EVANGHELIZAREA PRINTRE ROMI de Ardelean Viorel

Matei 28:19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

CUPRINS

 1). INTRODUCERE            

 2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

 3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

 4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 5). PREŢUL UCENICIEI

 6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 7). ŞI AZI BISERICA PLĂTEŞTE UN PREŢ

 8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE

 9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

 10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

 11). CONCLUZII

 12). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

 Biserica^[1] are de luptat cel puţin pe două fronturi spirituale, unul exterior, împotriva influenţelor lumii acesteia, iar altul din interior, privind păstrarea curată a învăţăturilor din Scriptură. Dar mai există o dimensiune a luptei de pionierat având ca baza Marea Trimitere din Matei 28: 18-20. de asemenea şi în Fapte 1: 8, se spune că vom fi martori în Ierusalim, Ludea, Samaria, până la marginile pământului. Trebuie să înţelegem că înainte de a merge la „ marginile pământului”, misiunea de evanghelizare trebuie să înceapă din „Ierusalim” adică de aici de la noi, din locul unde suntem, din satul, comuna, oraşul în care se află biserica noastră. Pentru acest lucru este neapărat necesară o bună mărturie a credincioşilor şi a bisericii, care poate să fie făcută doar prin puterea Duhului Sfânt. Noi trebuie să aprindem oraşul în care trăim. În afara învăţăturilor şi practicilor greşite din Biserica Ortodoxă, unde predomină „sfânta tradiţie”, dar şi a altor culte, sau secte, sunt mulţi oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu (poate doar la nivel teoretic), fapt care constituie o suficientă motivaţie pentru misiune. Evanghelizarea fiind o poruncă, noi trebuie să o ducem la îndeplinire, fără discriminare privind păturile sociale. Romii sunt cea mai defavorizată clasă socială, dar şi cea mai neglijată din punct de vedere spiritual. Ei au o altă cultură, limbă diferită, alte mentalităţi şi obiceiuri, iar misionarul care este trimis să vorbească despre Isus Hristos, trebuie să cunoască aceste lucruri, pentru ca să poată comunica suficient de bine. Pe de altă parte Mandatul Spiritual, se supune în orice condiţii mandatului cultural.

Romii din România^[2], cunoscuţi şi sub denumirea de ţigani, sunt unul dintre grupurile cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011 ei   numărau peste 600 de mii de persoane înregistrate. Ei sunt concentraţi cu precădere în Transilvania, Crişana, Muntenia, şi Oltenia. În celelalte zone concentraţia romilor este mai scăzută. După ce romii au ajuns în România, ei au devenit sclavii boierilor. Condiţiile de sclavie erau neînduplecate. Pedeapsa cu moartea era des aplicată. Un sclav care viola o femeie, era ars de viu. În Transilvania, pe atunci parte a imperiului Austro – Ungar, dacă un rom vorbea limba ţigănească, primea 25 de lovituri cu biciul. De   asemenea erau interzise şi hainele tradiţionale. Ei erau meşteşugari de lemn, vânzători de cai, lăutari, tinichigii, meserii pe care le practică şi astăzi. Tradiţiile sunt o parte importantă în viaţa socială a romilor. Cel mai important eveniment este „nunta ţigănească” foarte decorată şi strălucitoare. O parte din tradiţia lor este şi „nunta minoră” practicată la o vârstă fragedă, care intră în conflict cu instituţiile de protecţie a copilului şi Uniunea Europeană. Romii respectă mai mult tradiţia lor decât legile ţărilor în care trăiesc. În materie de religie pe lângă practici păgâne majoritatea romilor sunt creştini ortodocşi. Unii dintre ei s-au convertit şi la cultele neoprotestante. În unele localităţi cu populaţie predominant maghiară, romii sunt romano – catolici sau reformaţi. Există şi romi luterani, sau musulmani.

2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

Primul principiu de evanghelizare al biserici, şi cel mai important, este fenomenul „Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară”^[3], valabil şi pentru fiecare credincios în parte.   Mesajul trebuie să fie clar, adaptat şi fără compromisuri. Pavel când ajunge în Atena face exact acest lucru. Găseşte o punte „ un dumnezeu necunoscut”, prin care prezintă atenienilor Dumnezeul cel Adevărat, care a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele omenirii. Fapte 17:23  Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.   Mesajul trebuie bazat pe învăţăturile din Scriptură, Hristos care s-a Întrupat, învăţăturile Sale, Moartea, Învierea, şi Înălţarea la cer. Evanghelia a fost prima dată predicată iudeilor, dovedind că Isus Hristos este Mesia, dar când s-a predicat neamurilor mesajul a rămas acelaşi în esenţă, dar ca formă şi adaptare a fost diferit. În bisericile înfiinţate Pavel în cele trei călătorii misionare a rânduit slujitori ca bătrâni şi diaconi,^[4] iar dacă apar probleme, le trimite scrisori de mustrarea, sau încurajare şi le vizitează din nou. Evanghelizarea se face în echipă, aşa îi găsim pe Saul şi Barnaba, Petru şi Ioan, Pavel şi Sila. Evanghelizarea se face personală (de la om la om), sau Evanghelizarea în masă când se vesteşte Evanghelia în faţa unei mulţimi. Avem cazul lui Filip şi Famenul etiopian Fapte 8:27  Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, 28  se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe proorocul Isaia. Petru şi Corneliu ( Fapte 10 ), sau Petru în ziua cincizecimii, Fapte 2:14  Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!, în care s-au pocăit aproape 3000 de suflete ( Fapte 2: 41).

a). Principii ^[5]. Gândirea celui care evanghelizează trebuie să aibă ca și suport Biblia. În ziua cincizecimii, la Rusalii, în momentul pogorârii Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat în picioare, a vorbit mulțimii, l-a predicat pe Hristos care a Murit și a Înviat. El face legătura cu ce a spus David în psalmi (Psalmi 16:8-10) și îl prezintă pe Hristos Mesia care a biruit moartea, a Înviat și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere^[6] Fapte 7:56  ”şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mesajul trebuie adaptat fără a face compromisuri așa cum a făcut apostolul Pavel în Atena, când a văzut mulțimea zeităților păgâne, s-a tulburat în sufletul lui (Fapte 17:16). Ei în zelul lor religios se închină și în fața unui zeu necunoscut (Fapte 17: 23). Pavel prezintă atenienilor în locul unui dumnezeu necunoscut, un Dumnezeu real și viu, un Dumnezeu al dragostei, care l-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos ca să moară pentru păcatele omenirii (Ioan 3:16). Deși în majoritatea lor atenieni au respins mesajul, totuși au fost câteva persoane care au crezut ( Fapte 17:34). Mesajul Evangheliei trebuie să fie simplu și clar bazat pe învățăturile din Sfânta Scriptură ca Moartea pe Cruce care înseamnă Jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele omenirii, și Învierea din morți care înseamnă biruință. În predicile lor ucenici, apostolii și Pavel când stau de vorbă cu iudeii, aduc argumente din Scriptură că Isus Hristos este Mesia cel promis, dar când au vestit Evanghelia romanilor, grecilor sau popoarelor păgâne, modul de abordare a fost diferit

b). Metode. Apostolul Pavel a început să predice Evanghelia prima dată la iudei, iar când a văzut că nu este ascultat s-a întors și a predicat neamurilor. El face trei călătorii misionare și a înfiinţat biserici în marile centre urbane, fiind convins că mai târziu aceste centre urbane vor răspândi Evanghelia în jurul lor, fapt care s-a și întâmplat. El reia de trei ori traseul unde a plantat biserici, pentru a rezolva diferite probleme, dar era necesară și o clarificare a învățăturilor în ceea ce primește Evanghelia lui Hristos. Pavel rămâne un timp în aceste centre urbane pentru a învăța și consolida învățătura creștină.   El ajunge în Perga, Antiohia Pisidiei, Listra, Iconia, Derbe, Corint, Neapolis, Tesalonic, Bereea, Atena, Efes, și alte localități, apoi trece în Macedonia, după aceea la Milet, Tir, și în fine după ce este arestat la Ierusalim, ajunge la Roma ca și prinzioner pentru a se înfățișa în fața Cezarului. În bisericile formate au fost aleși slujitori ca ”bătrâni și diaconi” (Faptele Apostolilor 14:23), după care s-au rugat, au postit și ia încredințat în mâna Domnului. Antiohia devine un centru a misiuni creștine și atunci când bătrânii și diaconii, au probleme trimit reprezentanți acolo pentru a clarifica și rezolva problemele din biserică. De asemenea scrisorile lui Pavel pe care le trimite unei biserici, primesc un aspect circular și sunt citite și în celelalte biserici pe care noi astăzi le avem sub formă de epistole. Bisericile respective au legătură una cu alta, ele erau unite de aceeaşi credință și învățături, se fac schimb de vizite reciproce, sau ajutoare în caz de nevoie. Este necesar a specifica faptul că răspândirea Evangheliei, conține și o componentă socială atunci când este cazul Romani 15:25  ”Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor” (1Corinteni 16:1). Evanghelizarea se face în echipe, și avem ca exemple pe Petru și Ioan, Saul și Barnaba, Pavel și Sila. De asemenea Pavel are colaboratori dintre care se poate aminti Tit și Timotei.

 c). Principii nou – testamentale de Evanghelizare. Nimic nu ne face să credem faptul că principiile de Evanghelizare^[7] valabile în Biserica Primară, nu sunt valabile și astăzi, fiindcă Biserica a fost motivată spre misiune de către învățăturile și poruncile Bibliei. Atunci ca și astăzi, indiferent de condiții poruncă și motivația rămân valabile. Avem câteva principii cheie care rezultă din acțiunile și funcțiile Evangheliei descrise în Faptele Apostolilor. Este necesară crearea unei baze de Evanghelizare, formată din orice grup de credincioși, care pot comunica verbal, au o bună mărturie, și puterea de al prezenta pe Isus Hristos. Acest principiu reiese din Noul Testament din scopul, orientarea, atitudinea și conduita pe care au avut-o ucenicii și apostolii cu privire la lucrarea de misiune. Ei au pornit din Ierusalim în localitățile învecinate în Samaria și mai departe. Modelul a fost urmat de ceilalți credincioși. Este o greșeală să mergi departe în misiune și să neglijezi localitățile apropiate. Lumea începe de la ușa bisericii în acolo și mai departe. Apostolii au avut o viziune corectă despre cum se face Evanghelizarea, începând de la Ierusalim, până la ”marginile pământului” (Fapte 1:8). Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ oamenii l-au văzut pe El, puterea și minunile Sale, dar după înălțarea la cer Biserica a fost mijlocul vizibil prin care oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe Hristos, iar oamenii pot să prețuiască și să estimeze mesajul lui Isus Hristos (Ioan 13:13-35, 17:19-22). Una alt aspect este faptul că Evanghelizarea colectivă, este importantă și fundamentală pentru Evanghelizarea personală. În Noul Testament Trupul viu a lui Hristos este Biserica care a pregătit cadrul pentru Evanghelizarea personală, de aceea dragostea dintre credincioși este indispensabilă. Poruncă ”să vă iubiți unii pe alții” răsună de nenumărata ori în Noul Testament (Ioan13:34-35, 1Petru 2:12). Evanghelizarea personală are efect, atunci când sunt implicați creștini maturi și integri în lucrarea de misiune (1 Tes. 4:12), să fie altruiști (Romani 13:6), să se poarte corect ( 1 Cor. 6:1), să fie umili (1 Petru 2:18) și să aibă o mărturie directă despre Persoana lui Isus Hristos. Doar o biserică unită are puterea de a avea impact în lumea păgână sau atee în care se găsește. Evanghelizarea se face în dragoste, iar Biblia nu spune că necredincioșii să fie scoși afară de la întrunirile bisericii ci din contră ei trebuie să vadă unitatea și dragostea Trupului. Biserica din Corint este un exemplu negativ în acest sens, care era dezbinată prin, partide, lideri ambițioși și se trăia în păcat (1Cor 14: 23-25). Doar atunci când biserica funcționează în mod unitar, poate să fie folosită de Duhul Sfânt. Părinții credincioși sunt model pentru copiii lor, iar familia are un impact deosebit în creșterea spirituală a bisericii. Bisericile care au familii credincioase au potențial pentru Evanghelizare și misiune. Se evanghelizează părinții, nu copii, foarte rar inversarea rolurilor duce la succes. Influenţa părinților este mai mare decât a copiilor, iar faptul că tineri și copii vin la biserică, ne arată eșecul nostru în Evanghelizarea adulților. De asemenea nu este obligatoriu dacă un părinte se convertește, soția să îi urmeze exemplu, sau copiii, mai ales dacă sunt mai mari. Dar pe de altă parte nu este exclus să se întâmple acest lucru. Oamenii a liber arbitru să aleagă a crede sau nu în Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. În cultura apuseană se pune accentul pe decizii individuale și nu colective. Pe de altă parte modelul biblic este normativ și trece dincolo de barierele culturale. Așa a fost în Biserica Primară, și tot așa trebuie să fie și acum, dacă vrem să respectăm standardele din Biblie. Din alt punct de vedere Biserica este aceea care trebuie să identifice misionarii și nu invers. Dacă se aplică modelul din Biserica Primară, observăm că mulți credincioși au vestit Mesajul lui Isus Hristos, dar în special apostolii au avut o chemare specială în cadrul de Evanghelizare, predicare și învățare. Petru și Pavel sunt cele mai bune exemple din Scriptură. Biserica are și responsabilitatea de a cere binecuvântarea peste persoanele puse în lucrare, iar în acest sens este bun exemplu bisericii din Antiohia, care l-a pus deoparte pe Barnaba și pe Saul și ia însărcinat cu lucrarea de Evanghelizare (Fapte13:1-8). De asemenea nu trebuie neglijat aspectul material se susținere a persoanelor implicate în misiune. Acela principiu trebuie aplicat și astăzi, în stabilirea identității unor persoane care sunt chemate de Duhul Sfânt în misiune, punerea lor de o parte și sprijinirea lor prin rugăciune și aspecte materiale. Un alt aspect important^[8] este integrarea celor convertiți în viața bisericii. Ei la început sunt copii în credință și nu ajung la maturitate peste noapte. Acest lucru se poate face foarte puțin la organizațiile extra –   bisericeşti, fiindcă locul cel mai potrivit este în biserică unde credincioșii pot să fie hărăniți și edificați pentru a ajunge la maturitate creștină. De asemenea folosind principiile Noului Testament, biserica are datoria pe baza lor să dezvolte metode noi contemporane, dar fără a afecta mesajul Evangheliei. Ceea ce contează este felul și modul în care se aplică principiile de Evanghelizare, care diferă de la o situație la alta, ele rămân absoluturi, dar felul și modul în care este prezentat mesajul pot să aibă o notă de relativism. Repetăm exemplul lui Pavel din Atena, care fără a schimba esența Evangheliei, a schimbat modul și felul de abordare. O problemă spinoasă a bisericilor secolului XXI, este faptul că a permis ca metodele să fie normative. De asemenea în loc că se privească la toate metodele din Biserica Apostolică, multe biserici se uită doar la un mod, sau o singură metodă și se rămâne plafonat în felul respectiv. Biserica nu trebuie să se plafoneze în forme și metode din primul veac, sau al – XXI – lea, care sunt doar mijloace și nu scopuri biblice. Sub călăuzirea Duhului Sfânt ea trebuie să dezvolte metode și strategii de Evanghelizare bazate pe principii și linii directoare din Noul Testament. Implicarea bisericii locale este esenţială pentru susţinerea misionarilor, din punct de vedere financiar dar mai ales spiritual prin post şi rugăciune.^[9] Avem exemple în Scriptură când Petru era în temniţă şi biserica se ruga pentru el şi este eliberat în mod miraculos. Fapte 12:5  Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. Biserica trimite misionari şi Antiohia devine un centru de misiune. În timpul unui serviciu de închinare Duhul Sfânt le spune ucenicilor să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru o lucrare specială ( Fapte 13). Biserica nu trebuie să-şi piardă mărturia şi să lumineze asemenea unui sfeşnic, iar cei care răspândesc lumină nu trebuie să fie doar evangheliştii, păstorii sau diaconii, ci întreaga biserică

3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

Întreaga biserică trebuie centrată pe misiune şi fiecare credincios din poporul lui Dumnezeu este slujitorul Domnului.^[10] 1Petru2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Pentru a avea autoritate este necesară a bază a acesteia care se află în Scriptură, singura Carte care arată calea spre răscumpărare. Cristos trebuie să fie centru predicări, pentru că dacă omul nu este confruntat cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală şi adevărată. 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Există o ordine care nu se poate inversa. Dumnezeu trimite pe Fiul, El trimite Duhul Sfânt, care ne trimite pe noi. A rata într-o măsură, realizarea de tipul evanghelizare – misiune, înseamnă a vedea creştinismul transformându-se într-o reminiscenţă a trecutului,^[11] având numeroase exemple din urmă. ( Evul mediu întunecat). Cine nu cunoaşte istoria riscă să repete greşelile trecutului. Toate persoanele Trinităţii au contribuit şi şi-au adus aportul în lucrarea de evanghelizare, inclusiv misionarii.^[12] Ioan 16:7  Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Există cuvinte cheie în evanghelizare („kerigma” – proclamarea mesajului), care cuprinde conţinutul mesajului declarat, dar şi metode de proclamare eficientă. Adevărata predicare este aceea în care informaţia comunica sensul acţiunii vii şi mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos.^[13] Romani 6:6  Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Cei care îl acceptă pe Hristos ascută la un nivel dublu : se cuvine să-l asculte pe Dumnezeu şi   în mod similar trebuie să-i audieze şi pe oameni.^[14] Martorii buni îl cunosc din experienţă pe Hristos şi ei vorbesc cu relevanţă unor oameni reali.^[15] Galateni 2:20  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Scopul Harului lui Dumnezeu este „soteria”, mântuirea oamenilor, din faţa mâniei lui Dumnezeu. Fapte 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Biserica trebuie să se concentreze pe oamenii din afară, pentru că acolo se află fiinţe în nevoie, care trebuie să audă despre Mântuirea prin Isus Hristos. Lumea poate fi câştigată pentru Hristos prin mesajul şi lucrarea bisericii, în Legământ cu un Dumnezeu viu.^[16] Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Dacă biserica nu reuşeşte acest lucru înseamnă că nu este matură şi nu a îndeplinit statul cu privire la preoţia tuturor credincioşilor. Cunoaşterea precede credinţa. Ioan 17:6  Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. A exprima că numai aceea este credinţă care îl admite pe Dumnezeu pe temeiul cunoaşterii este credinţa reală înseamnă a face o expunere care va genera o adevărată frământare în universul secolului XXI^[17]. Adevărul este foarte important, dar de la un concept se ajunge la o Persoană. Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Adevărul vine în înaintea convertirii şi este însoţit de spiritualitate. În spatele adevărului este o Persoană, numită Dumnezeu^[18]. El este de aşa natură că poate fi iubit, şi eu la rândul meu pot fi iubit şi între Creator şi om poate exista o relaţie de dragoste. 1 Ioan 4:8  Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Acesta este   doar unul din punctele mesajului proclamat. Prea frecvent singura antiteză pe care am prezentat-o lumii a fost să spunem despre sfinţenie, sau să rostim despre dragoste, în loc să le îndeplinim împreună în adevăr.^[19]

4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 În primul rând^[20] dacă ne reamintim Isus Hristos a ales oameni pe care ia făcut ucenicii Lui. Acest lucru a însemnat un proces de învățare pe o perioadă de aproximativ 3 sau 3,5 ani, timp în care Isus ia învățat, a făcut minuni și a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu, iar după ce Isus Hristos a fost Jertfit pe Calvar, a murit și a Înviat, apoi s-a Înălțat la cer, Jertfa lui pentru păcatele omenirii nu a vizat doar o categorie de oameni ci a avut un caracter universal și infinit în care erau cuprinși și triburile din junglă dar și romii. Și atunci ca și acum nu te naști ucenic și ai nevoie de un părinte spiritual care să te facă ucenic, sau Biblia, alegerea prin Duhul Sfânt și literatură ajutătoare. Ucenic înseamnă^[21] discipol (din latină discipolus – elev, învățăcel), iar în greacă termenul înseamnă ( mathetes – a învăța). Cuvântul este folosit și în ebraică ”limmud” cuvânt care apare rar în Vechiul Testament (Isaia 8:16….Ieremia 13:23),   dar el apare și înscrierile rabinice talmud. (2 Cronici 25:8). În lumea filozofică a grecilor, maeștri erau înconjurați de elevi, iar termenul în sine a fost adoptat și în domeniul religios, iar acest lucru se vede și în Noul Testament unde fariseii aveau ucenici, iar evreii se considerau ucenici lui Moise. Cei care l-au însoțit pe Ioan Botezătorul au denumiți ucenici (Ioan1:35), care se rugau și posteau așa cum ia învățat Ioan Botezătorul și după moartea lui l-au înmormântat (Matei 11:2-7). Lui Isus i s-a recunoscut rolul de învățător sau rabin, chiar dacă nu în mod oficial (Ioan 3:2), iar cei care l-au urmat au purtat numele de ucenici. Termenul de ucenic a desemnat în primul rând pe cei 12, pe cei care acceptă Mesajul lui Hristos (Matei 5:1, Luca 19:7). Cuvântul ucenic mai presupunea fi fidel și loial față de învățător dar la modul exclusiv ( Marcu 8:43-38, Luca 14: 26-33). Acest lucru presupunea și părăsirea familiei, afacerilor și a posesiunilor ( Marcu 10: 21-28), indiferent de prețul plătit. În aceste condiții semantica cuvântului ucenic se schimbă și primește o nouă dimensiune, care implica și determină soarta oamenilor la judecată ( Luca 12: 8 și mai departe). Ucenici lui Isus Hristos au fost numiți și desemnați pentru a exercita această funcție în principal celor 12, dar acest lucru s-a extins și la alți credincioși (Marcu 5:19…Luca 10:1-16). În Faptele Apostolilor cei care erau membri în biserică purtau numele de ucenici (Fapte 6:1..și mai departe). Acest lucru ne arată cu claritate faptul că ucenici lui Isus Hristos au fost elementul esențial care a format Biserica, iar ca și model de viață era Isus Hristos. La adresa credincioșilor se foloseau și alți termeni (credincioși, sfinți , frați), dar care exprimau același lucru. În Marea Trimitere^[22] este vizată o lume întreagă Matei 28:18  ”Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Porunca a fost valabilă pentru Biserica Primară dar rămâne valabilă și astăzi pentru credincioși și pentru Biserică. Isus Hristos^[23] a dat această poruncă înainte de a se Înălța la cer și este motivul principal a ceea ce aștepta Hristos de la apostoli și de la creștinii care   vor urma să existe în viitor. Acest lucru presupune o chemare specială dar este valabilă și în dreptul fiecărui credincios. Acest lucru înseamnă și faptul că se poate face acest lucru în viața de zi cu zi, la locul de muncă, la școală, în concedii sau stațiuni, etc iar un adevărat credincios nu va rata ocazia de a vorbi și altora despre Isus Hristos, iar acest lucru înseamnă și a îndeplini porunca de a ”face ucenici”. De asemenea și în Faptele Apostolilor 1:8  Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului,” mulți credincioși percep acest verset ca făcând parte din Marea Trimitere. Acest lucru se face în mod concentric, începând de la familia noastră, biserica din care facem parte, orașul respectiv, satele sau comunele din jur, și tot mai departe la ”marginile pământului”. Acest lucru nu se poate realiza decât prin puterea Duhului Sfânt. Este interesant și adevărat versetul care ne face să apreciem când va veni Domnul Isus a doua oară ”Parousia” Matei 24:14  ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Dacă ne uităm în secolul XXI, este un bun punct de reper pentru credincioși. Omul^[24] de care se folosește Dumnezeu în lucrare trebuie să aibă anumite calităţi iar Domnul, îi găseşte dar sunt rari. Isus Hristos confirmă acest lucru Matei 9:37  Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Enumerăm câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă credinciosul care face ucenici.

a). Misionarul a adoptat pentru viaţa lui acelaşi obiectiv pe care Dumnezeu îl prezintă în scriptură. În mod categoric modelul este Isus Hristos care afirmă : Matei 6:33 „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aici se observă două aspecte majore de căutare a creştinului care sunt Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care sunt lucruri prioritate în viaţa creştinului iar Isus îşi asumă obligaţia şi sarcina de a se ocupa de celelalte lucruri pământeşti. În cazul acesta cariera, vocaţia sau alte lucruri se subordonează motivului principal. Întotdeauna mandatul cultural trebuie supus mandatului spiritual, cu atât mai mult cel material.

b). El este dispus să plătească orice preţ pentru ca să îndeplinească voia lui Dumnezeu în viaţa lui. Pavel este un bun exemplu în acest sens şi dă ca şi exemplu 2 Timotei 2:3  „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. 4  Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. Este un exemplu luat din viaţa şi timpul său pentru ca să fie înţeles de toţi oamenii. Acest lucru în termenii secolului XXI însemnă dedicare în lucrarea Domnului. Nu trebuie să fii duşman declarat a lui Dumnezeu, dar atunci când te înconjuri de lucruri materiale ca şi creştin eşti catalogat „vrăjmaş al Crucii” (Filipeni 3:18–19). Adevărul este faptul cu nu ai posibilitatea să plăteşti un preţ pentru credinţa ta în Cristos şi în acelaşi timp să alergi după lucruri materiale, şi este o problemă de alegere. Dacă se merge pe firul acestei idei preţul plătit poate să însemne şi viaţa iar astăzi în Orient şi alte părţi mulţi misionari creştini sunt martirizaţi. Este un risc asumat

c). Misionarul iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Este o calitatea absolut necesară pentru un lucrător, iar ca exemplu poate fi luat Ieremia 15:16  „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău Sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor”! Noi ca şi ucenici a lui Hristos trebuie să cunoaştem şi să stăpânim bine o carete care este Biblia

d). El are o inimă gata să slujească. În comparaţie cu necredincioşii care doreau să fie slujiţi din vremea lui Isus, El le spune să facă contrariul Matei 20:27  „şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Isus încearcă să comunice ucenicilor smerenia prin actul spălări picioarelor (Ioan 13).

e). Misionarul nu se încrede în firea pământească. Acesta este un principiu pe care trebuie să îl aplice fiecare credincios. Apostolul Pavel spune să avem încredere în Dumnezeu ( 2 Cor. 1:9), şi recunoaşte firea pământească din el Romani 7:18  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Creştinii lumeşti şi firea pământească sunt două lucruri strâns legate între ele, care nu se fac după voia Lui Dumnezeu. O bună busolă pentru verificare este să îţi aduci aminte dintr-o conversaţie de câte ori ai făcut referire la persoana ta şi realizările tale.

f). El nu are un spirit independent^[25].Lumea în care trăim este o lume independentă şi totalitaristă ca şi atitudine generală. Tocmai de aceea lucrarea de misiune este un efort colectiv în care trebuie implicate mai multe persoane. Hristos face afirmaţia că fără El nu putem face nimic Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”.

 g) Misionarul iubeşte oamenii. Dragostea adevărată vine din Dumnezeu, iar credinciosul este o extensie a ei 1 Ioan 4:10  „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Evlavia adevărată înseamnă să iubeşti cum Dumnezeu a iubit pe oameni, înseamnă să fii ca şi Dumnezeu în dragoste. Găsim în Biblie exemple de oameni evlavioşi Luca 23:50  „Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios”. Acest gen de iubire înseamnă implicarea credinciosului în viaţa oamenilor.

h). El nu se lasă cuprins de resentimente. Evrei 12:15  „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea”. Acest verset este scris în contextul mustrării şi este o frână în calea răspândirii Evangheliei. „Resentimentul este rezultatul unui tratament real, sau presupus greşit, nu contează care din ele”, iar dacă nu eşti atent poţi să devii răzbunător şi duşmănos aspecte negative pentru cineva care vrea să facă misiune. Competivitatea din biserică în relaţiile cu alţi creştini deşi nu ar trebuie să existe lasă „ lăstari de amărăciune”.

i). Misionarul a învăţat să-şi disciplineze viaţa. Pavel dă un exemplu în acest context în care vede viaţa de creştin ca şi o luptă, alergare şi disciplinarea trupului său (1: Cor. 9:24-27). Un creştin de duminică nu are cum să facă aşa ceva. O viaţă de disciplină fizică şi spirituală nu este uşoară. Furca edenică este prezentă în viaţa noastră şi eşti pus să alegi între o relaxare sau orice fel şi munca pentru Domnul. De asemenea compromisul nu este acceptat. „ Semeni un gând culegi o faptă. Semeni o faptă culegi un obicei. Semeni un obicei şi culegi o veşnicie” Ucenicul sau discipolul este un om disciplinat, iar termenul^[26]vine din latină discipolus- care înseamnă elev sau învăţăcel. Rabinii aveau discipoli, filozofi din vremea aceea, dar avea și şi Isus Hristos

h) Dragostea^[27] este elementul esenţial în lucrarea de misiune fiindcă doar prin ea se câştiga suflete la Hristos. Dragostea este o armă eficace atunci când este folosită cu înţelepciune. O privire caldă, o lacrimă pe care trimiţi altei persoane, care încălzesc viaţa, face cât o mie de cuvinte. Se poate vorbi despre lupta spirituală, sau alte metafore din viaţa de credinţă dar dragostea este cea mai apropiată de realitate şi ea este adevărata cale de a câştiga suflete pentru Histos. Isus a arătat compasiune faţă de suferinţele oamenilor, s-a rugat pentru ei şi le-a salvat trupurile de boală dar mai ales sufletul cerând Tatălui să nu rămână nemântuiţi. Un predicator de piatră, chiar dacă va vorbii ca şi un înger, o oratorie excelentă nu va mântui pe nimeni. Câştigarea de suflete pentru Hristos înseamnă o inimă predată care sufere pentru cei ne mântuiţi, o inimă binecuvântată de Dumnezeu.

 5). PREŢUL UCENICIEI

Este greu de crezut^[28] că cineva se angajează în misiunea de evanghelizare fără a fi pregătit să plătească un preţ. În mod paradoxal beneficiile câştigate de un creştin, depăşeşte costul uceniciei care poate să însemne şi pierderea vieţii fizice de către creştin. Conceptul de misiune şi evanghelizare a fost poruncit şi plănuit de Dumnezeu, în favoare creştinilor, care pot să aibă o viaţă dinamică, misionară şi să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru ne folosim de un pasaj din Luca 14 când Isus intră în casa unui fruntaş al fariseilor ca să mănânce. Isus Hristos a fost invitat ca şi oaspete. Un fapt de remarcat este că fariseii „ îl pândeau de aproape” şi aveau motivele lor pentru că Isus a afirmat faptul că Ioan 10:10”… Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”, iar mulţimea şi fariseii doreau să vadă dacă spune adevărul. Isus Hristos a trăit conform principiilor şi nu împrejurărilor. Multe din semne şi minuni Isus le-a făcut în ziua de sabat de aceea vom amintii ce însemna sabatul pentru evrei. Sabatul^[29] este ziua a şaptea din săptămână, o zi de odină şi închinare. Sabatul Biblic este apogeul creaţiei lumii (Geneza 2:3). Deşi nu este o poruncă explicită dată altor popoare, atunci când poporul evreu intră în Legământul Mozaic cu Dumnezeu porunceşte şi ţinerea sabatului (Exod 20:10), care înseamnă o zi de odihnă pentru toată casa, care cuprinde şi animalele, servitorii şi străinii care trăiesc acolo (Ex. 20: 10, Deut. 5 :14). Sabatul era şi o mărturie a Legământului dintre Dumnezeu şi popor, şi o manifestare şi redare a sfinţirii poporului. Dumnezeu îi îndeamnă să ţină sabatul care este asociat şi cu eliberarea din robia egipteană. Sabatul este singura zi sfântă menţionată în Decalog. Cu privire la Sabat există trei elemente fundamentale în iudaism, care sunt Creaţia, Revelaţia şi Izbăvirea. Existau forte multe lucrări interzise în ziua de sabat în lista categoriilor de bază, ca aprinderea focului, a ara, a secera, a tunde oile, a vâna, cam 40 de interdicţii. Învăţaţii Talmudului au extins aceste porunci la lucruri derivate din acestea înmulţindu-le nespus de mult. Existau şi excepţii la interdicţiile din ziua sabatului, de exemplu lupta în legitimă apărare, naşterea, uciderea unor animale periculoase şi altele. În esenţa ei ziua de sabat era o zi de bucurie în care lucrurile materiale erau lăsate de o parte şi poporul se axa pe dimensiunea spirituală a sărbătorii. Faptul că Isus a făcut minuni în ziua de sabat îl plasează mai sus de această zi (Matei 12:8)  „Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” De aici se desprinde primul adevăr, conform cu ce a făcut Isus.

a). Ucenicul^[30] este creştinul care hotărăşte după Biblie şi trăieşte în conformitate cu acesta. Cuvântul spune că acolo era un „om bolnav de dropică”. Era o zi de sabat şi Isus pune o întrebare crucială, dacă este voie să vindece în ziua de sabat. El a luat de mână pe cel bolnav şi l-a vindecat, iar seria întrebărilor continuă. Cine în ziua se sabat nu acţionează pentru a salva copilul, sau vită care a căzut în fântână ? , iar la ceste întrebări ei tăceau.

b.) Ucenicul este mereu în contact cu cel care este în nevoie, aşa ca şi Isus Hristos creştinul trebuie să fie gata să răspundă celor în necaz. Isus Hristos a fost un exemplu : Tit 2:14  „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. În al doilea rând trebuie să fii un exemplu personal : Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”, iar în al treilea rând este o invitaţie pentru toţi creştinii Evrei 10:24  „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”. De remarcat că vestirea Evangheliei conţine şi o componenţă socială

d). Ucenicul trebuie să fie modest. Isus fiind invitat la cină observă cum toţi se înghesuie la locurile din faţă, şi le expune o lecţie de modestie. Există o răsplată a smereniei, iar în versetul 11 Isus dă un verdict „Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat.” Dacă modestia ar caracteriza viaţa creştinului multe din conflicte ar fi rezolvate. O lecţie importantă care se desprinde din versetele anterioare este faptul că „Poruncile date de Dumnezeu nu sunt niciodată produsul unui capriciu sau arbitrare ci sunt date pentru binele nostru suprem”. Nu se poate merge pe scurtături.

 e). Cu nici un chip nu poate cineva primi fără dă dea şi nu poate trăii cu adevărat fără să moară. Dărnicia trebuie^[31] să fie o calitate a creştinului. Să nu uităm că Dumnezeu prin Harul Lui a întins prima dată mâna spre om, iar creştinul nu poate să facă contrariul Luca 6:38  „Daţi, ……. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”. Pavel dă un îndemn în această direcţie Evrei 10:35  „Să nu vă părăsiţi, deci, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire”!

f). Ucenicul este în armonie cu vocea lui Dumnezeu. Ea este o împlinire grabnică a datoriei de creştin. Isus merge mai departe cu exemplul celor invitaţi la cină. Acest lucru nu se face în vederea unui câştig imediat, ci răsplata va fi după înviere. Isus dă exemplu celui care face o cină mare și invită prietenii şi cunoscuţii. Dar aceştia din diferite motive neîntemeiate refuză. Ogorul, boii, însurătoarea erau mai importante, dar mai grav erau pretexte şi scuze pentru a păcătuii. La auzul acestor refuzuri stăpânul s-a mâniat şi a dat ordin să cheme din pieţele şi străzile cetăţii pe „pe cei sãraci, ciungi, orbi şi şchiopi,” cu menţiunea că din cei chemaţi nimeni nu va gusta din cina Lui. Isus făcea de fapt referire la Nunta Mielului. Luca 12:37  „Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească”. Un alt exemplu este din pilda Fiului Risipitor Luca 15:23  „Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim”. De asemenea oamenii refuză pentru că nu ştiu cu adevărat cine face chemarea la Nuntă, ei sunt indiferenţi faţă de mântuire şi preocupaţi de propriile bogăţii.

g). O cerinţă pentru a fi misionar   este ca el să ardă pentru Hristos. Acest lucru presupune un aspect al priorităţilor. Prima dată este împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi abia apoi urmează familia care înseamnă să rămâi alături de ea sau din contră să aplici versetul 26. Preţul uceniciei este să renunţi la orice pentru Hristos. În Numeri 14, poporul era gata să intre în ţara promisă, dar acolo se aflau popoare puternice printre care fiii lui Anac, iar poporul evreu, cuprins de îndoială şi grija familiilor au hotărât să se întoarcă în Egipt. Dumnezeu nu le-a promis că nu vor avea greutăţi dar le-a poruncit să asculte de poruncile Sale.

h). Ucenicul^[32] trebuie să fie un om cumpătat şi calculat. Isus dă în acest sens exemplu cu cineva care zideşte un turn, sau porneşte la război. Isus afirmă faptul că Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Porţile sunt pentru apărare nu pentru atac, dar creştinul nu trebuie să aibă a stare pasivă ci una activă de atac la luptă împotriva forţelor întunericului, având în spate promisiunea pe care a făcut-o Isus Hristos. Aici nu este loc de compromis sau mediere fiindcă Satana este tatăl minciuni şi cu siguranţă un compromis va duce la falimentul lucrării de misiune, de aceea trebuie să fii gata să plăteşti un preţ. Acest preţ este foarte mare. Luca 14: 33 „Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Aici este necesară lepădare de sine, să laşi totul pentru Hristos

i). Pentru a plăti preţul este necesar să tai toate punţile de retragere. Acesta nu este un lucru uşor şi Isus dă exemplu ca sarea care îşi pierde gustul. Mulţi creştini merg regulat la biserică, au diferite activităţi în biserică, dar lipseşte ceva, și anume dorinţa de a aduce alte persoane la Hristos, ceea ce îi face fără gust şi rămân cu eticheta de creştini. Avertizarea făcută de Isus este drastică „ este aruncată afară”, pentru că într-un fel sau altul toţi creştinii trebuie să fie misionari.

6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 Cel mai potrivit lucru este să dăm ca exemplu primii ucenici care au plătit preţul^[33] pentru că au vestit Mesajul Evangheliei, chiar dacă Biblia nu este explicită în ceea ce priveşte sfârşitul majorităţii apostolilor, tradiţia orală consemnează felul cum au murit. În locul lui Iuda, care l-a trădat pe Isus Hristos, este ales Matia, şi după Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul prigoanei, ucenicii denumiţi şi apostoli se împrăştie şi încep să vestească Evanghelia în diferite ţinuturi. În Fapte ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov.

a). Martirul Ştefan. El^[34] a fost primul martir creştin, diacon, iar istoria sa ne este relatată în Fapte 6-7. Diaconii au fost aleşi să slujească la mese pentru că nu era potrivit ca ucenici să facă acest lucru şi să nu vestească Cuvântul Donului şi existau nemulţumiri în ceea ce priveşte împărţirea de ajutoare. Astfel au fost aleşi cei şapte diaconi printre care şi Ştefan, dar care se ocupau şi cu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul ne spune că Ştefan era plin de Duhul Sfânt şi prin el se făceau semne şi minuni. Astfel el devine ţinta atacurilor din partea evreilor, dar nici învăţaţii din Alexandria nu au putut să-l contrazică. În acest caz conform caracterului lor au plătit pentru mărturii false, l-au adus la judecata Soborului şi l-au condamnat la moarte. Înfuriaţi de apărarea sa impecabilă, l-au omorât cu pietre. Ştefan înaintea morţi vede şi spune memorabila frază Fapte 7:56  şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” De asemenea întocmai ca şi Isus Hristos, cere iertare pentru ei. După ce Ştefan a fost martirizat a început o persecuţie în Ierusalim iar ucenicii s-au împrăştiat în Iudeia şi Samaria. Se pare că în timpul persecuţiei au murit cam două mii de creştini printre care şi Nicanor, încă unul din cei şapte diaconi.

b). Iacov a fost fiul lui Zebedei, pescar în Galieea, şi fratele apostolului Ioan. Moartea lui s-a datorat lui Irod, guvernator al Iudeii prin anul 44 d.C, care a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi Iacov a fost ales ca obiect al unei răzbunări personale. El a fost decapitat, iar tradiţia afirmă faptul că în aceeaşi perioadă Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi au suferit martirajul. Se observă tiparul eklesial al persecuţiilor.

c). Filip din Betsaida, din Galilea a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din Asia. Apoi a ajuns în Frigia la Hierapolis, unde locuitorii erau idolatri şi se închinau unui şarpe mare. El a convertit cu ajutorul Duhului Sfânt pe mulţi la creştinism, şi şarpele a fost omorât. Lucru acesta cum era de aşteptat a înfuriat pe preoţii din acel loc, pentru că ei câştigau bani din   superstiţiile poporului, iar Flip a fost aruncat în închisoare. După ce a fost bătut a fost răstignit, iar Bartolomeu care l-a îngropat era să gata să aibă acelaşi destin. Filip a fost martirizat cam prin anul 52 d.Cr. Alte surse^[35] menţionează faptul că s-a făcut o confuzie între Filip apostolul şi Filip evanghelistul, dar se pare că într-adevăr Filip apostolul a fost cel care martirizat.

d). Matei aşa cum ştim   s-a născut în Nazaret şi a trăit în Capernaum, unde era vameş, adunând birul pentru poporul roman. La chemarea lui Isus a lăsat totul şi a mers după El. După ce a predicat în Iudeea a plecat să predice la neamuri. Matei a plecat în Etiopia, a predicat, a înfiinţat biserici, a rânduit prezbiteri şi a suferit moarte de martir fiind ucis cu sabia. Tradiţia^[36] afirmă că a predicat 15 ani în Palestina, apoi face lucrarea de evanghelist între păgâni şi şi moare de moarte bună în Etiopia sau Macedonia. Din păcate datele sunt nesigure.

e). Marcu scrie Evanghelia^[37] care îi poată numele, dar se pare că aceste cuvinte sunt a lui Petru. El înfiinţează o biserică în Alexandria, după care se duce în Libia unde întoarce pe mulţi la Domnul. Când se reîntoarce în Alexandria , egipteni zeloşi şi invidioşi îi hotărăsc moartea. El a fost prins, legat de picioare, târât pe străzile din Alexandria şi apoi aruncat în temniţă, iar a doua zi trupul său a fost ars. Tradiţia^[38] firmă faptul că oasele lui au fost mutate la Veneţia fiind considerat Sfântul patron al cetăţii, dar distanţa mare în timp face puţin probabil acest lucru. Nu există date precise dar legenda afirmă că întemeierea oraşului datează din anul 421 d. Cr. După^[39] alţi autori, el a ajuns în Cipru, Pamfilia şi Isauria şi se întoarce la Ierusalim (Fapte 13 5…13), fără a fi precizat dacă a fost martirizat sau nu, acestea fiind dovezi interne.

f). Iacov cel mic^[40] a predicat la Ierusalim, dar evreii nu au vrut să primească Evanghelia. Tradiţia afirmă faptul că s-a dus în Egipt, în misiune. Acolo a fost prins, judecat şi osândit la moarte prin răstignire. După aceea corpul lui a fost tăiat cu ferestrăul, din pricina aceasta ferestrăul este simbolul lui Iacov cel mic, dar aceste informaţii nu sunt sigure.

g). Matia a fost ales ca şi ucenic în locul lui Iuda vânzătorul, după ce Isus Hristos s-a înălţat la cer. Fapte 1:26  „Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. El se pare că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici (istoricii Eusebiu şi Epifani afirma acest lucru). Tot tradiţia spune că el a predicat în Iudeea şi a fost martirizat la Ierusalim, prin împroşcarea cu pietre apoi ia fost tăiat capul.

h). Iuda, numit Levi şi Tadeu, era naţionalist şi avea visuri de mărire (Ioan 14:22, 23). El a plecat să predice Evanghelia în Edesa, pe râul Eufrat, a predicat a făcut minuni şi a vindecat bolnavi. Mulţi oameni au crezut Evanghelia şi s-au întors la Domnul. A plecat în alte cetăţi ca să predice, iar tradiţia spune că a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

i). Simon canaanitul înainte de a fi chemat să fie apostol a făcut arte din partida zeloţilor, naţionalişti fanatici, duşmanii Romei, a străinilor şi chiar a iudeilor care colaborau cu romanii. În preajma lui Isus el ajunge să fie coleg şi ucenic cu Matei vameşul şi observăm schimbarea radicală care s-a petrecut cu el. Tot tradiţia spune că în final a fost răstignit după ce a predicat printre evrei.

î). Andrei era fratele lui Simon Petru, din Betsaida Galileii, a fost foarte activ şi a dus mulţi oameni la Hristos. El a predicat Evanghelia popoarelor asiatice, unde a avut convertiţi. Apoi merge în Grecia unde predică şi face minuni. Tradiția afirmă că Andrei a vindecat pe soția guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia, ea devenind creștină. Guvernatorul i-a interzis să mai predice, dar Andrei a continuat lucrarea de misiune și mulți oameni au crezut în Hristos. În urma predicării și a misiuni guvernatorul îl condamnă pe Andrei la moarte prin răstignire pe cruce. Crucea a fost în formă de X, dar nu l-au bătut în cuie ci doar l-au legat de ea. El a asta legat de cruce trei zile apoi a murit. Eusebiu spune despre Andrei că a predicat în Sciția, iar Neceforus afirmă că a vestit Evanghelia în Asia Mică și în Tracia. Alte surse spun că el ar fi înfiinţat biserica din Constantinopol, se pare că Pavel amintește de acel lucru în Romani 16:9. Există alte surse care susţin cu totul altceva. Biserica^[41] Ortodoxă Română, a luat ființă în anul 1872. După războiul de independență din 9 Mai 1877, în urma tratativelor cu Constantinopolul, s-a cerut recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române, fapt recunoscut de patriarhul ecumenic Io achim al IV. Biserica Ortodoxă română a luat ființă de facto pe data de 25 aprilie 1872, când s-a constituit Sfântul Sinod de la București. Practic Ortodoxismul a fost introdus în România de către Bulgari.

g). Petru^[42] era fratele lui Andrei, ambii pescari de meserie. Petru era născut să fie lider și curând ajunge purtătorul de cuvânt al ucenicilor. El era ferm în credința lui și primește numele de Chifa, nume ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Pe cât era de zelos, tot așa de repede s-a lepădat de Isus Hristos în momentul răstignirii, dar în urma pocăinței este iertat. După ce apostolul Iacov este decapitat în anul 44 în. Cr, Petru este arestat dar un înger îl eliberează din temniță în timp ce biserica se ruga pentru el. Irod mânios a poruncit ca soldații care l-au păzit să fie uciși. Din referințe interne Petru nu a părăsit Palestina și îl găsim la primul conciliu creștin descris în Fapte 15, în anul 51 d.Cr. (Galateni 2:1), De aici încolo nu mai avem date biblice despre Petru și Pavel. Tradiția și ”Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei” stabilește ? faptul că Petru și Pavel au fost martirizați la Roma. Eusebiu îl citează pe Origen și susține același lucru. Totuși avem o referință internă care vorbește de martirajul lui Petru Ioan 21:18  ”Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi,”, dar abia în secolul III apare disputa dacă El ar fi fost episcopul bisericii din Roma.

h). Toma „necredinciosul” a purtat şi numele de Didimus – geamăn, sceptic din fire, deşi a fost martor la minunile lui Isus Hristos nu crede în Învierea lui Isus decât în prezenţa unor dovezi palpabile. Ioan 20:25 „………Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede, ” iar Isus după opt zile îi acordă Harul de genul acesta. Tradiţia spune că a predicat Evanghelia în Persia, alte surse indică India în regatul lui Gundoforus, unde a predicat brahmanilor şi oamenii s-au convertit. În 190 d. Cr Pantaenus când a mers acolo să predice a găsit o biserică gata formată. Descoperirile moderne întăresc acest lucru că a existat la Punjab în secolul I împăratul respectiv, iar an anul 68 d. Cr, cam zece mii de evrei au emigrat în ţinuturile acelea. Se crede că Toma a murit străpuns de suliţă.

I). Bartolomeu^[43] în greacă bartohlomaios fiul lui Talmai din Galilea , se pare că a fost Natanael, dar acest lucru nu se poate spune precis. Filip^[44] ia spus primul despre Isus (Ioan 21:2). El devine misionar zelos prin părţile Persiei, Mesopotamia, Egipt şi Armenia. Se pare că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia. Nu se cunoaşte felul în care a murit dar se suţine că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo ca şi artist într-o pictură „Judecata cea din urmă” îl prezintă pe Barolomeu jupuit şi cu mâinile îşi ţine propria piele, dar aceasta este viziunea artistului despre moartea ucenicului. „Decorarea^[45] pereţilor altarului din Capela Sixtină – o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime – reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541”

h). Luca de profesie doctor^[46], convertit dintre neamuri a fost tovarăşul de călătorie a lui Pavel. Este un creştin modest, nu se scoate în evidenţă dar   Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor au fost scrise de el. El a fot un istoric foarte bun, bine educat, precizează datele şi locurile geografice, vorbeşte şi în mod concret, descrie anumite funcţii ala oficialităţilor din vremea sa, are o terminologie pentru descrierea bolilor, fapt pentru care este apreciat şi stimat. La Troa devine tovarăşul de misiune a lui Pavel (Fapte 16:10- 11), se pare că s-au despărţit o vreme dar revine în a treia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 20:6). În timpul în care Pavel este întemniţat la Roma, Luca era cu el „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Nu ştie precis ce s-a întâmplat cu Luca după martirajul lui Pavel. Tradiţia afirmă că a avut o viaţă lungă iar „Grigore de Nazian spune că Luca ar fi suferit moarte de martir”. Astăzi^[47] la Padau în biserica Sf Iustin se găseşte un sarcofag cu osemintele lui dar este o sursă şi informaţie puţin probabilă.

i). Pavel a fost apostolul neamurilor, evreu, din seminţia lui Beniamin din cea mai îngustă partidă a fariseilor, s-a născut la Tars în Cilicia. Pavel era cetăţean roman din naştere (unii cumpărau cetăţenia romană), fapt ce rezultă că el era de mult timp acolo. Avea o bună pregătire, învăţase la picioarele lui Gamaliel şi de tânăr „ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot”. El primeşte autoritatea din partea Sanhedrinului să persecute pe creştini, acţiune pe care o face cu mult zel. După ce a prigonit creştinii din Iudeea, el pleacă la Damasc ca să facă acelaşi lucru. Pe drumul Damascului i se arată Isus : Fapte 9:4 „El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, iar Saul se converteşte la creştinism. După convertire el începe să predice Evanghelia iar împăratul şi evreii se mânie şi vor să-l aresteze, dar Saul scapă de furia lor. A fost înflăcărat în lupta împotriva creştinilor şi este tot aşa şi în predicarea Evangheliei. Pavel a avut parte de suferinţe nespus de multe. „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (Fapte 11:24 – 25), iar în 1 Cor. 15:32 Pavel afirmă că s-a luptat cu fiarele din Efes (cel mai probabil în arenă) şi că a învins. El face trei călătorii misionare, iar în anul 57 î. Cr, se întoarce la Ierusalim, unde este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma fiind judecat de Cezar, după care este pus în libertate pentru un timp scurt. Pleacă în Asia Mică la Efes, în insula Creta, trece în Macedonia, Corint şi Nicopoli (Tit 3:12). La Roma este întemniţat din nou, unde scrie Epistola către Timotei, iar la a doua înfăţişare înaintea Cezarului este condamnat la moarte prin decapitare. El simte că i se apropie sfârşitul şi scrie „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prietenii din catacombe şi l-au înmormântat (Clement, Romani 1:5). Nu avem nici o referinţă a faptului că Pavel fost episcop la Roma, aşa cum susţine tradiţia Catolică.

h). Timotei a avut o mamă evreică şi tată grec. Se pare că s-a întors la Domnul la prima vizită misionară a lui Pavel în Listra. El cunoaşte bine Scriptura era evlavios ca şi mama sa şi fraţii îl vorbeau de bine. Încă de tânăr se dedică predicării şi este un tovarăş de folos a lui Pavel în misiunea de Evanghelizare. Pavel îl lasă pe Timotei la Filipi, Berea, unde rămâne cu Sila (Fapte17:14), apoi se întâlneşte cu Pavel în Atena, Tesalonic, Corint, şi iar la Tesalonic (Fapte 17:14). Într-o perioadă de cinci ani nu mai există date despre el, apoi se duce cu Pavel la Roma. „Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare”. Timotei este eliberat din închisoare, merge în misiune în Asia proconsulară şi rămâne la Efes (2 Timotei 1:4). Pavel îl cheamă la Roma dar nu se ştie dacă a ajuns la timp înainte ca Pavel să fie executat. După alte surse Timotei a rămas şi a predicat în Efes şi suferă martirajul sub Nerva sau Domiţian

Precizăm faptul că de la începutul creştinismului, pe o perioadă de 300 de ani au fost zece valuri de prigoană în care au pierit mii de creştini. În anul 313 î.Cr sub Constantin cel Mare, Biserica se uneşte cu Statul şi din Biserica Apostolică se transformă în Biserica Catolică, care este parţial păgânizată şi devine ea însăşi generatoare de tradiţii şi erezii. De-a lungul secolelor creştinii simpli şi adevăraţi au avut de suferit pentru credinţa lor până în ziua de azi când creştinii din Africa şi Orient sunt martirizaţi. Şi astăzi cei implicaţi în misiunea de evanghelizare plătesc un preţ, unii dintre ei chiar cu viaţa lor.

 7). ŞI AZI BISERICA PLĂTEŞTE UN PREŢ

 În Africa, India   şi Orientul Apropiat în majoritatea ţărilor de orientare religioasă musulmană sau ţări ateiste cum este China sau Corea şi Vietnam şi altele, creştinii sunt martirizaţi, dar acesta este un risc asumat pentru cei care au plecat acolo în misiune de evanghelizare, ei rămân acolo trăiesc sau mor, sunt aruncaţi în închisoare, sau pleacă dacă pot din ţările respective. Am ales ^[48] o singură ţară ca şi exemplu Pakistanul în care creştinii sunt prigoniţi şi se întâlnesc cu moartea. Ei au fost ameninţaţi de legile rigide ale blasfemiei, autorităţile închid ochii la abuzul pe care îl fac autorităţile locale, bisericile sunt închise, iar peste 65 de persoane au murit, iar mai mult de 200 au fost rănite în atentatul sinucigaş, produs de un terorist în parc public, oraşul Lahore, chiar în ziua de Paşti. Un bărbat creştin Nazeer Masih  a fost ucis în mod brutal, fără ca poliţia să intervină. El a fost atacat de doi musulmani, lovit cu o rangă după care a fost decapitat. Cei doi erau musulmani erau traficanţi de droguri şi sa format o dispută pentru tinerii creştini din sat, iar Masih a intervenit pentru ca creştinii să fie lăsaţi în pace, afirmă un comunicat „al Asociaţiei Creştine Britanice – Pakistaneze (BPCA)” . în momentul în care localnicii au ajuns la locul faptei Masih era deja mort, incidentul a fost raportat poliţiei, care nu s-a implicat. Pastorul Alfred Azam, a spus că nu este singurul incident (dacă se poate numi aşa ceva) de genul acesta. „Înainte și după slujbele bisericii traficanții musulmani mișună prin împrejurimi cu scopul de a vinde droguri tinerilor noștri”. „Când bărbații în vârstă le spun acestora să-i lase pe tineri în pace, aceștia îi omoară”, a mai spus Azam”. Ca şi protest locuitori satului mai bine zis creştinii au purtat sicriul timp de câteva ore ca şi demonstraţie împotriva abuzurilor, iar în final poliţia a hotărât să investigheze crima (Christian Today). Problema începe încă din şcoală unde copiii sunt educaţi să atace minorităţile religioase, în special pe creştin” „Conform Comisiei pentru Libertate Religioasă Internaţională din Statele Unite”. În manualele^[49] din şcoală creştinii sunt denumiţi „opresori colonialiţi, antipatrioţi, sau persoane străine şi inferioare”, etc. Acesta este o realitate deformată prin prezentarea modificată a unor evenimente istorice cu un anume scop „spune Robert George, preşedintele Comisiei”. În raportul comisie se afirmă modul radical şi intolerant în care sistemul de învăţământ promovează, susţine şi dezvoltă aceste idei. În manualele din şcoală se susţine că creştinii şi hinduşii sunt „persoane „nefaste, violente și tiranice prin propria lor natură”. (Christian Today). Din păcate acest gen de „incidente” nu sunt izolate, iar atacurile împotriva creştinilor a devenit mai puternic şi mai intens „Conform cu Open Doors”. Islamul a devenit mai radical prin legea jihadismului şi în Lahore anul trecut   casele creştinilor au fost atacat, s-au făcut presiuni asupra politicienilor, judecătorilor, cazul lui Asia Bibi, condamnată la moarte pentru blasfemie. Cuvântul acesta (blasfemie) a fost şi este folosit în mod frecvent în istorie pentru atingerea unor scopuri deloc onorabile. În „Lista Mondială de Persecuție, ce elaborează anual Open Doors”,   Pakistanul este pe locul 6, unde minoritatea creştină suferă din pricina unor grupări islamice radicale ca Daesh   ISIS, sau din partea talibanilor. În timp ce creştinii îşi plâng morţii (în Lahore), musulmani făceau manifestaţie în Islamabad în care se cerea ca islamul să devină religie de stat, se mai cerea execuţia creştinilor şi impunerea legii numită Sharia. În Pakistan 99% populaţia este musulmană, dar minoritatea creştină ca număr este de peste 5 milioane de creştini (Protestante Digital). Din păcate nu este singura ţară care prigoneşte creştinismul Pakistanul fiind doar un exemplu

8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE. ^[50]

 Dacă ne uităm la Reforma Protestantă din 1500 – 1600, baptiștii apar în Europa în anul 1609 în Olanda, la Amsterdam sub conducerea lui John Smyth, iar în Anglia în 1612, Thomas Helwys, John Murton şi adepţii lor au înfințat prima biserică baptistă engleză^[51]. Existența anabaptiştilor este semnalată de încă dinainte de Reformă^[52] de Schaff şi Hertzog, în Elveția și Germania. Benedict, un istoric baptist indică va înaintași ai anabaptiștilor și baptiștilor mișcări religioase ca Novaţienii, Donatiştii, Paulicienii, Paterinii, Catarii, Waldensii, Albigenzii, și așa se ajunge la Anabaptiștii din Germania, care constituie curente religioase care ajung până în secolul XVI.^[53] Cuvântul anabaptist a fot dat de dușmanii lor și înseamnă a fi rebotezat, fiindcă ei se botezau din nou la convertire. Noi știm că reformatorii din Europa au fost prigoniți, și sub impactul persecuțiilor ei se răspândesc și așa Anabaptiștii ajung pe meleagurile Transilvanei. David Francisc din Cluj, se convertește și este condamnat la moarte în 1597 în Deva. ^[54] Prima Biserică baptistă din România apare în București 1856, și este înfiinţată de Carol şi Augusta Scharscdmidt. La noi în Transilvania se înfiinţează biserici baptiste în Cluj, Salonta, Curtici între anii 1873-1887 prin Mihai Brumar din Bihor. În anii următori credința baptistă va ajunge și se   va răspândii și în Județul Arad

9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

Baptiștii^[55] apar în județul Arad la Curtici în 1887 iar ulterior în Şiria, Macea, Iratoş, Şofronea, Gyula – Vărşand, Pil, Sintea – Mare, Nădab, Socodor, Chişineu – Criş, Şiclău. Spre frontiera cu Ungaria apar biserici baptiste la Pecica, Şeitin, Nădlac, Turnu, Sederhat, Bodrogul – Vechi, iar raionul misionar   era la Petriș, cu localitățile învecinate. Pe valea Crișului Alb se nasc biserici baptiste la Buteni, Sebiş, Ineu, Bârsa, Gurahonţ, Hălmagiu și altele. Cea mai veche referință cu privire la Bisericile de pe vale Crișului Alb din 1907 indică o cifră de 41 de biserici baptiste, 1023 de membri botezaţi iar în anul 1918 se arătă o cifră mai mare care include 69 de biserici cu 2010 membrii^[56]. În orașul Arad prima Biserică Baptistă se înfiinţează în anul 1897 în cartierul Micalaca, și cam în același timp apare și prima Biserică Maghiară. Apar biserici și în celelalte cartiere ale Aradului în 1903, Pârneava, în anul 1923 cartierul Gai, iar în anul 1924 i-a fiinţă Biserica Baptistă din cartierul Şega. În anul 1929 i-a fiinţă Biserica Baptistă “Speranţa”. În perioada dintre cele două războaie mondiale   este înfiinţată Biserica Baptistă “Credinţa” în cartierul Şega, prima biserică cu membrii de etnie romi. În anul 1969, cartierul Aradul Nou, se va deschide biserica baptistă Biruința, iar în anul 1974 se deschide Biserica baptistă Betel în Grădiște. Credința baptistă se extinde foarte mult astfel după statistica din 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România ^[57]. Bisericile baptiste trec prin prigoană între anii 1942 -1944, apoi reintră în legalitatea și între anii 1944 – 1950 se bucură de prosperitate. Dar sub presiunea regimului comunist ulterior Statul a făcut abuzuri, s-au limitat numărul serviciilor divine săptămânale ale bisericilor, s-a limitat numărul de noi construcții de biserici, și demolarea unor clădiri bisericești existente. A fost cazul Sediului Comunităţii Baptiste,   Episcopia baptistă, şi clădirea Bisericii Baptiste “Speranţa” din Arad, și alte clădirii noi neterminate, care arau proprietatea Cultului Baptist, demolate în anii 60. S-a limitat accesul slujitorilor la pregătire teologică superioară, nu s-a recunoscut Instituțiile   de învățământ teologic superior,   s-au interzis evanghelizările, și botezurile în aer liber, și destituirea unui mare număr de păstori. ”Dar bisericile sau menținut în ciuda prigoanei iar la Revoluție în 1989 în municipiu Arad existau 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România” ^[58]. După 1989, în libertatea religioasă prezentă baptiștii s-a implicat în dotarea de clinici noi, spitale, relansarea unor tipografii și edituri creștine, emisiuni radio cu și TV, care au conținut religios. S-a înfiinţat un, Liceu Baptist, școli post – liceale, sanitare, dar și grădinițe, azile, orfelinate, organizaţii caritabile și misionare. Aceasta este o reprezentare succintă a unui crâmpei din prezența baptistă pe meleagurile arădene.^[59] De asemenea^[60] după 1989 s-au construit numeroase biserici noi, în locul în care cele vechi au intrat într-un proces fizic de deteriorare, dar și clădiri noi motivate de o extindere a numărului de credincioși.

10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

Am ales ca etnie romii din oraşul   Arad şi împrejurimi. Biserica   Credința din Arad, a avut până în anul 1989 alte două biserici mai mici   desprinse din biserica mamă Credința. Toate trei sunt biserici viabile ca să poată câştiga suflete pentru Hristos. Din aproximativ 5000 de romi din zonă, au auzit Evanghelia cam 3000 de suflete. Grupul etnic este parţial dispus la o schimbare religioasă, cam 20%, dar 80 % sunt mai mult interesaţi din punct de vedere material, pentru a obţine o viaţă mai bună. Matei 6:24  Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Mentalitatea lor este greu de penetrat în sensul că atunci când fură ceva, ei consideră că merg la cules, sau când se bat merg la război. Atitudinea lor faţă de creştinism este în general pasivă, pentru un grup restrâns, dar destul de rar este duşmănoasă. Speranţa era că o parte din acest grup etnic va accepta Evanghelia. Argumentul strategic esenţial pentru care fraţii s-au îndreptat spre el a fost că o mulţime de suflete merg în Iad. În afara acestui lucru primează şi libertatea religioasă de după 1989, Marea Trimitere din Mat 28: 18-20 dar şi faptul că sunt una din cele mai favorizate pături ale societăţii. Aceste trei argumente sunt destul de puternice pentru a recompensa o receptivitate scăzută. Nu trebuie uitat faptul că proclamare Evangheliei trebuie însoţită şi de aspectul social, dar fără o confruntare a omului cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală, şi aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt. 1 Corinteni 2:15  Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Argumentele citate mai sus se află sub umbrela poruncii divine.

Grupul etnic^[61] este de ţigani, dar nu au un nume specific. Numărul lor variază de la 200 /300, până la 1000 în acelaşi grup. Limba oficială la unele grupuri este limba ţigănească, cu dialectele şi specificul naţional utilizat în interiorul grupului, dar în afara grupului predomină limba Română şi o recunosc ca atare. Ei trăiesc în general la periferia oraşelor, sau a comunelor, în cartiere ţigăneşti, având atracţie în zonele care au cale ferată. De obicei nivelul lor de trai se situează pe trei straturi. Prima categorie sunt foarte săraci, ei trăiesc din cerşit şi furat. O altă categorie sunt tot săraci, dar lucrează ocazional, au un număr mare de copii, dar predomină cerşitul şi furtul ca mod de trai. A treia categorie sunt aceea care s-au îmbogăţit în urma afacerilor oneroase, făcute în ţară sau în Occident. Practic la romi nu există o clasă de mijloc.   Grupurile care mai practică meserii de căldărar, aurari, argintari, cărămidari, etc, sunt din ce în ce mai puţine şi meseriile sunt pe cale de dispariţie. Situaţia lor economică este şi mai grea ca a românilor săraci. Ca trăsături culturale se pot enumera muzica ţigănească, jocul, portul specific, relaţiile tradiţionale de familie şi de clan. Sunt bine conturate obiceiurile pe care le au la nunţi, botezuri, şi înmormântări care sunt puternic legate de tradiţie.

Ei cred în Dumnezeu şi au o anumită frică, de El. Credinţa lor derivă din cea ortodoxă, dar este incompletă şi despre Isus Hristos au o idee vagă. Nu se poate vorbii de acest lucru în procente, iar unele persoane se ocupă şi cu vrăjitoria, iar majoritatea nu îşi practică religia. În general sunt mulţumiţi de felul lor de trai în care nu se pune problema păcatului şi au puţine restricţii în această privinţă. Problema morţii se pune în mod acut, au o mare teamă de moarte şi de judecata lui Dumnezeu. Cea mai mare nevoie spirituală pe care o poate satisface Evanghelia, este problema rezolvării păcatului, implicit obţinerea mântuiri.

Nu există restricţii impuse de guvern după anul 1989 în ce priveşte vestirea Evangheliei, şi unele autorităţi locale au privit cu ochi buni intervenţia misionarilor, pentru că a scăzut procentul actelor antisociale din mijlocul lor. Apar totuşi în cazul lor unele tendinţe şi practici rămase din timpul guvernului comunist, dar ele tind să dispară. Tradiţia la romi este foarte puternică şi factorii sociologici, culturali, sau economici, pot să fie o frână pentru primirea Evangheliei. Uneori aceste împotriviri, pot să apară sub forma persecutării celor botezaţi, de către prieteni, sau familie. Gradul lor de implicare în acte sexuale este crescut, începând de la o vârstă foarte tânără, 11-13 ani, aspect care îşi spune cuvântul chiar şi în momentul în care sunt confruntaţi cu Evanghelia. În general romii nu sunt sinceri, ci cu două feţe, ei nu împing credinţa lor, eticul în sfera laicului în care trăiesc de zi cu zi, cu alte cuvinte rar se asistă la o pocăinţă adevărată cu schimbarea mentalităţii adică la Naşterea din Nou. Soţul este acela care decide felul de credinţă practicată de familie, având o destulă libertate în această privinţă. Soţia are puţine şanse să-şi decidă singură libertatea religioasă şi au fost femei care au riscat mult. Unele dintre surori au suferit pentru acest lucru. În general romii sunt sensibili la dragostea lui Dumnezeu.   Mesajul Evangheliei^[62] se predică   la baza şi media piramidei, foarte rar la vârf. Romii se întorc uşor la Dumnezeu dar tot aşa de uşor renunţă, ei în general nu sunt stabili în credinţă. La predicarea Evangheliei răspund femeile mai în vrâstă, tinerii sunt mai puţin interesaţi. Nivelul grupului pe Scara Engel acopere o plajă cuprinsă între valorile de +2 şi – 2, şi se poate spune că avem o poziţie fără extreme. Distanţa culturală la care se află romii faţă de români este cam de tipul E – 2. În Arad de evanghelizarea romilor s-au ocupat Organizația Misionară Omiv, Biserica Șega la început și apoi Biserica Credința. Biserica de romi din Credinţă s-a ocupat cu vestirea Evangheliei în rândul romilor. În afara organizaţiei Misionară ”Omiv” nu se cunosc alte grupări misionare care au avut ca ţintă, etnia de romi. De asemenea nu există Biblie tradusă în limbă romilor cu excepţia Evangheliei după Matei. În această lucrare mai pot fi angajate şi alte borduri de misiune, dacă se orientează şi din alte zone ale ţării. Contribuţia oferită de noi constă în predicarea mesajului. Efortul misionar este sponsorizat de organizaţia ”Omiv”, pentru cei care sunt implicaţi cel puţin odată pe săptămână în lucrare. Obstacolele sunt de ordin financiar, transport, dar mai ales spiritual, luând în considerare forţele demonice, şi faptul că multe persoane practică vrăjitoria. Soluţia este grupurile de rugăciune care susţin lucrarea. Personalul este format majoritatea din tineri, care au o instruire medie. Structura de „conducere” a bisericii autohtone de romi, este ca şi aceea a bisericilor române. Finanţarea va fi mixtă, constând din autofinanţare, dar şi ajutor din partea organizaţiei misionare ”Omiv”.

Scopul este de a planta biserici în oraşe care au mulţi ţigani. Nu ne-am propus să operăm neapărat cu date şi cu cifre. Se încearcă totuşi ajungerea le biserici cu peste 100 de membrii, dar fără a neglija aspectul calităţii. Ca mod de abordare se foloseşte programe de muzică, programe pentru tineret şi copii, învăţarea limbii engleze. Se prezintă filme creştine, care ulterior sunt comentate şi discutate. Un film care a avut succes a fost filmul Isus, după care s-a făcut referire la Scriptură. De asemenea se întemeiază relaţii de prietenie, vizite acasă, discuţii în familii, ajutor financiar când este cazul, invitarea la domiciliul personal şi la Biserică. Se împart Biblii şi literatură creştină, dar în mai mică măsură ţinând cont de numărul redus a celor care ştiu să scrie şi să citească. În general parteneriatul cu alte grupuri de misiune este dificil se realizat, dar se reuşeşte totuşi susţinerea unor servicii divine care constau în predicare, învăţarea Cuvântului, şi cântări de laudă.   Creşterea biserici se face prin Naştere de fii, în urma evanghelizării şi a lucrării Duhului Sfânt. Obiectivele în ordine cronologică sunt construirea de relaţii, evanghelizări, convertiri, botez şi creştere spirituală, pregătirea liderilor şi a lucrătorilor. Avem nevoie de resurse spirituale în primul rând, persoane care se implică prin post şi rugăciune, dar şi o bază materială. Încă ne rugăm ca şi alţi parteneri să intre în lucrare. Matei 21:22  Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.

 11). CONCLUZII

Considerăm faptul că Marea Trimitere din Matei 28.18-20, nu se limitează doar la trimiterea celor 12 ucenici, ci este vizat fiecare creştin în parte bazându-ne pe preoţia tuturor credincioşilor din Epistola lui Petru care afirmă faptul că :1 Petru 2:9  „Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, dar care nu trebuie să fie înţeleasă în mod greşit. A face misiune de evanghelizare însemnă a fi trimis de către Duhul Sfânt şi de către Biserică în lucrarea de misiune. Acest lucru înseamnă – întoarcerea bisericii dinspre sine în afară – iar evanghelizarea porneşte din inima lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul, iar Isus Hristos şi Duhul Sfânt ne trimite pe noi. Se foloseşte modelul din Scriptură şi în secolul XXI, Fapte 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Nu se inversează ordinea, prima dată trebuie „să ardă” biserica locală, „să aprindă” oraşul din care face parte, localităţile din jur şi aşa tot mai departe sub călăuzirea Duhului Sfânt. Multe biserici prin faptul că şi-au pierdut mărturia inversează ordine şi merg să facă evanghelizare departe de casă, sau există fraţi care nu sunt trimişi de biserică şi nu au suportul spiritual necesar dar merg în misiune. În cazul acesta chiar dacă vor fi succese, ele pot să aibă un aspect îndoielnic, sau convertirile să nu să nu fie de durată. Nu se poate nega faptul că există şi excepţii, dar este de folos să folosim modelul biblic. De asemenea trebuie în mod neapărat ca mandatul cultural să fie supus mandatului spiritual indiferent de circumstanţe. O altă problemă care se ridică este cine anume e aproapele nostru, pornind de la poruncile date de Isus Hristos. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Răspunsul este mai simplu decât ne imaginăm, iar aproapele este omul de lângă noi, din familia noastră, vecinul nostru, colegul de la şcoală, facultatea sau locul de muncă, locurile pe care le frecventă şi lista este lungă. De asemenea trebuie să ţinem seama de faptul că fiecare om are în el urme ale Ymago Dey, care este creaţia lui Dumnezeu şi acest lucru îi dă valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru faptul că Isus Hristos a murit pentru toţi oamenii, Jertfa Sa fiind universală. Dacă pentru noi există oameni albi la faţă, sau negri, mulatri, asiatici, sau diferite clase sociale, viziunea lui Dumnezeu este cu totul alta. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. De aceea în lucrarea de misiune nu trebuie să dăm dovadă de şovinism, rasism, sau alte lucruri negative care ne despart de oameni ci să îi privim pe toţi la fel. Dacă un primar sau om de stat se întoarce la Dumnezeu se face mare vâlvă, un lucru total greşit, dar când ţiganii se întorc la Dumnezeu, acest lucru impresionează mai puţin. Cred că aici creştinii mai au de lucrat la propriul caracter prin post şi rugăciune, pentru a avea o percepţie corectă asupra tuturor oamenilor. Romii au aceeaşi valoare în ochii lui Dumnezeu, ca şi oricare om, iar ţiganii din România a fost şi este cea mai defavorizată clasă socială, dar Evanghelia a ajuns şi până la ei. Există principii de evanghelizare şi metode de misiune, iar conform modelului biblic nu se inversează ordinea în sensul că principiile nu pot fi schimbate, ci doar metodele care sunt o formă de adaptare pentru a vesti Evanghelia. Aşa au făcut apostoli, şi aşa trebuie să facem şi noi. Gândirea celui care face misiune trebuie să fie ancorată în Scriptură aşa cum a făcut Petru în ziua de Rusalii în care a demonstrat prin puterea Duhului Sfânt că Isus Hristosul a fost Mesia cel aşteptat de iudei, sau Pavel la Atena când creează o punte pentru a prezenta un Dumnezeu viu în mijlocul zeităţilor false, şi alţi apostoli şi creştini care au vestit Evanghelia. Se pune accent pe Jertfa lui Hristos, Evanghelia este exhaustivă, nimic în plus, nimic în minus, chiar dacă metodele se schimbă şi este greu de acceptat, dar în fond este o problemă e alegere şi primire a credinţei în Jertfa mântuitoare a lui Hristos. După acceptare şi convertire urmează un proces de înţelegere şi sfinţire a credinciosului. Metodele lui Pavel sunt un bun exemplu în sensul că a fost trimis de biserică, a lucrat în echipă, făcut trei călătorii misionare, a plantat biserici, a rânduit bătrâni şi prezbiteri, şi a reluat traseul, a trimis scrisori de încurajare sau de mustrare. Fără a fi un paradox există principii nou – testamentale de Evanghelizare care au fost valabile în Biserica Apostolică şi care trebuie să fie valabile şi în secolul XXI. Atunci când vorbim de principii, ele trebuie să fie biblice şi este necesară o bază de evanghelizare formată dintr-un grup de credincioşi motivaţi pentru acest gen de lucrarea. Evanghelizarea se face în mod personal de la om la om sau evanghelizarea în masă când creştinul vorbeşte în faţa unei mulţimi. Aşa a făcut Isus, apostolii, credincioşii din Biserica Primară şi ei trebuie să fi un model pentru noi. Evanghelizarea se face în dragoste, care este cerinţa principală ce se impune fiecărui misionar. Biserica are rolul să identifice persoanele care pot şi sunt calificate pentru misiunea de evanghelizare. Atunci când avem rezultate este necesar ca cei convertiţi să fie integraţi în biserică ca de la stadiu de copii să ajungă credincioşi maturi în credinţă. De asemenea pe baza principiilor se pot dezvolta metode noi de evanghelizare, dar care să nu afecteze mesajul Evangheliei. Metodele nu trebuie să fie normative în biserică ci principiile, iar bisericile care au răsturnat această ordine au probleme serioase în ceea ce priveşte aspectul spiritual în biserică. Misionarii au nevoie se susţinere materială şi spirituală în lucrarea de evanghelizare iar această necesitate vizează pe toţi membrii din biserică, caz în care ierarhia cade. Mesajul de evanghelizare trebuie să fie simplu şi clar concentrat asupra Mântuitorului a învăţăturilor Sale şi a Jertfei de pe Calvar şi se pune accentul pe păcat, pocăinţă, Naştere din Nou, o viaţă de sfinţenie şi intrarea în Noul Legământ prin Botez şi membralitatea într-o biserică locală. La această acţiune trebuie să fie implicată toată biserica începând de la păstor diaconi, comitate şi membrii bisericii. Preoţia tuturor credincioşilor este necesar a fi bine înţeleasă pentru a nu se face greşeli. Credincioşii care fac misiune trebuie să aibă calităţile necesare care într-un anume fel se cultivă şi se învaţă în biserică. Ei trebuie să fie dispuşi să plătească un preţ în atingerea obiectivelor pe care Dumnezeu le pune în faţă. Este necesar să iubească Cuvântul lui Dumnezeu şi pe oameni, cu inima gata de slujire şi să respingă firea pământească. Spiritul de independenţă trebui să fie absent. O viaţă disciplinată şi fără nemulţumiri mai vechi, guvernate de dragoste înseamnă mult. De asemenea cine face Evanghelizare trebuie să fie gata să plătească un preţ în funcţie de circumstanţe. El trebuie să ia hotărâri biblice şi să trăiască după învăţăturile din Ea. Misionarul trebuie să fie în legătură cu oamenii care sunt în necazuri, să fie caracterizat de modestie, şi de dărnicie. De asemenea el trebuie să fie în armonie cu Creatorul şi inima să ardă pentru Hristos. De asemenea cumpătarea este absolut necesară şi este mai bine să tai punţile de retragere către lume, lucru care se face cu ajutorul Duhului Sfânt. Biserica Primară a plătit preţul uceniciei şi am dat exemplu ucenicii care majoritatea au murit martirizaţi şi creştinii car au urmat după ei în cele zece valuri de prigoană până la Constantin cel Mare. Adevărata biserică şi adevăratul creştin au avut şi au de suferit pentru credinţa lor de-a lungul secolelor până în ziua de astăzi şi am dat exemplu creştinii din ţările musulmane (Pakistan), sau ţările ateiste. Începând de la Biserica Apostolică, Biserica Catolică, apoi Ortodoxă, am prezentat în mod succint Reforma Protestantă din anii 1500 – 600 d. Cr, răspândirea credinţei batiste în Europa şi în România, respectiv Ardeal. Lucrarea printre romi în oraşul Arad a avut ca bază de evanghelizare organizaţia Omiv, iar ca biserici au fost implicate Biserica Şega şi Credinţa. După 1989 gradul de libertate a fost mai mare s-au plantat biserici de romi, s-au iniţiat programe pentru tineret, discuţii libere, ajutor financiar, iar serviciile divine au aceeaşi structură ca şi la români. Se împart Biblii şi literatură creştină, plus o serie de activităţi creştine. La fel şi conducerea bisericii este formată din pastor, diacon şi comitet, iar după convertire urmează botezul şi creşterea spirituală, maturizarea credinciosului. Lucrarea merge mai departe prin voia lui Dumnezeu. Romani 10:12  „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă” Amin.

12). BIBLIOGRAFIE :

Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel ( format electronic)

“DINAMICA BISERICII” GENE A. GENTZ GHID DE STUDIU, BEE Internaţional

“UCENICII SE FAC NU SE NASC” WALTER A. HENRICSHSEN, LOGOS Cluj 1992

Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

LEWIS, DRUMMOND   Mesajul Crucii, O Teologie Contemporană a Evanghelizării.         Editura Institutului Biblic „Emanuel”   Oradea 2001

„DICŢIONAR BIBLIC”   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.word press.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE   BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

 Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican   Mircea

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980,

Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,

Ardelean Viorel  

^[1] Ardelean Viorel

^[2] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

^[3] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

^[4] Biblia Fapte 14 şi 15

^[5] PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel

^[6] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

^[7] DINAMICA BISERICII pag 61- 67

^[8] DINAMICA BISERICII pag 68-70

^[9] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 231

^[10] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 299

^[11] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 92

^[12] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 101-199

^[13] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   37

^[14] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   224

^[15] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   225

^[16] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   307

^[17] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 178

^[18] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 184

^[19] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 221

^[20] Ardelean Viorel

^[21] Dicționar Biblic pag 1322

^[22] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

^[23] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

^[24] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 15 -17

^[25] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 18

^[26] Dicţionar Biblic pag 1322

^[27] CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON pag 22-23

^[28] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

^[29] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

^[30] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

^[31] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 40 – 44

^[32] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 44 – 49

^[33]Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[34] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[35] Dicţionar Biblic pag 458

^[36] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 122

^[37] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[38] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

^[39] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 135

^[40] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[41] Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

^[42] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[43] Dicţiponar Biblic pag 134

^[44] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[45] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

^[46] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

^[47] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 142

^[48] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

^[49] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

^[50] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[51] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

^[52] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 9-14

^[53] Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

^[54] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 32-34

^[55] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[56] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1,   p. 72

^[57] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

^[58] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

^[59] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

^[60] Ardelean Viorel

^[61] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki roomii

^[62] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs intern 1 de de D. Hnatiuc

BUDISM de Fritz Ridenour

 Tu însuţi trebuie să te străduieşti

fragment

Spre deosebire de religia Hindu, Budismul poate indica un fondator individual şi o dată a începuturilor sale. Omul  care a formulat Budismul a fost Siddarta Gautama, născut în religia Hindu în jurul anului 560 î.Cr. la Lumbini, în  actualul Nepal, lîngă graniţa cu India. Tradiţia spune că atunci cînd s-a născut Gautama, un profet a proorocit  că acest copil va deveni cel mai mare conducător din istoria omenirii. Apoi a adăugat că dacă Gautama va vedea  patru lucruri: boală, bătrîneţe, moarte şi un călugăr care a renunţat la lume, el va renunţa la poziţia sa de  conducător şi va descoperi o cale de mîntuire pentru omenire.

Tatăl lui Gautama, dorind să-l vadă un mare conducător pămîntesc, a construit un palat pentru fiul său. El a  ordonat ca la palat să nu aibă acces niciun bolnav, bătrîn, călugăr sau cortegiu funerar. Gautama a crescut în  acest fel protejat de lume. Mai tîrziu s-a căsătorit cu o fată frumoasă care i-a dăruit un fiu. Dar zeii aveau alte  planuri pentru Gautama. Într-o zi, pe cînd se plimba prin parcul din jurul castelului, el a văzut un om acoperit cu  bube groaznice, un bătrîn sluţit de zile, un cadavru ce era dus la mormînt şi un călugăr cerşetor, fericit şi senin.  Gautama povesteşte mai tîrziu, că în acea noapte s-a gîndit la faţa senină a călugărului, la faptul că viaţa este  mai mult decît plăcerile din palatul său. Tîrziu, în noapte, după ce şi-a privit, pentru ultima oară, soţia şi copilul  dormind, a părăsit definitiv palatul său.

Gautama, la vîrsta de 29 ani, era hotărît să rezolve enigma vieţii. El şi-a ras capul, s-a îmbrăcat într-o mantie  galbenă şi a cutreierat ţara ca un călugăr cerşetor. La început a studiat Upanişadele cu cei mai mari învăţători  dar el nu a fost satisfăcut de aceste scrieri. Apoi el a căutat mîntuirea prin auto-negare. El a postit pînă cînd a  ajuns un schelet umblător dar nici aceasta nu i-a adus fericirea.

Gautama devine „cel iluminat”

În final, el s-a aşezat sub un copac pentru 40 de zile şi nopţi. El a jurat că nu se va mişca de acolo decît după  ce va descoperi ceea ce căuta. În aceste zile, Mara (cel rău) a încercat să-l facă să renunţe la căutarea lui.  Apoi, la sfîrşitul celor 40 de zile, el a experimentat Nirvana (starea finală). El a simţit că a găsit mîntuirea. De  atunci el a fost numit „Buda” -„cel iluminat”.

După această experienţă, Gautama Buda a mers din nou în lume, la oameni. El a început să predice şi să înveţe  despre înţelesul vieţii şi despre calea sa de mîntuire. Curînd el a înfiinţat Sanga – un ordin călugăresc. Pînă la  moartea sa, 45 de ani mai tîrziu, deja multe mii acceptaseră religia sa.

În unele aspecte Budismul este similar cu Hinduismul, din care a ieşit, dar în altele este foarte diferit. Buda a  negat divinitatea Vedelor şi Upanişadelor, ele nu sînt de nici un folos pentru găsirea mîntuirii. De asemenea el a  negat că omul ar avea atman care este o parte a paramatman-ului, şi că lumea prezentă este maya (nereală). El  a acceptat însă învăţăturile hindu despre reîncarnare şi despre Karma (datoria ce trebuie împlinită în funcţie de starea în care se află omul).

Calea de mijloc şi cele patru adevăruri nobile

Cea mai importantă teorie a lui Buda este „Calea de Mijloc” – o cale spirituală de mîntuire care şerpuieşte între  religia complicată a Hinduşilor şi lumea senzualităţii pe care o cunoscuse. Buda s-a opus cu înverşunare  sistemului castelor hinduse. Vă amintiţi că hinduismul susţine că intrarea în mokşa nu se poate face decît după  intrarea în casta Brahmană. Buda a arătat că intrarea în veşnicie nu depinde de castă, ceea ce a făcut ca  Budismul să devină foarte atractiv pentru clasele de jos. În locul învăţăturilor greu de definit, confuze, ale  Hinduismului, Buda oferă reguli clare, ferme, pentru discipolii săi. Cînd a predicat în Benares, India, el a prezentat  cele patru principii majore ale Budismului. Acestea au fost numite, după aceea, „Patru Adevăruri Nobile”:

1. Suferinţa este universală. Ea este implicată pur şi simplu în viaţă. În fiecare din încarnările sale, persoana  trebuie să sufere. Mîntuirea (intrarea în Nirvana) înseamnă ieşirea din acest ciclu al suferinţei.

2. Cauza suferinţei este dorinţa egoistă; omul rămîne în acest ciclu fără sfîrşit deoarece este prea ataşat de  lume. Budistul denumeşte dorinţa „tana”.

3. Suferinţa poate dispare dacă este eliminată dorinţa. Deoarece a trăi înseamnă a suferi, şi deoarece suferinţa  este cauzată de dorinţă, dacă am elimina dorinţa ar dispare suferinţa. Aceasta a fost cea mai mare descoperire  a lui Buda: dacă o persoană ar putea elimina dorinţa, atunci suferinţa lui ar lua sfîrşit.

4. Eliminarea dorinţei urmînd Calea de Mijloc – calea de opt ori nobilă.

Astfel Buda a realizat ceea ce hinduşii nu puteau face. El a izolat cauza incapacităţii omului de a scăpa din cursa  morţii şi a reîncarnării şi i-a dat acestei cauze numele de „tana”. Apoi el a elaborat un sistem prin care omul  poate să se debaraseze el însuşi de „tana”. Acest sistem este numit „Calea de opt ori nobilă”. Aceasta constă  din opt aspecte ale vieţii:

1. înţelegere corectă;

2. aspiraţie corectă;

3. vorbire corectă;

4. comportare corectă;

5. activitate corectă;

6. efort corect;

7. focalizare corectă a interesului;

8. meditaţie corectă.

Buda a pretins că cel care poate urma această cale se eliberează din ciclul fără sfîrşit al morţii şi reîncarnării, şi  poate atinge Nirvana. Cînd Buda a fost întrebat cum este starea Nirvana, el a răspuns că nu a încercat să  rezolve această problemă, deoarece misiunea lui este de a arăta omului cum să scape din suferinţa vieţii, nu să  descrie ceea ce va descoperi singur după ce va fi eliberat. Hinduismul spune că viaţa în această lume este fără  sens. Budismul spune că viaţa în această lume este reală, ea implică o suferinţă reală şi din cauza acestei  suferinţe lumea aceasta trebuie depăşită. Budismul a fost întotdeauna foarte atractiv pentru orientali. Spre  deosebire de ideile elitiste ale Hinduismului, Budismul explică în felul său problema omului şi oferă un „plan de  mîntuire” la dispoziţia tuturor. În prima mie de ani după Cristos, în timp ce Evanghelia se răspîndea în Europa,  călugării budişti îşi proclamau credinţa de-a lungul drumurilor comerciale în China, Japonia, şi Tibet. Astăzi, din  Ceylon pînă în Japonia, există probabil 500 milioane de oameni care urmează învăţăturile lui Buda.

Formele budismului în secolul XX

În secolul nostru există o mare varietate de forme ale Budismuluiâ. În Tibet există închinarea la demoni; în  Japonia – secta naţionalistă militantă Soka Gokkai. Cele două forme principale ale Budismului contemporan sînt  Hinayana şi Mahayana.

Hinayana – „calea mai îngustă” – ne spune că doar cîţiva, cei mai norocoşi, pot găsi Nirvana – doar cei care  respectă total calea lui Buda. Deoarece acest nume – Hinayana – a fost dat de critici şi considerat ca ceva  depreciator, a fost înlocuit cu Budism Teravada. Teravada – calea bătrînilor – accentuează viaţa monastică.  Adepţii lui au devenit foarte bogaţi prin darurile în bani şi pămînt pentru mînăstiri. Această formă a Budismului  este dominantă acum în Ceylon, Burma, Thailanda, Cambodgia şi Laos.

Mahayana – „calea mai largă” – susţine că Buda a spus că mîntuirea este pentru toţi oamenii. Buda a propovăduit  că mîntuirea se obţine doar prin efortul omului pe cînd Mahayana dezvoltă ideea unui zeu mîntuitor. Iată  raţionamentul lor: Buda a trăit pe pămînt 45 de ani, apoi el ar fi putut merge în Nirvana, dar a ales să rămînă  pentru a mîntui omenirea; el poate fi invocat de cei credincioşi.

Teravada şi Mahayana diferă deci radical în ceea ce priveşte concepţia despre Buda. Pentru Teravada, Buda a  fost doar un învăţător (aşa cum a pretins el însuşi) pe cînd Mahayana îl transformă în zeu – mîntuitor – pentru  toţi oamenii.

Prin aceasta, Mahayana devine cea mai populară formă de Budism. Este foarte influentă în China, Tibet, Japonia,  Vietnam şi Coreea.

Budismul se bucură încă de un succes extraordinar, nu numai în Asia ci chiar şi în Apus, aşa că trebuie să ne  întrebăm cît de bine răspunde el nevoilor omenirii. Budismul pretinde că oriunde a pătruns a ridicat etica  oamenilor, promovînd cinstea, moralitatea sexuală şi cumpătarea. Pe de altă parte, Budismul critică creştinismul  apusean pentru războaiele provocate şi pentru folosirea bombei atomice. Asta este tot atît de eronat ca şi în  cazul cînd un evreu ar pretinde că Nazismul a fost produsul Creştinismului. Pe de altă parte budiştii au uitat că  mare parte din necazurile din ultimii ani în Asia de Sud-Est au fost provocate de budişti calmi dar ambiţioşi.

Budismul pretinde că desfiinţează suferinţa. Asta ar fi mai convingător dacă budiştii ar fi activi în sfera socială,  unde pînă acum nu au făcut aproape nimic. Ei susţin că salvarea din suferinţă este problema personală a  fiecăruia; nici nu visează că s-ar putea interfera cu nevoile altora. Budismul este o concepţie fatalistă –  suferinţa este o parte a vieţii, ea poate fi înlăturată doar prin negarea totală a dorinţelor. La 520 de ani după  moartea lui Buda, Cristos oferea o viaţă din belşug, nu doar în viaţa de apoi ci aici, nu prin negarea dorinţelor ci  prin împlinirea lor în Cristos. Buda pretindea că a găsit o cale de mîntuire pe cînd Cristos spune că El este Calea.  Cum se pot compara aceste revendicări?

Comparînd învăţăturile lui Buda cu Biblia

Buda a zis că „a trăi înseamnă a suferi”, dar el nu a dat un sens al suferinţei. Biblia este de acord că suferinţa  există în viaţa oricărui om, dar dă şi o explicaţie a rostului ei. Romani 8:18-23 spune că întreaga lume „suspină” şi  toţi oamenii suferă din cauza păcatului. Romani 5 arată că prin căderea lui Adam, întreaga rasă umană a fost  infectată de păcat, boală, suferinţă şi moarte. Biblia de asemenea declară că omul este păcătos prin faptul că  trăieşte în păcat. Păcatul este definit în Biblie ca o rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

Buda a observat că suferinţa apare din cauza dorinţei pentru lucrurile acestei lumi. Aceste dorinţi sînt denumite,  în Biblie, ispite. Iacov 1:13-15 arată că omul este ispitit din lăuntru, prin poftele şi dorinţele păcătoase care  caută să scape de sub control. Cînd o persoană cedează acestor ispite, el păcătuieşte. Consecinţa păcatului  este suferinţa şi moartea spirituală (Romani 6:23).

Creştinii sînt de acord că suferinţa este cauzată de dorinţele egoiste, dar nu sînt de acord cu Buda în ceea ce  priveşte modul de a scăpa de aceste dorinţe.

Buda a susţinut că singura cale de a scăpa de ele este prin efortul propriu. De-a lungul secolelor, discipolii săi au  încercat să reziste pe Calea de opt ori nobilă, dar ei au descoperit că „inima este nespus de înşelătoare şi  deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Inima omului poate sabota cele mai bune  intenţii.

Pentru ca o persoană să se stăpînească pe sine, trebuie să aibe acces la o sursă de putere superioară, în afara  lui, dar Buda nu admitea aşa ceva deoarece el era agnostic. El a ignorat posibilitatea ca omul să fie ajutat de  Dumnezeu. Apostolul Pavel ne reaminteşte (vezi Tit 3:3-8) că orice om este sclavul dorinţelor, a poftelor  egoiste, dar Cristos a venit în lume ca Om şi ca Dumnezeu pentru a furniza tărie pentru învingerea acestor  dorinţe. Fără ajutorul lui Dumnezeu, singurul mod de a pune capăt dorinţelor este moartea. Dar, cu Dumnezeu,  noi putem deveni „făpturi noi” care mor faţă de dorinţele egoiste (vezi Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:17; Galateni 2:20).

Buda a spus că pentru a pune capăt dorinţei trebuie parcursă calea de opt ori nobilă: gîndire, aspiraţie, vorbire,  comportare, activitate, efort, focalizare a interesului, şi meditaţie corectă. Aceste idei nobile sînt foarte  asemănătoare cu cele enunţate de Isus în Predica de pe Munte.

Cum trece creştinismul dincolo de budism

Problema Budismului este că standardele sale sînt prea sus ca să poată fi împlinite prin puterea omului. Isus  fixează standarde şi mai înalte, dar El dă şi tăria pentru a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Cristos ia parte la viaţa creştinului adevărat. În ajunul răstignirii, El a dat ucenicilor săi o ilustraţie perfectă  despre ce înseamnă un creştin reuşit. El s-a comparat pe Sine cu o viţă iar pe ucenici cu mlădiţele acesteia,  pentru că ştia că oamenii erau familiari cu această plantă care creşte în toată Palestina. Pentru oamenii de  astăzi s-ar putea să fie mai familiară comparaţia cu o tufă de trandafiri sau un pom fructifer, dar mesajul rămîne  acelaşi. Isus a spus: „Rămîneţi în Mine, şi Eu voi rămînea în voi. După cum mlădiţă nu poate aduce roadă de la  sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt Viţa, voi  sînteţi mlădiţele. Cine rămîne în Mine şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi  face nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţă neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele  uscate, sînt strînse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămîneţi în Mine şi dacă rămîn în voi cuvintele Mele, cereţi  orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:4-7).

Şi Isus continuă să spună: „Voi trebuie să continuaţi a trăi în dragostea Mea. Dacă împliniţi poruncile Mele veţi  trăi în dragostea Mea, tot aşa cum şi Eu am împlinit poruncile Tatălui Meu şi trăiesc în dragostea Lui” (Idem v. 9,  10).

Isus Cristos asigură ucenicilor Săi două ingrediente vitale pentru o trăire eficace în credinţă: putere şi autoritate.  Măsura în care aceste elemente acţionează în viaţa creştinului este direct proporţională cu ascultarea faţă de  Domnul său şi cu deschiderea vieţii sale faţă de viaţa lui Cristos.

Fiecare om trebuie să decidă pentru sine

Cristos nu a dat doar o listă de porunci şi ordine ce trebuie împlinite. El a promis să-l ajute pe creştin să  crească, să-şi schimbe viaţa şi să se dezvolte, tot aşa cum o viţă de vie, o tufă de trandafiri sau un pom creşte  sub îngrijire potrivită.

Pe de altă parte, budistul are cele opt linii directoare pentru viaţa sa, dar Buda nu i-a promis nici o putere pentru  a trăi conform lor. În plus, Buda nu are autoritatea să spună că cele opt principii sînt adevărate oricît de nobile  ar părea ele. Cristos a spus: „Eu sînt calea” (Ioan 14:6) şi Şi-a dovedit autoritatea şi puterea prin învierea Sa din  morţi. Aceeaşi putere şi autoritate este disponibilă şi pentru creştini, dar mulţi dintre ei nu realizează pe deplin  ce poate face Cristos, deoarece ei nu-şi trăiesc viaţa cu adevărat în Cristos. Buda a spus: „Tu însuţi trebuie să  faci efortul”. Cristos ne învaţă: „Întoarce-te la Mine şi Eu îţi voi da putere să-ţi trăieşti crezul cu adevărat”.

Fiecare om, creştin sau nu, este pus în situaţia de a alege între a-şi trăi aspiraţiile prin efort propriu, sau a se  dedica total lui Cristos, ca Mîntuitor şi Domn. Cînd creştinul îl recunoaşte pe Cristos doar ca Mîntuitor, fără să I  se supună ca unui Domn, el se sărăceşte pe sine şi în anumite privinţe ajunge tot atît de „bine” ca şi budistul  care se luptă singur, prin puterea sa, cu dorinţele egoiste. Lecţia pe care creştinul ar putea probabil să o înveţe  de la budist este că şi după ce este „salvat” prin credinţa în Cristos, tot mai există în el dorinţe egoiste. Aceste  dorinţe stîrnesc patimi care continuă să-i facă probleme deoarece el nu s-a dedicat în întregime Aceluia care a  spus: „Fără Mine (adică fără a trăi întreaga ta viaţă în Mine) nu poţi face nimic”. Creştinul trebuie să-L  recunoască şi să-L dovedească efectiv, pe Cristos ca Domn în viaţa sa.

Care este diferenţa?

Ce cred „Creştinii”

DUMNEZEU

1. Dumnezeu este Atotcunoscător şi Atotputernic (Iov 42:2; Psalmul 115:3;  Matei 19:26).

ISUS CRISTOS

2. El este singurul Fiu al lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele  oamenilor (Matei 14:33; 16:16; Ioan 1:34; 9:35-37; 1 Corinteni 15:3;  Romani 5:6-8).

PĂCAT

3. Păcat este orice gînd sau faptă contrare voinţei lui  Dumnezeu. Omul este un mort spiritual din cauza păcatului  (Romani 3:10, 23; 5:12; Efeseni 2:1).

MÎNTUIRE

4. Mîntuirea este posibilă doar prin efortul lui Cristos (Fapte 4:12; Tit  3:5; Efeseni 2:8-10).

Ce cred „Budiştii”

DUMNEZEU

1. Nu există un Dumnezeu  personal.

 ISUS CRISTOS

2. El a fost un învăţător bun dar  mai puţin important decît Buda.

PĂCAT

3. Păcat este orice împiedică progresul omului.  Fiecare om este răspunzător de propriul său păcat, (în faţa cui? n.tr.)

MÎNTUIRE

4. Omul este mîntuit doar prin efortul  său propriu.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/budism/

PSEUDOGRAFE, SCRIERILE.

 

PSEUDOGRAFE, SCRIERILE. Termenul este folosit pentru a descrie acele scrieri ebraice care au fost excluse din canonul VT şi care nu-şi găsesc locul în Apocrife. Pentru scopul imediat al acestui articol, termenul va exclude şi documentele sectariene ale bibliotecii de la Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ). Spre deosebire de Apocrife, care sunt incluse în Biblia greacă, aceste scrieri pseudografe nu s-au apropiat niciodată de statutul de cărţi canonice. Totuşi, ele au jucat un rol important în perioada intertestamentală şi sunt valoroase pentru informaţiile care ne parvin din ele cu privire la fondul iudaic al NT. Deşi nu toate scrierile incluse în acest grup sunt pseudografe în sensul cel mai strict al cuvântului (*PSEUDONIMIE) majoritatea lor sunt şi, de aceea, numele de scrieri pseudografe este adecvat. Pentru convenienţă este bine să le împărţim în două grupe, scrieri palestiniene şi scrieri iudeo-elenistice, în funcţie de locul lor de origine, care a afectat puternic forma şi scopul lor. Datorită unei tendinţe dominante care poate fi observată în majoritatea acestor scrieri, ele au fost descrise pe bună dreptate ca literatura mişcării apocaliptice.

Grupul scrierilor palestiniene

Grupul scrierilor palestiniene conţine trei genuri literare distincte: poezia, legenda şi apocalipsa. Este aproape cert că Psalmii lui Solomon aparţin celei de-a 2-a jumătăţi a sec. 1 î.Cr. şi că această colecţie este un exemplu de polemică dintre fariseii şi saducheii din acea perioadă. În majoritatea acestor 18 psalmi, care sunt modelaţi după psalmii lui David, nu există nici o aluzie la Mesia (Ps. Solom. 17 este excepţia principală), dar se referă destul de mult la împărăţia mesianică. Răsturnarea dinastiei Hasmoneene de către armatele romane ale lui Pompei este privită ca un act divin, cu toate că, personal, Pompei este condamnat pentru profanarea Templului. În perioada intertestamentală au mai existat şi alte colecţii de psalmi, un exemplu de o astfel de colecţie fiind Psalmii lui Iosua, care se găsesc printre Manuscrisele de la Marea Moartă.

Au existat multe cărţi care au fost suplimente legendare la istoria biblică, bazate în principal pe Lege, dar care au inclus anumite legende cu privire la proroci. Printre primele lucrări de felul acesta putem menţiona Testamentele celor doisprezece patriarhi, lucrare ce are la bază Geneza 49. Fiecare din fiii lui Iacov dă învăţături urmaşilor lui, şi o bună parte din aceste învăţături au un caracter moral superior. Ei sunt prezentaţi ca şi cum şi-ar revizui punctele lor slabe pentru a sluji ca un avertisment pentru alţii, dar doi dintre patriarhi, Iosif şi Isahar, sunt în măsură să-şi laude propriile virtuţi. Lucrarea originală a fost scrisă de către farisei spre sfârşitul sec. al 2-lea î.Cr., dar a fost dezvoltată mult prin adăugiri ulterioare. Manuscrisele de la Marea Moartă au conţinut anumite părţi a unui text revizuit al Testamentelor lui Levi, Neftali, în aram. şi ebr., dar nu par să fi conţinut textul în întregime. Ultimele dovezi confirmă opinia lui Charles că Testamentele conţin unele adăugiri de mai târziu, atât iudaice cât şi creştine. Unii au considerat că editarea finală a fost terminată de un creştin, în jurul anului 200 d.Cr. În aceste scrieri există anumite învăţături similare cu cele ale lui Isus, cum ar fi, de exemplu, sfaturi cu privire la umilinţă, la dragostea frăţească şi la facerea de bine. Aceste porţiuni sunt considerate a fi cele mai bune precepte morale ale iudaismului precreştin.

O altă carte care are la bază naraţiunea Genezei este Cartea jubileelor/sărbătorilor, al cărei sistem de date este întocmit după cel din Geneza. Autorul a propus un an de 364 de zile, cu scopul de a-i ajuta pe iudei să ţină praznicele în zilele în care trebuiau ţinute. Acest lucru este tipic abordării legaliste. Întreaga carte, de fapt, se vrea a fi o revelaţie care i-a fost dată lui Moise pe Mt. Sinai şi îşi propune clar să susţină eterna valabilitatea Legii. Autorul, care era un fariseu, a avut intenţia de a combate elenismul, care în ultima parte a sec. al 2-lea î.Cr. câştiga teren într-un ritm rapid. În cursul revelaţiilor, au avut loc multe adaosuri cu caracter legendar la istoria biblică, cum ar fi ideea că nu Dumnezeu, ci Satan a fost cel care i-a sugerat lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă (17:16; 18:9, 12). Autorul a insistat asupra respectării cu stricteţe a ritualurilor iudaice, în special a circumciderii şi a Sabatului (15:33 ş.urm.; 2:25-31; 50:6-13). Cartea era binecunoscută la Qumran şi are multe puncte comune cu Documentele de la Damasc.

Similară cu Testamentele celor doisprezece patriarhi este şi lucrarea Testamentul lui Iov, în care Iov ţine o cuvântare la o petrecere dată de copiii celei de-a doua neveste a lui. El este descris ca şi cum şi-ar fi revizuit trecutul, iar cartea se încheie cu relatarea despre unele talente speciale cu care le-a înzestrat pe cele trei fiice ale lui, şi anume, de a cânta cântări cereşti, în timp ce sufletul lui era purtat de un car spre cer. Cartea pare să fie lucrarea unui autor care aparţinea unei secte iudaice mai stricte (posibil secta hasidim) şi poate fi datată în jurul anului 100 î.Cr.

Printre acest grup de scrieri trebuie incluse mai multe lucrări legendare de felul acesta, care, cel puţin în textele lor care s-au păstrat în prezent, par să fi fost influenţate de creştinism, Viaţa lui Adam şi a Evei, care s-a păstrat numai într-un text latin, cu toate că există nişte pasaje paralele în Apocalipsa lui Moise (în greacă), este o reconstituire imaginară a istoriei care a urmat căderii în păcat, şi, pe parcursul ei, Adam are o vedenie în care vede felul în care evoluează istoria lui Israel până în perioada post-exilică. Poate fi datată cu toată certitudinea înainte de anul 70 d.Cr., întrucât presupune că Templul lui Irod exista încă (29:6 ş.urm.).

Martirajul lui Isaia este în parte o carte iudaică şi în parte creştină, şi s-a păstrat numai în limba etiopeană. Ea arată cum Isaia a ajuns să fie „tăiat în două cu ferestrăul” (cf. Evrei 11:37) cu un ferestrău pentru lemne (1-5). O altă lucrare, Vedenia lui Isaia, care a fost interpolată în lucrarea originală, este vădit o adăugire creştină pentru ca aminteşte de faptul că Satan a fost indignat că Isaia a prezis răscumpărarea prin Cristos şi relatează istoria creştină până în vremea persecuţiilor irodiene (3:13-4:18). O parte din cartea care este cunoscută sub titlul Înălţarea lui Isaia este de asemenea de origine iudeo-creştină, căci în ea, pe lângă faptul că Dumnezeu îi spune lui Isaia despre Isus care urma să vină, prorocul este şi martor al naşterii, morţii şi învierii Celui ce avea să vină. Se crede că porţiunea de origine iudaică datează din sec. al 2-lea î.Cr., dar nu s-a găsit nici o urmă a ei la Qumran.

Pe lângă aceste lucrări, au mai existat alte lucrări precreştine, despre care s-a susţinut că ar fi lucrări ale lui Ieremia sau ale lui Daniel. Acestea nu au fost scoase la lumină decât recent, din biblioteca de la Qumran, şi la timpul redactării acestui articol, nu au fost cercetate în suficientă măsură pentru a fi incluse în el. Dar o lucrare mai mare, cunoscută sub titlul Paralipomena lui Ieremia prorocul, care arată că a fost influenţată de creştinism, ar putea foarte bine să aparţină unor cercuri mai timpurii ale unor adepţi ai lui Ieremia. Această lucrare îşi propune să atace în special căsătoriile mixte.

Însă cel mai important grup de scrieri pseudografice este format din scrierile apocaliptice printre care, Cartea lui Enoh ocupă un loc de frunte. Este o lucrare compusă, ale cărei diverse părţi au fost scrise în diferite perioade ale ultimelor două secole î.Cr. Cele mai vechi secţiuni aparţin perioadei Macabeilor, conform opiniei lui Rowley şi Torrey, deşi Charles a susţinut că aparţin unei perioade premergătoare Macabeilor. Cartea conţine în forma ei prezentă cinci părţi mari. Prima descrie o vedenie care i-a fost dată lui Enoh cu privire la viitoarea judecată, în special cu privire la judecarea îngerilor căzuţi. Cea de-a doua, care se numeşte Pildele lui Enoh, conţine trei pilde care se ocupă în principal de judecata asupra lumii, dar care inspiră siguranţă celor drepţi, prin speranţa mesianică. Cea de-a treia este o carte astronomică. A patra constă din două vedenii, una despre potop, iar a doua repovestind istoria lumii până în perioada mesianică. Cea de-a cincea este o colecţie mixtă de sfaturi şi de alte materiale dintre care, cea mai importantă este Apocalipsa săptămânilor, care împarte istoria lumii în 10 săptămâni, ultimele 3 fiind apocaliptice. Această carte este foarte importantă pentru studiul perioadei intertestamentale şi ne furnizează date foarte valoroase cu privire la teologia iudaică precreştină. Este de asemenea importantă pentru că este citată în Epistola lui Iuda în NT. S-a crezut căApocalipsa săptămânilor are de-a face cu secta de la Qumran, dar, întrucât la Qumran nu există nici o urmă a Similitudinilor, este posibil să datăm această parte în epoca creştină (cf. J.C. Hindley).

A existat o altă carte care a circulat sub numele de Enoh, cunoscută în general ca şi Cartea secretelor lui Enoh sau 2 Enoh. Uneori este numită Cartea slavonă a lui Enoh, pentru că s-a păstrat numai în unele manuscrise slavone. Spre deosebire de 1 Enoh, aceasta provine dintr-un mediu elenistic şi se crede că anumite părţi ale cărţii aparţin epocii creştine. Întrucât a fost citată în ultimele părţi a Testamentului celor doisprezece patriarhi, cel puţin o secţiune din 2 Enoh trebuie să fie mai veche decât acele părţi. Ca întreg, cartea este datată în general din sec. 1 d.Cr. Ea cuprinde o relatare cu privire la călătoria lui Enoh prin cele şapte ceruri, şi la anumite revelaţii care i-au fost date referitoare la creaţie şi la istoria omenirii; mai cuprinde sfaturile pe care le-a dat Enoh copiilor lui. Majoritatea învăţăturilor etice au un caracter nobil şi ne aduce aminte de genul de învăţături din Eclesiastul.

Se pare că Adormirea lui Moise a fost alcătuită din două lucrări distincte cunoscute caTestamentul lui Moise şi Adormirea lui Moise (conform opiniei lui Charles, dar Pfeiffer are reţineri faţă de această teorie). În orice caz, nu s-a păstrat nici un ms. care să conţină disputa cu privire la trupul lui Moise, dispută care a stat la baza cărţi Adormirea lui Moise(în Epistola lui Iuda se face aluzie la această dispută), dar în Testament, Moise îi face lui Iosua o revizuire apocaliptică a istoriei lui Israel de la intrarea în Canaan şi până la vremea sfârşitului. Se poate observa absenţa oricărei speranţe mesianice în această carte. Datorită paralelelor foarte similare cu Sulul Războiului de la Qumran şi cu Documentul de la Damasc, s-a tras recent concluzia că autorul a fost probabil un esenian.

O altă lucrare care aparţine perioadei creştine este Apocalipsa lui Ezra (sau 2 (4) Ezdra). În această carte, diferite vedenii îi sunt atribuite lui Ezra pe vremea când era în Babilon, vedenii referitoare la problema suferinţei lui Israel şi care actualizează această problemă la zilele autorului (adică perioada de după anii 70 d.Cr., când problema suferinţei a devenit acută). Sentimentul de lipsă de speranţă care străbate naraţiunea acestei cărţi este o încercare sinceră dar lipsită de succes de a rezolva o problemă presantă pentru acea vreme. În general, această carte este datată spre sfârşitul primului secol d.Cr.

Aproximativ în aceeaşi perioadă a apărut Apocalipsa lui Baruc (sau cartea Baruc – ediţia siriacă), care din punctul de vedere al ideilor se aseamănă foarte mult cu ultima carte menţionată. De fapt, este privită de unii cercetători ca o imitaţie a strălucitei lucrări intitulată 2 Esdra. Alături de pesimismul cauzat de cucerirea cetăţii Ierusalimului există o speranţă vagă, până când va începe domnia de pace a lui Mesia. Prezentul este caracterizat de o disperare neîntreruptă, ilustrată prin apele murdare, dar venirea lui Mesia, ilustrată prin fulger, aduce consolare.

Grupul de scrieri iudeo-elenistice.

Printre cele mai remarcabile scrieri pseudografe iudeo-elene sunt lucrările propagandistice (Epistola lui Aristeas şi părţi ale Oracolelor sibiline?), istorii legendare (3 Macabei), lucrări filozofice (4 Macabei) şi lucrări apocaliptice (părţi din versiunea slavonă a cărţii lui Enoh, care a fost deja menţionată şi părţi din versiunea gr. a cărţii lui Baruc; *APOCRIFE).

Epistola lui Aristeas pretinde că provine din perioada în care a fost produsă LXX şi se spune că a fost scrisă la iniţiativa lui Ptolomeu II, Filadelfus, al Egiptului (285-245 î.Cr.). Naraţiunea în sine este legendară şi a fost scrisă de fapt de către un evreu (cca. 100 î.Cr.) care a dorit să recomande Legea şi religia lui evreiască contemporanilor lui eleni. Este o apologie a iudaismului împotriva criticilor păgâni ai acestei religii. În jurul anului 140 î.Cr., un evreu din Alexandria a produs nişte Oracole sibiline, o imitaţie a oracolelor greceşti atribuite lui Sibilei, o profetesă păgână preţuită foarte mult nu numai de către contemporanii ei greci, ci de asemenea de către mulţi evrei şi chiar creştini de mai târziu. În timp, la aceste oracole s-au făcut numeroase adăugiri. Din cele douăsprezece cărţi care s-au păstrat, majoritatea par a fi de origine creştină, dar cărţile nr. 3, 4 şi 5 sunt considerate în general a fi de origine iudaică. Acestea sunt destinate în mod specific propagandei şi constau din judecăţi rostite împotriva naţiunilor dintre Neamuri. În cartea a 3-a se face o revizuire a istoriei israeliţilor, începând din perioada lui Solomon şi până în vremea lui Antioh IV, Epifanes, şi a succesorilor lui, dar iudeii urmează să beneficieze de pe urmele venirii lui Mesia. Există în această carte un apel special făcut grecilor de a înceta să se mai închine idolilor, şi scopul acesta puternic apologetic este văzut mai departe în afirmaţia că Sibila ar fi de fapt o descendentă al lui Noe.

La fel ca şi 2 Macabei, 3 Macabei este o înfloritură legendară menită să-i glorifice pe evreii din Egipt, în perioada lui Ptolomeu Fiscon. 4 Macabei este o omilie filozofică, în care un autor evreu elenizat, distinct legalist, ţine un discurs a cărui temă principală este stăpânirea pornirilor prin raţiune, şi prin acest discurs el îşi trădează tendinţele stoice. Dar el manifestă o adevărată admiraţie faţă de Legea mozaică, şi caută, fără succes, să ajungă la o sinteză între cele două.

În general, aceaste scrieri pseudografe sunt importante pentru că aruncă lumină asupra perioadei de pregătire a intrării Evangheliei în lume. Ele aparţin perioadei când activitatea profetică a încetat şi când reverenţa faţă de Lege a început să fie tot mai accentuată. Aceasta a fost o vreme de confuzie, iar în literatură a apărut genul apocaliptic, care a încercat să reconcilieze promisiunile profetice cu dezastruosul curs al istoriei contemporane, şi să atribuie împlinirea acestora unei perioade în viitor. Aceste cărţi s-au bucurat de popularitate printre evrei şi este posibil ca mulţi dintre scriitorii NT să fi fost familiarizaţi cu ele. Artificiul literar folosit pare a fi ciudat pentru sistemul nostru de gândire, dar marea majoritate a pseudonimelor din aceste cărţi par să fi fost eficace la vremea la care au fost scrise. Posibil ca aceste pseudonime să fi fost acceptate datorită siguranţei precum şi datorită nevoii de a asigura maximul de autoritate acestor scrieri (*PSEUDONIME).

Există multe diferenţe teologice şi elaborări teologice în aceste lucrări, dacă le comparăm cu lucrările din perioada profetică premergătoare. Epoca viitoare diferă faţă de epoca prezentă. Ea are o origine supranaturală şi va înlocui epoca prezentă, care este privită ca fiind stăpânită de influenţele rele. Doctrina celor două epoci este caracteristică perioadei intertestamentale şi ecoul ei poate fi auzit şi în gândirea NT. Este interesant faptul că datorită acestei abordări apocaliptice a istoriei viitorului, speranţa mesianică nu a fost atât de dominantă în această perioadă ca în perioada premergătoare. Cel mai clar tablou îl găsim în Cartea lui Enoh, unde conceptul mesianic a devenit mult mai transcendental, în paralel cu transcendentalismul tot mai pronunţat al concepţiei despre Dumnezeu. Fiul omului, ca Fiinţă cerească preexistentă, este privit ca Judecător, alături de Dumnezeu. Un alt aspect interesant al acestui gen de literatură este interesul tot mai mic într-un naţionalism pur şi dezvoltarea individualismului, pe de o parte, şi a universalismului, pe de altă parte. Dar poate cel mai mare serviciu pe care l-a adus acest gen de literatură a fost antidotul pe care l-a dat legalismului crescând al iudaismului, în special legalismului fariseilor, în ciuda faptului că acest legalism nu lipseşte complet din multe cărţi din această categorie. (*APOCALIPTIC, APOCRIFE.)

BIBLIOGRAFIE

R.H. Charles (ed.), The Apocrypha and Pseudepigrapha in English, 1913; A.M. Denis,Introduction aux Pseudepigraphes Grecs d’Ancien Testament, 1970; J.C. Hindley, „Towards a date for the Similitudes of Enoch”, NTS 14, 1967-68, p. 551-565; R.H. Pfeiffer, History of New Testament Times with an Introduction to the Apocrypha, 1949; L. Rost, Judaism outside the Hebrew Canon (E.T., D.E. Green), 1976; H.H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, 1944; D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, 1964; E.P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism, 1977, p. 346-418; E. Schürer, HJP, 1, 1973. D.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pseudografe-scrieri.html

Jim Mathis: „Scutură-te și mergi mai departe”

 Doina Bejenaru  21-12-2018 19:26:11

Cu ceva timp în urmă, serveam micul dejun cu niște prieteni, iar unul dintre ei l-a menționat pe un coleg de al lui care avea parte numai de lucruri rele. Fusese suspendat de la locul de muncă, pentru că întârziase de prea multe ori. De fapt, întârziase pentru că a rămas fără benzină, și rămăsese fără benzină pentru că indicatorul de la bordul mașinii nu mai funcționa.

În cele din urmă, probabil, nu își permitea să repare mașina, pentru că rămăsese fără loc de muncă. Fără să știe când va rămâne fără benzină, tot făcea plinul la câteva sute de kilometri. Povestea acestui om devenea tot mai lungă, pe măsură ce se tot adăugau diverse probleme nerezolvate la timp.

Apoi, discuția noastră s-a îndreptat înspre alegerile făcute. Alegerile importante din viața unui om încep undeva în liceu; poate chiar în școala generală. Fiecare alegere pe care o facem are un efect asupra vieții noastre. Câteodată, chiar alegerile mici au un efect uriaș pentru viitor.

Lucrurile acestea mi-au amintit de o fabulă despre un măgar care a căzut într-o groapă adâncă, și nimeni nu știa cum să îl scoată de acolo. În cele din urmă, cetățenii orașului au zis să aibă milă de măgar și să îl îngroape de viu acolo în acea groapă. Au început să sape și să arunce pământul în groapă, însă la fiecare lopată aruncată, măgarul scutura pământul de pe el și urca mai sus pe grămada de pământ. Pe măsură ce grămada era tot mai mare, măgarul continua să urce. În cele din urmă, grămada de pământ a ajuns atât de sus încât măgarul a reușit să iasă cu bine din groapă.

Morala acestei istorisiri este una simplă: măgarul putea să decidă dacă să își accepte soarta, că nu există scăpare. El putea să se dea bătut și să fie îngropat acolo, sub pământ. În schimb, el a continuat să se scuture de pământ și să se urce mai sus, să își învingă dilema și să iasă la suprafață.

La fel ca măgarul acesta, în câmpul profesional, ne găsim deseori într-o groapă a dificultăților, cu oameni care aruncă pământ asupra noastră, încercând să ne acopere. Atunci avem de făcut o alegere: putem să ne lăsăm îngropați de circumstanțe, sau să mergem înainte și să confruntăm provocările care ne stau înainte.

În Biblie găsim mai multe exemple de oameni sau grupuri de oameni care au luat hotărârea să nu se prăbușească sub probleme. Ei s-au rugat pentru înțelepciune, câteodată chiar pentru scăpare din diverse situații, apoi gândeau diferite strategii pentru provocări. De aceea găsim pasaje cum ar fi Romani 5:3-5 care spun: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi  în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.„

Aceasta înseamnă că în loc să ne plecăm sub presiunea greutăților, putem să ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu pentru a îndura situațiile dificile, ca El să ne întărească și să depășim provocările astfel încât să putem propăși, personal și profesional. Iacov 1:3-5 vorbește despre sentimente asemănătoare: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.„

Am putea spune că niciodată nu vom fi complet afară din „groapă” atâta timp cât trăim pe planeta Pământ. Avem parte în mod constant de provocări și pământ de care să ne scuturăm. Cu puterea lui Dumnezeu și călăuzirea Lui, putem să le învingem. Mergeți mai departe!

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/21/jim-mathis-scutura-te-si-mergi-mai-departe

Patru tuneluri găsite la granița cu Israel

Cosmin Frisan  22-12-2018 11:55:06

IERUSALEM, Israel – În fața unei întâlniri a Consiliului de Securitate al ONU privind Hezbollah, premierul israelian Benjamin Netanyahu a prezentat plângerea Israelului împotriva organizației teroriste susținută de Iran și a cerut Consiliului de Securitate să condamne grupul, relatează CBN News in Israel.

Netanyahu a declarat că tunelurile de la Hezbollah, săpate sub graniță în Israel, descoperite în ultimele câteva săptămâni, fac parte dintr-o acțiune iraniană. El a cerut ONU să ia măsuri împotriva organizației teroriste.

Israelienii au descoperit patru tuneluri în Hezbollah care au intrat pe teritoriul israelian. Ei au spus că organizația teroristă are intenția să folosească tunelurile pentru a răpi civili și pentru cucerirea unei părți din Galileea.

„Acesta nu este doar un act de agresiune. Este un act de război – parte a unui plan de război, aș spune – confirmat de UNIFIL (Forța Interioară a Organizației Națiunilor Unite în Liban). UNIFIL a confirmat existența acestor tuneluri și au declarat că ele reprezintă o încălcare clară a unei legi a Consiliului de Securitate al ONU”, a afirmat Netanyahu.

La începutul acestei săptămâni, un purtător de cuvânt al ONU a confirmat existența tunelurilor, declarând: ,,Pe baza evaluării independente a ONU, forțele de menținere a păcii au confirmat până acum existența celor patru tuneluri apropiate de linia albastră din nordul Israelului” a declarat Stéphane Dujarric, purtătoarea de cuvânt a Secretarului General al ONU, António Guterres.

Netanyahu a declarat că Hezbollah comite o „dublă crimă de război”: „Este vorba de civili israelieni care se ascund în spatele civililor libanezi. Este o dublă crimă de război. Oamenii din Liban trebuie să înțeleagă că Hezbollah îi pune în pericol și ne așteptăm ca Liban să ia măsuri împotriva acestui lucru”, a declarat premierul israelian.

Purtătorul de cuvânt al forțelor de apărare din Israel explică modul în care se apropie de tuneluri: „Contextul operațiunii noastre este planul ofensiv a Hezbollah – un plan pe care Hezbollah îl numește „Cucerirea Galileii” – iar scopul operațiunii noastre este să împiedice Hezbollah de a-și atinge scopul de a ataca Israelul” – a spus el, vom face asta folosind tehnologii sofisticate și prin monitorizarea schimbărilor în sol și pe teren”, conchide sursa.

Autor: Chris Mitchell

CBN News in Israel

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/22/patru-tuneluri-gasite-la-granita-cu-israel/

Vlad Crîznic: Crăciun fericit în care să Îl sărbătoriți pe Mântuitor

Doina Bejenaru  22-12-2018 12:35:00

Vă doresc un Crăciun fericit în care să Îl sărbătoriți pe Mântuitor, cu gândul la El și la veșnicia cu El.
Ioan 1: 12-13

Cu drag,
Vlad și echipa RZIM Romania

 

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/22/vlad-criznic-craciun-fericit-in-care-sa-il-sarbatoriti-pe-mantuitor

New York Times: Rețelele de comunicații diplomatice ale Uniunii Europene au fost accesate ilegal timp de trei ani

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Vineri, 21 decembrie 2018, 11:05   /   Actualizat: Vineri, 21 decembrie 2018, 

Hackerii au reușit să acceseze ilegal rețelele de comunicații diplomatice ale Uniunii Europene pe o perioadă de trei ani, scrie ziarul New York Times. Mii de mesaje au fost interceptate, însă, potrivit unor oficiali europeni, informațiile cu caracter secret nu au fost compromise.

Această accesare a comunicațiilor diplomatice este un subiect foarte jenant pentru Uniunea Europeană și pune la îndoială capacitatea securizării informațiilor clasificate. Printre miile de documente accesate ilegal se numără și una care analizează întâlnirea dintre președintele SUA, Donald Trump, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, întrevedere considerată drept una de succes, cel puțin pentru Putin. Un alt document accesat ilegal îl vizează pe liderul chinez, care compară atitudinea agresivă a președintelui Trump față de Beijing cu o partidă de box fără reguli. Area 1, compania care a descoperit aceste accesări ilegale, suține că aceasta a fost, probabil, o operațiune a guvernului chinez, relatează BBC, citată de Rador.

https://www.activenews.ro/externe/New-York-Times-Retelele-de-comunicatii-diplomatice-ale-Uniunii-Europene-au-fost-accesate-ilegal-timp-de-trei-ani-

Teoria genului l-a ucis și pe „Omul de turtă dulce”

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Joi, 20 decembrie 2018, 19:10

Personalul firmelor de catering care aprovizionează cantina parlamentului scoțian a primit interdicția de a mai spune „omul de turtă dulce”, in contextul unei cruciade anti gen care se duce în Scoția. Și în cadrul căreia se conisderă că orice referire la sexul masculin sau feminin ar putea deranja adepții corectitudinii politice, relatează thescotsun.co.uk.

Șefii  cantinelor Holyrood, care au luat decizia de  impune norme și când vine vorba de banala turtă dulce, sunt acuzați insa de „trivializarea” identității de gen. Și asta după ce parlamentarii scoțieni au descoperit că la magazinul din incinta legislativului tradiționalul biscuit de Crăciun, care costă  1,45 lire sterline, nu se mai numește „omul de turtă dulce”. Pe eticheta sa a fost scris de mână „persoană de turtă dulce”.

Cruciada deschisă de Scoția pentru promovarea teoriei genului nu a cruțat  nici copiii. Pentru că, așa cum recomandă cele mai recente norme ale sistemului de educație, copii de cinci ani pot fi învățați la școală că ei sunt cei care trebuie să-și „decidă” sexul, iar profesorii le vor spune că este de datoria lor să decidă dacă sunt băieți sau fete.

Reamintim că luna trecută Scoția a devenit prima țară din lume care introduce în predarea în școli a drepturilor lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor și intersexelor.

Fiecare școală de stat va trebui să „introducă” egalitatea și incluziunea lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor și intersexelor în „toate nivelele programei școale, de la primii ani până  la invătâmântul superior”, după ce guvernul scoțian a acceptat pe deplin recomandările unui grup condus de activiștii LGBT.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1Secretele celebrei Sanda Marin pentru cozonaci tradiționali de Crăciun; o rețetă din 1936
• 2Un lider al comunității gay din România n-are nimic împotrivă ca băieței de 10 ani travestiți să danseze în cluburi de noapte în fața unor adulți homosexuali. V.L. Viski pune semnul egal între dans lasciv și Hamlet
• 3Deputatul Daniel Gheorghe critică „atitudinea ofensatoare” a cancelarului Kurz: Și-a permis să-și dea cu părerea asupra unor chestiuni care nu îl privesc și în care părerea lui merită a fi deplin ignorată, precum statul de drept și politicile financiare
• 4Mărturie după 29 de ani de la evenimentele din 1989: „Vasile Milea a fost împușcat”
• 5Adunarea Generală a ONU a adoptat oficial, Pactul pentru Migrație. România NU a votat în favoarea acestui document
• 623 decembrie 1989, cea mai sângeroasă zi a Revoluției. Zeci de oameni au fost uciși de diversiunea teroristă. Masacrul de la Otopeni
• 7DSU: Vagoane deraiate în Arad, planul Roșu de Intervenție, activat în județul Hunedoara
• 8Lucian Boia apare pe lista „colaboratorilor Securității”. Pagina pe care figura istoricul de la Humanitas a fost omisă, în mod misterios, de pe documentul trimis CNSAS
• 9Ucraina: Poroșenko a semnat legea care obligă Biserica Ortodoxă susținută de Moscova să-și schimbe denumirea
• 10Mărturisirea de credință a arbitrului cu cele mai multe partide din Liga 1, întâmpinată cu insulte de către un ziarist al Gazetei Sporturilor

https://www.activenews.ro/externe/Teoria-genului-l-a-ucis-si-pe-„Omul-de-turta-dulce-153948

Creștinul și orfanii

 14.09.2015  |    Crestinul si DIMENSIUNEA SOCIALA

Ce înseamnă orfan? Înseamnă cineva căruia i-au murit părinții? Nu neapărat. Puțini copii sunt în această situație în țara noastră. Și totuși, avem zeci de mii de copii în „sistemul de protecție”. Sunt aceștia mai puțin orfani decât cei cărora le-au murit părinții? Deloc. Orfan este un copil lipsit de dragostea și ocrotirea părintească.

Și pentru câteva momente aș dori să te provoc să privești lumea prin ochii unui copil orfan. Amintește-ți vremea când erai copil. Cât de vulnerabil erai și câtă nevoie de apărare aveai, pentru că lumea este un loc periculos. Câtă nevoie de dragoste aveai. Cât de tare depindeai de mama, de tata. Probabil acum îți amintești cu nostalgie și cu drag de mama și de tata. Poate nu ai realizat până acum, dar ești ceea ce ești, și ai ceea ce ai, pentru că, înainte de toate, ai fost iubit, ocrotit și cineva ți-a purtat de grijă.. Toate astea te-au „împuternicit” pe tine să devii un adult puternic și capabil să-ți porți de grijă ție și apoi și altora, la rândul tău. Acum încearcă să-ți imaginezi cât de fără putere și apărare, cât de SINGUR și îngrozit ai fi fost dacă   te-ai fi trezit într-o dimineață și ai fi constatat că nu mai este nici mama, nici tata. Că ai devenit orfan! Este groaznic, nu-i așa?…

Gândește-te că așa se trezește în fiecare dimineață, iar și iar, un copil orfan. Și tot așa se duce la culcare. Cât de plină de întuneric, de deznădejde și FRICĂ este viața unui copil orfan, în special a unui copil care trăiește într-o instituție.

Studiile din ultimii ani arată că această stare ne-naturală de frică continuă în care un copil orfan trăiește, îi afectează dezvoltarea, îi modifică structura creierului. Și acest copil orfan, în loc să devină un adult puternic și capabil, încearcă doar să supraviețuiască, să facă față acestei lumi ostile și periculoase, dezvoltând comportamente care-l fac extrem de vulnerabil și mai ales comportamente distructive. Și toate acestea nu sunt altceva decât lucrări ale celui rău, al cărui scop este distrugerea omului, încă din pruncia lui, dacă poate. Dar, slavă Domnului că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1Ioan 3:8). Și așa și este.

Am văzut ce poate face dragostea Lui. Pot afirma cu tărie, din experiența mea de peste 20 de ani cu astfel de copii, că nu există copil irecuperabil, sau copil traumatizat, nici om atât de distrus pe care Domnul nostru Isus Hristos să nu-l poată recupera, vindeca sau restaura. Nu există putere mai mare ca dragostea Lui. El ridică copii orfani și le dă statut de fii și fiice. El vindecă ceea ce oamenii au etichetat ca „irecuperabil”. El nimicește lucrarea celui rău de distrugere a copiilor și le vindecă rănile, le transformă viețile și îi restaurează!………

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=5047
Reportaj: Alianta Romania fara Orfani

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/social/4665-crestinul-si-orfani

Devotional – Bucurandu-ne de Craciun

 20.12.2018  |    Devoțional  |

In fiecare an în timpul aglomerației sărbătorilor, creștinii își amintesc de adevărata semnificație a Crăciunului: venirea lui Isus! Inimile ne sunt pline de recunoștință pentru că Dumnezeu Tatăl ne-a trimis un Mântuitor să ne răscumpere. Ne bucurăm de multele binecuvântări: când privim cadourile viu colorate în jurul bradului din sufragerie, când cântăm imnuri și colinde, când mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa. Unii dintre noi chiar se delectează urmărind filmul animat „Un Crăciun al lui Charlie Brown”, cu Linus, care citează din Luca 2 la final.

Trebuie să fim recunoscători din toată inima pentru binecuvântările de care ne bucurăm în perioada Crăciunului. Știm că toate lucrurile bune vin de la Tatăl. Totuși este bine să ne reamintim motivul pentru care a venit Isus: pentru că noi suntem în plin război ― în război cu puterile întunericului, cu duhurile demonice, cu diavolul însuși. Diavolul vine în viețile noastre pentru a fura, junghia și a prăpădi ― toate acestea în încercarea de a ne devia de la scopurile bune ale lui Dumnezeu. Odată cu nașterea lui Hristos, Dumnezeu a stabilit un cap de pod pentru a se lupta cu inamicul printr-o nouă modalitate ― de fapt, aceasta este ziua Z a debarcării împotriva forțelor fortificate ale iadului.

Mulți credincioși nu doresc să recunoască existența acestui război în viețile lor, însă este un fapt biblic că dușmanul sufletelor noastre este mereu în mișcare împotriva oamenilor lui Dumnezeu. De aceea, dacă atenția noastră în timpul acestor sărbători este doar asupra binecuvântărilor ― chiar lucrurile bune, cum ar fi dăruitul și primitul de cadouri― pierdem impactul complet al sacrificiului lui Isus pentru noi. Și lăsăm să ne scape binecuvântarea profundă, supremă pe care Crăciunul ne-o revelează, care este a noastră.

Dumnezeu Tatăl S-a asigurat că Fiul Lui preaiubit a fost dăruit. Toate victoriile miraculoase savurate de-a lungul secolelor în Numele lui Isus stau așezate acolo în ieslea umilă, sub forma unui bebeluș.

Când serbăm Crăciunul, fie ca inimile noastre să fie mulțumitoare pentru toate binecuvântările lui Dumnezeu, mai ales victoria pe care o avem datorită nașterii copilului Hristos.

© 2018 World Challenge, Inc | All Rights Reserved

https://alfaomega.tv/devotional/9895-devotional-bucurandu-ne-de-craciun

Protejati-va familia – sfaturi practice

 15.09.2014  |    Crestinul si RELATIILE

Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc

Războiul împotriva familiei va afecta şi familia voastră, dacă nu luaţi nişte măsuri ferme împotriva lui. Materialul de mai jos cuprinde câteva sfaturi practice.

Întâi de toate, forţele care conduc actualul sistem social-politic la nivel global nu urmăresc în mod necesar binele familiei. În multe locuri, familia se află sub atac şi este subminată pe multiple căi, numite oficial alternative. În contextul unui adevărat război împotriva familiei, pentru a ne proteja familiile, trebuie să contracarăm aceste influenţe negative…

În căsnicia voastră

Planificaţi-vă să petreceţi timp împreună. Învăţaţi-vă să vă bucuraţi împreună de aceleaşi pasiuni sau activităţi recreaţionale. Citiţi împreună, vizionaţi împreună un film, ascultaţi împreună muzică, mergeţi împreună în parc, faceţi sport împreuna. Împărtăşirea unor activităţi vă va consolida prietenia pe viaţă.

Amintiţi-vă de sentimentele care v-au apropiat odată. Curtaţi-vă unul pe altul! Duceţi-i pe copii la bunici şi ieşiţi în oraş. Dacă puteţi, faceţi şi ieşiri scurte în afara oraşului – o dată la câteva luni.

Dumnezeu a conceput relaţiile sexuale pentru întări prietenia şi afecţiunea dintre soţi. Deşi în cazul unora expresia „totul se rezolvă în pat” chiar funcţionează, sexul trebuie să fie o continuare firească a unei relaţii de prietenie şi dragoste între soţi – o formă aparte de a da, opusă unei atitudini egoiste de a căuta satisfacţia şi mulţumirea proprie.

Înţelegeţi că voi doi alcătuiţi o echipă care trebuie să lucreze împreună în armonie – fizic, emoţional şi spiritual. Împărtăşiţi-vă unul altuia gândurile, atitudinile, emoţiile şi lucrurile materiale. Un soţ şi o soţie se ridică împreună şi cad împreună.

Ca la orice echipă, trebuie să existe o anumită organizare. Dumnezeu l-a lăsat pe bărbat să conducă treburile familiei. Atunci când e vorba de decizii importante, consultă-te cu soţia ta. Discutaţi toate implicaţiile oricărei decizii. Dacă nu ajungeţi la o înţelegere, ca bărbat ia acea decizie care crezi că corespunde cel mai bine interesului comun.

Soţia, partenera soţului, trebuie să fie un ajutor pentru el (Facerea 2:18). În Sfânta Scriptură, în cartea Pildelor lui Solomon, la capitolul 31 sunt menţionate câteva trăsături şi abilităţi care o ajută pe o femeie să fie un sprijin bun pentru soţul şi familia ei. Dacă soţul tău nu ţine cont de sfatul tău, rămâi alături de el în decizia lui şi adu-ţi contribuţia ca totul să iasă bine. Respectă-ţi soţul şi încurajează spiritul de echipă.

Comunicarea este vitală într-o căsnicie. De fapt, principalul motiv invocat de cei ce divorţează este lipsa de comunicare. Comunicaţi într-o manieră pozitivă, pe subiecte de calitate. Exprimaţi-vă ideile, aprecierile şi emoţiile. Fiţi deschişi şi sinceri, dar şi amabili. Atenţie la tonul vocii – tonul face muzica – şi la expresia feţei atunci când vorbiţi unul cu altul.

Comunicarea este un proces dual. Ascultaţi cu răbdare şi cu un interes neprefăcut ce are de spus celălalt. Nu fiţi nerăbdători şi nu întrerupeţi des. Fiţi atenţi nu numai la cuvinte, ci şi la sentimentele şi la înţelesul din spatele cuvintelor……….

http://www.alianta-familiilor.ro/protejatifamilia.html

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii/3340-protejati-va-familia-sfaturi-practice