Babilonul nu este numai mare, ci şi un oraş de o splendoare neîntâlnită de mine la alte cetăţi”. Atacul criticilor nu a fost împotriva cuvintelor „Oare nu este acesta Babilonul cel mare”., ci împotriva afirmaţiei lui Daniel că a fost izgonit.

E adevărat că istoria nu pomeneşte nimic despre aceasta. Şi cum e natural, nici cronicile lui. Rawlinson ne spune însă de o inscripţie, puţin cam mutilată, care dă de înţeles cele afirmate de Daniel. Inscripţia spune:

„Pentru patru ani reşedinţa împărăţiei mele nu a desfătat inima mea; în nici una din posesiunile mele nu am ridicat nici o clădire importantă prin puterea mea. Nu am înălţat clădiri în Babilon pentru mine şi pentru fala numelui meu. În închinăciune înaintea lui Marduc, dumnezeul meu, nu am cântat laudele sale, nu am procurat jertfe pentru altarul său şi nu am curăţit canalele”.

Această înşirare de omisiuni indică suspendarea pentru un timp a lucrărilor marelui împărat. Cum pot fi împăcate cele două relatări cu privire la timp? Biblia vorbeşte de şapte vremi, iar inscripţia de patru ani. Deci, este o nepotrivire. Şi totuşi, Biblia este adevărată. Ea nu vorbeşte de ani, ci de vremi. În Babilon anul are două anotimpuri sau două vremi; şapte vremi fac trei ani şi jumătate. Aceasta se pare că este perioada cât împăratul a fost ca nebun, până i-a venit mintea la loc, cum scrie Daniel. Inscripţiile pomenesc patru ani, timp în care nu a lucrat.

O remarcabilă precizare găsim la marele istoric al Babilonului Berosus, care spune că împăratul Nebucadneţar „a căzut într-o stare de sănătate infirmă”, înainte cu ceva de moarte.

Un alt scriitor antic, Abydenus spune: „…După aceasta, caldeenii zic că Nebucadneţar, urcându-se pe acoperişul palatului său, a fost cuprins de o inspiraţie divină şi a izbucnit în vorbire, după cum urmează:

„Eu, Nebucadneţar, vă prezic vouă, o, Babilonieni, nenorocirea care stă să cadă peste voi, pe care Bel, strămoşul meu şi regina Beltis, amândoi nu sunt în stare să convingă soarta să se abată. Un catâr persan va veni, ajutat de dumnezeii săi şi va aduce robia peste voi, cu complicele său un Med, mândria asirienilor. O, de ar veni un vârtej sau un potop să-l înghită, să-l nimicească cu desăvârşire, mai înainte de a pune acest jug pe oamenii ţării mele… Şi eu aş fi fost mult mai fericit de mi-aş fi încheiat viaţa mai înainte ca aceste gânduri să-mi fi intrat în cap.” După ce a proorocit astfel, deodată a dispărut din vedere”.

Pasajul e foarte grăitor şi are puncte comune cu Daniel. Locul pe acoperiş, puterea de a profeţi, dispariţia sa dinaintea oamenilor coincid în totul. În plus, unii istorici ai Babilonului vorbesc că pe timpul boalei lui, împărăteasa a condus treburile împărăţiei în numele lui.

Palate dezgropate, inscripţii, tăbliţe scoase din cenuşă, bonuri de raţii de ulei pentru prizonieri, corespondenţă militară, cărămizi şi cioburi scoase de târnăcop la lumină, au căpătat grai pentru oamenii de ştiinţă şi graiul lor confirmă adevărul Bibliei.

Întrebarea este cum privesc eu această Carte? Care este atitudinea mea faţă de ea? Care este mărturia mea prin grai şi prin trai despre Biblie? Când alţii lovesc cu târnăcopul în solul inimii mele găsesc ei mărturii că Biblia este adevărată? O confruntare între spusele Bibliei şi documentul vieţii mele face să strălucească mai mult adevărul ei sau îl întunecă?

2. Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe

În cartea lui Daniel cap. 5:1 citim: „Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui”.

Raţionaliştii şi criticii multă vreme au spus că aceste cuvinte nu corespund adevărului. Ei spuneau că Belşaţar n-a existat, deci e doar un personaj mitologic. Afirmaţia lor şi-o bazau pe faptul că după moartea lui Nebucadneţar a urmat la tron Nabonidus, că în timpul domniei lui Babilonul a fost ocupat de medo-perşi, că Nabonidus nu a fost omorât cum se relatează despre Belşaţar (Daniel 5:30), ci a fost luat captiv. Prin aceasta căutau să arate că Biblia nu este adevărată.

Cei credincioşi nu aveau cu ce să se apere de aceste atacuri. Chiar dacă nu puteau explica această nepotrivire dintre istorie şi Biblie, totuşi ei credeau că Biblia este adevărată.

Dar a venit o zi când savanţii în ale arheologiei au făcut lumină şi în privinţa aceasta. O foarte simplă descoperire făcută în Babilonul de jos a unei inscripţii, cu o rugă a lui Nabonidus, explică în mod satisfăcător aceste contradicţii dintre istorie şi Biblie. Inscripţia spune: „Şi în inima lui Balşaţar, fiul meu cel mai mare, urmaşul meu, sădeşte teama de marea ta dumnezeire! Fă-l să nu păcătuiască! Fă-l să fie satisfăcut cu plinătatea vieţii!”

Alte tăbliţe găsite în vechea Babilonie şi depozitate în Muzeul Britanic au fost examinate de Dr. Theophilus G.Pinches, proeminent asiriolog din Londra. Pe una este pomenit numele lui Belşaţar, pe alta este pomenit şi Nabonid şi Belşaţar, alta se referă la Belşaţar ca fiul împăratului, iar alta ce cuprinde un contract, are jurământul luat în numele lui Nabonid şi Belşaţar. În Babilon, jurământul se lua în numele împăratului. Cum se poate ca Babilonul să fi avut doi împăraţi deodată? Da, căci şi Nebucadneţar a fost împărat cu tatăl său.

Cronicile lui Nabonid ne spun că în anul 556 î.d.Cr. el a încredinţat domnia fiului său, Belşaţar. Următorul text arată explicit că înainte de a face o expediţie militară în părţile apusene spre a potoli o răscoală şi spre a cuceri cetatea Tema, împăratul a făcut lucrul acesta: „O tabără a încredinţat-o fiului său mai mare, întâiului născut trupele ţării le-a alăturat lui. El i-a dat mână liberă, i-a încredinţat lui domnia. Apoi el a întreprins o campanie la mare distanţă, puterea  ţării Akkad a înaintat cu el spre Tema… a ucis pe prinţul din Tema … apoi şi-a stabilit domiciliul lui în Tema”.

Raymond P.Dougherty, fost profesor de asiriologie la Universitatea Yale, spune că în partea din urmă a domniei sale, Nabonid a petrecut timpul în Arabia cu scopul de a consolida acea parte a imperiului. De aceea a încredinţat domnia lui Belşaţar. Cronicile lui Nabonid scrise în anul al şaptelea, (col. II ob. 1, 5, 10, 19, 23) deci pe la 549 î.d.Cr. , precizează: „…Împăratul a fost în cetatea Tema, fiul împăratului, nobilii şi trupele sale erau în ţara Akkad”.

Acelaş lucru se spune şi în anul al nouălea, al zecelea şi al unsprezecelea. Millar Burrows de pe lângă Şcoala de Cercetări Orientale spune: „Soluţia acestei discrepanţe aparente a fost găsită când s-au descoperit evidenţele că în partea din urmă a domniei sale, Nabonid a trăit în Arabia şi a lăsat administraţia guvernării fiului său Belşaţar”. Astfel înţelegem de ce spune Biblia că lui Daniel i s-a dat „locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”, căci primul era Nabonid, Belşaţar al doilea şi Daniel al treilea.

Dar zilele lui Belşaţar au fost numărate, cum îi citise Daniel scrierea de pe perete. În noaptea de ospăţ şi orgii, trupele medo-persane ale lui Cir intră în Babilon şi ocupă cetatea fără vărsare de sânge, căci „poporul Babilonului, ca un singur om, întreagă ţara Sumerului şi Akkadului, nobilii şi cei mari s-au proşternut înaintea lui, i-au sărutat picioarele, s-au bucurat de suveranitatea lui.” spune cilindrul cu analele lui Cir. Iar Istoria Universală, apărută la Bucureşti, confirmă adevărul spus de Biblie cu privire la sfârşitul lui Belşaţar: „Nabonid a fost făcut prizonier şi apoi trimis în exil în Carmania, Balthazar a fost ucis”.

Iată cum evidenţele arheologice fac lumină şi spulberă toată tăgăduirea scepticilor. Încă odată Biblia s-a dovedit că este adevărată.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN ROBIE

Timp de 70 de ani poporul evreu şi-a ispăşit vina păcatelor în robia Babilonului, aşa cum le proorocise Ieremia. După împlinirea celor 70 de ani, Dumnezeu a schimbat cursul istoriei, aşa cum nu se aşteptau ei, Babilonul e cucerit de Cir, care proclamă eliberarea prinşilor de război şi întoarcerea lor acasă.

1. Documente despre Cir

În cartea proorocului Isaia cap.45 v.1 citim: „Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână, ca să doboare neamurile înaintea lui, şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă”.

În secolul al XIX-lea, arheologul amator Hormuzd Rassam a găsit o parte din analele lui Cir. Ele sunt scrise pe un cilindru cu şase feţe. Cilindrul e din lut şi scrierea datează din anul 536 î.d.Cr. Aici avem descrisă cucerirea Babilonului, eliberarea captivilor spre a se întoarce fiecare în ţara sa, precum şi repatrierea anumitor comori jefuite de babiloneni de la templele altor popoare. Documentul este numit „Cilindrul lui Cir” şi se află în Muzeul Britanic. Conţinutul acestui document are o deosebită importanţă pentru confirmarea adevărului biblic.

Cir s-a născut în anul 590 î.d.Cr. El a fost un descendent din dinastia Ahemenzilor, iar la domnie a ajuns în anul 558 î.d.Cr. În timp de 10 ani, el a cucerit Media, a prins pe Astiage şi l-a dus în captivitate, dar nu l-a omorât, ci i-a dat o reşedinţă frumoasă, princiară pentru tot restul zilelor. În 546 a luat cetatea Arbela pe Tigru şi ţara Iş. Apoi a bătut pe Cresus, împăratul Lidiei şi a ajuns până la Marea Egee.

Omul acesta despre care Dumnezeu, cu două sute de ani înainte de a apare pe scena istoriei, spunea că este unsul Său, avea menirea să cucerească Babilonul.

În analele sale, Cir confirmă vocaţia sa. El zice: „… El (Dumnezeu-Merodac) l-a căutat, El l-a găsit, da, el a căutat un prinţ cinstit, după inima Sa, El l-a luat de mână pe Cir, împăratul cetăţii Anşan; El l-a chemat pe nume la stăpânirea întregului pământ… Merodac (Dumnezeu) marele domn, păzitorul poporului Său, a privit cu bucurie faptele lui binecuvântate şi curăţia lui de inimă. Spre Babilon, propria sa cetate, i-a dat porunci să meargă. El l-a invitat să apuce drumul spre Babilon; ca un prieten şi ajutor, El a mers alăturea. Trupele lui mult răspindite ca apele unui râu, a căror număr nu poate fi cunoscut, în deplină armură au mărşăluit alăturea de el. Fără împotrivire sau bătălie, El (Merodac) l-a făcut să intre în Babilon.” (Cilindrul lui Cir rândurile 11-29 şi 22-24).

Herodot (I, 189-191) spune că perşii sub comanda lui Gobrias, după ce au abătut apele râului într-un lac de acumulare, au pătruns în cetate pe albia râului la 16 oct.539. Şaptesprezece zile mai târziu Cir însuşi îşi face apariţia la porţile Babilonului pe care preoţii le deschid, iar poporul îl primeşte cu ovaţii de bucurie. El spune: „Când am intrat paşnic în Babilon şi cu mare bucurie şi aclamaţii, mi-am instalat reşedinţa domniei în palatul regilor”.

Nici numărul mare al armatelor, nici zidurile puternice, nici porţile de aramă ale Babilonului, nici iscusinţa locuitorilor, nici bogăţiile cetăţii nu L-au împiedecat pe Domnul să-şi împlinească cuvântul şi să dea lui Cir falnica cetate, ca un dar. Deci, spusele Bibliei sunt adevărate cu privire la Cir.

Altă relatare e cu privire la eliberarea din captivitate. Evreii erau în robia Babilonului. Din Daniel 9:2 constatăm că s-au împlinit cei 70 de ani de robie, proorociţi de Ieremia. „Daniel a dus-o bine sub domnia lui Cir persanul” (Daniel 6:28). El era în vârstă de vreo 85-90 de ani. Ca tinerel fusese luat prizonier şi a stat în robie 70 de ani. La împlinirea celor 70 de ani, bătrânul acesta venerabil posteşte şi se roagă pentru eliberarea prinşilor de război. Binele Babilonului n-a putut înăbuşi iubirea de patrie. La fel nici poziţia înaltă, nici lunga perioadă de înstrăinare nu l-au înstrăinat de ţara sa iubită. Ce pildă frumoasă! înaltul demnitar, al treilea în cârmuirea împărăţiei îngenunchiat se roagă pentru eliberarea fraţilor săi umiliţi şi asupriţi!

În 2 Cronici 36:22-23 citim: „În cel dintâi an al lui Cir, împăratul perşilor,” referirea e cu privire la domnia asupra Babilonului, „ca să se împlinească cuvântul Domnului vestit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris, această vestire în toată împărăţia lui: „Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: „Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim. Cine dintre voi este din poporul Lui? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să plece!” Deci, s-a proclamat eliberarea captivilor. Acelaş decret îl găsiţi şi la Ezra 1:2.

Multă vreme istoricii n-au vrut să creadă afirmatia Bibliei cu privire la acest decret. Unii scriitori au căutat să combată această afirmaţie spunând că Cir a fost un împărat ce s-a închinat zeilor şi n-a avut nimic de-a face cu Iehova, Dumnezeul lui Israel. Dar toate aceste opintiri ale necredinţei de a răsfurna Biblia s-au dovedit zadarnice. Stânca adevărului nu putea fi clintită. Istoria trebuia să recunoască că Israel a fost în robia Babilonului şi că Israel s-a reîntors din captivitate. Aceste fapte nu se puteau tăgădui, dar se tăgăduia decretul. Aceasta până într-o zi, căci cu ajutorul târnăcopului, arheologia a scos de sub dărâmături Cilindrul lui Cir, care vorbeşte despre această eliberare:

„Cât priveşte pe locuitorii Babilonului, care împotriva voinţei zeilor… Eu am abolit jugul care era împotriva stării lor sociale… De asemenea, am adunat pe toţi locuitorii şi i-am reîntors la vechile lor locuinţe… Am înapoiat cetăţilor sacre de partea cealaltă a Tigrului, sanctuarelor care au fost ruinate de mult timp, zeităţile care au fost acolo, şi le-am construit sanctuare permanente. De asemenea am adunat locuitorii şi i-am trimis la locuinţele lor de odinioară… Fie ca zeii pe care i-am restabilit în cetăţile lor sfinte să se roage zilnic lui Bel şi Nebo, cerându-le viaţă lungă pentru mine”.

În Ezra 6:2-5 este scris: „S-a găsit la Ahmeta, capitala ţinutului Mediei, un sul pe care era scrisă această aducere aminte: „În anul întâi al domniei împăratului Cir, împăratul Cir a dat această poruncă privitoare la Casa lui Dumnezeu din Ierusalim: „Casa să fie zidită iarăs, ca să fie un loc unde să se aducă jertfe, şi să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de şasezeci de coţi, o lăţime de şasezeci de coţi, trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de lemn nou. Cheltuelile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase împăratul Nebucadneţar din templul de la Ierusalim şi le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în templul din Ierusalim, la locul unde erau, şi puse în Casa lui Dumnezeu”.

Relatarea aceasta este în totul de acord cu afirmaţia de mai sus a lui Cir că a construit sanctuarele care au fost dărâmate. În relatarea din Cronici se spune că „Domnul a trezit duhul lui Cir”. Se spune că atunci când Cir a venit în Babilon, un evreu numit Zerubabel i-a arătat proorocia lui Isaia, spusă cu aproape două sute de ani înainte ca să ajungă Cir la porţile Babilonului. Când Cir a citit textul a fost foarte uimit şi a dat decretul de reîntoarcere la Ierusalim şi de reclădire a templului.

Documentele cu privire la Cir confirmă adevărul Bibliei. Cir, deşi păgân, a fost omul care a ascultat de Dumnezeu, astfel a putut fi folosit de Dumnezeu şi a fost onorat de Dumnezeu. El însuşi mărturiseşte pe cilindru că Dumnezeu a mers alături de el. Cea mai mare onoare a lui nu e că a fost mare împărat, ci că a fost robul Domnului.

2. Întoarcerea prinşilor de război

Decretul lui Cir, ce proclama eliberarea prizonierilor, a determinat pe mulţi să se pregătească pentru reîntoarcerea în Palestina. Un prim lot ce număra vreo 49.897 suflete a plecat la drum sub conducerea lui Seşbaţar (Zorobabel), voevodul lui Iuda (Ezra 1:8; 2:2). Acest lot a fost însărcinat să aducă la Ierusalim toate vasele sfinte în număr de cinci mii patru sute bucăţi, vase care au fost luate de Nebucadneţar. Întoarcerea s-a făcut în anul 537 î.d.Cr.

Săpăturile arheologice au scos la lumină inscripţii cu numele lui Seşbaţar şi Zorobabel.

Prin anul 457 î.d.Cr. deci vreo 80 de ani mai târziu de primul lot s-a întors Ezra, cărturarul, iar după el cu vreo 13 ani mai târziu s-a întors Neemia, ca guvernator, spre a drege zidurile Ierusalimului.

Cei vreo 50.000 de evrei întorşi din robie (Neemia 6:66,67), au avut de înfruntat duşmănia vecinilor şi sterpiciunea pământului care n-a fost lucrat cât timp ei au fost în exil. Arheologul W.F.Albright spune în legătură cu aceasta: „Un mare număr de oraşe şi cetăţi din Iuda au fost excavate în întregime sau în parte; multe alte părţi au fost examinate cu grijă spre a se determina data aproximativă a ultimei lor distrugeri. Rezultatele sunt uniforme şi conclusive: cele mai multe au fost distruse la începutul secolului al şaselea î.d.Cr. şi n-au mai fost ocupate niciodată. Unele au fost distruse pe vremea aceea şi au fost reocupate parţial ceva mai târziu, iar altele au fost distruse şi reocupate după o lungă perioadă de abandonare, lucru marcat printr-o izbitoare schimbare în sol… Dar nu este cunoscut nici un caz unde un oraş din Iuda să fi fost ocupat în continuu în perioada exilului”.

În legătură cu rezidirea templului nu avem evidenţe arheologice, deoarece nu se pot face săpături, acolo fiind azi o mare moschee. Ştim că după sosirea la Ierusalim au pus temeliile templului, dar au fost împiedecaţi de vrăjmaşi şi au încetat lucrul până după moartea lui Cir. După vreo 16 ani (520 î.d.Cr. ), la îndemnurile proorocilor Hagai şi Zaharia lucrările încep din nou.

3. Evreii sub perşi

Deşi decretul lui Cir a îngăduit evreilor să se întoarcă în ţara lor, ei au rămas mai departe sub stăpânirea persană. O.T.Olmstead îl descrie pe Zorobabel ca fiind guvernator de rangul al treilea, superiorul său imediat fiind Tatnai, dregătorul de dincoace de râu, iar superiorul acestuia a fost Hystanes, satrapul Babilonului.

Datorită situaţiei bune ce şi-au creat în Babilon, nu toţi evreii au fost gata să se întoarcă în Palestina. Ezra şi alţi preoţi se întorc abia în al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe (Ezra 7:1-8). Pe vremea Esterei, deci în timpul domniei lui Xerxe, în Persia se mai aflau mii de evrei care încă nu s-au fost întors în ţara lor.

O altă comunitate mare de evrei se afla la Elefantine, o aşezare la prima cataractă a Nilului, în Egipt; alta la Tahpanes, localitate unde a fost dus şi proorocul Ieremia. Tahpanes supravieţuieşte şi azi sub numele de Tell Defenneh. Sir Flinders Petrie a făcut aici excavaţii între anii 1883-1884 şi a dezgropat temeliile unui mare castel probabil unde Ieremia şi-a ascuns pietrele sale, când a proorocit despre venirea lui Nebucadneţar în Egipt.

Despre comunitatea de la Elefantine s-au găsit mai multe documente. În anul 1895, nişte săpători indigeni au dat peste nişte papirusuri pe această insulă. În anul 1904, Serviciul de Antichităţi a Egiptului a făcut excavaţii şi a scos la lumină mai multe papirusuri. Ele sunt scrise în limba aramaică de colonia evreiască în perioada dintre 500 şi 400 î.d.Cr. Unul din documente este o scrisoare scrisă guvernatorului persian de la Ierusalim în anul 407, cerând permisiunea să reclădească templul lor pe insulă.

Numele lui Sanbalat (Neemia 4:1), dregătorul Samariei, este confirmat în scrisoarea evreilor din Elefantine către guvernatorul Iudeii. După ce îşi exprimă dorinţa lor de a-şi reclădi templul lor, în încheiere spun: „De asemenea, întreaga chestiune am supus-o într-o scrisoare în numele nostru către Delaia şi Selemia, fiii lui Sanbalat, guvernatorul Samariei”.

La fel şi numele lui Tobia este confirmat de arheologie. În Iordania, la Araq el-Emir, în partea de est a Amanului, se află ruinele castelului lui Tobia. Lângă castel se află mormântul familiei Tobia unde este săpat adânc în piatră, într-o veche scriere aramaică, numele Tobia. Albright, după felul scrisului, susţine că e mai vechi de anul 400 î.d.Cr. Astfel, vechiul înscris adevereşte spusele lui Neemia. Aceşti doi guvernatori au căutat să împiedece reclădirea zidurilor Ierusalimului, lucrare începută şi terminată de Neemia.

În Neemia 7:70 citim despre „darici de aur”. Aceasta a făcut pe mulţi necredincioşi să spună că pe vremea lui Neemia nu au existat aşa monede, prin urmare cartea ar fi fost scrisă abia pe la anul 250 î.d.Cr. , adică cu vreo 200 de ani mai târziu de vremea lui Neemia. Credincioşii nu aveau cu ce răsturna aşa afirmaţii. Dar a venit arheologia şi le-a spulberat. Excavaţiile făcute în anul 1931 la Bet-ţur, câţiva kilometri la sud de Ierusalim, au scos din subsolul persian (530-330) şase darici, deci monedele acestea circulau în Palestina pe vremea perşilor. Sistemul monedelor se susţine că ar fi fost introdus în Persia de Cresus, împăratul Libiei (560-546). Astfel, tăgăduirile lui Pfeiffer şi C.C.Torrey că n-ar fi existat aşa monede pe vremea lui Neemia au fost înlăturate, spusele Bibliei s-au dovedit adevărate.

În Neemia 5:4 citim: „Alţii ziceau: „Am împrumutat argint punând zălog ogoarele şi viile noastre pentru birul împăratului”. Săpăturile arheologice făcute în 1889 de o echipă a Universităţii Pennsylvania la Nippur în partea de sud a vechiului Babilon, au scos la suprafaţă vreo 730 de tăbliţe, datate de pe vremea lui Artaxerxe I şi a lui Dariu al II-lea (423-404). Între aceste tăbliţe, unele sunt a familiei Muraşu, care avea un fel de bancă şi acorda împrumuturi cu o dobândă până la 40% pe an. Deci, împrumuturile erau la ordinea zilei. Tăbliţele familiei Muraşu dau la iveală o seamă de nume evreieşti ceea ce ne face să înţelegem că mulţi au rămas în Babilon, după decretul lui Cir.

În cartea lui Ezra capitolele 5 şi 6 se vorbeşte despre împăratul Dariu. El a domnit peste Persia de la anul 522 a 486 î.d.Cr. El a dat porunca să se isprăvească reclădirea templului. În timpul lui au trăit proorocii Hagai şi Zaharia. Despre Dariu sunt o seamă de documente arheologice, dar cea mai importantă este inscripţia Behistun, săpată în anul 516 pe o faţă şlefuită a unei stânci în munţii Zagros, la o înălţime de vreo 383 m. Inscripţia a fost descoperită în 1835, de Henry C.Rawlinson, un ofiţer englez de geniu din armata persană. Această inscripţie a devenit cheia descifrării scrierii cuneiforme.

Cartea Esterei, deşi este aşezată după Neemia, evenimentele din ea s-au petrecut cu vreo 30 de ani înainte de reclădirea zidurilor Ierusalimului. Estera face parte din evreii care nu s-au întors din captivitate. Ea a devenit soţia împăratului Ahaşveroş, cunoscut în istorie sub numele de Xerxe, care a domnit în Persia între anii 485-465. Despre ospăţul pomenit în capitolul 1, inscripţiile persane spun că a fost dat în scopul pregătirii faimoasei expediţii împotriva grecilor cu care a luptat la Termopile şi Salamina în anul 480 î.d.Cr.

Cartea Esterei îl arată ca un împărat despot şi senzual. Înfierbântat de vin, a poruncit famenilor s-o aducă pe împărăteasa Vasti spre a-i arăta frumuseţea, asta însemna s-o aducă dezbrăcată, doar cu coroana pe cap. Când împărăteasa n-a consimţit la aceasta, ea a fost demisă, iar în locul ei a fost aleasă Estera.

Unii critici au căutat să tăgăduiască senzualismul lui Xerxe, că este doar o înfloritură a Bibliei. Caracterizarea lui din cartea Esterei corespunde cu relatările lui Herodot, marele istoric grec. Şi recentele excavaţii făcute la Persepolis arată că el şi-a mărit mult haremul şi că a trăit în desfrâu chiar cu soţia fratelui său.

Nume de seamă din cartea Esterei sunt: Vasti, Haman şi Mardoheu. Întrucât în istoria seculară nu sunt cunoscute aceste nume, mulţi au spus că întreaga carte este o legendă. Săpăturile arheologice efectuate între anii 1884-1886 la Susa, sub conducerea inginerului francez Dieulafoy, însărcinatul Muzeului Luvru din Paris, au adus la lumină marele palat al lui Xerxe. Locul a fost identificat încă din 1852, de Loftus, care a găsit o inscripţie a lui Artaxerxe al II-lea cu următorul conţinut: „Înaintaşul meu, Darius, a clădit acest palat în vremile de demult. În timpul domniei bunicului meu (Artaxerxe I) a fost ars. Eu l-am restaurat”.

Dezgroparea acestui palat confirmă o mulţime de amănunte din cartea Esterei. Astfel s-a scos la lumină „curtea dinlăuntru”, unde, după post, Estera a aşteptat acordarea audienţei; „poarta împăratului” unde stătea Mardoheu şi nu-şi pleca genunchiul înaintea lui Haman; „curtea de afară” unde Haman aştepta să poată intra la împărat în acea dimineaţă care i-a adus umilire; „grădina casei împărăteşti” unde împăratul mânios a ieşit să se plimbe. Evidenţele arată că palatul avea o bogată ornamentaţie, lucru descris în cap.1. Documentele găsite arată că ei credeau în zile norocoase şi zile fără noroc (3:7) că la palat nu era îngăduită haina de jale (4:2), că pedeapsa capitală era spânzurătoarea (5:14), că binefăcătorilor împăratului li se acorda haina împăratului (6:8), că trimiterea scrisorilor se făcea prin curieri (3:13; 8:10}, că se folosea zarul spre a-şi afla norocul (3:7; 9:24). Printre alte obiecte găsite a fost şi un zar, în forma lui cubică, cu feţele numerotate de la 1 la 6. Antichităţile de valoare, în greutate de 46 tone, au fost duse la Muzeul Luvru din Paris. Ele confirmă cele spuse în cartea Esterei. Încă o dată târnăcopul şi lopata au confirmat adevărul Bibliei. Pietrele au căpătat grai după mii de ani şi şi-au spus mărturia lor.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

Între Vechiul Testament şi Noul Testament se află o perioadă de peste patru sute de ani în care nu avem nici un prooroc şi nici o scriere biblică. Perioada Vechiului Testament se încheie pe la anul 430. Pe acea vreme, Palestina se afla sub stăpânirea persană. În anul 332 î.d.Cr. , Palestina e ocupată de Alexandru cel Mare. Stăpânirea greacă durează până în anul 167 î.d.Cr. Din 167-63 î.d.Cr. , este o perioadă de independenţă sub Macabei sau Aşmonieni. Cărţile Macabeilor nu au fost cuprinse în canonul Vechiului Testament. Ele se găsesc între cărţile apocrife. În anul 63 î.d.Cr. , Palestina este cucerită de armatele romane sub comanda lui Pompei. Antipater, un idumean, (edomit – descendent din Esau), a fost însărcinat cu guvernarea Iudeii. El a fost succedat de fiul său Irod cel Mare (37-3 î.d.Cr. ), care, spre a câştiga simpatia evreilor, el nefiind evreu, a reclădit templul din Ierusalim cu o mare splendoare.

Din vremea stăpânirii greceşti, în Palestina a rămas limba greacă, aşa se explică faptul că scrierile Noului Testament sunt în greacă; iar de la romani le-a rămas drumuri şi şosele, parcă înadins pregătite pentru misionarii ce aveau să poarte Evanghelia la alte popoare.

Încă în timpul stăpânirii greceşti o comunitate de evreii s-au retras în peşterile din dealurile sterpe ce se află în partea de nord şi de vest a Mării Moarte. Erau membrii unei secte ce a înflorit în ultima parte a secolului al doilea până în jurul anului 70 d.Cr. De atunci timp de aproape două mii de ani, nimeni n-a ştiut nimic de ei.

O parte din criticii necredincioşi şi unii rabini evrei multă vreme au tăgăduit autenticitatea capitolului 53 din cartea proorocului Isaia. Capitolul zugrăveşte pe Cristos Domnul ca om al durerii şi cu lux de amănunte arată suferinţele Lui. Parcă ar fi fost scris de unul care a stat lângă cruce. Rabinii evrei, fiindcă nu voiau să creadă că Isus este Mesia, au spus că acest capitol nu ar fi fost scris de Isaia, ci un copist creştin l-ar fi introdus în cartea lui Isaia; că ar fi fost strecurat acolo ca să semene a profeţie şi să-i facă pe evrei să creadă în Isus. Criticii necredincioşi s-au alăturat şi ei acestei susţineri.

Cu ce puteai să te aperi? Cum puteai să dovedeşti contrariul? Capitolul într-adevăr descrie prea limpede suferinţele Domnului Isus. Dar oare să fi făcut un creştin aşa ceva? Ca să dorească mântuirea evreilor, el trebuia să fie un bun creştin. Fiind un bun creştin, nu-şi putea permite o aşa falsificare, adică prin minciuna lui, scrisul lui interpolându-l în cartea lui Isaia, să dea la lumină cel mai glorios adevăr; prin inducerea în eroare a unui popor să-l scoată din starea de păcat.

Raţionamentul logic este just, dar lipsea dovada. Oamenii voiau dovadă. Şi Dumnezeu a dat-o. În anul 1947, doi băieţi păzeau caprele la Kirbet-Qumran, lângă Marea Moartă. Spre seară când să plece acasă, unul din ei, Muhammed ed Dhib, avea o capră lipsă. Numaidecât porni în căutarea ei. Pe malul abrupt al Mării Moarte, el observă nişte scobituri în stâncă şi a aruncat cu pietre într-acolo. O piatră a intrat în scobitură şi în cădere s-a auzit că a spart ceva. Curios să vadă ce s-a spart, copilul s-a căţărat şi a văzut că acolo era o peşteră. S-a strecurat înăuntru şi a observat că piatra lui nimerise un vas mare de lut pe care l-a spart. În vas se afla, înfăşurat în pânză de in, un sul de piele pe care îl luă cu gândul că îi va fi de folos spre a-şi face curele la sandalele lui. După ce a ieşit afară a împărţit pielea cu celalalt beduin. Nu-şi dădeau seama că pe sulul acela puteau să-şi cumpere mii de perechi de sandale.

Sulul purta o scriere veche necunoscută de ei. O parte a ajuns în atelierul unui cizmar din Betleem. Abia în 1948, s-a stabilit că pergamentul constitue o descoperire de mare valoare, căci avea pe el anumite cărţi din Biblie. Imediat oamenii de ştiinţă au trecut la cercetări în regiunea Qumran şi rezultatele au întrecut cu mult toate aşteptările. Au fost descoperite mai multe peşteri cu mii de suluri scrise. I.D.Amusin vorbeşte de circa 40.000 de fragmente de manuscrise. Din martie 1947, când a fost găsit primul sul, lucrările de cercetări arheologice au durat peste zece ani. Pe lângă suluri au fost găsite monede, vase de lut, instrumente de scris.

Între sulurile de piele ce conţineau Vechiul Testament s-a găsit şi cartea proorocului Isaia. De notat este faptul că avea şi capitolul 53. Oamenii voiau să ştie când au fost puse acolo, ce vechime au sulurile. Stabilirea vechimii unui manuscris se face de experţi pe baza materialului pe care s-a scris, a felului cum s-a scris, adică paleografia scrisului, ortografia scrisului, cuvintele folosite, ideile incluse, cerneala utilizată. O metodă mai recentă este cea pe baza radioactivităţii cabonului 14. Experţii de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago au căutat să stabiliească vechimea sulului. Examinând radioactivitatea cenuşei cu un contor Geigher, li s-a indicat că ar fi din anii 166-233 î.d.Cr. Deci cu mult înainte ca un creştin să poată scrie capitolul 53 din Isaia, el se afla în grota de la Qumran. Ştiinţa a limpezit şi lucrul acesta.

Ce ne spune aceasta? Nimic altceva decât că Biblia este adevărată. Oamenii nu vreau să accepte aceasta, dar în faţa ştiinţei, în faţa dovezilor de netăgăduit, trebuie să plece capul şi să tacă. E minunat cum în secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, secole ale necredinţei, Dumnezeu a făcut, ca nicicând altădată, ca tocmai ştiinţa să vină şi să confirme adevărul Bibliei. Cu alte cuvinte, a luat armele necredinţei şi le-a făcut să-I arate slava.

Manuscrisele din perioada interbiblică de la Qumran au căpătat grai şi au mărturisit că Biblia este adevărată.

III. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS

Credinţa noastră este în Cristos Isus, Domnul nostru. Cele mai înverşunate atacuri au fost îndreptate asupra acelor părţi din Scriptură care vorbesc despre El, îndeosebi în legătură cu naşterea Sa. S-a încercat totul spre a dovedi că El nici n-a existat ca persoană istorică, că totul este mit şi legendă. Şi totuşi oamenii cred în El. Pe ce se bazează crezul lor? Ce dovezi au că El s-a născut? Simplu, experienţa cu El. Cei ce trăiesc cu mine în casă nu au nevoie de certificatul meu de naştere, ca să ştie că exist. Părtăşia cu mine este cea mai puternică dovadă că nu sunt un mit, ci o realitate. Dar în anumite ocazii sunt necesare şi dovezile scrise, documentele.

În legătură cu naşterea Domnului Cristos, singurele documente ce le avem sunt Evanghelia lui Matei şi Luca. Dar cum pentru un om este suficient să aibe un singur certificat de naştere, tot aşa şi pentru noi ar fi suficientă chiar o singură Evanghelie, dar avem două care vorbesc despre naşterea Sa. Despre naşterea lui Avraam nu avem amănunte, cu toate acestea nimeni nu s-a gândit să-i tăgăduiască existenţa. Mulţimea urmaşilor lui sunt dovada categorică că a existat. Tot aşa mulţimea urmaşilor lui Isus este o dovadă că El nu este doar un mit, ci o puternică realitate. Totuşi, pentru limpezirea noastră în legătură cu cele descrise de Matei şi Luca, este bine să analizăm câteva chestiuni.

1. Sunt vrednici de crezare evangheliştii?

Acceptarea spuselor unui om este în funcţie de creditul ce îl prezintă persoana respectivă. Omul dă valoare cuvintelor sale. Descrierea simplă şi sinceră ne face să spunem că sunt demni de crezare, chiar dacă nu ar mai fi nici o altă dovadă care să confirme cele scrise de ei. Ei descriu viaţa Domnului nostru Isus Cristos cu faptele Lui măreţe, dar descriu şi nereuşitele Lui încercări de a convinge pe cei din Nazaret, pe cei din Capernaum, pe preoţi, ba nici fraţii Lui nu credeau că El este Mesia. Ei redau părerile altora despre El, că este nebun, că are drac, că duce poporul în rătăcire. Ei descriu sfârşitul Său tragic. Ei îşi mărturisesc chiar şi deficienţele lor: de multe ori nu înţeleg învăţătura Lui, dorm în Ghetsemani, fug toţi la prinderea Lui, se îndoiesc la învierea Lui. Ei nu-L prezintă pe eroul lor ca pe unul aplaudat de toţi, ca pe unul care îi cucereşte pe toţi, ceea ce ar mirosi a ticluire. Din contră, îl arată părăsit de toţi. Sinceritatea lor e izbitoare. Aceasta îi face demni de crezare.

Pe de altă parte, potrivirea în totul a celor descrise de ei cu evenimentele istorice cunoscute, cu obiceiurile vremii, cu denumirile geografice, cu poziţia locurilor, cu atmosfera politică a vremii, sunt grăitoare pentru orice cercetător.

Sir William M.Ramsay a fost un necredincios. Ideile necredinciosului Bauer şi a Şcolii de Tubingen au pus stăpânire pe gândirea sa. Dar după minuţioase investigaţii făcute în părţile Asiei Mici şi analiza la faţa locului a celor spuse de Luca, necredinţa i-a fost spulberată şi a devenit un bun credincios. El îl descrie pe Luca ca pe „unul dintre istoricii de prim rang”. El a scris mai multe cărţi în care arată că scriitorii Noului Testament sunt vrednici de toată încrederea. Într-una spune: „Pot să afirm deschis că am pornit la această investigaţie fără vreun prejudiciu în favoarea concluziei pe care acum încerc s-o justific cititorului. Din contră, am pornit cu o minte împotrivitoare, căci spiritul ingenios şi aparenţa de ceva deplin a teoriei Tubingen, m-au convins cu totul pe acea vreme… mai recent am fost adus în contact cu cartea Faptele Apostolilor, ca o autoritate din pricina topografiei, a antichităţilor şi a societăţii din Asia Mică. Ea s-a născut în mine în mod gradual văzând că în diferite detalii naraţiunea arată adevăr minunat”.

Ceea ce a produs schimbarea radicală a opiniei în Ramsay a fost investigaţia arheologică care i-a demonstrat prin vestigiile trecutului, precum şi prin geografia şi topografia locurilor, că Luca este vrednic de crezare în tot ce a scris.

2. Oare a existat recensământul?

În Luca 2:1-3 citim: „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui”.

Ca să-l discrediteze pe evanghelistul Luca şi spre a-şi susţine teza că Isus este doar un mit, scepticii au afirmat că n-a existat niciodată un aşa recensământ al oamenilor în imperiul roman, ci se făcea doar un recensământ al animalelor, dar pentru acesta nu trebuia să se deplaseze în alte localităţi.

Acum, pe cine să credem? Cine are dreptate? Cine ştie mai bine cum s-au petrecut lucrurile: cei de astăzi sau Luca care a trăit atunci? Mintea sănătoasă îmi spune că Luca. Totuşi ca să fiu mai sigur mă adresez arheologiei. Are ea ceva ce poate să mă ajute să văd adevărul? Da, slavă Domnului, are. Din nisipurile Egiptului au fost scoase la lumină mai multe papirusuri, care sunt grăitoare. Iată aici un document, care este formularul unui recensământ, completat în anul 48 d.Cr.: „Către Dorion, magistratul şef şi către Didymus, secretarul oraşului, de la Thermoutharion, fiica lui Thoonis, cu protectorul ei Apollonius, fiul lui Sotades. Locatarii casei ce-mi aparţine în ulicioara de miazăzi, sunt: Thermoutharion, o sclavă liberată a susnumitului Sotades, în vârstă de 65, de înălţime mijlocie, cu tenul de culoarea mierei de stup, având o faţă lungă şi o cicatrice pe genunchiul drept. (Un şir care descrie pe o altă femeie este lipsă)… Eu, susnumita Thermoutharion (documentul continuă cu o declaraţie făcută sub prestare de jurământ) cu protectorul meu numitul Apollonius, jurăm pe Tiberius Claudius, Cezarul împărat, că i-am declarat în mod sigur, onest şi vrednic de încredere pe cei ce locuiesc cu mine, nici pe un străin, nici pe un Alexandrian nici pe un liberat, nici roman, nici egiptean decât pe cei spuşi mai sus. Dacă jur adevărat, binele să mă însoţească, dacă fals, contrariul”. Iată încă un document. El este cu privire la recensământul din anul 104 d.Cr. Prefectul Egiptului cere înscrierea fiecăruia în cetatea sa:

„Gaius Vibius, prefectul şef al Egiptului. Din pricina apropierii recensământului, este necesar ca toţi cei care pentru anumite motive locuiesc în parte decât districtul lor, să se pregătească de îndată să se reîntoarcă la guvernământul lor, spre a putea completa formularele de înregistrare a familiei şi ca să-şi poată reţine pământurile cultivate ce le aparţin”.

Documentul arată clar că fiecare trebuie să se înscrie în cetatea lui cum scrie Luca, căci şi Palestina aparţinea stăpânirii romane ca şi Egiptul. Mai mult, din document reiese că se făcea periodic, el spune că recensământul se apropie. Azi se ştie că romanii făceau recensământul la patrusprezece ani. Mai sunt documente cu privire la recensămintele din anii 34, 48, 62, 90, 104, 118, 132 şi 230 d.Cr. Referinţe indirecte sunt şi cu privire la cel din anul 20.

A tăgădui astăzi recensământul pomenit de Luca înseamnă să fi rămas în urmă cu cunoştinţele, căci arheologia a limpezit de mult lucrul acesta.

3. A trăit Irod pe vremea naşterii?

Iată o altă problemă ridicată de unii. În Evanghelia după Matei cap.2 v.1 citim: „După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod”.

Despre Irod se ştie că a domnit între anii 37 – 4 î.d.Cr. În anul 4 a murit. Cum se poate ca el să fi trăit pe vremea naşterii din moment ce a murit în anul 4 î.d.Cr. ? întreabă unii vrând să arate că ce a scris Matei nu este adevărat. Cei ce ridică această problemă ori nu ştiu, ori se fac că nu ştiu un amănunt care astăzi este atât de cunoscut: greşala lui Dionysius Exiguus, când a calculat datele calendaristice.

Conform relatărilor lui Iosif Flaviu, Irod a murit la Ierihon în valea Iordanului pe data de 13 martie, deci cu ceva înainte de Paştele evreieşti ale anului 750 de la fondarea Romei. Acest istoric mai face specificarea că în acea noapte a fost o eclipsă de lună. Pe baza calculelor matematice a eclipselor lunii, s-a confirmat data morţii lui Irod, relatată de istoricul evreu.

Dr.Edward Robinson precizează: „Prezenta eră creştină, care a fost fixată de călugărul Dionysius Exiguus în secolul al şaselea, asumă că anul erei creştine ar coincide cu anul 754 de la fondarea Romei. În orice caz, era noastră începe cu mai bine de patru ani mai târziu decât ar trebui”.

Până în secolul al şaselea, anii s-au socotit de la fondarea Romei. În anul 526 d.Cr. Împăratul Iustinian a însărcinat pe călugărul Dionysius Exiguus, să întocmească un calendar creştin, care să meargă în urmă până la naşterea lui Isus. În socotelile sale, călugărul a greşit şi în loc să pună naşterea în anul 749, anul Romei, a pus-o în anul 754. Acest calendar a fost folosit în lucrări istorice de Bede, la începutul secolului al VIII-lea şi nu mult după aceea a fost introdus în transcrierile publice de împăraţii francezi Pepin şi Carol cel Mare. Dionysius nu a dat naştere erei creştine, ci doar a calculat-o şi cum nu a posedat toate datele pe care le avem noi azi, a greşit cu cinci ani.

Conform datelor stabilite de cercetători, Isus s-a născut în anul 749 de la fondarea Romei, adică anul 5 înaintea erei noastre, iar Irod a murit în primăvara următoare, anul 4, deci a trăit pe vremea naşterii.

4. Încurcătura cu Quirinius

Evanghelistul Luca a avut un stil literar ales. Nu este de mirare că necredinciosul Renan a clasat Evanghelia după Luca ca „cea mai frumoasă carte ce s-a scris vreodată”. Pe lângă frumuseţea descrierii faptelor, el caută mereu să dea cadrul istoric, spre a şti când s-au petrecut. El are multă preciziune. El stabileşte când s-a întâmplat naşterea; cine a fost împărat la Roma când Ioan Botezătorul şi-a început activitatea, cine era dregător în Iudea, în Galilea; câţi ani a avut Domnul Isus când şi-a început misiunea.

Totuşi, precizia lui făcută în cap.2 v.2 cu privire la Quirinius a avut darul să încurce pe mulţi. Documentele istorice romane, arătau un recensământ făcut de Quirinius în anul 7 d.Cr., dată ce nu se potrivea cu naşterea lui Isus. Această discrepanţă a făcut pe mulţi să-şi bată joc de relatarea lui Luca şi să spună că nu e adevărată. Iar credincioşii se vedeau şi ei în încurcătură, căci din moment ce Irod a murit în anul 4 î.d.Cr. , iar Quirinius a fost guvernator al Siriei în anul 7 d.Cr., cum s-a putut naşte Isus pe vremea lor? între Irod şi Quirinius era un gol de vreo 11 ani. Dar şi această enigmă a dezlegat-o arheologia.

În anul 1828 s-a găsit la Roma o inscripţie care indica că Quirinius a fost guvernator de două ori. Iar după primul război mondial, Sir William Ramsay a descoperit un monument la Antiohia Pisidiei în Asia mică, care la fel arăta că Quirinius a fost de două ori guvernator. Această inscripţie pare a-l prezenta ca guvernator militar cu scopul de a conduce războiul Homanadensian, în timp ce guvernator civil era Sentius Saturninus (8-6 î.d.Cr. ). În felul acesta se împacă şi afirmaţia lui Tertulian, care spune că recensământul a fost făcut pe vremea guvernatorului Saturninus. De fapt, doctorul Luca precizează „Întâia dată” spre a-l deosebi de al doilea recensământ făcut tot de Quirinius la anul 7 d.Cr., cu ocazia celei de a doua guvernare a sa în Siria. Lucrurile s-au limpezit. Adevărul a ieşit la suprafaţă. Nu Luca a greşit, ci oamenii, fiindcă n-au cunoscut amănuntul acesta.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE

Cartea „Faptele Apostolilor” din Noul Testament cuprinde o perioadă de vreo 33 ani. Formarea bisericii la Rusalii e în anul 30, iar întemniţarea lui Pavel la Roma e între anii 61-63. Dintre numeroasele documente arheologice privitoare la această perioadă, voi da doar câteva mai importante.

1. Guvernatorul insulei Cipru

În Faptele Apostolilor 13:7-12 ni se descrie întâlnirea primilor misionari, Barnaba şi Saul, cu dregătorul insulei Sergius Paulus şi convertirea acestuia. O inscripţie găsită la Soloi, în partea de nord a insulei, e datată „pe vremea guvernării lui Paulus”. Unul din ofiţerii lui Claudius purta numele de Lucius Sergius Paulus. Bruce susţine că acesta a fost numit mai târziu guvernator al Ciprului. De la această întâlnire, Saul îşi ia numele de Pavel, după numele guvernatorului. Inscripţia dovedeşte că a existat un aşa guvernator, deci Luca a scris adevărul.

2. Au existat politarhi la Tesalonic?

În Faptele Apostolilor 17:6, Luca ne spune cum Iason şi alţi câţiva fraţi au fost târâţi înaintea dregătorilor cetăţii (politarchos în original). Cum termenul acesta nu a fost folosit în literatura greacă, mulţi nu au fost gata să creadă că la Tesalonic judecatorii au fost numiti politarhi. Puţinele excavaţii făcute la Salonic au scos la iveală un număr de monumente cu inscripţii unde este folosit termenul „politarhi”. Astăzi arheologia cunoaşte 19 inscripţii de acestea. Acesta era un titlu ce se purta de magistraţii cetăţilor de seamă din Macedonia. Din aceste inscripţii ştim că la Tesalonic, în primul secol ,au fost cinci politarhi, iar în secolul al doilea au fost şase politarhi. Titlul aceasta a dovedit încă o dată preciziunea textului scris de doctorul Luca.

3. S-au închinat atenienii „unui Dumnezeu necunoscut”?

Se ştie că atenienii au fost politeişti. Mulţi însă nu au vrut să creadă că ei ar fi avut şi un altar dedicat „Unui Dumnezeu necunoscut”, aşa cum scrie în Faptele Apostolilor 17:23.

Arheologia a descoperit aşa inscripţii la Atena, ba chiar şi la Pergam în Asia Mică. Pausanias, care a trăit în secolul al doilea şi a cutreierat Grecia, ne spune că la Atena erau altare închinate unor dumnezei numiţi „necunoscuţi”. La fel şi Filostratus, vorbind de Atena, spune: „…unde chiar şi divinităţi necunoscute îşi au ridicate altare”. Acestea îndreptăţesc afirmaţia lui Luca.

4. A fost Galion cârmuitor al Ahaiei?

Descriind prigoana provocată de iudei la Corint, Luca ne spune în cap.18:12-17 că Pavel a fost dus înaintea scaunului de judecată a lui Galion, cârmuitorul Ahaiei, în greceşte „anthupatos”.

O inscripţie găsită la Delfi, în Grecia centrală, ne redă o proclamaţie a împăratului Claudius din anul 52 d.Cr. În care se menţionează că Galion era proconsul al Ahaiei. Ea arată că el a fost însărcinat mai înainte în această slujbă, probabil în anul 51. Galion a fost fratele filozofului Seneca. Amândoi, împreună cu familiile lor au pierit din ordinul lui Nerone.

5. Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes?

În urma activităţii misionare a lui Pavel la Efes, o mare mulţime s-a convertit şi a crezut în Cristos. Între aceştia au fost unii, care mai înainte au făcut vrăjitorii, iar acum, spune Luca, „şi-au adus cărţile şi le-au ars” (Faptele Apostolilor 19:19). Acestea erau un fel de cărţi cu formule magice, foarte preţioase pentru efeseni. Oricine doreşte să vadă cum arătau aceste cărţi de vrăjitorie, le poate vedea în Muzeul Britanic din Londra sau în Muzeul Luvru din Paris, unde sunt o seamă de exemplare. Azi, aceste cărţi de vrăjitorie mărturisesc că Biblia este adevărată. La fel, ruinele teatrului şi ale templului Dianei din Efes ne spun că Luca a scris adevărul.

6. „Intrarea străinilor oprită”

Când s-a petrecut arestarea apostolului Pavel la Ierusalim, printre alte acuze a fost şi aceea că „a vârât şi pe nişte greci în templu şi a spurcat acest locaş sfânt”. Iar Luca explică: „În adevăr, văzuseră mai înainte pe Trofim efeseanul, împreună cu el în cetate, şi credeau că Pavel îl băgase în templu” (Faptele Apostolilor 21:28.29).

La templu erau tăbliţe care arătau că intrarea străinilor este interzisă în templu. În 1871, Clermont Ganneau a găsit o inscripţie din acestea în greceşte. Ea conţine şapte rânduri scrise cu litere mari şi desigur a fost aşezată la loc vizibil lângă intrarea în Templu, spre a înştiinţa pe neamuri să nu intre în locul rezervat numai iudeilor. Inscripţia se află în muzeul din Istambul. Ea spune:

„Nimeni dintre neamuri nu poate intra în împrejmuirea templului. Oricine este prins este singur răspunzător de moartea care va urma”.

Altă tăbliţă fragmentată a fost găsită în 1935, în cursul excavaţiilor conduse de Departamentul de Antichităţi al Palestinei, în nişte moloz lângă poarta Sf. Ştefan.

7. Erast, vistiernicul de la Corint

În Romani 16:23 apostolul Pavel scrie salutări fraţilor din Roma din partea lui Erast, vistiernicul cetăţii. Iar în Faptele Apostolilor 19:22, Luca ne spune că Erast a fost unul din ajutoarele lui Pavel în lucrarea misionară.

Unii necredincioşi au spus că nu se poate să fie adevărată afirmaţia lui Pavel cu privire la Erast. Cum un creştin să fi fost vistiernicul cetăţii Corint?

Dar pricina necredinţei a fost înlăturată. În cursul săpăturilor făcute la Corint în anul 1929, de către prof. T.L.Shear s-a descoperit o piatră de marmoră din pavajul în apropiere de teatru cu inscripţia: „ERASTVS PRO: AED: S: P: STRAVIT”, ceea ce înseamnă „Erast, procurator şi şef edilitar a aşezat acest pavaj pe spesele sale”. F. F. Bruce spune: „Evidenţa indică că acest pavaj a existat în sec. I A.D. şi este mai mult decât probabil că donatorul este Erast, prietenul lui Pavel, menţionat în epistola către Romani”.

Chestiunea dacă cuvântul grecesc „oikonomos” folosit de Luca tradus „vistiernicul”, corespunde cu latinescul „aedile” din inscripţie, a fost limpezită de funcţia ce o aveau aceste persoane. Cei ce purtau titlul acesta, fie greci, fie romani, aveau sarcina afacerilor financiare ale cetăţii. Chiar şi din epistola lui Pavel către Corinteni se poate înţelege că Erast era din sânul bisericii. În cap.2:26, el spune: „Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales,” nu mulţi, dar totuşi aveau câţiva şi unul era Erast.

E Biblia adevărată? Arheologia, această ramură a ştiinţei, ne spune că da, e adevărată. Sunt mii de documente care mărturisesc lucrul acesta. Eu am dat doar câteva din ele în acest studiu. Închei mărturia arheologiei cu cuvintele poetului:

„Pentru cine vrea să creadă,
Am o mie de dovezi;
Dar nu mai am nici una,
Când tu nu mai vrei să crezi”.

III. MĂRTURIA FIZICII

Acum vom părăsi dărâmăturile, templele, vom lăsa la o parte tăbliţele, inscripţiile de pe monumente, sulurile, cilindrii, papirusurile şi vom trece în alt domeniu. Voi cere unei alte ramuri a ştiinţei să vină să ne răspundă la întrebarea noastră: E Biblia adevărată? Am luat o ramură a ştinţei care e foarte dezvoltată astăzi: FIZICA.

În fizică nu e vorbă de bâjbăială, căci azi se lucrează cu aparate de mare precizie, care verifică susţinerile ei. BIBLIA de altfel nu are pretenţie că ar fi un tratat de ştiinţă. Ea nu a fost scrisă de savanţi, ci de oameni simpli: unul cioban, alţii pescari, unul culegător de smochine, altul paharnic, altul făcător de corturi. Şi ţin să menţionez că nici eu nu sunt om de ştiinţă, ci doar un umil vestitor al Evangheliei.

Eu însă voi lua spusele unor savanţi sau a unor bărbaţi competenţi în ale fizicii şi vi le voi prezenta. Ţin să precizez că, cu cât autorii Sfintelor Scripturi nu au fost savanţi şi nici ştiinţa din vremea lor nu era de acord cu spusele lor, cu atât mai mult străluceşte adevărul dat pe paginile Bibliei despre care savanţii de azi vin şi spun: DA, e adevărată.

Iau doar vreo trei sâmburi de adevăr de pe paginile Bibliei. Sunt mai multe destăinuiri de adevăruri ştiinţifice, dar eu mă mărginesc la atât acum. Unii necredincioşi afirmă că Biblia se bate cap în cap cu ştiinţa. Dar nu e adevărat. Ei spun aşa din cauza că n-au cercetat-o. Şi lor li se potrivesc cuvintele Domnului Isus: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Matei 22:29).

1. Legea atracţiei universale

Un sâmbure de ştiinţă e afirmat în epistola apostolului Pavel către coloseni cap.1:17. Aici spune aşa: „EL (CRISTOS) este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin EL”. Deci, toate lucrurile, UNIVERSUL Întreg, se ţine prin CRISTOS. Ce zice ştiinţa în privinţa aceasta? Recunoaşte ea vreo lege care să confirme aşa ceva? Ea vine şi spune printr-un mare savant, Newton, care a trăit între anii 1642-1727, că există în Universul acesta o lege, pe care el a numit-o „legea atracţiei universale”.

Datorită acestei legi, lucrurile sunt aşa cum sunt, în lumea atomilor şi în lumea astrelor. Pământul întreg, ba chiar lumile între ele, stele, sori, planete, nebuloase, toţi aştrii, sunt legaţi laolaltă cu această lege. O dovadă clară e pământul nostru, care se învârteşte în jurul soarelui şi nici nu se apropie, nici nu se depărtează de minunatul izvor al luminii şi al căldurii.

Dacă ne-am apropia, am da buzna peste soare, ne-am pârjoli, iar dacă ne-am depărta, am îngheţa cu toţii. Deci, toate sunt ţinute pe traiectoriile lor. Biblia spune că „toate se ţin prin El”, prin CRISTOS, sau cum spune în altă parte că „ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:3).

Nu e nici o contrazicere între ce zice Biblia şi ce spune fizica. Există o forţă, care le ţine pe toate; că tu o numeşti lege, iar Biblia spune că e Cuvântul puterii Lui, deosebirea este doar de termeni, nu de faptul în sine, recunoscut şi de o parte şi de altă parte. Da, există o aşa forţă. Newton a arătat această lege, descoperită de el, într-o carte numită: „Principiile matematice ale filozofiei naturale” editată prin 1687.

Cât de mare e această forţă de atracţie! S-a calculat că pentru a ţine pământul legat de soare, fără forţa de atracţie, ar fi necesare funii atât de groase, încât fiecare să poată suporta greutatea de o mie kg şi ar trebui ca aceste funii să fie atât de dese de jur împrejurul pământului încât nici măcar un şoarece să nu-şi poată face loc printre ele. Şi totuşi, fără nici o funie din acestea, pământul e legat de soare.

Cel ce le-a făcut, le ţine cu forţa Sa şi ele îşi urmează cursul lor. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte.” (Isaia 40:26).

Dacă n-ar fi această forţă, toate corpurile cereşti n-ar mai avea orbite, ar fi în stare de haos. Chiar pământul n-ar mai avea ziua şi noaptea, n-ar mai avea anotimpuri, n-ar fi mişcarea în jurul soarelui şi prin urmare n-ar mai fi viaţă. Ce puţin cugetăm noi însă la toate acestea!

2. Greutatea aerului

Un alt sâmbure de adevăr ştiinţific, pe care-l avem pe paginile Bibliei, îl găsiţi în cartea lui Iov 28:25, unde spune: „A rânduit greutatea vântului”. Aici se afirmă că vântul, aerul, are greutate. Multă vreme unii oameni au râs de versetul acesta. Cum, ziceau ei, aerul, vântul are greutate? Auzi ce spune Biblia? Şi erau oamenii învăţaţi ai vremii lor, căci cei simpli nu se împiedecau de aşa ceva. Chiar dacă nu înţelegeau, ei credeau că Dumnezeu ştie mai mult decât ei, pe când cei cu pregătire, găseau pricină de poticnire. Ei nu simţeau greutatea aerului şi nu puteau pricepe cum afirmaţia aceasta a Bibliei să fie adevărată. Au trebuit să treacă multe secole, până ce Toricelli în anul 1643 a constatat că da, aerul are greutate şi a dovedit pe cale experimentală, că atmosfera are presiune (1,033 kgf/cm2).

E adevărat că noi nu ne dăm seama de greutatea aerului. Asupra noastră apasă câteva mii de kg. Simţim careva această greutate? Nu, desigur niciunul şi totuşi ea există. Fizica dovedeşte că există. Aparate de precizie pot oricând demonstra greutatea aerului.

Iov a trăit în perioada patriarhală, pe la anul 2000 î.d.Cr. , iar Toricelli constată presiunea aerului în anul 1643, deci au trebuit să treacă mai bine de trei mii şase sute de ani, de la afirmarea adevărului în Biblie, ca ştiinţa să vină să confirme că vântul, aerul are greutate, că Biblia este adevărată.

De unde ştia Iov să scrie acest adevăr? El n-a avut coloana de mercur folosită de Toricelli şi nici oamenii învăţaţi din vremea lui nu aveau idee de greutatea aerului. De unde a ştiut el acest adevăr? Din inspiraţie divină. Nimeni n-a crezut aşa ceva şi nici nu putea să conceapă aşa ceva, au râs de el, l-au tăgăduit, dar adevărul a ajuns să fie confirmat.

Dacă Biblia nu e carte inspirată de Dumnezeu, de unde a prins Iov această descoperire? Cu ce puteţi explica această afirmaţie a lui? Nu există alta decât că Iov, fiind inspirat, scrie acest adevăr. „Căci toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”, aşa spune apostolul Pavel lui Timotei (2 Timotei 3:16) şi bine era dacă oamenii credeau mărturia ei de la început, puteau căuta să verifice şi desigur nu trebuiau să treacă atâtea mii de ani până la confirmare.

3. Totul din atomi

Un alt text care e de foarte mare importanţă în ceea ce priveşte fizica şi care se confirmă azi în totul adevărat, îl găsiţi în epistola către evrei 11:3 „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri care se văd”. Deci tot ce se vede pe pământ, în apă, în aer, în marele cosmos, totul a fost făcut din lucruri care nu se văd. Ce are de zis fizica în privinţa aceasta?

Eu vă dau un mic extras dintr-o conferinţă a profesorului universitar I.Gh.Popescu, ţinută în sala Dales din Bucureşti la 5 febr.1951. El spunea aşa: „…Ştiinţa ne învaţă că toate obiectele şi substanţele de pe pământ, chiar pământul însuşi, soarele, luna şi tot ce există în lume, sunt forme şi înfăţişări diferite ale aceleeaşi materii. Ele sunt alcătuite toate din corpuşoare foarte mici, care nu se pot observa încă şi care poartă numele de atomi”.

„Ca să înţelegem mai bine cum arată atomul de hidrogen, să presupunem că el s-ar mări de un milion de milioane de ori. Dacă şi noi am creşte de un milion de milioane de ori, am fi atât de mari, încât pământul întreg, ar fi cât un bob de mazăre în palma noastră. Diametrul atomului astfel mărit, ar fi abia de o sută de metri, electronul ar arăta ca o sferă cu raza de 36 cm, care ar alerga repede rostogolindu-se pe un drum în formă de cerc puţin alungit, cu o rază de 50 m. În centrul acestui cerc alungit, se află nucleul, protonul pe care trebuie să-l căutăm cu foarte mare atenţie, căci el este mic, cam cât un bob de mei”.

Aşa spune fizica: Universul e construit din atomi. Scriitorul epistolei către evrei, spune că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri, care se văd. Deci, fizica nu contrazice adevărul acesta, din contră, spune că totul e făcut din corpuşoare mici nevăzute, numite atomi.

O altă mărturie, pe care o dau, e a ing.fizician Th.Tauth. În articolul „În pragul necunoscutului” apărut în revista „Ştiinţă şi Tehnică” nr.1/1966 spune: „Microscoape ionice cu măriri de câteva milioane de ori l-au ajutat să vadă atomul”. Vă rog observaţi deosebirea: în 1951, atomul era încă nevăzut, iar în 1966 datorită progresului mare al ştiinţei, a ajuns să fie văzut. Şi el continuă:… „Acceleratoare de particule, adevărate uzini gigantice, i-au permis să pătrundă şi mai adânc în tainele materiei, el a reuşit să cunoască structura atomului şi cea a nucleelor atomice, să descopere „cărămizile” din care este ridicat edificiul grandios al lumii materiale, particulele elementare”.

„…Cele două lumi, Macrocosmosul şi Microcosmosul se întrepătrund. Ele nu sunt altceva decât două extreme de scară ale Universului material guvernat de aceleaşi legi”. Deci lumea întreagă este construită din aceleaşi „cărămizi” nevăzute, atomii. Iar Biblia susţine că tot ce se vede, n-a fost făcut din lucruri care se văd. Microscoapele acestea uriaşe, ionice, au ajuns să confirme adevărul Biblic. Versetul rămâne în picioare. Totul este făcut din atomi.

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI

Acum vom căuta să confruntăm spusele Bibliei, a Cărţii scrise, cu spusele Bibliei nescrise. Există şi o Biblie nescrisă, pe care, dacă vrem, o putem citi, mai bine zis o putem buchisi. Alţii o pot citi mai bine, de aceea îi vom chema pe ei în ajutor. Vrem să ştim dacă Biblia nescrisă contrazice sau confirmă Biblia scrisă.

Biblia scrisă este Sfânta Scriptură, cea nescrisă este Universul mare al lui Dumnezeu. Psalmul 19 începe cu cuvintele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu”, deci au un grai pentru noi. „Întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii”.

Cu ajutorul astronomiei, vom căuta să vedem dacă Biblia este adevărată, dacă rămâne în picioare în faţa astronomiei sau se prăbuşeşte. De altfel, noi nu vrem să ascultăm de o carte ce nu conţine adevăr. Şi nu cred că e cineva pe pământ, care în mod conştient să-şi dea seama că o carte este mincinoasă şi totuşi să o asculte, să o urmeze. Ar însemna să se înşele pe el însuşi.

1. A fost soarele creat în ziua a patra?

În primul capitol al Bibliei, Geneza 1:1 ni se spune: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” sau cum spune în textul original ebraic: „Beresit bara Elohim et ha-samaim iert ha-aret”. Evrei spun că fraza aceasta este formată din 7 cuvinte şi de 7 x 4 = 28 sunt literele ei. Pentru ei, cifra 7 însemna ceva desăvârşit, deci însemnează că adevărul desăvârşit este aşezat în primul verset al Bibliei.

Dar unii vin şi spu: „Cum poate fi Biblia adevărată când ea spune că Dumnezeu a creat lumina în prima zi, iar soarele abia în ziua a patra? Nu vedeţi că nu se potrivesc lucrurile? Cum a putut să fie lumină fără soare?

De altfel, obiecţia aceasta o ridică de obicei cei mai inculţi, cei mai fără pregătire, căci cei cu pregătire şcolară ştiu că soarele nu este singurul izvor de lumină. Sunt încă atâtea surse de lumină în universul acesta, încât sunt nenumărate. Dar totuşi rămânem puţin la obiecţia aceasta. Domnul Isus a spus celor din vremea Lui nişte cuvinte, care sunt valabile şi pentru cei de azi: „Oare nu vă rătăciţi din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Marcu 12:24).

Cei ce ridică obiecţia aceasta au trecut peste primul verset fără să-l citească. În primul verset al Bibliei se spune clar: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. în capitolul 1 în textul original, sunt folosite două verbe, care în româneşte sunt traduse „a făcut”. În original, verbul „bara”, a crea, este folosit numai de trei ori: versetele 1:21, 27, şi are sensul creatio ex nihilo, creat din nimic. Al doilea verb e „asah” are sensul a face, a face să apară. Deci, soarele a fost creat în versetul 1, iar în ziua a patra a fost făcut să apară, să fie văzut de pe pământ. Creaţiunea propriu-zisă este istorisită în versetul întâi. De la versetul 2 în jos, nu mai e descrisă creaţiunea universului, ci doar pregătirea pământului nostru pentru viaţa care avea să urmeze.

În versetul 2 ni se spune că „pământul era pustiu şi gol”, în original „tohu va bohu”, adică fără formă, în stare de haos. Din starea aceasta de haos a globului nostru, Dumnezeu în cele şase zile a făcut lumea noastră. Deci, globul pământesc nu a fost creat în cele şase zile, ci creaţia lui a fost înainte, „la început”; în cele şase zile a fost adaptat pentru viaţă şi a primit viaţa. Aceasta ne spune Biblia.

În prima zi, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină”. Şi a fost lumină. Biblia nu precizează de unde a venit această lumină. Iar la sfârşitul ei, Biblia face încă o afirmaţie spunând că în Noul Ierusalim nu mai este trebuinţă de soare sau de vreo altă lumină, căci luminătorul ei este Mielul. În alte cuvinte, Biblia începe cu o lumină fără soare şi sfârşeşte cu o lumină fără soare.

Totuşi pentru cei ce găsesc pricini de poticnire în Biblie, precizez că creaţiunea e descrisă în versetul 1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Cum în starea de haos din pricina multelor convulsii, unii susţin că din pricina aruncării Satanei pe pământ, pământul era înconjurat de gaze, de aburi, de ceaţă, Dumnezeu a poruncit să fie lumină şi s-a făcut lumină. Izvoarele luminii sunt multe şi să nu uităm că Dumnezeu însuşi este lumină, de care nu te poţi apropia.

Unii vin şi obiectează altceva. „Bine, zic ei, dar după Biblie, pământul are circa 6.000 de ani, pe când după ştiinţă e vechi de tot. După academicianul sovietic Schmidt, pământul este de 2 miliarde de ani, iar după alţii de 4 miliarde de ani”.

Eu nu vin să spun că cei ce susţin că pământul este de 6.000 de ani au dreptate şi cu atât mai puţin îi voi putea împăca pe ceialalţi, căci diferenţa de 2 miliarde de ani între ei este prea mare. De fapt, oamenii se pot juca cu miliardele de ani, căci nu le dau din buzunar. Eu nu stabilesc vârsta pământului, căci nici Biblia nu face lucrul acesta.

Dar se împacă Biblia cu ce spun ei? Da, se îm,pacă. Vreau ei să fie de 5 miliarde de ani, fie aşa. Biblia spune: „La început.” Când a fost acest început? Ea îi lasă pe astronomi, pe geologi să se certe între ei şi să găsească când a fost acest „Început”.

Un alt astronom sovietic, Fesencov, admite că „soarele s-a format în acelaşi timp sau aproape în acelaşi timp cu planetele, vârsta soarelui fiind deci apropiată de vârsta pământului”. De altfel, el spune ce spune Biblia: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”, aşa că nu este nici o contrazicere în ce priveşte vârsta pământului între Biblia şi ştiinţă.

2. Există întinderea cerului?

O altă chestiune în care se împiedecă unii, este întinderea cerului. Deşi e sus, ei se împiedecă în ea. În Geneza 1:6 citim: „Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape… Dumnezeu a numit întinderea „cer”. Deci, întinderea aceasta sau „firmamentul”, cum este în alte traduceri, nu ar fi fost găsit nicăieri, zic ei. S-a zburat cu avioanele şi cu rachetele şi nu s-a găsit nici un firmament. Dar Biblia spune că există.

Să vedem ce spune ştiinţa. Şi ea spune că există. Pământul nostru este înconjurat de o pătură atmosferică a cărei proprietăţi se menţin până la altitudini de circa 3.000 km (conform datelor obţinute în cadrul Anului Geofizic Internaţional). Atmosfera are cinci straturi principale: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera şi exosfera.

În Biblie, cuvântul „cer” este folosit în trei sensuri. Întâi, pătura atmosferică e numită cer. Astfel, în Matei 6:26, Cristos Domnul spune: „Uitaţi-vă la păsările cerului… În Luca 8:5, vorbind despre sămânţa căzută lângă drum, spune că „au mâncat-o păsările cerului”. În Matei 24:30 Isus a zis: „…vor vedea pe Fiul omului… venind pe norii cerului”. La fel în Matei 26:64: „Veţi vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului”. Acelaşi fel de exprimare îl găsim şi în Vechiul Testament. Ori e lucru ştiut că şi păsările şi norii zboară prin atmosferă. Deci, atmosfera e numită cer.

Al doilea sens e cu privire la spaţiul interplanetar. Astfel, în Geneza 22:17 citim despre „stelele cerului”. La fel în Naum 3:16. Iar în Deuteronom 4:19; 2 împăraţi 17:16, 21:3, Ieremia 33:22, soarele, luna şi stelele sunt denumite „oştirea cerurilor”. Deci, imensitatea spaţiului interplanetar este numită cer.

Al treilea sens priveşte locaşul Dumnezeului Preaânalt. Aşa avem: „Tatăl nostru care eşti în ceruri” şi o seamă de texte, care folosesc cuvântul cer doar pentru acest locaş. Doar puţină atenţie trebuie şi din text ne vom da seama că e vorba de atmosferă, de spaţiul interplanetar sau de locaşul lui Dumnezeu.

În Geneza 1:6 atmosfera e numită întindere sau firmament. Atmosfera desparte apele de jos, de apele legate în nori. Că cineva nu vede această întindere a cerului, înseamnă că este de compătimit. Nici sărmanii orbi nu văd soarele, dar aceasta nu înseamnă că nu există.

Datorită acestei pături atmosferice, noi putem respira. Datorită atmosferei se petrece fenomenul fizic de difuzare a luminii. Oamenii de ştiinţă şi cosmonauţii spun că pe lună, fiindcă lipseşte atmosfera, nu este lumină ca aici pe pământ, razele cad drept, nu se refractează, iar cerul acolo apare negru, nu albastru ca al nostru. Tot datorită atmosferei avem vânturile şi ploaia. Ce binecuvântată e întinderea aceasta pentru pământul nostru. Fără ea nu ar fi viaţă.

3. Pământul sprijinit pe nimic

Un alt amănunt care a produs aprinse discuţii şi tăgăduire din partea pretinşilor oameni de ştiinţă de altădată, se găseşte în cartea lui Iov 26:7 şi 38:6 unde se spune că pământul nu e sprijinit pe nimic. Ei spuneau că versetele acestea nu sunt adevărate. „Cum s-ar putea ca pământul să nu aibă nici un sprijin?” ziceau er. „Un măr, care nu se poate compara cu pământul şi totuşi nu poate sta aşa în aer, fără să fie sprijinit pe ceva, cade. Ce s-ar întâmpla cu pământul nostru, dacă ar fi aşa cum spune Biblia?”

Vechile concepţii difereau unele de altele doar cu privire la ceea ce formează sprijinul pământului, dar toţi erau de acord că e sprijinit pe ceva. Unii susţineau că Atlas îl sprijină cu umărul lui; alţii susţineau că e sprijinit pe patru stâlpi; alţii spuneau că se sprijină pe patru broaşte mari; alţii spuneau că o mare broască ţestoasă îl poartă pe spinarea ei. Păreri care mai de care mai năstruşnice, dar ele erau teoriile oamenilor de ştiinţa până în secolul al XVI-lea.

Biblia spunea însă acum 3.500 de ani: „El întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic”. Astronomia de astăzi dă dreptate Bibliei. Pământul, spun astronomii, nu e sprijinit pe nimic. Toate teoriile astronomilor de altădată s-au prăbuşit fiindcă n-au fost adevărate. Afirmaţia Bibliei a rămas în picioare fiindcă era adevărată. Oamenii, care altădată au râs de Biblie, astăzi au ajuns de râs cu teoriile lor. Cei ce râd astăzi de Biblie, oare nu se gândesc că mâine alţii vor râde şi de teoriile lor? Adevărul Bibliei că pământul e sprijinit pe nimic, a fost verificat de ştiinţă şi confirmat în totul ca adevărat.

Flamarion, mare astronom francez, spune aşa în privinţa aceasta: „Pământul pluteşte în spaţiu. Globul acesta stă singur în mijlocul unui spaţiu mare, neatingându-se de nimic. El e ca un balon de săpun, ce pluteşte în aer”.

E adevărat că era greu pentru mintea omenească de altădată să priceapă adevărul Bibliei. Oamenii erau gata să creadă mai degrabă minciunile astronomilor decât adevărul sfânt. Ei se credeau îndreptăţiţi în părerile lor şi de logică, căci din moment ce toate au nevoie de sprijin, cum s-ar putea ca pământul să facă excepţie de la aceasta? Şi li se părea cu totul absurdă şi imposibil de crezut afirmaţia Bibliei. Dar până la urmă, totuşi ea a triumfat. Dacă oamenii ar fi crezut de la început afirmaţia ei, nu era atâta bâjbâiala, mai ales la savanţi. Azi, în secolul sateliţilor artificiali, te întrebi cum oameni de seamă au putut crede aşa aberaţii şi n-au putut crede adevărul?

Într-o lume cu o altă mentalitate, Iov afirma un adevăr ştiinţific de mare valoare. De unde l-a ştiut el, că n-a fost astronom? Dacă Biblia nu este de origine divină, dacă nu e scrisă prin inspiraţia lui Dumnezeu, cum explicaţi că Iov a putut să scrie aşa ceva? în toată literatura acelei epoci nu găsiţi ceva asemănător. Nu există alt răspuns decât că Dumnezeu i-a descoperit. Numai Cel ce a spânzurat pământul pe nimic ştia pe vremea aceea adevărul acesta. Deci numai Dumnezeu a putut să-i descopere.

Dumnezeu a sprijinit pământul pe nimic. Aici, fraţii mei, e o lecţie pentru noi. El ar vrea ca şi noi să fim aşa. Să nu ne sprijinim pe nimic, nici pe bani, pe slujbă, nici pe prieteni, ci să depindem doar de El. Fie aşa viaţa noastră.

4. Pământul este rotund

Un alt verset, care multe veacuri a fost în contrazicere cu părerea oamenilor de ştiinţa, se găseşte în Proverbe 8:31, unde se afirmă că pământul este rotund.

Chiar Ptolomeu, Plato, Aristotel şi alţii au afirmat că pământul are forma plată. Toţi astronomii susţineau că pământul e drept ca o faţă de masă. Până şi biserica catolică a îmbrăţişat această concepţie şi ea a patronat rătăcirea aceasta, prigonind cu ajutorul inchiziţiei pe cei ce au găsit adevărul, ca Jordano Bruno, Galileo Galilei şi alţii.

Dacă ar fi cercetat Biblia şi ar fi crezut-o, ei nu ar fi făcut aşa ceva, căci Solomon în textul citat vorbeşte clar de rotocolul pamântului, şi proorocul Isaia în cap. 40:22 spune: „El şade deasupra cercului pământului”. Traducerea Vulgata spune: „Deasupra globului pământului”, iar în altă traducere, Gesenius spune: „Deasupra sferei pământului”.

Învăţaţii vremii adunaţi la Salamanca au căutat să-i dovedească lui Cristofor Columb, pe baza ştiinţei de la Aristotel până în timpul lor, că pământul n-ar fi în formă de sferă şi că dacă ar fi într-adevăr, s-ar putea rostogoli, dar nu s-ar mai putea urca, nu şi-ar putea reveni la loc. Noi azi râdem şi zicem: ce argumentare stupidă şi încă în numele ştiinţei. Dar aşa a fost. Căutau pe temeiuri zise ştiinţifice să răstoarne spusele Bibliei care arată că pământul e rotund.

Mai există un text în Luca 17:34-36 care sugerează acelaşi adevăr. Vorbind despre venirea Sa a doua oară, Domnul Isus spune că momentul acela pe unii îi va surprinde în pat, va fi noapte, în altă parte va fi dimineaţă, căci două femei vor măcina împreună la moară, în părţile răsăritului măcinarea se făcea dimineaţa pe răcoare şi că în altă parte va fi miezul zilei căci doi bărbaţi vor fi la câmp. Datorită faptului că pământul e rotund, în acelaşi timp pe pământ într-o parte e noapte, în altă parte dimineată, în altă parte miezul zilei şi în altă parte e seară.

Astăzi nimeni nu se mai îndoieşte că pământul e rotund, aşa cum arfimă BIBLIA cu aproape 3.000 de ani înainte. Oamenii au făcut înconjurul pământului cu vapoarele şi avioanele. Mai recent cosmonauţii l-au văzut rotund şi l-au fotografiat. De asemenea, realizările ştiinţifice şi tehnice uimitoare din ultimii ani, au făcut posibilă obţinerea de imagini fotografice sau televizate, care arată forma sferică a pământului, aşa cum se vede pe lună.

O, voi învăţaţi ai trecutului, care în numele ştiinţei v-aţi ridicat şi aţi contrazis Biblia, unde sunteţi azi? Aţi crezut că îngropaţi adevărul Bibliei şi iată că zăceţi voi sub glie şi dacă ar fi să înviaţi, de ruşine aţi intra din nou în mormânt, că ştiinţa de azi a răsturnat afirmaţiile voastre şi a dat dreptate Bibliei, dovedind că pământul e rotund.

5. Globul e măsurat şi cântărit

Alt adevăr important arătat în Biblie e că pământul e măsurat şi cântărit. În cartea lui Iov 38:4-5 citim: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?” Deschideţi şi la cartea proorocului Isaia 40:12 „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna?”

Aici se vorbeşte de o măsurare în întindere şi o cântărire în greutate. Şi de versetele acestea unii oameni au râs. Dar astăzi se ştie că pentru ca pământul nostru să aibe viaţă pe el, trebuie să aibe orbita aceasta care o are. Dacă ar fi mai aproape de soare, ne-ar arde pe toţi; dacă am fi mai departe de soare, am îngheţa cu toţii. Deci, orbita aceasta pe care o are pământul, e cea potrivită.

Savanţii, când au conceput şi lansat sateliţii, au trebuit să facă calcule peste calcule. Şi n-au fost de ajuns creiere omeneşti, ci au intrat în acţiune şi creiere electronice să-i ajute. Erau necesare o sumedenie de calcule. Volumul şi greutatea au un mare rol şi o simplă greşeală ar fi dat peste cap totul.

Iar dacă nişte sateliţi au necesitat calcule, credeţi că pământul nu a trebuit să fie măsurat şi cântărit? După unele socoteli ale celor competenţi, globul nostru terestru ar cântări vreo 6.000 miliarde de miliarde de tone. Dacă pentru un satelit de câteva tone trebuiesc rachete uriaşe, ca forţă, ca să-l lanseze în spaţiu şi să-l plaseze pe orbită, gândiţi-vă ce forţă uriaşă a fost necesară pentru plasarea pe orbită a globului nostru. Iar pentru menţinerea lui pe orbită, are importanţă volumul şi greutatea lui, căci forţa de atracţie universală a corpurilor este direct proporţională cu masa corpurilor care se atrag şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele la centru. Deci, datorită faptului că pământul a fost măsurat şi cântărit, el e potrivit pentru viaţă. Biblia a spus adevărul.

6. Mişcarea în spaţiu

Un alt adevăr important arătat în Biblie este mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. În cartea proorocului Isaia 40:26 ni se spune: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume: aşa de mare este puterea şi tăria Lui că una nu lipseşte”.

Vechile concepţii susţineau că pământul stă pe loc, iar firmamentul îl considerau ca o sferă solidă în care sunt fixate stelele ca nişte ornamente. Iar când li s-a spus oamenilor că pământul se mişcă, ei au zis că e imposibil, fiindcă dacă s-ar mişca pamântul, noi am cădea, copacii s-ar răsturna, totul s-ar prăbuşi.

Aristarh din Samos, pe la 280 î.d.Cr. a susţinut că pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui, dar nimeni n-a vrut să-l creadă. Oamenii au fost deprinşi să cugete că pământul stă fix pe suporţii lui, ca deodată să vină cineva şi să afirme că se mişcă. Nu puteau crede şi nu se puteau împăca cu o aşa idee.

Mai târziu, Copernic (1473-1543) a răsturnat teoria geocentrică a lui Ptolomeu şi a fundamentat sistemul heliocentric, adică planetele şi pământul se învârtesc în jurul soarelui.

După el, Galileo Galilei (1564-1642) a căutat să dovedească acest lucru, dar inchiziţia catolică l-a dus înaintea tribunalului. După multe umilinţe şi suferinţe, Galilei îşi retractează învăţătura sa. Se spune însă că după ce a ieşit din sala de judecată, a zis: „Şi totuşi se mişcă!” frază care a rămas proverbială.

Cu mai bine de şapte sute de ani înainte de Cristos, Biblia spunea: „Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?” Astăzi se ştie că versetul acesta e în totul adevărat. Pământul zboară în spaţiu cu o viteza de 1.700 km pe minut, iar în jurul axei sale se învârteşte cu 1.600 km pe oră. Şi nu numai pământul, ci chiar şi soarele se mişcă cu 245 km pe secundă. La fel şi stelele se mişcă. Sunt unii aştrii care au viteze fantastice. Astfel, steaua Arctur, denumită şi „steaua alergătoare”, zboară în spaţiu cu viteza de 24.000 km pe minut, iar despre unele nebuloase se spune că zboară cu 40.000 km. pe secundă. Sunt unele stele din galaxiile aşa numite Seyfert, care au viteza colosală de 3,6 milioane mile pe oră. Deşi au aşa viteze, toate îşi păstrează orbita lor, „merg în şir”. În militărie, când un soldat pierde cadenţa, în încurcă şi pe ceialalţi şi riscă să fie călcat pe călcâi. Ce stare de haos s-ar petrece în marele univers, dacă n-ar merge „În şir”? Dacă pământul sau soarele nu şi-ar păstra orbitele lor, ci ar lua-o razna, tot ce are viaţă ar pieri. Aceasta însă nu se întâmplă, căci toate îşi păstrează, orbitele şi viteza.

De mii de ani pământul zboară în spaţiu, fără să-şi încetineze viteza. Câtă precizie! Ce ordine! Când te gândeşti la imensitatea unor aştrii, faţă de care pământul nostru e ca un bob de mazăre, la vitezele fantastice cu care zboară, rămâi uimit de legile şi buna rânduială ce domneşte în univers.

Căile ferate au regimente de impiegaţi de mişcare, de mecanici, de acari, care poartă grijă să nu se abată trenul de la mersul normal şi totuşi se produc atâtea accidente, atâtea întârzieri. Legile mecanicii cereşti sunt respectate cu cea mai mare precizie.

Despre aceste legi şi Autorul lor, marele astronom francez Flamarion spune: „Şi soarele nostru se mişcă în spaţiu. Totul se mişcă în univers, totul se schimbă şi se preschimbă. Numai legile naturii sunt neschimbate şi numai Cauza eternă ale cărei lucruri sunt efectele schimbătoare şi trecătoare”.

Wernher von Braun, celebrul savant contemporan, a zis: „Oricum aşa de bine rânduit şi perfect creat cum e pământul nostru şi universul, trebuie să aibă un Făcător, un Arhitect… Trebuie să fie un Făcător, nu există altă cale”. Isaia a zis: „El le cheamă pe toate pe nume, aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte”.

7. Pot fi legate apele?

Un alt adevăr ştiinţific relatat în Biblie este că Dumnezeu a legat apele. Desigur, unii se întreabă cum pot fi legate apele? Iov ne dă răspunsul: „Leagă apele în norii Săi” (26:8).

Pe pământ cad anual 800 milioane de milioane tone de apă. Dacă ar cădea deodată toată apa care e în atmosferă, pământul întreg ar fi acoperit cu un strat de 7 metri de apă, deci totul ar fi înecat. Apele legate în nori, care se afilă permanent în atmosferă, au fost calculate de unii oameni de ştiinţa şi se afirmă că ar fi cam 50 milioane de milioane de tone. Ce greutate fantastică! „Şi norii nu se sparg sub greutatea lor” (Iov 26:8).

Apele acestea nu cad deodată pe pământ, căci sunt legate. Noi nu prea pricepem cum pot sta milioane de tone de apă sus, dar aceasta nu are importanţă. Noi vedem norii cum plutesc şi cum, din când în când, îşi scutură greutatea, lăsând ploaia binecuvântată să ude pământul, spre a-l face să rodească.

Mai există încă un fel de legare a apelor: la pol,i în calotele de gheaţă. Antarctica este acoperită cu o calotă de gheaţă ce are o grosime medie de 2.200 m, iar gheţarul Filhner de acolo, are o lungime de 925 km şi o grosime de 4.000 metri.

În Groenlanda, stratul de gheaţă e de 2.300 metri şi s-a calculat că dacă numai aceasta s-ar topi, nivelul mărilor şi al oceanelor ar creşte cu 7 metri. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar topi toată gheaţa de la poli? Ce torente s-ar dezlănţui asupra pământului, dacă apele ar fi dezlegate toate deodată? Dar ele sunt legate prin anumite legi de Cel ce a creat toate. Nimic nu e la întâmplare.

8. S-a oprit soarele?

Altă problema de care mulţi s-au poticnit şi n-au vrut să o creadă este oprirea soarelui, pomenită în Iosua 10:12,13. Aceste versete sunt cele mai combătute din Cartea Sfântă.

În text ni se relatează cum Iosua, fiind în luptă cu cinci împăraţi ai amoriţilor, la un moment dat a strigat: „Opreşte-te soare asupra Gabaonului şi tu lună asupra văii Aialonului!” Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă”.

Unii, ca să scape mai uşor, spun că aici e un limbaj poetic şi că bătălia fiind grea, lui Iosua i s-a părut că au fost două zile legate laolaltă. Cei ce spun aceasta nu ţin cont de citatul din Cartea Dreptului şi de afirmaţia lui Iosua din v.14: „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om”.

Alţii spun ironic: „Nu vedeţi că de la început Biblia nu spune adevărul? Fiindcă oricine ştie azi că nu soarele se învârteşte în jurul pământului, ci pământul se învârteşte în jurul soarelui; iar ziua şi noaptea se datoresc mişcării pământului în jurul axei sale. Astfel, chiar dacă soarele s-ar fi oprit, tot nu ar fi fost o zi mai lungă”. Privind aşa lucrurile, ţi se pare că aici Biblia a dat greş. Dar se poate oare aşa ceva?

Biblia nu este manual de ştiinţă, dar ea spune adevărul. Şi noi cei de astăzi, care suntem aşa de familiari cu mişcarea de rotaţie şi de revoluţie a pământului, noi care ştim precis că nu soarele se învârteşte în jurul pământului, totuşi folosim expresii contrare ştiinţei, ca: „soarele răsare la”., „soarele apune la”., „răsărit de soare la mare”, „apus de soare”, etc. Chiar şi astronomii uzitează asemenea expresii. Orice copil îi poate înfrunta spunându-le: „Nu-i adevărat, ci pământul s-a învârtit”. Şi totuşi acesta este limbajul pe care îl folosim, deşi nu e în acord cu ştiinţa. Atunci de ce să mustrăm pe Iosua, când el foloseşte un limbaj ca al nostru?

Textul biblic ne spune că soarele s-a oprit. În original „opreşte-te” are şi sensul „stai liniştit”. Noi am zice că e acelaşi lucru să te opreşti sau să stai liniştit. Şi totuşi există o deosebire. Textul acesta a provocat o cercetare minuţioasă din partea multora. E adevărat sau nu ce a spus Iosua? Cum putea soarele să se oprească? Avea rost? Sau care ar fi fost urmarea dacă ar fi stat liniştit? Newton a demonstrat că pământul ar ,utea fi încetinit, fără ca locuitorii lui să simtă un apreciabil şoc în privinţa aceasta. Din cercetările efectuate de oamenii de ştiinţă, au ieşit câteva confirmări că relatarea lui Iosua este adevărată, ziua aceea a fost aproape dublă.

Una este confirmarea istorică. Herodot, istoricul grec care a trăit cu 480 ani înainte de Cristos, ne spune că preoţii egipteni i-au arătat o descriere a unei zile lungi. Scrierile vechi chineze la fel vorbesc de o zi lungă în timpul domniei împăratului Yeo, care a fost contemporan cu Iosua. Pe la începutul secolului al XX-lea, amiralul Palmer a descoperit în Mexico un document, care spune ca soarele s-a oprit pentru aproape o zi întreagă în anul „celor şapte iepuri”, care corespunde cu anul în care Iosua a cucerit Canaanul. La acestea, adăugaţi Cartea Dreptului, scrisă în Palestina. Deci, vechile scrieri ale egiptenilor, ale grecilor, ale chinezilor, ale mexicanilor şi ale evreilor vorbesc despre o zi lungă. Dacă nu a fost o zi lungă, de ce scriu egiptenii, grecii, chinezii şi mexicanii despre o aşa zi? Oare să-i fi mituit Iosua ca ei să scrie aşa, spre a confirma Biblia? Sau cei ce tăgăduiesc astăzi sunt atât de deştepţi, încât ştiu şi ce s-a petrecut atunci, mai bine ca cei de atunci?

Un adevăr se stabileşte pe baza a doi sau trei martori. Aici avem un număr dublu de martori. Afirmarea lor se întemeiază pe fapte, pe cunoaştere. Tăgăduirea se întemeiază pe nepricepere. Oamenii nu pot pricepe cum s-a putut opri soarele. Dar alţii, care trăiesc la ecuator, nu pot pricepe cum îngheaţă apa, alţii nu pricep cum se formează imaginea în tubul catodic sau cum calculează creierul electronic. Oare e cinstit să tăgăduim ceea ce nu pricepem?

Alta este confirmarea matematică. Anumiţi astronomi au cercetat pe bază de calcule să vadă dacă a fost sau nu o zi mai lungă, aşa cum spune Biblia. Astfel, profesorul Totten din America a făcut calcule astronomice pe care le-a publicat. Luând echinocţiile, eclipsele, tranzitele şi mergând cu calculele de la prezent înapoi la solistiţiul de iarna a zilei lui Iosua, a găsit că acţiunea s-a petrecut într-o zi de miercuri, iar calculând invers, de la creaţie spre Iosua, acţiunea a căzut într-o zi de marţi. El a demonstrat că în istoria lumii a fost introdusă a zi, care nu este alta decât ziua dublă a lui Iosua. Cercetătorul W.Maunders de la Observatorul Regal Greenwich, de asemenea a publicat un studiu asupra aceluiaşi subiect; şi prin calcule a stabilit nu numai data, ci şi timpul zilei când senzaţionalul fenomen a avut loc.

O a treia confirmarea electronică. În 1970, ziarul „Evening World” din Spencer, Indiana, U.S.A. a fost primul care a publicat ştirea. Revista „The Sword of the Lord” redă ştirea după cum urmează:

„Dl.Harold Hill, preşedintele Companiei Curtis Engine din Baltimore, Md. şi consultant în programul spaţial, a relatat următoarele: „Cred că unul din cele mai uimitoare lucruri pe care le are Dumnezeu pentru noi azi, s-a petrecut recent cu astronauţii şi bărbaţii de ştiinţă spaţială la Green Belt, Maryland. Ei controlează cum va fi poziţia soarelui, a lunii, a planetelor în spaţiu peste o sută de ani, peste o mie de ani. Noi trebuie să cunoaştem aceste date, ca să nu lansăm un satelit şi să se izbească de ceva şi astfel să fie scos din orbită. Noi trebuie să fixăm orbita în funcţie de viaţa satelitului şi de poziţia planetelor, ca să nu fie dată peste cap lucrarea. Cu ajutorul calculatorului electronic măsurau veacurile înainte şi înapoi. Deodată s-au oprit. Calculatorul a stopat şi a dat un semnal roşu, ceea ce însemna că e o greşală, ori la informaţiile introduse în el, ori la rezultatele comparate cu standardele. Au fost chemaţi specialiştii să vadă dacă e bun calculatorul. Aceştia l-au controlat şi au spus: „E perfect”. Şeful operaţiunilor I.B.M. a întrebat: „Care-i necazul?” – „Am găsit că e o zi lipsă în scurgerea vremii”. Toţi au dat din cap. Tăcere.

„Din grup, unul mai religios a zis: „Ştiţi, pe când eram în Şcoala Duminicală, ni s-a spus despre o oprire a soarelui”. Ceialalţi nu l-au crezut, dar nu aveau alt răspuns. Astfel au zis: „Arată-ne!” I-au adus o Biblie şi el a căutat la Iosua 10:12-14 şi a citit textul … Aici e ziua lipsă. Au mers cu calculatorul la vremea arătată şi au găsit-o, dar nu era destul. Timpul scurs care lipsea, găsit pe vremea lui Iosua era numai 23 ore şi 20 minute, nu o zi întreagă. Au citit iarăşi Biblia şi ea le-a spus: „…aproape o zi întreagă”.

Aceste simple cuvinte în Biblie sunt importante. Dar ei erau în încurcătură, căci dacă nu poţi da socoteală de 40 minute, te va încurca şi peste o mie de ani. Patruzeci de minute trebuiau găsite, căci puteau fi înmulţite de multe ori pe orbite. Atunci cel credincios şi-a adus aminte că undeva în Biblie scrie că soarele a mers înapoi. Cosmonauţii i-au spus că şi-a ieşit din ţninţi. Dar au luat Cartea şi au găsit la 2 împăraţi 20:8-11 „Şi Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui lui Ahaz”. Zece trepte sunt exact 40 minute. Douăzeci şi trei ore şi douăzeci minute din Iosua cu 40 minute din 2 împăraţi fac ziua lipsă întreagă. Cosmonauţii au trebuit să înscrie în jurnal ziua ce lipseşte”. Calculatoarele electronice adeveresc Biblia. Cine s-ar fi gândit vreodată că acea zi va putea fi detectată nu numai de creierul omului ci şi de creierul electronic? într-un veac al necredinţei, Dumnezeu pe cale de ştiinţă îşi demonstrează adevărul Cuvântului Său. Ce minunate sunt căile Sale!

Totuşi cum a putut să fie o zi mai lungă? Pentru noi e greu de priceput. Dacă cele trei miliarde şi ceva de locuitori ne-am opinti să oprim pământul din mersul lui, nu am reuşi. Dar luând, prin analogie, mersul unei locomotive în plină viteză nu poate fi oprită de o mie de persoane ce s-ar aşeza pe linii, ci doar i-ar măcelări pe toţi. Totuşi locomotiva e oprită de un singur om, de mecanic, printr-o simplă mişcare de manivelă. El are stăpânire asupra ei şi o poate opri. Cu mult mai mult, Dumnezeu, care a creat toate şi conduce toate, poate face aşa ceva.

Cu Dumnezeu se poate înţelege ziua lungă a lui Iosua. Fără El este imposibil să o explici. Azi, de la distanţă, prin simpla apăsare de buton, omul poate porni şi opri rachete mari, gigantice, purtătoare de sateliţi. Să-i dăm voie şi lui Dumnezeu să poată face aşa ceva cu satelitul soarelui, cu pământul.

9. A existat steaua Betleemului?

O altă chestiune pomenită în Biblie, care e mult discutată şi necrezută de unii, este steaua Betleemului. În Matei 2:2,7,8,10, se spune că magii au văzut o stea deosebită. Ce fel de stea a fost aceea? Cum a putut să se arate o aşa stea? Ce legătură au stelele cu naşterea unui copilaş pe pământ? Iată câteva întrebări pe care le ridică necredincioşii.

Dacă cei ce afirmă că au văzut-o ar fi fost oameni profani, nu astronomi, ar da loc la bănuieli. Ei însă au fost cititori în stele, astronomii vremii, deci erau competenţi să deosebească stelele. Cu adevărat fenomenul e extraordinar, dar nu e imposibil.

Există două explicaţii cu privire la steaua aceasta. Una e explicaţia celor credincioşi că a fost o stea miraculoasă. Dumnezeu, Creatorul tuturor astrelor, a putut porunci unei stele, ca prin graiul ei să vorbească magilor despre naşterea unui nou împărat. Deci, steaua Betleemului a fost un mesager divin către astronomii răsăritului. „La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă”.

Cealaltă este explicaţia oamenilor de ştiinţă. Ei spun că steaua deosebită, de o strălucire extraordinară, nu a fost altceva decât o conjuncţie a lui Jupiter şi Saturn, în zodia Peştilor, cu adăugirea planetei Marte. De altfel, astrologii evrei atribuie acestei conjuncţii o importanţă deosebită. Ei o puneau în legătură cu naşterea lui Moise şi afirmau că se va repeta şi la naşterea lui Mesia.

Explicaţia ştiinţifică a fost fundamentată pe dovezi astronomice. Eminentul astronom Kepler s-a ocupat îndeaproape de această rezolvare. Pe data de 10 oct.1604, el a observat o stea strălucitoare, de o luminozitate excepţională. Era o asemenea conjuncţie între planetele Saturn, Jupiter şi Marte. Imediat i-a venit ideea că aşa trebuie să fi fost steaua magilor. Atunci s-a apucat de socoteli. Prin calcule amănunţite, el a descoperit că o conjuncţie similară a avut loc de trei ori între anii 7 şi 6 înainte de Cristos. Având în vedere calcularea greşită a calendarului, prima ei apariţie ar fi fost cu vreo doi ani înainte de naştere, permiţând magilor timpul necesar de pregătire pentru venirea la Ierusalim. Calculele lui Kepler au fost verificate de astronomi mai moderni, ca: Schubert de la Petrograd, Ideler şi Encke din Berlin, precum şi de Pritchard de la Observatorul din Greenvditch, care s-au pronunţat că datele „sunt tot aşa de sigure ca şi celelalte fenomene cereşti”.

Universul mare – Biblia nescrisă – confirmă Biblia scrisă, arătând că e cu putinţă apariţia unei stele cu luminozitate excepţională. Herschel, unul din marii astronomi şi descoperitorul razelor infraroşii, a zis: „Toate descoperirile omeneşti par a fi făcute numai cu scopul de a confirma, cu o şi mai mare putere, adevărurile care vin de sus şi care sunt cuprinse în Scripturile Sacre”.

Medler, un alt astronom, a zis: „Adevăratul naturalist nu poate fi ateu. Cine pătrunde, ca noi, într-o măsura atât de mare în atelierul lui Dumnezeu, acela trebuie să îngenunche cu supunere înaintea Providenţei Divine, care lucrează în natură”.

Flamarion ne spune cum odată fiind la marginea mării, sufletul lui a fost copleşit de măreţia Creatorului, văzută de el. Atunci a îngenunchiat şi a făcut următoarea rugăciune: „O, Necunoscut misterios! O, Mare Fiinţă! Fiinţă nemărginită, ce suntem noi? Suprem Făcător al armoniei, ce eşti Tu, dacă opera îţi este atât de măreaţă? Sărmane mituri omeneşti, care cred că Te cunosc! O, Dumnezeule, Dumnezeule! Atomi, nimicuri, cât suntem de mici! Şi cât de mare eşti Tu! O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, Atotputernicule, Atotiubitorule! Nemărginire sublimă şi necunoscută… O, Tată al naturii! O, Te iubesc!… Te iubesc! început atotputernic şi necunoscut! Fiinţă pe care nici un cuvânt omenesc nu te poate numi. O, Divin Principiu, Te iubesc. Sunt însă aşa de mic, că nu ştiu dacă mă auzi… Da, mă auzi, Creatorule! Tu care dai micii flori câmpeneşti, frumuseţea şi parfumul său. Glasul oceanului nu-l covârşeşte pe al meu şi gândirea mi se înalţă către Tine, împreună cu rugăciunea tuturora!”

La fel şi Kepler avea o adânca reverenţă faţă de Dumnezeu. El a zis: „În creaţiune, eu parcă pipăiesc cu mâinile mele pe Dumnezeu”. Iar opera sa cea mai de seamă o încheie cu următoarea rugă: „Îţi mulţumesc, Creatorule şi Doamne, că ne-ai dăruit aceste bucurii de creaţiunea Ta, admiraţia de operele mâinilor Tale. Eu am făcut cunoscut strălucirea operelor Tale, pe cât spiritul meu mărginit a putut să cuprindă nemărginirea Ta. Unde am zis ceva, ce este nedemn de Tine sau am fost silit să năzuiesc la propria mea glorie, aceasta iartă-mi-o cu milostivire”.

Noi credem că există un Dumnezeu mare, care a creat cerurile şi pământul, care a creat cele vreo 150-200 miliarde de stele din galaxia noastră, precum şi vreun miliard de alte galaxii. El, fiind Creatorul, a putut sprijini pământul pe nimic, a putut produce ziua lungă din cartea lui Iosua şi a putut vorbi magilor prin lucirea unei stele despre naşterea noului împărat.

Cu privire la cele şase zile din Geneza capitolul întâi în care Dumnezeu a creat condiţiile prielnice pentru viaţă şi a creat viaţa, precizăm că cuvântul „yom” din original are sensul de zi obişnuită de 24 ore, precum şi de o perioada de timp. Nimic nu putut împiedeca pe Dumnezeu să creeze lumea noastră în perioade sau în zile obişnuite. El poate totul. Toiagul lui Aaron pus în faţa Domnului, n-a avut nevoie de perioada de timp, ci peste noapte a înmugurit, a înfrunzit, a înflorit şi a copt migdale (Numeri 17:1-8). Omului cu mâna uscată nu i-a trebuit luni de zile pentru refacerea ţesuturilor, ci într-o clipă şi-a întins mâna la porunca Domnului. Cu cât vom cunoaşte mai mult Atotputernicia Creatorului, cu atât vor dispare toate problemele noastre mărunte în legătură cu creaţia Sa. Copiii se chinuie multă vreme cu câte un lucru şi nu-l pot face, dar când a venit tata, l-a făcut într-o clipă. Ce minunat e că avem un Dumnezeu-Tată, care ştie şi poate mult mai mult decât noi! Imensitatea universului ne spune că avem un Dumnezeu mare şi un Tată bogat cu miliarde de lumi, care îl ascultă şi toate merg în şir. Doamne ajută-ne să Te cunoaştem mai bine şi să Te ascultăm în totul!

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE

E Biblia adevărată? Aceasta e întrebarea de care ne vom ocupa şi în acest capitol. Acum vom căuta să auzim ce zic Ştiinţele Naturale. Biblia vorbeşte mult despre domeniul Ştiinţelor Naturale. Ea nu este o carte de ştiinţă, ea afirmă unele lucruri, pe care noi le vom verifica dacă sunt în acord sau în contrazicere cu ştiinţa. Voi căuta să pun în lumină câteva versete pe care unii le ironizează, le tăgăduiesc că ar fi adevărate.

1. Plante fără soare

Această afirmare a provocat multe discuţii. În Geneza 1:11 citim: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu seminţe, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”. Şi aşa a fost. Aceasta a fost în ziua a treia, iar soarele apare abia în ziua a patra. Se ştie bine că fotosinteza plantelor se face numai la lumină. „Cum a fost posibilă viaţa plantelor fără soare? Vedeţi că Biblia se contrazice cu ştiinţa?” – zic necredincioşii.

Să fie aceasta o contrazicere? Pe unii necunoscători îi pune pe gânduri. Dar tot necunoscător e şi cel ce ridică această problemă. Ea a mers în secolul trecut, dar nu mai merge azi. A pune astăzi această chestiune, înseamnă a-ţi dovedi singur ignoranţa, a arăta că nu eşti în pas cu vremea.

Ce minunat îşi descoperă Dumnezeu lucrările Sale! Azi, datorită cercetărilor ştiinţifice, se ştie că fotosinteza plantelor se face nu numai la lumina soarelui, ci la orice altă lumină. Experienţele făcute cu sere subterane, unde nu pătrunde lumina soarelui, ci doar lumina artificială, au dovedit din plin aceasta.

În anul 1961, la Expoziţia Horticolă Internaţională de la Erfurt, Germania, au fost prezentate legume: castraveţi, roşii, ridichi, salată şi ceapă, cultivate în timpul iernii în regiunile arctice ale U.R.S.S. În exploatări subterane, deci fără lumina soarelui, ci doar cu lumina electrică. Ştirea a fost publicată în ziare şi în revista „Orizonturi” nr. 125/1961.

Astfel, problema ridicată de unii necredincioşi cu privire la creşterea plantelor, afirmată în Geneza că ar fi în contrazicere cu ştiinţa, deoarece soarele a apărut abia în ziua a patra, cade. Biblia afirmă că lumina a fost făcută în ziua întâi, deci fotosinteza s-a făcut în ziua a treia la lumina care exista din ziua întâia.

2. Ordinea creaţiei

O altă problemă ridicată de mulţi e ordinea creaţiei. Biblia vorbeşte că tot ce vedem pe pământul nostru a fost făcut în şase zile, iar în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit. Mulţi nu pot crede că într-o zi să se fi putut usca pământul, apoi în aceeaşi zi au crescut plantele şi pomii. La oameni aceasta e cu neputinţă. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Totuşi pentru cei ce se împiedică, voi da o explicaţie. Cuvântul „yom”, din original, tradus în limba română „zi”, arată o perioadă de timp. Uneori în textul biblic cuvântul „yom” are sensul mult mai larg decât o perioadă de 24 ore. Astfel avem în Isaia 2:11,12 pomenită o zi de răzbunare a Domnului, răzbunare care nu s-a făcut într-o zi de 24 ceasuri, ci într-o perioadă de timp. La fel acelaşi sens e şi în Zaharia 12:11 unde e vorba de pocăinţa lui Israel şi în 14:1 unde cuvântul „ziua Domnului” are sensul de o perioadă de timp. În 2 Corinteni 6:2, prin cuvântul „ziua mântuirii” se înţelege întreagă perioada de timp a harului. De altfel şi azi se obişnuieşte să se folosească cuvântul „zi” cu sens de vreme sau perioadă nedefinită de timp. Nu aţi auzit pe unii zicând: „Las că vine şi ziua mea” şi el înţelege o perioadă de timp când va fi cineva sau că îi va merge bine.

Perioadelor acestora de timp, cărora Biblia le spune „zile”, geologii le spun „ere”. Cu privire la lungimea erelor, geologii se deosebesc în păreri. Unii susţin că era paleozoică în care au apărut nevertebratele, ar cuprinde 400 milioane de ani. După alţii, era paleozoică ar fi început acum 550 milioane de ani şi s-ar fi isprăvit acum 300 milioane de ani, deci ar fi durat o perioadă de 250 milioane de ani. Eu nu încerc să-i împac, ci spun că Biblia nu stabileşte lungimea acestor perioade. Unii caută să ia sensul restrâns al cuvântului „zi”, ca perioadă de 24 ore, susţin că pământul a fost creat acum 6.000 de ani, că soarele a fost creat în ziua a patra, căci aşa spune Biblia. Nu e nici o cădere din har în aceasta. Dar ei se izbesc de alte greutăţi neţânând în seamă limbajul Bibliei. De, exemplu: cum a putut fi zi de 24 ceasuri ziua întâia, a doua şi a treia dacă soarele a fost creat în ziua a patra?

Moise nu ne spune data când a fost creat pământul, ci el ne spune cine a creat pământul. Precizarea de date, de lungime a zilelor sau erelor, el a lăsat-o la o parte. Asta e treaba altora.

Textul din Geneza, când ne descrie creaţia, cuprinde următoarea ordine: lumină, aer, uscat, plante, căldură, peşti, păsări, animale, om. Nu ne oprim la perioadele de timp. Pe noi ne interesează dacă Ştiinţele Naturale contrazic sau confirmă această ordine a apariţiei vieţii pe pământ.

Fizicianul Amper scria despre Geneza: „Ordinea în care apar fiinţele organice este exact a celor şase zile ale creaţiunii, cum ne-o prezintă cartea Genezei. Sau Moise a avut aceleaşi cunoştinţe ştiinţifice superioare pe care le are secolul nostru, sau a fost iluminat de Dumnezeu”.

Cercetările în domeniul ştiinţelor naturale arată că întâi au apărut plantele, după aceea animalele, iar la urmă omul. Dacă în Biblie ar fi fost scris că întâi a fost făcut omul, apoi animalele şi numai la urmă plantele, ai fi putut spune că în Biblie e o babilonie, că toate sunt încurcate, ba chiar pe dos. Dar Biblia arată ordinea precisă a creaţiei cu mult înainte de a fi stabilită pe cale ştiinţifică. Dacă ea nu este scrisă sub inspiraţia divină, de unde au ştiut scriitorii ei lucrul acesta? Cuvier, întemeietorul paleontologiei, spune: „Moise ne-a lăsat o cosmogonie, al cărei adevăr se confirmă de la o zi la alta în chip uimitor”.

Sunt unii cărora le place să râdă în chip batjocoritor de Biblie. Ei spun că în lumea aceasta nu e nici o ordine, că toate au apărut la întâmplare. Când Mendeleev a întocmit tabela elementelor, avea vreo 17 căsuţe necompletate şi unii l-au luat în derâdere, spunându-i: „Unde e legea, ordinea? Dacă ar fi, nu ar fi goluri!” Iar el le-a răspuns: „Nu vă grăbiţi, ci mai bine ziceţi, câte mai avem de învăţat. E drept că tabela mea are goluri, aceasta fiindcă ştiinţa n-a descoperit încă toate elementele. În opera lui Dumnezeu însă nu sunt goluri, legile sunt perfecte. Ca atare, în acele aşa zise goluri, va veni vremea să se aşeze elementele ce se vor descoperi.” Azi, noi ştim că ce el a spus, s-a împlinit întocmai. Toate căsuţele cu goluri au fost completate. În natură există ordine. La fel şi în creaţie a fost o ordine. Ştiinţele Naturale confirmă aceasta.

3. Originea vieţii

Altă problemă mult discutată e originea vieţii pe pământ. Cei ce nu vor să creadă Biblia au formulat anumite teorii, care însă nu pot sta în picioare. Iată câteva:

O teorie spune că viaţa a provenit din alte planete cu ajutorul meteoriţilor. Această teorie susţine că pe alte corpuri cereşti a existat viaţă, că la un moment dat de acolo s-a rupt o parte cu viaţa ce era pe porţiunea respectivă şi că aceste bucăţi de corpuri cereşti ajungând pe pământ, au adus viaţa.

Teoria pare frumoasă, dar examinarea ştiinţifică a bolizilor, a meteoriţilor a demonstrat că e imposibil aşa ceva. La pătrunderea acestora în păturile dense ale atmosferei pământului nostru, prin frecare, se înfierbântă la temperaturi de mii de grade, astfel căldura ar distruge orice germene de viaţă. Toţi meteoriţii analizaţi îndeaproape au dovedit aceasta.

Pe de altă parte, teoria aceasta nu rezolvă cu nimic problema originii vieţii, ci doar o mută pe alt plan. Să zicem, prin absurd, că la noi viaţa a venit de pe alte planete, dar acolo de unde a venit? Nu vedeţi că problema rămâne tot nerezolvată? Ce rău se încurcă oamenii când nu vreau să creadă adevărul şi cum însăşi ştiinţa le răstoarnă teoriile.

Altă teorie este aceea a generaţiei spontane. Aceasta susţine că viaţa, în chip spontan, a apărut la întâmplare. Dacă Biblia ar fi spus aşa ceva, oamenii necredincioşi ar fi râs de ea. Aristotel şi alţii credeau că şoarecii de pe ogor, care ies în urma plugului, se fac aşa din pământ, că a plouat şi astfel pământul a produs şoareci.

Cei ce susţin teoria generaţiei spontane spun că natura oarbă, printr-un joc al întâmplării, prin anumite combinaţii a unor elemente, a produs viaţa. Unii spun că această viaţă s-a produs în apă în urma unui trăznet şi astfel ar fi luat fiinţă prima celulă vie, din care apoi s-a dezvoltat viaţa în multiplele ei forme. Alţii spun că prima celulă vie s-ar fi format nu în apă, ci în craterul unui vulcan. Sărmana celulă cum ar fi fost pârjolită acolo! Câtă bijbâire! Dar în necredinţa lor, oamenilor le place să creadă mai bine o minciună absurdă, decât adevărul Bibliei.

Teoria generaţiei spontane a fost răsturnată de unii din cei mai de seamă bărbaţi de ştiinţă. Savanţi ca Liebig, Pasteur, Tyndall, etc. prin probe ştiinţifice au demonstrat că e imposibil aşa ceva. În apa fiartă, pusă în vase sterile şi închise ermetic, ca să nu pătrundă nici un fel de bacterii, nu a apărut nici o celulă vie. Ei au dovedit că viaţa nu provine din neviaţă.

Acum câţiva ani în urmă, a făcut mare vâlvă învăţatul italian Petrucci, care a încercat să dezvolte un embrion omenesc în eprubetă. Experienţa acestui doctor însă nu a demonstrat nimic spectacular în ce priveşte originea propriu zisă a vieţii. E ca şi cum un ţăran, în loc să-şi pună sămânţa de morcovi în stratul din grădină, o pune în ghiveciul de flori. Este vreo deosebire? Da, de mediu, nu de sămânţă.

Cei cu teoria generaţiei spontane spun că întâi a apărut în chip spontan o celulă vie, că din ea au apărut feluritele plante unicelulare; din plantele unicelulare au evoluat toate plantele, apoi viaţa a trecut din regnul vegetal la cel animal şi că mereu prin evoluţie s-a ajuns la maimuţă şi apoi la omul de astăzi, care construieşte zgârâie nori, care schimbă cursul apelor, care zboară în cosmos. Ei spun că toată viaţa a provenit din celula apărută la întâmplare.

Dar cum se explică faptul că toate celelalte întâmplări se repetă şi numai aceasta nu? Cum natura oarbă a reuşit odată în chip spontan să nască viaţa, iar azi cu ajutorul a batalioane de biologi care încearcă să forţeze natura, cu mii de laboratoare dotate cu o aparatură ultramodernă ce creează fel de fel de condiţii, fel de fel de combinaţii, natura se încăpăţânează, ca un catâr şi nu mai vrea să nască viaţa? Se cheltuiesc sume enorme, se irosesc energii, se pierde timp cu nemiluita, numai ca să poată răsturna afirmaţia Bibliei, dar toate încercările sunt ca tatuajele preoţilor lui Baal pe Carmel, fără nici un rezultat. Ba au, rezultatul zero, confirmă în mod puternic adevărul Bibliei că viaţa n-a apărut la întâmplare.

Vă mărturisesc sincer că nu pot să cred teoria generaţiei spontane. Mi se cere o credinţă împotriva tuturor demonstrărilor ştiinţifice şi împotriva raţiunii mele, o credinţă de un milion de ori mai mare decât credinţa care o acord cuvântului Bibliei. Dacă aş arăta cuiva o colibă într-un ogor de castraveţi şi i-aş spune că a ieşit din pământ, că s-a făcut singură, nu m-ar putea crede, m-ar considera nebun. Cum o colibă să se facă singură? Cu toate că ea nu are aer condiţionat, nu are sisteme de observare optică, nu are aparate de emisie şi recepţie, nu are nici un sistem de canalizare, nici o pompă automată, nici un creier electronic, nu are nimic din ce are corpul omenesc, totuşi oamenii nu pot crede că a apărut la întâmplare. Dar viaţa cu toate minunăţiile ei, corpul omenesc cu toată aparatura sa complicată, ei cred că a apărut la întâmplare. Dacă eu aş spune că coliba a apărut la întâmplare, toţi m-ar considera nebun. Dacă alţii spun că viaţa a apărut la întâmplare şi eu nu îi cred, iarăşi sunt considerat nebun. Nu vi se pare curios lucrul acesta?

Omul în răutatea lui, în împietrirea inimii lui, în aversiunea lui faţă de Dumnezeu, vrea să creadă orice, numai pe Dumnezeu nu. Vrea mai degrabă să aibă ca părinte un cimpanzeu, o maimuţă sau gorila, numai nu pe Dumnezeu. O sărmane om, în ce stare ai ajuns! Biblia spune că viaţa provine de la Dumnezeu. El este izvorul vieţii. „În El era viaţa… toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3,4).

Ce zic Ştiinţele Naturale în legătură cu apariţia vieţii pe pământ? Darwin, unul din cei mai lăudaţi naturalişti, în cartea sa „Originea speciilor”, apărută în 1957 în Editura Academiei R.P.R. la pag. 385-386, zice: „În mintea mea, faptul că producerea şi extincţia locuitorilor trecuţi şi actuali ai lumii se datoresc unor cauze secundare, asemeni acelora care determină naşterea şi moartea individului, se acordă mai bine cu ceea ce ştim despre legile imprimate materiei de Creator.” Deci Darwin susţinea că există un Creator şi că El a imprimat legile universului. El continuă: „Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii, cu numeroasele ei forţe însufleţite iniţial de Creator în câteva forme sau numai într-una singură”.

Darwin susţinea că viaţa provine de la Creatorul. Nici el, care a formulat evoluţionismul ca doctrină, nu face afirmaţia că viaţa ar veni din neviaţă, din materie. În alte cuvinte, el confirmă adevărul Bibliei că Dumnezeu a dat viaţa pe pământ, dar diferă în ce priveşte felul de dezvoltare, de evoluţie a vieţii date de Dumnezeu. E mirare că cei ce-I susţin pe Darwin, au luat doar partea a doua, evoluţia, nu şi partea întâi originea vieţii de la Creatorul.

Lavoisier, savant francez, descoperitorul oxigenului şi a oxidaţiei, omul care a pus bazele chimiei, în Tratatul de chimie, vol.1, pag.20, zice: „Odată cu, lumina, Dumnezeu revărsă asupra pământului şi principiul vieţii, simţirii şi al cugetării”.

4. Împărţirea plantelor

Altceva important şi vrednic de luat în seamă este împărţirea plantelor. În Geneza 1:11 citim: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod şi care îşi au sămânţa în ei”. întreg regnul vegetal îl împarte în trei categorii. Savantul suedez Linne, mare naturalist, s-a străduit să facă un sistem de împărţire a plantelor. Zavadovski, un membru al Academiei Agricole Lenin din U.R.S.S. zice despre el: „Abia la jumătatea secolului al XVIII-lea celebrul savant suedez Karl Linne a reuşit să elaboreze, să fundamenteze principiile şi metodele unui sistem bine închegat de clasificare a animalelor şi a plantelor… Linne a fost însă un om foarte religios… El afirmă cu îndărătnicie că speciile de animale şi plante sunt absolut fixe şi că există doar atâtea specii câte a creat Dumnezeu”. Sistemul lui Linne e asemănător cu cel biblic, doar mult mai detailat. Împărţirea regnului vegetal făcută de Biblie s-a dovedit a fi cea mai bună. Deci Biblia e adevărată şi în privinţa aceasta.

5. „După soiul lor”

Multe şi aprinse discuţii a provocat problema: există fixism sau evoluţie? Dacă aţi observat mai sus, între Zavadovski şi Linne există o deosebire de păreri. Linne a susţinut fixismul, iar Zavadovski a susţinut evoluţionismul; în alte cuvinte, de la râmă, prin evoluţie, s-a ajuns la peşte, la târâtoare la păsări, la animale, la maimuţă, la om. Biblia nu dă loc la o aşa evoluţie. Ea spune atât despre plante, cât şi despre păsări, peşti şi animale că toate au fost făcute „după soiul lor”.

Cel ce a formulat teoria evoluţiei a fost Darwin. El şi-a bazat teoria pe asemănări embriologice, pe anatomia comparată şi pe îmbunătăţiri de rase. Darwin susţinea originea speciilor prin selecţie naturală şi îl contrazicea pe Lamark, un înaintaş al său, care susţinea că evoluţia s-a făcut datorită mediului şi condiţiilor de viaţă. Lamark spunea că girafa a devenit cu gâtul lung din cauza că lipsind iarba şi întinzându-se mereu după frunzele pomilor, i s-a întins gâtul până la 6 metri, precum şi picioarele din faţă. Deci aşa s-a ajuns la un animal cu gâtul lung.

Darwin a spus invers. El a afirmat că nu e adevărat ce a zis Lamark, căci şi alte animale s-au întins după frunze, dar nu li s-a întins gâtul. Girafa a avut gâtul lung şi tocmai datorită acestui fapt, ea a înfruntat seceta şi a rămas în viaţă, pe când celelelalte au pierit. Deci, s-a făcut o selecţie animală naturală, după părerea lui. Dar pe noi nu ne interesează cum s-a produs evoluţia, datorită mediului sau prin selecţie naturală, ci ne interesează dacă este evoluţie sau este fixism.

Cercetările au dat la iveală că se petrec anumite modificări după mediu. Anumiţi peşti, care de veacuri trăiesc în lacurile unor peşteri întunecoase, au rămas fără ochi. Se ştie că nefolosirea unui mădular duce la atrofierea lui. La fel se petrec modificări şi după climă. Oi cu lână neagră din Italia duse în Anglia, după câteva generaţii, au devenit toate oi cu lâna albă. Şi invers, oi cu Iâna albă din Anglia duse în Italia, au devenit oi cu lâna neagră.

Apoi se ştie că prin încrucişare s-au obţinut diverse rase de oi, de câini, de găini, de porumbei. La fel prin altoire se obţin varietăţi superioare de fructe. Din mărul pădureţ ale cărui roade nu le poţi mânca de rele ce sunt, îl înobilăm în mărul Ionatan, ce produce mere excelente şi la culoare şi la gust. Din roza sălbatică, obţinem minunaţii trandafiri în toate culorile. Din mica garofiţă, astăzi s-a ajuns să avem garoafe de peste un metru înălţime. Acestea nu sunt teorii, ci fapte concrete. Există o evoluţie.

Dar cum ne împăcăm cu Biblia care spune că toate sunt „după soiul lor”? Cine are dreptate: Biblia sau Darwin? Aici poate e bine să ascultăm îndemnul lui Iov: „Întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, păsările cerului şi îţi vor spune, vorbeşte pământului şi te va învăţa, şi peştii mării îţi vor povesti” (Iov 12:7-8). În alte cuvinte să întrebăm însăşi natura, dacă Biblia este adevărată sau dacă există evoluţie.

Mai sus am arătat părerea lui Linne, care a studiat natura toată viaţa lui. El spune că există fixism şi nu evoluţie. Evoluţia se petrece doar în cadrul soiului, de la o stare inferioară, la una superioară. Pentru noi cuvântul „soi” are de multe ori cu totul alt sens, mult mai restrâns decât cel biblic. Auzi pe câte cineva spunând că are un soi excelent de pere pergamute. Sensul biblic e mai larg. Toţi perii fac parte din „soiul lor”, ba şi merii şi chiar gutuiul. Moise nu ne precizează câte soiuri au fost la început, ci ne spune că toate au fost făcute „după soiul lor”.

Iată câteva dovezi care arată că este fixism şi nu evoluţie: Sterilitatea catârului. Se ştie că prin încrucişarea între cal şi măgar obţinem catârul, dar acesta se încăpăţânează, ca un catâr, şi nu vrea să meargă mai departe. El e steril şi nu are urmaşi.

Reversibilitatea demonstrează că toate sunt „după soiul lor”. Prin reversibilitate se înţelege revenirea de la o treaptă superioară la una inferioară. De exemplu: există un fel de căpşuni numite Goliat, ce produc roadă mare. Dacă pe acestea le laşi în părăsire ani de zile, se sălbăticesc, adică decad la limita inferioară a soiului lor.

Acelaşi lucru s-a experimentat cu porumbeii. Prin încrucişări s-au obţinut o seamă de specii: porumbei roman, porumbei de carne, straser, lux, maltez, florentin, tipler, de Seghedin, de Danzig, de ornament, pescăruş, păun, guşat, golaş, etc. Din toate soiurile acestea însă, duşi într-o insulă, unde să trăiască de-a valma, fără îngrijire, după câteva generaţii, toţi devin porumbei sălbatici, având acelaşi peniş cenuşiu şi aceeaşi înfăţişare a porumbelului sălbatic.

Tot aşa şi caii duşi de spanioli în America de Sud şi lăsaţi în voia lor, au devenit cai sălbatici. Acelaşi lucru se petrece cu rasele de găini, de câini, cu trandafirii, cu roşiile, toate decad şi revin la starea lor primară de unde au evoluat. Aceasta se numeşte reversibiiitate.

Acum stai şi judecă puţin. Dacă ar exista evoluţie să se treacă dintr-o specie în alta, atunci n-ar trebui să fie reversibilitate sau şi dacă ar fi, nu ar trebui să se oprească la limita inferioară a „soiului”, cum zice Biblia, ci să coboare mai jos. De exemplu: porumbeii de soi să devină grauri, apoi vrăbii, dar aşa ceva nu se petrece. Reversibilitatea are o limită. Aceasta ne spune că toate sunt „după soiul lor”.

Arheologia, cu o seamă de dovezi, demonstrează că nu există evoluţie, ci fixism. Una din cele mai cultivate plante pe faţa pământului e grâul. Dacă există evoluţie de trecere dintr-un soi în altul, cum se face că grâul a rămas tot grâu? Boabele de grâu găsite de arheologi în mormintele faraonilor se aseamănă în totul cu boabele de grâu de azi. Cum de n-au evoluat în 5.000 de ani? Unele boabe de grâu scoase din piramide, fiindcă au fost păstrate în loc uscat, şi-au păstrat puterea de germinaţie. Puse în pământ, ele au încolţit şi au dat grâu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Era ceva mai înalt decât grâul nostru, dar bobul era întocmai ca şi al nostru. Deci, pământul, prin ceea ce a păstrat ascuns, ne învaţă că toate sunt „după soiul lor”. La fel sămânţa de lucernă şi trifoi găsită la celţi, pusă în pământ a răsărit. Atât bobul cât şi planta erau în totul ca ale noastre. Deci n-a evoluat.

Tot aşa şi alunele găsite în locuinţele palustre, care datează cu mult înaintea piramidelor egiptene, sunt întocmai ca alunele noastre. De ce alunele în mii de ani nu au evoluat de loc?

În părţile Libiei, arheologii au găsit mumii de feline, pisici sălbatice, care sunt exact ca cele de astăzi. La fel leii şi urşii zugrăviţi pe pereţii vechilor palate ale egiptenilor şi asirienilor sunt întocmai ca cei de astăzi. Cum de n-au evoluat? Arheologia mărturiseşte că în mii de ani nici plantele, nici animalele nu au evoluat, n-au trecut dintr-un soi în altul, ci toate au rămas în fiinţă „după soiui lor”, aşa cum spune Biblia.

Ca să justifice evoluţia, suştinătorii ei spun că pentru aceasta trebuiesc perioade lungi de timp şi împing lucrurile în perioada preistorică, că adică atunci s-ar fi petrecut evoluţia. Dar de unde ştiu ei aceasta? Sau o fac intenţionat ca, fără probe, să-şi poată susţine teoria? Vreau ei perioada preistorică? Bine, acceptăm să cercetăm chiar şi vremurile preistorice numai să ştim dacă există evoluţie sau e fixism. Vrem să ne convingem: e Biblia adevărată sau nu? Cum putem şti din moment ce trecem în negura vremurilor despre care nu mai avem nici un document scris? Simplu, întrebăm paleontologia şi mineralogia , cartea aceasta a pământului cu mii de stratificaţii şi ne va învăţa adevărul. Dumnezeu a purtat de grijă să se înscrie totul. Spun necredincioşii că pentru evoluţie nu sunt de ajuns mii de ani, ci sunt necesari sute de mii de ani, vom căuta probe în sutele de mii de ani.

Straturile de cărbuni se susţine că s-au format în a patra perioadă a erei paleozoice, de unde şi poartă numele de carbonifer. Periodul carbonifer se spune că ar fi început acum 340 milioane de ani. Nu Biblia, ci ştiinţa afirmă aceasta. Când coborâm în adânc, în lumea cărbunelui, ce ne spune? Nimic altceva decât ce ne spune Biblia că toate sunt „după soiul lor”. În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Cum arată? Ca cele de azi la înfăţişare, dar mult mai mari. Deci feriga în 340 milioane de ani nu a evoluat, ci a devoluat, a devenit mai mică. S-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei şi ele sunt tot ca cele de astăzi.

În rocile de ardezie de la Solenhaffen au fost găsite libelule întocmai ca libelulele de azi. Dar cum, nici libelulele n-au vrut să evolueze? Ardezia care le-a prins dovedeşte că nu există evoluţie. În unele straturi de chilimbar, s-au găsit paianjeni şi furnici. Chilimbarul e răşină fosilă provenită de la anumite specii de pini. Acum 300 milioane de ani în urmă, când a picurat răşina a prins aceste furnici sau paianjeni şi le-a păstrat pentru noi cei de astăzi, ca să ne spună că şi în perioada preistorică păianjenii şi furnicile au fost ca şi astăzi. Deci, păianjenii şi furnicile n-au evoluat.

În unele straturi de carbuni au fost găsite reptile, raci, scoici, care sunt în totul ca astăzi. În depozitele de fosile din munţii de pe coasta Pacificului se găsesc rechini, balene şi soiuri de peşti care se aseamănă în totul cu peştii de azi. Aceste fosile datează din eocen, adică de vreo 55 milioane ani, după socotelile oamenilor de ştiinţă.

În sedimentele din perioada campriană de acum 550-570 milioane de ani, s-au găsit agate, un fel de pietre semipreţioase, cu ţânţari în ele. Şi aceşti ţânţari sunt ca cei de astăzi. Astfel de agate pot fi văzute în multe muzee din lume. Ce ne-am fi făcut dacă ţânţarul ar fi devenit armăsar? Ce bine e că n-a evoluat!

În gheţarii de la Montana, gheţari ce au o vechime de vreo 25-50 milioane de ani, se află milioane de lăcuste prinse în gheaţă. Norul de lăcuste a fost surprins de curenţii reci, ele au căzut în lac şi au îngheţat acolo. Deci, milioanele de lăcuste, ce au trăit acum milioane de ani, dovedesc că nici după milioane de ani urmaşii lor n-au evoluat. Lacustele de azi sunt ca cele de atunci. Ele confirmă adevărul scris pe paginile Bibliei. Toate sunt „după soiul lor”.

Dar nu toţi au ocazia să se convingă cu ajutorul paleontologiei şi mineralogiei. Pentru aceştia dau o altă dovadă, care le poate fi la îndemână. E dovada botanicii. Şi aceasta ne spune că toate sunt „după soiul lor”.

Când eram copil, tata m-a luat în grădină şi m-a învăţat să altoiesc pomii. Altoirea e o metodă practică prin care poţi schimba natura pomului, din rău îl poţi face bun. Atunci însă tata mi-a spus un lucru: că nu pe orice pom se poate face orice altoi, ci trebuie să fie o asemănare între seminţe sau sâmburi. De exemplu: prunii de toate felurile, ringlotul, caisul, zarzărul, piersicul merg împreună şi se pot altoi unul pe celalalt. La fel merge mărul cu părul şi gutuiul, întrucât au sămânţa asemănătoare. Tata nu a fost agronom, ci un simplu ţăran, dar a ştiut legea aceasta. El a aplicat lucrul acesta şi l-am aplicat şi eu şi pomişorii confirmau adevărul acesta. Nu vrei să ţii cont de legea aceasta, nu te ascultă. Dacă există evoluţie, toţi pomii şi copacii au evoluat din plante, nu ar trebui să fie nici o piedică, nici un hotar, altoirea nar trebui să fie îngrădită. Atunci ar trebui să poţi altoi căpşunul pe nuc şi să-ţi verse roadă cu butoiul; la fel caisul pe gorun. Experienţa în ale altoirii spune că toate sunt „după soiul lor”. În cadrul soiului se pot face înnobilări, se pot obţine noi varietăţi, dar nu există nici un caz când scaietele să fi devenit piersic sau măceşul, nuc.

Tot aşa şi zoologia ne spune că toate sunt „după soiul lor”. Evoluţioniştii susţin că toate vieţuitaarele au evoluat unele din altele, iar în cele din urmă, maimuţa a evoluat în om. Până astăzi însă, nimeni nu a probat teoria aceasta. Ea a rămas simplă teorie. Conform acestei teorii toate vieţuitoarele formează un lanţ, dar lanţul e rupt şi lipsesc verigele de legătură, lipsesc exemplarele care să arate trecerea de la un soi la altul.

Teoria evoluţiei ar cere ca în cele mai vechi depuneri să se găsească doar câteva forme simple de vială, forme care apoi să se dezvolte gradual, pas cu pas, până la formele de azi. Dar evidenţa de fosile din stratul cambrian e cu totul alta. În acest strat au fost găsite 455 specii difierite. Din cele 13 diviziuni (phyla) în care sunt clasificate toate animalele, unii bărbaţi de ştiinţă suştin că 9, 12 sau chiar toate 13 sunt reprezentate în fosilele acestei perioade.

Pe de altă parte, în evoluţie, formele de viaţă la început ar trebui să fie slabe şi apoi evoluând să se dezvolte tot mai mult. Dar lucrurile se prezintă altfel. Atât plantele cât şi animalele la început au fost mult mai mari, chiar uriaşe. Ferigile erau cât copacii. Elefanţii şi hipopotamii erau giganţi, chiar şi tigrii, leii, lupii, urşii, păsările şi reptilele erau mult mai mari. Nu mai vorbesc de dinozaurii uriaşi, de tiranozauri, de stiracozauri. Chiar şi broaştele erau mult mai mari. Duceţi-vă la muzeu şi priviţi-le, apoi întrebaţi-vă unde e evoluţia? Nu arată toate mai de grabă o trecere în decădere, în devoluţie?

Dar ştiţi care este cea mai bună dovadă contra evoluţiei, contra susţinerii că omul se trage din maimuţă? însăşi maimuţa. Căci dacă ar fi fost posibil să treacă pârleazul, toate ar fi preferat să devină oameni, nu numai să maimuţărească pe oameni. Vă întreb: cum s-a putut ca o specie de maimuţe să evolueze, aşa la voia întâmplării, în perioada preistorică şi să devină om? Cum se explică, că atunci o maimuţă, nesilită de nimeni, a sărit pragul soiului ei, iar astăzi se încăpăţânează şi în ruptul capului nu vrea să sară pragul? Căci trebuie să ştiţi că pe pământul nostru sunt anumite crescătorii de maimuţe, unde oameni învăţaţi sunt plătiţi să le dea educaţie, să le forţeze să treacă pragul „soiului lor”, iar ele se împotrivesc cu toată slaba lor putere, iar înţelepciunii omului îi opune prosita lor şi nu vor să devină oameni, ci rămân tot maimuţe. Există evoluţie? Maimuţa din pădure, precum şi cea din crescătoriile speciale îmi urlă că nu există aşa ceva.

Unii, ca să-şi susţină teoria, sunt g.ata să recurgă la minciuni, la falsuri în numele ştiinţei. Câtă perversitate! Aşa s-a petrecut cu profesorul Ernst Haeckel, până ce a fost prins şi nevoit să-şi recunoască vina. Citez aici din lucrarea Dr.E.Dennert, apărută în „Die Wahrheit über Ernst Haeckel und seine Welträtsel”. La pag.16-34 sub titlul „Istoria celor trei clişee” spune:

„În anul 1868, E. Haeckel publică prima ediţie a lucrării sale „Natürliche Schöpfungsgeschichte”. În această lucrare caută să dovedească că embrionii diferitelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici.cea mai mică deosebire. În scopul acesta prezintă la pag. 242 figurile celulelor ovulare (embrionii) de om, de maimuţă şi câine, iar la pag. 248, figurile embrionilor de câine, găină şi broască ţestoasă.

„Puţin după apariţia acestei cărţi a profesorului Haeckel, un alt învăţat, Rutimeyer, profesor de zoologie şi anatomie comparată din Basel, Elveţia, a dovedit în „Archiv für Anthropologie”, vol.8,1866, pag.300, că Haeckel „a inventat figurile şi că altele au fost modelate şi generalizate în mod arbitrar”.

„O cercetare amănunţită a celor două rânduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rând cu acelaşi clişeu sau cel puţin că cele trei clişee au fost făcute de fiecare dată de pe aceeaşi planşă. Cu alte cuvinte, Haeckel arată cu una şi aceeaşi figură, odată embrionul omului, apoi pe al maimuţei şi pe al câinelui; şi tot aşa făcu şi cu ceialalţi embrioni”. Rutimeyer dojeni liniştit şi obiectiv acest procedeu, ca un păcat contra adevărului ştiinţific.

„Mai târziu, profesorul de anatomie din Leipzig, V.His, reluă chestiunea şi dovedi profesorului Haeckel şi alte noi falsificări în lucrarea sa „Unsere Körperform und das physiotogische Problem ihrer Entstehung”, apărută la Leipzig în 1875.

Constrâns de adversarii săi cu probe zdrobitoare, Haeckel răspunde în sfârşit: „Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea departe şi regret că multe din ele, (parte din ele din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile fabricantului de planşe) au ieşit foarte greşite”. La desenarea unei figuri, naturalistul trebuie să redea ceea ce a văzut, dar Haeckel sau că a desenat ceea ce nu a văzut niciodată, sau că a prefăcut cât se poate de arbitrar ceea ce a văzut schematizat de alţii.

În altă lucrare, „Apologetisches Schlußwort der Antropogenie” acelaşi Haeckel mărturiseşte: „Specialiştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte nesocotită, care am comis-o bona fide, la restaurarea pripită a celor câteva ilustraţiuni pentru prima ediţie a „Istoriei Creaţiunii Naturale” (1868). Am ilustrat cu trei figuri identice, trei obiecte foarte asemănătoare, atât de asemănătoare încât după cum se ştie nici un embriolog nu este în stare să găsească vreo deosebire între ele.

„În ediţia a doua (deci după demascarea făcută de Rutimeyer, nota noastră), am îndreptat această greşeală formală, care mi-a atras aparenţa de a fi făcut în mod intenţionat descrieri false”.

Iar în „Christlicher Hausfreund” nr. 45/1919, la pag.362 avem mărturisirea lui Haeckel la bătrâneţe că „cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei şi mai ales „darwinismul”, sunt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare”.

Profesorul german Fleischmann din Erlangen, Germania, spune despre teoria evoluţiei: „Ea nu este confirmată în domeniul naturii de nici o dovadă”.

Iar Dr. Eteridge, marele explorator de fosile de la Muzeul Britanic, spune: „Nouă zecimi din discuţiile evoluţioniştilor sunt curate absurdităţi, neîntemeiate pe observaţii şi nesprijinite pe dovezi. Acest muzeu este plin de dovezi că părerile lor sunt cu totul false”.

În revista „În apărarea păcii” nr.43 din dec.1954, M.Rouze avea un documentar intitulat: „Strămoşii noştri n-au fost maimuţe”, în care spunea: „Omul descinde din maimuţă, această formulă rezuma în secolul trecut poziţia evoluţioniştilor. De atunci, ea a fost cu mult depăşită. Savanţii dispun de procedee diverse pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii, vechimea lor relativă pe scara evoluţiei. Relieful dinţilor, forma craniului şi a anumitor oase, furnizează puncte de reper precise. Biochimia vine în ajutorul anatomiei… Aceasta dovedeşte că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe superioare… O întrebare rămâne totuşi fără răspuns: care sunt adevăraţii nostri strămoşi? în mod cert, nici una din speciile actuale ale maimuţelor antropoide”. Documentarul lui e lung, dar chiar şi din acest scurt extras se poate observa cum pentru cercetători, teoria că omul descinde din maimuţă e cu totul depăşită, ea aparţine doar trecutului. A fost o vreme când nouă, care credem Biblia, ni se spunea că suntem rămaşi în urmă, dar azi, în lumina mijloacelor moderne de cercetare, se spune că cei ce cred că omul provine din maimuţă sunt rămaşi în urmă, trăiesc încă în mentalitatea secolului al nouăsprezecelea.

Până la urmă, chiar şi Darwin a recunoscut că a mers prea departe cu afirmaţiide lui. Doamna Hopp povesteşte cum într-o zi l-a vizitat pe Darwin la el acasă şi l-a găsit în pat cu Biblia în mână. Ce citiţi? îl întrebă d-na Hopp. Epistola către evrei, răspunse el, o numesc „cartea împărătească”. Şi arătând cu degetul unele versete, începu să le tălmăcească.

„Eu i-am amintit, zice d-na Hopp, de asprele critici exprimate de mulţi faţă de istoria creaţiunii şi atitudinea lor faţă de primele capitole ale Genezei. El deveni serios, faţa i s-a întunecat, iar degetele le mişca agitat şi zise: „Eram tânăr cu idei neformate. În toate părţile aruncam întrebări şi sugestii, minunându-mă de toate. Spre uimirea mea, ideile au prins ca focul în mirişte. Din ele, unii şi-au format o religie”.

Apoi făcu o pauză. După ce spuse câteva fraze despre sfinţenia lui Dumnezeu şi grandoarea Cărţii sfinte, privind la Biblia pe care o ţinea în mână, zise: „Am o verandă de vară în grădină, unde încap vreo treizeci de persoane. Iat-o! (şi arătă cu mâna prin geamul deschis). Aş vrea foarte mult să vorbiţi aici. Ştiu că predicaţi Evanghelia prin sate. Doresc ca mâine după masă să se adune servitorii mei, câţiva chiriaşi şi vecinii. Vreţi să le vorbiţi?”

„Despre ce să le vorbesc?” l-am întrebat. „Despre Isus Cristos, spuse el cu o voce clară şi accentuată, şi mântuirea Lui. Oare nu e aceasta cea mai bună tema? Apoi aş vrea să cântaţi câteva imnuri creştine”. Deodată faţa i s-a luminat şi adăugă: „Dacă adunarea va fi la ora 3, această fereastră va fi deschisă şi fiţi sigură că şi eu mă voi uni la cântarea comună”.

Noi credem într-un Dumnezeu Atotputernic, care ne-a iubit, ne-a pregătit o mântuire aşa de scumpă şi ne-a lăsat Biblia, Cuvântul Său, care să ne spună despre această mântuire şi să ne fie drept ghid de vieţuire spre veşnicie. Zi de zi noi constatăm că acest Cuvânt este în totul adevărat.

Acest cuvânt te priveşte şi pe tine, căci şi tu ai un suflet de care vei răspunde odată. Dacă ar trebui să pleci acum în veşnicie, oare ai fi pregătit?

O capilă era pe patul de moarte. Ea avea mama credincioasă, iar tatăl necredincios. El scrisese chiar şi o carte împotriva lui Dumnezeu. Mama a îndemnat pe fetiţă să creadă în Dumnezeu, dar tata căuta să combată credinţa. Când fetiţa, slăbită de tot, se afla în pragul morţii, tatăl a venit ia patul ei, a luat mâna ei în mâna lui şi o privea înduioşat.

La un moment dat, fetiţa îi zise: „Tăticule, eu văd că plec, dar am o întrebare: Tu m-ai învăţat să nu cred în Dumnezeu, în Isus, în veşnicie, iar mama m-a învăţat să cred şi mi-a spus că voi avea parte de fericirea veşnică, ce-mi spui acum să fac? Să te ascult pe tine sau să ascult pe mămica?”

Tatăl a plecat capul, a tăcut un timp, apoi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi-a îmbrăţişat copila scumpă şi i-a zis: „Fiica mea, ascultă pe mamă-ta. E mai bine să asculţi de ea”. În faţa morţii, necredinţa îşi vede netrebnicia ei, iar credinţa devine biruitoare, dând seninătate şi chiar bucurie în clipa plecării spre veşnicie.

Biblia ne spune că suntem din Dumnezeu şi că trebuie să ne întoarcem la El în veşnicie. De aceea „pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău”.

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI

Cartea proorocului Iona ne relatează un caz cu totul deosebit. El s-a petrecut prin anul 862 î.d.Cr. Iona a fost prooroc. Spre deosebire de ceialalţi prooroci, care în majoritate au fost din părţile Iudeii, Iona a fost din Galilea, dui localitatea Gat-Hefer, la vreo 6 km nord de Nazaret. El a primit însărcinarea să meargă departe la Ninive, capitala Asiriei şi să prezică nimicirea ei.

Iona refuză să meargă misionar în străinătate. În loc să meargă la Ninive, el coboară la Iafo, găseşte o corabie care mergea spre Tars, în Spania, azi Cadix, plăteşte costul călătoriei, se îmbarcă şi pleacă. Dar pe drum, se iscă o furtună, Iona se declară vinovat, aruncat fiind în Marea Mediterană e înghiţit de un peşte mare, care după trei zile îl varsă pe uscat. Iona e scăpat teafăr şi a învăţat minte că trebuie să asculte de Dumnezeu.

Relatarea aceasta a fost luată în derâdere de foarte muţi necredincioşi şi prin ea căutau să arate că Biblia nu e adevărată. Eu ridic întrebarea: s-a putut întâmpla aşa ceva? Pot eu să cred ceea ce spune Biblia aici? în ce măsură poate rezista această relatare, în faţa criticii ştiinţifice?

Noi credem şi spunem că Biblia este adevărată. Întâmplarea aceasta e scrisă în Biblie, deci şi ea trebuie să fie adevărată. Vericitatea acestui fapt e confirmată de însuşi Domnul Isus Cristos. El a vorbit despre cazul lui Iona, ca despre ceva în totul adevărat, zicând: „Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în sânul pământului” (Matei 12:40). Cazul lui Iona era o icoana preînchipuitoare a îngropării şi învierii Domnului Isus.

Totuşi, pentru unii care au nedumeriri, aş vrea să fac limpede întâmplarea cu proorocul Iona. De aceea mă voi adresa zoologiei şi îi voi cere mărturia ei în privinţa acestui caz.

1. A putut fi înghiţit Iona de peşte?

Cei ce spun că aceasta e doar o legendă, susţin că o balena, care e uriaşă, nu poate să înghită un om, căci gâtlejul ei e atât de strâmt, încât un ban, dacă l-ar înghiţi, i s-ar opri în gât şi ar sufoca-o. Cum atunci Iona să fi fost înghiţit de o balenă? De la început, eu ţin să fac precizarea că Biblia nu spune că Iona a fost înghiţit de balenă. Ea spune: „Un peşte mare”.

Când e vorba de peştii mari, monştrii marini, sunt de multe soiuri. Chiar balenele sunt de multe feluri şi se deosebesc mult între ele. Căpitanul Scoresby, care s-a ocupat mult cu pescuirea balenelor, spunea încă în 1820: „Nici o ramura a zoologiei nu este atât de complicată ca cetologia”. Eu vă înşir doar câteva specii de balene: caşaloţii, balena adevărată, balena de Groenlanda, balena cu înotătoare dorsală, balena cu balene, balena cu cocoaşă, balena de Islanda, balena Pott, balena cu pântece, balena albă, etc.

Oamenii care au umblat pe mări şi au vânat balene, nici ei nu le cunosc pe toate, căci sunt foarte multe specii. Nu e mirare că e atâta necunoştinţă la noi în domeniul acesta. Au fost oameni care au pretins că le cunosc şi totuşi nu le-au cunoscut. Astfel avem cazul lui Frederic Cuvier, bărbat de ştiinţă francez, care în 1836 a scris „Istoria naturală a balenelor”, în care inserează ceea ce numeşte el figura unui caşalot, iar Herman Mellville, autorul cărţii „Moby Dick”, balena albă, un bun cunoscător al balenelor, spune: „Caşalotul lui Fr.Cuvier nu e un caşalot, ci o pastă de fructe”. Primul le-a descris din relatările altora; al doilea le văzuse în realitate, transpirase în bătălia cu ele.

Lăsaţi să facem o cercetare anatomică, spre a ne da seama cum arată balenele; apoi să facem o cercetare istorică, să vedem dacă au mai fost cazuri asemănătoare cu cel al lui Iona şi astfel să ne convingem, dacă e adevărat sau nu ceea ce spune Biblia despre Iona. Să facem întâi cercetarea anatomică. Cum poate o balenă, care are gâtul strâmt, să înghită un om? Aceasta e întrebarea care ne-o pun necredincioşii. Să vedem ce spune zoologia.

În cartea „Animale uriaşe” de Dr. I. Weinberg, apărută la Bucureşti în Editura Tineretului în 1966, la pag.73 ni se spune că în Oceanul îngheţat de Nord „trăieşte balena albastră, care impresionează prin mărimea ei, poate atinge 30 metri lungime; fiind culcată, spinarea ei ajunge la o înălţime a unui bloc cu trei etaje. O asemenea balenă cântăreşte circa 100.000 kg., ceea ce reprezintă încărcătura unui tren, compus din zece vagoane… Când deschide gura ei uriaşă, poate intra şi o şalupă întreagă… Balena e animalul cel mai mare din câte există. Elefanţii par simple jucării pe lângă acest mamifer uriaş”. Vă daţi acum seama de mărimea ei? E cât o casă cu trei etaje. O matahală, un adevărat monstru. Despre alte specii se spune că sunt mai lungi, mai mari.

În zilele lui Banks şi Salander, naturaliştii lui Cook, un danez, membru al Academiei de Ştiinţe, scria că unele balene de Islanda aveau 120 yarzi (aproape 110 m). Naturalistul francez Lacepede în cartea sa „Istoria balenelor” la pag. 3 spune că balena adevărată are 100 metri lungime.

Leviatanul, uriaşul acesta al apelor, care scoate fum din nările lui, ca dintr-un cazan care fierbe, strănuturile lui fac să strălucească lumina; iar când coboară în adânc, face să clocotească fundul mării ca un cazan; monstrul acesta te îngrozeşte numai prin proporţiile lui.

Falca de jos e lungă de 5 – 6 metri şi o are de multe ori lăsată în jos, deci umblă cu gura deschisă. Herman Mellvile, când face descrierea gurii, a cavităţii interioare, în cartea sa „Moby Dick”, la pag. 413 spune: „Alunecăm acum în gură pe această buză, ca pe un topogan. Pe cinstea mea, dacă aş fi la mackinaw, aş crede că mă aflu în interiorul unui Wag-Wam indian. Dumnezeule! Ăsta să fie drumul pe care apucase Iona?  „Acoperişul e la o înălţime de 12 picioare (3 metri şi jumătate) şi se arcuieşte într-un unghi destul de ascuţit, de parcă ar fi o boltă… Într-adevăr gura balenei adevărate poate să adăpostească 2 mese de whist în jurul cărora jucătorii să stea comozi”.

În ce priveşte gâtul, balenele se deosebesc mult unele de altele. Unele au gâtul strâmt de tot, altele au gâtul larg încât pot înghiţi un om, nu în lungime, ci stând în picioare, ba chiar şi un cal. Acum, din moment ce balenele au aşa proporţii uriaşe, cât o casă cu trei etaje, să fie de mirare că Iona a fost înghiţit de un monstru marin? în Alabama a fost dezgropată o balenă, cine ştie din ce vremuri, care avea 22 metri lungime şi un caşalot de 33 metri lungime. Oare mai poate fi întrebarea cum a încăput Iona în stomacul peştelui? Dacă cavitatea gurii e ca o camera înaltă de 3 metri şi jumătate, atunci cât e stomacul? Căci ştiut este că întotdeauna stomacul depăşeşte cu mult cavitatea gurii. Dacă animalul e cât o casă cu trei etaje, stomacul este mai mare ca o cameră. Oare într-un aşa stomac nu poate să adăpostească un om de furia nebunatică a valurilor? Desigur că poate. Din punct de vedere anatomic, istorisirea lui Iona poate fi adevarată.

Să trecem acum la cercetarea istorică. Au fost oare cazuri asemănătoare cu al lui Iona? Se poate ca în Marea Mediterană să fi existat balene? Se poate ca ceea ce a înghiţit o balenă, să fie dat afară? Iată câteva întrebări la care voi căuta să răspund cu date istorice. În scurgerea vremii au fost mai multe cazuri asemănătoare cu al lui Iona. Relatările confirmă că anumite balene au înghiţit nu numai oameni, ci şi alte animale de proporţii mult mai mari.

Un caz s-a petrecut în iunie 1912. Capitanul C. H. Thompson din Miami, Florida, a zărit un monstru marin, în care au înfipt cinci harpoane şi au tras 151 gloanţe. Monstrul a fost doborât numai după o luptă de 39 ore. În lupta aceasta, el a sfărâmat o corabie de 31 tone. Era lung de 15 metri. Când a fost despicat, au găsit în stomacul lui un animal în greutate de 700 kg pe care îl înghiţise. Animalul era aproximativ de zece ori mai greu ca Iona.

Frank Bullen, în cartea sa „Călătoriile caşalotului”, relatează cum în stomacul unei balene a fost găsit un rechin de 15 picioare lungime (cam 4 metri jumătate). Omul are 1,65-1,75 m înălţime. Deci rechinul era aproape cât trei oameni şi se afla în stomacul balenei.

Dacă balena, după spusele unora, nu poate înghiţi un ban, eu îi întreb: pe unde a intrat animalul de 700 kg şi rechinul acesta în stomacul balenei? în stomacul altei balene a fost găsit un cal întreg. Cum oare l-a înghiţit cu tot cu copite? Nu-i aşa că după părerea unora trebuia să se înnece cu o singură copită? Concluzia logică este că pe gâtlejul pe care a fost înghiţit un cal, putea să fie înghiţit nu un om, ci doi-trei alăturea.

Şi încă un caz foarte grăitor. El a fost redat în revista franceză „Cosmos” din febr.1891, în felul următor: „În luna debruarie 1891, balenierul „Star of the East” a dat drumul la două bărci de prins balene, cu scopul să prindă o balenă uriaşă Pott. Balena fu urmărâtă, atacată şi rănită de moarte cu harpoanele. În zvârcolirile agoniei ei, gigantica balenă lovi cu coada una din bărci şi o sfărâmă în bucăţi. Marinarii fură aruncaţi în mare. Toţi fură pescuiţi, afară de doi. După un timp, unul fu găsit mort, dar al doilea, pe nume James Bartley, nu putu fi găsit.

După ce balena îşi pierdu sângele, fu trasă cu lanţul şi legată de corabie. Apoi începură munca”. Au muncit în ziua când au prins-o, o parte din noapte şi a doua zi. Revista istoriseşte cum au înlăturat întâi stratul de grăsime, cum au despicat-o, iar când au ajuns la stomac şi au vrut să-l ridice pe puntea corăbiei, au observat anumite convulsii. Ei crezură că aceste tresăriri se datoresc muşchilor încă calzi. Când desfăcură marele stomac, au observat în el petece de haine şi mai jos găsiră un corp omenesc. Era James Bartley. Îmbrăcămintea lui de piele era zdrenţuită, iar pielea corpului său părea o piele în toiul tăbăcirii, din cauza sucului gastric din stomacul balenei. El nu era mort, mai respira şi inima îi bătea încet, dar normal, plămânii îi erau neatinşi, dar era inconştient. După jumătate ceas se trezi din leşin. Astfel, după 36 ore, cât a stat în stomacul balenei, el a revenit la viaţă.

Vestitul profesor de Ştiinţe Naturale Jubin, de la Muzeul din Paris, fiind un bun cunoscător al balenelor Pott, aflând despre această aventură a pescarului englez James Bartley, a zis: „Cazul acesta nu trebuie privit ca o poveste. E vorba de o balenă Pott, căci această stăpână a mării, atinge lungimea de 23 metri şi are, spre deosebire de balena de Groenlanda, o gură care când e deschisă, e de mărimea unei porţi înalte, aşa cum se găsesc la casele mari. În stomacul balenei Pott, după noile cercetări, pot încăpea 6 oameni. Circumferinţa pântecului ei măsoară 9 – 12 metri, capul ei e în aceeaşi proporţie, lung circa de 5 metri şi înalt de 3 metri. Deci ne putem face lesne o dreaptă închipuire de mărimea la care poate ajunge o aşa gură uriaşă când se deschide”.

„Coada acestui uriaş e lată de 5 metri. E deosebit de însemnat faptul că balena Pott, din specia căreia cunoaştem vreo 60 de feluri, în partea de sus a gurii nu are nici un dinte, iar în partea de jos are numai dinţi scurţi şi aşezaţi la distanţă între ei. La balenele mai bătrâne, chiar şi aceştia lipsesc, căci cad cu timpul”.  Cazul acesta al lui James Bartley confirmă că relatarea lui Iona este adevărată.

2. Au existat monştri marini în Mediterană?

Unii ridică obiecţia: „Dar Iona nu a fost înghiţit în apele Nordului sau ale Pacificului, unde se găsesc balene, ci în Marea Mediterană, unde nu sunt balene”. Da, e adevărat că Iona a fost înghiţit în Marea Mediterană şi e adevărat că aici nu prea trăiesc balene. Dar după cum orice regulă îşi are excepţiile ei, tot aşa s-au constatat excepţii şi de balene în Mediterană. Dau câteva cazuri: În secolul al şaselea, pe vremea împăratului Iustinian şi a generalului Belizarie, la Constantinopol, un judecător creştin a scris o carte, un fel de istorie a timpului său, de o deosebită valoare. În această istorie, el pomeneşte că în Propontida sau Marea Marmara din apropierea oraşului, a fost prins un monstru, care în mai bine de 50 de ani sfărâmase multe corăbii în acele ape.

Herman Mellvile în „Moby Dick” la pag. 263 spune că şi el a avut aceleaşi îndoieli cu privire la prezenţa balenelor în Mediterană şi continuă: „Dar cercetări mai târzii mi-au dovedit nu de mult că în timpurile moderne au fost cazuri izolate când caşalotul s-a arătat în Mediterană”. Iar pe coastele de nord ale Africii, comandorul Davis a găsit scheletul unui caşalot. Deci şi pe vremea lui Iona, Mediterana putea să găzduiască un asemenea monstru marin.

3. A putut fi dat afară de peşte?

„Dar cum s-a putut să fie dat afară?” – obiectează alţii.

În capitolul 2 din cartea lui Iona ni se spune cum el s-a pocăit în pântecele peştefui şi cum peştele, la porunca lui Dumnezeu, „a vărsat pe Iona pe pământ”. E posibil aşa ceva? De unde am putea şti noi, care n-am avut de-a face cu balenele? Desigur trebuie să-i întrebăm pe cei ce au făcut studii şi cercetări speciale asupra vieţii acestor monştri marini.

Frank Bullen, în cartea sa „Călătoria caşalotului”, ne dă lumină şi în privinţa aceasta. El spune: „Balena când moare, adesea vomează conţinutul stomacului său. Odată una a vărsat o masă de carne de vreo doi metri şi jumătate. Nu se mai ştia ce animal a fost, dar era o mare masă de carne”.

Acum, dacă aceasta a putut vărsa ceva de doi metri şi jumătate, oare nu s-a putut petrece la fel cu Iona, care era ceva mai mic? Deci, relatarea lui Iona nu e absurdă. Dacă s-au petrecut alte cazuri asemănătoare şi acesta rămâne valabil.

4. S-a putut să scape viu din sucul gastric?

Aceasta e o altă întrebare care pare destul de grea. Dar cum a scăpat pescarul James Bartley din sucul gastric? îi dau aici mărturia lui: „Ţin minte foarte bine momentul când balena m-a aruncat în aer. Apoi căzând, am fost înghiţit şi m-am găsit închis într-un canal moale şi alunecos, ale cărui contracţii m-au forţat în jos. În fine, am ajuns într-un sac mare… Încă tot mai puteam respira. Apucai cu mâinile în jurul meu, totul era moale şi cleios. În toiul sforţărilor pe care le făcui pentru a mă elibera din situaţia ciudată, îmi pierdui cunoştinţa”.

Cum a scăpat din sucul gastric nici el nu ştie. Fapt este că a scăpat. Tot aşa a scăpat şi Iona. Pe James Bartley, sucul gastric nu l-a stricat decât la pielea feţei. Pielea şi-a pierdut culoarea, devenise pală, ca de om mort. Dar în altă privinţă nu i-a dăunat cu nimic sucul gastric. Digestia în stomacul mare al balenei se pare că se face într-o perioadă mult mai lungă. Probabil şi faptul că înghite prada fără s-o mestece în dinţi, fără s-o omoare, contribuie la întârzierea digerării.

Pricina de tăgăduire a adevărului Bibliei cu privire la cazul lui Iona este spulberată. Conformaţia gigantică a acestor monştri marini, precum şi cazuri asemănătoare petrecute, confirmă cele scrise despre Iona.

Revista „The Prairie Overcomer” din Alberta, Canada, în numărul din lunie 1972, la pag. 253, relata cum Marina Statelor Unite a eliberat din captivitate o balenă sură numită „Gigi” în greutate de 7 tone şi lungime de vreo 8 metri şi jum. Balena a fost prinsă când era doar de câteva săptămâni şi a fost crescută în California, pentru studii. Înainte de eliberare, pe spinarea ei a fost cusut un pachet cu aparate ce emit radio semnale. Acestea vor indica timp de 9 luni locul unde se află, precum şi anumite acţiuni ale ei. După aceasta cusăturile se vor deteriora şi mica platformă cu ustensile va pluti la suprafaţă spre a fi recuperată.

Dacă oamenii pot şti timp de 9 luni unde se află Gigi şi ce face, oare nu pot ei înţelege că Dumnezeu, Creatorul, a putut pregăti un peşte mare care să-l înghită pe Iona, că a poruncit acestuia să-l ducă şi să-l verse pe uscat? Oare e ceva imposibil pentru Dumnezeu? Fără Dumnezeu nu putem înţelege Biblia, ea pare absurdă. Cu Dumnezeu o putem înţelege şi e minunată.

Iona a vrut să fugă departe de faţa Domnului şi printr-o experienţă înspăimântătoare, a trebuit să înveţe că e imposibil aşa ceva. Chiar şi în inima mării, Dumnezeu e în stare să te urmărească. Iona a fost neascultător şi merita pedeapsa cu moartea, dar pentru omul care îşi recunoaşte vina, Dumnezeu are pregătit un mijloc de scăpare. În pântecele peştelui, şi groaza şi dorul de a scăpa, îl determină pe Iona să apeleze la Dumnezeul pe care n-a fost gata să-L asculte. Când n-a mai fost mână omenească, care să-l poată izbăvi, a strigat după mâna dumnezeiască. Şi strigarea lui n-a fost în zadar. La porunca lui Dumnezeu, peştele s-a dovedit mai ascultător ca proorocul şi a devenit un fel de submarin, care l-a salvat din valurile ce l-ar fi înecat şi l-a dus teafăr la uscat. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu de care şi monştrii ascultă. Cu mult mai mult merită să fie ascultat de noi care cunoaştem dragostea Lui. Şi Iona cel salvat a fost gata să-L asculte. Fie ascultarea noastră dovada că am fost salvaţi, iar adevărul Bibliei să-l facem de cunoscut multor suflete, care, ca şi locuitorii Ninivei, să se întoarcă la Dumnezeu.

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

Aici voi da o altă mărturie că Biblia este adevărată, aceea a MATEMATICII.

Matematica face parte dintre ştiinţele pure, exacte. Aici nu merge pe presupuneri, pe ghicite sau la nimereală. Aici doi cu doi fac patru şi aceasta e valabil şi pentru omul cel mai simplu cât şi pentru savantul cel mai învăţat. Deci e ceva precis.

Eu aş vrea să probăm adevărul Bibliei cu ajutorul matematicii. În alte cuvinte, să punem Biblia sub rigla de calcul. Dacă corespunde, înseamnă că e adevărată, dacă nu corespunde, înseamnă că nu e adevărată. Am putea lua mai multe texte, dar spaţiul nu ne permite, de aceea mă voi rezuma doar la unul, la cel din Geneza 6.

Astăzi nu se mai discută chestiunea potopului. Atât tăbliţele vechi descifrate, cât şi săpăturile arheologice, precum şi toate cercetările ştiinţifice moderne, au confirmat că a existat potopul. Cine mai caută să-l tăgăduiască, nu arată prin aceasta decât propria sa ignoranţă.

Existenţa potopului am tratat-o când am dat mărturia arheologiei. De aceea aici nu voi mai insista asupra lui. Chiar şi revistele de popularizare a ştiinţei, publică articole care confirmă că a existat potopul. Astfel revista „Ştiinţă şi Tehnică” publică sub semnătura lui Ion Paşa articolul: „Izvoarele unei legende,” în care spune: „O veche zicătoare românească afirmă că de unde nu e foc, nu iese fum…. Experienţa multimilenară a poporului l-a învăţat, că chiar în cele mai fabuloase mituri, moştenite tradiţional din vechi generaţii, încă se ascunde un grăunte de adevăr. Nu pot fi deci surprinzătoare nici cercetările oamenilor de ştiinţă, care caută fundamentări istorice ale unor legende biblice”.

„Iar dintre acestea, un interes cu totul deosebit a stârnit povestirea despre potopul lui Noe”. Articolul e mai lung şi în el se recunoaşte că a existat potopul, dar se încearcă a se tăgădui inspiraţia divină a Bibliei, într-un mod fin. E o chestiune care, dacă nu eşti atent, îţi scapă.

Se afirmă că Moise ar fi scris relatarea potopului, inspirat de scrierile caldeene. Ori afirmaţia aceasta e o piramidă cu susul în jos, n-are temelie. Ea are tendinţă vădită de a răsturna inspiraţia divină a Scripturilor, de a le coborî la nivelul unor simple scrieri. Deci, dacă nu se mai poate pune la îndoială potopul, se încearcă a se pune la îndoială Biblia, care scrie despre potop. Scriitorul caută a arăta că izvoarele Bibliei nu sunt în revelaţia divină, ci în vechile scrieri ale babilonienilor, ale sumerienilor. Pricepeţi diferenţa aceasta?

De altfel, Moise nu a fost prin Babilon ca să poată copia vechile scrieri ale acestora. El s-a născut şi a crescut în Egipt. E adevărat că cărţile Bibliei au fost scrise în mai multe perioade istorice, sub civilizaţii diferite. Totuşi un lucru e clar în legătură cu Biblia. Scriitorii ei, în scrierea mesajului lor, n-au fost influenţaţi de civilizaţiile în care au trăit. De exemplu: „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor”. Înţelepciunea Egiptului din acea vreme sau mai bine zis oamenii de ştiinţă susţineau anumite lucruri. În legătură cu antropologia, ei susţineau evoluţionismul. Spuneau că oamenii se trag din anumiţi viermi, care s-au format în mâlul Nilului.

Găsiţi la Moise ceva de felul acesta? Nimic. El spune clar că omul e creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. De aici reiese că Moise nu s-a lăsat înfluenţat de înţelepciunea Egiptului. La fel în ce priveşte astronomia. Savanţii Egiptului presupuneau că soarele e un mare glob de cristal, care primeşte lumină de la pământul nostru şi el, fiind de cristal, reflectează. Moise ne vorbeşte despre soare, dar nimic din ceea ce susţineau egiptenii, ci spune că aşa a fost creat de Dumnezeu, ca să fie luminător.

Dacă Moise ar fi scris ceva din ceea ce spuneau savanţii veacului său, astăzi ar râde cei necredincioşi de Biblie, că uite ce aberaţii spune Biblia, fiindcă noi astăzi ştim clar că nu soarele primeşte lumina din partea pământului, ci pământul primeşte lumină din partea soarelui, exact aşa cum spune Moise.

Dar nu numai Moise, ci şi ceilalţi scriitori nu s-au lăsat înfluenţaţi de concepţiile veacului lor. O teorie a caldeenilor susţinea că pământul e o creatură vie, că pomii şi plantele nu sunt altceva decât ceea ce e părul pe capul omului, iar noi oamenii şi vieţuitoarele suntem puricii şi păduchii pământului, aşa cum sunt paraziţii pe câine.

Vă rog, găsiţi undeva în Biblie împrumutată această idee? Nu, nicăieri. A fost un Ezechiel, un Daniel şi alţii care au trăit în părţile Caldeii, dar nu au împrumutat teoria aceasta, ci au lăsat-o caldeeenilor.

La babilonieni, în istoria creaţiei înscrisă pe tăbliţe, se spune că zeul principal Marduc, într-o zi a prins pe monstrul haosului numit Tiamat şi l-a omorât. După ce l-a omorât, l-a călcat în picioare şi l-a călcat atâta până ce monstrul s-a lăţit. După ce l-a lăţit, zeul Marduc nu a vrut să lase pustiu cadavrul acesta, ci l-a populat cu vieţuitoare, cu oameni, plante şi copaci. Deci pământul nostru n-ar fi altceva decât cadavrul lăţit al monstrului haos. Se vede că ei nu ştiau că totuşi e rotund, nu e lăţit.

Acum luaţi Biblia şi cercetaţi-o din scoarţă-n scoarţă. Găsiţi aşa ceva în ea? Nu, nicăieri. Nimeni nu a împrumutat o aşa ştiinţă a Babilonului, ci le-a lăsat-o lor. De aceea vă întreb: din moment ce n-au împrumutat alte concepţii de bază, cum de credeţi că istorisirea potopului a împrumutat-o Moise?

Noi vom căuta să cercetăm cu ajutorul matematicii, spre a vedea dacă relatarea biblică e cea adevărată sau descrierile sumerienilor, ale caldeeenilor. Între aceste descrieri ale potopului există multe asemănări, dar există şi deosebiri de ordin matematic. Toate vorbesc de un potop de apă, de o corabie, de salvarea a 8 persoane şi a vieţuitoarelor. Deosebirea e în dimensiunile corăbiei. Aici matematica îşi are cuvântul, calculele se pot verifica.

Dimensiunile corăbiei lui Noe se găsesc arătate în Geneza 6:15: „Iată cum s-o faci: corabia să aibă 300 coţi în lungime, 50 coţi în lăţime şi 30 în înălţime”. Celelalte relatări în legătură cu potopul nu dau dimensiunile corăbiei, afară de una care dă dimensiuni: lungimea şi lăţimea de 400 picioane, deci o corabie de formă pătrată. Care e adevărată: descrierea caldeeană sau cea a lui Moise?

De la început ţin să spun că Moise nu a fost inginer de construcţii navale ca să ştie să formuleze el dimensiunile. Se pare că n-a fost marinar decât la vârsta de 3 luni, când a fost pus în coşuleţul uns cu lut şi pus între trestiile Nilului. Atât a făcut şi el navigaţie.

Nici Noe nu a fost priceput în dimensionarea corăbiilor. El nu a trăit la mare. Cetatea Fara, unde se spune că a trăit şi şi-a făcut corabia, e sus pe valea Mesopotamiei. Nici Noe, nici Moise nu pretind să se fi priceput la dimensionarea unei corăbii, ci afirmă că Domnul a poruncit cât să-i fie dimensiunile.

Cei ce aţi văzut pe un inginer arhitect întocmind un plan, aţi observat că trebuie să facă calcule peste calcule. Şi ţineţi seama că o casă se clădeşte pe pământ solid. Pentru toate grinzile şi coarnele el trebuie să facă calcule de rezistenţa materialului, altfel i se prăbuşeşte lucrarea. Şi dacă la casele pe pământ se cer calcule, apoi mult mai multe calcule precise se cer la planurile de construcţii navale. Acolo ai de-a face cu stihiile naturii, cu dezlănţuirea furtunilor năpraznice. Dacă corabia lui Noe n-ar fi avut dimensiuni bine calculate, prăpădul s-ar fi ales de ea.

Inginerul T. Tauth, cercetător ştiinţific la Academia R.S.R. Bucureşti spune că potopul a fost un fel de cataclizm cu furtuni năpraznice. Cum ar fi putut face faţă la uraganele potopului, dacă corabia lui Noe nu ar fi fost bine dimensionată? De aceea să punem ceea ce spune Biblia sub rigla de calcul şi să vedem dacă dimensiunile ei corespund cerinţelor.

Ziarul „Dagbladet” din Danemarca a publicat un articol de o deosebită importanţă în problema noastră”. Un inginer numit Vogt făcuse o corabie, nu prea mare ca dimensiuni şi de o formă curioasă. Avea 30 picioare lungime, 5 picioare lăţime şi 3 picioare înălţime. După ce terminase corabia, ea a stârnit multă vâlvă şi unul din redactorii ziarului Dagbladet s-a dus să facă o anchetă cu privire la corabia aceasta de tip nou. Iată relatarea lui:

„Curtea Regală de construcţii navale a terminat de curând construirea unei corăbii remarcabile. Ea e de 30 picioare lungime, de 5 picioare lăţime şi 3 picioare înălţime, cu margini piezişe, mult asemănătoare acoperişului unei case. Ea este o nouă corabie a lui Noe, construită după planul Dlui Ing. Vogt, spesele fiind suportate de „Fundaţia Charles Bery”. „Informaţia următoare privind corabia şi motivul pentru care a construit-o, ne-a fost pusă la dispoziţie de constructorul ei Dl. Vogt, binecunoscutul inginer şi inventator”.

Iată acum cuvintele lui: „Ştiţi că am fost angajat de câţiva ani pentru experienţe de navigaţie. În cursul experienţelor, cea mai mare importanţă era obţinerea de cele mai bune proporţii la dimensiunile vaselor. Atenţia mea a fost atrasă de nişte cifre găsite în Biblie la Geneza 6:15, dimensiunile date de Dumnezeu lui Noe pentru construcţia corăbiei. Remarcabilul lucru ce se poate spune despre aceste dimensiuni, este că după mii de ani de experienţe în ce priveşte arta construcţiilor de corăbii, ele sunt încă proporţiile ideale pentru construcţia unei mari corăbii.

„Una din cele mai mari dificultăţi este aceea a determinării dimensiunilor corecte şi proporţionale. Cu cât se măreşte lungimea unei corăbii, cu atât se liniştesc mişcările ei în mare, dar în acelaşi timp tăria ei proporţionată descreşte în mod aproape de necrezut. Dacă proporţiile unei corăbii vor fi mărite de zece ori, greutatea părţii din urmă va apăsa peste partea centrală, mărind de 10.000 de ori tendinţa de a o rupe în două, în timp ce puterea de rezistenţă la presiune a materialului este numai de 1.000 de ori mai mare. Fără îndoială că multe corăbii au fost pierdute, numai pentru că dimensiunile lor n-au fost precis proporţionate.

„Profesorul Simosen, primul şef rabin din Copenhaga, m-a informat că studiind în originalul ebraic textul amintit din Geneza, a ajuns la concluzia că secţiunea transversală a corăbiei era triunghiulară. Aceasta a clarificat dintr-odată toate dificultăţile în ceea ce priveşte tăria corabiei de a rezista în mare, pentru că nu este posibil să construieşti o corabie cu o formă mai bună decât forma triunghiulară, pentru a rezista loviturilor pe care le prirneşte de la valuri.

„Sunt convins că dacă am da celui mai mare inginer din lume sarcina de a construi o corabie tot atât de mare şi tot atât de simplu construită, ca şi corabia lui  Noe, pentru a pluti cât mai liniştit pe mare, el n-ar putea face o corabie mai bună. Opinia mea este că arca lui Noe este o capodoperă, când ne gândim la raţiunea ei de a fi”.

Redactorul de ziar, când a auzit că primul şef rabin din Copenhaga i-a dat amănuntul acesta, s-a dus la el şi i-a spus: „Am auzit că Dvs. aţi dat inginerului Vogt ideea că corabia lui Noe ar fi fost triungiulară”. Şi Prof. Simosen a zis: „Exact”. Este scris că Domnul a zis către Noe: „Vei sfârşi deasupra într-un cot”. Eu am înţeles că marginile mergeau pieziş una spre alta până la un cot de punctul unde trebuiau să se întâlnească. Cu alte cuvinte, am înţeles că forma ei era triunghiulară, având baza şi două laturi. Desigur, eu sunt necunoscător în arta construirii corăbiilor, dar Dl. Vogt spunea că este imposibil să-ţi imaginezi o formă mai bună, mai potrivită pentru o corabie destinată scopului acela”.

Deci un specialist în construcţiile navale, un om care în viaţa lui a lucrat calcule peste calcule, când a ajuns la versetul acesta din Geneza s-a oprit, l-a calculat şi chiar mai mult, ajutat de o asociaţie, a căutat să-l probeze practic. A făcut prototipul corăbiei lui Noe, reducând dimensiunile din Biblie de 10 ori. De altfel, el pentru aceasta fusese angajat, ca să găsească dimensiunile cele mai potrivite. Şi după spusele lui, calculele nu puteau fi mai bune nici chiar azi, după o ştiinţă aşa de avansată în domeniul acesta. El spune că cel mai iscusit inginer de azi n-ar reuşi să dea alte dimensiuni unei aşa corăbii, decât cele date în Biblie.

În povestirile frigiene, în legătură cu potopul, printre altele, se povesteşte că Enoh neîncetat ar fi îndemnat oamenii de pe vremea lui să se întoarcă la Dumnezeu că are să vină potopul. Şi din cauza că oamenii nu voiau să urmeze îndemnurile lui, Enoh mereu plângea.

Tot în Frigia s-a găsit o veche monedă, care purta pe ea gravată o corabie în formă triunghiulară, aşa cum spunea rabinul şef din Copenhaga, iar pe margine se pot citi două litere în frigiana veche: N şi O, deci e vorba de Noe. Fie că numele Noe în frigiana era numai din două litere, fie că a treia literă este ştearsă, moneda fiind roasă de vremuri. Deci forma corăbiei este confirmată şi de arheologie.

În timp ce celelalte istorisiri ale potopului sunt lipsite de dimensiuni sau una indică forma pătrată, care nu poate fi practică, specialiştii, care au folosit rigla de calcul, au spus că corabia indicată de Geneza are dimensiunile ideale. Cum atunci unii pot spune că Moise şi-a cules relatarea sa din scrierile sumeriene şi caldeene? Da, cunoaştem motivul. Omul în perversitatea lui, a fost gata să spună orice în scopul de a tăgădui şi discredita Cuvântul lui Dumnezeu.

Întrucât tăbliţele sumeriene şi caldsene nu dau aceste date privitoare la dimensiunea corabiei, iar Moise şi Noe n-au fost ingineri de construcţii navale şi totuşi dimensiunile date în Biblie sunt constatate ca ideale, reiese clar că ele sunt din inspiraţie divină. Numai cel Preaânalt, care a calculat toate în mod precis, putea să dea robului Său, pe care voia să-l cruţe de prăpăd, aşa dimensiuni precise.

P.A.M. Dirac, mare fizician din Anglia, într-un studiu intitulat „Evoluţia fizicienilor asupra tabloului naturii”, publicat în „Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii”, spune: „Există o altă linie pe care poate evolua gândirea teoretică. Se pare că una din proprietăţile fundamentale ale naturii constă în faptul, că legile fizice fundamentale sunt descrise cu ajutorul unei teorii matematice, care posedă atâta eficacitate şi eleganţă, încât pentru înţelegerea ei este nevoie de un nivel extrem de înalt al gândirii matematice. Aţi putea să mă întrebaţi: de ce este natura alcătuită tocmai în felul acesta? Trebuie pur şi simplu să fim de acord cu aceasta. Poate că descriind această situaţie, am putea spune că DUMNEZEU ESTE UN MATEMATICIAN DE FOARTE MARE CLASA şi că atunci când a construit universul s-a folosit de o matematică extrem de complicată. Slabele noastre încercări în domeniul matematicii ne dau posibilitatea de a înţelege numai o părticică a universului, întrucât continuăm să dezvoltăm matematica tot mai departe, putem nădăjdui să înţelegem mai bine universul”.

Împărtăşim părerea lui Dirac că Dumnezeu este un matematician de foarte mare clasă şi doar El a putut da dimensiuni, care au trecut cu bine proba teoretică a veacului nastru şi au trecut cu bine proba practică, înfruntând forţa uriaşă a valurilor năpraznice, dezlănţuite de urgia potopului. De aceea credem că Biblia este de inspiraţie divină. Şi aşa cum pentru Noe, ascultarea de Cuvântul Domnului l-a scăpat de pedeapsa divină, tot aşa azi, ascultarea de Cuvântul Domnului ne face să ne bucurăm de mântuirea Lui mare şi să fim scutiţi de mânia viitoare. Toţi cei ce au fost împotrivitori sau nepăsători de Cuvântul lui Dumnezeu; pe vremea lui Noe, s-au pierdut pe ei înşişi. Dv. din care faceţi parte: din cei ascultători sau din cei neascultători de Cuvântul Sfânt? Chiar dacă nu ascultaţi de Biblie, chiar dacă o tăgăduiti, să ştiţi că ea totuşi este adevărată şi când se vor dezlănţui urgiile scrise în ea, veţi constata aceasta, dar atunci va fi prea târziu. Ea spune: „Acum e vremea potrivită, acum e ziua mântuirii”. De aceea este mult mai bine s-o asculţaţi acum.

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR

„Urarea de sănătate este scrisă cu mâna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” 2 Tesaloniceni 3:17

„Când vei veni, adu-mi mantaua, pe care am lăsat-o în Troa la Carp, şi căr ţile, mai ales pe cele de piele” 2 Timotei 4:13.

Când e vorba de BIBLIE şi mai ales de EVANGHELII,  oamenii mereu născocesc câte un motiv, numai să nu creadă.

Cu Vechiul Testament parcă s-ar mai împăca, căci în mare parte e istorie, dar cu Noul Testament nu vor să se împace. Ei nu vor mântuirea şi vor cu orice chip să împiedice şi pe alţii de la ea: De aceea caută să tăgăduiască veridicitatea Noului Testament şi atacă în mod deschis manuscrisele Noului Testament.

1. Evangheliile sunt scrise de evanghelişti

Evangheliile nu ar fi scrise de evanghelişti, ci de alţii mult mai târziu, e o obiecţie ridicată de unii necredincioşi. Scrierea lor, spun aceştia s-a făcut nu mai devreme de cel de al doilea pătrar al secolului al II-ea, deci după anul 150. Aceasta ar însemna că trecuseră mai bine de 100 de ani de la toate cele întâmplate şi ce crezare poţi să mai acorzi atunci Evangheliilor?

Ceva mai mult. Aşa stând lucrurile, însemnează că nu Matei a scris Evanghelia care-i poartă numele, căci el era mort pe vremea aceea, iar persoana care a scris-o ne minte, ascunzându-se după numele lui Matei. Şi la fel cu celelalte Evanghelii.

Aceste afirmaţii sunt sămânţă de necredinţă, care la cei necunoscători prinde şi provoacă îndoială cu privire la adevărul Sfintelor Scripturi. Noi, fiindcă nu suntem creduli, ne îndoim de spusa lor şi căutăm să facem o cercetare, să întrebăm mai mulţi martori, nu de azi, ci din primele secole şi să vedem ce spun ei.

Unul pe care îl chemăm să depună mărturie, e PAPIAS, prezbiter din Hierapolis – Frigia. El a trăit între anii 80-164 d.Cr. deci a fost contemporan cu apostolul Ioan şi cu alţi ucenici. El spune: „Matei a scris Logia în ebraică şi fiecare a tradus-o cum a putut mai bine”.

Despre Ioan spune că el a vorbit-o bisericii, iar ei au scris-o desprinsă de pe buzele lui. La fel pomeneşte şi Evanghelia lui Marcu, din care dă citate. Deci ele erau scrise pe vremea lui şi ajunseseră răspândite până în Frigia.

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” III, 39 păstrează pentru noi câteva fraze a lui Papias cu privire la originea Evangheliei după Marcu. „Marcu a fost interpretul lui Petru, scriind tot ce el a menţionat, fie vorbele sau faptele lui Cristos, nu însă în ordine… căci el a fost atent la un singur lucru, să nu omită nimic din ceea ce a auzit şi să nu includă nimic fals”.

CLEMENT din Roma , care a murit la anul 101, IGNAŢIU din Antiohia , martirizat în anul 115 şi POLICARP din Smirna, care a trăit între anii 80-166, tovarăşi şi prieteni ai apostolilor, în scrierile lor ne-au lăsat peste 100 de citate sau aluzii la citate din Noul Testament. Citatele cuprind aproape toate cărţile Noului Testament, afară de 2 Petru, Iuda, 2 şi 3 Ioan. Dovadă că pe vremea lor erau scrise şi chiar răspândite.

IRINEU, a trăit în Galia la Lyon între anii 120-200 d.Cr. Îl cunoştea pe Policarp, care fusese ucenic al lui Ioan. În scrierea sa, „Contra ereticilor” III, 1, 5 el spune: „Matei într-adevăr a lucrat o Evanghelie între evrei în limba lor proprie”. Despre Marcu spune că a scris „ceea ce a predicat Petru. Şi Luca, însoţitorul lui Pavel, s-a apucat să scrie Evanghelia predicată de el (de Pavel). După aceea Ioan, ucenicul Domnului, care s-a aplecat pe pieptul Lui, el iarăşi a scris a patra evanghelie, în timpul şederii sale la Efes în Asia”. Deci din spusele lui reiese clar că evangheliile sunt scrise de aceia a căror nume îl poartă.

JUSTIN MARTIRUL, care a murit în anul 165 d.Cr. În apologia sa către Antoniu Pius, scrisă pe la anul 140, dă o seamă de citate din Evanghelii şi spune că citează din „Memoriile Domnului nostru, numite Evanghelii, compuse de apostoli şi de cei ce L-au urmat”. Apoi spune că acestea sunt citite, alăturea de prooroci, la serviciile religioase în ziua duminicii.

TAŢIAN, asirian, elev al lui Justin, născut pe la 120 d.Cr. În lucrarea sa apologetică numită: „Adresă grecilor”, dă o seamă de citate din Evanghelii. Tot el a întocmit prin 172 d.Cr. o armonie a Evangheliilor numită „Diatessaron”. Cartea conţine relatările din cele 4 Evanghelii, rânduite cronologic.

În 1888 a fost publicată la Roma o traducere arabă a acestei lucrări. Din ea reiese că Evangheliile au fost scrise şi răspândite pe vremea lui, ba chiar traduse în limba siriană. Istoricul Eusebiu spune că lucrarea lui Taţian a avut o largă răspândire.

CLEMENT ALEXANDRINUL, născut la Atena în anul 160 d.Cr. devine conducătorul şcolii catihetice din Alexandria între anii 190-203. El spune: „Evanghelia după Marcu s-a format în următoarele împrejurări: Când Petru a predicat Cuvântul în mod public la Roma şi mărturisea Evanghelia sub influenţa Duhului Sfânt, cum era un mare număr prezent, i-au cerut lui Marcu, care îl însoţea şi îşi aducea bine aminte ceea ce a spus, să aşterne în scris aceste lucruri şi după ce a compus Evanghelia, a dat-o celor ce au cerut-o”.

Citatul se păstrează în „Istoria Bisericească” a lui Eusebiu VI, 14 „Luca, spune el, de asemenea în introducerea naraţiunii sale, declară cauza care l-a făcut să scrie… După ce Marcu şi Luca şi-au publicat deja Evangheliile lor, au zis că Ioan, care tot timpul acesta a predicat Evanghelia fără să scrie, în sfârşit a procedat la scrierea ei în următoarea ocazie: cele trei Evanghelli scrise mai dinainte, fiind împărţite între toţi, i-au fost înmânate şi lui, ei spun că le-a primit, mărturisind că sunt adevărate şi că doar o lipsă este în conţinutul lor, relatarea lucrurilor făcute de Cristos între primele lui fapte şi începutul Evangheliei… Apostolul redă deci în Evanghelia sa faptele lui Isus, înainte ca Botezătorul să fie aruncat în închisoare, dar ceilalţi evanghelişti menţionează împrejurările după acel eveniment”.  Citatul se găseşte în „Istoria Bisericii” a lui Eusebiu III/24.

TERTULIAN, avocat din Cartagena, Africa de Nord care a trăit între anii 160-230, confirmă autenticitatea celor patru Evanghelii, a Faptelor Apostolior., 1 Petru, 1 Ioan, 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa, pe scurt 21 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament. El era avocat şi nu putea fi înşelat cu orice ficţiuni. El cunoştea cărţile acestea, căci ajunseseră şi în Africa de Nord. Tertulian în lucrarea sa „Contra lui Marcion” III, c. 5 se referă la a doua şi a treia evanghelie în următoarele cuvinte: „…ceea ce Marcu a scris se poate afirma că e a lui Petru, al cărui interpret era Marcu. Pe când forma Evangheliei lui Luca, oamenii de obicei o atribuie lui Pavel”.

ORIGEN, care a trăit între anii 185-254, menţionează ca fiind cunoscute de toţi cele 4 Evanghelii, Faptele, 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan, şi Apocalipsul, iar Epistola către Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov şi Iuda, spune că erau disputate de unii. Ele erau scrise, dar încă nu erau folosite la serviciile de închinăciune.

Dr. A. H. Strong în cartea sa „Systematic Teology” la pagina 120 spune că Evanghelia după Matei a fost scrisă între anii 65-70, Marcu la 68, iar Luca la 60, întrucât toţi omit împlinirea proorociei lui Isus cu privire la Ierusalim, chestiune de mare importanţă. Faptele apostolilor au fost scrise în anul 63, doi ani după sosirea lui Pavel la Roma. Evanghelia după Ioan ar fi fost scrisă între anii 93 şi 96 d.Cr. Concluzia pe care o tragem din aceste mărturii este că Evangheliile au fost scrise în primul rând de către acei al căror nume îl poartă.

2. Vechimea manuscriselor

O altă obiecţiune pe care o ridică unii e că manuscrisele ce le avem sunt de o dată mai târzie. La aceasta trebuie să răspundem: da, e adevărat. Există vreo 5.000 de manuscrise greceşti ale întregului Nou Testament sau a unor părţi din el, dar niciunul din cele principale nu sunt din primul secol, deci lipsesc manuscrisele originale. Iată câteva din ele:

Manuscrisul CODEX SINAITICUS a fost găsit de Tischendorf în 1844 la mănăstirea Sf. Caterina de la poalele Muntelui Sinai. A fost păstrat la Muzeul din Leningrad, până în ziua de Crăciun a anului 1933, când a fost cumpărat de guvernul englez pe suma de 100.000 lire şi a fost depus în Muzeul Britanic. Se află într-o excelentă stare de prezervare. El datează din sec.al IV-lea. A fost publicat în facsimile la Leipzig în 300 copii, de către Alexandru al II-lea al Rusiei în 1862. Conţine Vechiul şi Noul Testament, epistola lui Barnaba şi Păstorul din Herma. Scrisul e în cerneală neagră, pe patru coloane, pe pielea a 100 antilope.

CODEX ALEXANDRINUS datează din sec.al V-lea şi se află în Muzeul Britanic. Ciril Lucar patriarhul Constantinopolului, l-a dat ca dar lui Carol I, în 1628. Patriarhul susţine că manuscrisul a fost lucrat de a femeie, Doamna Tecla, aparţinătoare unei nobile familii din Egipt. E scris excelent pe două coloane. În acest Codex, Noul Testament începe cu Matei 25:6 şi conţine întreg Noul Testament, afară de Ioan 6:50; 8:52, 2 Corinteni 4:13 şi 12:6. Are în plus epistola I-a a lui Clement şi parte din a doua. A fost tipărit în facsimil în 1786 şi în 1860. Manuscrisul are 773 de foi.

CODEX BEZE poartă evidenţa scrisului din secolul al V-lea. Un timp a fost în mănăstirea Sf. Irineu din Lyon, iar acum se găseşte la Universitatea Cambridge, fiind dăruit în 1581 de Teodor de Beza, de unde îşi are şi numele. El conţine textul Evangheliilor în limba greacă şi latină, precum şi Faptele Apostolilor şi 3 Ioan 11-15. Se crede că a fost scris în Galia. E pe o singură coloană, pagina din stânga e în limba greacă, cea din dreaptă în limba latină.

CODEX ROSSANENSIS e o adevărată lucrare de artă, pe un pergament extra fin purpuriu, scris cu litere de argint, iar la începutul fiecărei evanghelii, trei şire pe ambele coloane de aur. Are 18 remarcabile picturi în culori, cu scene din Evanghelii şi cu figuri a 40 prooroci din Vechiul Testament. Numără 188 de foi. La început conţinea cele 4 Evanghelii, dar unele foi au fost deteriorate de umezeală. Azi mai are Matei şi Marcu 16:14. Atât textul cât şi scrisul se aseamănă cu Codex Purpureus. El a fost descoperit în primăvara anului 1879 în catedrala din Rossano, Calabria, Italia de Sud. Manuscrisul aparţine sec. al VI-lea.

CODEX PURPUREUS e foarte frumos. A fost scris în secolul al VI-lea. Avea 45 de foi din care 33 sunt în mănăstirea Sf. Ioan din Patmos, 6 la Vatican, 4 în Muzeul Britanic şi 2 în Biblioteca din Viena. Alte 84 de foi au fost descoperite într-un sat lângă Cezarea în Capadocia şi au fost cumpărate de ambasadorul rus la Constantinopol.

CODEX VATICANUS e scris în sec. al IV-lea pe 3 coloane cu 42 rânduri pe coloană. Conţine Noul Testament fără Ep. Evrei de la 9:14 la sfârşit, 2 Timotei, Tit, Filimon, şi Apocalipsa. Se află în Biblioteca Vaticanului. Acesta şi cel Sinaiticus se crede că fac parte din cele 50 copii ale Bibliei scrise din porunca lui Constantin cel Mare, cam prin anul 331, sub supravegherea lui Eusebiu de Cezareea.

Am citat pe cele mai de seamă ca să avem o mică idee despre ele. Cei ce spun că avem puţine manuscrise vechi şi că niciunul nu poartă semnătura autorului, deci nu le pot crede ca adevărate, arată prin aceasta, că ei caută o motivare a necredinţei lor. Căci, vă întreb: câţi pun la îndoială „Războiul Galic” a lui Cezar, scris între anii 58 şi 50? Ştiţi câte manuscrise avem din această carte? Numai zece şi din acestea cel mai vechi e cu 900 de ani după Cezar. Deci, nici unul nu poartă semnătura lui. Dar acelea sunt bune? Numai Evangheliile nu?

Din 142 de cărţi ale „Istoriei Romane” de Liviu (59 în Cr. şi 17 d.Cr.) numai 35 supravieţuiesc cunoscute din 20 manuscrise, din care numai unul ce conţine cartea III-A şi a IV-a, e din secolul al IV-lea. Dar cine ridică obiecţie împotriva lor?

Din 15 cărţi ale lui Tacitus (100 d.Cr.) numai 4 şi jumătate supravieţuiesc: din 16 cărţi ale Analelor sale mai există 10 întregi şi 2 în parte. Şi Istoriile şi Analele ştiţi câte manuscrise au? Doar două. Unul e din secolul al IX-lea, celălalt din secolul al VIII-lea.

Istoria lui Tucidide, care a trăit între anii 460-400 î.d.Cr. ştiţi din câte manuscrise ne este cunoscută? Din opt, cel mai vechi fiind din secolul al IX-lea, deci cu 1300 ani după autor. Dar aţi auzit pe cineva să facă caz din aceasta? Aţi auzit pe cineva spunând că nu le poate crede, fiindcă n-au manuscrisele originale, semnate de Tucidide?

Câţi v-aţi îndoit de Istoria lui Herodot? Şi ea e în aceeaşi situaţie. Adică la acestea sunt valabile manuscrisele, extrem de puţine şi cu peste 1300 de ani mai târzii ca originalul. Pe acestea le poţi crede, iar BIBLIA care are peste 5.000 de manuscrise şi cu mai puţin de 300 de ani între ele şi original, pe ea n-o poţi crede! Nu e că nu o poţi crede, ci nu vrei s-o crezi. Vrei să-i tăgăduieşti adevărul ei şi de aceea îi cauţi nod în papură. Dar cele peste 5.000 de manuscrise îţi stau împotrivă, vei da odată socoteala de toate.

3. Vericitatea constatată din fragmente

Te întrebi: oare sunt conforme manuscrisele cu originalul? La aceasta îţi spunem da. Există o seamă de probe, care pot verifica adevărul acesta. Pe lângă Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, care sunt scrise pe la anul trei sute şi ceva, există o seamă de fragmente de manuscrise, mai vechi descoperite, care confirmă manuscrisele pomenite. Iată câteva:

CHESTER BEATY BIBLICAL PAPIRI publicat în 1931, consistă din 11 codici de papirusuri, din care trei conţin aproape tot Noul Testament. Unul are Evangheliile şi Faptele Apostolilor, scris după anul 200, altul cu epistolele pauline şi Evrei, copiat după anul 200, altul cu Apocalipsa din anul 250 d.Cr.

„FRAGMENTE DINTR-O EVANGHELIE NECUNOSCUTĂ” e titlul câtorva papirusuri descoperite în 1935. Ele au fost datate de experţii papirologi cu anul 150. Unii spun că ar fi o a cincea Evanghelie: „The Times Literary Supliment” din 25 Aprilie 1935 scria:… „Aceste fragmente au fost scrise de cineva care a văzut cele patru Evanghelii înaintea sa şi le cunoştea bine. Ele nu arată a fi o Evanghelie independentă, ci sunt o parafrazare a istorisirilor şi a celorlalte lucruri din Evanghelii, destinate pentru explicaţii şi instruire, un manual după care poporul să înveţe istorisirile Evangheliilor.

FRAGMENTUL MORATORIAN publicat întâia dată în anul 1740, de Cardinalul Moratori, e de provenienţă romană. Din nefericire e mutilat în prima parte. Conţine o listă a cărţilor Noului Testament, pomeneşte că Luca e a treia Evanghelie, apoi menţionează pe Ioan, Faptele Apostolilor, 9 epistole pauline, Iuda, 2 epistole ale lui Ioan, Apocalipsa şi Petru. E scris de Caius prin anul 170, un ucenic a lui Irineu.

Două fragmente conţin texte din Evanghelia a patra, sunt dintr-un vechi codex papirus. Pe primul e Ioan 18:31-33, pe celălalt sunt versetele 37-38 din acelaş capitol. Ele se găsesc azi în Biblioteca „John Rylands” din Manchester, au fost descoperite în Egipt în anul 1917. Pe baze paleografice s-a stabilit că au fost scrise pe la anul 130 d.Cr. Importanţa acestor frânturi nu numai că atestă manuscrisele mari, ci dovedeşte şi faptul că la acea dată Evangheliile scrise pe care le avem noi, circulau în Egipt.

PAPIRUSUL BODMER II constituie una din cele mai recente descoperiri. El a fost anunţat de Biblioteca Bodmer din Geneva, în 1956. A fost scris în anul 200 şi conţine primele 14 capitole din Evanghelia după Ioan şi părţi din celelalte şapte capitole. Iar mai recent Biblioteca Bodmer a anunţat descoperirea unui alt manuscris, cu Luca şi Ioan, datând din anul 200.

4. Vericitatea constatată din citate

Că MANUSCRISELE ACTUALE SUNT CONFORME CU ORIGINALUL, deci BIBLIA e ADEVĂRATĂ, se CONSTATĂ, nu numai din aceste fragmente foarte vechi, ci şi din aluzii şi citate din Noul Testament în alte scrieri timpurii, unele chiar înainte de anul 100. Astfel avem:

ÎNTÂIA EPISTOLĂ A LUI CLEMENT. Ea constituie unul din cele mai vechi documente şi a fost scrisă din Roma, prin anul 95 d.Cr. către biserica din Corint.

Istoricul Eusebiu spune că Clement ar fi fost al treilea episcop al Romei şi îl identifică cu Clement menţionat de Pavel în Filipeni 4:3. În ea, el îi mustră pe Corinteni pentru lipsă de umilinţă şi le aduce aminte de umilinţa lui Cristos Domnul. În ea dă un mare număr de citate din Evanghelii, din Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, Efeseni, Tit, Evrei şi 1 Petru.

Iată unul:… „Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului Isus căci El a zis: „Vai de acel om. Ar fi fost mai bine de el dacă nu s-ar fi născut, decât să facă să cadă unul din aceşti mici. Era mai bine să-şi fi legat o piatră de moară de gât şi să se fi aruncat în mare, decât să strice pe unul din aleşii Mei”.

DIDAHIA sau învăţătura celor 12 apostoli, a fost lucrată undeva în Siria sau Palestina. Data e în jurul anului 100. Un manuscris grecesc al ei, a fost descoperit în anul 1873 şi curând s-a dovedit că e un document foarte vechi şi de valoare. Un manuscris mai scurt din aceeaşi lucrare, în limba latină, era cunoscut mai de mult. Ea cuprinde porunci privitoare la cele 2 căi. Ea la fel conţine citate şi redări din Noul Testament. Un paragraf spune:… „Calea vieţii e aceasta: întâi să iubeşti pe veşnicul Dumnezeu, care te-a făcut; a doua pe aproapele tău ca pe tine”.

EPISTOLA LUI BARNABA a fost scrisă prin 130 şi cuprinde mult din învăţătura celor două căi, cu aluzii şi citate din Noul Testament. O frază sună aşa: „Astfel zice El: Acei ce doresc să mă vadă şi să aibe parte de împărăţia Mea, trebuie să mă primească prin necazuri şi suferinţe”.

EPISTOLA LUI IGNAŢIU din ANTIOHIA către diferite biserici, formează alt document, care atestă autenticitatea manuscriselor. El a fost martirizat în anul 115, deci scrisorile sunt dinainte de această dată. El foloseşte citate din Matei, Ioan, Romani,1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, 1 şi 2 Timotei, Tit, şi aluzii la Marcu, Luca, Faptele Apostolilor, Coloseni, 2 Tesaloniceni, Filimon, Evrei, şi 1 Petru.

EPISTOLA LUI POLICARP către Filipeni e scrisă cam în aceiaşi perioadă, nu mult după plecarea lui Ignaţiu la Roma. Ea poartă citate din Evangheliile sinoptice, Faptele, Romani, l şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, 2 Tesaloniceni 1 şi 2 Timotei, Evrei, 1 Petru şi 1 Ioan. Iată un pasaj din ea:

„Cel ce L-a înviat pe El din morţi, ne va învia şi pe noi la fel, dacă facem voia Lui şi trăim prin poruncile Lui şi iubim ce El a iubit, reţinându-ne de la orice nedreptate, lăcomie, iubire de bani, vorbire de rău, mărturie mincinoasă, neîntorcând rău pentru rău, sau abuz pentru abuz, lovire pentru lovire, sau blestem pentru blestem, ci aduceţi-vă aminte că Domnul a zis când a învăţat: …Nu judecaţi, aşa ca să nu fiţi judecaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi, aveţi milă, astfel ca să vi se arate milă; cu măsura cu care măsuraţi oamenilor, vi se va măsura înapoi şi fericiţi sunt cei săraci şi acei ce sunt prigoniţi din pricina neprihănirii lor, căci a lor este împărăţia Cerurilor”.

Aceste cuvinte ale lui Policarp sunt grăitoare. Ele atestă manuscrisele Bibliei pe care o avem. El a fost o figură importantă în biserica creştină, căci după cum afirmă Irineu, Policarp l-a cunoscut pe apostolul Ioan şi a discutat cu mulţi din cei ce au văzut pe DOMNUL. „Şi orice lucruri pe care el le-a auzit de la ei despre Domnul şi despre minunile Sale şi despre învăţătura Sa, Policarp, întrucât le-a primit de la martori oculari ai Vieţii Cuvântului, le-a relatat toate în acord cu Scripturile”.

A DOUA EPISTOLĂ A LUI CLEMENT se pare a fi o predică. Data nu e precisă, se susţine că ar fi de pe la jumătatea secolului al doilea. În ea e mult material din Evanghelii. Iată nişte frânturi: „Căci El a zis: „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va fi mântuit, ci cel ce face neprihănirea”.

„Domnul a zis: „Deşi sunteţi cu Mine, în sunt Meu şi nu împliniţi poruncile Mele, vă voi arunca şi vă voi spune: „Depărtaţi-vă de la Mine, căci nu ştiu de unde sunteţi, voi lucrători ai fărădelegii”. „Căci Domnul a zis în Evanghelie: „Dacă nu păstraţi ceea ce e mic, cine vă va da ceea ce e mare? Căci vă spun, că cine este credincios în puţin, este credincios de asemenea în mult”. Manuscrisele, mulţimea lor, vechimea lor, arată că BIBLIA e adevărată. Martorii şi scrierile din vremea aceea atestă autenticitatea Noului Testament. Noi îl credem şi dorim să urmăm învăţăturile lui. Dumnezeu să ne învrednicească la aceasta.

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

„Numai proştii mai cred” e o expresie care se aude atât de des astăzi. A vorbi despre BIBLIE sau a citi BIBLIA, pentru unii înseamnă a fi înapoiat, rămas cu mult în urmă, iar a afirma că tu crezi BIBLIA, înseamnă a fi prost. „Cum se poate ca azi, în secolul al XX-lea, să mai crezi ce spune BIBLIA?” se întreabă unii.

Datorită acestei mentalităţi pervertite de diavolul, cei necredincioşi nu voiesc s-o citească, iar unii din cei credincioşi se sfiesc să-i dea locul de cinste pe masa lor, ci o ascund şi evită să vorbească despre ea, ca să nu fie consideraţi proşti.

E clar că BIBLIA e o carte dispreţuită, dar e dispreţuită tocmai fiindcă nu e citită şi mai mult, fiindcă nu e trăită de cei ce o citesc. „Când eşti cu lupii, trebuie să urli ca ei,” e o părere cu totul greşită. Aceasta înseamnă să nu mai fi om. Afirmarea demnităţii sale, e caracteristica ce l-a făcut să rămână om.

E adevărat că mincinoşilor nu le place să le vorbeşti de adevăr, curvarilor nu le place să le vorbeşti de castitate, de sfinţenie, furioşilor de blândeţe, nervoşilor de răbdare, guralivilor de tăcere, beţivilor de abstinenţă. Dar oare e o ruşine că nu eşti ca ei? Nu, din contra, e o cinste.

Cel ce citeşte BIBLIA şi o trăieşte, are o viaţă curată, o viaţă paşnică în familie şi o viaţă demnă în societate. Cel ce o dispreţuieşte, trăind în desfrău îşi destramă căminul prin beţii, îşi nenoroceşte copiii şi soţia, ajunge în zdrenţe şi în noroiul şanţului. Care din aceştia doi dă dovadă de prostie? Pe scena lumii s-au ridicat bărbaţi de seamă, cu renume mondial, stimaţi şi preţuiţi nu numai în timpul vieţii, ci şi după moarte, care au citit BIBLIA şi au fost adânc credincioşi.

Despre Newton, descoperitorul gravităţii, se spune că întotdeauna, când rostea Numele lui Dumnezeu, îşi ridica pălăria de pe cap în semn de reverenţă. Dau aici mai jos afirmaţiile unora din ei, ca cei înţelepţi să vadă că nu numai proştii cred.

 Mărturii cu privire la BIBLIE

GALILEO GALILEI, cunoscutul astronom, fizician şi matematician, declară într-o scrisoare că: „Sfânta Scriptură nu poate niciodată să mintă sau să rătăcească. Adevărurile ei sunt absolute şi neîndoielnice”.

 R. BOYLE, întemeietorul chimiei ştiinţifice, a lăsat aceste cuvinte prin testament: „Faţă de BIBLIE, toate cărţile omeneşti, chiar cele mai bune, sunt numai ca plantele care primesc toată lumina şi strălucirea lor numai de la soare.

BLAISE PASCAL, vestitul matematician, fizician şi filozof francez, scrie: „Scriptura are pasaje pentru a consola toate condiţiile şi pentru a intimida toate condiţiile”.

Sir WALTER SCOTT, celebrul romancier englez, când era pe patul de moarte, a rugat pe ginerele său, Lockhart, să-i citească ceva din carte. „Din care carte?” a întrebat Lockhart, privind la cele 20.000 de volume, care acopereau pereţii. „Nu există decât o singură carte: BIBLIA!” răspunse Scott.

LORDUL BYRON, ilustru poet englez a lăsat pe BIBLIA sa următoarea inscripţie: „În această prea sfântă Carte se cuprinde taina tuturor tainelor. Fericiţi sunt acei muritori, cărora Dumnezeu le-a dat darul de a auzi, de a citi, de a rosti o rugăciune şi de a primi cu umilinţă cuvintele acestei cărţi. Fericiţi cei care sunt în stare să deschidă poarta şi să meargă cu hotărâre, pe calea arătată de ea. Iar cei ce o citesc numai ca să se îndoiască de spusele ei, sau să le dispreţuiască, aceia mai bine nu s-ar fi născut”.

 EMANUEL KANT, cel mai mare filozof german, scria lui STILLING, prietenul său, despre care a auzit că a început să citească Biblia: „Faci bine că îţi cauţi liniştea în Evanghelie, pentru că ea este un izvor nesecat al tuturor adevărurilor, cum nu se mai găseşte nicăieri”. „Dacă Evanghelia n-ar fi lăsat să ţâşnească depe paginile ei învăţăturile morale, care să alcătuiască temelia neclintită a vieţii omenirii întregi, apoi filozofia nu le-ar fi elaborat nici până azi, în curăţia lor divină”. Iar la 72 de ani, Kant scria: „BIBLIA este cartea al cărei conţinut mărturiseşte el singur originea-i divină. Ea ne descoperă cât de mare este vina noastră, cât de adâncă ne este căderea, dar şi cât de mare este dragostea lui Dumnezeu. BIBLIA este comoara mea cea mai de preţ, fără de care aş fi nenorocit”.

JOHN F. W. HERSCHEL, astronom şi fizician englez spune: „Toate descoperirile omeneşti par a fi făcute numai cu scopul de a confirma cu o şi mai mare putere adevărurile care vin de sus, şi care sunt cuprinse în Sfintele Scripturi”.

RALF W. EMERSON, mare filozof spune: „BIBLIA nu e o carte, ea e o literatură”.

GIUSEPPE GARIBALDI, marele patriot italian, în timp ce lupta pentru eliberarea Italiei, de sub puterea papală şi a Austriei, scria lui Earl de Shaftesbury: „Cel mai bun din aliaţi, pe care ni-l puteţi procura, e BIBLIA, care ne va aduce realitatea eliberării”.

GUIZOT F. istoric francez şi bărbat de Stat, în ale sale „Meditaţii” prima ediţie pag. 252 face următoarea remarcă cu privire la Evanghelii: „Marea putere a acestor cărţi şi a relatărilor lor, a fost încercată şi probată. Ele au biruit păgânismul; ele au biruit Grecia, Roma şi Europa barbară, ele sunt pe cale de a birui lumea. Şi sinceritatea autorilor nu e cu nimic mai prejos decât puterea cărţilor. Noi putem pune în discuţie pregătirea scolastică şi perspicacitatea critică a primilor istorici ai lui Isus Cristos; dar e imposibil să contestăm buna lor credinţă; ea sclipeşte din cuvintele lor; ei au crezut ceea ce au spus; ei au pecetluit afirmaţiile lor cu sângele lor”.

ROBERT D. WILSON, profesor cunoscător a 26 de limbi. A studiat în America, apoi !a Oxford în Anglia şi la Berlin. El mărturiseşte cum a ajuns la convingerea că „toate desbaterile privitoare la textul Bibliei şi la relatările istorâte din Biblie, ar trebui să fie aşezate nu pe terenul mişcător al părerilor personale şi al impresiilor subiective, ci pe terenul solid al faptelor dovedite în mod obiectiv”.

El îşi dădu seama că aceste fapte „n-ar putea să fie cunoscute în mod real, decât cu ajutorul unor adânci cercetări a documentelor redactate în limbile vechi, ce sunt în legătură cu BIBLIA”. Vrând să aibă lumină în privinţa această, el se dedică studiului. „Eram pe atunci, spune el, în vârstă de 25 de ani şi mi-am stabilit planul pentru 45 ani de muncă. Mai întâi aveam să închin 15 ani studiului limbilor necesare, pentru a putea citi vechile documente, singure în stare să-mi procure informaţii de mâna întâia asupra istoriei Vechiului Testament şi anume:

1) Limba ebraică şi limbile înrudite cu ea;

2) Toate limbile în care a fost tradus Vechiul Testament, înainte de secolul al VII-lea al erei creştine.

3) În sfârşit limbile care, ca persana şi coptă, puteau  să-mi arunce ceva lumină asupra Vechiului Testament.

După aceea aveam să închin, alţi 15 ani unui studiu foarte amănunţit al Vechiului Testament, cercetându-l în ebraică, cuvânt cu cuvânt, comparând textul original, cu vechile traduceri şi făcând adnotări. În fine aveam să studiez timp de 15 ani lucrările înaltei Critice”.

El istoriseşte cum, după ce a făcut studiul limbilor, s-a dus la Muzeul Britanic din Londra, cu Biblia sa ebraică în mână şi cum din toţi regii pomeniţi în Biblie, a găsit păstrat pe monumente numele a 41 din ei. Aceste 41 de nume conţin 191 consoane, scrisul ebraic nu are vocale, din care el a găsit 188, care erau întocmai aceleaşi şi pe monumente.

După 30-40 de ani de studii temeinice, el a declarat: „Ştiinţificeşte, putem să afirmăm desăvârşita identitate a Bibliei ebraice actuale, cu aceea de care s-a slujit Cristos şi apostolii şi căreia ei i-au dat încuviinţarea lor”.

Deci pe bază de studii de o viaţă de om, nu pe prostie, s-a fondat convingerea şi credinţa lui că BIBLIA E ADEVĂRATĂ.

Sir WILLIAM RAMSAY, savant englez cu renume mondial. Are la activul lui o seamă de descoperiri şi lucrări ştiinţifice. La început a fost necredincios şi susţinea că Biblia şi mai ales Faptele Apostolilor, scrise de Doctorul Luca, nu sunt demne de crezare. Ca tânăr profesor, el întreprinse o călătorie de studii în Asia Mică. El căuta să descopere divergenţele între istorisirea Biblică şi proaspetele descoperiri arheologice. După mai mulţi ani de studiu, a trebuit să renunţe la ideile sale. Descoperirile sale au confirmat în totul relatările biblice. El s-a convins că Biblia e cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

În cartea sa: „Luke the Phisiycian” (Luca medicul) pp. 177-179, el îşi proclamă opiniile sale în faţa lumii, zicând: „Eu am primit convingerea că relatarea lui Luca e fără egal în ce priveşte exactitatea. Adâncind puţin examinarea de fond a textului, mergând mai departe decât se obişnuieşte cu lucrările altor istorici, el suportă verificarea cea mai minuţioasă şi tratamentul cel mai dur”.

Iar în prefaţa valoroasei sale lucrări ce poartă titlul: „The Bearing of Recent Discovery on the trustworthings of the New Testament,” editată în 1920, el spune: „Scopul meu e de a stabili anumite principii care decurg din descoperirile moderne şi de a arăta contribuţia lor faţă de Noul Testament.

Metoda constă din examinarea riguroasă, frază cu frază şi cuvânt cu cuvânt a câtorva pasaje care au fost expuse unei critici defavorabile; din această examinare rezultă că Noul Testament este o carte unică, prin coerenţa, limpezimea, bogăţia şi sinceritatea cea vie a expresiei. Aceasta nu e o caracteristică numai a uneia sau a două din scrierile care alcătuiesc Noul Testament; în diferite chipuri, această caracteristică aparţine tuturor”.

Şi când auzi pe unii neisprăviţi, cu liceul abia terminat, sau uneori doar cu patru clase, care nu-şi cunosc bine, nici istoria ţării lor, dar de unde să priceapă să facă examinarea unui document istoric, că vorbesc despre Biblie că nu e adevărată, o ironizează, spun că numai proştii mai cred. Nu e bine să râzi de ei, ci mai degrabă să-i compătimeşti. Şi nu e bine să te apuci la discuţii, la ceartă de vorbe cu ei, ci mai degrabă să te rogi pentru ei.

W. F. ALBRIGHT, eminent arheolog contemporan, în cartea sa „Archeology and the religion of Israel” 1942 pag. 176 zice: „Nu mai există nici o îndoială că arheologia a confirmat istoricitatea substanţială a istorisirilor Vechiului Testament”.

Sir FLINDERS W. M. PETRIE, profesor Universitar mare specialist în arheologie. În primăvara anului 1937, în timp ce făcea săpături arheologice în Palestina, a fost vizitat la Ierusalim de către teologul David L. Cooper. Acesta spune în cartea sa: „What man must believe?” Los Angelos 1943 pag. 55, cum l-a întrebat dacă în timpul cercetărilor a descoperit ceva, care să discrediteze Scripturile, la care bărbatul de ştiinţă a afirmat că nu a găsit nimic, care să-i cauzeze vreo îndoială şi a adăogat următoare observaţie:

„Profesorii de catedră din Universităţi şi alte Institute de învăţământ, care nu au fost niciodată în câmpul cercetărilor, nu au făcut niciodată săpături, sunt singurii care se îndoiesc de relatările biblice; dar cei ce au cercetat în mod real şi au scos la lumină trecutul, sunt convinşi de exactitatea Scripturilor”.

JEAN REVILLE, într-un eseu publicat în „Revue des deux Mondes” 1864, spune: „Într-o zi, la o întrunire, a fost pusă problema: ce carte ar fi mai bine să ia cu el în celulă, un om care a fost condamnat pe viaţă, dacă i s-ar permite să ia o singură carte. La întrunire erau catolici, protestanţi, filozofi şi chiar materialişti. Toţi au fost de acord că ar alege numai BIBLIA”.

 HEINRICH HEINE, poet evreu, convertit la creştinism declară: „Luminarea mea o datorez pur şi simplu unei cărţi. Unei cărţi? Da. Ba încă este o carte veche, simplă, modestă, ca şi natura şi naturală ca şi aceasta. O carte care are înfăţişarea obişnuită şi lipsită de pretenţii, ca soarele care ne încălzeşte, ca pâinea care ne hrăneşte. O carte care ne priveşte cu atâta încredere şi bunătate, ca o lumină… Şi această carte se numeşte scurt şi cuprinzător, „CARTEA BIBLIA”. Pe drept se numeşte ea şi Sf. Scriptură. „Cine a pierdut pe Dumnezeul său, acela îl poate găsi din nou în această carte şi cel ce nu L-a cunoscut niciodată, acela găseşte aici adierea Cuvântului Dumnezeisc.

„Evreii, .care îndeobşte ţin mult la lucrurile scumpe, îşi dădeau foarte bine seama de ceea ce făceau, când, la arderea celui de al doilea Templu al lor din Ierusalim, lăsară să li se distrugă obiectele de aur şi de argint, care serveau la jertfe, candelabrele şi candelele, ba chiar şi pieptarul marelui Preot, cu deosebitele lui pietre preţioase şi scăpară din flăcări numai Sfânta Scriptură. Aceasta făcea bogăţia Templului şi slavă Domnului, flăcările n-au mistuit-o”.

SILVIO PELICO, mare scriitor italian, a spus: „BIBLIA este codul adevărat al sfinţeniei şi prin urmare al adevărului”. În cartea sa, „Închisorile mele” pag. 39 spune despre Biblie: „Cartea această dumnezeiască, pe care o iubisem întotdeauna mult, chiar când credeam că sunt necredincios, o studiam acum, cu mai mult respect decât oricând… ea mă învaţă să-L iubesc pe Dumnezeu şi pe oameni, să doresc tot mai mult domnia dreptăţii, să am groază de nedreptate, să iert pe cei nedrepţi”.

 CHARLES DICKENS, mare romancier englez, într-o scrisoare adresată fiului cel mai mic, când acesta părăsea patria, pentru a se duce în Australia, îi scrise: „Îţi pun între cărţi un Nou Testament, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi nădejdi care m-au călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că acesta e cea mai bună carte pe care a avut-o şi o va avea lumea şi pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţa omenească, care încearcă să fie sinceră şi conştientă de datoria sa”. „Când au plecat ceilalţi fraţi ai tăi, am scris pentru fiecare cuvinte cum scriu acum pentru tine şi i-am rugat pe toţi să se conducă după această carte, fără a ţine seamă de interpretările şi născocirile omeneşti”.

„Îţi aduci aminte că acasă n-ai fost plictisit cu practici religioase şi formalităţi seci… Vei înţelege cu atât mai bine acum adevărul şi frumuseţea religiei creştine, aşa cum provine de la Cristos însuşi şi neputinţa de a te abate de la adevărata religie, dacă o preţuieşti cu smerenie şi din inimă”. Iar când cineva l-a întrebat pe Dickens, care i se pare că e cea mai patetică istorisire din toată literatura, acesta îi răspunse: „Pilda fiului risipitor”.

JEAN JACQUES ROUSSEAU, faimosul orator, cugetător, scriitor şi pedagog francez, în cartea sa: „Emil” – sau despre Educaţie” ediţia 1839, tomul III, pp. 365367, are cuvinte de toată frumuseţea faţă de Sfintele Scripturi. El scrie: „Vă mărturisesc că majestatea Scripturilor mă umple cu admiraţie, după cum puritatea Evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele.

„Răsfoiţi lucrările filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţiune, ce sărace, cât de dispreţuit sunt, în comparaţie cu Scripturile! E posibil oare, ca o carte atât de simplă şi totodată atât de sublimă, să fie simpla lucrare a omului?

„E posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine, să fie un simplu om? Găsim ca El să-Şi fi asumat tonul unui sectar entuziast sau ambiţios? Ce dulceaţă, ce curăţie în comportarea Sa! Ce învăţături pline de har! Ce maxime sublime! Ce înţelepciune profundă în cuvântările Sale! Ce prezenţă de spirit, ce subtilitate, ce potrivire în răspunsurile sale…!”

„Unde este omul, unde este filozoful care să fi trăit aşa şi să fi murit aşa, fără slăbiciuni şi fără împotrivire?… Da, dacă viaţa şi moartea lui Socrate au fost acelea a unui înţelept, viaţa şi moartea lui Isus au fost acelea a unui Dumnezeu”.

„Să presupunem oare, că istoria evanghelică e simplă ficţiune? într-adevăr, prietenii mei, ea nu poartă nici un semn al ficţiunii. Din contra, istoria lui Socrate, pe care nimeni nu se gândeşte s-o pună la îndoială, nu e atât de bine dovedită ca aceea a lui Isus Cristos. O aşa presupunere de fapt, ar îmbrăca dificultatea numai în alte haine, fără s-o înlăture, căci e mai greu de conceput ca un număr de persoane să cadă de acord să scrie o aşa istorie, decât că unul singur le-ar fi furnizat materialul. Autorii evrei erau incapabili de dicţiunea ei şi străini de morala conţinută în Evanghelie. Semnele adevărului ei sunt atât de izbitoare şi de neimitat, încât inventatorul ar fi un caracter mai uimitor decât eroul”.

DENIS DIDEROT, filozof ateu împreună cu alţi liberi cugetători, a întocmit faimoasa „Enciclopedie” editată prin 1751, care e presărată cu germenii necredinţei secolului al XVIII-lea.

A fost considerat ca ateu declarat pe faţă, dar către sfârşitul vieţii, spre înmărmurirea prietenilor săi, singurei sale fiice, el i-a făcut parte de o educaţie din Biblie.

Iar Stier în cartea sa „Reden Jesu” partea a VI-a pag. 496, ne relatează următoarea întâmplare din viaţa lui Diderot: „Într-una din acele partide de seară a Baronului de Holbach, unde obişnuiau să se adune cei mai celebri necredincioşi ai secolului, conversaţia s-a îndreptat liber, în modul cel mai hazliu spre presupusele absurdităţi, stupidităţi şi toate felurile de inconsistenţe ale Scripturilor Sacre. Filozoful Diderot, care nu a luat parte în discuţii, deodată le-a pus capăt prin următoarea remarcă:

„De minune domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa, nici în altă parte, care să fi putut scrie şi vorbi cu mai multă artă şi talent… Eu vă provoc pe toţi câţi sunteţi aici, să pregătiţi o povestire aşa de simplă şi în acelaş timp atât de sublimă şi atât de mişcătoare, ca istoria patimilor şi a morţii lui Isus Cristos, care să producă acelaşi efect, care să dea senzaţie pe cât de puternică, pe atât de simţită şi a cărei influenţă să fie aceeaşi, după atâtea veacuri”.

 J.W. GOETHE, mare poet, gânditor şi om de ştiinţă german, unul din cei mai distinşi bărbaţi ai literaturii universale, a zis: „BIBLIA nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte ce va trăi veşnic, pentru că atât cât va fi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice şi să spună: „Eu o pricep în tot amănuntul şi în tot cuprinsul ei”.

„Eu personal iubesc şi preţuiesc BIBLIA, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală. Istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine şi m-au înfluenţat într-un fel sau altul. De aceea nu mi-au plăcut atacurile nedrepte, batjocoritoare şi răutăcioase împotriva ei.

Am citit-o toată de mai multe ori… am citit-o şi pe sărite şi de la început şi de la sfârşit… Marea cinste ce se dă Bibliei de multe popoare şi generaţii, se datorează valorii ei lăuntrice… Sunt încredintat că Biblia e cu atât mai frumoasă, cu cât o citeşti mai mult… Consider Evangheliile în totul adevărate, căci în ele există o reflecţie a sublimului, care emană din persoana lui Cristos”.

Iar înainte de moarte cu 11 zile, a mărturisit lui Eckerman următoarele: „N-are importanţă cât va progresa mintea omenească în cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adâncime: ea nu va fi în stare niciodată să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depinde de atitudinea pe care a luat-o faţă de BIBLIE”.

MICHAEL FARADAY, distins bărbat de ştiinţă, fizician şi chimist englez, fondatorul concepţiei despre câmpul electromagnetic, a descoperit benzenul, a descoperit fenomenul de inducţie electromagnetică, a descoperit legea electrolizei, etc…. dar a fost şi un bun creştin, un bun credincios.

În timp ce ţinea prelegeri ştiinţifice, dădea şi lecţii biblice. Într-o zi fu găsit de un prieten al său, cu capul plecat asupra Bibliei şi cu ochii plini de lacrimi. Acesta îl întrebă dacă e bolnav. Nu, răspunse Faraday, ceea ce mă umple de tristeţe, este faptul că oamenii rătăcesc aşa de mult, fără să ia în seamă această Carte, care poate să-i călăuzească”.

 EULER LEONHARD, mare matematician şi fizician elveţian, creatorul calculului variaţiilor, a pus bazele teoriei ecuaţiilor diferenţiale, a elaborat cinematica şi dinamica corpului solid, a pus bazele teoriei giroscopului, etc., dar ştiinţa nu l-a făcut necredincios, ci din contra, pe lângă alte lucrări ştiinţifice, pe la 1767 scrie cartea „Apărarea revelaţiei divine, faţă de obiecţiunile liber-cugetătorilor”. Deci, nu numai că credea el, ci în chip deschis şi  documentat căuta să apere credinţa în revelaţia divină.

Dr. N.C.PAULESCU, 1869-1931, profesor, fiziolog român, a făcut cercetări importante asupra structurei splinei, asupra mecanismelor de producere a febrei, asupra fiziologiei normele şi patologice, a pancreasului endocrin, care-l situează printre principalii precursori în descoperirea insulinei. El spune: „Evanghelia Domnului Isus Cristos, e suprema treaptă a ştiinţei. Nu numai că cred în Dumnezeu, dar ştiu că este Dumnezeu”.

EDMOND BARKE, mare bărbat de stat englez şi orator fără pereche, a declarat: „Toată viaţa mea am citit Biblia, dimineaţa, la prânz şi seara. Obiceiul acesta mi-a fost de mare folos”.

Dr. HOWARD A. KELLY, profesor la Universitatea „John Hopkins” o autoritate în materie de radium şi herpetologie, chirurgie şi ginecologie, cunoscut în lumea întreagă, şi-a format obiceiul ca seara după cină, să nu mai citească nimic altceva decât Biblia. Iată ce spune el:

„O credinţă creştină bine definită este singurul lucru cu adevărat important în viaţă. Şi aceasta în sens literal. Ea este mult mai importantă decât oricare profesiune, decât oricare cercetare ştiinţifică, decât oricare activitate umană.

Experienţa mea mi-a dovedit că Biblia este un Cuvânt viu, Cuvântul lui Dumnezeu, care mi se adresează mie şi tuturor oamenilor care o citesc, tot aşa de personal, ca şi cum mi se adresează mama mea în scrisoarea pe care o primesc de la ea. În acelaşi timp, Biblia conţine propria sa apărare şi nu are trebuinţă de nici un apologet sau apărător”.

 ISAAC NEWTON, mare matematician, fizician şi astronom englez a relaizat formula binomului, care-i poartă numele, a studiat dispersia luminii, a inventat telescopul cu oglindă, a adus contribuţii la fundamentarea mecanicii, a descoperit legea atracţiei universale, etc. E unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă. Cu toate că a ajuns aşa departe în ştiinţă şi atât de renumit, el a rămas până la moarte un zelos cititor al Bibliei, pe care o considera adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Pe monumentul lui din Westminster, se află următoarea inscripţie: „Interpret sârguincios, înţelept şi corect, al naturii şi al Sfintelor Scripturi. Prin filozofia sa, el a afirmat măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar prin caracterul său, exprima simplitatea evanghelică”.

În legătură cu proorociile Scripturii el spune: „Dumnezeu a dat profeţiile nu spre a satisface curiozitatea oamenilor făcându-i să vadă mai dinainte lucrurile care urmează, ci pentru că după ce s-au împlinit să poată fi interpretate prin evenimente şi astfel Providenţa Sa, nu a interpretului, să fie arătată lumii”.

CHRISTOPH M. WIELAND, mare poet şi scriitor german, sceptic şi ironic, comparat de unii cu Voltaire al Franţei, a avut o întâlre cu Napoleon la Weimar. În timpul conversaţiei, ajungând să vorbească despre Biblie, despre Cristos, Napoleon îi zise în şoaptă: „De altfel mai rămâne o mare întrebare, dacă Cristos a trăit întradevăr”. Fără nici o şovăire poetul îi răspunse cam caustic: „Ştiu că sunt unii proşti care se îndoiesc de aceasta,” şi adăugă sarcastic: „Dar aceasta ar fi o prostie tot atât de mare, ca şi când cineva s-ar îndoi că Iuliu Cezar a existat, sau că Majestatea Voastră, trăieşte, Sire!”

NAPOLEON BONAPARTE, împărătul Franţei, într-o zi la un banchet, ceru Arhiepiscopului de Milano să-i dea cel mai scurt posibil argument în favoarea Bibliei şi a religiei revelate. Acesta se mulţumi să arate în tăcere cu degetul pe Mareşalul Massena, care era evreu.

WOODROW WILSON, fost preşedinte al S.U.A. la sfârşitul primului război mondial, a spus despre Biblie următoarele: „Datorită citirii regulate a Bibliei, am primit prin bunătatea lui Dumnezeu, ajutorul necesar care mi-a îngăduit să trec printr-o serie lungă de mari încercări, fără a slăbi. Sunt 14 ani de când am luat acest obicei şi nu-l pot recomanda de ajuns tuturora. Dar trebuie să citim sub privirea lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul, ca să pătrundem gândurile Sale. Deplâng pe cei ce nu citesc Biblia zilnic. Se lipsesc astfel de un izvor nesecat de putere spirituală”.

W. GLADSTONE, bărbat de stat englez, fost prim ministru în vre-o patru rânduri, scrie următoarele în prefaţa unei ediţii populare a Bibliei: „În singurătatea unei odăiţe, în liniştea nopţii, pe patul de suferinţă, în faţa morţii, pretutindeni Sfânta Scriptură stă alături de noi; cuvinteie ei vindecă şi alină, îndreptează şi îndrumează, întăresc şi dau îndemn spre tot ce e bun. Mai mult chiar, în învălmăşeala Statului, a comunei, a tribunalului, a străzii, sau a pieţii, când deşteptarea poftelor, a pornirilor egoiste, a afacerilor, pare a pune stăpânire deplină pe orice gând al fiecărui suflet, chiar şi atunci, tocmai atunci se aude glasul Sfintei Scripturi dulce şi potolitor, şi unul sau altul din cuvintele ei dă aripi sufletului încât el îşi ia zborul ca o porumbiţă şi îşi găseşte pacea”.

JOHANN H. PESTALOZZI, mare pedagog elveţian, gânditor şi scriitor deosebit de înzestrat. El a fost unul care s-a adăpat la izvoarele Bibliei. Când i-a murit soţia, cu Biblia în mână, vorbea cu ea, ca şi cum ar fi fost vie: „Când toţi ne ocoleau, când boala şi sărăcia ne pricinuiau dureri amare, cine ne-a întărit atunci? Apoi puse o Biblie pe pieptul soţiei şi continuă: „Din izvorul acesta am primit şi tu şi eu, curaj şi pace!”

FR. COPPEE, supranumit poetul umiliţilor, mărturiseşte:… „Săptămâni şi luni, cât am stat în pat, am trăit cu Evanghelia. Încet, încet, fiecare verset din Evanghelie a ajuns să fie viu pentru mine. În toate versetele am văzut strălucind adevărul ca o stea şi l-am simţit palpitând în mine ca o inimă. Cum n-aş crede în minuni, după ce a săvârşit Cartea aceasta în mine însumi? Ochiul meu era orb faţă de lumina credinţei, iar acum o vede în toată măreţia ei. Sufletul îmi era surd la Cuvântul lui Dumnezeu, iar azi sufletul mi se ridică spre cer, în avântul dragostei. Spiritele necurate de care eram stăpânit, au fost alungate pentru totdeauna”.

LABOULAYE, scriitor şi gânditor francez se destăinuieşte: „După ce am străbătut diversitatea de sisteme filozofice, obosit şi abătut, ca un om copleşit de un vis penibil, deschid Evanghelia: mi se pare, ca şi cum aş ieşi din imperiul umbrelor, pentru a intra în regatul adevărului”. „Acest limbaj familiar, care mi-a fermecat copilăria, mă uimeşte prin adâncimea lui. Văd şi simt în el o ştiinţă care depăşeşte cu mult toate concepţiile omeneşti. După nouăsprezece veacuri, înţelepciunea veacului ne duce îndărăt la îndoielile unei lumi care se sfârşeşte: după nouăsprezece veacuri Cristos ne vorbeşte de Dumnezeu, de suflet, de mântuire, de libertate, de datorie, de dreptate, ca şi cum ar auzi glasul nostru emoţionat, ca şi cum ar răspunde la strigătul inimii noastre neliniştite”.

RUDOLF WAGNER, unul din cei mai vestiţi anatomişti şi fiziologi, spune în cartea sa „Lupta pentru suflet”: „Cea mai minunată însuşire a Scripturilor este fără îndoială puterea cu care încredinţează pe cei ce se adâncesc în ea cu toată sinceritatea şi evlavia, că obârşia ei nu poate fi decât dumnezeiască”.

JOHANN HEINRICH VON MADLER, mare astronom, când se mută într-o casă nouă, luă Biblia şi zise: „Înaintea tuturor celorlalte cărţi, Cartea aceasta trebuie să fie în casa mea” şi el însuşi o duse în casa nouă.

Dr. GOTTHILF HEINRICH VON SCHUBERT, consilier şi profesor la München, doctor naturalist, filozof, psiholog şi scriitor, în cartea sa „Lucruri noi şi vechi din domeniul psihologiei” spune: „Cuvântul acela necunoscut de cei înţelepţi, are în el cea mai mare înţelepciune. Ştiinţa care cercetează fără întrerupere, de pildă Geognozia şi caută pătrunderea tot mai adânc în mitologie şi limbile popoarelor, a ajuns la rezultate uimitoare şi totuşi ele nu ne spun altceva decât ceea ce ne spune Biblia. Nu e în firea noastră însetată şi cu multe nevoi, nici o trebuinţă, nici o pornire pe care studiul adâncit al acelei cărţi să n-o fi trezit, dezvoltat şi mulţumit. Şi tocmai un astfel de imbold multilateral al puterilor omeneşti, pare că este cea mai de seamă ţintă a Cuvântului revelat: „Să lumineze nu numai părţile simţurilor întunecate, ci şi pe acelea ale cunoştinţelor limpezi şi adânci”.

FR. BETTEX, pastor german, scrie: „BIBLIA! O carte într-adevăr cum nu e alta. Urâtă şi prigonită, ca nici a altă carte, ea totuşi e indistructibilă. Ea e în acelaş timp şi dispreţuită şi venerată, luată în râs şi foarte stimată, declarată moartă şi totuşi plină de viaţă. Împăraţi, regi şi pontifici puternici nu au cruţat nici o osteneală şi nu s-au dat în lături de la nimic ca s-o poată nimici. Înţelepţii şi învăţăţii au combătut-o cu sudoarea pe frunte şi acum când ştiinţa şi critica cred că au distrus-o, ea se răspândeşte cu o iuţeală uimitoare în sute de limbi, în milioane de exemplare în lumea întreaga, se citeşte şi se propovăduieşte de la un pol al pământului, până la celălalt. Pentru credinţa în ea, negrii primesc să fie arşi de vii, armenii şi chinezii să fie torturaţi până la moarte. Ei, voi, învăţaţilor şi criticilor, scrieţi o carte ca aceasta şi atunci vom crede în voi”. „BIBLIA este un pom al vieţii, printre ale cărui ramuri uriaşe şi veşnic verzi, adie când dulce, când cu putere, vântul ceresc, un pom cu roade care aduce sfinţenie, putere, sănătate, viaţă de veci, celor atinşi de otrava păcatului.

„Ea este o carte îngrozitoare şi plăcută, plină de o cerească pace, care întrece orice pricepere, plină de tunetele şi trăznetele lui Dumnezeu cel Atotputernic, care zdrobeşte popoarele, cum sfărâmă olarul oalele sale, şi înaintea căruia ele sunt ca o picătură de apă într-o vadră. E plină de cele mai delicate şi plăcute mângâieri şi făgăduinţi ale unui Dumnezeu care hrăneşte păsările văzduhului, numără perii capului şi dă sănătate copilului pentru care se roagă cu lacrămi o sărmană mamă. O carte care dezleagă cu vorbe simple cele mai adânci probleme ce au frământat omenirea de când există, care dă răspunsuri copilului şi se joacă cu înţelepciunea înţelepţilor; o poezie şi o epopee impunătoare, care cuprinde totul în sine, atât de înaltă şi totodată atât de profundă, cum nu e nimic din tot ce s-a scris între oameni”.

Mărturiile oamenilor mari sunt multe, dar mă opresc aici. Cred că acestea sunt destule ca să ne facă să înţelegem că nu numai proştii cred că Biblia e adevărată, ci şi savanţii. Dacă nu crezi, nu fii leneş, ci străduieşte-te să ai dovezile contrare adevărului. Spre a o combate trebuie să o citeşti şi dacă vei fi sincer, vei sfârşi crezând în ea.

Într-o zi, în timp ce călătorea cu trenul, generalul englez Lew Wallace, un înverşunat duşman al credinţei, îl întâlni pe colonelul Robert Ingersoll, un ateu binecunoscut. Amândoi în discuţii au început să ridiculizeze creştinismul şi Biblia. Deodată, Ingersoll fixă pe general şi-i lansă provocarea: „D-voastră sunteţi inteligent şi aveţi o înaltă cultură. Pentru ce nu scrieţi o carte spre a arăta că creştinismul e absurd şi că Isus Cristos nici nu a existat?” O atare carte ar avea un mare succes!”

Dorinţa generalului Wallace de a deveni cât mai celebru, l-au făcut timp de câţiva ani să adune material împotriva Bibliei şi a lui Cristos. În fine, s-a apucat să scrie. Când a ajuns pe la capitolul patru, a început să-şi dea seama că Isus Cristos a existat în mod real. Dobândi apoi certitudinea că El a fost ceva mai mult decât un personaj istoric. Şi în vârstă de cincizeci de ani generalul Wallace, pentru prima oară în viaţa sa, a îngenunchiat pentru rugăciune şi a cerut ca Isus Cristos să fie şi Mântuitorul său personal.

Bogatul material adunat n-a fost lepădat. El revizui primele patru capitole şi le complectă dând lumii cartea „BEN-HUR”, care a pasionat pe mii de cititori din lumea întreagă. Facă Domnul lumină şi în mintea şi inima ta, cu privire la Biblie şi atunci şi tu vei repeta cuvintele Domnului Isus: „CUVÂNTUL TĂU ESTE ADEVĂRUL!”

X. MĂRTURIA PERSONALĂ
(Faptele apostolilor 8:26-39)

CARTEA aceasta pe care o avem în mâinile noastre, am căutat să vedem dacă e adevărată.

Nu fiecare are la îndemână documentele arheologice. Nu toţi cunoaştem conţinutul lor. Tot aşa şi cu celelalte mărturii. Dar aici e o mărturie în mii de exemplare. O mărturie pe care poate să o aibe fiecare. E mărturia personală.

O poate avea omul învăţat, savantul; şi o poate avea analfabetul. O poate avea cel încărunţit, gârbovit de povoara anilor şi o poate avea tânărul în frăgezimea vârstei lui. O, cum aş vrea să-ţi dai seama că BIBLIA e adevărată! Să poţi avea şi tu mărturia aceasta.

PROBA INTERIOARĂ

Mărturia personală depăşeşte pe toate celelalte mărturii. Toate celelalte mărturii sunt seci, uscate, fără viaţă, mărturia aceasta e plină de vigoare. Mărturia ceasta e Cuvântul Sfânt, făcut trup, care locuieşte în noi plin de har şi de adevăr.

E mare deosebire între o pictură, care reprezintă un câmp cu pomi cu fructe, verdeaţă şi flori, şi realitate; pictura desfătează doar privirea, pe când realitatea te poate convinge nu numai de frumuseţe, ci şi de gustul fructelor, de mireasma florilor. Tot a.şa e o mare deosebire între dovezile culese din alte domenii şi cea pe care o port în mine. Toate celelalte sunt tablouri, dar aici e realitatea. Noi ne bucurăm când privim o fotografie de la cineva iubit, dar ne bucurăm mai mult, mult mai mult, când vine el însuşi.

Celelalte mărturii sunt cunoştinţe teoretice, aici e o cunoştinţă experimentală, o cunoştinţă pe care eu personal am probat-o. Aşa cum a spus altădată Toma că vrea să pună degetul în rana cuielor, iar când a pus a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” aşa e şi mărturia aceasta. Ea ţâşneşte din adâncul fiinţei. Toma auzise că Cristos a înviat, dar convingerea personală a fost aceea care l-a proclamat pe Cristos ca Domn.

De data aceasta, aş vrea să apropii CARTEA aceasta mai mult de noi şi sufletul nostru. CARTEA aceasta pe care o avem în casele noastre şi pe care unii o citesc aşa de rar, o preţuiesc aşa de puţin, aş vrea să vă daţi seama că ea are o deosebită valoare. Ea a fost preţuită de văduva săracă, care în vreme de prigoană cruntă, o citea pe furiş, la lumina unei lumănări, cu uşa zăvorită, ca nu cumva să o găsească cineva că citeşte în ea. Cartea aceasta a fost citită de sărac în coliba lui şi a fost citită de împăraţi în palatele lor.

Rudolf Wagner, un vestit anatomist şi fiziolog, ce a trăit între anii 1805-1864, în cartea sa, „Lupta pentru suflet” spune: „Cea mai minunată însuşire a Scripturii este, fără îndoială, puterea cu care încredinţează pe cei ce se adâncesc în ea cu adevărată seriozitate şi evlavie, că obârşia ei nu poate fi decât dumnezeiască.

Iar vestitul bărbat al credinţei, Georg Müller, care a fost supranumit „Părintele orfanilor” şi care prin îndurarea lui Dumnezeu a fost folosit ca să crească mii şi mii de orfani în clădirile pe care le-a ridicat pentru scopul acesta, spunea odată aşa: „Deşi am citit de vreo 100 de ori Cuvântul lui Dumnezeu, îl citesc şi acum tot cu aceeaşi plăcere ca adinioară”. Pentru el, Cuvântul Sfânt era mereu proaspăt, avea gust, mereu îl atrăgea. Cum e Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine? E adevărat? îţi este plăcut? Ai tu în tine proba că Biblia e adevărată?

Ca să-ţi poţi da seama că ai sau nu ai proba aceasta, vreau să-ţi arăt cum să te încerci pe tine însuţi. Oamenii care poartă în ei mărturia că Biblia e adevărată, au bucuria mântuirii în sufletul lor, ca şi famenul. Bucuria aceasta e proba categorică că Biblia e adevărată.

BIBLIA e ca un ghid, ca un îndrumător. Noi – eu şi tu – suflete pornite pe cărarea păcatului, am rătăcit, ne-am depărtat de Dumnezeu şi de tot ce e sfânt, am ajuns în întuneric, eram prăbuşiţi în păcate şi fărădelegi.

Din starea noastră de prăbuşire, nimeni nu se găsea să ne scape. Într-o zi însă, cuvintele acestei cărţi ne-au îndrumat spre Cristos. BIBLIA e cartea care îl prezintă pe Cristos. El e prezentat pe toate paginile ei. Proorociile, tipurile, simbolurile, sărbătorile, îngerii, apostolii, evangheliştii, Duhul Sfânt şi Dumnezeu, ni-L prezintă pe CRISTOS:… „Căci nu este sub cer, nici un alt NUME, dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”.

Deci, fie că citeşti în Vechiul Testament, fie că citeşti în Noul Testament, îl poţi găsi pe El. Cartea aceasta te îndrumă la El. Ea e steaua călăuzitoare spre El. Şi aşa cum magii s-au bucurat când au văzut din nou steaua, aşa sufletul meu, aşa sufletul a mii de persoane, a tresăltat când a auzit glasul Evangheliei. Una din cântările noastre spune:

„Din Cuvântul Domnului cunosc,
Astăzi, că eu sunt un păcătos,
Şi în locul meu muri Cristos,
Pe Golgota”.

BIBLIA îmi îndrumează privirea la Golgota. Acolo Cel ce a murit a fost un neprihănit, aşezat între tâlhari. Cel prea sfânt a fost făcut păcat, a fost încărcat cu povara nelegiuirilor noastre, ca noi să fim mântuiţi. Acolo la Golgota, aşa cum spune apostolul Pavel: „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, l-a nimicit pironirrdu-l pe cruce” (Coloseni 2:14) Acolo ne-a iertat toate greşelile.

Se spune despre Carol al V-lea, că datora o sumă enormă de bani unui mare negustor Fugger. Când era termenul să restituie suma, împăratul s-a dus la negustor să-i ceară păsuire, amânare încă pe un timp.

Negustorul, când a văzut că împăratul a venit la el să-i ceară amănarea, a luat zapisul, s-a dus de a deschis uşa sobei şi a spus: „Împărate, uite zapisul!” şi l-a aruncat în foc. Asta a însemnat că nu dă păsuire, ci iertare de toată datoria. Pe Golgota aşa a făcut Dumnezeu. A pironit vina păcatului meu şi azi eu sunt iertat.

Cartea aceasta mă îndrumează la Calvar. Eu am avut o zi când am primit această îndrumare. Ascultând, m-am apropiat de Cristos Domnul şi El m-a Mântuit. Ce zi scumpă a fost aceea! Nu o voi uita niciodată! Orbul vindecat de Domnul spune: „Eu una ştiu: Am fost orb şi acuma văd”. Aceasta e mărturia tuturor celor ce s-au apropiat de cruce. Ştiu că am fost păcătos, dar acum sunt salvat.

„Eu nu ştiu azi ce slăvi sunt colo sus,
Dar ştiu atât, că m-a scăpat Isus.
Sufletul meu prin moarte-I la Calvar,
Primi iertare, viaţă-n dar”.

Chiar dacă nu cunosc destul de bine viitorul, eu cunosc trecutul şi ştiu că am fost scăpat de Mântuitorul meu scump.

Această bucurie am primit-o atunci şi-o port mereu în mine. Apostolul Pavel spune fraţilor din Tesalonic, cărora li s-a vestit Cuvântul „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrâzneală” că au călcat pe urmele Domnului, întrucât, zicea el, „aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt.” (1 Tesaloniceni 1:5-6).

Biserica lor a fost înfiinţată în mijlocul prigoanelor, dar fraţii s-au bucurat nespus. Bucuria aceasta provenea de la Duhul Sfânt. Tocmai contrastul acesta: prigoane, bucurie, face să fie mai izbitoare proba, că Biblia e adevărată. Toate condiţiile înconjurătoare sunt protivnice şi tu totuşi te bucuri.

E exact aşa cum ceruse Ghedeon semnul: „Dacă numai lâna va fi acoperită de rouă şi tot pământul va rămânea uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus”. Iar a doua zi zice: „Numai lâna să rămână uscată şi tot pământul să se acopere cu rouă”. Aşa e viaţa celui ce s-a apropiat de Cel răstignit. După pocăinţă are mai multe greutăţi, necazuri, e batjocorit de toţi, dar el se bucură ca niciodată înainte. Jertfa crucii îl face să cânte:

„O, jertfa-Ţi glorioasă ne arată desluşit,
Cât lumea păcătoasă de mult Tu ai iubit.
Tu M-ai iubit pe mine, pe toţi Tu ne-ai iubit,
Şi-n locul nost’ mai bine să suferi ai primit”.

Un tânăr, într-o seară, se afla sub o poartă unde intrase cu pistolul în mână şi voia să-şi tragă un glonţ în tâmplă, să termine cu viaţa aceasta. Era un băieţandru de 17 ani şi în timp ce se pregătea să-şi descarce pistolul, a auzit sus la etaj, unde era o casă de rugăciune, că au început o cântare. El s-a oprit, şi-a vârât pistolul în buzunar şi a urcat să audă cântarea, urmând a se sinucide după aceea. După terminarea cântării, predicatorul a citit pilda fiului risipitor. În seara aceea Evanghelia a avut harul binecuvântat să dăruiască acestui suflet naufragiat, salvare. Şi tânărul acesta care ajunse să recunoască dragostea Tatălui, ce e gata să-şi primească fiul rătăcit, şi-a consacrat viaţa lui Cristos.

A renunţat la sinucidere, găsise viaţa şi a jertfit-o lui Dumnezeu. Din el a devenit „băiatul predicator”, despre care unii aţi citit, că o săptămâna întreagă, seara de seară, a predicat din textul: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibe viaţa veşnică”.

Bucuria aceasta a mântuirii clocotea în sufletul lui Moorehouse şi Moody, care îl ascultase a zis: „Am rămas uimit ascultându-l pe Moorehause vorbind despre această dragoste”.

Moody care era şi el predicator spunea: „Niciodată până atunci nu mi-am dat seama că Dumnezeu iubeşte aşa de mult pe un păcătos”. Proba aceasta pe care o are un suflet mântuit, prin bucuria lăuntrică, e dovada că BIBLIA e adevărată.

Când un suflet primeşte mântuirea aceasta mare, la care îl îndreaptă Biblia, s-ar putea să nu se bucure? înainte de a se apropia de cruce, oamenii au o idee vagă despre Dumnezeu, unii nici nu-L cunosc. Şi nu-L cunosc pentru că niciodată n-au căutat, să-L cunoască.

Scriitorul nostru George Coşbuc zicea:… „Ca să-L auzi pe Dumnezeu, întâi trebuie în tine să tacă toate”.

Apropiindu-te de crucea Domnului Isus, ajungi să  cunoşti că Dumnezeu există şi iubeşte pe cel păcătos. Cel ce a ajuns să se apropie de Cristos Domnul, să  primească mântuirea, să-L cunoască pe Dumnezeu prin Cristos, prin jertfa crucii, a ajuns să posede cea mai puternică dovadă pentru el că BIBLIA e adevărată.

În cartea, „Jean Barois” e tratată viaţa unui necredincios ateu, care fiind director al unei publicaţii numite „Semănătorul”, a publicat articole în serie împotriva credinţei în Dumnezeu. El a fost căsătorit şi a avut o fetiţă, dar nu după mult timp s-au despărţit, soţia plecând cu fetiţa.

Pe la vârsta de 18 ani, ea a făcut o vizită tatălui. În timpul acesta, tatăl a dat fetei mai multe volume din revistele lui legate pe ani. Ziua fiind singură acasă, fata le-a cetit. După vreo trei săptămâni, într-o zi începu discuţia asupra credinţei şi el o întrebă: „Ai citit: „De ce nu trebuie să credem”? Sunt opt articole succesive”.

Şi Maria îi spune: „Da!” „Dar asta: „Dogma în faţa ştiinţei?” şi cealaltă „Originile comparate ale religiilor”? „Da!” „Le-ai citit toate cu atenţie? N-ai avut impresia că ceea ce ţi se păruse adevărat până acum s-a prăbuşit?” Şi fata îi răspunde: „Bine tată, dar dacă certitudinea mea ar fi la cheremul unor obiecţii oarecare, n-ar mai fi o certitudine”. Ea avea o siguranţă. Apoi continuă: „Când cineva a simţit ce am simţit eu, tată… nu ştiu cum să spun… am simţit însăşi prezenţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care pătrunde în suflet, care umple de dragoste şi de fericire. Cine a simţit aşa ceva, fie numai o singură dată în viaţă, pentru cine a simţit asta, toate raţionamentele pe care le construieşti pentru a-ţi dovedi d-tale însuţi că n-ai un suflet nemuritor, că sufletul acesta nu e fărâmă din Dumnezeu, toate aceste raţionamente, tată.” Voia să-l facă să înţeleagă, că toate nu valorează doi bani.

Şi tânăra a rămas credincioasă, căci avea pentru ea proba lăuntrică. Raţionamentele teoretice s-au izbit de proba experimentală şi s-au prăbuşit, iar la urmă tatăl ajunse înfrânt. El, care scrisese o viaţă întreagă împotriva credinţei, devine credincios în Dumnezeu.

Fraţii mei, există proba aceasta pe care trebuie să o ai tu personal, care e mai scumpă decât toate celelalte, proba bucuriei mântuirii în sufletul tău. Ai tu aceasta probă? Celelalte probe că Biblia e adevărată, fără aceasta din urmă, nu prea au mare valoare, pe când aceasta chiar fără celelalte e suficientă. Tu poţi cânta:

„O, de-aş avea eu limbi o mie
Şi mii de buze să cuvânt,
Pe tonuri mii, o armonie,
Spre Slava Celui pururi Sfânt.
I-aşi mulţumi de ce-a făcut,
Cu mine, fiul cel pierdut”.

O, voi toţi care aţi auzit îndrumarea Evangheliei şi prin experienţa voastră aţi ajuns să cunoaşteţi că Biblia e adevărată, aţi ascultat de ea şi aţi ajuns mântuiţi, plini de bucurie, voi posedaţi în voi mărturia de nezdruncinat că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. De aceea, mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru Harul primit, trăiţi pentru Dumnezeu şi mărturisiţi pe acest Dumnezeu, care ne-a dat o carte atât de binecuvântată.

Iar voi, care n-aţi avut până azi aceasta dovadă, n-aţi vrea s-o aveţi acum? N-ai vrea ca tu personal să experimentezi adevărul Bibliei? După cum un om poate proba mersul de tren, care îi spune că la ora cutare pleacă din Timişoara şi la ora cutare soseşte la Bucureşti, iar el mergând la gară şi urcându-se în tren, se convinge că ce a fost scris în mersul trenurilor, e adevărat, în ce priveşte plecarea de aici şi sosirea acolo, aşa şi tu poţi proba Biblia şi te poţi convinge chiar acum de adevărul ei. Ea îţi spune că Domnul Isus a zis: „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi EU vă voi da adihnă.”

Tu eşti trudit de atâta alergare pe cărările păcatului, tu eşti obosit de povara nelegiuirilor tale. Vrei odihnă? Ascultă Cuvântul Domnului acum. Şi dacă nu împlineşte ce a spus, să nu-I slujeşti. Dar dacă îţi dă odihnă, ascultă-L toată viaţa.

El a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Vino la El aşa cum eşti. Tu cel ce ai fost atras de plăcerile momitoare ale păcatului, tu cel ce ai risipit tot ce ai avut mai sfânt şi eşti acum în zdrenţele murdare ale fărădelegii şi necurăţiei, tu care ai iubit desfrâul, tu care ai devenit stăpânit de patima fumatului sau a beţiei, vino la El acum.

Şi din experienţa ta, vei constata că El te iartă, te primeşte cu toată dragostea, exact aşa cum spune Biblia. Şi atunci bucuria mântuirii, care va copleşi sufletul tău, va fi cea mai bună mărturie că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. Fie aceasta experienţa a ta acum.

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ

PROBE EXTERIOARE
(1 Petru 1:14-25)

E BIBLIA ADEVĂRATĂ? în capitolul precedent, am căutat să dau una din dovezile puternice, care nu poate fi contrazisă, mărturia personală. Eu, pentru mine însumi, sunt martor că BIBLIA a adevărată. Chiar dacă toată lumea ar tăgădui-o, eu care am gustat bucuria mântuirii, ştiu că ea e adevărată.

Ea a spus că dacă vin la Domnul Cristos, El îmi ia povara de păcate. Eu am venit la El şi am fost uşurat şi sufletul meu care fusese chinuit, a primit pacea, a primit bucuria aceea sfântă, pe care lumea nu o poate da.

Totuşi această probă, care e mare pentru mine, e reală; unii pot să n-o creadă. Ea e de domeniul lăuntrului. Pentru mine, ea rămâne de netăgăduit. Altul însă, care nu a gustat aşa ceva, nu o poate pricepe.

Eu spun unuia că mierea e dulce, dar dacă el n-a gustat niciodată miere, poate să se îndoiască că e dulce. Am eu o altă dovadă, afară de bucuria mântuirii, să-i pot adeveri, fără posibilitate de tăgadă, ca el să trebuiască să recunoască că BIBLIA e adevărată? Am sau nu am? El spune că bucuria mântuirii e o stare emotivă, de moment, un fel de beţie, că ea e de domeniul fanteziei, deci nu vrea s-o creadă.

1. Proba vieţii înnoite

Eu am o altă probă că BIBLIA e adevărată,chiar mai mare decât bucuria mântuirii. Ea e văzută, e concretă, e izbitoare şi nu se poate tăgădui. E proba vieţii înoite. Viaţa e o realitate. Ea e văzută, e simţită, e trăită. O viaţă care a fost trăită în păcat înainte, ajunge prin Cuvântul BIBLIEI, a EVANGHELIEI, să fie schimbată. Şi asta nu se poate tăgădui.

Domnul Isus, când tâlcuieşte pilda semănătorului, spune: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8:11). În natură, noi ştim că sămânţă e bună pentru un timp, iar după un timp oarecare, unele după doi ani, altele după trei ani, îşi pierd puterea de germinaţie.

E curios, atât ca formă, cât şi ca greutate rămâne tot aşa, dar ceva s-a pierdut, e puterea de germinaţie. Ca să vezi dacă sămânţa e bună sau nu e bună o probezi. Proba o poţi face fără aparatură specială, ci simplu o pui în pământ. Dacă încolţeşte înseamnă că are putere de germinaţie, dacă nu încolţeşte înseamnă că sămânţa e moartă şi nu are de unde să răsară, ci putrezeşte. Deci nu ai de unde să culegi roadă.

BIBLIA e Cuvântul lui Dumnezeu, e sămânţa. Noi vom căuta să-i facem proba aceasta, să vedem dacă are puterea de germinaţie. Dacă încolţeşte şi aduce roada pe care o spune, înseamnă că e sămânţa bună, ADEVĂRATĂ. Dacă nu încolţeşte, atunci înseamnză că nu e adevărată.

În viaţa noastră, noi am avut o zi binecuvântată când am primit sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu noi s-a petrecut ceea ce spune apostolul Petru în întâia epistolă 1:23.” Aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac”.

Credincioşilor din primul veac, apostolul Petru le spune: „Aţi fost născuţi din nou”. Astăzi în al XX-lea veac, Evanghelia, Cuvântul Domnului, a rămas cu aceeaşi putere de germinaţie în viaţa omenească, produce naşterea din nou, schimbarea totală a vieţii.

Prin Cuvântul lui Dumnezeu, se produce o schimbare în gânduri şi sentimente. În cea mai adâncă parte e fiinţei noastre începe schimbarea. De altfel oamenii nu ne cunosc gândurile, nici sentimentele noastre, ci doar anumite manifestări.

Dar în taina această ascunsă a omului lăuntric, se produce înnoirea. Şi omul care a gândit într-un fel, prin Cuvântul Evangheliei, începe să gândească altfel. Omul care a avut unele sentimente, unele dorinţi, unele plăceri, ajunge să aibe cu totul altele.

Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei, a fost un om care a crezut că există Dumnezeu, dar era necredincios, nu trăia viaţa pentru Dumnezeu, cu toate că făcuse teologia şi devenise preot. În broşura: „Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora”, el mărturiseşte cum s-a produs înoirea vieţii sale. Cuvântul lui Dumnezeu a fost sămânţa. Întrucât traducerea Bibliei de Nisipeanu, precum şi alte traduceri erau într-un limbaj arhaic, el s-a hotărât să facă o nouă traducere a Bibliei.

În timp ce făcea traducerea Bibliei, şi-a văzut starea sa de păcătoşenie, s-a întors la Dumnezeu, a fost născut din nou, devenind un om nou în Cristos. Până atunci viaţa sa creştină a fost formală, de atunci a devenit plină de vigoare, până atunci credea că există Dumnezeu, dar nu L-a iubit, de atunci a început să-L iubească cu toată ardoarea; până atunci nu avea o plăcere deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu, de atunci Cuvântul i-a devenit hrana lui. Toate aceste, fără ca să fi auzit predici excelente, fără să fi fost influenţat de alţii, ci doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin BIBLIE.

În anul 1908, în oraşul Manila din Filipine, un bărbat a fost angajat să traducă Biblia. Era necredincios. Cunoştea mai multe limbi, precum şi limbile de bază ale originalului Bibliei şi a fost însărcinat să facă traducerea. În timp ce traducea, a ajuns la Evanghelia după Ioan 4 şi s-a oprit la versetul 24 care spune: „Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi adevăr”.

În lumina acestui verset, el s-a verificat pe sine însu.şi şi toată religia lui până atunci şi a constatat că nu corespunde acestui adevăr. Religia lui era una formală, dumnezeii lui erau de lemn şi de piatră. Atunci şi-a zis că acesta e adevăratul Dumnezeu şi omul s-a întors la acest Dumnezeu.

Părinţii şi fraţii i-au fost împotrivă. Au văzut că atitudinea lui e neschimbată, că nu mai merge cu ei la zeităţile lor păgâne şi s-au făcut foc împotriva lui. Ştiţi însă ce a făcut? A dat fiecăruia câte o Biblie. Nu a căutat să le vorbească, să-i lămurească, ci le-a pus Cuvântul lui Dumnezeu în mână. Şi toţi au ajuns la aceeaşi convingere ca şi el. Ce înseamnă aceasta? Cuvântul lui Dumnezeu e sămânţa care generează o viaţă nouă; schimbă şi gândurile şi sentimentele.

Tertulian, un mare apologet creştin, într-o apărare adresată împăratului, căci erau vremuri de mari prigoane, spunea aşa:… „Noi ce am urât ieri, astăzi iubim şi ce am iubit ieri, astăzi urâm”.

Ieri a iubit păcatul, astăzi a ajuns să urască păcatul. Ieri ura învăţătura creştinilor, azi a ajuns să o iubească. Era deci o răsturnare în concepţia şi sufletul lor.

Tolstoi spune el însuşi în cartea „Religia mea” acelaşi lucru: „Acum cinci ani am primit credinţa. Am crezut doctrina lui Isus şi întreaga mea viaţa a devenit transformată deodată. Ceea ce am dorit altădată, acum nu mai doresc şi am început să doresc ceea ce niciodată mai înainte nu am dorit. Ceea ce altădată îmi părea drept bun, acum a devenit rău”.

Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât schimbarea vieţii. În el se petrecuse transformarea lăuntrică. Din contele renumit de altădată şi cu titlu de mare scriitor, deodată se dezbracă de onoruri, se duce şi apucă coarnele plugului şi începe să are holdele văduvelor şi ale săracilor. Cum? De ce asta? O criză spirituală au spus unii.

Ea era însă o transformare a gândirii contelui. Din omul arogant de altădată, devine omul umil, folositor, pus în slujba altora. Schimbarea aceasta e produsul Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar nu numai în gândire se petrece schimbarea. Şi pe aceasta, fiindcă e tot de ordin lăuntric, unii ar putea-o pune la îndoială. Dar gândirea şi sentimentele nu pot fi zăgăzuite, ele se transformă în trăire. Gândul de azi e fapta de mâine. Omul care în trecut a fost rău, devine bun, omul aspru, devine blând, omul beţiv, devine om care nu mai bea.

Odată cineva spunea unui credincios: „Religia d-tale e de domeniul fanteziei, e o iluzie, atâta tot”. „Cum ilzuie?” a întrebat el. „Dacă m-ai cunoaşte cine am fost eu, n-ai vorbi aşa. Eu am fost beţiv, am fost feroce, am sfărârmat sticla în dinţi. E iluzie religia mea? Să dea Dumnezeu iluzia aceasta la toţi beţivii, ca să scape de patima care îi chinuieşte”. Nu era iluzie, ci realitatea vieţii înnoite. Omul devenise altul în trăirea lui.

Altul călătorea în tren. Lângă el se aşezase un frate, care avea o servietă în care îşi pusese Biblia. Mergea într-o localitate ca să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Celălalt a profitat de o clipă de neatenţie a fratelui, a pus mâna pe servietă şi a şters-o. Când trenul a ajuns în gara respectivă, fratele dă să ia servieta ca să coboare, dar servieta nu mai era. Paguba nu era de servieta, ci de Biblia. N-avea ce să facă, a coborât fără ea, dar s-a rugat: „Doamne fă-l să se pocăiască!”

După câţiva ani, primeşte o scrisoare în care îi scria cam aşa:… „Iubite frate… vă înapoiez cu poşta de azi BIBLIA dv. pe care am furat-o la data… din trenul… Mulţumesc lui Dumnezeu, că furând Biblia dv. am ajuns să cunosc dragostea lui Dumnezeu şi să devin alt om, frate cu dv. Am ţinut să vă înapoiez Biblia, căci ştiu că v-a fost scumpă, aşa cum îmi e şi mie azi, căci prin ea a ajuns să cunosc mântuirea. Eu voi căuta să-mi găsesc alta. Vă rog să mă iertaţi, pentru fapta săvârşită”.

Ce l-a făcut pe omul acesta, ca din hoţ să devină om cinstit? Cuvântul lui Dumnezeu. Noi aveam aici printre noi, azi e în veşnicie, unul care în tinereţe făcuse parte dintr-o bandă de tâlhari de codru. Era solid, uriaş, nu se temea de nimeni. Asta până într-o zi.

Şi omul a ajuns să audă cuvântul lui Dumnezeu, s-a pocăit, devenind chiar vestitor al Evangheliei. Am petrecut cu el aici. Ne-am rugat cu el aici. La câţiva ani după pocăinţă, a mers ca predicator al Evangheliei în comuna Roşia, pe valea Crişului. Acolo a fost arestat de şeful de post şi bătut şi el a răbdat, el care îl putea fărâma în bucăţi. Cum a ajuns tâlharul de codru să fie răbdător? Prin Cuvântul Evangheliei.

Fraţii mei, aceasta e dovada palpabilă, fără să o poată tăgădui cineva, că BIBLIA e Cuvântul lui Dumnezeu. Eu aş vrea ca tu să te convingi de adevărul acesta, să ajungi tu însuţi schimbat. În căminul tău să fie pace şi bucurie. În loc să fii aspru, să fii bun cu semenii tăi.

Această înnoire, Cristos Domnul e gata să o facă în viaţa fiecărui păcătos, oricât de decăzut, beţiv, destrăbălat, mincinos, bătăuş sau pătimaş ar fi. Şi omul ruinat de toate fărădelegile, putred în păcat, stricat până în măduva oaselor, a venit la Cristos, a îngenunchiat în faţa Celui răstignit pe cruce, şi-a predat viaţa Lui, aşa rea, murdară şi a devenit înnoit, schimbat cu totul. Dintr-un om ce a fost un gunoi al societăţii, a devenit un om cu o viaţă bună, scumpă, binecuvântată, folositoare societăţii. Aceasta datorită Bibliei. Ea e adevărată.

Te întrebi cum se poate trăi această viaţă nouă în mijlocul lumii păcătoase? Da, e posibil. Deschideţi, vă rog, la Psalmul 119:9. Şi alţii au avut aceeaşi întrebare: „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea?” dar ni se dă şi răspunsul: „Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. Tânărul care a ajuns să se bucure de înoirea vieţii prin Cuvântul Sfânt, caută apoi zi de zi să se îndrepte după acest cuvânt.

Dr. Moffat, misionar în Africa, în călătoriile sale a ajuns într-un trib, unde a găsit o credincioasă. Nu era nimeni altul acolo creştin, nimeni pocăit, doar ea singură.

La întrebarea cum a devenit credincioasă şi cum a putut să reziste stricăciunii ani de zile, ea a scos un Nou Testament în limba germană, pe care-l primise înainte de a se pocăi şi a spus: „Cartea aceasta m-a învăţat”. Cuvântul ne înnoieşte viaţa şi el ne-o sfinţeşte. Domnul Isus se ruga în Ioan 17:17… „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul”.

2. Proba statorniciei

Naşterea din nou e grăitoare, dar unii o pun pe seama hotărârii omului de a o rupe definitiv cu relele. Omul s-a convins că e rău să bea şi nu mai bea. S-a convins că nu e bine să fumeze şi nu mai fumează. S-a convins că nu e bine să trăieşti în stricăciune, nici pentru el ,nici pentru familie şi s-a despărţit de toate.

Deci, se pune pe seama puterilor fireşti. Şi cu toate că omul mărturiseşte că el n-a vrut şi n-a putut face aşa ceva, ci că e lucrarea minunată a Cuvântului, cel necredincios nu vrea să creadă. Mărturia noastră e pentru noi suficientă. Noi ştim că a intervenit Cuvântul lui Dumnezeu, care e viu şi lucrător. Pentru cei ce nu vor să o creadă, avem proba credincioşiei până la capăt.

Orice lucru, ca să ştii că e bun, trebuie probat. O casă e clădită şi pare bună şi frumoasă, dar Domnul Isus spunea că atunci se dovedeşte că e bună, dacă rezistă vânturilor, furtunilor, şuvoaielor. Aurul e probat prin foc. Şi tot aşa şi pentru viaţa creştină există o probă a focului, ca toţi să vadă adevărul.

Chiar şi cei mai înrăiţi duşmani ai creştinismului au trebuit să recunoască că oamenii aceştia, care au fost înoiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu au putut fi înfrânţi. În timpurile bune şi cei formali şi cei adevăraţi sunt împreună, dar când vine proba focului, îi vezi că se deosebesc.

În bine cântă cu noi, se şi roagă, că au învăţat, cu toate că în sufletul lor poate sunt un lup răpitor. Au interese, urmăresc poate scopuri mârşave. Ei ţin „numai până la o vreme”, când vine arşiţa dogoritoare a soarelui, ei se usucă.

De îndată ce se ivesc greutăţi, prigoane, s-a terminat cu credincioşia lor formală. „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintr-ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1 Ioan 2:19). Deci aşa ceva se petrecuse şi în primul veac al creştinismului.

Unul făcea pe credinciosul, se strecurase între ei ca să vadă ce vorbesc credincioşii, parcă ei ar fi pus la cale răsturnarea statului roman. Când a venit vremea de prigoană, ceilalţi au mers la moarte, dar el s-a retras şi a dispărut.

Proba statorniciei e numai la cei ce sunt adevăraţi credincioşi. În vremea bună mulţi se laudă că şi ei cred în Dumnezeu, dar dacă li s-ar cere să sufere pentru Dumnezeu, dacă ar trebui ca credinţa lor să fie pusă în foc, să fie pusă la încercare,atunci s-ar vedea ce fel de credinţă au.

Acum eu pun problema: oamenii aceştia, care rămân starornici şi sunt gata să sufere orice, cui îi datorează statornicia lor? Unei iluzii? Dar cine a fost vreodată gată să sufere pentru o iluzie? Aţi auzit de vreun aşa caz? Oricât de frumoasă ar fi fost iluzia, în faţa focului ea se risipeşte, piere. La o înţepătură de ac, ea dispare.

Dar credincioşii au rămas credincioşi statornici, nu la o înţepătură de ac, ci la toate torturile, chiar la cele mai groaznice pe care le-a putut născoci mintea omenească în înfierbântarea clocotitoare a urii, şi nu s-au dat la o parte.

Statornicia e văzută în voluntarismul acesta de a suferi. În timp ce falşii creştini se retrăgeau, cei adevăraţi stăteau cu fruntea sus şi când erau întrebaţi spuneau fiecare în parte: … „DA, sunt creştin!” Ba uneori se întâmpla ca unii, care nu erau prezenţi la biserică când s-a făcut arestarea, se prezentau de bună voie să fie torturaţi.

Pe vremea lui Anius Antoninus, proconsul în Asia Mică, fiind prigoană, creştinii au dat dovadă de mare curaj şi s-au înfăţişat atâţia ca să fie executaţi spre a deveni martiri, încât l-au speriat pe proconsul. Acesta execută pe câţiva, iar celorlalţi le strigă: „Nenorociţilor, dacă voi ţineţi atât de mult să muriţi, sunt funii şi prăpăstii…!”

Voluntarismul acesta dovedeşte că BIBLIA e adevărată. Căci dacă omul nu ar fi primit ce spune BIBLIA că dă Dumnezeu, cum credeţi că ar fi fost gata să sufere? Cum credeţi că ar mai fi fost gata să-L asculte cu preţul vieţii?

Gândiţi-vă aşa fireşte, vă rog. Sunt doi prieteni. Unul spune celuilalt: „Tu să asculţi de mine şi îţi dau avantaje, te fac să trăieşti bine, îţi dau cutare înălţare în rang”. Omul îl ascultă dar celălalt îl păcăleşte, nu-i dă nimic din ce i-a promis. Se duce la el, să-l scape de la necaz şi acela nici nu-l ia în seamă.

Iar peste puţin timp ajunge luat la rost pentru prietenia cu acel om. Vă întreb eu: din moment ce l-a înşelat, nu i-a dat nimic, nu a vrut să-l ajute cu nimic, mai rămâne acesta credincios celuilalt? Dar de unde? Din contră, va spune în gura mare: „Domnilor, m-a înşelat, m-a păcălit, îmi pare rău că am ţinut la el”. Se leapădă de el ca de o zdreanţă murdară. Aşa au făcut creştinii? Nu, ei au rămas credincioşi şi în chip voluntar au fost gata să sufere torturile oribile şi chiar moartea. Aceasta arată că ei au primit de la Dumnezeu ceea ce a spus BIBLIA că le dă.

Dacă Cristos Domnul nu şi-ar fi îndeplinit Cuvântul dat, nici unul nu ar fi îndurat moartea de martir. Statornicia lor voluntară mărturiseşte că BIBLIA e adevărată. Unii dintre credincioşi, e adevărat că au mai avut unele căderi în viaţă. N-au fost desăvârşiţi, au mai avut câte o alunecare. Pentru alunecare au fost puşi sub disciplină.

Disciplina din primul veac nu era cum o aplicăm noi azi. Atunci era mai severă. Cel ce era pus sub disciplină pentru o abatere, nu avea voie să intre în adunarea Domnului. Trebuia să stea la uşă şi acolo să-şi plângă păcatele. Acolo, la prag, era locul lui. Şi toţi care veneau, îl vedeau şi ştiau că e pus sub disciplină, că e pedepsit, iar el suferea ocara aceasta.

Aceştia ca şi psalmistul, puteau zice: „Eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii .” (Psalm 84:10). Şi au rămas acolo la prag, până ce biserica a fost gata să-i primească. Cum eşti bătut, eşti lovit de ai tăi şi nu eşti gata să te lepezi? Vă întreb: „Rămâneau ei acolo dacă nu ar fi primit harul făgăduit de Cristos Domnul?

Rămânerea lor arată că BIBLIA e adevărată, chiar dacă duşmanul i-a amăgit cu ceva, n-au fost gata să se depărteze, ci îşi plângeau cu amar păcatul.

3. Puterea de biruinţă

Toate suferinţele şi schingiuirile pricinuite creştinilor au scos în evidenţă o putere de biruinţă. Ei au murit, dar au învins. Nu aveţi pe seama cui să puneţi puterea aceasta, care au avut-o creştinii, dacă nu vreţi să acceptaţi că BIBLIA e adevărată.

Ea rămâne atunci o enigmă. Logica nu poate găsi o argumentare care să justifice puterea aceasta. Există un singur răspuns: PUTEREA LUI DUMNEZEU S-A DOVEDIT ÎN NEPUTINŢELE OMENEŞTI.

Oamenii au avut mult de suferit pentru cauza lui Cristos aici pe pământ. Eu nu pot să vă înşirui toate suferinţele pe care le-au îndurat creştinii. Ele au fost prea multe şi prea grozave. Vreau să vă amintesc doar câteva, aşa în treacăt.

Ştefan e omorât cu pietre. Lui Iacov i se taie capul cu sabia. Andrei e răstignit pe o cruce în formă de „X”. Petru e răstignit cu capul în jos. Aristarh Macedoneanul, un tovarăş de slujbă a lui Pavel, e decapitat. Trofim Efeseanul, alt tovarăş de slujba a lui Pavel, e decapitat. Marcu de Aretuza (nu evanghelistul) e uns cu miere, legat într-un copac şi dat pradă viespilor. Zoe, o tânără credincioasă, e legată cu o funie, care era dată pe după craca unui copac şi e lăsată deasupra unui foc, după ce se prăjea puţin, era ridicată în sus, apoi iarăşi i se dădea drumul deasupra focului. Se făcea aceasta, ca doar, doar, o vor face să renege şi să se lepede de creştinism. Dar a îndurat toate torturile şi n-a renunţat la Cristos. Irene, o tânără din Tesalonic, e legată la rug şi i se dă foc. Barsaba zis şi Iust, e ucis împreună cu un alt convertit. Anania din Damasc, e ucis în cetatea sa. Erast, vistiernicul cetăţii Corint, despre care pomeneşte apostolul Pavel în Romani 16:23 e martirizat la Filipi. Dionisie Areopagitul, care se pocăieşte la Atena, primeşte şi el moartea de martir prin tăierea capului cu sabia. Timotei, ucenicul prea iubit al lui Pavel, în Efes, la o serbare păgână, e bătut cu nuiele până îşi dă sfârşitul.

Fraţii mei, ce mare har avem noi că putem citi Biblia în casele noastre! Au fost vremuri când se considera ca o mare crimă să citeşti BIBLIA. Azi o poţi citi fără teama că vei fi aruncat în închisoare din cauza aceasta. Poţi s-o porţi la subsuoară fără nici o frică.

În Scoţia, într-o zi tot pe vremea închiziţiei, un băiat mergea pe un drum şi avea la subsuoară, o Biblie. Pe drum s-a întâlnit cu un pluton de ostaşi şi un ofiţer. Comandantui când l-a văzut, l-a întrebat: „Ce carte ai la subsuoară?”

„BIBLIA”, răspunse băiatul. „Leapădă-o în şanţ!” tună cu vocea poruncitoare ofiţerul. „Nu o leapăd, căci e Cuvântul lui Dumnezeu,” îi răspunse băiatul. Comandantul repetă: „Leapădă-o în şanţ”. „Nu pot s-o leapăd,” ripostă din nou băiatul. „Ai să fii împuşcat” spuse ofiţerul. „De ce să fiu înpuşcat?” întrebă băiatul ce ţinea strâns sub braţ BIBLIA. „Trageţi şapca pe ochi” porunci băiatului, iar soldaţilor le strigă: „Trageţi foc!”

Băiatul dârz şi el, spuse: „Nu trag şapca pe ochi; aşa cum mă priviţi voi, vreau şi eu să vă privesc şi aşa cum vă privesc acuma, vă voi privi şi în ziua judecăţii”. La început soldaţii au ezitat să tragă, dar comandantul în furia lui nebună, a început să ţipe: „Trageţi!” Şi şi-au descărcat armele în copil, iar el se prăbuşi cu BIBLIA la subsuoară. Nu a avut, sărmanul, nici o vină decât că purta BIBLIA şi nu a vrut s-o lepede, nu a fost gata să se despartă de ea.

Fraţii mei, prietenii mei, oamenii aceştia au preţuit mult BIBLIA, pentru că au găsit în ea tot harul dumnezeiesc. Au găsit ce lumea nu le-a putut da şi nu le-a putut lua. Au preferat să-şi dea viaţa, dar să nu renunţe la BIBLIE şi la Dumnezeul pe care L-au cunoscut prin BIBLIE.

Bătaia cu nuiele şi biciuirea au fost aplicate cleştele înroşit şi grătarul, scara de întins şi scripetele pentru desfacerea încheieturilor, scrijelirea şi presărarea cu sare, jupuirea, scoaterea ochilor cu mugurul şi smulgerea mădularelor, iar în locul lor turnarea de plumb topit, fiarele sălbatice şi gladiatorii, rugul, crucea, şi butucul, ştreangul şi glonţul şi atâtea alte torturi înspăimântătoare, care nici nu pot fi spuse, au fost aplicate creştinilor, dar ei au rămas credincioşi Domnului.

Nimic nu i-a putut despărţi de EL. Au fost gata să îndure toate, dar n-au fost gata să se despartă de Dumnezeu. Apostolul Pavel strigă fraţilor din Roma: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui CRISTOS? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, care este în ISUS CRISTOS DOMNUL nostru” (Romani 8:35-38).

Proba aceasta a focului adevereşte că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. Noi avem proba aceasta în noi înşine. Noi ştim că în vremurile de grea prigoană, căci şi noi am trecut puţin prin aşa ceva. Câţiva fraţi au fost pe la puşcărie şi unii au coaste rupte de patul puştei. Nu puterea noastră ne-a păstrat statornici, ci PUTEREA LUI. El care ne-a făgăduit: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip, nu te voi părăsi.” şi-a împlinit făgăduinţa. Noi am experimentat-o şi ştim bine în cine am crezut. Într-una din cântările noastre, noi spunem:

„În îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu
Răscumpărat pentru ce sunt, eu care mult am greşit?
Dar ştiu bine în cine mă-ncred, nu mă va despărti nimic de El,
Îmi va da partea veşnică, când va fi să vină EL”.

Încă o probă şi închei. Ştiţi care e?

 XII. PROBA VEŞNICIEI

Fraţii mei, nu mult va dura traiul pământesc, în curând vom păşi pe celălalt ţărm. Atunci vom uita şi suferinţele şi necazurile. Când vom vedea râul vieţii, vom zice că da, Biblia a fost adevărată. Am citit în ea că există râul vieţii. Când vom gusta din pomul vieţii, vom spune: „Da, Biblia a fost adevărată, am citit în ea despre pomul vieţii”.

Când vom privi slăvile, vom zice: „Da, am citit în Biblie că: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.

Iar când cerul, va izbucni în acea cântare, ce va fi ca un vuiet de ape multe, în acea cântare nouă, ce nimeni n-o ştie, decât aleşii Mielului eroi, în acel triumfal ALELUIA, atunci extaziaţi vom înţelege că BIBLIA a fost în totul ADEVĂRATĂ.

Atunci când plecaţi în faţa Tronului, pe fruntea ta obosită vei primi coroana vieţii, atunci poate vei exclama: „Am auzit în multe seri că Biblia e adevărată, dar acum văd în chip desăvârşit adevărul ei”. Aşa cum n-ai cunoscut pe pământ, aşa vei cunoaşte atunci, fratele meu şi te vei bucura pe veci de veci.

Dar sunt suflete, care la toate dovezile au rămas în starea lor, care nu cred că Biblia e adevărată. Ţin să-ţi spun acum la încheierea studiului nostru, fiecăruia: Te vei convinge odată că Biblia e adevărată. Dar, vai, ce convingere groaznică!

Atunci când vei părăsi pământul şi vei vedea că mai este o viaţă, când vei ajunge în faţa Tronului de judecată, când vei privi pe CEL ce a fost răstignit şi pe care tu L-ai dispreţuit, îţi vei zice: „Şi totuşi BIBLIA a fost adevărată!”

Când îţi vei auzi sentinţa: „Duceţi-vă blestemaţilor în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui” atunci îngrozit îţi vei zice: „Şi totuşi BIBLIA a fost adevărată, căci ea a spus aşa ceva”.

Când vei ajunge în iad, când vei fi chinuit grozav în văpaia aceia, când vei dori o picătură de apă şi nici pe aceea n-o vei avea, când vei vedea că nu mai există nici o posibilitate de scăpare, când îţi vei da seama că viermele nu moare şi focul nu se stinge, când te va cuprinde plânsul şi scrâşnirea dinţilor, îţi vei aduce aminte că ţi-am spus că BIBLIA E ADEVĂRATĂ, că te-am rugat de atâtea ori să o asculţi şi n-ai vrut; ah, atunci în acea simfonie a durerii şi-a chinului veşnic, vei zice: „Şi totuşi BIBLIA A FOST ADEVĂRATĂ”.

Şi ai vrea să treacă timpul, dar timpul nu se mai socoteşte, ai vrea să scapi, dar nu mai e cu putinţă, atunci când îţi vei da seama că osânda ta e pentru veci de veci, că nu va avea sfârşit, atunci ştiu că-mi vei da crezare, că vei repeta: „Şi totuşi BIBLIA A FOST ADEVĂRATĂ”, dar totul e mult prea târziu. Eu am căutat în Numele Domnului meu să vă vorbesc că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. V-am dat atâtea probe şi dovezi. V-am îndemnat să o citiţi, să vă convingeţi personal. În clipa aceasta îţi pun din nou aceeaşi chestiune în faţă.

BIBLIA îl arată pe CRISTOS. Suferinţele Lui, jertfa Lui, străbate ca un fir roşu paginile ei. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor noastre”.

BIBLIA îţi cere să crezi în EL, să-L urmezi:… „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, spune Domnul Isus Cristos, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”.

E calea crucii, dar duce la glorie. E mai bine să porţi ocara lui Cristos aici în viaţa trecătoare şi să ai parte de fericirea eternă, căci „suferinţele din vremea de acum, nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare.” decât să te bucuri de plăcerile de o clipă ale păcatului şi apoi să ajungi în iad pe veci.

Ce vei alege în clipa aceasta? „Iată îţi pun înainte calea vieţii şi calea morţii: alege,” zice Domnul şi completează: „Alege viaţa, ca să trăieşti” (Deuteronom 30:15.19).

Şi eu ca un rob umil al Lui, nu pot decât să te îndemn la acelaşi lucru. În Numele Lui, în numele a tot ce e sfânt, pentru sufletul tău, pentru mântuirea şi înnoirea vieţii tale, pentru bucuria şi pacea ta pe pământ şi pentru fericirea ta eternă, te îndemn să-L alegi pe CRISTOS şi calea vieţii.

Aşa cum stai aici, hotăreşte-te să asculţi acum CUVÂNTUL SĂU. Ascultă-L acum, acum!…

http://www.theophilos.3x.ro 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/biblia-este-totusi-adevarata/

PTOLOMEU

PTOLOMEU. Este numele a 14 regi din dinastia greacă pur macedoneană care a condus Egiptul de la cca. 323 până la 30 î.Cr.

1. Primii Ptolomei

După moartea lui Alexandru cel Mare la Babilon în anul 323, unul dintre mareşalii lui, Ptolomeu fiul lui Lagus  Ptolomeu I, s-a numit pe sine satrap al Egiptului, recunoscând domnia lui Filip Arhidaeus, frate vitreg cu Alexandru, şi a fiului lui Alexandru care nu era decât un prunc şi care se numea tot Alexandru, aşa cum au făcut şi ceilalţi mareşali ai marelui cuceritor, care se aflau în Babilon, Siria, Asia Mică şi Grecia. Dar în 310 î.Cr., copilul Alexandru a fost ucis, şi fiecare mareşal a încercat, fără succes, să preia întreg imperiul de la rivalii lui, aşa că acesta a fost până la urmă împărţit între ei. Prin urmare, Ptolomeu şi-a însuşit titlul de rege al Egiptului în anul 304 î.Cr., domnind până în anul 285. În timpul domniei lui, a fiului său, Ptolomeu II Filadelfus (285-246 î.Cr.), şi a nepotului său Ptolomeu III Euergetes I (246-222 î.Cr.), Egiptul a devenit încă o dată o mare putere în Orientul Apropiat, dar nu ca o monarhie faraonică ci ca una elenă. Ptolomeu IV Filopator (222-204 î.Cr.) a fost un conducător desfrânat; ale cărui războaie cu Siria sunt amintite în 3 Macabei 1:1-5.

Ca şi regii Ptolomei, toţi miniştrii lor, toţi dregătorii de rang, care făceau parte din birocraţia centralizată, instituită pentru a conduce Egiptul, principalele forţe armate, limba oficială a administraţiei – toate au fost greceşti. Egiptul era proprietatea personală a regelui şi a fost condus după nişte reguli economice stricte, pentru a se obţine maximul de profit pentru coroană. *Alexandria era capitala, renumită pentru clădirile, instituţiile (muzeul, biblioteca, Serapeum, etc.) şi pentru exporturile sale de cereale, papirus, parfumuri, sticlă, etc. Foarte timpuriu, în Alexandria a existat o comunitate de evrei care vorbeau greceşte; în sec. 3-lea î.Cr., Legea a fost tradusă în greacă pentru a fi înţeleasă de ei, iar apoi a urmat restul VT, şi aşa a apărut versiunea Septuaginta (LXX) (*TEXTE ŞI VERSIUNI).

Ptolomeu au depus eforturi pentru a câştiga loialitatea populaţiei indigene dându-le daruri în pământ, bani şi în noi clădiri de temple pentru marea şi tradiţionala preoţie egipteană. Au apărut temple mari (de ex. la Edfu, Dendera, Kom, Ombo) în vechiul stil faraonic, dar „faraonii” sculptaţi pe zidurile acestora în hieroglife poartă numele Ptolomeilor.

Lungile texte hieroglifice din aceste temple au fost scrise într-un mod foarte complicat, de către preoţii indigeni, aşa încât nici un străin să nu poată descifra tradiţiile lor secrete; ele deţin o cantitate mare de informaţii cu privire la religia şi mitologia Egiptului, o bună parte provenind din perioada faraonilor, fiind importante pentru studiul acestei perioade istorice.

La început, Palestina – care includea comunitatea evreiască – şi *Coele-Siria a făcut parte din regatul Ptolomaic împreună cu Ciprul şi Cirenaica (ţinut din N Africii, n.ed.). Dar după o serie de lupte, în 202-198 î.Cr., Antioh III al Siriei a alungat în sfârşit armatele lui Ptolomeu V Epifanes din Siria-Palestina – această regiune în care au locuit evreii, a trecut astfel sub stăpânire siriană (seleucidă).

Piatra Rosetta conţine un decret dat de Ptolomeu al 5-lea, cca. 196 î.Cr., scris atât în egipteană (hieroglife şi demotice) şi greacă; descoperirea ei în 1799 a furnizat secretul pentru descifrarea hieroglifelor egiptene şi a constituit piatra de temelie a egiptologiei (*SCRIEREA).

1. Ptolomeii de mal târziu

După vreo 30 de ani, trecerea de la stâpânirea egipteană la cea siriană a avut consecinţe drastice pentru evrei, în timpul lui Antioh al 4-lea. Până în această perioadă, unele dintre conflictele care au avut loc între egipteni şi sirieni, dintre „Sud” şi „Nord”, sunt descrise în treacăt în Daniel 11:4 ş.urm. (*DANIEL, CARTEA LUI). În timpul lui Ptolomeu al 6-lea, Filometor (180-145 î.Cr.), luptele dintre dinastii au divizat mai întâi familia regească; crudul său frate, Ptolomeu al 7-lea Euergetes II a fost pentru o vreme rege împreună cu el, iar până la urmă l-a succedat pe acesta la tron. Ptolomeu al 6-lea a manifestat bunăvoinţă faţă de evreii din Egipt şi a permis fiului preotului Onias III al Ierusalimului, care fusese deposedat, să pună bazele unui templu rival în Egipt la Leontopolis, la aprox. 16,5 km N de Heliopolis. Activitatea lui Ptolomeu al 6-lea în Siria este menţionată în 1 Macabei 10:51-57; 11:1-18; cea a lui Ptolomeu al 7-lea (145-116 î.Cr.) în 1 Macabei 1:18 şi 15:16 (legături cu Roma). Ceilalţi Ptolomei care nu au fost de rang împărătesc, dar care sunt menţionaţi în scrierile apocrife, sunt un general al lui Antioh IV Epifanes (1 Macabei 3:3; 2 Macabei 4:45; 6:8; 8:8; şi poate 10:12) şi un ginere al lui Simon Macabeul care l-a ucis pe Simon şi pe alţi doi cumnaţi ai săi la Doc lângă Ierihon, în anul 135 î.Cr. (1 Macabei 16:11 ş.urm.).

În timpul ultimilor Ptolomei, statul egiptean a început să decadă. Revoltele indigenilor au fost tot mai frecvente; regii şi reginele lor nemiloase (Cleopatra şi Berenice) au manifestat o corupţie morală crescândă (uciderile în familie era un lucru obişnuit), în timp ce puterea Romei s-a consolidat tot mai mult. Ultima reprezentantă a acestei dinastii a fost strălucita, neprincipiala Cleopatra a 7-a şi fiul ei pe care l-a avut cu Iulius Cezar, Ptolomeu al 14-lea Cesarion. Ea l-a captivat atât pe Cezar cât şi pe Marcu Antoniu, dar nu l-a impresionat deloc pe Octavian (Cezar August), şi ca atare s-a sinucis pentru a evita umilitoarea situaţie de a apare într-o procesiune triumfală romană. Aşadar, Egiptul a trecut sub stăpânirea Romei în anul 30 î.Cr

BIBLIOGRAFIE. 1953 Bevan,A History of Egypt under the Ptolomaic Dynasty, 1927; vezi de asemenea CAH, 7, 1928; iar pentru cadrul religios, Sir H.I. Bell,Cults and Creeds in Graeco-Roman Egypt, 1953. Pentru numărul şi anii de domnie a Ptolomeilor, vezi T.C. Skeat, The Reigns of the Ptolomies, 1954; de asemenea A.E. Samuel, Ptolomaic Chronology, 1962.

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/ptolomeu.html

SACRALITATEA, O CALITATE A LUI DUMNEZEU DATĂ ŞI OAMENILOR / SACRU ŞI PROFAN de Ardelean Viorel

1. INTRODUCERE

2.1. AUTORITATEA ŞI LEGEA NATURALĂ

 2 . FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII

 3. ETICA ŞI MORALITATEA

 4 . RELATIVISMUL MORAL

 5. PRINCIPIU ŞI TRADIŢIE

 1.6. MUCHIA DE CUŢIT

 1.7. ETICA INSTITUŢIONALĂ

 1.8. ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU

2. REFORMA

 2.1. SCURT ISTORIC

 2.2. CREDINŢA REFORMATĂ

3. TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

 3.1.SACRALISMUL

 3.1.1. SACRALITATEA VIEŢII

 3.1.2 SACRALITATEA MUNCII

 3.1.3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI

 4.IDEEA NOUĂ – TESTAMEENTALĂ DESPRE SOCIETATE

 5,DILEMA REFORMATORILOR RADICALI

 6.SACRU ŞI SACRAMENTAL

 7.CONCLUZIE

 8.BIBLIOGRAFIE

1. INTRODUCERE

 Una din problemele care se ridică este faptul cu în unele religii ce înseamnă sacru pentru ele înseamnă profan pentru alte religii şi invers[1]. Cred că este în mod necesar definirea termenilor chiar dacă semantica cuvântului este schimbată în funcţie de cultură, timp istoric, religie, dar dacă se rămâne în cadrul creştinismului Biblia defineşte ceea ce este sfânt şi nu oamenii. Cuvântul sacru este un adjectiv şi înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. Opusul cuvântului sfânt este profan, tot un adjectiv şi înseamnă laic, mirean, lumesc ignorant, nepriceput. Deşi nu reflectă în totalitate sfinţenia lui Dumnezeu, cuvântul trebuie să definească şi o viaţă de credinţă la modul practic. Dar şi mai mult un loc poate să fie sfânt Exodul 3:5  Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.” Un popor poate să fie denumit ca sfânt : Exodul 19:6  Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam Sfânt. Acestea Sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” La fel şi un locaş poate să fie tot un loc consacrat ca şi Cortul întâlnirii, Templul lui Dumnezeu şi Biserica. Exodul 25:8  Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. De asemenea un om sau o clasă de preoţi pot fi declaraţi sfinţi. Exodul 28:43  Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în Cortul Întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba în locaşul Sfânt; astfel, ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el. Dacă se vine în Noul Testament credincioşii pot fi plini de sfinţenia lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 4:8  Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! Membrii din Biserică sunt chemaţi să fie sfinţi. 1 Corinteni 1:2  către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru: Această calitate a sacralităţii este realizată de Duhul Sfânt. El se prezintă atât ca Persoană cât şi ca Putere în Sfânta scriptură. Lucrările Duhului Sfânt[2] sunt nenumărata dar amintim câte din viaţa credinciosului. În inima celor credincioşi El face Naşterea din nou (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom.8:14; Gal.5:18), luminează (1 Cor. 2:15); si este arvuna noastră (Efes. 1:14). De remarcat că Duhul Sfânt este o Persoană care face parte din Trinitate. Dar pentru a merge mai departe în miezul problemei trebuie să amintim pe scurt câteva lucruri ca Autoritate şi Lege Naturală, Fundamentul universal al eticii, Etică şi moralitate, Relativismul moral ,Principiu şi tradiţie, Muchia de cuţit, Etica situaţională.

1.1. AUTORITATEA ŞI LEGEA NATURALĂ[3]. Deşi majoritatea oamenilor se pretind liberi, autoritatea atunci când există nu este altceva decât o autoritate delegată acest lucru fiind un dat de la Dumnezeu. Aspectul autorităţii cuprinde atât aspectul laic cât şi cel religios, iar omul poate să fie credincios sau necredincios lui Dumnezeu iar cel care are puterea în mână poate să abuzeze de autoritatea sa. Adevărul[4] este că Dumnezeu conduce creaţia Sa prin legile Sale eterne. Atunci când privim Legile lui Dumnezeu ele reflectă caracterul dar şi autoritatea Sa. În Vechiul şi Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu a instituit autoritatea pe pământ şi suntem chemaţi să ne supunem lor. ”Baza autorităţi este Dumnezeu însuşi”. Dacă suntem prinşi între autoritatea lui Dumnezeu, în confruntare cu autoritatea oamenilor, Luther, şi alţi reformatori, dar şi noi astăzi, ultima autoritate la care ne supunem este Dumnezeu. Dar se aduce în discuţie şi Legea Naturală pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare om. Pavel spune aşa : Romani capitolul 2:12 „Toţi cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Legea, vor fi judecaţi după Lege. Dacă se citeşte Romani 2: 12-16, avem de a face cu un text dificil şi de multe ori greşit interpretat. Aici avem de a face cu două aspecte diferite, una care se referă la Legea dată de Moise şi alt aspect este acela al popoarelor păgâne. şi ele sunt implicate în decizii morale, pe care le recunosc ca fiind divine. Legea morală a lui Dumnezeu a fost scrisă în conştiinţa lor. Nu este necesar să cunoşti Legea lui Moise, sau să fii creştin pentru a şti că furtul sau crima sunt lucruri rele. Creştinii sunt chemaţi să se gândească la principiile fundamentale ale Bibliei şi să lumineze. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu pun în lumină răutatea omului, chiar dacă omul caută diferite forme de justificare.

1.2. FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII.[5] Astăzi se observă o înclinaţie a oamenilor de a susţine că există în privinţa răului sau a binelui o relativizare şi o sprijinire a faptului că nu există lucruri considerate absolute. În anii 60 America era cuprinsă de aşa zisa ”febră morală”, cu sloganuri, care au fost ridicate la rangul de axiomă ”fiecare să facă ceea ce doreşte” iar acest lucru a contaminat şi unele medii creştine. La   fel este şi astăzi în umanism, secularism şi alte segmente ale societăţii. În Vechiul Testament este prezentată o perioadă istorică, cea a Judecătorilor în care se regăsesc aspectele menţionate mai sus. Versetul cheie pentru aceea perioadă este Judecători 17:6  În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. Triburile lui Israel se găseau în cadrul Legământului de la Sinai, şi când poporul se abătea de la Legea lui Dumnezeu, era pedepsit, iar dacă se întorcea spre Domnul acesta ridica judecători în Israel ca Iafta, Debora, Ghedeon, Samson şi alţii care izbăvea poporul de sub asupririle străine. Se[6] consideră aceea perioadă ca una din cele mai negre timpuri în care poporul cobora în spirală tot mai jos. Prin afirmaţia[7] „Israel a făcut ce era rău înaintea Domnului” în care textul biblic arată o judecată morală, datorită unui comportament negativ. Întrebarea care se ridică este : unde e cenzura ? Modul în care Dumnezeu vede binele şi răul este la modul absolut. Relativismul aparţine oamenilor. El intră în conflict cu Legea eternă a lui Dumnezeu. Aici avem şi o definiţie a păcatului : „Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu„. De subliniat că există Dumnezeu dar şi o Lege, care are caracter de normă şi este baza etici şi a moralităţii. Legea nu provine din afara lui Dumnezeu ci din contră reflectă natura Sa. Să reaminti şi faptul că Dumnezeu este Imuabil. Nu se pot inversa lucrurile pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi şi Legea lui stăpâneşte peste toate fiinţele umane, iar omul este răspunzător de atitudinea şi faptele sale. Fiecare fiinţă umană se află în Legământul creaţiei. Ele pot nega sau ignora Legământul dar nu au puterea de a-l desfinţa. O persoană autonomă se raportează doar la ea însuşi, la propria lege. Dar din punct de vedere creştin numai Dumnezeu este Autonom. Esenţa problemei este căderea omului în păcat în Geneza 3, în care omul a vrut ”autonomie” şi a primit prin neascultare moarte spirituală. Creştinismul este o teonomie şi este condus de Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a te supune poruncilor date de Dumnezeu.

1.3. ETICA ŞI MORALITATEA. Într-un studiu realizat în America[8], deşi 95% dintre americani afirmă existenţa lui Dumnezeu, cel puţin teoretic, iar cel puţin 75%, nu îl văd ca pe un Absolut Moral, iar întrebarea este la ce anume ne raportăm moralitatea? Acest adevăr este valabil şi în Europa post creştină a mileniului trei. Dacă adevărul are calitatea de relativ, noţiunea de absolut dispare cel puţin pentru cei care pun accentul pe sentimente şi ideile culturale ale vremii. Apare ideea instictului de turmă şi răul sau binele este raportat la ce face o majoritate. Chiar şi unii atei ca Friedrich Nietzsche, critică o astfel de atitudine pe care o numeşte decadentă. Alţi istorici a anilor 60 au o percepţie inversă în sensul că denumesc această stare o revoluţie morală, dar adevărul este imuabil. Termenul de etic provine din „ethos”,, iar moralitatea vine de la „mores”. Dar aceşti termeni diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta, ce să mai vorbim de timpul istoric în care trăim. Tocmai din această cauză omul are nevoie de absoluturi. De asemenea se face deosebire între principiul abstract şi moralitatea practică. El are şi un aspect filozofic. Grecii procedau în felul acesta. De asemenea de-a lungul istoriei etica este privită ca o ştiinţă normativă generatoare de legi. Mai mult Etica este imperativă, iar moralitatea este descriptivă, ea descrie cum este lumea de fapt. Creştinismul biblic vede un abis între etică şi moralitate. Fiecare om ştie dacă vrea ce este bine şi ce este rău. Deci trebuie diferenţiată etica de moralitate, iar în sensul acesta ne gândim la patru elemente care ne ajută în acest sens. Ele sunt ethosul, normativul, trebuinţa, şi imperativul. Deşi deosebirea este clară,   se face confuzie între etică şi moralitate, a devenit ceva confuz mai ales în domeniul comportamental. şi culmea faptului că acest lucru se numeşte revoluţie.[9] Am ajuns la „moralitate statistică”. Este necesar a accentua cuvântul trebuie, şi la întrebări de genul ce am obligaţia să fac, sau la ce să renunţ. Aceste întrebări sunt fundamentale tocmai de aceea avem nevoie de absoluturi morale. Acestea nu sunt deţinute de om ci de Dumnezeu.

1.4. RELATIVISMUL MORAL[10]. Deşi mulţi nu cred în Dumnezeu şi se simt bine fără El, ducând o viaţă bună, acest lucru nu înseamnă faptul că El nu există în mod real şi obiectiv, iar negare lui Dumnezeu nu duce la anihilarea lui ca Fiinţă. El există indiferent de credinţa sau necredinţa oamenilor, sau subiectivismul lor. Într-o dispută dintre un credincios şi un ateu, realitatea nu suportă relativizarea. Nimeni nu este ateu la modul absolut şi să îmbrăţişeze un relativism total. Acest lucru guvernează gândirea omenească şi este o noncontradicţiei în Legea Naturală a lui Dumnezeu ca cele două să coexiste în acelaşi timp. Atunci când se neagă adevărul obiectiv, se acceptă un adevăr subiectiv şi selectiv. Relativismul moral de fapt justifică păcatul. Dostoievski spune : „Dacă nu există Dumnezeu atunci toate lucrurile sunt posibile”. De fapt dispare ideea de absolut moral. Karl Marx, este de acord cu el, dar acestea sunt de fapt convenţii omeneşti. Jean Paul Sartre obiectează împotriva unei fiinţe eterne care îşi impune voinţa invocând liberul arbitru. Dacă El există spune Jean, noi de fapt nu mai avem o libertate a voinţei. În ultimă instanţă discuţia duce la conceptul de moralitate. Deşi se schimbă multe opinii de-a lungul istoriei de către filozofi şi atei, ei sunt de acord că problema avortului şi a răului a ridicat mult rău în urma acestora. De asemenea şi etica încercă să justifice problema avortului şi a răului. Dar din perspectiva iudeo – creştină, perspectiva certă este Biblia este împotriva acestora pe care Dumnezeu le interzice.

1.5. PRINCIPIU SAU TRADIŢIE[11]. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani şi oamenii au dificultăşi în înţelegerea şi aplicarea Ei. Ea a fost scrisă în cultura vremii respective, cultură diferită de timpurile moderne, pentru că Dumnezeu s-a revelat pentru a fi înţeles. Teologi ca Bultman suţin că nu poţi să beneficiezi de avantajele vieţii moderne şi în acelaşi timp să crezi în rai, iad, îngeri i demoni. El a fost un teolog liberal şi a creat o criză în domeniul teologic. Greşeala pe care o facem este că privim scriptura prin ochii oamenilor din prezent. Trebuie să construim o punte peste aşa zisa ”prăpastie” dintre timpul de atunci şi prezent. Una dintre interpretările Bibliei este cea istorică – gramaticală, în care trebuie să înţelegem contextul istoric, limba respectivă şi înţelesul obiectiv adică mesajul transmis prin proroci şi apostoli atunci şi astăzi. Un exemplu bun este faptul că Biblia spune în mod clar că femeile nu au fost ordinate în biserica primară, cu referinţă la ”Mişcarea Feministă”, şi trebuie stabilit dacă acest lucru ţine de cultura vremii respective, sau are aspecte teologice. De asemenea trebuie precizată şi Etica creştină, bazată pe Biblie, pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor ca normă şi Lege, indiferent de epocă sau cultură, şi zona geografică în care trăiesc. Exemplu dat anterior cu privire la crimă sau hoţie, sau alte fapte care ţin în primul rând de aspectul etic. Este neapărat necesar să face diferenţa dintre principiu şi tradiţie. Problema femeii din 1 Corinteni cu privire la supunerea femeii faţă de bărbat,   nu ţine neapărat de femeile din timpul lui Pavel ci dacă ne uităm la text el merge direct la creaţie. (1 Corinteni 11:2-7). 1Corinteni 11:3  Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos. şi 1 Corinteni 11:10  De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Acesta nu mai este tradiţie ci principiu. Un alt exeplu este să plăteşti zeciuiala cu ”shekel” este tradiţie, o monedă, dar zeciuiala este principiu. La fel se întâmplă şi cu vestimentaţia. Dacă un text nu este destul de clar, mai bine să îl tratez ca un principiu. Dacă din greşeală sau o slabă cercetare a Bibliei inversăm tradiţia cu principiu , fiind valabilă şi reciproca atunci pervertim mesajul lui Dumnezeu. Este[12] necesar a reaminti câteva axiome : Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte ca să se facă înţeles, Dumnezeu nu se contrazice, şi mandatul cultural se supune totdeauna mandatului spiritual.

 1.6. MUCHIA DE CUŢIT[13]. Astăzi apar chestiuni noi ca transplantele de organe, rinichi, ficat, stomac inimă, de la o persoană la altă persoană, sau chiar de la animal la om, care ridică întrebări în inima credinciosului. Confruntat cu ele decizia este de multe ori destul de grea. Problemele ridicate astăzi în domeniul medical ridică o serie de aspecte cu care moralitatea creştină nu s-a confruntat în trecut, iar diferenţa dintre bine şi rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu, confruntate cu aspectul şi tehnologia de astăzi face prăpastia dintre gândirea lui Dumnezeu şi aceea a omului să devină foarte îngustă de dimensiunea unei ”muchii de cuţit” De multe ori apar zone gri în care nu eşti sigur dacă decizia luată este bună sau creştinească. Inevitabil situaţia intră în cazuistică. Uneori etica este destul de uşor de desluşit dar de cele mai multe ori este dificil a lua o decizie corectă. Astfel[14] aceste decizii este de preferat să nu se ia de o singură persoană ci de un grup de specialişti din care să facă parte familia, doctorii, preotul sau pastorul. Zona gri este un rezultat al deficienţei gândiri noastre, cu privire la principiile biblice care se referă la dreptatea lui Dumnezeu. Când se înţelege mai profund aceste principii acele zone gri se îngustează. Un aspect pozitiv este acel că Biblia ne învaţă că sunt diferite grade ale păcatului. Sunt cam 25 de texte care prezintă păcatul şi vina în mod gradat. De exemplu păcatul făcut din neştiinţă este mai mic ca şi cel făcut în mod ostentativ faţă de Dumnezeu. Una dintre tendinţele noastre este   aceea de a numi răul bine şi binele rău. Cu cât vom înţelege mai bine Scriptura cu atât vom fi mai bine echipaţi când înfruntăm aceste probleme. Cred că este bine să ne amintim că omul este doar ţărână şi în final contează sufletul nostru atunci când ne confruntăm cu diferite decizii în viaţă.

1.7. ETICA INSTITUŢIONALĂ[15]. Inventăm cuvinte noi doar pentru a justifica filozofia sau cultura noastră, şi viaţa de creştin pe care trebuie să o trăim. Acest concept de etică instituţională a apărut cam prin anii 60, ca autor de carte fiind Joseph Fletcher[16]. El susţine că există o singură lege morală absolută. Dar legile au fost mai multe şi automat este implicat reducţionismul. Pe de o parte aplici Legea dată de Dumnezeu, dar şi porunca de a iubi, iar pe de altă parte ele se îmbină. Augustin face afirmaţia „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place„, dar el se opune filozofiei, care spune că există o singură lege, aceia a dragostei. Dar aici nu se face o deosebire clară între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea faţă de poruncile Lui. Dar cine hotăreşte ce este dragostea ? Şi atunci trebuie să facem ce spune Dumnezeu, nu ce credem noi despre dragoste. (Efeseni 5:2-3) Astăzi situaţia s-a schimbat şi se dă sfaturi sexuale premaritale, fără să se ţină cont de Biblie. Majoritatea încearcă să îşi impună punctul de vedere, ca fiind ceva normal, dar noi suntem chemaţi la o înnoire a minţii. Justin Martirul în lucrarea sa apologetică atrage atenţia şi la acest aspect. Se pare că astăzi mărturia s-a pierdut în acest sens. Ne lăsăm modelaţi mai mult de tradiţie şi cultură decât de Biblie. De cele mai multe ori ne scuzăm singuri dar fără de succes în faţa Scripturii. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă diferită de aceea ”normală” adică după o etică biblică.

1.8. ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU[17]. Este potrivit să începem cu următorul verset din Predica de pe munte: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii„. De asemenea şi în   Matei 5:21-24, Isus spune că nu poţi să te închini dacă fratele tău are ceva împotriva ta. Darul, respectiv, închinarea nu sunt primite.   Isus Hristos în Predica de pe Munte dă pricipiul sanctităţii a consacrării, a sfinţeniei, Sale, şi propria tălmăcire a celor 10 porunci, pe care le comprimă în două porunci din Matei 22: 36-40. El creionează caracterul celui care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Legea are un pol negativ şi unul pozitiv. În   Predica de pe munte Isus Hristos are calitatea de învăţător suprem al eticii. Cuvântul este scris se referă la faptul că Biblia a fost scrisă, iar cuvântul s-a spus, se referă la tradiţia rabinică orală. Isus Hristos era o împlinire a legii. El trece dincolo de superfacialitatea fariseilor. Sfinţenia vieţii este atât de importantă încât interzice şi actul potenţial, care să distrugă viaţa umană ca mânia, adulterul, crima etc. Isus spune de fapt că orice lucru potenţial care poate duce la păcat este de fapt tot păcat. Se cade foarte uşor în postura ”tânărului bogat”, care a ţinut toată Legea din pruncie, dar avea inima alipită de bogăţia sa. Dacă privim cu atenţie ce a spus Isus în profunzime trebuie să recunoaştem că toţi suntem potenţiali criminali, şi că nu am menţinut puritatea sfinţeniei Sale când prin lucruri sau vorbe neadevărate am rănit un om. El trece dincolo de litera legii la motivaţiile din adâncul inimi.

2. REFORMA

2.1. SCURT ISTORIC.[18] De la început trebuie să facem precizarea faptului că în primul rând Reforma Protestantă din 1500 – 1600 a avut cauze interne, Biserica Catolică fiind coruptă, se simţea nevoia unei renaşteri spirituale. Goana după bani, lupta pentru putere, corupţia morală, au pervertit biserica, care nu mai era credibilă în ochii societăţii de atunci. A existat un cadru în care s-a produs Reforma.[19] În primul rând au fost schimbări geografice, Columb descopere America, iar Magelan face înconjorul lumii. Marile puteri din vremea aceea au început să facă colonizări. Apoi era şi factorul politic prin care se trecea de la feudalism la burghezie. De asemenea s-au făcut schimbări economice, sociale şi intelectuale. Dar a existat şi o schimbare religioasă majoră. Dar şi reforma a fost divizată, fără o direcţiei destul de clară, fapt care a generat şi amplificat o serie de mişcări şi frământări care au dus la apariţia a numeroase secte şi culte protestante şi neoprotestante. Ea[20] a fost precedată de renaştere şi mişcarea umanistă, care a avut originea în Italia în secolul XIV, şi s-a răspândit în Franţa, Germania, Anglia şi ţările de Jos. Reforma, renaşterea, umanismul, au fost o perioadă de tranziţie dintre lumea medievală şi burghezie, iar secularismul care a influenţat literatura, artele, politica dar şi religia. În 1517 Martin Luther a semnalat începutul Reformei prin cele 95 de teze de la Wittenberg. El s-a rupt de Biserica Catolică şi a publicat 3 lucrări în anii 1519-1520, iar mai târziu a fost excomunicat de papă pentru acuzaţii de erezie. Luther a avut sprijinul prinţilor din Europa, care nu mai doreau să verse bani în visteria Vaticanului. În 1530: The Augsburg Confession of Lutheran faith was issued; it was later supplemented by the Smalkaldic Articles, approved in 1537. 1530 Mărturisirea de la Augsburg de credinţă luterane a fost eliberată şi aceasta a fost ulterior completată prin articolele Smalkaldic, aprobat în 1537. În 1519   Zwingli a declanşat Reforma în Zurich devenind şi el lider al reformei. De asemenea în 1536 John Calvin, devine lider al Reformei în Elveţia şi a redactat prima ediţie a învăţăturii religiei creştine care a devenit textul clasic reformat (non–luteran) în teologie. Biserica Catolică a generat o contra reformă prin Ordinul Friars Minor Capuchin, desprins din Ordinului Franciscanilor, iezuiţii şi capucinii, au devenit lideri în lupta contra Reformei. Consiliul Ecumenic de la Trent dintre anii 1545-1563 a emis o serie de decrete doctrinare şi au mobilizat Contra- Reforma. Au fost formulate definiţii despre Canonul Bibliei, norma de credinţă, sacramente, liturghia, păcatul originar, etc.

2.2. CREDINŢA REFORMATĂ. [21] Reforma în esenţa ei s-a întors la două concepte fundamentale şi anume Sola Fide şi Sola Scriptura. În majoritatea concepţiei lor Dumnezeu nu a făcut separare dintre sacru şi secular, iar creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini la toate aspectele vieţi, inclusiv la locul de muncă. Se ia în serios păcatul, şi protestanţii privesc cu mare seriozitate căderea din Grădina Edenului. Asfel noi moştenim o corupţie morală şi vina lui Adam, iar libera voinţă a fost un subiect de dispută din punctul de vedere reformat. Ei aduc versete biblice pentru a suţine alegerea. De asemenea şi Întrupare, faptul că Dumnezeu s-a făcut Om conform cu Ioan 1:1 este accentuată, cu implicaţiile de rigoare. În teologia Reformată ca şi în aceea Luterană percepem ascultarea pasivă (până la 30 de ani) şi ascultarea activă când Hristos şi-a început lucrarea. Nu a fost suficient ca Isus Hristos doar să moară pentru noi ci şi să trăiască o viaţa de sfinţeneie timp de 30 de ani. Momentul culminant a fost Crucea pe care s-a revărsat mânia lui Dumnezeu peste păcatele omenirii, trecute, prezente şi viitoare. Toate jertfele evreilor din Vechiul Testament au fost făcute în contul Jertfei lui Hristos. Dar nu era suficientă doar Moartea lui Hristos ci trebuia şi să învieze ca o confirmare ca şi Rege al creaţiei şi Domnul care ne-a răscumpărat. Moartea nu l-a putut ţine pentru că nu a avut păcat. De fapt Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază a creştinismului. Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea prin Har şi numai prin credinţă. Suntem declaraţi neprihăniţi dar acest lucru înseamnă şi o viaţă sfântă. Sfinţenia este un proces prin care Duhul Sfânt ne aduce mai aproape de Imago Dey. Pentru creştinii reformaţi Harul este esenţa teologie lor (G.C. Berkouwer), iar recunoştinţa este esenţa eticii. Credinciosul îşi îndreptă atenţia spre binele şi mântuirea altora. El trebuie să fie în lume pentru răspândirea Evangheliei.

 3.TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

 A existat[22] o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinizare, iar efectul s-a simţit în mod permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei Magisteriale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii ca o relaţie dintre Hristos şi cultură, în care Reforma Magisterială a perceput biserica ca ceva continuu. De asemenea atunci cînd vorbim de tragedia Reformei radicale, ţinem seama că şi noi avem rădăcini aici şi ea este şi o urmare a persecuţiilor cu totul excepţionale la care au fost supuşi credincioşii, care o parte s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos, iar biserica este văzută ca şi o fortăreaţă. Au existat trei concepte ca Sacralismul, Ideea nou – testamentală despre societate şi Dilema reformatorilor magisteriali.

SACRALISMUL este uniformitatea ideilor religioase a unei geografii la un moment dat. De asemenea cuvântul sacru înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. În toate societăţile pre–nou testamentale împăratul era acela care stabilea religia unui popor.   Biserica creştină a adus în mintea reformatorilor aceeaşi idee pentru că era ceva stricat adânc în religia creştină. De la Constantin cel Mare sacralismul imperial roman s-a instalat în biserică care a devenit ”biserica împăratului”. Se poate face precizarea că biserica a fost păgânizată pe de o partea, iar din alt punct de vedere a fost pervertită. Astfel în momentul Reformei se pot aminti aici trei aspecte : sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului.

3.1. SACRALITATEA VIEŢII. Unul din cele mai importante aspecte viaţa sub toate formele ei posibile, începând de la dreptul de viaţa şi de moarte a stăpânului de sclavi până la problema avortului. Bisericile[23] evită de cele mai multe ori discutarea problemei avortului din teama că biserica se poate scinda. În discuţiile pe această problemă s-au desprins 3 mari grupuri distincte. Pentru avort, pentru alegere şi pentru viaţă. Cel mai mare grup a fost acela proviaţă, dar celelalte două grupuri au schimbat strategia de abordare pentru a câştiga. Una dintre probleme este dacă statul are dreptul să se amestece în această dispută. Următoare problemă este dacă uciderea embrionului este crimă. Biblia este clară în acest lucru. (Psalmi 139:16). Una dintre strategiile ridicate au fost acele a aborda calea de mijloc şi de domeniul cultural în care femeia decide invocând drepturile omului. Dar atunci se calcă etica lui Dumnezeu. Dar se pune întrebarea ce înseamnă drept. Cuvântul poate fi aplicat în mai multe domenii, dar dacă rămânem aici întrebarea firească este când a obşinut femeia dreptul de a decide viaţa sau moartea asupra copilului pe care îl poartă. Dacă este să fim obiectivi codul ADN al copilului diferă de codul ADN, al mamei şi atunci este crimă. Totuşi astăzi se consideră că dacă viaţa mamei sau a fătului este în pericol se poate face avort. A definii viaţa, sau mai precis când embrionul este o fiinţă vie est destul de dificil. Creştinii în general sunt proviaţă deoarece suţin că există de la momentul concepţiei. Conform citatului prezentat mai sus Dumnezeu detestă avortul. Dar El este şi un Dumnezeu al milei şi al Harului.

3.2. SACRALITATEA MUNCI[24]. Întrebarea este dacă sacralitatea se poate aplica şi în domeniul laic al muncii, care practică este de cele mai multe ori de ordin tehnic care nu implică neapărat şi o închinare sau sfinşenie în acelaşi timp. Este adevărat faptul căci contează şi domeniul respectiv. Dar cred că mai degrabă se văd roadele unui caracter sfânt la locul de muncă. Pe de altă parte Karl Marx[25] spune că diferenţa dintre animale şi om este faptul că acesta prin utilizarea de unelte, a unor metode de muncă a schimbat faţa pământului. Astăzi avem şi lucruri bune, oraşe, maşini, calculator, etc dar şi o masivă poluare, contaminare radioactivă cu efecte negative. În ciuda progreselor tehnologice omul are un sentiment negativ faţă de muncă. Dar dacă mergem în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat mediul prima dată şi abia apoi pe Adam ”cu sudoare” ….. ”în pământ te vei întoarce” Omul antic îşi câştiga existenţa din agricultură, iar Vechiul Testament se concentrată pe sărbătorile de mulţumire aduse în urma unor recolte bogate. În Noul Testament efectul Răscumpărării nu se opreşte numai la sufletul omului, iar Pavel spune în Romani 8 că întreaga creaţie sufere sub greutatea blestemului. Dar de asemenea se promite un cer nou şi un pământ nou. Dar porunca dată omului nu a fost numai să lucreze grădina ci şi să o păzească, înainte de cădere. Originea muncii este anterioară căderii. Astfel sacralizarea îşi găseşte originie în creaţie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, model pe care l-a cerut şi omului. În calitate de creştini munca nu mai trebuie să fie un blestem. Ceea ce este neplăcut este faptul că munca este asociată cu blestemul şi este mult mai dificilă de făcut, iar dificultatea adăugată muncii este blestemul, şi nu munca în sine. Dacă se relaţionează la etică în Legea din Vechiul Testament, ea are rol de decrete. Legile civile protejau proprietatea de la furt şi distrugere. Sacralitatea muncii înseamnă să calci hotărârea dată de Dumnezeu. Biblia sancţionează călcarea poruncilor date de Dumnezeu pentru că în spatele lor se află sacralitatea muncii. La Karl Marx nu găsim acest gen de gândire. Din punct de vedere etic un păcat fundamental este trândăvia, iar Scriptura ne îndeamnă să fim harnici. Reformatorii nu au inventat etica, fiindcă ea este înrădăcinată în credinţa creştină şi are o bază în creaţie. Munca trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

3.3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI[26]. Cred că se poate începe cu o afirmaţi din Scriptură, în sensul că de la un concept se ajunge de fapt la o persoană : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Profanul sau opusul adevărului este minciuna care este tot o persoană. Ioan 8:44  Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Între aceste două persoane şi concepte este o luptă continuă, în care adevărul în final va triumfa. Dumnezeu[27] este foarte clar, iar Duhul adevărului este şi   Duhul Sfânt, care se opune lui Satan. O mare deosebire dintre Creator şi cei care au căzut este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Una din acuzaţiile aduse rasei umane este faptul că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi şi de profanarea adevărului. Aşa a făcut Satan dar şi Adam şi Eva când nu au recunoscut vina lor. Avem momente fiecare dintre noi în care ne dăm seama că denaturăm adevărul. Dar adevărul se reflectă şi în baza unui cuvânt dat, a unui Legământ dintre Dumnezeu şi om, caz în care Dumnezeu respectă Cuvântul, dar omul îl calcă. Aceasta este şi o aplicaţie a sacralităţii adevărului. Acest lucru se reflectă şi în relaţiile dintre oameni care se mint reciproc şi nu ţin promisiunile făcute unii faţă de ceialalţi. rezultatele sunt devastatoare pentru om. Iacov pune accentul pe acest lucru. Iacov 5:12  Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeţi sub judecată. A respecta cuvântul dat este u lucru de mare importanţă.   Dar uneori trebuie un creştin să mintă? Un exemplu îl avem în Scriptură (Evrei 11:31 Rahav), în care a fost untr-un fel obligată să mintă. La fel au făcut şi moaşele din Egipt care au minţit şi au lăsat şi copiii care erau de parte bărbătească în viaţă. (Exod 1:15-17). Dumnezeu le-a binecuvântat. Aici se ridică o problemă de etică, în sensul că trebuie să ne supunem autorităţilor civile, dar când acestea ne cer să furăm, minţim, ucidem, nu mai avem obligaţia de a le asculta. Apostolii au refuzat să asculte de autorităţi când li s-a poruncit să nu mai vorbească despre Hristos. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea cere ca el să fie spus, dar sunt situaţii în care dreptatea cere ca ceea ce este rău să fie adus în eroare. Când ai de a face cu un criminal, de cele mai multe ori adevărul trebuie să fie ascuns.

4. IDEEA NOUĂ – TESTAMENTALĂ DESPRE SOCIETATE

Nu ştim precis ce au gândit credincioşii, de-a lungul secolelor dar încă în Biserica Primară au apărut o sere e schimbări prin care biserica care s-au abătut de la învăţăturile lui Hristos. Astfel au apărut puncte de cotitură în Istoria Creştinismului, care au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că este necesar a da un verset care clarifică sau mai bine zis dă o direcție a ceea ce dorim să discutăm în continuare. Matei 10:34  Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Acest verset ne arată că Domnul Isus Hristos nu a fost un pacifist prin excelenţă şi atât persoana Lui cât şi învăţăturile Sale creează tensiune. Astfel se produce o încordare, stres, zbucium, dramatism,   între Împărăţia lui Dumnezeu şi ce anume ne învaţă ea faţă de o lume căzută în păcat în care s-a născut Biserica. Prima curbă, sau ocol, care s-a produs este schimbarea faţă de învăţătura lui Hristos şi este o lovitură dată sacralităţii adevărului lui Dumnezeu, iar din păcate urmează şi alte lovituri. Se pune în conflict împărăţia acestei lumi cu Împărăţia lui Dumnezeu. O societate creştină în mijlocul unei lumi plină de păcat, primeşte mereu lovituri date sacralităţi adevărului Scripturii. Apar ritualuri şi preoţi[28] prin anul 200 D.C, denumiţi clerici, o categorie specială, care administrau sacramentele, clasă care se amplifică în creştinism cu rezultate catastrofale. În anul 250 D.C. Ciprian episcopul Romei, transferă în biserica creştină întreaga clasă de preoţi din Vechiul Testament, cu robe, altar, tămâie, etc, numiţi ”sarcedos”. Dar se calcă principiul din Evrei 7:12. De asemenea se schimbă o serie de lucruri, sacramentele devin taine, ca cina, botezul şi altele, iar mântuirea este ”depozitată de către biserică”, preotul devine mijlocitorul între om şi Dumnezeu,   şi se pierde părtăşia credinciosului cu Dumnezeu. Astfel apare o nouă categorie de creştinism, care este miezul credinţei Catolice şi mai târziu Ortodoxe. O altă schimbare s-a produs atunci când Biserica s-a unit cu Statul în 313 sub împăratul Constantin, iar biserica devine ”biserica împăratului”, cu schimbări mari şi profunde, episcopul primeşte un titlu ca ”primul dintre egali”, (o contradicţie în termeni) şi învăţătura Domnului Isus Hristos este marginalizată. Creştinismul devine religie oficială, popoarele cucerite sunt creştinate cu forţa, religiile păgâne sunt persecutate, biserica este păgânizată, ea luptă pe de o parte împotriva ereziilor care apar în perioada aceea, dar ea însăi devine generatoare de erezii. Conţinutul credinţei creştine şi regulile au început să fie formulate prin decizii ecumenice ale Sinoadelor, nu din Scriptură.

5. DILEMA REFORMATORILOR RADICALI

 Luther descopere[29] celebra frază ”Sola Scriptura, Sola Fide”. Reformatorii intră şi ei în structura piramidală. Dacă nu duci teologia în eklesiologie, sfârşeşti în compromis. Anabaptiştii din secolul al – XVI – , printre care şi Donastus, episcop din Nordul Africii, spune că Biserica este comunitatea lui Dumnezeu pe pământ, în care se intră prin Naştere din Nou. Mai afirmă şi faptul că împărăţia lumii este coenstincivă cu Împărăţia lui Dumnezeu şi ele se pot suprapune în unele porţiuni. Donatiştii au fost persecutaţi iar Donastus afirmă că Biserica va fi în continuare persecutată (erau eretici). Astfel odată cu Reforma ia naştere cea de a-IV–a, cotitură, în Istoria creştinismului [30]. Ca şi premergători ai Reformei pot fi amintiţi Geert Groote, în oraşul Deventer în Olanda, iar Mişcarea este cunoscută cu numele de „Fraţii vieţii comune”, şi Erasmus de Roterdam, (1467-1563), care a publicat primul Nou Testament în text paralel în greacă şi latină (în latină în traducere proprie) şi care a scris un mare comentariu la Evanghelia după Matei. Din cauza persecuţiei, de către luterani şi calvinişti ei s-au refugiat în America unde au format comunităţi cunoscute sub numele de Menoniţi şi Amiţ. Marttin Luther a fost acela care a publicat cu riscul vieţii cele 95 de teze, împotriva indulgenţelor, şi el este principalul declanşator al Reformei. El credea în totala depravare a omului, aşa cum a fost formulată şi de Augustin. El expune această învăţătură în Sclavia voinţei, (publicată în 1525). Luther spune că mântuirea este un act juridic, iar omul este declarat drept. Omul rămâne păcătos dar mântuit prin Har. De asemenea Luther susţine faptul că omul nu se poate schimba. Această idee este reluată de Balthasar Hubmaier, care a fost savant şi preot catolic, înainte de a deveni anabaptist.   În 1526, Hubmaier a mers în Moravia ca să slujească drept pastor al unei comunităţi anabaptiste de acolo. Acolo el a găsit oameni care afirmă că ”Noi credem şi credinţa ne mântuieşte” şi al doilea: ”Noi nu putem face nimic bun, dar Dumnezeu lucrează în noi şi dorinţa şi înfăptuirea.” Pentru a corecta aceste învăţături Hubmaier a scris în 1527 două broşuri cu titlul ”Libertatea voinţei”. El combate aceste învăţături. Mai târziuz Balthasar Hubmaier a fost ars pe rug la Viena, la un an după ce a scris aceste cuvinte. O observaţie importantă o face Fred Wright, care afirmă faptul că la fiecare trezire majoră stă un cuvânt – adevăr cheie. Dumnezeu face tot posibilul să restabilească adevărul Său în minţile şi inimile oamenilor. El afirmă că prin Reformă Dumnezeu a restaurat adevărul şi că Isus Hristos este singurul mijloc de mântuire. Astfel Reforma Reforma a reprezentat prima mare trezire sau renaştere a creştinismului. Ca [31] şi orice reformă ea a avut plusuri şi minusuri şi încă destul de mari. Baptiştii nu preiau în mod integral toate învăţăturile Reformei. Ea a adus lucruri noi care au fost amintita mai sus ca justificarea prin credinţă, necesitatea naşterii din nou, necesitatea sfinţirii, perseverenţa sfinţilor, siguranţa mântuirii, suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire, (Sola Scriptura), (Sola Gratia şi Sola Fide), (Soli Deo Gloria), de asemenea a pus în centru pe Dumnezeu şi nu pe om. Ne se idolatrizează Reforma, sau vre-un predicator sau un reformator, dar se analizează prin prisma Scripturii. Toţi au pretenţia că sunt biblici dar nu este aşa. De exemplu Luther şi Calvin nu au rămas   în conformitate, precizie şi exactitate cu Scriptura, în toate aspectele. Botezul copiilor mici a   susţinut de Luther şi Calvin se numeşte ”blestemul reformei”. Presbiterienii sunt în stare să nege practica primilor creştini, şi adoptă în acest punct învăţătura lui Calvin. Este o lovitură dată sacralităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi la Anababtişti au existat grupuri fanatice, cu erori doctrinare, dar au rămas fideli botezului practicat de Biserica primară. Doctrina botezului copiilor mici a fost ca o bombă cu efect întârziat. În mod indirect Calvin s-a făcut vinovat de vinovat   şi osândit la chinurile iadului, o mulţime de oameni.   Un alt lucru de luat în seamă a fost faptul că sub biserica unde a predicat Calvin, s-au făcut săpături şi s-a descoperit un baptistier. Deci el cunoştea aceste lucruri.   Preţul plătit a fost imens. Indiferent cât s-ar forţa textele Scripturii, Biblia spune clar că Evanghelia şi botezul au fost predicate unor oameni care au înţeles cu mintea şi l-au crezut. O închinare oarbă nu ajută la nimic.   Dumnezeu va cere socoteală pentru fidelitatea, sau profanarea Cuvântului Său. Astfel se pune în aplicare textul din (Matei 5:19). Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilorA existat întotdeauna o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinare, sau Religia Creştină, efectul acesteia simţindu-se permanent asupra comunităţilor din jur.   Tragedia Reformei magisteriale şi radicale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii, ca o relaţie dintre Hristos şi cultură. Reforma magisterială a văzut biserica ca ceva continu. Tragedia mai constă şi în faptul că din cauza persecuţiilor excepţionale mulţi creştini s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos. Astfel Reforma vede Biserica ca şi pe o cetate. Dar din nou iarăşi Diavolul are în continuare aliaţi şi în interiorul Bisericii

6. SACRU ŞI SACRAMENTAL.

 Facem[32] un pas mai departe şi trebuie făcută precizarea faptului că între sacru şi sacramental ca semantică aproape că nu există diferenţă. Dacă la început am definit sacralitatea , sacramental înseamnă acelaşi lucru ca sacru, sfinţit, consacrat, inviolabil. Problema este punerea în parctică a acestor termeni în bisericile din care facem parte. În bisericile[33] noastre de multe ori există o atmosferă de ”a ne simţii bine”, situaţie care nu este corectă din punct de vedere biblic. Pentru acest lucru enumerăm câteva caracteristici care definesc Biserica. Ea este sacră, pentru că este pusă de o parte de către Dumnezeu, prin Isus Hristos, diferită de lume, şi trebuie să avem o atitudine de respect şi reverenţă care trebuie să existe în serviciile de închinare. Avem doi termeni pentru definirea sacrului, din care unul este liturghia care înseamnă slujba pe care o face preotul, iar al doilea este latreia şi se referă la slujba pe care o fac cei prezenţi în timpul liturghiei. Este subânţeles că Biserica Primară avea slujbe cu caracter liturgic, mai ales după anul 200 D.C. În aspectul liturgic, preotul stă cu spatele la oameni şi mediază între ei şi Dumnezeu, pe când la serviciile noastre de închinare pastorul stă cu faţa la oameni şi caută să îi aducă pe ei la Dumnezeu, prin predici, mesaje de evenghelizare, la pocăinţă, o poziţie total opusă de aceea a preotului. Problema este că ambele forme pot să cadă în formalism. Sacralitatea poate lipsii din bisericile istorice, când liturghia se ţinea în limba slavonă, din care cei prezenţi nu înţelegeau nimic, iar astăzi a devenit doar o formă de religie. Situaţia nu stă mai bine nici în bisericile neoprotestante în care sacrul poate degenera în spectacole de amuzament, o muzică bună, la care nu este sigur că participă şi Dumnezeu, pentru că încercând ca noii veniţi să se simtă bine, standardele se coboară foarte jos, uitând de multe ori că suntem în Casa lui Dumnezeu. Problema este unde se trage linia între admisibil şi ce nu este îngăduit, iar acestă responsabilitate cade pe cei care sunt în fruntea bisericii. Cinstirea Numelui lui Dumnezeu şi părtăşia credincioşilor în bucurie este o cumpănă greu de ţinut. Dar rămâne prioritară cinstirea lui Dumnezeu şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. Astfel trebuie să avem în primul rând un aspect sacru al serviciilor de închinare, şi să nu facem în mod neapărat pe placul oamenilor ca să se simtă neapărat bine.

 6.CONCLUZIE.

 O problemă care se ridică în mod obiectiv este definirea sacralităţii, pe care am arătat-o în opoziţie cu profanul, la care este necesar să ne raportăm în mod obiectiv. În postura de creştini referinţa se face la ce anume spune Biblia despre acest lucru. Dacă se schimbă semantica cuvântului sacru ca mesaj al scripturii, am înţeles faptul că acest lucru nu ne este de nici un folos. Acest atribut al sacralităţii, al sfinţeniei, este realizat de Duhul sfânt. El se reflectă în Legea Naturală a lui Dumnezeu, în autoritatea Sa, în etică şi morală, în ceea ce ar trebuii să fie Absolut, în relativism moral şi etic, în principii pe care trebuie să le aibă fiecare credincios raportat la Scriptură. Problema care se pune este aceea că dacă ceva anume nu este sacru acel ceva sau cineva cade în profan şi este păcat. Se pune problema distanţei, în sensul unor zone gri şi cât de lată poate să fie permis să fie această bandă a zonei cenuşii. Am văzut cât din ea este afectată de aspectul cultural al vremii respective, sau am văzut că se poate ajunge la o sonă foarte îngustă denumită ”muchia de cuţit”şi întrebarea care se pune când este necesară aplicarea ei. Am observat că Dumnezeu este autoritate, şi orientează lumea prin Legile Sale morale veşnice. Ele se aplică ca atribut moral prin Revelaţia Naturală la popoarelor păgâne, şi prin Legea dată de Dumnezeu lui Moise poporului evreu, iar creştinilor prin învăţătura lui Isus Hristos. Cine nesocoteşte aceste Legi morale, cade din sacru în profan, şi este păcat. Etica este un sistem de legi dat de Dumnezeu. Dacă poporul Israel a nesocotit aceste legi (perioada Judecătorilor reflectă cel mai bine acest lucru), iar prin anii 1960 fiecare dorea să facă ceea ce dorea, cenzura dispare, omul se raportează la el însuşi şi vrea să fie autonom, urmează pedeapsa divină. Dar acest lucru nu este posibil fiindcă trebuie să ne raportăm la Legea lui Dumnezeu pusă în noi, iar ca şi creştini la Biblie. Refuzând acest lucru înseamnă a fi profan. Problema care s-a pus imperios este faptul că termenii au fost redefiniţi şi între Etică şi Moralitate nu mai există diferenţă, ele fiind contopite, dar şi mai mult primesc un caracter relativ. De asemenea este important să desprindem din Biblie ce anume este sau are caracter de lege şi principiu, şi ce anume ţine de cultura vremii respective şi de tradiţie. Dacă nu reuşim să facem acest lucru cădem în erori doctrinare şi teologice. Un alt aspect sunt lucruri care nu existau pe timpul când a fost scrisă Biblia. Am văzut că păcatul are grade de vinovăţie, aspect care apare şi astăzi, şi la care nu se poate răspunde aşa uşor. Mamele surogat, transplanturile de organe, ridică mari probleme de ordin moral, şi apare ”muchia de cuţit” în care zona gri dintre sacru şi profan poate fi foarte îngustă. Pentru a nu greşi trebuie să cunoaştem bine principiile Scripturii. De asemenea relaţia dintre cuplurile ce urmează să se căsătorească, presupune sfinţenie şi curăţire, dacă se procedează altfel este păcat, şi sacralitatea este înlocuită de profan. Cel mai bine elementele eticii se reflectă la Isus Hristos în raportarea Sa, la Legile morale ale lui Dumnezeu. El este punct de referinţă şi în Predica de pe Munte, creionează caracterul creştinului care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la Istoria Bisericii, sacralitatea a fost înlocuită cu profanul şi de abia la Reforma din 1500-1600, se încearcă a se reveni la învăţăturile din Biblie şi practicile Biserici Primare. Dar reforma avea să întâmpine dificultăţi deosebite. În primul rând ea trebuia să   cape de balastul păgânismului din Biserica Catolică, şi de tradiţia care era normă ce învăţătură. Apoi mai era şi aspectul cultural al vremii respective. Întoarcerea la învăţătura Bibliei nu s-a făcut în totalitate. Însăşi Reforma a fost în sine divizată, şi a durat un proces cam de 200 de ani având şi un caracter sângeros. Ea a fost într-o continuă schimbare de idei şi mişcări cu diferite denumiri, care s-au raportat doar parţial la Reformă. În plus de acest lucru Reforma a avut un caracter nemilos, a curs sânge şi prin acest fapt ea nu a fost onorată. Nu doar ea s-a transformat ci întreaga lume era într-o continuă şi profundă schimbare. Totuşi credinţa reformată a fost radicală, cu idei noi despre lume şi societate, şi cu o întoarcere semnificativă la valorile Scripturii. Ea recunoaşte locul creştinismului care trebuie să fie inclus în societate, Harul lui Dumnezeu, şi vestirea Evangheliei. Problema reformei radicale care s-a reflectat în minusurile ei a fost faptul că a văzut relaţia dintre Cristos şi cultură respetiva biserică ca pe ceva continuu. Nu avem o subordonare a mandatului cultural celui spiritual, aşa cum ar fi trebuit să fie. De asemenea nu a reuşit să se desprindă de multe din elementele păgâne din biserică, şi nici în totalitate de tradiţia bisericii. În aspectele sale pozitive Reforma, a pus a pus în mod obiectiv Sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului. Ea împinge aceste adevăruri şi în domeniul laic, cu aspecte benefice. Ideile Reformei au fost noi întru-n anume sens, dar au ridicat şi dileme, deosebite. Prin faptul căci Luther şi Calvin, nu s-a desprins complet de tradiţia bisericii, s-a continuat botezul copiilor mici şi a condamnat oamenii la moarte spirituală. La fel şi la ceilalţi reformatori, procesul de schimbare, a fost anevois iar procesul deşi se numeşte reformă radicală, de fapt nu s-a realizat în totalitate aşa ceva. De asemenea sectele desprinse au avut erori doctrinare, grupate în jurul unui lider. Mulţi creştini s-au retras din lumea în care trebuiau să fie, biserica este percepută ca un fort, asaltat din exterior. Tensiunea dintre credinţa adevărată şi religie se menţine iar Satana cuntinuă să aibă aliaţi şi în interiorul bisericii. Dacă ne raportăm la timpul nostru lucrurile nu stau deloc mai bine. În biserică dorim să ne simţim bine, să avem predicatori buni, cuvântul să fie pe gustul nostru se cade în formalism etc. Şi în bisericile tradiţionale, cât şi în cele protestante şi neoprotestante, se ridică cam aceleaşi probleme prin care se loveşte în acel lucru care înseamnă sacru care implică adevărul Scripturii, viaţa, munca, serviciile de închinare şi în ultimă instanţă relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Noi uităm că Biserica este sacră, este a lui Isus Hristos, că trebuie să fie diferită de lume şi în conflict cu ea, iar în biserică trebuie să avem o atitudine de reverenţă şi respect în serviciile divine. Este o problemă de echilibru între a cinstii pe Dumnezeu şi bucuria, părtăşia credinciosului, aspect de care se fac responsabili în primul rând cei care conduc biserica. Dar acest lucru nu exclude responsabilitatea personală a fiecărui credincios. Prioritar pentru biserică şi credincios este de a face totul pentru Slava lui Dumnezeu. Trebuie să admitem faptul că : Nici un popor nu poate să fie superior religiei lui. Nici o religie nu poate să fie superioară Dumnezeului ei. Nici un dumnezeu nu poate să fie mai sus decât scripura (tradiţia), care îl reprezintă. Tocmai de aceia raportarea fiecărui credincios şi biserici, trebuie să se raporteze la Cuvântul Relevat a lui Dumnezeu. Amin

 Bibliografie

 O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie

Florin Moţiu http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS

SAITUL ROBOAM http://www.roboam.com/

Ardelean Viorel

[1] Ardelean Viorel

[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[3] Ardelean Viorel

[4] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[5] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[6] Ardelean Viorel

[7] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[8] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[9] Ardelean Viorel

[10] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[11] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[12] Ardelean Viorel

[13] Ardelean Viorel

[14] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[15] Ardelean Viorel

[16] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[17] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

[18] Ardelean Viorel

[19] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 267-271

[20] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[21] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[22] Ardelean Viorel

[23] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[24] Ardelean Viorel

[25] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[26] Ardelean Viorel

[27] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

[28] Sait http://www.roboam.com/identitate crestina in istorie pag 11-18

[29] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 297-305

[31] Florin Moţiu http://www.monergism.ro/index.php/istoria-bisericii/reforma-protestanta/

[32] Ardelean Viorel

[33] Blog Daniel Brânzei http://cristianet.fr/index.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/sacralitatea-o-calitate-a-lui-dumnezeu-data-si-oamenilor/

Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu (Partea I) de John F. MacArthur, Jr.

Se pare că în ultimul timp s-au petrecut multe tragedii în familia bisericii noastre. Chiar cu câteva săptămâni în urmă eram împreună cu un cuplu tânăr din biserica noastră, Kneadnogles, care erau şi prieteni dragi ai familiei noastre. Ei au suferit pierderea scumpului lor fiu – Steven, un bebeluş nou născut, pe care l-au pus în pătuţ la 7:30 şi pe la 10:30 era albastru – a murit în drum spre spital. Doi prieteni de-ai mei cu care am fost coleg de liceu, au murit de cancer. Unul a trăit trei săptămâni după ce i s-a pus diagnsticul; celălalt opt şi a lăsat în urmă o familie de creştini luptându-se cu motivele acestei pierderi. Am fost în vizită la spital noaptea trecută la Tom Elison, din congregaţia nostră, care a fost operat de urgenţă cu o noapte înainte deoarece avea un tip de infecţie confuză în coloana vertebrală. Bineînţeles, el e foarte încercat să treacă prin acestea, prin atâta suferintă şi durere şi lucruri de felul acesta.

Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: „De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?” Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: „Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?” De fapt, cineva chiar mi-a pus întrebările astea cu două zile în urmă prin telefon. Am avut câteva înmormântări în congregaţia noastră la care familiile erau profund îndurerate… Viaţă e plină de astfel de dificultăţi.

În această dimineată ne-am rugat cu presbiterii pentru dragul Bud Busby – care a făcut parte în biserica noatră pentru mulţi, mulţi ani. De fapt, era aici membru înainte să vin eu şi încă mai este. El va avea operaţie într-o săptămână; îi vor elimina o parte a esofagului, unde au găsit cancer – i l-au radiat şi acum îi vor scoate acea secţiune.

Întrebarea care apare mereu este: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?” Acestea sunt întrebări foarte importante.

Oamenii m-au întrebat acestea când, cu câţiva ani în urmă, Patricia şi-a rupt gâtul şi mi-au spus că nu are prea multe şanse să trăiască. Oamneii spuneau: „Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?” Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. „se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare,” spune Biblia, „Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni.” Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu?

Aşa că aş vrea să fac acest lucru în această dimineată. Şi pentru a face lucrul ăsta, aş vrea să vă deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei, capitolul 12. Aş vrea să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu în această dimineată: Epistola către Evrei, capitolul 12, la ceea ce trebuie să fie pentru mulţi creştini o porţiune foarte familiară din Scriptură şi care cred că răspunde direct la această problemă. Trebuie să vă mărturisesc că pasajul este aşa de important şi problema este aşa de importantă, că nu pot să o acopăr toată în această dimineaţă. Vă voi face o introducere astăzi şi sper că va fi una foarte utilă – cred că aşa va fi – şi săptămâna viitoare ne vom uita mai de aproape la text.

Aş vrea să vă citesc textul care începe de fapt din versetul 5. În Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 5, autorul epistolei spune aşa: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului”, sau disciplinrea sau educaţia, „şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: „De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?” Lăsaţi-mă să vă fac mai întâi o prezentare. Această carte era adresată evreilor, şi mai precis unei comunităţi de evrei care constituiau o biserică.. Ei au ajuns să înţeleagă Evanghelia – Mesia a venit, a murit şi a înviat din morţi – au crezut-o şi biserica a fost creată. Nu a durat mult de la formarea bisericii şi persecuţia a urmat.

Oricum, ei proveneau dintr-un mediu evreiesc: ar fi fost daţi afară din sinagoga lor, ar fi fost înstrăinaţi (renegaţi) de familie şi prieteni. Dacă erau angajaţi ai evreilor, şi-ar fi pierdut slujbele. Ei probabil şi-au pierdut viaţa „normală” pe care o aveau, adică unde mergeau, ce cumpărau, cu cine interacţionau, pentru că dacă erau în contextul evreiesc, ar fi fost izolaţi. Au suferit şi alte forme de persecuţie şi înstrăinare.

Aşa că aceşti oameni, în această comunitate de evrei credincioşi, au şi început să simtă ce înseamnă să fi identificat cu Isus Hristos. Autorul epistolei vrea să dea o perspectivă asupra acestui lucru, el vrea ca ei să înţeleagă că are loc un proces care nu ar trebui să-i surprindă, este un proces care are loc de veacuri. De fapt, cu un capitol în urmă, el vorbeşte despre eroii credinţei.

Scriitorul epistolei către evrei face o trecere în revistă, înainte de capitolul al 12 -lea, şi le aminteşte despre evreii şi chiar pre-evreii, care au trăit începând cu Adam şi fiul său, Abel. Le vorbeşte despre credinţa lui Abel, a lui Enoh şi a lui Noe. Apoi le aminteşte despre evrei începând cu Avraam: credinţa lui Avraam şi a Sarei (până în versetul 20), Isaac, Iacov, Iosif, Moise, şi apoi chiar despre o prostituată, pe nume Rahav, care era dintre neamuri – şi apoi despre alţi evrei (în versetul 32): Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii.

Toţi aceştia sunt oameni ai credinţei. Capitolul 11 este un fel de sală a eroilor credinţei, a marilor eroi ai credinţei, a celor ce L-au crezut pe Dumnezeu. În fiecare caz în parte, cei ce au crezut pe Dumnezeu au şi suferit condamnarea lumii. În fiecare caz când au luat o poziţie de partea lui Dumnezeu, a Adevărului Său, a Cuvântului Său şi a Persoanei Sale, au suferit condamnări în diverse moduri din partea lumii.

Începând cu versetul 33, se face o sumă. Acest grup de oameni „au cucerit … împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor” (în mod particular cazul lui Daniel), „au stins puterea focului” cu alte cuvinte, au fost arşi ca cei trei prieteni ai lui Daniel, „au scăpat de ascuţişul săbiei.” Ei „s-au vindecat de boli”, „au fost viteji în războaie”, „au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe”, şi unii din ei au fost literalmente ucişi şi au experimentat învierea, „au fost chinuiţi”.. Este scris în versetul 36 că „au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;” în versetul 37 scrie, „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre,” îmbrăcaţi în astfel de piei, atrăgeau prin mirosul lor animalele sălbatice care îi devorau. Ei erau „lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi.” Ei au „rătăcit”, scrie în versetul 38, „prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului…”

Bine aţi venit în familia credinţei, fraţilor. Vrea altcineva să intre? De fapt acesta era ideea. Când intri în familia lui Dumnezeu vei primi şi condamnarea lumii într-un mod sau altul. El tocmai le aminteşte lucrul asta. El doar le spune, „Uitaţi-vă, aşa stau lucrurile”. În capitolul 12, versetul 1, spune, „Acum avem acest mare nor de martori, acest grup de oameni pe care tocmaia i-am identificat. Şi ei sunt martorii vieţii de credinţă, în ciuda dificultăţilor ei.” Ajungem la versetul 5, unde se identifică ce este această suferinţă.. Din punctul de vedere al lumii, este persecuţie şi din punctul de vedere al persoanei care suferă, este durere. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în versetul 5, este numită „pedeapsa (disciplinarea) Domnului”.

El le spune, „Voi nu sunteţi singurii oameni care treceţi prin asta. De fapt, nu sunteţi nici primii care treceţi prin aşa ceva.” Unii din oamenii acestei congregaţii – ştim din citirea epistolei către evrei – au fost sincer convertiţi. Ei L-au îmbrăţisat pe Isus Hristos ca Mesia, şi au fost creştini adevăraţi, dar au început să simtă presiunea persecuţiei şi înstrăinării – această condamnare a lumii din care făceau parte. Astfel au fost împinşi înapoi spre iudaism, câţiva din ei au fost chiar tentaţi să renunţe la Hristos şi să se întoarcă înapoi, alţi stăteau pe margine – un fel de spectatori de pe margine, crezând că Evanghelia este adevărată, dar fiindu-le teamă să o îmbrăţişeze din cauza faptului că ar fi fost persecutaţi.

Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei – nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel – El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică astă este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text este în versetul 5, mijlocul versetului: „disciplinarea (pedeapsa) Domnului.” Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învătăm despre disciplinarea Lui.

Să discutăm depre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva „pedeapsă”? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original – este cuvântul „paideia„. Este cuvântul de la care avem, de exemplu „pedagogie”, care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă „a educa” şi „pedagogie”, înseamnă „a educa copii”.. Este cuvântul de la care se trage termenul medical „pediatric.” „Pedo” este termenul grecesc original pentru „copii”.

Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul „pedeapsă” sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt „paideia” este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg – el înseamnă de fapt „să educi copii” şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.

Prin folosirea cuvântului „paideia„, „pedeapsă” sau „disciplinare”… cred că putem concluziona spunând: „se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui.” Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.

Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.

Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, „Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj.” Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. – toţi am fost conştienţi de asta în această săptămână. Oricare din aceste intructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv si compromiţator. Astfel este instructajul – o balanţă între pozitiv şi negativ.

Acum cu privire la instructajul pe care Domnul îl aduce în viaţa noastră, există mai multe motive pentru aceasta. Când am venit în această dimineaţă aveam trei, la serviciul de mai devreme m-am gandit şi la altul şi îl voi include şi pe acesta. Este amuzant când te surprinde astfel vreo idee. Deci, aş vrea să vă arăt patru motive pentru care disciplinarea Domnului apare în viaţa voastră de creştini.

Acum, înainte de a ne uita la aceste patru motive, aş vrea să fac un fel de distincţie clară. Trebuie să fie făcută o distinctie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină, e bine? – între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor – în sens judiciar – deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? „El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce.” „Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi.” El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.

Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru pacatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar – păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit. Aţi reţinut?

Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu – care a fost realizată în Hristos – ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite – preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea – pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea.

Acum, haideti să ne uităm la cele patru motive pentru care disciplinarea Domnului are loc în vieţile noastre.

Vreau să vă spun, înainte de a intra în această secţiune, că este în mare măsură un lucru foarte foarte personal. Adică, eu nu pot să mă uit la tine şi să zic, „O! Ştiu de ce Domnul se poartă astfel cu tine,” numai dacă cumva ştiu ceva foarte flagrant despre tine şi ţi l-aş arăta. Dar, în majoritatea cazurilor, este ceva cu care ai de a face personal în inima ta şi câteodată, din moment ce nu este clar pentru nimeni din jurul tău, poate sa nu-ţi fie nici ţie prea clar, aşa cum vom vedea.

Dar acestea sunt motivele pentru care trebuie să ne străduim să înţelegem disciplinarea Domnului.
Motivele:

1. Răsplătire (pedeapsă meritată)

Folosim cuvântul „răsplată” – înseamnând „pedeapsă”. Primul motiv pentru care Domnul te va disciplina, cum un părinte disciplinează un copil, este pentru că ai păcătuit şi păcatul este rău pentru tine. Păcatul îţi dăunează; poate să-ţi devasteze viaţa. Te poate face inutil în slujba Domnului; te poate face să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu – îţi ia bucuria, pacea; produce ruşine, vinovăţie, îngrijorare, teamă, anexietate, şi un părinte iubitor nu vrea ca să ai toate acestea. Cum un părinte iubitor pedepseşte un copil, nu ca să rănească copilul, dar ca să îl ajute, aşa pedepseşte El copilul – nu pentru a produce durere pe terment lung, dar o durere de scurtă durată şi o corecţie pe termen lung.

Aşa că Dumnezeu pedepseşte păcatul în viaţa unui credincios, pentru scopuri pozitive. Am păcătuit, în cosecinţă vom avea nevoie să ne confruntăm cu disciplinarea – acesta este unul din motivele disciplinării. Adevărul este că, atunci când treci prin astfel de disciplinare, vor veni în viaţa ta lupte; poate ţi s-a spus că ai cancer, su o altă boală, poate în căsnicia ta ai conflicte, poate partenerul te-a părăsit şi te lupţi cu durerea – poate te-a părăsit şi ai rămas cu un copil, poate partenerul de căsătorie are o aventură cu cineva, poate ţi-ai planificat să te căsătoreşti cu cineva şi acel cineva te-a părăsit şi te afli în situaţia nenorocită de a avea dragostea neîmpărtăşită, poate te confrunţi cu moartea unui membru din familie… eu ştiu ce mai poate fi … toate lucrurile de genul asta; şi începi să te gândeşti: „De ce mi se întâmplă asta?”

Porneşte cu întrebarea aceasta: „Există vreun păcat în inima mea sau în viaţa mea? Poate fi ceva corectat în viaţa mea? Poate fi aceasta o consecinţă a obiceiului meu păcatos, pe care Tatăl încearcă să mi-l arate, ca eu să-l corectez? „

Acesta a fost cazul lui David – vă amintiţi de marele împărat al lui Israel, David? Un om remarcabil, un om incredibil, foarte inteligent – un psalmist, un cântăreţ agreabil, un harpist, un mare conducător, un rege nobil, un om care ar câştiga nu numai admiraţia poporului său, dar a fost bărbatul pe care Dumnezeu l-a identificat a fi regele împărăţiei Sale teocratice – naţiunea Israel. David a avut tot ce ar putea avea un om, a avut de toate. Stând în palatul său în una din zile – palatul său fiind mai înalt ca restul caselor din jurul lui – a privit afara şi a văzut o femeie îmbăindu-se la soare pe acoperişul casei ei şi şi-a dorit-o – numele ei era Batşeba…

Bineînţeles, povestea e cunoscută de toţi. David a facut în aşa fel încât să obţină această femeie, s-a unit cu ea – de fapt, ea a rămas însărcinată ca rezultat al acestei uniri. Deci, el a comis adulter, violându-şi propria căsnicie – propriile jurăminte făcute soţiei lui – a păcătuit împotriva naţiunii, împotriva domniei lui ca rege, şi mai mult de atât, a făcut în aşa fel ca soţul ei (Urie), care era unul din cei mai dedicaţi soldaţi ce lupta pentru marele rege David, să fie pus într-un loc în bătălie în care să fie compromis, lăsat singur în voia duşmanului. Urie a fost victima planului lui David fiind ucis în bătălie. David era responsabil nu numai de adulter, dar şi de crimă.

Apoi, porţile pedepsei au fost deschise. Biblia spune despre David cele mai uimitoare lucruri. Dumnezeu a spus lui David: „Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta – niciodată. Trebuie să înveţi că nu poţi să te porţi aşa, fără să te aştepţi la consecinţe. În viaţa ta vor veni consecinţele purtării tale.”

Prima consecinţă care a venit imediat a fost moartea nou-născutului. Copilul Bat-Şebei a murit. Vă amintiţi cum se plângea David, cum în durerea lui a făcut o declaraţie melancolică? El a spus: ” El nu se va întoarce la mine, dar eu mă voi duce la el,” ceea ce era o declaraţie plină de speranţă. El ştia că micuţul bebeluş – acea viaţă mică şi inocentă – era în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era o mică părticică a harului lui Dumnezeu revărsat, peste el bineînteles, chiar daca era un copil ilegitim. Dumnezeu are grijă de toţi micuţii. Dar David a plâns pierderea copilului.

Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, lovitură după lovitură dupa lovitură au venit împotriva lui David, şi astfel sabia nu s-a depărtat niciodată de casa lui. Cea mai grea dintre aceste lovituri a fost cea condusă de propriul fiu, Absalom. Absalom a încercat să-l detroneze pe tatăl său şi să-i ia locul. În cele din urmă, Absalom călărind cu repeziciune prin pădure, a murit lovindu-se într-un copac, rămânând spânzurat acolo, după cum ştiţi. David a plâns: „O! Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu!”

David a suferit atacuri teribile de vinovăţie. În psalmul 32 David scrie: „mi se usca vlaga.” Sistemul sanguin îi era afectat, glandele salivare îi erau afectate; sistemul nervos îi era afectat. Întreg trupul îi era zguduit în neliniştea provocată de necazul, ruşinea, şi vina păcatului sau. Limba i-a fost înţepenită cât timp nu şi-a mărturisit păcatul, a suferit în toată agonia aceea – întreg trupul îl durea de sus până jos.

În final, David a izbucnit în a mărturisi. A scris un psalm similar, psalmul 51, şi a strigat plin de pocăinţă către Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. El a prins mesajul; chiar l-a înţeles. A devenit un om credincios şi neprihănit; a devenit prietenul lui Dumnezeu. El a scris mai mulţi psalmi ca oricare altul. A devenit cântăreţul plăcut al lui Israel. A devenit un om după inima lui Dumnezeu. Dar a trebuit să treacă prin această imensă şi groaznică corecţie.

De aceea, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, de aici trebuie să porneşti, cu această întrebare trebuie să începi: Sunt disciplinat datorită păcatului? Vreau sa spun că este punctul potrivit de pornire. Nu-i aşa? Examinează-te: „Este vreun pacat în viaţa mea?” Vă amintiţi de Iov? Iov era un om foarte bogat – unul din cei mai bogaţi oameni din est – a trăit pe vremea patriarhilor, timpul Genezei. Iov poate fi prima carte scrisă a Bibliei. Probabil a fost scrisă chiar înaintea Pentateuhului – Geneza. Vorbind de oamenii din vremea patriarhilor – unul din ei era Iov. Foarte bogat: o mulţime de pământ, o mulţime de recolte, o mulţime de copii şi o nevastă.

Şi dintr-o dată, totul se duce. El a pierdut tot. El a pierdut absolut totul. Toate culturile, toate animalele, toţi copiii. Singurul lucru rămas este soţia care îl ceartă şi adaugă la durerea lui. El a pierdut totul şi apoi a pierdut şi sănătatea. Stă aşezat pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-şi bubele cu un ciob – un fel de a-şi alina starea mizerabilă..

Întrebarea îi vine în minte – acesta este un om al credinţei, un om care crede în Dumnezeul viu şi adevărat, un om care l-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima lui, un om care a fost absolut credincios şi ascultător, un om bun – cel mai bun om al vremii. De unde ştiu aceasta? Din cauză că în Iov 1 şi 2, satan a mers în cer şi I-a spus lui Dumnezeu: „Ştii, Doamne, nu ai avea pe nimeni credincios dacă nu le-ai da tot felul de bogăţii. Dacă nu i-ai binecuvânta şi nu le-ai da toate aceste lucruri te-ar blestema.” Dumnezeu a raspuns: „Nu este adevărat şi-ţi voi arăta. Uită-te la Iov – este un om al credinţei; un om neprihănit; şi e foarte bogat. Te las să-i iei tot ce are în afară de viaţă dar credinţa nu si-o va pierde.”

Ei bine, Iov nu ştia toate astea. Iov niciodată n-a citit primele două capitole ale cărţii ce-i poartă numele. Ea n-a fost scrisă decât după ce el n-a mai fost. El n-avea nici o idee şi niciodată n-a ştiut ce s-a întâmplat în cer. El n-a ştiut că Dumnezeu şi satan aveau o dispută. El era aici jos şi toate mergeau rău în viaţa lui – el nu ştia.

Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în inima lui. Şi-a făcut o examinare proprie şi a zis: „Uite, Doamne, cred că totul este în regulă. Mi-am mărturisit păcatele şi vreau să-mi rezolv problemele. Vreau să te slujesc. Te iubesc. Doamne, încerc să fiu un om bun şi ascultător şi nu cunosc nici un păcat în viaţa mea de care mă agăţ. Cred că totul este în regulă,” şi era nedumerit. Aşa că, câţiva din prietenii lui au venit şi le-a părut aşa de rău de Iov – care era absolut disperat – că scrie: „Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă.” Prietenii lui – trei prieteni – au stat doar într-o tăcere mormântală, fiindu-le milă şi compatimind, spunând probabil doar: O…, hmm…”

La sfârşitul celor şapte zile, au spart tăcerea şi, cum au deschis gura, toată înţelepciunea i-a părăsit. Primul lucru pe care l-au spus a fost: „O, Iov. Ai o mulţime de păcate în viaţa ta. Noi ştim, căci avem o bună teologie. Teologia noastră este că dacă ai probleme, înseamnă că ai păcătuit.” „Ei bine, câteodată…” a spus Iov, „Nu, nu am.” Ei au spus: „Mai bine ai mai verifica odată.” Aşa că prietenii lui i-au înmulţit durerea, deoarece îl tot acuzau de ceva ce nu era adevărat şi l-au condus, literalmente, în săptămâni de inventariere personală şi tot n-au găsit nimic. Nu că el n-ar fi avut păcat, dar nu avea nici un păcat ascuns. El îşi dedica de buna voie viaţa Domnului. El nu era ca David: David îşi făcuse inventarul şi ştia că a păcătuit.

Când un credincios este lovit de nuia, poate spune: „Eu am adus asta asupra mea. Dumnezeu mă corectează în dragoste – El nu mă loveşte în mânie – El mă corectează în dragoste.” Aici este locul de la care porneşti: răsplătire. David a ştiut asta toată viaţa lui; şi niciodată nu a căutat altă explicaţie. Dar nu trebuie să te opreşti aici. Dacă după ce îţi faci acest inventar nu găseşti nimic trebuie să mergi mai departe. Să mergem la al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne disciplinează.

Umblarea Creştinului | următoarea pagină

2. Prevenire

Patricia şi cu mine am fost preocupaţi de „răsplătire”, având de a face, evident, cu copiii pe care îi creştem. N-am cruţat nuiaua; am atins copii şi i-am pedepsit pentru binele lor, când am crezut de cuviinţă. Dar am fost foarte preocupaţi şi de prevenire. Adică, am vrut să construim câteva legi în jurul copiilor noştri pentru ai proteja de eventualele pericole. Am vrut să îi protejăm. Au existat anumite lucruri pe care nu le permiteam să le facă; anumite locuri în care nu le permiteam să mergă; anumiţi oameni cu care nu îi lăsam să aibă legătură.

Copii văd lucrul acesta ca o răutate. Niciodată nu ţi-a spus copilul: „De ce nu? Toată lumea este aşa.” Odată am auzit următoarea: „Hai, tată! Cutare o să facă acest lucru, cutare şi cutare o să facă – de ce eu nu am voie s-o fac?” De exemplu, niciodată să nu depăşească bordura – deoarece locuim pe o stradă aglomerată şi era o măsură de protecţie preventivă de a spune copiilor: „Nu depăşiţi niciodată bordura.” Ocazional, când erau mici şi depăşeau bordura erau altoiţi. Aşa că îi puteai vedea fugind cu toată viteza si apoi oprindu-se brusc când atingeau vreo bordură. Cam aşa stăteau lucrurile – şi voi ştiţi, şi ei vor şti – ca au fost cu adevărat liberi în viaţă când au fost suficient de mari să depăşească bordura. Ştiţi, e un fel de admitere la vârsta adultă.

Ei bine, faceţi astfel de lucruri pentru că ţineţi la ei, aşa e? Faceţi aşa deoarece vă iubiţi copii şi acestea sunt măsuri preventive. Apostolul Pavel ştia asta. Cum David este o ilustraţie a disciplinării lui Dumnezeu pentru răsplătire datorată păcatului, Pavel este o ilustraţie a disciplinării preventive a lui Dumnezeu. N-am găsit nicăieri în Noul Testament – şi am cam studiat Scriptura cu privire la Pavel – n-am găsit nicăieri unde să scrie că Dumnezeu a adus vreo pedeapsă în viaţa lui Pavel ca urmare a vreunui păcat ascuns. El nu era perfect, dar şi-a rezolvat problemele de păcat din viaţa lui. Dar el a suferit. Adică vedem lucrul acesta în 2 Corinteni, nu-i aşa? A fost bătut, a naufragiat – a fost biciuit de către liderii evrei şi bătut cu nuiele de romani, a fost lovit cu pietre şi lăsat să moară, a fost urât şi dispreţuit, a fost alungat din oraş şi a început să facă răzmeriţă şi au încercat să-l omoare – ştiţi toate astea.

Au fost toate astea pentru păcat? În 2 Corinteni 12, versetul 7, Pavel spune: „mi-a fost pus un ţepuş în carne”, şi foloseşte cuvântul ţeapa, ca o suliţă – „Dumnezeu efectiv mi-a înfipt o suliţă în carne.” E un lucru foarte dureros. Cu alte cuvinte, dacă doriţi, „Dumnezeu m-a străpuns”. „Dumnezeu mi-a dat o imensă durere,” şi ne spune de ce în acelaşi verset. 2 Corinteni 12:7 spune – „ca să”, vă aminţi?, „ca să nu mă umflu de mândrie.” Asta nu e răsplătire – asta e prevenire.

Dumnezeu aduce lucruri în vieţile noastre pentru a ne feri de păcatul mândriei. Ajungi să te simţi autosuficient, ajungi să te simţi aproape omnipotent: în stare să controlezi tot din lumea ta şi Dumnezeu va aduce ceva în viaţa ta doar pentru a te smeri – doar să te ferească de mândrie.

Pavel a avut multe viziuni – multe revelaţii – spune chiar în acest capitol. El chiar a fost în cer. Vă amintiţi că a fost dus până în al treilea cer, a văzut lucruri despre care nu a putut să vorbească, lucruri pe care nu le putea explica şi i-a fost interzis să vorbească. Dumnezeu i-a permis să vadă lucruri incredibile. A avut numeroase ocazii, după înălţarea lui Isus Hristos şi după convertirea lui, să-L vadă pe Hristos înălţat. I-a apărut pe drumul Damascului şi în alte câteva rânduri şi Pavel spune: „Din cauza acestor revelaţii, care ar putea să mă facă mândru, Domnul a trebuit să aducă în viaţa mea durere şi suferinţă, pentru ca să mă smerească.”

Cred că, din când în când, şi voi trebuie să treceţi pe acolo. După ce te-ai uitat la motivul răsplătire trebuie să te uiţi la prevenire şi trebuie să te întrebi: „Oare Domnul înceacă să-mi amintească de faptul că nu am altă suflare numai dacă El îmi dă? Am nevoie să-mi fie amintit faptul că nu eu am controlul vieţii mele, că nu eu sunt stăpânul soartei mele, nu eu sunt căpitanul destinului meu, nu eu chem loviturile – este Dumnezeu care îmi dă dreptul să trăiesc; în El am viaţa, mişcarea şi fiinţa? Într-adevăr, chiar am nevoie să mi se amintească lucrul acesta, eu nu sunt nimic şi, ca Pavel, învăţ: „Când sunt slab, atunci sunt tare şi puterea Lui este făcută desăvârşită în slăbiciunile mele.” Când ajung la capătul puterilor mele, când nu am unde să mă duc, mă arunc în mila lui Dumnezeu, şi atunci sunt persoana care trebuie să fiu.”

Eu chiar cred că Dumnezeu aduce aceste restricţii în vieţile noastre – aduce disciplinare şi dificultăţi în vieţile noastre, probleme şi traume, pentru a ne feri de acea mândrie, un fel de invincibilitate, ce se câştigă aşa uşor. El vrea să ne simţim dependenţi de El. El vrea să ne protejeze. Cred că Domnul aduce câteodată disciplinare ca să ne protejeze de ceva ce am fi făcut şi ar fi fost împotriva voii Lui. Cine ştie în ce moduri Îşi protejează El copii, cine ştie? El ştie, noi nu.

Pavel spune, după cum ştiţi, în 2 Corinteni 12: „De trei ori m-am rugat Domnului să-mi scoată această ţepuşă, să-mi înlăture durerea, şi de trei ori Domnul a spus: ‘Nu, deoarece ai nevoie să fi smerit.’ De trei ori Domnul a spus: ‘Este mai bine pentru tine să ai această ţepuşă în viaţa ta, deoarece te va feri de a fi mândru, şi te va face folositor, şi binecuvântat.'” Aşa că, toată viaţa, Pavel – adică din momentul convertirii pe drumul Damascului, când a devenit un predicator al evangheliei, până când capul i-a fost tăiat în Roma de către un soldat roman (a fost executat) – în întreaga lui viaţa şi slujire a suferit, aşa e? Cred că toată această suferinţă – nu este menţionat în Noul Testament că ar fi un fel de răsplătire pentru păcatele acestui om – este, cum mai des este menţinonat, un fel de prevenire. Îl ţinea smerit, pentru că altfel ar fi fost foarte mândru. El era înainte de convertire, vă amintiţi, un om foarte foarte mândru, nu-i aşa?

3. Educare

Iată al treilea motiv în disciplinarea lui Dumnezeu, nu deosebită de a unui tată: aceasta este educarea. Răsplătirea este primul, prevenirea al doilea şi educarea este al treilea. Cum aş putea să vă spun astfel încât să înţelegeţi? Eu cred că dacă nu suferi în vicisitudinile vieţii, nu ai cum să-L experimentezi pe Dumnezeu. Există lecţii teribile de învăţat. Poţi citi în Biblie anumite lucruri, ştii, de exemplu: „…dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii,” sau „Eu voi fii Păstorul cel Bun şi voi fi acolo,” şi totul este bine. Astea sunt vorbe pe hârtie, le credem mintal, dar nu sunt personalizate până nu treci tu însuţi prin valea umbrei morţii. Corect? Dacă ai fost în vale şi moartea şi-a aruncat umbra asupra ta şi ai ajuns să treci de partea cealaltă, în lumina soarelui, poţi citi psalmul 23 şi nu mai sunt doar vorbe pe hârtie, ci deodată ţi se strânge inima, deoarece ai fost acolo.

Daca spui că Biblia zice: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos,” şi eşti ca William Carey, locuieşti în India şi ai o soţie bolnavă şi trei băieţi mici şi bolnavi, şi locuieşti în India cu nimic de mâncare, nici un ban, doar îi ceri lui Dumnezeu să-ţi furnizeze următoarea masă şi Dumnezeu te susţine şi nu pierzi niciodată o masă în 35 de ani de misionarism şi cineva îţi spune: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre,” – este asta teologie sau experienţă?

Dacă niciodată n-ai avut o astfel de experienţă, atunci aceasta teologie niciodată nu-ţi strânge inima. Când intri şi vezi că micuţul bebeluş a murit în leagăn, că mica comoară este albastră şi şti că viaţa l-a părăsit, atunci vei afla de ce este Dumnezeu în stare, nu-i aşa? Atunci vei afla dacă Dumnezeu poate să-ţi dea pacea care întrece orice înţelegere – pacea pentru care nu există nici o explicaţie omenească.

Dacă Dumnezeu îţi schimba necazul în bucurie, dacă Dumnezeu este suficient – dacă întrebi un cuplu care n-a avut niciodată o astfel de experienţă: „Crede-ţi că Dumnezeu este suficient?” vor zâmbi şi vor spune: „Biblia spune că este suficient, cred că e suficient.” Dar dacă întrebi cuplul ce a pierdut copilul: „Este Dumnezeu suficient?” ei vor spune: „Biblia spune aşa şi eu am experimentat că El e suficient.” Unul din motivele pentru care Dumnezeu ne trece prin astfel de probleme în viaţă este pentru a putea experimenta suficienţa Lui.

Pentru a ilustra lucrul acesta ne întoarcem la prietenul nostru Iov. Iov este aici jos pe pământ şi totul merge rău. Prietenii lui îi dau sfaturi proaste şi nu poate căpăta de la nimeni un sfat bun de ceva. Soţia lui îi spune doar: „Bleastămă pe Dumnezeu, şi mori!” Asta nu-l ajută cu nimic. Prietenii îi spun că el e problema; ea îi spune că Dumnezeu e problema. Nici un răspuns. Dumnezeu niciodată nu i-a spus ce se petrecea; niciodată n-a ştiut până n-a ajuns în cer. El n-a ştiut ce se petrecea. El nu a ştiut de ce se întâmplau acele lucruri.

Dar ştiţi ceva? El a pierdut totul, toţi copiii, totul. El a pierdut totul şi, în final, şi-a pierdut şi prietenii deoarece ei s-au săturat să-i tot spună lucruri pe care el nu le asculta. El era absolut singur; toţi ceilalţi erau de cealaltă parte: soţia, prietenii – toţi! El era absolut singur şi niciodată n-a ştiut de ce se întâmplau toate astea. Şi ştiţi, tocmai v-am amintit, că nu depinde de tine să ştii de ce se întâmplă, ci depinde de tine să şti Cine este Acela care ţine suficient la tine ca să te treacă prin astea. Nu putem şti de ce în fiecare caz. O, poţi şti, dacă treci prin răsplătire şi vezi un păcat în viaţa ta – dar poate fi prevenire şi nu poţi şti de ce te fereşte Dumnezeu, din moment ce te fereşte – nu poţi şti.

Dar ce a învăţat Iov? N-a existat nici un moment în care Dumnezeu sa-i spuna lui Iov: „Apropo, Iov, îţi voi spune ce se petrece. Am avut această conversaţie cu satan şi fac toate astea să-i demonstrez ceva.” El niciodată nu i-a spus aşa ceva lui Iov. Niciodată. În final, ştiţi ce i-a spus lui Iov? „Taci, Iov. Nu mai întreba. Cine eşti tu? Cine eşti tu? Ai fost tu când am creat Eu lumea? Cine eşti tu? Taci. Nu mai spune nimic.” Iov îşi cere scuze pentru întrebări.

Apoi – acesta este punctul culminant – la sfârşitul cărţii, la sfârştul istoriei lui Iov, care este aşa de incredibilă, Iov spune următoarele – şi aici este marea lecţie a cărţii Iov – Iov se uită la Dumnezeu şi spune: „Nu cunosc acum mai mult ca la început, în afară de următorul lucru: auzisem despre Tine cu urechile mele” – atunci nu exista nici o Scriptură scrisă. El spune: „Auzisem despre Tine, Dumnezeule. Mi s-a spus cine eşti Tu. Mi s-a spus cum erai. Am auzit că Tu eşti Dumnezeul viu şi adevărat, Creatorul cerului şi al pământului cu tot ce este în ele. Am auzit despre Tine, că eşti un Dumnezeu al neprihănirii, că eşti un Dumnezeu al milei şi dreptăţii … Am auzit despre asta cu auzul urechii mele.” Apoi el spune: „Dar acum ochiul meu Te-a văzut.”

Ce s-a întâmplat cu Iov? O educare privată şi personală. El a fost instruit de Dumnezeu. Este Dumnezeu în stare să susţină un om când acesta pierde tot ce are? Iov vă poate da răspunsul. Care îi este răspunsul? „Da.” Este Dumnezeu în stare să te facă să depăşeşti sfaturile proaste ale prietenilor şi diagnoza greşită la problemele tale? „Da.” Este Dumnezeu suficient când ai o boală extrem de dureroasă, ce evoluează din ce în ce mai mult fără nici o uşurare? Este Dumnezeu suficient – mai există vreun loc pentru pace, bucurie, credinţă şi încredere în inima ta? Şi răspunsul lui Iov este: „Da,” şi niciodată n-ar fi ştiut asta dacă n-ar fi experimentat. În final, el spune, „mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă. Dumnezeule, iartă-mă pentru întrebări.”

Ştiţi ce spunea? „Nu mi-a plăcut excursia, dar sfârşitul a făcut să merite. Finalul merită exerciţiul. În acest sens, acum îl cunosc pe Dumnezeu personal. Mă întrebi: ‘Poate Dumnezeu să te susţină în pierderile vieţii? Poate Dumnezeu să te susţină când îţi mor copii? Poate Dumnezeu să te susţină când soţia se întoarce împotriva ta? Poate Dumnezeu să te susţină când pierzi tot, inclusiv prietenii? Poate Dumnezeu să te susţină când devii jenat, când devii un motiv de râs, când îţi este ruşine să fii văzut de cineva din cauza condiţiei tale groaznice? Poate Dumnezeu să te susţină prin toate astea?'” Răspunsul: „Acum Te văd, Dumnezeule, într-un mod în care niciodată nu Te-am cunoscut, ” şi asta e ceea ce am spus mai devreme, aşa e? Dacă nu treci prin astfel de vremuri, nu ştii dacă Dumnezeu te poate susţine.

El a căpătat, de asemenea, o nouă înţelegere a compasiunii faţa de alţii. Pavel spune acelaşi lucru în 1 Corinteni 1 unde spune: „Dumnezeu m-a trecut prin toate aceste suferinţe pentru ca să fiu în stare să vă învăţ şi pe voi cum să suferiţi. Aşa că eu am fost educat ca să vă pot ajuta şi pe voi.” Dar adevărata educare în sine stă în însăşi durerea. Dacă n-ai trecut niciodată printr-o operaţie de inimă înspăimântătoare, care îţi ameninţă viaţa sau o operaţie de cancer de orice fel, atunci n-ai fost niciodată în stare să experimentezi pacea, pe care ştii că Bibila o promite, dar care tu n-ai experimentat-o. Vorbeşti cu cineva care a trecut prin aşa ceva şi se poate bucura într-o teologie foarte personalizată – Dumnezeu i-a stat alături şi i-a dat ceea ce El spune în Scriptură că dă.

Aceasta face parte din disciplinarea Domnului: ştii că El este acolo, ştii că El este în stare. Aceasta face parte din instructajul pe care El vrea să-l facă în viaţa ta. Iov este o ilustrare a acestui fel de disciplinare cum Pavel este o ilustrare a prevenirii şi David o ilustrare a răsplătirii.

V-am spus că am citit această biografie a lui William Carey care mi-a captivat mintea. Mă gândesc la faptul de a merge în India ca misionar. Este o poveste incredibilă. Ascultaţi! William Carey, un om needucat, era cizmar – repara pantofi în Anglia – pleacă în India. El, care era la nivelul cel mai de jos al scării sociale, pleacă în India unde, bineînţeles, intră direct în sistemul de caste, şi este sub nivelul celei mai de jos caste, deoarece nu este Indian. Pleacă în India – teribil de dificil acolo – şi se decide să traducă Biblia. Înainte să termine, 34 de ani mai târziu, tradusese Biblia în 18 limbi pe care nici nu le cunoştea când a ajuns acolo. El a devenit cel mai mare învăţător în sanscrită deoarece sanscrita este limba de bază pentru toate celelalte limbi şi dialecte indiene, cum latina este baza pentru limbile romanice.

Aşa că el munceşte ani şi ani la rând ca să traducă Biblia în sanscrită şi apoi din sanscrită în toate celelalte limbi. Apoi decide că dacă vrea să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să construiască o tipografie. Aşa că ei iau un tipograf numit Marshman, din Anglia, şi construiesc această tipografie. Aduc toată hârtia, care era foarte greu de căpătat, au presa rulantă, fac literele din plumb şi îşi pregătesc toate pentru traducerea în aceste limbi – caracterele, nu numai litere englezeşti, aşa că este o trebă foarte laborioasă pentru a face toate astea în fiecare din aceste limbi. Ei pornesc răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu peste tot, construiesc această mare tipografie – aveau, nu ştiu, până la 200 de oameni ce munceau acolo, lucrurile mergeau foarte bine şi Domnul este Cel ce a făcut toate astea.

În interiorul clădirii erau multe din hârtiile cu traducerile originale la care muncise munca traducerilor finale – totul era acolo şi, într-o noapte, un incendiu a ars totul până la temelii. Toate literele s-au topit şi toată munca lui de-o viaţă, toate originalele, s-au dus pentru totdeauna – de neînlocuit.

Ce reacţie aţi avea voi? Este o experienţă asemănătoare cu a lui Iov, nu-i aşa? Ştiţi ce au făcut? S-au adunat şi L-au lăudat pe Dumnezeu deoarece aveau sa-L vadă pe Dumnezeu Însuşi implicat. Dacă îl întrebi pe William Carey: „De ce s-a întâmplat asta?” el îţi va spune: „Eu nu ştiu. Poate Dumnezeu a avut o conversaţie cu Satan şi încercă să-i demonstreze din nou. Nu ştiu.” El nu ştie. Până la sfârşit, el n-a ştiut de ce – cine poate şti de ce s-a întâmplat? De ce Dumnezeu care putea să prevină un astfel de incendiu a permis să aibă loc?

Dar, în sfârşit, lucrurile au mers mai departe. Când au început să pună iar lucrurile împreună, într-un an, tipografia a fost în întregime operaţională şi scoteau Biblii pe care le trimiteau peste tot – orice misionar care mergea oriunde în lumea de acolo era dependent de munca acestor băieţi. Se muncea în jurul lui William Carey, şi tot ce ştiu este că toţi s-au strâns şi au avut un serviciu de laudă deoarece vedeau mâna lui Dumnezeu la lucru. Ei au văzut pe Dumnezeu făcând lucruri care, dacă n-ar fi avut loc incendiu, niciodată nu L-ar fi văzut făcând, ceea ce a fost o educare formidabilă în cunoaşterea Dumnezeului lor.

4. Anticipare

Acest motiv mi-a venit în minte chiar în această dimineaţă – anticiparea. Cred că veţi înţelege aceasta: câteodată Domnul aduce disciplinarea în viaţa noastră doar pentru a ne depărta puţin de această planetă şi să sporească anticiparea cerului. Ştiţi că, cu cât treceţi mai mult prin viaţă cu atât mai dulce devine cerul? Am scris o carte despre cer – nici un adolescent n-a cumpărat-o. Adolescenţi nu sunt pregătiţi să meargă în cer. Ei vor să se căsătorească şi să-şi facă treburile; dar noi, cei mai bătrâni, am cumpărat-o. Noi suntem gata. Ştiţi cine cumpără o carte despre cer? Oamenii care sunt bolnavi, aşteaptând cerul, oamenii în vârstă care înţeleg într-adevăr că cerul nu este aici şi sunt nerăbdători să mergă, şi oamenii care au deja pe cineva iubit acolo.

Aşa era Ioan, în Apocalipsa. El este o ilustrare a anticipării. El predica Evanghelia şi ei l-au dat afara din biserică, l-au pus pe un vapor şi l-au târât într-un loc numit Patmos, care este o stâncă. Chiar aşa, am fost acolo: este o stâncă în Marea Mediterană – doar o stâncă, şi nu una foarte mare. Era un loc unde erau exilaţi prizonierii; era o închisoare unde spărgeau pietre şi făceau alte munci, şi el a fost un prizonier în insula Patmos.

El era acolo suferind – era o mare suferinţă. Pe vremea când era acolo, lucrurile nu mergeau bine. Era mijlocul anilor ’90 ai primului secol: Biserica era neajutorată şi slabă. Existau şapte biserici în Asia, unde a fost Ioan; cinci dintre ele abundau în păcate – inima îi era foarte descurajată. Era persecuţie peste tot – creştinii erau ucişi, apostolii au fost torturaţi – nu mergea bine. Nu părea că vor putea vreodată să câştige lumea cu acest mesaj creştin. Ioan stătea acum pe o stâncă ca prizonier – era chiar greu.

Şi în capitolul patru, ce face Domnul? Vorbeşte din cer şi spune: „Vino aici sus, Ioan, vreau să-ţi arăt la ce să te aştepţi.” Orice grup persecutat de credincioşi înţeleg aceasta; cu siguranţă evreii ar înţelege. Aceasta este anticiparea. Ştiţi că la sfârşitul cărţii Apocalipsa, după ce Dumnezeu îi prezintă toate aceste adevăruri despre cer şi tot ce va veni din cer pe acest pământ la sfârşitul vremurilor – Ioan, la sfârşitul cărţii Apocalipsa, face o însumare a toate. Isus spune: „Da, Eu vin curând.” Care este răspunsul lui Ioan? „Amin! Amin! Vino, Doamne Isuse. Ia-mă de aici.”

Cred că pe măsură ce înaintezi în viaţă şi acumulezi toate luptele, vicisitudinile, problemele, necazurile şi durerile vieţii, cerul devine din ce în ce mai dulce. Nu-i aşa? Noi, conform textului din Romani 8, „…aşteptăm … răscumpărarea trupului nostru.” În 1 Corinteni 15 scrie: ” aşteptăm ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire,” sau ca acest proces ce moare „să fie înghiţit de viaţă.” Aceasta este anticiparea.

Concluzie

Aşa că atunci când lucruri rele se întâmplă oamenilor buni, poate fi răsplătire, poate fi prevenire, poate fi educare – poate avea nici un alt scop decât să te ducă unde a fost şi Iov, să fi în stare să spui: „Dumnezeule, te-am cunoscut intelectual, dar acum te cunosc personal şi profund. Ştiam despre Tine – scris pe paginile unei Biblii, dar acum Te cunosc pentru că mi-ai atins personal viaţa în procesul acestei suferinţe.” Şi poate fi anticipare. Poate fi doar să te ridice un pic de aici de jos. Poate fi doar să îţi desprindă un pic picioarele de pe pământ şi să te facă să aştepţi gloria ce va veni.

Spui, cum de ştiu toate astea? Ei bine, de unde iau eu toate astea? De unde vine istoria lui David? De unde vine istoria lui Iov? De unde vine istoria lui Pavel? De unde vine istoria lui Ioan? Toate vin din Biblie. Uitaţi-vă iar la text şi vom încheia cu aceasta.

În Evrei 12, versetul 5, spune că dacă nu luaţi suferinţa în acest mod, dacă nu acceptaţi faptul că Dumnezeu vă disciplinează – spune următoarele: „aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii.” Spune: „Iată, aţi uitat sfatul?” şi care este sfatul? Autorul îl spune: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” De unde a luat acest sfat? Proverbe 3:11. El vrea să amintească cititorului cuvintele din Proverbe 3:11. „Aţi uitat ce spune Biblia?” spune el.

Dacă vreţi să vă vedeţi problemele din punctul de vedere al lui Dumnezeu, trebuie să vă uitaţi la Scriptură. Dacă vă uitaţi la problemele voastre din punctul de vedere al lumii din jur, poţi spune: „Ei bine, asta e persecuţie,” sau „sunt microbii,” sau „a fost un accident – acea maşină m-a lovit, acea persoană e de vină,” sau ceva de genul ăsta. Dacă te uiţi la probleme din punctul tau de vedere – „Este durere mea, este suferinţa mea,” dar dacă vrei să vezi suferinţa din punctul lui Dumnezeu de vedere trebuie să mergi la Scriptură. Aşa că, el spune: „Iată, trebuie să vă întoarceţi, pentru că aţi uitat ce spune Scriptura. Scriptura spune că voi veţi fi disciplinaţi – nu priviţi ca un lucru uşor, nu vă pierdeţi inima când aceasta vine, deoarece Dumnezeu este la lucru.”

Observaţi – este aşa de minunat – apelul autorului este la Cuvântul lui Dumnezeu şi Biblia este autoritatea finală, este instanţa supremă pentru orice problemă. Când vrei instrucţiuni, vrei să inţelegi viaţa şi elementele ei bune şi rele, mergi la Cuvântul lui Dumnezeu. Exită un verset pe care îl iubesc în Romani, 15:4, care spune următoarele: „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră.” Ei bine: „Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Ce splendidă declaraţie!

Vrei să fii în stare să înduri suferinţele tale? Vrei să ai mângâiere când treci prin suferinţă şi să-ţi menţii speranţa? – Prin Scriptură! Aşa că te întorci la Scriptură pentru speranţă, te întorci la Scriptură pentru rezistenţă. Te întorci la Scriptură pentru mângâiere pentru că Scriptura vorbeşte.

Uitaţi-vă la versetul 5! Vă este adresat ca unor fii. Nu ştiu dacă voi vedeţi Biblia în acest fel; eu nu văd Biblia ca o carte aruncată aici jos pentru oricine. Eu chiar citesc Cartea asta într-un mod foarte personal – sper că şi voi. Eu văd această Carte ca darul lui Dumnezeu pentru mine. Văd această Carte adresându-se mie ca fiind fiul Lui, copilul Lui; ea îmi vorbeşte. Este pentru mine, pentru a putea interpreta problemele vieţii.

Şi el spune acestor credincioşi evrei – le spune: „Aţi uitat Scriptura. Întorceţi-vă şi veţi găsi acolo rezistenţă, veţi găsi acolo mângâiere şi veţi găsi acolo speranţă, pentru că veţi găsi acolo: instrucţiuni (aşa cum v-am dat în această dimineaţă) despre ce face Dumnezeu prin suferintă. Toate sunt pentru binele şi gloria vostră, în final, în eternitate.

Ei bine, asta este introducerea. Duminica următoare, vom intra în mesaj. Rugaţi-vă cu mine.

Rugăciune:

Tată, ce minunat este să ai o stâncă pe care să stai, o ancoră pentru sufletele noastre în Adevărul Tău. Îi plângem pe cei ce trec prin toate suferinţele vieţii: pierzând oameni prin moarte şi accidente, suferind traumele unei iubiri destrămate, pierzând copii, divorţând şi suferind devastatoarele rezultate ale păcatului… toate supărările şi durerile ce umplu lumea, şi ei nu au unde să fugă – nu au unde să se întoarcă. Este pur şi simplu mizerabil, este întunecime, este doar durere. Câteodată, prin lovituri răzbunătoare încearcă alinarea suferinţei, dar ea nu vine. Atunci, Doamne, îi plângem pe aceşti oameni şi nu putem decât să ne rugăm să vină la cunoştinţa adevărului, să te cunoască pe Tine.

Noi Îţi mulţumim, Doamne, că Te cunoaştem şi când vedem astfel de lucruri petrecându-se, nu le vedem din punctul de vedere uman – al altora sau al nostru – ne uităm din punctul Tău de vedere. Aşa că îmbrăţişăm suferinţele vieţii, îmbrăţişăm durerile vieţii, pentru efectul lor retributiv, ce pedepseşte păcatele noastre şi ne aduce durerea ce ne face să evităm în viitor orice de genul asta şi ne întoarce spre neprihănire. Îţi mulţumim pentru suferinţele din viaţa noastră care ne feresc de a fi mândri şi suficienţi nouă înşine şi încrezători în propriile puteri. Îţi mulţumim pentru acea suferinţă ce ne educă dimensiunea personală pe măsură ce Tu vii în durerea noastră, ne dai tot ce ne trebuie, ne susţii şi astfel Te cunoaştem în mod personal şi intim, cum nu te-am putea cunoaşte fără aceasta. Îţi mulţumim pentru modul în care suferinţa ne face inimile să ajungă gloria ce va veni – minunile cerului, să ştim că vom locui acolo fără durere, fără suferinţă, fără lacrimi, fără plânset, şi fără moarte, pentru totdeauna în plinătatea bucuriei din prezenţa Ta. Cum tânjim după asta! Doamne, noi suntem doar păcătoşi fără valoare ce am primit binecuvântarea de a fii copiii Tăi şi primind disciplinarea Ta plină de dragoste. Îţi mulţumim pentru ea. Ştim că ai adus-o din dragoste pentru a-ţi împlini scopurile în vieţile noastre, ceea ce ne va face foarte folositori pentru Tine şi ne va da nouă cea mai mare bucurie şi împlinire. Aşa cum facem şi noi copiilor noştri, Tu aduci disciplinarea din dragoste şi noi Îţi mulţumim. În numele lui Hristos, Amin.

Copyright 1998
Folosita cu permisiune.
Traducerea: Cristina Mihet

Umblarea Creştinului | 1

http://www.rcrwebsite.com/discipline12.htm

Ce înseamnă spiritul Crăciunului?

21 DECEMBER 2018   ADMIN

Spiritul Crăciunului înseamnă naștera în viețile omenești a caracterului Aceluia care, de dragul nostru, a devenit sărac la primul Crăciun. Mai mult, spiritul Crăciunului ar trebui să fie o caracteristică a fiecărui creștin pe tot parcursul anului.

Este trist și păcătos faptul că atât de mulți dintre creștinii cei mai sănătoși trec prin lume în spiritul preotului și levitului din Pilda Samariteanului milostiv. Vedem multe nevoi în jurul nostru, poate ne rugăm uneori ca Dumnezeu să le împlinească, dar ne întoarcem privirile și mergem mai departe. 

Sigur mai ajutăm pe ici, pe colo, mai mult de dragul reclamei decât de dragul lui Cristos. Spiritul Crăciunului înseamnă mai mult decât a ne purta de grijă nouă și celor din familia sau Biserica noastră.

Spiritul Crăciunului este spiritul celor care trăiesc toată viața cheltuind și cheltuindu-se pentru a-i îmbogății pe semenii lor, oferind timp, grijă, dragoste și preocupare pentru a face bine altora.

Fie ca Dumnezeu să aducă la aceste sărbători mai mult din spiritul primului Crăciun în inimile și în familiile noastre. “Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, El măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă imbogățiți”.

Să ne dea Dumnezeu un Crăciun binecuvântat și să avem în noi gândul acesta care era și în Cristos Isus.

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/ce-inseamna-spiritul-craciunului/

Depresia – oaspetele nedorit de sărbători

 14.12.2018  |    Eliberare

Cei mai mulți dintre noi privim spre sărbători cu anticipare și nerăbdare, însă pentru unii, sărbătorile devin exact opusul bucuriei și liniștii. De fapt, sărbătorile pot fi o perioadă în care stresul, presiunea și tristețea se intensifică.

Un sondaj realizat de Centrul Național pentru Sănătatea Femeilor arată că două treimi dintre femei raportează faptul că suferă de depresie, în timpul sărbătorilor. Dr. Kenneth Johnson, psihiatru la St. Mary din Columbia, afirmă într-un articol că „în general depresia atinge rata maximă în lunile de iarnă, așteptările nesatisfăcute fiind cauza principală a depresiei de sărbători.”

Mulți creștini se confruntă și ei cu această problemă. Facem din sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru un eveniment pe care îl organizăm ca să devină amintirea perfectă de sărbători. Familiile se stresează să găsească cadoul perfect, să pregătească cina perfectă fugind de la progamele de Crăciun să meargă din vizită în vizită, și grăbindu-se acasă să împacheteze ultimele cadouri.

În loc să ne grăbim de la un eveniment la altul, ce s-ar întâmpla dacă am încetini și ne-am odihni împreună cu cei dragi, bucurându-ne cu adevărat. Are importanță dacă mâncăm o mâncare simplă în locul curcanului și a tuturor garniturilor, care trebuie pregătite de mama o zi întreagă? Ceea ce contează cel mai mult este atenția și focalizarea inimilor noastre.

Când focalizarea noastră se îndreaptă de la Creator la „ziua perfectă”, indiferent cu ce ne umplem timpul și stomacul, rămânem adesea goliți de bucurie și deprimați.

Ce declanșează depresia de sărbători?

Conform unui studiu realizat de Clinica Mayo, există câteva cauze cunoscute care pot declanșa depresia.

Relațiile: Nimic nu se schimbă în mod „magic” de sărbători. Avem tendința să ne așteptăm ca relațiile noastre să fie perfecte în timpul sărbătorilor. Dacă ai relații tensionate pe tot parcursul anului, nici de sărbători nu va fi diferit. Înțelegând aceasta, ia-ți timp să te rogi și să te pregătești să acorzi har celor din jur. Fii înțelegător și oferă cât mai repede iertare.

Finanțele: Presiunea de a cumpăra cadouri și alimente speciale, călătoriile și vizitele ne fac să ne simțim copleșiți.  Stabilește din timp un buget și ține-te de el. Permite-ți să economisești: un cadou mic și bine gândit este foarte apreciat. Amintește-ți că nu poți cumpăra fericirea sau dragostea.

Oboseala: Cumpărăturile, vizitele, programele și pregătirile pot face să devii epuizat și stresat. Fi selectiv cu activitățile. Fă-ți timp pentru o plimbare relaxantă și obține suficient somn ca să ajuți la eliminarea efectelor stresului.

Fii proactiv în apărarea împotriva depresiei

Fă planuri realiste: Crăciunul nu trebuie să arate ca în filme. O zi petrecută în liniște împreună cu familia și prietenii poate crea amintiri pentru o viață întreagă.  Luați-vă timp să împărtășiți lucrurile pentru care sunteți mulțumitori. Citiți povestea Crăciunului și discutați despre cel mai mare Dar oferit vreodată.

Sursa: CBN

Traducere: Augustinov Gabriela, Știri Creștine

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/eliberare/9872-depresia-oaspetele-nedorit-de-sarbatori

Dependenţa de telefon poate ruina copilăria

 26.02.2018  |    Crestinul si TEHNOLOGIA & MEDIA

Telefonul mobil nu mai reprezintă de ani buni un mijloc de comunicare, ci a devenit precum o extensie a corpului nostru, provocând dependenţe tot mai mari. Efectele negative ale acestei adicţii se văd nu numai în rândul adulţilor, ci mai ales în rândul copiilor. 

Un studiu dat publicităţii de Statista.com arată că, în 2016, tot mai mulţi copii din Germania deţin un telefon mobil cu acces la Internet, studiu care poate fi extrapolat şi la nivelul Uniunii Europene. Astfel, 80% dintre copiii cu vârste între 12 şi 13 ani sunt posesorii unui smartphone cu acces la Internet, între 10 şi 11 ani – 71%, între 8 şi 9 ani – 38%, iar între 6 şi 7 ani – 12%.

În opinia psihologului Lenke Iuhoş, telefonul mobil a devenit un surogat al familiei şi al prietenilor, iar lipsa de interacţiune directă poate avea efecte asupra vocabularului activ, fiind restrânsă astfel capacitatea de comunicare verbală, nonverbală şi paraverbală.

“Cu orice oră în plus cu telefonul în mână, sistemul nervos se acomodează perfect la lumea formată, o lume în care, printr-o simplă atingere, deja ei, copii, schimbă lumea de pe ecran după bunul lor plac. Acestea provoacă în timp lipsa de răbdare, capacitatea de ascultare şi analiză, capacitatea de a ţine cont de reguli, iar capacitatea de concentrare este profund afectată. În schimb, lumea din telefon care se schimbă din secundă în secundă, îi provoacă stări de impulsivitate, ceea ce îi pot provoca dificultăţi în perioadele de colaborare cu cei din jur. Cu cât copilul se află la vârsta în care trebuie integrat în comunitate, automatismele create de dependenţa de telefon mobil se vor răsfrânge nu doar la capitolul comunicare şi cooperare, ci mai ales la capitolul de încredere în sine, inteligenţă emoţională, dezvoltare la un nivel inferior vârstei etc.”, explică psihologul Lenke Iuhoş, specialist în psihologia copilului şi adolescentului.

În acelaşi timp, psihologul consideră că sunt cel puţin patru impedimente frecvent întâlnite la copii dependenţi de telefonul mobil, anume:

1. Limitează creativitatea!

Creativitatea ne ajută să supravieţuim în situaţii limite, iar această calitate prinde rădăcini de la vârste fragede. În opinia specialistului, părinţii ar trebui să le stimuleze mult mai mult această aptitudine, astfel încât să fie mai creativi cu lumea palpabilă, să poată să reacţioneze eficient la pericolele sociale şi cum să transforme, prin puterea gândului, cuvântului şi acţiunii, lumea din jurul într-un loc mai bun.

“Toate aceste clipe, dacă sunt înlocuite doar cu folosirea în exces a telefonului mobil, copilul îşi va trăi scenariile doar în creier, astfel că dezvoltarea creativităţii se va produce doar la nivel cognitiv, nu va fi transpusă şi în viaţa reală. Copilul, care e trimis să se joace cu copiii de vârstă apropiată, va fi un copil descurcăreţ: va simţi pericolul, va reacţiona chiar neaşteptat de matur la orice schimbare. Jocurile îi ajută să prelucreze fără niciun efort frustrările, supărările acumulate, prin joc scapă şi de stresul evenimentelor zilnice. Copilul creativ e capabil să discearnă între ce este şi ce nu este important pentru el, are o listă sănătoasă de priorităţi, ştie să asocieze cauza cu efectul şi astfel devine mai curajos”, afirmă psihologul Lenke Iuhoş…….

Sursa: Plus Communications

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/tehnologie/8344-dependenta-de-telefon-poate-ruina-copilari

Jurnal de Rugăciune: Biblia ajunge la Marginile Pământului

 Doina Bejenaru  20-12-2018 18:36:46

În perioada, 20-26 decembrie 2018, purtăm pe mâini de rugăciunea lucrarea de traducere a Bibliei – o misiune care are menirea să ducă vestea bună a Evangheliei până la capătul pământului.

Mulțumiri pentru parteneriatul în traducerea Bibliei Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru toții partenerii cu care am legat prietenii frumoase până acum și prin care lucrarea de traducere a Bibliei a luat amploare anul acesta:pentru bisericile care ne susțin constant atât în rugăciune cât și financiar, dar și investesc mult în membrii lor pentru a-i aduce la un nivel de maturitate la care sunt folositori pentru misiune;pentru organizațiile de misiune partenere care ne ajută la mobilizarea trupului lui Hristos pentru marele seceriș, în domeniul traducerii Bibliei;pentru luptătorii în rugăciune care deschid drumul pentru Evanghelie și formează un zid de apărare în jurul misionarilor;pentru cei care au investit finanțele lor în lucrare cu generozitate și credincioșie;pentru voluntarii care au ajutat la promovarea lucrării și mobilizarea altora la lucrare;pentru cei care oferă sprijin moral misionarilor.

Mulțumiri pentru Cuvântul tradus Lăudați-L pe Dumnezeu pentru popoarele care în anul 2018 au primit șansa de a-L auzi vorbindu-le despre dragostea Sa, prin Cuvântul Său în limba maternă. Dați-I slavă pentru că tot mai mulți oameni ajung să cunoască adevărul cu privire la jertfa Domnului Isus și sunt transformați. Aduceți mulțumiri pentru clasele de alfabetizare care învață copiii și adulții să citească și să scrie și astfel primesc acces la Cuvântul lui Dumnezeu în limba pe care o înțeleg cel mai bine. Aduceți mulțumiri pentru roadele lucrării în domeniul Promovării folosirii Scripturii prin care oamenii învață cum să aplice Scriptura în viața lor.

Mulțumiri pentru susținerea misionarilor Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru ajutorul dat misionarilor anul acesta, fără de care nu ar fi putut continua lucrarea la care au fost chemați:pentru călăuzirea Duhului Sfânt și înțelepciune;pentru putere de slujire și răbdare;pentru protecție în călătorii și situații periculoase;pentru sănătate fizică, emoțională, mentală și spirituală;pentru acomodarea la condițiile de pe câmpul de misiune (obiceiuri, cultură, climă) și pentru ajutorul dat în învățarea limbilor locale;pentru uși deschise pentru lucrare, oportunități de slujire și relații ziditoare;pentru biruința în încercări și atacuri din partea celui rău;pentru că se îngrijește de toate nevoile misionarilor ca munca lor să fie eficientă și să aducă rod pentru Împărăția lui Dumnezeu.Dați-I slavă lui Dumnezeu pentru toți misionarii dedicați care slujesc la marginile pământului.

Mulțumiri pentru progresul proiectelor de traducere Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru că proiectele în care suntem implicați continuă să crească. În prezent contribuim la proiecte de traducere a Bibliei din Papua Noua Guinee, Sudul Asiei, Madagascar, Tanzania, Etiopia, Orientul mijlociu, România, Ungaria, Macedonia și Letonia.

Anul acesta a fost anul mult așteptat și plin de bucurie în care familia Pașcalău a ținut în mână primul exemplar al Noului Testament în limba șekkacio din Etiopia. Mulțumiți-I lui Dumnezeu că Noile Testamente au fost tipărite și așteaptă sărbătoarea dedicării și apoi să fie distribuite.

Mulțumiți-I lui Dumnezeu și pentru progresul celorlalte proiecte: traducerea mai multor pasaje biblice în limba rromani în cadrul proiectul Rroma și în limba Ale din Etiopia; pregătirile pentru traducerea Bibliei în limba kistane din Etiopia; revizuirea Noului Testament în limba Patep din Papua Noua Guinee și cursurile biblice de instruire în această limbă. De asemenea, dați-I slavă lui Dumnezeu pentru rezultatele lucrării în domeniul tehnic, Promovarea Folosirii Scripturii și alfabetizare care toate împreună lucrează la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Mulțumiri pentru traducerea Bibliei în limbajul semnelor Ne bucurăm că tot mai mulți oameni din comunitățile de Surzi primesc Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. Cei mai mulți pentru prima dată.

Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru că în cadrul proiectului Traducerea Bibliei pentru Surzii din România au fost traduse până acum 21 de pasaje biblice. În cadrul Proiectul de traducere a Bibliei în limbajul semnelor Tanzanian s-a terminat verificarea cărților Rut și Iona și a unor povestiri biblice pe înțelesul copiilor și a celor care nu au nici o cunoaștere despre textul Scripturii. Pentru traducerea Bibliei în limbajul semnelor etiopian s-au făcut înregistrări în vederea realizării unui dicționar video care să conțină cuvintele cheie.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru că munca de traducere a Bibliei în limbajul semnelor continuă, chiar dacă implică mult efort și timp.

Mulțumiri pentru Cuvântul întrupat Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru Cuvântul care s-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi ca să înțelegem dragostea lui Dumnezeu. Mulțumiți-I pentru harul nespus de mare și adevărul care au venit prin Isus Hristos și noi am fost binecuvântați să-L cunoaștem pentru că avem Biblia în limba noastră. Rugați-vă pentru popoarele care nu au auzit de întruparea Cuvântului.

Mulțumiri pentru uși deschise Aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru posibilitatea de a împărtăși viziunea traducerii Bibliei la mai multe evenimente. Anul acesta am sărbătorit aniversarea de 10 ani a Asociației Wycliffe România; proiectul Flacăra Pasiunii pentru Misiune a ajuns la București, Alexandria, Codlea, Galați, Ploiești; au fost ținute seminarii despre traducerea Bibliei la diverse conferințe de misiune din țară și din Republica Moldova. De asemenea au fost organizate tabere de misiune pentru refacerea misionarilor și motivarea tinerilor la misiune. Mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru că folosește aceste oportunități pentru a chema tinerii în lucrarea Lui și pentru formarea unor noi parteneriate pentru extinderea mișcării de traducere a Bibliei în toată lumea.

Sursa: Wycliffe România 

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/20/jurnal-de-rugaciune-biblia-ajunge-la-marginile-pamantului/

Minunăția unui sunet

Cosmin Frisan  21-12-2018 07:00:38

Soția mea și cu mine am primit un dar minunat în vara anului 2014. De fapt, două – am avut gemeni! Un miracol dublu. Două fetițe dragi. Suntem acum părinții a trei minuni: Theresa, Katarina și fiul nostru de patru ani, JJ. Nu există bucurie mai mare decât miracolul vieții. Privindu-i pe copiii noștri nu putem decât să ne bucurăm. Ce perfecțiune … fiecare fir de păr, fiecare râset, fiecare crăpătură în pielea lor. Noi nu putem decât să-i privim cu ochii plini de bucurie.

Încet, fetițele noastre au învățat să comunice, prin strigăte, expresii faciale, gesturi și și-au dezvoltat abilitățile de a folosi sunete pentru a rosti cuvinte. Într-o dimineață, înainte de a merge la serviciu, Theresa m-a salutat cu cea mai dulce frază pe care o poate auzi un tată, „tati!”. Simplitatea. Minunea. Perfecțiunea. Toate eforturile și strădaniile noastre, ca părinți, au adus, în sfârșit roade. Theresa a scos primul ei cuvânt la 6 luni.

Dumnezeul nostru este un Olar Desăvârșit. Vedem lucrarea Sa când viața copilului se formează. În primul zâmbet, primul râs, prima dată când se rostogolesc, primul lor cuvânt…

Există frumusețe în simplitatea primului cuvânt al unui copil. Există, de asemenea, minune în procesul de vorbire. Studiile recente despre vorbirea umană descriu un proces complex care implică mai multe ,,sisteme” corporale ce lucrează concomitent. Vorbirea începe în creier când acțiunea dorită este legată de un anumit cuvânt care trebuie exprimat. Conceptualizarea activează presiunea pulmonară în plămâni, ceea ce, la rândul său, generează sunete în laringe. Procesul este finalizat când aerul, care călătorește prin gât, cavitatea orală și cavitatea nazală este modificat în diferite vocale și consoane, fiind reglat de limbă și buze.

Dumnezeul nostru folosește cu măiestrie simplitatea și complexitatea pentru a obține frumusețea și minunea pe care o vedem în jurul nostru în creație. Toată creația declară laude lui Dumnezeu. Nu există nicio excepție. Cei puternici și cei slabi, cei mari și cei mici, bătrânii și tinerii, toate mărturisesc gloria lui Dumnezeu.

Privind astăzi la copiii noștri, știu că același Dumnezeu care realizează astfel de lucrări glorioase are ochii ațintiți asupra vieții fiecăruia; Știm că El este dornic să-Și dezvăluie perfecțiunile.

Dumnezeu dăruiește gratuit din bunătatea și perfecțiunea Lui. Când perfecțiunea lui Dumnezeu va izbucni, vei simți prezența Sa, puterea și bunătatea în viața ta. Îl vei vedea minunat. Dumnezeul vieții, al întregii creații, Dumnezeul care te-a făcut și care te reînnoiește în fiecare zi prin Fiul Său, așteaptă să facă ceva extraordinar în viața ta de astăzi.

,,Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”

(Efeseni 2:10)

Paul J. Palma – CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/21/minunatia-unui-sunet/?

Declarația Universală și denaturarea Drepturilor Omului

 Augustinov Gabriela  21-12-2018 16:03:15

În urmă cu trei ani, într-una din numeroasele camere obișnuite de negocieri ale Consiliului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului de la Geneva, delegații negociau o rezoluție privind protecția familiei. În cameră s-au format cele două părți cu care ne-am familiarizat deja – țările africane și alte țări în curs de dezvoltare au sprijinit rezoluția, iar cohorta națiunilor seculare occidentale a fost indignată de textul propus.

La un moment dat, un delegat occidental a luat microfonul și a cerut să știe de unde vine acest „limbaj litigios” despre familie. Ea dorea să știe cum au putut delegații să vorbească despre familie ca fiind „unitatea naturală și fundamentală a societății” și a avertizat că delegația ei nu va accepta astfel de termeni.

Reprezentantul principal din Africa a subliniat cu blândețe că limbajul este exact cel folosit în Declarația Universală a Drepturilor Omului și a fost adoptat în întregime din Declarație. În acel moment, delegata occidentală, vizibil jenată, s-a retras și în cameră au izbucnit câteva chicoteli.

Acest episod scurt, nu a fost numai amuzant, ci și ilustrativ.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în unanimitate în anul 1948 de noua Adunare Generală a ONU, formată atunci din 58 de țări, formând o reprezentare geografică globală.

Inițiatorii Declarației au apelat la intuiția comună că fiecare persoană, indiferent de circumstanțe, provocări, privilegii sau merite, are o valoare inerentă, egală cu valoarea tuturor celorlalte persoane. Respectarea demnității a devenit piatra de temelie a tuturor drepturilor omului.

Totuși, toate înțelegerile filozofice s-au încheiat cu această afirmație. Faptul că o bază filozofică robustă lipsește, a permis ca totul și absolut orice să poată atinge statutul de „drept al omului” atunci când este prezentat în contextul demnității. Astfel, drepturile reale ale omului rămân într-o stare de neglijență disperată, iar sistemul complex al drepturilor omului, care s-a născut din Declarație, se arată lipsit de putere și eficiență.

Dacă rădăcina crizei actuale a drepturilor omului se poate identifica încă de la originile Declarației, la fel, tot acolo putem găsi și o posibilă soluție. Deși întrebări fără răspuns au condus la o criză de legitimitate, revenirea la înțelegerea inițială a Declarației ar putea totuși să reorienteze activitatea drepturilor omului spre adevăratul bine comun.

Conformitate fără o fundație

Indiferent de afinitățile politice sau spirituale, Declarația poate fi o lectură provocatoare pentru oricine are un sistem de convingeri puternic. Acest lucru se datorează faptului că Declarația nu urmează nici o paradigmă, nu se supune unei singure credințe și încearcă să aducă unitate între grupuri extrem de separate. Prin faptul că încearcă să fie aplicabilă tuturor, există riscul ca nimeni să nu mai prezinte interes în ce o privește.

În timp ce au fost mulți care au criticat Declarația din diferite motive, conservatorii sunt în acest moment, probabil cei mai vocali în criticile lor. Prin straturile ambigue și limbajul anti-discriminator, se poate înțelege ușor, de ce Declarația a fost capturată cu succes de forțele progresiste, și folosită pentru a le servi drept referință proeminentă pentru agendele controversate, care contravin convingerilor morale ale multora.

Declarația Universală a Drepturilor Omului încearcă să prezinte o viziune universalistă asupra lumii, abordând cele mai importante aspecte legate de drepturile omului din epoca noastră, însă evită, în mare parte, să atingă orice fundament care ar sta la baza răspunsurilor. Și chiar aici se află atât problema principală, cât și valoare primară a Declarației. De ce avem niște drepturi ale omului? De unde provin aceste drepturi? Ce constituie de fapt un drept fundamental pentru om? Astfel de întrebări se leagă de însăși nucleul existenței noastre și de ceea ce înseamnă a fi om.

Pentru credincioși, izvorul demnității noastre se află complet în divinitate. Fără o perspectivă religioasă comună, totuși, este greu să fim de acord asupra unei rațiuni filozofice ferme pentru drepturile omului.

Conștienți de dificultatea de a ajunge la o bază comună la nivel mai profund, existențial, cei care au modelat Declarația, au ales să se concentreze pe chestiuni de importanță practică – și anume, urgența de a evita un război cataclismic la scară largă, din care numai ce ieșise lumea în acel moment. Prin urmare, ei au asigurat Declarația pe o fundație mai subțire, dar viabilă, care nu cuprinde decât un respect comun pentru demnitatea umană. Astfel, Declarația începe afirmând că „recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane este fundamentul libertății, justiției și al păcii în lume.” Acest lucru trebuia să fie suficient, lipsindu-se de orice ar fi fost mai profund, cu care să poată fi toți de acord.

Devierea drepturilor omului

Lipsa unui fundament mai substanțial care să explice demnitatea noastră inerentă a permis numeroasele manipulări ale cadrului drepturilor omului pe care îl vedem astăzi. Soluția demnității a dus la o deturnare a drepturilor omului, care, dacă rămâne necontrolată, ar putea duce la distrugerea întregului proiect pus în mișcare de către Declarație. Dezvoltarea nefirească a noilor „drepturi” inventate în numele demnității pare inevitabilă fără o bază solidă a drepturilor reale.

Nu este surprinzător faptul că o mare parte a luptei pentru drepturile omului se preocupă cu nevoile noastre fundamentale fizice și existențiale. Este vorba exact despre esența persoanei implicate în dezbatere. Libertatea, înțeleasă ca absența oricăror limitări, reprezintă punctul culminant al ambițiilor noastre moderne, iar orice lucru care îl percepem ca stând în cale este marcat ca o constrângere ilegală și o negare a drepturilor omului. „Drepturile sexuale”, avortul, eliminarea drepturilor părintești și educația sexuală radicală pentru copii, constituie astfel probleme sociale actuale, predominante în dispută la ONU.

Putem vedea clar acest lucru prin denaturarea „dreptului la viață” (articolul 3). Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a adoptat recent interpetarea oficială a ceea ce înseamnă „dreptul la viață”. Interpretarea lor neobligatorie, dar foarte influentă, susține ideea că doctorii pot eutanasia persoanele care doresc să „moară cu demnitate”. De asemenea, afirmă că fiecare țară trebuie să permită „accesul în condiții sigure la avort” pentru a proteja dreptul la viață al femeilor, chiar dacă legea internațională nu menționează acest „drept la avort” și de fapt protejează viața nenăscută. Organele ONU pentru drepturile omului fac totuși presiuni asupra guvernelor din întreaga lume pentru a schimba legile privind avortul, încălcând astfel Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale pe tema Populației și Dezvoltării (1994), care prevede că avortul trebuie stabilit la nivelul legislativelor naționale.

O poveste asemănătoare se desfășoară și în cazul „drepturilor LGBT”. Articolul 1 al Declarației afirmă că: „Toți oamenii se nasc liberi și egali îndemnitate și drepturi”. Deși aparent indiscutabilă, această afirmație se află în prim-planul eforturilor controversate pentru „drepturile LGBT” la ONU. Și într-adevăr, campania LGBT a ONU, în valoare de milioane de dolari, este intitulată „Liber și egal”, și se bazează pe pretinsa susținere a feluritor oameni pentru această cauză, incluzând-o până și pe Maica Tereza – care a fost de fapt o apărătoare vehementă a familiei naturale.

O declarație construită pe găsirea unui consens

Problema pe care o vedem astăzi este că orice lucru poate fi interpretat greșit și considerat un drept fundamental al omului, dacă nu ajungem ori la o înțelegere filozofică comună a lumii, sau dacă nu ne întoarcem la viziunea celor care au întocmit aceast proiect al drepturilor omului bazat pe nevoia de a obține un acord universal. Considerând imposibilitatea celei dintâi variante, este timpul să revenim la abordarea înițială pe care se bazează Declarația. Până nu vom face acest lucru, proiectul va continua să se dezlănțuiască după fiecare preferință, care este etichetată ca un „drept al omului” sub pretextul demnității.

Prin urmare, revenim la originile Declarației în căutarea răspunsurilor. Succesul pe care l-a avut se datorează în mare parte faptului că la momentul acela, lumea avea nevoie disperată de o astfel de declarație. Din cauza ororilor pe care l-a lăsat în urmă războiul mondial, sarcina care ar fi părut altfel imposibilă, a avansat într-un mod semnificativ. Țările participante au arătat o dorință incontestabilă de a face acest proiect să funcționeze, recurgând la aspecte comune de bază, și renunțând la ambiții înalte, numai pentru a ajunge la un acord. Astăzi, lupta pentru agendele controversate a înlocuit atât simțul urgenței, cât și dorința de consens care a condus la finalizarea Declarației.

Bătălia care se dă între drepturile politice și civile și drepturile economice și sociale, este un exemplu marcant al angajamentului de atunci al autorilor Declarației de a rezolva impasurile. Poziția conservatoare, susținută în principal de Statele Unite, se baza pe ideea că atribuirea statutului de drept unei dispoziții economice sau sociale, cum ar fi dreptul la locuință sau la timp liber, ar impune statului obligații nejustificate și ar permite riscul de slăbire a drepturilor fundamentale. SUA se temea, că acest lucru ar permite țărilor să aleagă și să promoveze anumite drepturi pe care le preferă. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu a văzut nici o problemă în ridicarea acestor drepturi economice și sociale la același statut cu drepturile civile și politice și a vrut să impună statelor membre obligații clare ca să garanteze că aceste drepturi sunt îndeplinite. Această neînțelegere a marcat o divergență serioasă, care ar fi putut pune capăt cu ușurință întregului proiect.

Ca rezultat al unui compromis ingenios, toate aceste tipuri de drepturi au fost incluse în cele din urmă, însă drepturilor economice și sociale li s-a adăugat un paragraf însoțitor (articolul 22), care să liniștească temerile părților conservatoare. Prin faptul că ele trebuiesc „realizate în conformitate cu organizarea și resursele fiecărui stat”, drepturile economice și sociale au fost limitate astfel în cât să faciliteze acordul conservatorilor. În același timp, aceste drepturi erau declarate drept „indispensabile”, pentru ca să răspundă cerințelor URSS. Deși nici una din părți nu este perfectă, putem observa o abordare care reflectă intenția autorilor de a realiza un acord reciproc, cu scopul de a adopta cu succes Declarația.

Succesul proiectului privind drepturile omului la nivel internațional depinde de capacitatea noastră de a reveni la linia de bază –  la protecția drepturilor fundamentale descrise în Declarație. Țările sunt libere să combată problemele de îngrijorare morală în propriile legislaturi și instanțe. Aceasta este determinarea inerentă a principiului suveranității pe care se bazează ordinea internațională. Cu toate acestea, la nivel internațional, având în vedere că încă nu avem o înțelegere comună a răspunsurilor finale, principiul consensului care a funcționat și în urmă cu șaptezeci de ani este încă singura cale de urmat.

Relevanța Declarației persistă

Precum a remarcat și Papa Ioan Paul al II-lea, cea mai mare contribuție pe care o aduce Declarația, este viziunea „radicală” și nouă, care susține că neînțelegerile legate de drepturile omului, sunt echivalente cu războiul. Atunci când drepturile omului sunt încălcate, „unitatea organică și ordinea socială sunt distruse, și apoi întregul sistem al relațiilor internaționale este afectat”. Aceasta este principala contribuție pe care trebuie să o protejăm și în prezent. Este necesar să considerăm Declarația un punct de referință definitiv pentru acordul internațional privind drepturile omului. Și trebuie să subliniem limbajul ei real, și să continuăm să denunțăm interpretările nelegitime.

În ciuda susceptibilității la manipulare, contribuțiile enorme ale Declarației nu pot fi diminuate. Felul cum sunt afirmate fără echivoc drepturile fundamentale cum ar fi libertatea de religie și credință (atât în privat, cât și în comunitate cu alții), a menținut țările la un standard legal, care nu existase înainte. Deși Declarația în sine, nu este un tratat și nici nu are propriile organe de forță, instrumentele internaționale privind drepturile omului care au decurs în urma Declarației au putere obligatorie. Astfel, Declarația Internațională pentru Drepturile Omului poate fi acreditată pentru numeroasele victorii juridice pe care le vedem astăzi în întreaga lume.

Conservatorii nu trebuie să abandoneze instituțiile în care încearcă să redefinească drepturile omului în întreaga lume. În timp ce vuietul drepturilor false cel mai probabil nu se va diminua, prin faptul că stăm ferm în apărarea libertăților fundamentale, sperăm să vedem progrese în lupta pentru a pune capăt abuzurilor globale ale drepturilor omului. Tentația actuală este să părăsim instituțiile internaționale și să rezistăm oricărei aparențe de asimilare a agendelor progresiste. Totuși, cea mai bună soluție este, să rămânem în luptă și să continuăm pentru că avem de partea noastră cea mai bună resursă disponibilă și universală – Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Sursa: Public Discourse

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/21/declaratia-universala-si-denaturarea-drepturilor-omului

Comisia Europeană a solicitat Statelor Unite să elimine vizele pentru statele UE

 Doina Bejenaru  21-12-2018 18:48:48

Comisia Europeană a intensificat contactele cu Washingtonul pentru a se ajunge la reciprocitate deplină în exceptarea de la obligativitatea vizelor, dat fiind că Statele Unite încă menţin vizele obligatorii pentru cetăţenii a cinci state membre ale UE, inclusiv România, a anunţat miercuri executivul comunitar, transmite agenţia EFE.

„În ultimele 12 luni s-au intensificat contactele cu SUA, atât la nivel politic, cât şi tehnic. Comisia Europeană a continuat să solicite Statelor Unite să coopereze în mai mare măsură cu cele cinci state membre afectate (…) pentru a avansa către deplina reciprocitate”, a spus la o conferinţă de presă comisarul european pentru migraţie, afaceri interne şi cetăţenie, Dimitris Avramopoulos.

Această chestiune a fost abordată „la toate reuniunile oficiale între UE şi SUA”, ultima fiind desfăşurată în noiembrie, a adăugat comisarul european.

El a asigurat că executivul comunitar va continua să colaboreze cu SUA, în coordonare cu cele cinci state membre ale UE ai căror cetăţeni încă au nevoie de vize pentru SUA, respectiv Bulgaria, Cipru, Croaţia, Polonia şi România, şi că va continua să sprijine aceste ţări.

Comisarul Avramopoulos a subliniat că obţinerea deplinei reciprocităţi în materie de vize pentru toate statele membre ale UE este „prioritatea maximă” a Bruxellesului. „Experienţa recentă demonstrează că dialogul diplomatic constant dă rezultate pozitive şi ne aşteptăm la această abordare de asemenea în relaţia cu SUA”, a mai menţionat el.

Executivul comunitar a reafirmat că ar fi „contraproductivă” o reintroducere temporară a obligativităţii vizelor pentru cetăţenii americani, aşa cum cum solicită Parlamentul European să se răspundă ca urmare a lipsei progreselor în negocierile cu SUA.

Sursa: AGERPRES

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/21/comisia-europeana-a-solicitat-statelor-unite-sa-elimine-vizele-pentru-statele-ue/

UN AN DE HAR! RAPORTUL ANUAL MAGNA GRATIA

UN AN DE HAR! MAGNA GRATIA în 2018 Vizualizeaza acest mesaj direct in browserul de internet

UN AN DE HAR! RAPORTUL ANUAL MAGNA GRATIA Am putea spune fără să exagerăm că motto-ul anului 2018 a fost HAR. Acest an a fost unul cu deosebit pentru MAGNA GRATIA, nu însă lipsit de provocări și greutăți, dar Dumnezeu Și-a întins mâna Sa plină de mângâiere și ne-a însoțit pas cu pas în călătoria noastră spirituală. În bună măsură, binele lucrării noastre din anul 2018 se datorează cititorilor și prietenilor noștri, frați și surori în Hristos, care s-au rugat pentru noi și pentru lucrarea noastră. Vă mulțumim! Chiar dacă nu vă puteți citi numele pe lista celor care au contribuit la traducerea și publicarea celor peste 30 de titluri din 2018 și a celor aproape 270.000 de cititori care ne-au vizitat paginile de internet, vrem totuși să știți că rugăciunile și încurajările voastre pentru noi sunt dovada că luați parte activ la această lucrare. Vrem să le mulțumim foarte mult celor care au binecuvântat financiar lucrarea noastră (nu mulți, dar prețioși) prin donațiile lor. Fie ca Dumnezeul suveran să răsplătească generozitatea voastră față de noi! CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE MAGNA GRATIA ÎN 2018? Chiar dacă știm bine că succesul unei lucrări spirituale este în mâna lui Dumnezeu și nu se măsoară în cifre, vă invităm la o scurtă privire retrospectivă asupra anului 2018. 620.243 descărcări de cărți, reviste și eseuri 269.714 cititori 32 noi titluri publicate peste 150 de cărți în format tipărit donate de MAGNA GRATIA către păstori și slujitori ai Evangheliei din România. Raportul financiar va fi disponibil la sfârșitul lunii Martie 2019, după auditul contabil, dar, ca o notă pozitivă, vă putem spune că veniturile MAGNA GRATIA provenind din donații au sporit binișor în 2018 față de anul 2017, când suma donațiilor a fost de … 20 Euro. 🙂 CELE MAI CITITE 10 CĂRȚI MAGNA GRATIA ÎN 2018 CE PLANURI AVEM PENTRU 2019? Anul 2019 este, așa cum îl vedem la acest moment, este destul de incert. Vom avea, cu siguranță, nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu, de protecția Lui, de mult discernământ și de rugăciunile și sprijinul vostru. Mai mult, vom avea nevoie de sănătate. Iată, însă, câteva obiective pe care le avem în vedere pentru anul  2019: extinderea parteneriatului cu Ligonier Ministries, SUA prin finalizarea traducerii și publicării celor 28 de titluri ale Dr. R.C. Sproul din seria “Întrebări Cruciale” (momentan, am finalizat 15 dintre acestea); finalizarea seriei de cărți din parteneriatul cu 9Marks, prin publicarea ultimului titlu rămas din seria 9Semne, anume cartea pe tema rugăciunii colective; creșterea frecvenței de apariție a revistei Vestitorul Evangheliei Harului (trimestrial, în loc de semestrial) și distribuția revistei în format tipărit; continuarea publicării revistei pentru păstori 9SEMNE pe teme relevante, folosind în principal articole publicate de organizația 9Marks Ministries, SUA; lansarea unui program de extensie pentru slujitori (păstori, misionari, plantatori de biserică, prezbiteri); publicarea altor cărți de referință, printre care amintim doar câteva titluri pe care le avem în vedere Cu moartea pe moarte călcând, de John Owen Mântuiți prin har, de Ronald Cammenga și Ronald Hanko Harul fricii de Dumnezeu, de John Bunyan Sfaturi pentru lucrători, de Charles Spurgeon Mulțumirea, o bijuterie rară, de Jeremiah Burrows Predici pentru țărani, de Charles Spurgeon Crucificat. Esența Evangheliei, de Emilio Ramos Marele câștig al evlaviei, de Thomas Watson Un singur plan. Istoria lucrării de răscumpărare – de Jonathan Edwards. CUM PUTEȚI FI ALĂTURI DE NOI În primul rând, vă mulțumim că vă gândiți la MAGNA GRATIA, că lecturați literatura pe care o punem la dispoziție și că vă rugați pentru noi. Dacă ați fost zidiți și încurajați să creșteți în umblarea cu Dumnezeu prin neînsemnata noastră contribuție, iată 3 modalități prin care ne puteți ajuta în continuare: 1) recomandați pagina noastră de internet și altora, în special liderilor din biserici; 2) rugați-vă ca Dumnezeu să ne protejeze și să ne dea sănătate și putere să ducem lucrarea la bun sfârșit, atâta cât este în planul Lui, și în anul 2019; 3) dacă aveți pe inimă și vă stă în putință să ne ajutați financiar, acest lucru ne poate ajuta să acoperim nevoile financiare (în general constând în achiziția drepturilor de autor pentru anumite titluri, achiziția resurselor grafice și a tractatelor evanghelistice). Poți accesa pagina noastră de donații apăsând pe bannerul de mai jos. ​ ​Rugăciunea noastră pentru voi, cititorii noștri, este ca anul 2019 să fie, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, un an al prețuirii mai profunde a Scripturii și a Persoanei și lucrării binecuvântate a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, lucru care să aducă glorie Dumnezeului nostru!

Copyright © 2017-2018 ASOCIATIA MAGNA GRATIA, All rights reserved. Adresa noastra de email este: contact@magnagratia.org Ai primit acest mesaj pentru ca te-ai abonat la lista de notificari a Asociației MAGNA GRATIA sau a 9Marks Ministries. Daca vrei sa schimbi modalitatea in care primesti aceste mesaje, poti actualiza preferintele tale la acest link sau poti sa te dezabonezi de la aceasta lista de distributie……….https://mail.yahoo.com