Scientologia: De la ficţiune, la religia erei spaţiale

download

Unul dintre produsele cele mai stranii şi controversate ale pieţei religioase a zilelor noastre este Biserica Scientologiei. Biserica a fost întemeiată prin anii ’50 de către Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), în California. Ea este rodul mai timpuriei sale teorii nereligioase a „Dianeticii”.

În zilele noastre Scientologia pretinde că posedă peste 700 de centre în 65 de ţări şi că este una dintre cele mai prospere religii noi. Celebrităţi ca Tom Cruise, John Travolta, Kirstie Alley şi Sonny Bono (sau cunoscutul jazzman, Chick Corea, aşa cum ne indică Time din 6 iunie 1991, care ne-a vizitat ţara în decembrie 1997; n.tr.), sunt doar câţiva dintre „credincioşii” din Hollywood care o susţin în mod activ (din acest motiv organizaţia a mai fost numită, „Biserica Celebrităţilor” – n.tr.). Totuşi această religie nouă îşi are criticii ei, aşa cum ne demonstrează numere recente şi încă în circulaţie ale publicaţiei Reader’s Digest(din mai 1980, şi septembrie 1981) şi ale revistei Time (din 6 mai, 1991 – număr aflat în posesia traducătorului!).

FILOZOFIA SCIENTOLOGIEI Crezurile de bază ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia orientală şi cercetările personale ale lui Hubbard făcute într-o varietate de discipline, cât şi ale „datelor” dezvăluite în urma „audierilor” (semnificaţia acestor termeni vă va fi dezvăluită pe parcursul materialului. Aceştia sunt specifici Scientologiei – n.tr.). „Audierea” (engl.”auditing”) reprezintă metoda de „consiliere” scientologică care constă în examinarea profundă a vieţii prezente, sau a „vieţilor anterioare”, a celui ce este numit „necurat” (engl. „preclear” – „înainte de curăţire”), sau novice. Într-una din numeroasele lui definiţii, Hubbard a descris Scientologia ca fiind, „continuarea vestică şi anglicizată a numeroase forme străvechi de înţelepciune”. Printre acestea se includ, scrierile Veda (literatura sacră a hinduşilor – n.tr.), Taoismul, Budismul, Iudaismul, Gnosticismul şi înţelepciunea civilizaţiei greceşti timpurii, învăţăturile lui Isus, Nietzsche şi Freud. Conform spuselor lui Hubbard, „Scientologia a atins ţelul religiei din toată istoria scrisă a Omului, eliberarea sufletului prin intermediul înţelepciunii”.

Scientologia împarte mintea omului în două compartimente – cel analitic şi cel reactiv – care sunt aproximativ paralele cu conştientul şi inconştientul omului, numit şi iraţional. Experienţele extrem de şocante, durerea, sau pierderea cunoştiinţei duc la producerea „engramelor”, a impresiilor senzoriale, care sunt înregistrate în compartimentul reactiv al minţii. Aceste imagini mintale, sunt la rândul lor cauza numeroaselor noastre probleme emoţionale sau chiar fizice, ale prezentului. De acestea se poate scăpa doar prin Scientologie.

Deşi aceste imagini de memorie sunt reţinute perfect, ele sunt inactive în creier până ce evenimente similare le restimulează, le readuc la viaţă. Când sunt trezite, acestea cauzează un comportament reflexiv şi condiţionat ce este dăunător dispoziţiei unei persoane. Astfel, atunci când creierul vede o situaţie asemănătoare unei experienţe ameninţătoare a trecutului, şi chiar dacă aceasta nu constituie acum o ameninţare asupra vieţii, el îi răspunde ca atare, producând un comportament impropriu şi defensiv. De exemplu, dacă un băiat cade dintr-un copac tocmai când pe stradă trece o maşină roşie şi îşi pierde cunoştinţa, mai târziu, ca adult, maşinile roşii (sau chiar alte lucruri de aceeaşi culoare) îi pot retrezi episodul nefericit în mai multe feluri şi să-l împingă la reacţii iraţionale. De aceea, acest om s-ar putea să refuze să se urce într-o maşină roşie, poate chiar să se simtă bolnav sau să aibe ameţeli, când este pus în faţa situaţiei.
Din acest punct de vedere, cu toţii suntem mai mult sau mai puţin nişte fiinţe condiţionate – adevărate „maşini” care răspund pur şi simplu la manipulatorul lor (care se spune că este compartimentul reactiv al minţii). Scientologia susţine că această restimulare sau trezire, este automată. Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinţe libere: suntem sclavii unei minţi (reactive) „aberante/deviate”. De aceea, Scientologia afirmă că prin Dianetică şi/sau prin terapie scientologică putem ajunge direct la „engramele” noastre şi să le „ştergem”, devenind astfel „curaţi” („clear”), sau altfel spus, stăpâni pe comportamentul nostru („la cauză”), în loc de a depinde de o minte reactivă bolnavă („în efect”).

Din nefericire Scientologia ne informează că din cauza reîncarnării, cu toţii am acumulat „engrame” timp de miliarde şi miliarde de ani. Astfel, pentru a rezolva „engramele” ascunse, iniţiatul nu doar că trebuie să fie azvârlit mintal, înapoi în timp pentru a reexperimenta efectele dăunătoare ale acestei vieţi, dar şi pe cele ale nenumăratelor vieţi anterioare.

Conform Scientologiei, fiecare om este de fapt un „tetan”, un spirit nemuritor care a fost atât de afectat de aceste engrame încât a uitat că este nemuritor şi că este un tetan. Tetanii, se spune, posedă controlul absolut asupra trupurilor lor, dar din nefericire, ei cred că sunt doar trup (o soartă urâtă) şi de aceea sunt limitaţi de universul TESM-ului (adică, de Timp, Energie, Spaţiu şi Materie). De fiecare dată când moare un trup, tetanul trebuie să intre într-un alt trup, aducând însă cu el toate engramele acumulate de-a lungul a mai multe miliarde şi miliarde de ani. Tetanii, nu mai sunt astfel liberi, ci sunt înrobiţi de universul material. Aici intervine Scientologia, afirmând că ea poate să-l elibereze pe tetan.

PRESUPUNERI TEOLOGICE ALE SCIENTOLOGIEI În lumina pretenţiilor religioase ale Scientologiei, voi descrie care sunt presupunerile teologice ale bisericii cu privire la şase categorii fundamentale: la Dumnezeu, om, creaţie, mântuire, moarte şi supranatural.

Dumnezeu În Biserica Scientologiei conceptul de Dumnezeu pare să aibe o formă panenteistă (care înseamnă a crede că toate entităţile fizice sunt conţinute în Dumnezeu, dar nu sunt identice cu El), cu toate că se poate presupune şi existenţa unei forme monoteiste. Ceea ce biserica numeşte „Fiinţă Supremă”, este în mod intenţionat lăsat nedefinit şi chiar neglijat în teoria sau practica Scientologiei. Dumnezeu este uneori numit sau se sugerează a fi „Natura”, „Infinitul”, „Cea de-a Opta Dinamică”, „toată (viaţa) Teta”, şi aşa mai departe. De regulă, scientologul individual este liber să-l interpreteze pe Dumnezeu sub orice formă doreşte.

Omul Scientologia susţine că în adevărata lui natură omul nu este trupul şi eu-l limitat şi jalnic care în mod greşit îşi închipuie că este. El este un tetan a cărui natură fundamentală este în esenţă bună şi divină. Nu este decăzut moral, ci mai degrabă este ignorant de propria lui perfecţiune. Singura lui „cădere” s-a făcut în materie şi nu în păcat. Cum a venit această „cădere”?

Se pare că în urmă cu trilioane de ani tetanii au devenit atât de plictisiţi încât au dat naştere la (au emanat) universuri mintale în care să se joace şi să se amuze. Însă, în scurt timp au devenit atât de absorbiţi de creaţia lor şi au fost atât de condiţionaţi de manifestările proceselor lor de gândire încât şi-au pierdut conştienţa adevăratei lor identităţi şi a naturii lor spirituale.

Aceştia au devenit hipnotizaţi de TESM (vă amintiţi, sistemul actual de timp, energie, spaţiu şi materie? n.tr.) şi capturaţi de el. În compunerea problemei s-a mai adăugat şi nesfârşita acumulare de engrame de-a lungul a trilioanelor de ani de existenţă. Rezultatul final a fost o creatură cu adevărat jalnică – o fiinţă înrobită din punct de vedere material ce există asemenea unei maşinării stimulate de reflexe. Astăzi, tot ce-a mai rămas din glorioasele fiinţe spirituale, este doar sclavia faţă de o minte reactivă şi robia în universul TESM. Astfel, conceptul privitor la om al Scientologiei, este descris în lucrarea, Scientologia: O religie mondială se naşte în era spaţială, după cum urmează:

„Persoana”, este după Scientologie (şi se descoperă că este), un Tetan (fiinţă spirituală) având un potenţial creator infinit care acţionează în universul fizic însă fără a face parte din el…

„Eternul Eu Indestructibil” (supranumit, „Atman”) al Upanishad-elor hinduse a prevăzut de mai demult conceptul scientologic al „tetanului”…

Tetanul este de asemenea considerat a fi sursa înnăscută a propriului său univers imaginar care se suprapune într-o mare comunitate de suflete, universului creat al celorlalţi tetani. În acest fel este formată lumea simţurilor, faţă de care, asemenea personajului hindus „Lila” sau „Jocului Divin”, fiecare tetan joacă Jocul Vieţii, în comun cu partenerii lui spirituali…

Ca şi Fiinţă…când el descinde în Materialitate, manifestările vieţii sale devin tot mai greoaie şi încurcate, iar cunoaşterea de către el a realităţii, se deteriorează.

Creaţia Universul nu a fost creat ex nihilo (latină, „din nimic”), de către o singură fiinţă supremă, având astfel o existenţă separată proprie. În schimb, universul scientologic constă într-o emanaţie mintală subiectivă, sau „proiecţie” a tetanilor, acesta având doar o aparentă realitate şi nu una reală. Astfel, tot universul fizic este un Joc, un produs al ingeniozităţii unui tetan (cu scopul de a scăpa de plictiseală -!? ), care se pare că se trage de la preistoricul consens original al tetanilor de „crea”.

Ca şi produs al minţilor tetanilor, universul poate suferi nenumărate manipulări din partea unui tetan conştient sau iluminat spiritual. De aceea, scientologii consideră puterile ocultice demonstrate în practica bisericii lor ca fiind confirmarea acestei doctrine. Dar pentru un tetan extrem de ignorant (în principiu, aceştia fiind toţi ne-scientologii), universul este o cursă amăgitoare şi fatală. Tetanii ignoranţi sunt limitaţi de engramele lor şi ca prin urmare cred că sunt doar nişte trupuri fizice. Ca şi rezultat al unei astfel de impresii, ei sunt fiinţe slabe, înrobite unui univers material care inhibează realizarea de sine a adevăratei lor naturi de spirit nemuritor. În concluzie, creaţia materială aşa cum o cunoaştem noi nu este doar o iluzie dar şi un rău absolut – ea fiind puternica barieră distructivă pe care cineva trebuie să o biruiască pentru a avansa spiritual.

Mântuirea Această jalnică sclavie a tetanului faţă de universul, timp, energie, spaţiu, materie, a continuat timp de milenii până ce L.Ron Hubbard a descoperit natura secretă a umanităţii şi a avansat soluţia pentru starea mizeră a tetanului, punând la punct un plan universal de mântuire. Prin „audierea” scientologică, engramele pot fi neutralizate iar tetanul poate treptat să devină conştient de sine sau „iluminat”. Folosind tehnici diverse s-a dezvoltat o metodologie practică pentru a-l putea face în stare pe iniţiat să-şi recunoască existenţa lui spirituală, să se despartă de trupul TESM şi să înceapă să-şi exercite controlul mintal asupra universului TESM. Cu alte cuvinte, iniţiatul poate în cele din urmă să ajungă la starea de „curat” şi după aceea, progresând prin numeroasele niveluri ale „Tetanului Operaţional” („Operating Thetan”- „OT”), să dobândească treptat realizarea sinelui. Un „Tetan Operaţional” este acela care este din ce în ce mai conştient de adevăratele sale puteri de tetan şi să acţioneze conform lor.

Moartea În concepţia Scientologiei moartea este uneori o binecuvântare, fiindcă ea poate permite eliberarea sufletului din temniţa trupului (adică, evoluţia tetanului, a sufletului, la o stare superioară de conştienţă). Cu toate acestea, dintr-un alt punct de vedere, moartea este considerată un eveniment atât de banal (unul prin care fiecare persoană a trecut de miliarde şi miliarde de ori), încât este un incident, aproape irelevant şi neobservabil în planul general.

Ocultul Implicarea puterilor spirituale şi a experienţelor „afară-din-trup” (ca şi mijloc în folosul tetanului pentru a-şi re-descoperi adevăratele lui puteri) este semnificativă pentru acceptarea de către biserică a tărâmului ocultic. Pe deasupra, propriul fiu al lui Hubbard merge până acolo încât să afirme că, „magia neagră constituie miezul Scientologiei”. De asemenea, se spune că însuşi Hubbard a mărturisit că o entitate spirituală l-a călăuzit toată viaţa lui, iar un număr de cercetători ştiinţifici au confirmat natura ocultă a Scientologiei.

O CRITICĂ ADUSĂ SCIENTOLOGIEI În ciuda încercărilor reuşite ale Bisericii Scientologiei de a inhiba criticismul îndreptat împotriva ei, există totuşi o cantitate apreciabilă de literatură disponibilă celui ce vrea să o cerceteze (din păcate, majoritatea doar în limba engleză – n.tr.). Deosebit de ajutătoare sunt, (1) investigaţiile şi rapoartele guvernamentale, (2) transcrierile a numeroase decizii judecătoreşti (unde Scientologia a apărut fie ca acuzator, fie ca pârât), (3) analizele ştiinţifice ale unor domenii înrudite cu teoriile Scientologiei (cum ar fi, filozofia, medicina, psihologia, sociologia, teologia, sau etica), (4) analizele presei şi investigaţiile făcute de ea, din mass-media, (5) cât şi literatura publicată de actuali sau foşti membrii ai grupării.

Scientologia şi/sau Dianetica nu este lipsită de afirmaţii care să nu se poată verifica, deşi biserica susţine că Hubbard nu a avut timp să le ia apărarea. Cu toate acestea Hubbard a crezut, printre multe alte lucruri că, filozofia şi metodologia lui este superioară în primul rând, în expertiza sănătăţii mintale, că (Dianetica) poate avea un succes total, ducând şi la ridicarea coeficientului personal de inteligenţă, că ea poate rezolva problemele majore ale umanităţii, şi că aceasta este o ştiinţă raţională şi demonstrată (cu excepţia cazului în care insistă asupra studiului spiritului). Însă, înainte ca Dianetica să fi evoluat în Scientologie ea a fost examinată şi criticată de o varietate de cercetători şi infirmată în clauzele ei esenţiale.

În realitate nici una din pretenţiile Scientologiei nu a fost confirmată. Spre exemplu, una dintre personalităţile legale cele mai cunoscute ale secolului nostru este Lordul Cancelar Hailsham, educat la Oxford. Acesta a deţinut de două ori cea mai înaltă poziţie accesibilă juriştilor englezi, şi anume aceea de Lord Cancelar, cât şi de Ministru al Educaţiei şi Ministru al Ştiinţei şi Tehnologiei. El afirmă că: „Nu găsesc conceptele filozofice (ale Scientologiei) potrivite pentru a-i sprijini teoriile…baza reală pe care au pretins că au obţinut rezultate bune în tratamentul indivizilor, nu mi se pare să fie pe deplin dovedită”.

În privinţa pretenţiilor ei asupra sănătăţii mintale, aplicarea tehnicilor scientologice a dus mai degrabă la tulburarea unor persoane. Aceste probleme se pot naşte din activitatea ocultică, din procesele scientologice şi inexperienţa „auditorilor”. Ele includ halucinaţiile şi comportamentul iraţional, o dezorientare cronică, senzaţii corporale stranii, boli mintale şi fizice, inconştienţă şi sinucidere. (aşa cum dezvăluie notiţele de la urmă, aceste hazarde mai sus menţionate au fost recunoscute şi de Hubbard, deşi el a susţinut că acestea s-au manifestat doar în cazul aplicării greşite a „tehnologiei” scientologice.)

De asemenea, Hubbard mai pretinde că Scientologia este o ştiinţă dovedită care este raţională şi care foloseşte principii ştiinţifice. Cu toate acestea, metodele lui Hubbard contrazic această afirmaţie şi dezvăluie că din punct de vedere ştiinţific metodologia cercetărilor sale este dubioasă şi lipsită de încredere. Chiar şi afirmaţiile fiului său ne confirmă această convingere atunci când privitor la bestseller-ul de milioane de dolari, al tatălui său, „Dianetica: Ştiinţa Modernă a Sănătăţii Mintale”, el spune că, „nu a făcut nici un fel de cercetare…iar ceea ce a făcut în realitate a fost să strângă bucăţi şi frânturi de la alţi oameni, pe care le-a pus într-un mixer unde le-a amestecat şi de unde a scos Dianetica! Toate experienţele din carte – cam 200 de „experienţe reale din viaţă” – sunt toate rezultatul preocupării sale obsesive cu avorturile şi stările de inconştienţă…De fapt, marea majoritate a acestor întâmplări au fost inventate de el. Restul reies din viaţa lui secretă, în care a fost profund implicat în ocultism şi magie neagră. Aceea implicare o are de la vârsta de 16 ani”.

Pe deasupra, alţi cercetători care au examinat singurul presupus instrument „ştiinţific” al Scientologiei ce este capabil să producă „date”, au concluzionat că este inutil şi că nu are nici un fel de calităţi deosebite.

Acest instrument este „E-meter”-ul, un dispozitiv electric care este folosit la localizarea engramelor. „E-meter”-ul măsoară cu acurateţe variaţiile de rezistivitate electrică ale corpului omenesc, asemenea galvanometrului. (Conform descrierii articolului critic din revista Time din 6 Mai 1991, „E-meter”-ul este un detector de minciuni, mai simplificat, făcut să măsoare schimbările de electricitate de la nivelul pielii, în timp ce „pacienţii” sunt supuşi unui interogatoriu asupra unor subiecte intime ale vieţilor lor – n.tr.). Însă, „nici una din teoriile asociate acestui aparat, sau din pretenţiile cu privire la el (Hubbard a susţinut că şedinţele de consiliere în jurul „E-metrului”, pot şterge engramele, pot vindeca orbirea, şi pot chiar spori inteligenţa şi aspectului unui om – Time, 6 mai 1997), nu sunt justificate. Ele sunt contrare unor dovezi experte…”

MORALA SCIENTOLOGICĂ Scientologia menţine o puternică poziţie publică cu privire la chestiunile de etică: „Practicarea Scientologiei duce la un nivel superior de etică (morală) şi integritate…” „Milioane de oameni cred deja că morala Scientologiei, conţine mai multă greutate şi onestitate decât legile tradiţionale şi confuze ale neamurilor”. „Membrii internaţionali ai Scientologiei – sunt legătura d-voastră cu nişte oameni oneşti şi morali”.

Din nefericire, scientologii nu reuşesc întotdeauna să trăiască potrivit propriilor lor mărturisiri etice, în parte fiindcă etica lor pare valabilă doar pentru aceia pe care îi consideră vrednici de ea. De exemplu, criticii bisericii, pot fi trataţi ca şi duşmani.

Ar trebui de asemenea observat că Scientologia posedă propria ei definiţie unică de termeni. Astfel, cuvintele folosite în citatele de mai sus, cum ar fi „etica”, „morala”, poartă nu doar semnificaţiile binecunoscute ci şi cele ale Scientologiei.

ADEVĂRUL ESTE MAI CIUDAT DECÂT FICŢIUNEA Această afirmaţie ne aminteşte de o problemă asociată Scientologiei: utilizarea subiectivă de termeni pentru ca informaţiile obţinute să fie manipulate în vederea obţinerii închipuitelor descoperiri şi adevăruri ale Scientologiei. Poate domeniul cel mai prolific cu care să începem este să observăm priceperea lui Hubbard ca şi scriitor (autor) de literatură ştiinţifico-fantastică. De fapt, multe din temele care se găsesc în Scientologie, se regăsesc şi în lucrările lui s.f („se-fe” – science fiction, sau literatură ştiinţifico-fantastică; n.tr.).

Pentru Hubbard, „viaţa este un joc”, şi asta este cam singurul lucru care-i dă vreo semnificaţie reală. Variatele fapte de vitejie ale tetanilor din miliardele de ani trecuţi, constituie lila lor (sau, sportul lor) – jocurile pe care ei le joacă pentru a evita plictiseala eternităţii. Desigur că mulţi critici ar spune că aventurile tetanilor aşa cum sunt descrise în, „O istorie a Omului” şi „Ai mai trăit această viaţă înainte?”, ar trebui cotate printre operele sale ştiinţifico-fantastice. Iată din ultima sa lucrare, o pretinsă întâmplare dintr-o „viaţă anterioară” pe care un auditor al Scientologiei l-a descoperit cu „E-metrul” la un „pacient” supus examinării:

„Necuratul (deci, e vorba de „pacient” – „preclear” , în engleză; n.tr.) s-a aflat pe Marte fără un trup, în urmă cu 469.476.600 de ani, unde a distrus un pod şi mai multe clădiri. Oamenii au fost chemaţi la templu, de o alarmă. Necuratul (încă odată, iniţiatul în Scientologie – n.tr.), s-a dus acolo şi a rupt ultima bancă şi a dărâmat turnul templului. S-a refugiat în oraş unde a văzut o păpuşă într-o vitrină în care a fost întrupat cu forţa, încercând să-i mişte membrele. Oamenii au pus mâna pe ea (l-au prins), au bătut-o şi au aruncat-o pe fereastră (o cădere de 10 metri). Păpuşa a fost dusă la templu, unde un episcop a executat-o cu pistolul lui în timp ce congregaţia cânta „Dumnezeu este dragoste”. Când oamenii au plecat, păpuşa care şi-a pierdut controlul, s-a târât afară unde a fost călcată de o maşină mare şi de un cilindru compresor. Atunci a fost readusă înaintea Episcopului, care a dat ordin să fie urcată împreună cu alţii într-un camion, şi dusă la săpat de tranşee sau şanţuri, pe o perioadă de 2.000 de ani. (Întreaga întâmplare a durat cam 2.000.000 de ani.)

După aceea, a fost luat iar trupul i-a fost înlăturat, necuratului (PC -ului, deci „preclear”-ului; n.tr) fiindu-i promis un corp de robot. Tetanul a ajuns într-o staţie de implantare unde a fost pus într-un cub de gheaţă şi transportat de o farfurie zburătoare şi lăsat pe planeta ZX 432.”

Hubbard însuşi mărturiseşte că adevărul este atât de ciudat şi de straniu, încât nimeni nu poate, cu adevărat, distinge între science fiction şi realitatea ştiinţifică (o revelaţie pe care, de asemenea, a găsit-o folositoare în respingerea şi manipularea „iluziilor” cunoaşterii convenţionale). De exemplu, Hubbard a observat spunând că, „una dintre cele mai asemănătoare descrieri ale unui tetan este Alice în Ţara Minunilor…Acolo, el poate născoci, (inventa) iepuri albi şi omide, eventual pe Urâcioşi. (Tetanul) s-ar simţi în elementul lui”. Atunci, „când priveşti la localizarea omului în Universul TESM, la ce a fost sau nu a fost în tot timpul, este pur şi simplu incredibil…este atât de fantastic încât nu se poate descrie în cuvinte, şi bineînţeles, dacă s-ar face nimeni nu ar crede-o.”

Dacă ne amintim de învăţătura lui Hubbard privitoare la creaţia materială observăm că el o consideră o iluzie: „Universul TESM poate fi uşor dovedit ca fiind o iluzie…” Nu se pune problema că universul nu există, ci mai degrabă, că el nu are o realitate independentă şi obiectivă. El este un frivol joc mintal creat şi jucat de tetani! Realitatea convenţională, rezultă pur şi simplu din acordul primordial la care tetanii au convenit împreună („să inventeze”). Astfel, realitatea „obiectivă” este doar o simplă manifestare temporară a minţii tetanilor.

Desigur că un asemenea univers nu poate oferi o adevărată cunoaştere obiectivă a unor lucruri, pentru că nici un lucru nu are o existenţă independentă şi poate fi supus unei nesfârşite manipulări de către un tetan conştient. După spusele lui Hubbard, doar un tetan conştient (adică, cel care a fost într-adevăr iluminat prin intermediul Scientologiei) cunoaşte lucrurile aşa cum sunt în realitate, şi evident Hubbard, a fost cel mai iluminat tetan care există. De aceea, pentru scientologii care sunt de acord asupra acestei presupuneri, ceea ce Hubbard spune că este adevărat, este adevărat şi în realitate, indiferent de cât de fantastic sau contrar pare cunoaşterii convenţionale actuale.

SCIENTOLOGIA ŞI CREŞTINISMUL În ciuda faptului că până în 1970 (aproape la 20 de ani după ce Biserica Scientologiei a fost înfiinţată), cel puţin o carte a lui Hubbard pretindea fără echivoc că, „Scientologia…nu este o religie”, ea a devenit o religie şi încă una care concurează cu Creştinismul. Un sondaj efectuat chiar de Biserica Scientologiei printre 3.000 dintre membrii săi, a determinat că trecutul acestora este predominant creştin (aprox.40% dintre ei fiind protestanţi şi 26%, catolici). 70% dintre cei ce provin din biserici creştine au susţinut că se consideră încă creştini practicanţi ai credinţei lor creştine, fapt care înseamnă că aproape jumătate (47%) dintre cei sondaţi, se consideră încă creştini.

Adăugând la aceste date şi faptul că 37% dintre cei intervievaţi au studii superioare, iar 80% provin din clasa de mijloc, avem dovada faptului că Scientologia constituie o atrăgătoare şi puternică organizaţie formată dintr-o pătură educată de oameni, ce în majoritate au fost recrutaţi din bisericile creştine. În ciuda acestei situaţii răspunsul Creştinismului a fost ca şi inexistent. La fel cum un scientolog care se consideră creştin, nu recunoaşte inconsecvenţa unei astfel de poziţii, Biserica Creştină nu recunoaşte încă pericolul pe care Scientologia îl reprezintă pentru rândurile sale.

Într-un univers raţional două religii contrare nu pot fi amândouă drepte. Ori una, ori cealaltă, va fi falsă. De aceea, dacă concepţia creştină despre lume şi viaţă este adevărată (şi am demonstrat cu altă ocazie cum acest lucru se poate stabili raţional, pe baze revelaţionale şi empirice, folosind măsura strictă a criteriului legal), atunci ceea ce o contrazice, nu poate avea dreptate.
În domeniul teologiei, se găsesc mai multe chestiuni esenţiale la care mulţi au chibzuit cu seriozitate. Acestea privesc domeniul teologiei propriu-zise (adică, natura şi existenţa lui Dumnezeu), al teologiei revelate (pot eu să ştiu dacă Dumnezeu există?), al antropologiei (ce sunt eu? Sau, cine sunt eu?), al soteriologiei (cum pot să fiu mântuit?), sau al tanatologiei (ce se întâmplă cu mine când mor?).

Aceste chestiuni ridică întrebări cu privire la natura lui Dumnezeu, a omului, a mântuirii, şi a morţii. Nu există chestiuni mai importante şi mai esenţiale decât acestea, iar a răspunde greşit la ele duce la deformarea întregii concepţii despre lume şi viaţă a individului. În continuare vom compara şi contrasta pe scurt răspunsurile pe care Scientologia le oferă la aceste întrebări, cu răspunsurile oferite de Biblie.

Dumnezeu Cum am mai spus, Scientologia este esenţialmente panenteistă. Ea afirmă că există o multitudine de tetani care, „în mod colectiv” alături de toate celelalte forme de viaţă alcătuiesc Fiinţa Supremă (vezi, notiţa nr.7, de la sfârşit).

Aceasta este o contradicţie a învăţăturii biblice care spune că există doar un singur Dumnezeu Creator perfect şi suveran care există imutabil (neschimbat) din veşnicie, fără început şi fără sfârşit, Dumnezeu ce există în trei Persoane, şi care este nespus de sfânt, drept şi iubitor (vezi, Gen.1:1; Isaia 43:10-11; Fapte 5:3-4; Isaia 61:8; Maleahi 3:6; 1Tim.2:5; Tit 2:13; 1Ioan 4:8-10).

Omul Scientologia ne învaţă că omul este un spirit nemuritor asemenea atman-ului hindus. Ca şi în Hinduism, omul poate fi considerat una dintre divinităţile care a uitat că este divină. Biblia respinge ideea că omul este un dumnezeu ignorant care are nevoie de realizarea sinelui sau de iluminare. Omul este doar o creaţie a lui Dumnezeu, făcută în imaginea lui Dumnezeu. Problema lui nu a apărut în urma engramelor sau a plictiselii, ci a păcatului şi a iubirii de sine (Romani 3:10-18; Efeseni 2:1-3).

Toată Scientologia se bizuie pe un singur concept, iar acela este conceptul de tetan. Toate celelalte lucruri, care mai au cât de cât importanţă, se bazează pe existenţa tetanilor şi pe conformarea lor la statutul pe care Hubbard l-a stabilit. De aceea, este evident că dacă nu există nici un tetan, aşa cum l-a definit Hubbard, atunci practicile Scientologiei sunt lipsite de justificare.

Să considerăm concepţia biblică. Există un singur Dumnezeu etern în tot universul (Isaia 43:10-11). El l-a creat pe om (trup şi spirit) la un moment dat în timp (Geneza 2:7). Ca prin urmare, acesta (omul) este o creatură finită. Astfel, este imposibil ca fiinţe divine asemenea „tetanilor” Scientologiei, să existe. Din punct de vedere biblic, filozofia Scientologiei, tehnicile ei, soluţiile pe care le oferă, cât şi scopurile ei finale, se bazează pe presupunerea că sunt inerent greşite. În cuvinte mai simple, dacă nu există tetani, atunci toată Scientologia este bazată pe o eroare, deoarece „aproape întreaga Scientologie constă în descoperirea şi rafinarea metodelor prin care Tetanul poate fi înduplecat să renunţe la limitările pe care şi le-a impus singur”.

Dar pentru că Scientologia priveşte mintea cât şi anumite consideraţii practice (de exemplu, îmbunătăţirea capacităţii de comunicare), ea poate folosi sau descoperi informaţii relevante despre psihologia umană. Din nefericire, dacă asemenea informaţii sunt plasate într-un cadru creat de o concepţie despre lume şi viaţă ce este falsă sau îndoielnică, atunci în ciuda faptului că aceste informaţii sunt adevărate, ele pot fi folosite în sprijinul unei filozofii eronate.

Spre exemplu, în timpul consilierii scientologice, auditorul (consilierul) poate culege de la iniţiat anumite sentimente sau informaţii care să sugereze o iraţională frică de înălţime sau ameţeală. Această observaţie poate fi adevărată, dar pentru că mult mai luminatul auditor l-a şi interpretat pe iniţiat ca fiind un tetan ignorant de numeroasele lui vieţi, şi de asemenea pentru că „E-metrul” său i-a „localizat”, chipurile, o engramă (deci, o întâmplare care să aibe legătură cu senzaţia lui actuală de ameţeală), de acum 10 miliarde/trilioane de ani, auditorul poate interpreta greşit o asemenea informaţie sub forma unui incident dintr-o viaţă anterioară în care persoana în cauză, chipurile, cade dintr-o navă spaţială.

Dacă înţelegem că scopul esenţial al Scientologiei este de a ajuta un tetan (inexistent, din punct de vedere biblic) să-şi descopere adevărata lui natură, suntem obligaţi să concluzionăm că aceasta nu are nici un efect pe tărâmul realităţii. Dacă tetanul nu există, ce altă concluzie poate trage creştinul care investighează Scientologia?

Mântuirea Mântuirea în Scientologie înseamnă progresul de la ignoranţă personală şi robie faţă de materie, la iluminare gnostică şi eliberare din trupul şi universul TESM. Pentru preţul final de zeci de milioane de dolari un om poate fi „salvat” progresiv din engramele sale, odată prin cunoaştere (prin crezurile Scientologiei), şi apoi prin fapte bune (prin audiere scientologică şi practică de acelaşi tip, etc.), pentru a ajunge la cel mai superior stadiu, acela de „tetan operaţional”.

Însă, de partea cealaltă Biblia ne învaţă că mântuirea este un dar fără plată. Omul este răscumpărat pe principiul harului, prin credinţă în ispăşirea lui Hristos (Efes.2:8-9; Ioan 6:47; Evrei 11:1; 1Ioan 2:2).

Moarte Scientologia pretinde că moartea este repetată la infinit prin reîncarnare şi de aceea aproape că ea nu survine. Cu toate acestea, moartea, este potenţial benefică prin faptul că permite eliberarea sufletului din temniţa trupului.

Din punct de vedere biblic, moartea este un eveniment care survine o singură dată şi care, fie aduce cele mai sublime binecuvântări (cerul veşnic), fie cele mai îngrozitoare consecinţe (iadul veşnic).

Moartea constituie o soartă ireversibilă atât pentru mântuiţi cât şi pentru cei pierduţi şi de aceea, oamenii au doar o singură viaţă de trăit pentru a se împăca cu Dumnezeu (Evrei 9:27; Matei 25:46; Luca 26:19-31; Apoc.20:10-15).

În concluzie, Scientologia nu se conformează clasicei concepţii despre lume şi viaţă sau învăţăturii specifice a revelaţiei Iudeo-Creştine, şi examinată în ansamblul ei, ea respinge categoric credinţa creştină. Hubbard a repudiat dumnezeirea şi misiunea lui Hristos ca fiind produsul imaginaţiei unor minţi neiluminate (întunecate), iar ca prin urmare, filozofia lui Hubbard nu este „interesată în salvarea omului, însă poate face multe pentru a-l împiedica să fie„mântuit”.

Mai putem observa că Scientologia nu nutreşte o dorinţă sinceră de a îmbunătăţi lumea sau soarta de aici a omului, fie din punct de vedere material sau spiritual. Mulţi practicanţi ai ei sunt dedicaţi şi generoşi în îndeplinirea unei asemenea agende.

Fiecare, scientolog trebuie să cântărească în balanţa conştiinţei personale care este cea mai bună manieră de atingere a ţelului. Dar dacă omul nu este un tetan, cum pretinde Scientologia, ci o fiinţă căzută în păcat având nevoie de mântuire, aşa cum învaţă

Creştinismul, care poate fi rodul efortului de o viaţă al scientologilor?
Ar fi înţelept ca scientologii ce provin din biserici creştine şi în general pentru toţi aceştia, să asculte din nou cuvintele lui Hristos:

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26)
„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3)

de John Weldon

Se crede că „Dianetica” priveşte trupul şi mintea, iar „Scientologia”, spiritul omului, deşi pe alocuri aceste teorii se suprapun. Conform bisericii, din punct de vedere tehnic, „para-scientologia” este aceea ramură a Scientologiei care priveşte vieţile anterioare, misticismul, ocultul şi altele. Noi vom folosi termenul „Scientologie” în sensul cel mai larg. L.Ron Hubbard, Dianetics Today (Los Angeles: Church of Scientology of California, 1978), pag.209; comparaţi cu, Christopher Evans, Cults of Unreason (New York: Dell, 1975), pag.17-134, unde sunt dezvăluite câteva din problemele de la început şi controversele prin care Scientologia a trecut.
L.Ron Hubbard, The Creation of Human Ability (Los Angeles: The Publications Organization Worldwide, 1968), p.189
idem, p.180; compară cu publicaţia Serviciului de Informaţii al Bisericii Scientologiei, Scientology: A World Religion Emerges in the Space Age (1974), pag.3-17.
Pentru a se descoperi o engramă, trebuie să fi avut loc un incident sau o suferinţă.. „Engrama este unica şi singura sursă de aberaţii şi de boli psihosomatice” (Hubbard, Dianetica Today, 43, 47; vezi, pag.37-106 şi mai ales 38-59).
Vezi, Hubbard, Dianetics Today, pag.947-951 şi The Volunteer Minister’s Handbook (Los Angeles: Church of Scientology of California, 1976), pag.551-552; vezi şi comentariile unui fost membru, timp de 14 ani, Cyril Vosper din cartea, The Mind Benders (London: Neville Spearman, 1971), pag.164-166, şi cele ale lui Peter Gillham din Telling It Like It Is: A Course in Scientology Dissemination (Phoenix: Institute of Applied Philosophy, 1972), pag.26.
Vezi, L.Ron Hubbard, Scientology: A History of Man (Sussex, England: L. Ron Hubbard Communication office, 1961), pag.12-76, mai ales pag.53-60, pentru o discuţie cu privire la pretinsa dinamică evolutivă şi impactul ei asupra vieţii prezente a cuiva. Vezi, discuţia din Evans, 38-47 şi Roy Wallis, The Road to Total Freedom: A Sociological Analysis of Scientology (New York: Columbia University Press, 1977), pag.103-104.
Cu privire la panenteism vezi, Scientology: A World Religion Emerges, 21-24; L. Ron Hubbard, Dianetics and Scientology Technical Dictionary (Los Angeles: Church of Scientology of California, 1975), pag.429; L. Ron Hubbard, Ceremonies of the Founding of the Church of Scientology (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1971),pag.41; Revista Reality, no.121, pag.3; Hubbard, The Creation of Human Ability, pag.277; Advance, no. 35,14-15; no.36, pag.6.
Hubbard, What is Scientology? pag.200. Wallis (112n) observă că Dumnezeu, „nu apare prea mult nici în teorie şi nici în practică”.
Vezi notiţele 8 şi 9.
ScientologyA World Religion Emerges in the Space Age, pag.21-24.
Idem; vezi, Hubbard, The creation of Human Ability, pag.9-21; Hubbard, Technical Dictionary, pag.432; şi L.Ron Hubbard, Scientology 8-8008 (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1967), pag.106-108.
Idem.
Idem; şi L.Ron Hubbard, Scientology: The Fundamentals of Thought (Los Angeles: American St.Hill Organization, 1971), pag.91, 98; Edward Lefson şi Ruth Minshull, din, When in Doubt Communicate: Quotations from the Works of L.Ron Hubbard (Ann Arbor, MI: Scientology Ann Arbor, 1969), pag.73, 123; Advance, no.19, pag.114.
L.Ron Hubbard, „Death”, Advance, nr,24, pag,9,22 şi L.Ron Hubbard, Have You Lived Before This Life? (Los Angeles: The Church of Scientology of California, Departament of Publications Worldwide, 1968, passim.
„Penthouse Interview: L.Ron Hubbard, Jr.”, Penthouse, iunie 1983, pag.113 (CRI files). Compară cu, Brent Corydon şi L.Ron Hubbard, Jr., L.Ron Hubbard: Messiah or Madman? (Secaucus, NJ: Lyle Stuart, 1987), pag.307-333.
Corydon şi Hubbard, Jr., pag.256
De exemplu, Wallis, pag.122; Harriet Whitehead, „Reasonably Fantastic: Some Perspectives on Scientology, Science Fiction and Occultism”, şi Irvin Zaretsky cu Mark P.Leon, Religious Movements in Contemporary America (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1974), pag.582.
Vezi, Reader’s Digest, mai 1980, septembrie 1981; Newsweek, 20 noiembrie 1978; Christianity Today, 20 februarie 1975.
Printre rapoartele oficiale ale unor guverne se numără cel al, Australiei (1965), Marii Britanii (1971), Africii de Sud (1972) şi al Noii Zeelande (1969). Rapoarte ale presei: Today’s Health, decembrie 1968; Life, 15 noiembrie 1968; revista Parents, iunie 1969; Christianity Today, 21 noiembrie 1969; The Nation, 22 mai 1972; Reader’s Digest, mai 1980, septembrie 1981; cât şi, The Washington Post, Wall Street Journal, London Sunday Times, St.Petersburg Times, etc. Printre cărţile critice se numără cea a lui Corydon şi Hubbard, Jr., L.Ron Hubbard, Messiah or Madman?, cea a lui Vosper, The Mind Benders; George Malko, Scientology: The Now Religion; Robert Kaufman, Inside Scientology şi cea a lui Evans, Cults of Unreason. Printre documentarele de televiziune se numără, ABC News Close-Up, New Religions: Holiness or Heresy?, din 2 septembrie 1976, şi emisiunea NBC-ului, Primetime Saturday, din 14 iunie 19808. Analizele ştiinţifice includ lucrarea lui Wallis, The Road to Freedom.
What Is Scientology?, pag.5
Afirmaţiile exagerate făcute de Hubbard se pot găsi în lucrarea de mai sus cât şi în propria lui lucrare, Dianetics Today, VIII, pag.94, 108-115, 618, 962, Handbooks for Preclear (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1971), pag.5-6; L.Ron Hubbard, Self-Analysis (Los Angeles: The Church of Scientology of California, 1968), pag.178; Evans, pag.78-79; L.Ron Hubbard, Scientology: The Fundamentals of Thought (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1971), pag.119; L.Ron Hubbard, Science of Survival (Sussex, England: L.Ron Hubbard College of Scientology, 1951), pag.3; Advance, nr.25, pag.43, coperta de la sfârşit; nr.25, pag.4-5, 16; nr.55, pag.18; What is Scientology? pag.199; Evans, pag.78-79; L.Ron Hubbard, Scientology, pag.8-80, 87; L.Ron Hubbard, Scientology 8-8008 (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1952), pag.47.
Vezi, „Book Review”, Journal of the American Medical Association, 29 July 1950, pag.1220-1222; Post-Graduate Medicine, octombrie 1950; Newsweek, 16 octombrie 1950; „Dianetics”, Consumer Reports, August 1951; „Questions and Answers”, Today’s Health, noiembrie 1950; Robert Lee Smith, „Scientology”, Today’s Health, decembrie 1968; Anderson, 94-97.
Lord Cancelar Hailsham, „The Door Wherein I Went”, The Simon Greenleaf Law Review, nr.4, pag.1984-1985, 51.
De exemplu, John Ankerberg şi John Weldon, The Facts on The Occult (Eugene, OR: Harvest House, 1992); L.Ron Hubbard, The Book of Case Remedies, Clearing Series 2, ediţie revizuită (Los Angeles: American St.Hill Organization, 1971), inserare A3, (după pag.24); L.Ron Hubbard, Dianetics 55!(Los Angeles: The American St.Hill Organization, ediţia din 1973), pag.157-159; Hubbard, Scientology: A History of Man, pag.50; Hubbard, The Creation of Human Ability, pag.1, 134, 171; Hubbard, Dianetics Today, pag.466, 933; Vosper, pag.98.
Anderson, 12, 83, 92, 126, 133; Hubbard, The Creation of Human Ability, 149, 175-176, 241, 267; Hubbard, Scientology 8-80, 52-53; Hubbard, Dianetics Today, 535, 623; Robert Kaufman, Inside Scientology: How I joined Scientology and became SuperHuman (New York: Olympia Press, 1972), 153, 160, 164, 200-201, 219-224, 241; Book of Case Remedies, Second Series, ediţie adăugită, 29; Tehnical Dictionary, 209-210, 365; Hubbard, Have You Lived Before This Life? 170; Reader’s Digest, mai 1980, pag.89, septembrie 1981, pag.28; Willamette Week (Portland, OR), 3 sept.1979, pag.15.
De exemplu, Vosper, 78-79; Anderson, 95-97, passim.
Penthouse, 113; compară cu, Corydon şi Hubbard, Jr., 270-271.
Kevin Anderson, Report of the Board of Inquiry into Scientology (Melbourne: AC Brooks Government Printer, 1965), nr.9, 95-97. Acest raport este greu de găsit dar el conţine informaţii valoroase. Vezi şi, Evans, 63-66; Wallis, 197.
What is Scientology? 77.
Vosper, 132.
Revista Source, nr.22, 1.
Vezi, Hubbard, Introduction to Scientology Ethics (Los Angeles: American St.Hill Organization, 1973), 49; Richard Behar, „The Thriving Cult of Greed and Power”, Time, 6 mai 1991, 50-57; Eugene H.Methvin, „Scientology: Anatomy of a Frightening Cult”, Reader’s Digest, mai 1980, 86-91 (partea a doua, sept.1981, 75-80).
Pentru ilustraţii, vezi definiţiile din Dicţionarul Tehnic al Scientologiei.
Compară teoria Scientologiei cu scrierile science-fiction a lui Hubbard, cum ar fi, Ole Doc Methuselah, Slaves of Sleep, Death Deputy, The Final Blackout, The Dangerous Dimension, The Tramp, Fear, King Slayer, Typewriter in the Sky.
Vez, L.Ron Hubbard, Scientology: A New Slant on Life (Los Angeles: The American St.Hill Organization, 1971), 38-39; Lefson şi Minshull, pag.40.
Hubbard, Have You Lived Before This Life? 63-64.
L.Ron Hubbard, „Making an O.T. – Part Two”, Advance, nr.33, pag.6.
L.Ron Hubbard, „What’s wrong with this Universe?”, Advance, nr.45, pag.4.
Hubbard, Scientology 8-8008, 133.
Idem, 106-108, Hubbard, The Creation of Human Ability, 249.
Vezi, de exemplu, Vosper, 28-42; Wallis, 249-250.
Hubbard, The Creation of Human Ability, ediţia din 1971, sau mai devreme, pag.251
What is Scientology? 246-247; compară cu Wallis, pag.72.
Exemplu, John Ankerberg şi John Weldon, Do The Ressurection Accounts Conflict and What Proof is There That Jesus Rose From the Dead? (Chattanooga, TN: Ankerberg Theological Research Institute, 1990, mai ales secţiunea a III-a).
Notiţe suplimentare:
– Vosper, pag.31.
– Hubbard, Dianetics: The Modern Science of Mental Health (Sussex, England: Publications Organization Worldwide, 1968), pag.105. Vezi şi, Hubbard, The Volunteer Minister’s Handbook,pag.348-349; Wallis, pag.104.

Responsabilitatea pentru traducerea şi adaptarea articolului lui John Weldon publicat în Jurnalul CRI, din vara lui 1993, revine lui, Teodor Macavei.


Apologetică

https://www.rcrwebsite.com/scientol.htm

PUSTIA EXODULUI.

download

PUSTIA EXODULUI.

I. Limite

După ce au părăsit Egiptul trecând Marea Roşie (Exod 14:10; 15:25) şi până când, în final, au trecut pe lângă Edom şi Moab pentru a ajunge la Iordan (Numeri 20 ş.urm.), Israel a petrecut mulţi ani în teritoriul care cuprindea (1) Peninsula Sinai, flacantă de Golful Suez şi Golful Aqaba şi care era separată de Mediterană la N prin ţinutul nisipos al filistenilor care făcea legătura între Egipt şi Palestina, (2) lunga vale Araba, care se întinde spre S, de la Marea Moartă până la Golful Aqaba, şi (3) Pustia Sin, la S de Beer-Şeba.

II. Aspecte fizice

Drumul din Egipt pe calea care străbătea ţinutul filistenilor, spre Rafia (Rafa) şi Gaza, este paralel cu coasta Mediteranei, trecând prin partea de N a unui deşert arid şi nisipos – pustia *Şur – care se întinde între limitele Canalului Suez de astăzi şi Wadi el-’Arish (Râul *Egiptului), iar apoi prin ţinutul cultivabil care devine tot mai evident între El-’Arish şi Gaza (*NEGEV; cf. A.H. Gardiner, JEA 6, 1920, p. 114-115; C.S. Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 107); la 30-60 km S de coastă, drumul ceteşte din calea pustiei Şur, din Egipt spre regiunea Cadeşului şi la NE de Beer-Şeba. La S de drumul acesta se înalţă treptat dealurile şi văile platoului de piatră calcaroasă numit Et-Tih, care, faţă de o linie de bază imaginară trasată între capurile Golfului Suez şi a Golfului Aqaba, ocupă un semicerc mare care se proiectează în Peninsula Sinai. Platoul era străbătut spre Aqaba de o rută comercială. La S de platou există o zonă în formă de triunghi din granit, gresie şi alte roci dure, cristaline care formează un lanţ muntos, care la rândul lui include tradiţionalul Mt. Sinai, mai multe vârfuri până la 2.000 de m. Această regiune este separată în partea de NV şi NE de platoul de calcar prin dealuri de gresie conţinând zăcăminte de cupru şi de turcoază. În E, platoul de calcar Et-Tih face loc rocilor amestecate şi văilor din partea de S a Neghevului, învecinate de Valea Araba, între Marea Moartă şi Golful Aqaba.

Există fântâni şi izvoare la intervale de o zi, toate pe coasta de V, de la Suez la Merkhah; stratul freatic este de obicei aproape de suprafaţa solului nisipos. Văile au de obicei o vegetaţie săracă; acolo unde există mai multe izvoare cu caracter permanent, mai cu seamă în larga Vale Feiran (cea mai bună oază din Sinai), vegetaţia este în mod corespunzător, mai bogată. Există un anotimp mai ploios (de circa 20 de zile) în timpul iernii, cu pâclă, ceaţă şi rouă.

În trecut, tamariscul şi arborii de acacia au fost distruşi în masă şi în mod constant pentru lemne de foc şi pentru cărbune, acacia fiind exportat constant în Egipt, în sec. al 19-lea (Stanley, Sinai and Palestina, 1905 edn., p. 25). Astfel, este posibil ca în trecut Peninsula Sinai să fi avut mai multă vegetaţie în văi şi, în consecinţă, mai multe ploi; dar se pare că din antichitate şi până în zilele noastre nu a existat nici o schimbare fundamentală în ce priveşte clima.

III. Traseul călătoriilor

Ruta exactă pe care a parcurs-o Israel de la Marea Roşie (dintre Qantara şi Suez; *MAREA MOARTĂ) spre graniţele ţării Moabului este încă nesigură, deoarece majoritatea numelor locurilor de oprire a israeliţilor nu au supravieţuit în fluida şi descriptiva nomenclatură arabă de mai târziu a Peninsulei Sinai. Multor locuri de poposire li s-a dat nume de către israeliţi, în funcţie de evenimentele care au avut loc în călătoriile lor, de ex. Chibrot-Hataava, „mormintele lăcomiei” (Numeri 11:34), şi ei nu au lăsat pe nimeni în urmă care să perpetueze aceste nume. În plus, tradiţia care există în prezent referitor la Mt. Sinai (Gebel Musa şi împrejurimile), nu au putut fi urmărite dincolo de primele secole creştine; faptul acesta nu este nicidecum o dovadă că aceste tradiţii sunt greşite, dar nu ne permite nici să ne exprimăm cu siguranţă. Ruta tradiţională atribuită israeliţilor este o rută posibilă. Se consideră, de obicei, că din pustia Sur ei au trecut prin S, de-a lungul coastei de V a Peninsulei Sinai, Mara şi Elim fiind deseori plasate la ’Ain Hawarah, respectiv Wadi Gharandel. Faptul că, după Elim (Exod 16:1), tabăra a fost aşezată „lângă yam supi” (cuv. ebr. din Numeri 33:10), adică Marea Roşie, sau adoptând un înţeles mai larg Golful Suez (cf. *MAREA ROŞIE), indică clar că Israel a continuat să călătorească în partea de V a Peninsulei Sinai, şi nu s-a dus spre N, pe drumul filistenilor. Golful Aqaba este prea departe ca să poată fi yam sup din pasajul acesta. După o anumită perioadă, Israel a tăbărât la Dofca. Unii consideră că acest nume înseamnă „topitură” (G.E. Wright, Biblical Archaeology, 1957, p. 64; Wright şi Filson, Westminster Historical Atlas of the Bible, 1957, edn., p. 39) şi ca atare este localizat la centrul minier egiptean Serabit el-Khadim. Referitor la mineritul cuprului şi al turcoazei din regiunea respectivă, vezi Lucas, Ancient Egyptian Materials and Industries, 1962, p. 202-205, 404-405; J. Cerny, A.H. Gardiner şi T.E. Peet,Inscriptions of Sinai, 2, 1955, p. 5- 8.

Întrucât expediţiile egiptene nu au vizitat regiunea aceasta decât în timpul lunilor ianuarie-martie (rareori mai târziu), şi nu au locuit în permanenţă la aceste mine (cf. Petrie,Researches in Sinai, 1906, p. 169), israeliţii nu i-au întâlnit acolo, căci ei au plecat din Egipt în luna Abib (Exod 13:4), adică aproximativ în martie (cf. *URGIILE EGIPTULUI) şi au plecat din Elim cu o lună mai târziu (Exod 16:1), adică aprox. în aprilie. Totuşi, Dofca ar putea fi orice aşezare minieră din centura formaţiunilor de gresie bogate în zăcăminte metalifere, care se întinde la S, în partea centrală a Peninsulei Sinai. Refidimul este uneori identificat cu Wadi Feiran, alteori cu Wadi Refayid, iar Mt. Sinai cu vârfurile Gebel Musa (sau, mai puţin probabil, cu Mt. Serbal, lângă Feiran). Vezi lucrările lui Robinson, Lepsius, Stanley and Palmer (Bibliografia mai jos). Dincolo de Mt. Sinai, Dahab care este aşezat pe coasta de E, poate fi Di-Zahab (Deuteronom 1:1; această opinie este împărtăşită de Y. Aharoni,Antiquity and Survival, 2. 2/3, 1957, p. 289-290, fig. 7) – dacă aşa stau lucrurile, Huderah pe o altă rută, este mai puţin probabil Haţerotul din Numeri 11:35;33:17-18. Următoarele puncte fixe sunt Cadeş-Barnea (*CADEŞ) la limitele pustiei Sin şi Paran (Numeri 12:16; 13:26) la ’Ain Qudeirat sau ’Ain Qudeis şi regiunea învecinată, inclusiv ‘Ain Qudeirat şi Eţion-Gheber, la capul Golfului Aqaba (Numeri 33:35 ş.urm.).

Pentru fenomenul despicării pământului şi al înghiţirii lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16), o explicaţie foarte interesantă a fost dată de G. Hoit, Australian Biblical Review 7, 1959, p. 2-26, în special p. 19-26. Ea plasează acest incident în Velea Araba (vale creată în urma unor fisuri tectonice, n.tr.), între Marea Moartă şi Golful Aqaba. Aici pot fi găsite porţiuni netede care s-au format prin depozitarea mâlului, cunoscute ca şi kewirs. O crustă tare de noroi lutos acoperă un strat tare de sare şi noroi uscat pe jumătate, gros de aproximativ 30 cm, iar aceste două staturi acoperă o masă adâncă de noroi lichid. Când această pojghiţă este tare, se poate umbla pe ea fără frică, dar umiditatea ridicată (în special în timpul ploilor), sparge această crustă şi transformă întreg amestecul într-un noroi lipicios. Datan, Abiram, Core şi cei din tabăra lor s-au retras probabil din tabăra israeliţilor pe unul din aceste locuri înşelătoare, acoperite de pojghiţa tare de noroi uscat. După anii mulţi petrecuţi în Peninsula Sinai şi în Madian (Exod 2-4), Moise a învăţat probabil despre acest fenomen, dar nu şi israeliţii. Când s-a apropiat o furtună, el a văzut pericolul şi i-a chemat pe israeliţi să se îndepărteze de corturile celor răzvrătiţi. Pojghiţa s-a rupt şi răzvrătiţii, familiile lor împreună cu averile lor au fost înghiţiţi toţi de acest noroi. Apoi a venit furtuna, şi cei 250 de bărbaţi cu cădelniţele au fost loviţi de trăznet – loviţi de focul Domnului.

Hort crede că acest incident a avut loc la Cadeş-Barnea, şi de aceea susţine că acest loc, Cadeş, ar trebui plasat în Valea Araba. Dar avem motive să plasăm Cadeşul şi în regiunea ‘Ain Qudeis şi ‘Ain Qudeirat şi, de fapt, Numeri 16 nu precizează că răscoala lui Core, Datan şi Abiram ar fi avut loc la Cadeş. Ar trebui observat faptul că relatarea celor două răzvrătiri din Numeri 16 şi a sfârşitului lor îngrozitor are sens numai dacă le luăm împreună şi numai astfel concordă cu fenomenele fizice în discuţie; presupusele surse obţinute prin analiza literară documentară convenţională ne furnizează tablouri fragmentare care nu corespund nici unei realităţi cunoscute.

Lista lungă de nume din Numeri 332:19-35 se referă la întreaga perioadă de 38 de ani de călătorie, şi nu se poate considera că se referă la incidentul de faţă. Ruta precisă pe lângă Edom (Numeri 20:22 ş.urm.; 21; 33:38-44) este de asemenea obscură. Unele incidente din aceste călătorii lungi reflectă fenomenele naturale din regiunea respectivă. Fenomenul repetat al apei care ţâşneşte din stânca lovită (Exod 17:1-7; Numeri 20:2-13) reflectă proprietăţile pe care le avea piatra de calcar din Sinai de a păstra apa: un ofiţer de armată a făcut să curgă odată o cantitate mare de apă când a lovit accidental o asemenea stâncă cu o spadă! Vezi Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 174-175. Săparea fântânilor, operaţiune care este menţionată în Numeri 21:16-18 (cf. Geneza 26:19) reflectă o cunoaştere a straturilor freatice din Sinai, Neghev şi partea de S a Transiordaniei (vezi cartea de mai sus şi N. Glueck, Rivers in the desert, 1959, p. 22). Relatarea cu privire la prinderea prepeliţelor (Exod 16:13; Numeri 11:31-35) a fost interpretată de unii ca posibilă numai în cazul în care israeliţii ar fi călătorit pe o rută de N, de-a lungul Mediteranei (de ex. Jarvis, op. cit., p. 169-170; cf. J. Bright, A History of Israel, 1960, p. 114, după J. Gray, VT 4, 1954, p. 148-154; G.E. Wright, Biblical Achaeology, 1957, p. 65). Dar ruta aceasta i-a fost interzisă în mod specific lui Israel (Exod 13:17 ş.urm.) şi, în orice caz, prepeliţele se aşează pe coasta mediteraniană a Peninsulei Sinai (venind din Europa) numai toamna şi în zorii zilei, în timp ce israeliţii le-au găsit primăvara, şi seara, în luna Abib sau după Abib, adică martie (Exod 16:13), iar apoi la un an şi o lună după aceea (Numeri 10:11; 11:31). Aceste două puncte exclud coasta Mediteranei din ruta lui Israel cu ocazia acestor două incidente, şi favorizează o rută prin partea de S, pe la Golful Suez şi Aqabah, prin Mt. Sinai. Prepeliţele se întorc în Europa primăvara – anotimpul când Israel le-a prins doi ani la rând – pe deasupra părţii de N a Golfului Suez şi Aqabah, şi seara (Lucas, The Route of Exodus, 1938, p. 58-63 şi ref., şi p. 81, subliniind Aqabah, în detrimentul Suezului).

Un număr mai restrâns de cercetători ai Scripturii împărtăşesc punctul de vedere conform căruia Israel a traversat Peninsula Sinai mai direct, spre capul Golfului Aqabah şi plaseasă Mt. Sinai în Madian. Printre cei care au adus cele mai puternice argumente în favoarea acestui punct de vedere este Lucas (The Route of the Exodus, 1938) care nu invocă prezenţa unor vulcani activi, inexistenţei, aşa cum au făcut unii. Dar, similar cu alte puncte de vedere, nici acesta nu este lipsit de probleme de ordin topografic, şi nu poate explica deloc care este originea tradiţiilor perioadei creştine care s-au asociat cu actuala Peninsulă Sinai, nu cu Madian, care este în NV Arabiei.

Pentru un tabel comparativ de date cu privire la ruta şi la popasurile din timpul pribegiei lui Israel din Exodul şi Numeri, Numeri 33 şi Deuteronom, vezi J.D. Davis şi H.S. Gehman, WDB, p. 638-639; cadrul literar, cf. G.I. Davies, TynB 25, 1974, p. 46; 81; aşezări în Sinai din epoca bronzului, cf. T.L. Thompson, The Settlement of Sinai and the Neghev in the Bronze Age, 1975.

IV. Numărul israeliţilor

Când israeliţii a plecat din Egipt, au pornit 600.000 de bărbaţi, în afară de familiile lor, iar când s-a făcut la Sinai un recensământ al bărbaţilor din toate seminţiile cu excepţia seminţiei lui Levi, el a totalizat 603.550 de barbari peste 20 de ani, în stare să poarte armele (Numeri 2:32). În baza acestor cifre, numărul total al israeliţilor – bărbaţi, femei, copii – este calculat la o cifră aproximativă de peste două milioane. Faptul că resursele sărace ale Sinaiului nu au fost suficiente ca să satisfacă nevoile unei astfel de mulţimi este arătat tocmai de Biblie (şi este sugerat de explorările făcute); rezultă că principala sursă de supravieţuire a Israelului a fost *mana pe care le-a dat-o Dumnezeu (Exod 16; cf. v. 3-4, 35). Israel nu a rămas niciodată fără apă (Deuteronom 2:7), cu toate că rezervele de apă păreau uneori insuficiente (de ex. la Refidim, Exod 17:1; Cadeş, Numeri 20:2). În orice caz, ei au învăţat foarte repede să trăiască cu foarte puţină apă, fapt care este ilustrat de ghidul lui Robinson în Sinai, care a fost în stare să călătorească două săptămâni fără apă, trăind cu lapte de cămilă, în timp ce cămilele, oile şi caprele pot trăi fără apă şi 3-4 luni, dacă au păşune proaspătă (E. Robinson, Biblical Researches, 1, 1841 ed., p. 221).

În plus, este cu totul greşit să ne imaginăm că israeliţii au mărşăluit în coloane lungi de câte patru în susul şi în josul Peninsulei Sinai, sau că au încercat să tăbărască împreună, în masă, în văi mici, de câte ori se opreau. Ei au fost răspândiţi în grupuri pe familii şi seminţii, ocupând mai multe văi învecinate în care îşi întindeau corturile; după ce au plecat de la Sinai cu chivotul şi cu Cortul întâlnirii (ca şi bagaje în timpul deplasării lor), locurile în care acestea au fost adăpostite erau în atenţia diferitelor tabere ale seminţiilor conform cu Numeri 2. În diferitele părţi ale Sinaiului, stratul freatic este aproape de suprafaţă; taberele împrăştiate ale israeliţilor, puteau astfel să adune cantităţile minime de apă de care aveau nevoie săpând gropi în regiunea respectivă. Cf. Robinson, Biblical Researches, 1, 1841, p. 100 (observaţii generale), 129; Lepsius, Letters, etc., 1853, p. 306; Currelly în Petrie, Researches in Sinai, 1906, p. 249; Lucas, The Route of the Exodus, 1938, p. 68.

În cursul anilor au existat multe încercări de a interpreta listele cu numărătoarea poporului din Numeri 1 şi 26 şi cifrele legate de acestea din Exod 12:37; 38:24-29, pe lângă calculele levitice (Numeri 4:21-49) şi alte cifre (de ex.. Numeri 16:49), cu scopul de a obţine din textul în ebr. o cifră mai modestă pentru numărul total al poporului lui Israel care a ieşit din Egipt şi care a trecut prin Sinai spre Palestina. Pentru încercările recente, vezi R.E.D. Clark, JTVI 87, 1955, p. 82-92 (care ia ’lp ca „ofiţer” în loc de „1.000″ în multe cazuri); G.E. Mendenhall, JBL 77, 1958, p. 52-66 (care consideră că ’lp este o subunitate tribală în loc de „1.000″), care se referă la tratamente dintr-o perioadă anterioară; şi J.W. Wenham, TynB 18, 1967, p. 19-53, în special 27 ş.urm., 35 ş.urm. Întrucât nici una din aceste încercări nu poate explica cifrele cu care avem dea face, cei care le-au propus ne sugerează anumite indicii pentru o mai bună înţelegere a diferitelor cifre din VT care în aparenţă sunt prea mari. Fapt este că aceste cifre trebuie să aibă la bază anumite realităţi din antichitate; cifrele care aparent sunt prea mari nu trebuie nicidecum respinse şi considerate a fi greşite. Nici o interpretare alternativă nu a reuşit încă să explice în mod adecvat toate datele implicate. (*NUMERI.)

V. Semnificaţia de mai târziu

Din punct de vedere teologic, perioada din pustie a devenit simbolul călăuzirii şi al providenţei lui Dumnezeu, precum şi al naturii răzvrătite a omului, tipizate de Israel (cf. de ex. Deuteronom 8:15-16; 9:7; Amos 2:10; 5:25 (comp. Faptele Apostolilor 7:40-44); Osea 13:5-6; Ieremia 2:6; Ezechiel 20:10-26, 36; Psalmul 78:14-41; 95:8-11 (cf. Evrei 3:7-19); 136:16; Neemia 9:18-22; Faptele Apostolilor 13:18; Cor. 10:3-5).

BIBLIOGRAFIE 77 Robinson,Biblical Researches in Palestine, Mount Sinai and Arabia Petraea, 1, 1841 edn., p. 98-100, 129, 131, 179; C.R.Lepsius, Letters from Egypt, Ethiopia and the Peninsula of Sinai, 1853, p. 306-307; A.P. Stanley, Sinai and Palestine, 1905 ed., p. 16-19,22,24-27; E.H. Palmer, The desert of the Exodus, 1, 1871 p. 22-26; W.M.F. Petrie şi C.T. Currelly, Researches in Sinai, 1906, p. 12, 30, 247-250, 254-256 (Feiran), 269; C.L. Woolley şi T.E. Lawrence, Palestine Exploration Fund Annual, 3, 1915, p. 33; C.S. Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1931, p. 99; A.E. Lucas,The Route of the Exodus, 1938, p. 19, 44-45, 68; W.F. Albright, BASOR 109, 1948, p. 11 (El-’Arish rains; scrub vegetation in N). Pentru peisajul din Sinai, vezi G.E. Wright, Biblical Archaey, 1957, p. 62-64, fig. 33-35; sau L.H. Grollenberg, Shorter Atlas of the Bible, 1959, p. 76-77. Petrie, Researches in Sinai, 1906, passim; B. Rothenberg, God’s Wilderness, 1961, passim.

K.A.K.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pustia-exodului.html

ÎN CE MĂSURĂ PREDICA DE PE MUNTE EXPRIMĂ EVANGHELIA LUI ISUS ŞI ÎN CE LIMITE ESTE UN MESAJ PENTRU CEI CARE AU ACCEPTAT EVANGHELIA

download

CUPRINS :

 1). INTRODUCERE

 2). EVANGHELIA LUI ISUS

 – Poarta cea strâmtă

 – Iubirea vrăşmaşilor.

 – Problema fericirii.

 – Atitudinea inimii.

 – Rugăciunea

 – Prorocii mincinoşi

 – Rolul creştinului în lume

 – Problema suferinţei.

3). MESAJUL PENTRU CREDINCIOŞI

4). ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

5). APLICAŢII

6) BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

Caracterul Evangheliilor[1]. Dincolo de vizibila lor deosebire în tratarea sau alcătuire detaliilor, cele patru Evanghelii sunt satisfăcute de o extraordinară parte a unui întreg. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au experimentat o combinare în esenţă celor patru biografii ale Domnului Isus,   într-un fel de „Armonie a Evangheliilor”, mai scurtă ca lungime şi cu episoade vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică” biografie s-a încăpăţânat să nu se arate. Singurul lucru realizat a fost acela de a   înregistra că cele patru Evanghelii sânt originale prin felul în care se verifică una pe alta. Cifra „4″ este deosebită şi ca valoare. În limba originală în care au fost consemnate   cărţile Bibliei, literele aveau şi tâlc al cifrelor. Din această raţiune există o identitate numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3″ şi cifra „7″ sunt ilustrative pentru persoana dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra   „4″ este în mod deosebit sugestivă pentru fiinţă umană ca şi făptură terestră, iar cifra 6 îl înfăţişa pe om ca şi păcătos Evenghelia după MATEI : Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion” – „după Matei”. Autorul: Practica convertirii lui Matei ne este scrisă de el însuşi (Mat. 9:9-17).   Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei” care explicat înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Matei a fost vameş, un colector de impozite. Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în aspectul actual al cuvântului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă reticenţa că o astfel de   biografie ar fi o probabilitate de a fi întocmită vreodată:   „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi înregistrat cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea învăţătură care s-ar fi scris” (Ioan 21:25). Matei îl înfăţişa pe Domnul Isus drept Rege Mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; ………….27-37). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor” există de 28 de ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte redactări ale Noului Testament. Evanghelistul foloseşte 130 de menţiuni din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai există în redactare vreuneia dintre celelalte Evanghelii. Evanghelia lui Matei este singura în care este citat cuvântul: „Biserică” (16:18; 18:17). Termenul grecesc utilizat – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop„, „mulţimea celor puşi de o parte„. În Vechiul Testament, Israel fusese   „poporul ales al lui Dumnezeu”. Ioan Botezătorul [2] a fost primul care a utilizat expresia Împărăţia cerurilor (Matei 3:2). El şi-a început scriere cu afirmaţia îndrăzneaţă: „Pocăiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”. Când Domnul Isus Hristos şi-a început lucrarea, în mod similar a folosit acelaşi tip de vestire foarte incisiv (Matei 4:17). Nici Ioan şi nici Domnul Isus nu au încercat să lămurească înţelesul termenului. Ei au înţeles termenul ca fiind ansamblu tuturor profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la venirea împăratului din ceruri, care a venit pentru a instala Împărăţia cu model ceresc, pe acest pământ. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său – „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Dumnezeu are de-a face cu făptura din perioada în care în mijlocul atenţiei, Împărăţiei cerurilor a intervenit respingerea şi crucificarea Regelui Regilor. El duce la bun sfârşit şi astăzi un scop ceresc „să ducă pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2:10). Numele bisericii nu este sinonim cu împărăţia cerurilor, cu toate că biserica face parte din împărăţia cerurilor (Matei 13). Expresia împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii Se va observa că termenul împărăţia cerurilor este un timp progresiv în Evanghelia lui Matei. El a preluat taina din zilele respingerii Regelui, dar Regele a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la întoarcere Regelui (Matei 24-25). Predica de pe Munte se găseşte în Evanghelia după Matei capitolele 5 – 7. Evanghelia a fost scrisă pentru poporul evreu dar şi pentru neamuri, probabil din Antiohia, [3] probabil în timpul persecuţiei lui Nero din anii 54-68. Matei când şi-a redactat Evanghelia s-a inspirat din sursa Q. Confruntaţi cu învăţăturile Domnului Isus, tradiţia şi tiparele religioase ale evreilor erau aşa de deformate încât nu l-au recunoscut pe Mesia.[4] Predica de pe Munte a fost rostită după botez şi momentul ispitirii şi constituie o mini vanghelie. Dorim să definim sintagma „ Evanghelia lui Isus”, şi a relaţiei Ei cu Predica de pe Munte. De asemenea vrem să apreciem relevanţa acestui discurs pentru auditorul iniţial cât şi pentru cel contemporan, specificând că avem în vedere relaţia dintre Predica de pe Munte şi cei care au dreptul să-i spună lui Dumnezeu : TATĂ. Predica de pe Munte ar trebuii să fie scopul pentru ucenici şi pentru noi,să tindem spre desăvârşire. Mat 5:48. ”Voi fiţi, deci, desãvârşiţi, dupã cum şi Tatãl vostru cel ceresc este desãvârşit”.

 

Interpretarea Predicii de pe Munte[5].

 a. Biserica Catolică – la nivelul celor care o conduc şi la nivelul persoanelor obişnuite

 b.Luther – a spus că sunt cerinţe imposibile şi ne conduc la pocăinţă.

 c. Istoria anabaptistă, – etica este văzută ca şi posibilă, e o interpretare literară

 d. Liberalii o folosesc ca şi paradigmă pentru Evanghelia Socială

 e. Karl Marx, a perceput-o ca şi pe o etică concretă, dar nu în sens religios

 f.Existenţialiştii, o văd ca o provocare de a lua decizii

 g.Dispensaţionaliştii, fac disctinţie între Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserică. Împărăţia lui Dumnezeu nu se aplică astăzi.

2). EVANGHELIA LUI ISUS

 În literatura clasică Evanghelia înseamnă răsplată sau aducerea unei veşti bune.[6]   În contextul religios de atunci şi nu numai, Evanghelia înseamnă faptul că vestea bună Dumnezeu a împlinit promisiunile Sale către Israel, în Persoana Domnului Isus şi calea mântuirii a fost deschisă către toţi oamenii.[7] Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Evanghelia propovăduită de Isus a fost chemarea de al urma pe El şi chemarea de a face ucenici[8]. Mai târziu după Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos, când creştinii au înţeles şi vestit Evanghelia Mesajul a devenit mult mai clar.[9] Se poate afirma că „Evenimentul Hristos” este el însuşi Evanghelia[10]. Ea ca şi conţinut înseamnă Naşterea Domnului Isus, viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la cer, şi stare pe care o ocupă în prezent la dreapta Tatălui, o poziţie de autoritate şi putere. Apostolul Pavel prinde bine acest lucru adică CRUCEA în (1 Corinteni 15: 3-5). Dacă împărţim în mod artificial lucrarea Domnului Isus în fapte şi învăţături, Predica de Munte aparţine celui de al doilea element. Sub acest aspect Evanghelia după Matei poate fi împărţită în 5 discursuri :   etic, misiologic, kerigmatic, eclesial şi escatologic. Predica de Munte din capitolele 5–7, reprezintă discursul etic, ETICA ÎMPĂRĂŢIEI, sau Legea Nouă.[11] Predica de Munte ne arată cum trebuie să fie aceea care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Isus arată adevărata dreptate şi sfinţenie, comparând-o cu cea a cărturarilor şi a fariseilor timpului Său.[12] El împinge Legea lui Moise în profunzime în sfera motivaţiilor umane. Punctul culminant al Evangheliei rămâne totuşi CRUCEA. Încercând să identificăm în Predica de pe Munte elemente care exprimă Evanghelia lui Isus Hristos găsim câteva aspecte . Identificând elemente din Predica de pe Munte care exprimă Evanghelia lui Isus, a constata că ele sunt:

 a) . Mesaje de avertizare pentru ucenici.

 b) . Termenii relaţiei cu Dumnezeu pe verticală

 c). Implicaţiile pe orizontală în relaţia cu semenii.

Poarta cea strâmtă

Dumnezeu este acela care a stabilit termenii mântuirii. Acest lucru înseamnă Har, Persoana Lui, Naşterea Sa , viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea şi Învierea, Înălţarea la cer şi Poziţia pe care o ocupă la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Raportat la om aceste lucruri însemnă recunoaşterea Sa ca Mântuitor, pocăinţa, Naşterea din Nou, intrarea pe uşă şi a merge pe cale, care implică şi procesul de sfinţire în viaţa credinciosului şi a bisericii. În afara acestui perimetru al mântuirii, omul nu poate fi salvat din faţa Mâniei lui Dumnezeu. Hristos afirmă ulterior despre sine   : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. El îşi avertizează ucenicii de faptul că poarta şi cale sunt înguste, majoritatea nu le găsesc, nici măcar nu le caută. Şi numărul celor care intră pe ea este mic. Matei 7:13  Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. 14  Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. Intrarea pe uşă şi mergerea pe cale se face conform lui (Matei 7:7), cerând, căutând, şi a bate , recunoscând astfel sărăcia în duh, în faţa lui Dumnezeu.[13] Umblarea pe cale se face lăsând Duhul Sfânt să dăltuiască în noi Chipul lui Dumnezeu „ Iamgo Dey” folosind regula de aur din (Matei 7: 12).

Iubirea vrăşmaşilor.

 În primul rând Dumnezeu a fost acela care ne-a iubit conform cu Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Isus Hristos având aceeaşi substanţă, esenţă ca şi Dumnezeu în conceptul Sfintei Treimi[14], El nea iubit la rândul Său cu o dragoste aşa de mare încât şi-a dat viaţa pentru noi ca Jertfă pentru păcat. (1 Ioan 2:2) sau 1 Ioan 4:10  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.   Să nu uităm faptul că omul este într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu „ depravare totală” Romani 11:32  Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. Isus Hristos abrogă Legea Talionului din Vechiul Testament : Exod :21:23  Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, 24  ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, 25  arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie, cu cea din Matei 5:43  Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” 44  Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, şi doreşte ca să fim desăvârşiţi. (Mat 5: 48) Contradicţia dintre oamenii care îl urmează pe Isus şi lume este evidentă. Acesta este preşul preoţiei, [15] să iubeşti şi să fii urât. Pentru cei ce plâng, mângâierea lui Dumnezeu îi scoate din competiţia afirmării de sine, fiind tăiate rădăcinile fireşti[16]. Doar aşa poţi să iubeşti. Exemplul lui Hristos este o raţiune suficientă pentru al urma.

Problema fericirii. Mat.5:1-12 Fericit însemnă o stare binecuvântată, a fi credincios în ochii Domnului, a fi mulţumitor,   curat în inimă, sfânt în prezenţa Lui. Fericit mai înseamnă norocos, sau o stare de beatitudine Există trei paşi în opt părţi: binecuvântări, calităţi, rezultate. Cheia este oferită lui Dumnezeu. El ne binecuvântează înainte ca pe ucenici.

Binecuvântări                         calităţi                         rezultate

 

Ferice, ver 3                    cei săraci în duh                   este Împărăţia Cerurilor

Ferice. ver.4                   cei care plâng                       vor fi mângăiaţi

Ferice, ver 5                   cei blânzi                             vor moşteni pământul

Ferice, ver 6                   cei flămânzi şi însetaţi

                                        după neprihănire                   vor fi săturaţi

Ferice, ver 7                   cei milostivi                         vor avea parte de milă

Ferice, ver 8                    cei cu inimă curată               vor vedea pe Dumnezeu

Ferice, ver9                     cei împăciuitori          vor fi chemaţi fii lui                 Dumnezeu                                                                       Dumnezeu

Ferice, ver 10                  cei prigoniţi                           este Împărăţia Cerurilor

Ferice, ver 11-12 prigoană                                            vor primi răsplată

Domnul Isus prezintă fericirea din perspectiva eternităţii. Matei 5:8  Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Inima în uzajul Sfintei Scripturi, este centrul de comandă a fiinţei noastre. Rugăciunea şi postul din Matei cap 6. vorbeşte despre o inimă curată şi o inimă murdară. Blestemul unei inimi murdare este şi are o singură raţiune, care este profitul, şi risipeşte cele mai sfinte lucruri. O inimă curată, păzeşte inima, este izvorul vieţii, e eliberată de păcat. Ea recunoaşte păcatul, evită lucrurile care o pângăresc, şi veghează.   Fericirile ne prezintă portretul cetăţeanului Împărăţiei lui Dumnezeu în prezent şi viitor. Fericirile vizează relaţia noastră cu Dumnezeu, semenii, şi cu noi înşine. Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Fiecare fericire o verifică pe cea anterioară, prima şi ultima închide cercul. Predica de pe Munte este portretul cetăţeanului din Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile din Evanghelia după Matei capitolul 5 nu pot fi luate decât ca şi un întreg. Ele descriu cum trebuie să fim noi ca şi urmaşi a lui Hristos[17]. Fericirile definesc Imago Dey în om.[18] Acestea se regăsesc în Roda Duhului Sfânt din (Galateni 5: 22).

Atitudinea inimii.

Trăim într-o societate materialistă[19]. Cele două poluri dintre bogaţi şi săraci sunt o permanenţă în istorie, clasa de mijloc fiind ceva sporadic. Şi creştinii pot să cadă uşor în capcana luptei pentru îmbogăţire, dar nu le poţi împăca pe ambele. Luca 16:13  Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” De asemenea nici îngrijorările nu sunt departe de viaţa noastră şi există o teamă tacită pentru viitor deşi Isus ne spune în Matei 6:34  Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. Datorită efectelor rele pe care îngrijorările le au asupra noastră, Isus Hristos care cunoaşte inima omului promite faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile noastre. Matei 6:26  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Credincioşii care îngrijorează lasă ca planurile lor materialiste să interfereze relaţia lor cu Dumnezeu şi chiar să o deterioreze[20]. În mod categoric inima omului va fi împărţită. (Matei 6:24). Banul şi puterea corupe. Ocupându-ne mai mult de cât se cuvine de partea materială, relaţia noastră cu Dumnezeu va avea de suferit. Textul pare să fie şi o aplicaţie la fericirile a treia şi a patra legate de timpul viitor[21]. Matei 5:3  Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! 4  Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângîiaţi! Va exista tot timpul în inima omului o tensiune şi o luptă între atracţia bogăţiilor materiale şi universul spiritual al lui Dumnezeu. Creştinul şi Biserica va fi supus mereu acestei presiuni. Hristos face o afirmaţie clară asupra faptului că pentru a rezista acestei tensiuni trebuie să privim mereu la Dumnezeu şi la promisiunile Sale. Matei 6:33  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Rugăciunea

 În vechime la popoarele păgâne rugăciunea era o modalitate de a îndupleca zeii. Felul rugăciuni, ritualurile, erau însoţite de tot felul de jertfe, ajungându-se până la sacrificiile umane. Evreii s-au contaminat de aceste influenţe   şi le practicau. Un alt element menţionat de Domnul Isus cu privire la rugăciune este cel legat de cuvintele folosite. Şi atunci şi acum, erau anumite religii care considerau că rugăciunea este un exerciţiu spiritual purtător de energii magice. Incantaţiile, rugăciunile cântate, cuvinte repetate la nesfârşit erau practici destul de obişnuite atunci. O învăţătură greşită va genera practici greşite. O inimă nepotrivită, plină de păcat   nu va fi primită. Dumnezeu le respinge pe ambele. Aşa se face că pe timpul Domnului Isus Hristos, cărturarii şi fariseii făceau rugăciuni lungi şi pompoase în sinagogi, la colţurile uliţelor pentru a fi văzuţi de oameni. Matei 6:5  Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Isus Hristos vine şi corectează acest fel de a se ruga şi îi învaţă rugăciunea Tatăl Nostru, rearanjând priorităţile. ( Mat. 6: 9:15). Ucenicii lui Isus şi-a dat seama de faptul că nu ştiu să se roage şi au cerut acest lucru. În rugăciunea Tatăl Nostru avem două segmente principale, primul este de ordin spiritual legat de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, al doilea se referă şi la aspectul material. În rugăciune nu se inversează priorităţile. De asemenea rugăciunea şi stăruinţa este încurajată în (Matei 7:7), în ideea unui Dumnezeu Bun care ascultă cererile oamenilor. Rugăciunea este o vorbire intimă cu Dumnezeu, şi nu se caută aprecierea oamenilor (în odăiţa ta : Mat. 6:6)[22]. Este necesară şi rugăciunea corporativă în biserică sau când doi sau trei se învoiesc să ceară un lucru de la Domnul. În rugăciune recunoaştem faptul că aparţinem lui Dumnezeu, depindem de El şi îi dăm socoteală[23]. Trebuie să ne ferim când ne rugăm de a manipula pe Dumnezeu, ducând totuşi cererile noastre înaintea Lui, într-o atitudine de smerenie[24]. Dumnezeu este Omniştient, dar aşteaptă rugăciunile noastre. Va predomina rugăciune de laudă şi mulţumire, apoi ne rugăm pentru cererile noastre, şi rugăciunea de mijlocire. Rugăciunea de mijlocire are un tipar în Vechiul Testament, când o dată pe an Marele Preot, intra în Sfânta Sfintelor, şi înainte de a se ruga şi a aduce jertfă pentru popor, le făcea prima dată pentru el însuşi. Tradiţia spune că era legat de picioare cu o funie, şi dacă jertfa şi rugăciunea pentru popor nu erau primite să poată să fie tras afară. A te ruga doar ca să te vadă alte persoane este o dovadă clară că de fapt nu te adresezi lui Dumnezeu. Rugăciunea poate fi adresată lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Ea trebuie să fie făcută în mod personal, pentru că ne adresăm unei Persoane. Rugăciunea trebuie să fie simplă, specifică şi la obiect. De asemenea trebuie făcută cu credinţă şi speranţă. Rugăciunea nu este condiţionată, noi ne rugăm, dar Dumnezeu decide, prin Da sau Nu. Roagă-te crezi şi aşteaptă. Biblia ne învaţă cum să ne rugăm sau cum să nu ne rugăm, (ex. Pilda vameşului şi a fariseului din Luca 18). Există o problemă şi o urgenţă a iertării. Rugăciunea nu trebuie să devină o „mantră creştină”, sau să ne rugăm lui Dumnezeu doar când suntem în necaz. Invocarea Numelui lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât ne închipuim noi. Dumnezeu este Creatorul infinit, iar noi suntem fiinţe create cu nevoi materiale şi spirituale. Este nevoie de o părtăşie între divin şi uman, dar nu o intimitate greşită, sau prost înţeleasă, şi un Dumnezeu departe, inaccesibil. Este nevoie de o stare de echilibrul spiritual. Rugăciunea înseamnă comunicarea între om şi fiinţa divină:   Avem nevoie de o sursa care suntem noi, de o cale de comunicare şi un destinatar.   Dacă un element din cele trei este absent, comunicarea nu se produce. Termenii de comunicare sunt hotărâţi de Dumnezeu. Când omul schimbă termenii comunicarea se întrerupe. A   vorbi cu Dumnezeu în rugăciune este un mare privilegiu.

 Prorocii mincinoşi

Mai ales în perioada Vechiului Testament, prorocii mincinoşi erau o majoritate şi proroceau pe placul împăratului şi a poporului[25]. Prorocii Domnului erau puţini, spuneau adevărul şi erau persecutaţi. Avem cazul lui Ieremia care a rămas singurul proroc al Donului din perioada respectivă. Ieremia 5:13  Proroocii Sunt vânt, şi nu Dumnezeu vorbeşte în ei. Aşa să li se facă şi lor!” Se pare că totuşi şi prorocul Mica a fost contemporan cu Ieremia.   Atunci când poporul părăsea Legea dată de Moise, prorocul era ultimul avertisment dat de Dumnezeu înainte de pedeapsă Când omul a căzut în păcat relaţia omului cu Dumnezeu s-a rupt (Gen 3:17). El a devenit mort faţă de Dumnezeu dar nu şi-a putut nega statutul de fiinţă creată. Aşa se face că de-a lungul istoriei avem în permanenţă o închinare falsă, paralel cu o închinare adevărată. Închinarea falsă a însemnat închinare omului la zeităţi păgâne, idoli, puteri impersonale care însemna temple, altare, jertfe, preoţi, ceremonii religioase, sărbători. Închinarea adevărată presupune închinarea în faţa unui Dumnezeu adevărat. Poporul evreu aducea jertfa la Cort, sau la Templu în baza Legământului făcut cu Dumnezeu la muntele Sinai, unde se desfăşura o ceremonie religioasă în care preotul ca mediator între om şi Dumnezeu sacrifica animalul aducea jertfa şi se făcea transferul de păcate iar evreul era iertat. Isus Hristos în Matei (7:15-20), le spune ucenicilor că fenomenul va continua, fapt adeverit ulterior în creştinism şi le spune să se ferească de ei. Galateni 1:8  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!   Falsul nu poate fi acoperit cu blană de oaie. Fapte 20:29  Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; Isus Hristos spune faptul că după roadă îi veţi recunoaşte. Dacă cineva are un caracter necreştin, acesta se va dovedi în conduita sa.[26] Poţi să faci afirmaţia faptului că ai intrat pe poartă, dar faci dovada mergând pe cale.[27] Conduita creştinului se verifică în caracterul şi conduita creştină, adică prin roadele Duhului Sfânt.[28] Isus Hristos le arată cum trebuie să fie un caracter creştin, explicând că aceste învăţături trebuie aplicate în viaţă, împinse la nivelul motivaţiilor, în adâncul inimii.

 Rolul creştinului în lume

Lumea este într-o continuă degradare morală în întuneric. Lumina   spirituală alungă întunerecul, înlătură întunerecul   şi indică cum poţi să ieşi din întuneric[29] Lumina lumii este artificială izvorâtă din natura păcătoasă a omului, nu rezolvă problemele de ordin etic, dar mai ales nu rezolvă problema omului cu Dumnezeu.[30] (Matei 5:13-16).  Voi Sunteţi sarea pământului. …….14  Voi Sunteţi lumina lumii. …..16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Aceste două elemente conservă şi călăuzesc[31], ele fiind singura soluţie pentru degradarea aceste lumi. Creştinii trebuie să aibă efect în lumea în care trăiesc, lumina lui Hristos trebuie să strălucească în noi. Oprirea procesului de degradare morală şi prezentarea unei alternative, care este lumina lui Hristos, se realizează prin noi. Dacă sarea îşi pierde gustul va fi lepădată, dar dacă are gust, lumea se conservă prin ea, iar faptele noastre bune vor fi o pildă pentru ea şi sunt pentru Slava lui Dumnezeu. 1 Timotei 6:18  Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii. O izolare de lume este un nonsens. Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Prin Isus suntem lumină şi avem cunoştinţa adevărului în noi. Caracterul credincioşilor influenţează conduita lor, care la rândul ei va influenţa lumea[32]. În   Isus spune : Mat. 6:8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. Isus pune acest termen în contrast cu neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor. Urmându-l pe El este necesară o neprihănire mai mare, altfel cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Conduita fariseilor era de suprafaţă, posteau de două, trei ori pe săptămână, se rugau în public la colţurile uliţelor şi în pieţe pentru a fi văzuţi de oameni contorizau Legea. (248 de porunci şi 365 de interdicţii, total 630). Isus pune accent pe calitate. Neprihănirea fariseilor este contrafăcută. Ei se glorifică pe ei înşişi, dar neprihănirea dată de Isus este adevărată şi e de la Dumnezeu.   Ier 31:33 „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. Versetul cheie, Mat. 6:8 Nu fiţi ca ei !

Problema suferinţei.

Isus Hristos a fost un om al suferinţei. El a suferit atât în lucrarea pasivă cât şi în lucrarea pasivă. În Isaia 53:10  Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. 11  Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor, este descris ca un Rob care suferă dar şi ca o Persoană care va vedea rodul muncii Lui, şi se va înviora. Acest portret al suferinţei descrisă de prorocul Isaia, îşi are corespondenţa şi împlinirea în episodul răstignirii Domnului Isus Hristos descrisă în (Matei 27:22-38). În afara suferinţei fizice era şi o suferinţă spirituală în care fiinţa creată îşi bătea joc de Creator, dar şi mai mult era imensitatea păcatelor puse efectiv pe Persoana Domnului Isus Hristos care era o Persoană sfântă. Un alt factor al suferinţei era despărţirea de Tatăl, şi este singurul moment cunoscut de noi în care Trinitatea a fost despărţită pentru momentul în care Mânia lui Dumnezeu s-a revărsat asupra păcatului. Matei 27:46  Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”Există două culmi ale răului în lume. Unul este momentul Răstignirii când imensitatea păcatelor au fost puse pe Hristos, iar al doilea este Iadul în care una din suferinţe este despărţirea totală şi veşnică a omului de Dumnezeu. Isus Hristos îşi avertizează ucenicii asupra acestui aspect în /Matei 5:11 şi Matei 10: 16-39). Persecuţia este reacţia Împărăţiei întunerecului faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.[33] De fapt locul creştinului nu este sus pe culme (succes) ci jos în vale.[34] Marea gloată îmbrăcaţi în haine albe (Apocalipsa 7:13-17) vin din necazul cel mare. După această suferinţă urmează o răsplată şi mai mare sus în cer. Matei 5:12  Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

3).MESAJUL PENTRU CREDINCIOŞI

 În momentul când Isus Hristos a venit pe scena istoriei, în componenţa poporului evreu ca şi clase social – religioase, se aflau saducheii, fariseii, cărturarii, esenienii, zeloţii, preoţii, rabinii, şi poporul.[35] Auditoriul iniţial au fost ucenicii şi mulţimea. Când Matei şi-a redactat Evanghelia, ea a fost adresată bisericilor. Învăţătura din Predica de pe Munte, s-a regăsit mai târziu şi în scrierile apostolilor.

Prigoana : Fapte 7:15, 12:1-2, 21: 17-26, 1 Petru1:7

Iubirea vrăşmaşilor : Romani 13:3, 2 Tesaloniceni 2: 16, 1 Ioan 2:10.

Poarta cea strâmtă : Fapte 6:17, Evrei 20:10, 2 Petru 2:2.

Fericiri : Fapte 20:35, Romani 4:7, Iacov 1:12.

Lumina : Romani 9:1, Filipeni 3:15, Everi 10:23.

Sare : Coloseni 4:6.

Milostenie : Romani 9:18, Evrei 10: 34, Iacob 2: 13.

Rugăciune : Fapte 4: 31, Filipeni, 1:9, Iuda 20.

Comori : 2 Corinteni 4:7, Evrei 12:26.

Prorocii mincinoşi : 1 Ioan 4:1.

Casa zidită pe stâncă : 2 Corinteni5:1.

Judecata aproapelui : Romani 2:1, Iacob 4: 11-22.

Despre jurământ : Iacob 5: 12, Coloseni 4:6.

Despre post: 1Corinteni 7:5, 2 Corinteni 11: 27.

Despre despărţire : Romani 7: 3, 1 Corinteni capitolul 7.

Împlinirea Legii : Romani 3:3, Galateni 3:24, Iacob 2:10.

Predica de pe Munte se adresează şi bisericii contemporane, conform cu învăţăturile Domnului Isus şi a apostolilor, folosind expresia : învăţaţii tot ce v-am poruncit (Matei 28:20).

4). ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

 Termenul de pocăinţă îl găsim şi în perioada Vechiului Testament. Avem cazul lui Iov care spune : Iov 42:6  De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Isus Hristos face afirmaţia în Matei (4:17), faptul că dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile care s-au făcut în Betsaida şi Horazim, cetăţile acelea s-ar fi pocăit de mult. Noţiunea de pocăinţă nu era un lucru nou pentru poporul evreu totuşi cea mai utilizată expresie este : întoarceţi-vă la căile Domnului. Adam a fost desemnat să stăpânească peste pământ , dar prin neascultare a pierdut acest drept.[36] Prin chemarea lui Avram din Geneza 12 : 1-3, se reia relaţia cu Dumnezeu. Lui Avram i s-a făcut promisiunea faptul că din el va ieşii un popor numeros şi că toate seminţiile pământului vor fi binecuvântate în el. Lui David Dumnezeu îi promite faptul că îi va face o Casă. (2 Samuel 7:12-16). Astfel pe linia davidică împărătească, ca şi descendent din David, respectiv Avram, se naşte Mesia care îşi afirmă divinitatea( Matei 16:16) şi calitatea de Împărat al lui Israel. ( Matei 27: 11). În faţa lui Pilat Hristos face afirmaţia că Împărăţia Lui nu face parte din lumea acesta. (Ioan 18:36). În Predica de Munte Isus creionează trăsăturile de caracter a celor care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu   se face intrând pe uşă şi mergând pe cale. Nimeni nu poate să sară această verigă, şi intrarea se face la nivel personal. Mesajul lui Hristos a avut puterea să elibereze oamenii din robia păcatului.[37] În Împărăţia Cerurilor nu se poate intra prin fraudă. Ca şi Cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor[38], există standarde care trebuie atinse de   credincios pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu

Standardele Împărăţiei lui Dumnezeu le găsim în Matei capitolele 5-7. Ele vorbesc despre dreptatea mai înaltă a lui Hristos.   Găsim învăţături despre evitarea mâniei şi căutarea reconcilierii, evitarea desfrânării, practicarea corectitudinii în căsnicie, practicarea sincerităţii în vorbire, refuzul de a te răzbuna şi arătând dragoste pentru omenire. În practica creştină trebuie să se regăsească   dăruinţa creştină, rugăciunea creştină, şi siguranţa creştină. Există un model al valorilor al valorilor creştine ca   comoara din cer, ochiul luminii şi ochiul întunerecului, servirea lui Dumnezeu mai degrabă decât îmbogăţirea. De asemenea avem şi un standard în relaţii cu semenii care constă în a ajuta mai degrabă decât a judeca pe fraţi, a împărţii   decât a irosii Scriptura cu cei necredincioşi, de asemenea găsim ajutor la Tatăl Ceresc şi   trăind pentru Cristos în orice situaţii. De asemenea   avem şi o provocare de a merge pe calea creştină, o avertizare de a face progrese pe calea creştină şi o ilustrare a destinaţiei căii lui creştine. Noroadele erau uimite se învăţătura Lui

Am considerat necesar să aducem în discuţie termenii de pocăinţă, pentru că nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin alţi termeni sau metodă. Predica de pe Munte prezintă etica celor care fac şi vor face parte din Împărăţia lui Dumnezeu.

5). APLICAŢII

Am încercat să definim conceptul de Evanghelia lui Isus ca semantică şi conţinut. De asemenea am încercat să aflăm ce fel de relaţie există între el şi discursul lui Isus intitulat Predica de pe Munte. Găsim în discurs elemente care ţin în mod categoric de Evanghelia lui Isus. Iubirea vrăşmaşilor, suferinţa, sunt elemente pe care le găsim în Lucrarea de Mântuire pe care a realizat-o Hristos.

Aşa cum am amintit deja apar implicaţii pe verticală şi pe orizontală.   Acceptând prin credinţă faptul că Isus Hristos este singura modalitate de mântuire a omului, relaţia omului cu Dumnezeu se reface. Odată intrat pe „Poarta cea Strâmtă”, urmează umblarea pe cale. Predica de Munte reia Legea lui Israel şi o reinterpretează. Hristos o împinge dincolo de cuvinte goale şi fără conţinut, la nivelul motivaţiilor în adâncul inimi. El dă sens cuvintelor, le umple de substanţă, învăţăturile Sale sunt pline de putere. În mesajul lui Hristos adresa este atât în direcţia creştinilor cât şi a necreştinilor. El vizează formarea caracterului creştin, care va determina conduita acestuia în viaţă. Atitudinea inimii în relaţia cu Dumnezeu, felul în care gândim, cum vedem fericirea, rolul şi impactul pe care îl avem în lume, sunt mesaje pe care Domnul Isus le adresează celor care îi spun lui Dumnezeu TATĂ. Datorită spaţiului restrâns o parte din învăţăturile Domnului Isus nu au putut fi abordate. Întotdeauna va exista o tensiune între Evanghelie care pretinde un cod etic, şi o religie falsă în care normele şi standardele de viaţă sunt coborâte de oameni după placul lor.

Împărăţia lui Dumnezeu presupune un început care înseamnă pocăinţă, intrare pe uşă, o umblare pe cale dar şi ajungerea la destinaţie. Credinţa în Dumnezeu nu este legată de timpul istoric în care trăim, spaţiu geografi, sau haina culturală cu care suntem îmbrăcaţi şi în sensul acesta avem numeroase exemple în Biblie. Evrei 13:7  Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa!

 6). BIBLIOGRAFIE :

Evanghelia după Isus de J. M. Arthur, jr

Prof. doctor Jimmy   Martin ( curs intern )

1 Cronici de Beniamin Fărăgău (caiet de studiu)

Studiul Noului Testament de M. C. Teney 1986

Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău Editura Logos 1989

Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău

Dicţionar Biblic. Editura Cartea Creștină Oradea 1995

Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen

Scurtă introducere biblică de Ernest. Aebi editura Lumina Lumii.

Sait. Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait. www.theophilos.3x.ro

 Ardelean Viorel

[1] Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait www.theophilos.3x.ro

[2] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 128

[4] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 24

[5] Prof. doctor   Jimmy Martin ( curs intern )

[6] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 127

[7] Ibd pag 128

[8] Ibd pag 131

[9] Dicţionar Biblic pag 420

[10] Ibd pag 420

[11] Scurtă introducere biblică de F. Aebi pag 131

[12] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[13] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[14] Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen pag 113

[15] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 230

[16] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 231

[17] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 18

[18] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 136

[19] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 22

[20] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 23

[21] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 24

[22] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 324

[23] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[24] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[25] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 239

[26] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 25

[27] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[28] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 201

[29] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern)

[30] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 208

[31] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 200-202

[32] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

[33] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[34] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 148

[35] Studiul Noului Testament de M. C. Teney   pag 187

[36] 1 Cronici de Beniamin Fărăgău pag 46

[37] Evenghelia după Isus   de J. M. Arthur, jr, pag 27.

[38] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

Care este adevărata credinţă? de Georg von Viebahn

download

Cuprins

Introducere

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!” Este sigură această afirmaţie?

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

 Introducere

Întrebarea de căpetenie pentru fiecare om este aceea a credinţei. Oamenii care gândesc superficial obişnuiesc să spună că nu este important ce fel de credinţă ai, ci lucrul principal este a crede în ceva. După această concepţie s-ar putea spune că nu este important cu ce tren călătoreşti, ci esenţialul este să te afli în el. Fiecare dintre noi trebuie să observăm absurditatea acestei interpretări. Nu orice credinţă mântuieşte, ci numai adevărata credinţă. Lumea este plină de credinţe rătăcite şi de aceea este necesar ca fiecare om în parte să cerceteze dacă credinţa sa este „adevărata credinţă”. Metoda de verificare în această direcţie este numai Sfânta Scriptură, şi ea este adeverită prin experienţa acelora care şi-au ancorat credinţa şi viaţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!”

Este sigură această afirmaţie?

Mai întâi un cuvânt pentru cei care spun: „Eu nu pot să cred!”. Din viaţa practică rezultă tocmai contrariul. Toţi oamenii cred în ceva şi umblă conform acestui crez. Spunem acestea şi pentru cei care îşi scuză necredinţa prin textul biblic: „Şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2). Acest cuvânt este folosit de oamenii răi pentru a justifica necredinţa. Dar tocmai din cauză că nu cred sunt în această stare.

Dar şi oamenii răi, uşuratici şi despărţiţi de Dumnezeu trebuie să creadă lucruri pe care nici ei nu pot să le vadă, să le audă, să le simtă, să le miroase. Credinţa lor se bazează pe lucruri invizibile. Toată viaţa de pe pământ se bazează pe credinţă. Dacă oamenii în lucrurile zilnice, pământeşti nu ar crede, ar însemna că nu sunt convinşi de existenţa unor lucruri pe care nu le văd, ceea ce ar constitui o continuă nelinişte.

Dacă ne urcăm în tren nu vedem nimic din pregătirile de plecare, dar suntem convinşi că la ora anunţată trenul va pleca. Tot aşa toţi oamenii încredinţează poştei valori mari. Se trimit 100 sau 1.000 de mărci pentru domnul X din Stuttgart. Nu se vede şi nici nu se cunoaşte poştaşul din Stuttgart, dar nu există îndoiala că banii nu vor ajunge la destinaţie. Dăm o telegramă şi credem că va fi trimisă. Se crede în calendarul pentru anul viitor, fără a-l cerceta dacă este corect şi fiecare se îndrumează după el. Se crede că scările pe care urcă omul nu se vor rupe şi se crede că podul pe care trece nu se va dărâma. Se crede în căpitanul vasului căruia îţi încredinţezi viaţa cu trup şi suflet pentru călătoria peste ocean. Orice contract comercial există prin credinţa că hotărârile luate se vor realiza. Şi nu numai atât, dar şi tâlharul şi hoţul cred în comisar şi în procuror cu toate că nu i-au văzut vreodată şi se străduiesc cu toată priceperea lor să-i ocolească. Ţăranul se străduieşte mult cu lucrarea pământului şi crede că sămânţa va încolţi şi va aduce roade. Toate acestea ne dau o imagine vagă despre noţiunea credinţei.

„Ce este credinţa?” O singură mărturie (sursă) răspunde la această întrebare. O găsim în Biblie: „Şi credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere (sau demonstrare lăuntrică) cu privire la lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Acesta este răspunsul dumnezeiesc la întrebarea: „Ce este credinţa?” Nici un om cu înţelepciune, trecut prin şcoala vieţii, nu poate nega corectitudinea acestui verset şi aplicarea lui la lucrurile pământeşti.

Cele mai importante hotărâri din viaţă se lovesc de lucruri invizibile. Nu s-ar ajunge la logodnă şi căsătorie dacă nu ar fi încrederea celor doi unul în altul, dacă nu ar fi dragostea şi fidelitatea, cu toate că acestea sunt lucruri invizibile. Realitatea credinţei în lucrurile pământeşti poate fi ilustrată mai clar în legătura bolnavului cu medicul. Dacă bolnavul nu s-ar încrede în medic şi nu s-ar supune prescripţiilor sale, ce s-ar întâmpla? Să ne gândim la o operaţie – ce măsură mare de credinţă!

Ziarele scriau despre unul din cei mai renumiţi medici, de meritele şi însuşirile sale de omenie. Era lăudată bunătatea sa şi prietenia care făcea atâta bine bolnavilor. Prin caracterul său liniştit inspira încredere tuturor bolnavilor. Se spunea despre el că are un dar nespus de mare pentru a consola pe bolnavi în durerile lor. Bolnavii se încredeau în medic şi luau speranţa pe care el o răspândea ca drept remediu al însănătoşirii lor. Medicul însă ştia că această speranţă este înşelătoare. În urma unei operaţii de apendicită a fiicei sale, a trebuit să stea în faţa realităţii morţii. – În ultimele clipe, acele clipe zguduitoare, fiica strigă la medicul vestit: „Tată, ajută-mă! Tu ai ajutat pe atâţia. De ce nu mă ajuţi?” Tatăl, încercat atât de greu, a trebuit să-şi vadă propriul copil murind fără a putea să-i dea vreun ajutor. La această bolnavă, care îi era cea mai scumpă, darul de a consola pe bolnavi în suferinţele lor s-a dovedit fără putere.

Şi totuşi există un medic care în astfel de momente poate da liniştea şi consolarea deplină. El este Isus, prinţul vieţii care a nimicit moartea şi a adus viaţa la lumină prin Evanghelie.

Omul natural, care are încredere în serviciile poştei, ale medicului etc. refuză credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Cât de real se pune în faţa ochilor seriozitatea cuvintelor scrise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă (nu crede) de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Ce înseamnă aceasta? Cine refuză să se supună dragostei lui Dumnezeu, care a apărut pe pământ prin Fiul lui Dumnezeu, nu va vedea viaţa, nu va primi adevărata viaţă, pacea dumnezeiască, bucuria cerească şi nădejdea nepieritoare. Mânia Judecătorului sfânt rămâne peste un astfel de om care va merge în pierzarea veşnică.

Unii oameni, la seriozitatea acestei întrebări, spun râzând: „Ştim, dar ne lipseşte credinţa!”. Înainte de sfârşitul său, Goethe a strigat: „Dulce pace, vino, o, vino în inima mea!” şi plin de deznădejde a căzut în braţele reci ale morţii, spunând: „Mai multă lumină!” El nu ar fi trebuit să moară fără siguranţa mântuirii, căci a auzit Cuvântul Domnului Isus care spune: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

Confucius, Buda şi Mahomed au fost întemeietori ai unor mari religii ale căror scrieri şi învăţături stăpânesc încă şi astăzi viaţa la aproximativ jumătate din oameni. Dar cum ar putea aceşti oameni să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre adevăr, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Toţi aceştia au murit fără ca vreun confucianist, budist sau mahomedan să găsească pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică în învăţătorii lor morţi.

Din natură (din naştere) toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi rătăciţi şi avem nevoie de salvare din această situaţie. La aceasta nu ne ajută religia, cucernicia, virtutea sau alte lucruri. Numai Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după ce însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Isus a venit; El nu a fost un om născut în păcat, ci a fost Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L-au considerat şi pe Isus întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o religie nouă, ci el a adus viaţa veşnică. Isus Cristos a venit în lume ca „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a luat pedeapsa păcatului şi greutatea vinei asupra Sa. Isus a suferit pedeapsa noastră, Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu, siguranţa mântuirii şi viaţa veşnică. Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci a înviat! Noi mărturisim: Cristos trăieşte! El este un Salvator prezent pentru fiecare, un mare Mângâietor şi bun Prieten pentru orice om care cu credinţă cheamă Numele Său.

Câtă deosebire între un om care are o religie şi rămâne tot ceea ce a fost: un vinovat, păcătos pierdut şi un om care prin credinţă a fost salvat, are un Mântuitor viu şi care se poate numi copil al lui Dumnezeu!

Într-un ziar era o poză cu trei germani care au zidit la Lugano prima mânăstire budistă din Europa. Aceşti trei bărbaţi au avut fără îndoială o serioasă convingere, punându-şi toată viaţa lor în slujba acelei învăţături. Ei au căutat cea mai înaltă dezvoltare omenească prin abţinerea de la orice rău şi ca răsplată sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut o credinţă religioasă – dar nu o credinţă salvatoare. Ei nu au un Mântuitor care să le ridice povara, un refugiu la Dumnezeul Atotputernic care ascultă rugăciunile şi nu au nădejde în slava veşnică. Dimpotrivă, cu toată smerenia lor, ei sunt duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă stau de partea Anticristului.

Credinţa religioasă nu aduce omului pace, viaţă veşnică, pentru că Cristos şi lucrarea Sa de la cruce nu sunt cuprinsul acestei credinţe. Căci: „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12) – ca singur Numele lui Isus, numai El este Mântuitorul care aduce salvare. Nicodim şi Pavel, înainte de pocăinţă, au fost oameni foarte religioşi, dar cu toată evlavia lor se găseau într-o stare care îi făcea incapabili de a vedea şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În vremea noastră este foarte important de a şti deosebirea dintre o religie şi credinţa mântuitoare, dintre evlavia omenească şi credinţa în Cristosul cel viu. Canaaniţii şi amoniţii nu aveau oare o credinţă religioasă când şi-au jertfit fiii lui Moloh? (vezi Leviticul 20:1-5).

Aşa ceva se întâmplă şi astăzi, în oraşe din India se pregătesc mari procesiuni la sărbătoarea zeilor. Sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, care uriaşe dedicate idolilor. Aceste temple mergătoare cu roţile lor mari şi late duc tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar, dr. Lüring (profesor teolog la biserica metodistă din Frankfurt pe Main), a fost cândva martor de faptul cum o femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în marea mulţime apropierea carului cu idoli. Când carul a ajuns în dreptul ei, şi-a aruncat copilul sub roţi, unde a fost zdrobit. Şi când a fost trasă la răspundere, tânăra mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai are doi copii, unul bolnav şi celălalt orb şi a aruncat pe acest copil ca jertfă pentru Dumnezeu, pentru a-L împăca. Nu a avut această păgână o religie care îi stăpânea viaţa? Nu avea această femeie o credinţă puternică într-un Dumnezeu necunoscut şi nu vedea ea nevoia împăcării faţă de starea ei de păcătoşenie? Cu adevărat, acesta mamă săracă a avut credinţă religioasă – dar ea nu a avut o credinţă care mântuieşte. Ce trist că pentru ea nu era un Dumnezeu descoperit prin Cristos, drept conţinut al credinţei ei, ci era un tablou al unui idol înşelător. Păgânătatea întunecoasă în care a crescut această mamă a orbit-o ca să nu vadă dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment arată clar că o credinţă religioasă nu mântuieşte.

În urmă cu o sută de ani s-a ţinut o adunare de evanghelizare în Grenzach-Horn. După ce a început adunarea, a apărut o bătrânică, care îngenunchind, a început să se roage „Coroana de trandafiri” şi alte rugăciuni învăţate. După ce s-a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i-a spus: „Păreţi foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine să vă odihniţi?” Luând-o de mână, a dus-o la ea acasă. „Sunt foarte obosită”, spuse bătrânica, „şi cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am de mers încă două ore până îmi îndeplinesc misiunea şi aceasta este cam mult la vârsta mea.” „Ce vârstă aveţi?” „Eu am 92 de ani”, spuse ea, „şi aceasta este a cincizecea oară de când fac acest drum spre Maria-Einsiedeln. Eu sunt o mare păcătoasă! Şi cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am nădejde că voi primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!” La aceste cuvinte, lacrimi fierbinţi au început să curgă pe obrazul plin de riduri.

Ajunsă acasă, femeia credincioasă oferi musafirei un loc în fotoliu. Apoi îi spuse: „Acum ştergeţi-vă lacrimile, mamă dragă. Eu am o veste bună pentru dumneavoastră. Ştiţi să citiţi?” „Da, ştiu.” „Atunci citiţi aceste cuvinte din cartea lui Dumnezeu.” Cu vocea tremurătoare, ea citi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Credincioasa a început să-i explice că toată oboseala şi sforţarea omului de a scăpa singur de păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu însuşi L-a dat ca Salvator (Mântuitor) care a suferit pentru păcatele noastre, încât păcătosul care vine la Isus poate să primească iertarea. Bătrânică observă siguranţa mântuirii şi pacea care rezulta din vorbele credincioasei. Apoi bătrânică a fost îndrumată spre cuvintele Domnului Isus: „S-a sfârşit!” şi Domnul Isus a arătat că pentru un suflet serios şi doritor după mântuire nu mai este nimic de făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea săvârşită de El. „Toţi prorocii mărturisesc despre El că, oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10:43). „…şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Bătrânica a primit cu nesaţ fiecare cuvânt, ca un pământ uscat care se înviorează după o ploaie caldă. Privirea ei s-a luminat dintr-o dată şi ochii au început să-i strălucească. Deodată s-a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o ţinea în mână şi a spus: „La o parte cu tine, tu nu mi-ai dat nici o pace; Domnul Isus m-a salvat la cruce. S-a sfârşit! O, s-a săvârşit, păcatele mele sunt iertate! Acum voi pleca la drum, dar nu spre Maria-Einsiedeln, ci mă voi duce acasă şi voi spune la toţi că Isus singur prin sângele Său m-a mântuit şi pe mine, o păcătoasă!” A doua zi, bătrâna a plecat fericită spre patria ei. Ea a găsit pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Cristos. Bătrânica a mers pe acelaşi drum ca şi vameşul (Luca 18:14).

Aceasta este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El însuşi m-a salvat prin sângele Său preţios!

Această bătrânică a crezut o viaţă întreagă în religia ei. Viaţa sa era dovada că a crezut în învăţăturile religioase, altfel nu ar fi mers de cincizeci de ori pe acel drum lung din Belgia la Maria-Einsiedeln.

Bătrânica a crezut în Dumnezeu şi era convinsă de vina păcatelor, dar ea nu a crezut în lucrarea de la Golgota, nici în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nici în prezenţa Mântuitorului Isus cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, numai atunci a găsit pacea şi a fost mântuită. Ea a crezut amândouă mărturiile lui Dumnezeu: jertfa de la cruce şi Cuvântul Său. Şi atunci Duhul Sfânt i-a dat mărturie în inimă că este mântuită. Aşa a devenit ea o fiică fericită a lui Dumnezeu.

Dacă vrem să examinăm întrebarea: „Ce înseamnă credinţa?”, atunci este important să înţelegem următoarele:

1. În lucrurile pământeşti toţi oamenii sunt egali – fie ateişti, mormoni, budişti sau ce sunt;

2. Cu privire la lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, mulţi oameni au o credinţă religioasă care se străduieşte să aducă jertfe mari, dar care nu le poate da nici pacea, nici nădejdea;

3. Numai credinţa, care îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care îi predă Lui trecutul, prezentul şi viitorul întregii voinţe şi fiinţe, îi dă păcătosului ceea ce are nevoie: viaţa veşnică.

Numai atunci poate spune: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

Evanghelia harului aduce lumii păcătoase, neajutorate şi pierdute această veste: nici o vinovăţie nu este prea grea, nici o suferinţă prea adâncă, pentru ca Dumnezeu să nu poată da iertare, salvare, ajutor, mângâiere, cale de ieşire pentru toţi care cred şi caută adăpost în Isus, Fiul Său. Ca să fie înţeleasă această Veste mântuitoare de către toţi oamenii, ne este redat ca exemplu şi „temnicerul din Filipi”: „Pe la miezul nopţii, Pa-vel şi Sila se rugau şi lăudau pe Dumnezeu cu cântări, iar cei închişi îi ascultau. Şi deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ, încât s-au clătinat temeliile temniţei, îndată s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a trezit din somn şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci gândea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare, zicând: ‚Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici!’ Atunci temnicerul a cerut lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila, i-a condus afară şi le-a zis: ‚Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’ Şi ei i-au spus: ‚Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!’” (Faptele Apostolilor 16:25-31).

Acel om se gândea că cei din temniţă ar fi fugit şi astfel postul şi onoarea sa ar fi fost ruinate. Foarte hotărât a vrut să urmeze lozinca Satanei: „Mai bine mort decât fără onoare!” Poarta iadului era deschisă ca să mai primească o pradă. Atunci Dumnezeu a tras pe acest păcătos vinovat de la prăpastia sinuciderii, prin strigătul apostolului. În acel ceas de groază, acel om şi-a plecat genunchii şi întrebarea despre viaţa veşnică a venit din străfundul inimii: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ce dumnezeiesc, simplu şi clar a răsunat răspunsul: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!” Temnicerul a gândit la început că este un om condamnat, dar aceasta a fost numai înşelăciunea Satanei. Dumnezeu avea un ajutor complet pentru el şi pentru toată familia sa. Acest om şi ai săi în acea noapte au primit adeverirea bogatului har al Fiului lui Dumnezeu care a fost răstignit şi a înviat. Ei au chemat Numele Său cel mare şi toată greutatea vieţii şi-au încredinţat-o în mâinile Lui atotputernice. Harul lui Dumnezeu a răspuns în acea clipă, în noaptea aceea îngerii lui Dumnezeu s-au bucurat de păcătoşii iertaţi. Lumea trăia o schimbare a vieţii unei familii întregi. Orice copil poate înţelege de aici ce este credinţa salvatoare.

Numărul oamenilor zdrobiţi din poporul nostru este nespus de mare. Ce mulţi umblă fără nădejde pe marginea prăpastiei îndoielii. Unii, prin povara morală a conştiinţei, au ajuns la disperare, iar alţii sunt ruinaţi de boli şi de nervi. Apoi vine numărul mare al celor săraci cu sau fără datorii. Să mai adăugăm şi pe cei mulţi, care, prin decepţii şi fără nădejde, sunt lipsiţi de linişte. De „viaţa ruinată” nu aparţin numai cei din şcolile de corecţie sau din închisori, ci trebuie să ne gândim şi la sutele de mii de femei care au căzut în ruşine, la toţi oamenii care în necunoştinţă îşi mănâncă pâinea murdărită şi care îşi umplu buzunarele cu păcatele sacrificiilor lor.

Pe lângă toate acestea sunt mulţimi mari care îşi înăbuşă conştiinţa. Mulţi caută numai îmbrăcăminte, hrană, cultură, renume şi o bună creştere. Ei ştiu că sunt robiţi de multe păcate, dar nu cunosc o cale de scăpare. Să mai luăm în calcul şi milioanele acelora care au fost păziţi de Dumnezeu de adânci căderi morale, dar care totuşi nu au pace şi merg mai departe prin viaţă fără a găsi refugiul în harul şi în sângele lui Cristos. La întrebarea: „Ai tu o speranţă?” toţi dau din umeri. Puţini din toată omenirea, din nobili şi cei de jos, din bogaţi şi săraci, din învăţaţi şi neînvăţaţi ştiu că există o fericire adevărată, o deplină siguranţă a iertării de orice vină. Cei mai mulţi nici nu ştiu că se poate găsi o nădejde minunată şi o ţintă în viaţă pentru orice suflet în suferinţă. Şi totuşi Dumnezeu, în harul Său îi cheamă pe toţi! Cine vine cu greutatea vinei şi cu recunoaşterea stării de păcătos la Isus Mântuitorul, acela va găsi tot ce are nevoie inima sa: iertare, pace, viaţă veşnică şi grija Tatălui Atotputernic pentru toate neajunsurile şi nevoile vieţii de pe acest pământ. Ce simplă este calea: crede în Domnul Isus! Ce a făcut Domnul Isus în acea noapte cu temnicerul, mai poate face şi astăzi în harul Său dumnezeiesc cu toţi păcătoşii.

Despre cei din Corint, care trăiseră în tot felul de păcate, este scris următorul cuvânt: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:9-11). Aceşti robi căzuţi în adâncimile plăcerii fireşti au trăit harul eliberării. Toţi oamenii, care vin astăzi cu greutatea conştiinţelor şi păcatelor la Isus şi se încred în El, trăiesc harul eliberării de sub puterea păcatului.

La o oră târzie, cu mulţi ani în urmă, în localitatea S., un bărbat tânăr, bogat şi foarte inteligent s-a întâlnit cu un credincios. Din discuţiile avute, acel tânăr a văzut că puterea păcatului, care îl ţinea legat, îl va distruge trupeşte şi sufleteşte, şi simţea clar distrugerea nervilor sub puterea duhului. Pe deasupra, în trecutul său erau momente întunecoase care dacă ar fi fost date la iveală, l-ar fi condus la judecătorie. El ştia că era nevoie numai de un anunţ şi atunci el, fiul unei familii atât de distinse, trebuia să ajungă în faţa instanţei. La ce i-ar fi folosit atunci înţelepciunea, cultura, bogăţia şi renumele? Tânărul s-a văzut pe marginea prăpastiei. Mai era vreun ajutor pentru el? Credinciosul a deschis Biblia şi a citit ce spune Dumnezeu păcătosului vinovat: „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci” (vezi Romani 1:24-25). „Dar legea a intervenit ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult, pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 5.20-21). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru” (vezi Romani 6:23). „Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Evanghelia după Luca 19:10).

Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa naşterii din nou, şi-a arătat puterea în acea seară. Acel tânăr şi-a recunoscut păcatele şi a primit harul lui Dumnezeu, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Isus. Ce moment sfânt! – Acel om, scufundat în vinovăţia păcatelor, a fost renăscut la o viaţă veşnică! S-a întâmplat însă ceva interesant. Acestui păcătos graţiat i-a venit în minte că mai demult în oraşul său natal a depus un jurământ fals pentru a scăpa de judecată. Au trecut de atunci şapte ani. Dar Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh al adevărului, a îndemnat pe acest om să facă o scrisoare către judecătorie, în care şi-a recunoscut jurământul fals şi greşeala lui, mărturisind că prin harul lui Dumnezeu a devenit un copil al Său şi o mărturie pentru Isus, Mântuitorul lui. A fost chemat la judecătorie. Acolo a mărturisit şi ce a făcut Domnul Isus în viaţa sa. Acea mărturie simplă a fost o predică mare şi puternică despre puterea salvatoare şi despre dragostea Fiului lui Dumnezeu, despre minunea împăcării prin jertfa şi sângele de la Golgota. – Pedeapsa a urmat conform legilor.

Cât timp a fost închis, acest om a fost o mărturie despre pacea copiilor lui Dumnezeu. De la directorul închisorii şi până la portar, cât şi toţi oamenii de acolo au văzut la el o faţă plină de pace. Scrisorile lui de asemenea dădeau mărturie că Domnul Isus, zi şi noapte, stătea lângă el pentru a-l linişti. Toată vina, toate păcatele i-au fost şterse prin sângele lui Isus, iar în privinţa viitorului nu-şi făcea griji. El era un om pe deplin nou, o adeverire clară a Cuvântului: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (citeşte în 2 Corinteni 5:17).

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

Exemplele enumerate mai înainte arată că harul este puternic pentru a răspunde credinţei omului ajuns în deznădejde. Trebuie înţeles că toţi oamenii, chiar şi cei cu o bună morală şi evlavioşi, în faţa lui Dumnezeu stau ca păcătoşi vinovaţi, în natura şi în fiinţa lor ei sunt pierduţi şi trebuie să fie salvaţi.

Omul se aseamănă cu deşeurile care sunt duse la fabrica de hârtie. Între ele sunt unele mai curate iar altele mai puţin curate, dar toate sunt în aceeaşi stare de neîntrebuinţare. Toate au nevoie de o curăţire, până sunt transformate în hârtie albă. Aceasta ia naştere prin folosirea clorului şi a altor substanţe atât pentru culori deschise, cât şi pentru cele închise.

Omul natural, care ţine la onoarea lui, nu vrea să fie socotit păcătos pierdut. Cei mai mulţi oameni gândesc că nu sunt aşa de răi. Ei văd pe alţii a căror viaţă este mai rea şi atunci se socotesc că sunt mai buni. Ei nu recunosc ce este omul natural (firesc) înaintea lui Dumnezeu – toate virtuţile şi dreptatea sa sunt ca o haină ruptă şi murdară. Mâna plină de har a lui Dumnezeu se întinde după cei care se lasă convinşi de starea lor de vinovăţie şi pierzare, în astfel de oameni, harul îşi sărbătoreşte triumful. Împăcarea este pentru vinovaţi, iar harul pentru pierduţi. Temnicerul din Filipi se vedea un vinovat pierdut şi harul l-a salvat. Cititorule, eşti şi tu un vinovat pierdut? Dacă da, atunci eşti un obiect potrivit pentru harul lui Dumnezeu. Acesta curăţeşte pe deplin, prin sângele lui Isus.

Încă din vechime, oamenii s-au duşmănit între ei, indiferent că inima lor era bună sau rea. Iată câteva mărturii ale înţelepţilor din Grecia şi din Roma:

Sofocles (a trăit în Atena din 496 – 406 înainte de Cristos) a spus: „Toţi oamenii obişnuiesc să păcătuiască.”

Aristotel (a trăit în Atena între 384 – 322 înainte de Cristos) a spus: „Ce este omul? O imagine a neputinţei, un leagăn al invidiei şi al sărăciei.”

Plutarh, care a trăit în Chärones (între 46 -125 după Cristos) a spus: „Suferinţele sunt înnăscute omului, nu aduse din afara lui.”

Krates (a trăit în Grecia în 328 înainte de Cristos) a spus: „Cum într-un măr este un sâmbure stricat, tot aşa în fiecare om există cel puţin o înclinaţie păcătoasă şi nici unul nu este fără păcat.”

Seneca (a trăit în Roma între 4 înainte de Cristos – 65 după Cristos) a spus: „Noi toţi suntem răi. Ceea ce criticăm unul la altul vom găsi în interiorul nostru.”

Aceşti bărbaţi, cu toate că au fost păgâni, în conştiinţa lor au avut o convingere adâncă despre păcatul care locuieşte în inima omului (citeşte Romani 2:14-15). Şi ce sentinţă a dat Dumnezeu asupra inimii omului? „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Imaginaţia gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre rău (Geneza 6:5; 8:21). Cine a privit câtuşi de puţin la faptele lui şi ale altora din jurul său ştie cât de rea este inima omului. Nu trebuie să înveţi răul pe un copil; fără să fie învăţat, ştie să mintă, să fie neascultător, să batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să nu-şi îndeplinească datoria, să fure, să înşele. Este numai har, dacă omul este scăpat din adâncul ruinei păcatului.

Se spune despre un medic credincios, care a trăit în secolul al XVIII-lea în Olanda, pe nume Hermann Boerhaave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum este dus un criminal la locul de judecată. Au încercat să-l liniştească, spunându-i că acel om merita pedeapsa cu moartea. „Eu nu-l plâng pe el”, zise medicul Boerhaave, „ci mă plâng pe mine, căci lucrările rele, care l-au dus pe acest om la nefericire, erau şi în inima mea. Iar faptul că nu am ajuns un criminal se datoreşte harului lui Dumnezeu, pe care nu l-am meritat.”

Este o greşeală fatală când se spune că omul în fond este bun şi că trebuie condus printr-o creştere înţeleaptă ca să se facă mai bun. Sigur că este nevoie de creşterea înţeleaptă dată de Dumnezeu pe calea binecuvântării. Ferice de poporul în care este creştere şi ordine în familii şi care închide căile răului cercetând voia lui Dumnezeu! Este foarte necesar să punem binele în faţa ochilor celor tineri şi să pedepsim răul. Dar nici o creştere nu poate elibera pe om de sub puterea păcatului; aceasta o face numai harul lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos.

Omul în starea sa este un păcătos, vinovat şi pierdut. Nu numai atât, dar el este născut sub influenţa puterii Satanei. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de marele duşman al lui Dumnezeu, ci dimpotrivă se cred liberi, cu toate că voinţa lor este legată. Tuturor oamenilor li se spune să se pocăiască, „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertare de păcate” (Faptele Apostolilor 26.18).

Orice om, care vrea să facă voia lui Dumnezeu în mod sincer, trebuie să recunoască faptul că în el există o putere care îl împiedică să facă binele şi că toţi oamenii din jurul său sunt forţaţi de stăpânitorul lumii să facă răul şi să se împotrivească lui Dumnezeu. Această realitate poate fi văzută la toţi oamenii, fie că sunt sau nu religioşi şi cuviincioşi. Este o realitate a Evangheliei că şi cei morali şi cu virtuţi au nevoie de mântuire. Chiar şi atunci când aparţii de cei curaţi moraliceşte, eşti vinovat. Nenumăratele indiferenţe faţă de Dumnezeu şi nemulţumirea ta faţă de iubirea căutării lui Isus te acuză!

Cum sună prima şi cea mai mare poruncă? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Matei 22:37-38). Am respectat eu această poruncă? Ştiu că nu. Dacă o viaţă întreagă am călcat cea mai mare poruncă, nu sunt oare cel mai mare păcătos? Da, cu adevărat eu sunt cel mai mare păcătos. Nemulţumirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ajunge până la cer! Nu este oare acest adevăr şi în viaţa ta? Totuşi harul lui Dumnezeu te-a condus până acum.

Sentinţa dumnezeiască asupra omenirii este: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele (sau: să practice bunătatea), nici unul măcar” (Romani 3:10-12). Isus, Fiul lui Dumnezeu a luat vina noastră asupra Lui. El este chezaşul (mijlocitorul) tău, care a intrat pentru tine în judecata lui Dumnezeu şi a primit sentinţa cuvenită, a purtat toată pedeapsa pe care tu ai meritat-o. Priveşte-L prin credinţă cum a suferit pe cruce şi lasă ca raza dragostei lui Dumnezeu să-ţi atingă inima şi conştiinţa, lasă-te convins că nu-ţi rămâne altceva decât să cazi la picioarele lui Isus ca un vinovat care cere iertare. Aşa vom sta în faţa unor realităţi clare:

a) Omul nu este bun şi liber, ci inima lui este aplecată numai spre rău şi legată sub robia păcatului. Prin însăşi natura sa, omul este pierdut, pe calea ruinării veşnice şi are nevoie de mântuire. Despre omul natural (firesc), Scriptura spune: „Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc (de carne), vândut păcatului” (citeşte Romani 7.14).

b) Satan, marele duşman al lui Dumnezeu, domnitorul acestei lumi, ţine pe oameni legaţi cu mii de legături, îi orbeşte, îi minte ca nu cumva să vină la Mântuitorul cel veşnic. „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4:3-4).

c) Fiul lui Dumnezeu este aproape de toţi oamenii, un Mântuitor prezent, ca să scape pe oricine doreşte cu sinceritate să se elibereze de lanţurile păcatului, prin încredinţarea vieţii în mâinile Sale. „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi; chemaţi-L cât timp este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (vezi Isaia 55:6-7). „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit’” (Romani 10:13).

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

Realităţile din trecut trebuie să fie recunoscute, deoarece ele formează baza pe care are loc lupta între lumină şi întuneric. Se pot scrie multe cărţi mişcătoare, pentru a descrie cum Satan, prin înşelăciunea plăcerii, duce atâtea vieţi omeneşti pierzare, ruşine, deznădejde, boli trupeşti nevindecabile, rătăcire şi moarte spontană. Dar acest mare duşman mai are multe alte mijloace pentru a înşela pe oameni. Una din cele mai răspândite înşelătorii este alcoolul, prin care pune pe oameni pe drumurile păcatului.

Un alt mijloc de amăgire al lui Satan sunt banii, pe care îi arată de departe şi prin care atenţionează pe oameni cu vorbe ca acestea: „Dacă tu vei avea bani, vei fi fericit.” Oamenii nu îşi dau seama cât de şiret este Satan, cu ce plăcere vrea să-i facă nefericiţi pe cei care îi slujesc de bunăvoie. Acest lucru se poate vedea la un zgârcit care vede idolul său în banii adunaţi, ca şi la un hoţ şi înşelător care este legat de plăcerea banilor şi îşi întinde mâna după avutul altuia.

Ţinta marelui meşter al înşelătoriei este aceeaşi: oamenii să fie înşelaţi până în ultimul moment al vieţii asupra adevărului veşniciei.

Şi tu, cititorule, eşti în pericol să fii înşelat de acest duşman. El îţi pune înainte cuvinte ca acestea: „Veşnicie? Fericire? Ce sunt acestea? Sunt escrocherii evlavioase. Păcat? Vină? Iertare? Pace? Acestea sunt visuri fără valoare. Cristos cel răstignit? Cum îţi poate ajuta El? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu? Nimic altceva decât lucruri învechite; cine se mai preocupă cu ele? Tu nu ai timp de aşa ceva. Lucrează şi trăieşte-ţi viaţa!” – Aşa sunt înşelaţi milioane de oameni.

Înainte cu câţiva ani s-a împuşcat un tânăr de douăzeci şi şase de ani, pentru că a ajuns la deznădejde. Ce s-a întâmplat? El a trăit cu o femeie, care s-a despărţit de soţul ei pentru acest tânăr. Femeia cerea tânărului să se căsătorească cu ea, dar el nu dorea acest lucru. Ce să facă? Femeia nu se lăsa. Atunci el a luat un revolver şi şi-a găsit refugiul în moarte.

Este important să privim un astfel de caz mai de-aproape pentru a cunoaşte viclenia Satanei. Mai întâi arată oamenilor plăcerea atrăgătoare a păcatului, pentru ca apoi după ce i-a înşelat, aceştia să păşească pe calea adulterului.

Un bărbat cinstit, care nu a gândit nimic rău despre soţia lui, este înşelat; copiii pierd dragostea şi credincioşia mamei; fericirea şi cinstea casei este ruinată. Ce greutate se strânge pe conştiinţa vinovaţilor! Promisiunile de dragoste sunt schimbate în plăcerea păcatului, apoi urmează divorţul.

Zadarnic cheamă bărbatul înşelat pe femeia necinstită înapoi pe calea binelui şi-i spune că vrea să ierte totul! Degeaba – divorţul continuă şi reuşeşte. Apoi infidela femeie aşteaptă credincioşie de la adulter. Ea speră că la el o să găsească o fericire mai mare. Iar tânărul bărbat recunoaşte că stă o viaţă întreagă în faţa reproşurilor pentru păcatele sale. El strigă: „Aşa nu mai pot!” „Dar tu ţi-ai dat cuvântul! Tu m-ai făcut nefericită, cu toate că am lăsat totul la o parte!” Conştiinţa începe să urle; privirea sa nu vede nici o scăpare. Satan îi şopteşte: „Sfârşeşte cu viaţa ta!” Nori negri se strâng asupra capului său; apoi ia arma morţii şi totul se sfârşeşte. Satan râde. Cu o lovitură de maestru, totul a reuşit la perfecţie. Lumea numeşte această întâmplare un joc al plăcerii care s-a terminat trist.

Nu este aceeaşi poveste a păcatului care s-a petrecut în Paradis? Acolo se spune despre Eva: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el” (Geneza 3:6). Ei au mâncat din acest fruct tentant şi a urmat moartea, suferinţa şi pierzarea; de aceea Domnul Isus spune despre Satan: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Oamenii se duc mai departe pe calea cea largă care duce la pierzare. Cu viaţa omului se întâmplă ca şi cu mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. Se pare că totul este liniştit; nu se observă nimic din viteza cu care toate zboară prin Univers. Dar ele nu stau liniştite. Este ca şi când am zbura – dar unde? Spre veşnicie! Este vorba de ultima hotărâre pentru ceea ce o să fii veşnic şi unde vei fi în veşnicie. Nu te lăsa înşelat! Ceasul grăbeşte în direcţia sosirii în faţa lui Dumnezeu cu toată greutatea şi ruşinea păcatelor tale. Atunci, dincolo de acest timp al vieţii de pe pământ nu-ţi mai poate ajuta nimic. Astăzi, Isus, Fiul lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale din dragoste pentru tine şi El singur te poate salva, încărcat cu vina şi blestemul păcatelor tale, Isus a fost răstignit pe cruce la Golgota. El este aproape de tine, deschide-ţi inima, primeşte-L şi nu vei fi înşelat niciodată!

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

Este foarte important să înţelegem că credinţa creştină este o putere de biruinţă care schimbă vieţi omeneşti, familii şi chiar case întregi. Atâta timp cât oamenii privesc credinţa în Cristos ca o învăţătură religioasă, pe care fiecare după înclinaţia lăuntrică o poate primi sau respinge, se găsesc nu numai într-o rătăcire spirituală, ci şi într-o rătăcire povestită de alţii.

Oamenii recunosc marile realizări ale semenilor, dar când este vorba de marile lucrări ale lui Dumnezeu se consideră îndreptăţiţi să le şteargă din istoria omenirii, introducându-le în teritoriul poveştilor, al fanteziei, cu toate că aceste lucrări au avut loc în faţa ochilor lor.

Nici un om cu judecată nu se îndoieşte de istoria lui Alexandru cel Mare, de biruinţele sale de la Granikus, de la Issos şi Gaugamela, de intrarea sa glorioasă în Babilon, de marele său imperiu, de expediţia sa în India, cu toate că de ele s-a ales praf şi cenuşă. Dar că Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a luat asupra Sa păcatul întregii lumi, că a suferit judecata, că a deschis păcătoşilor uşa spre inima Tatălui, că a înviat glorios şi a dat viaţa veşnică tuturor care cred în El, faţă de aceste realităţi date de Dumnezeu oamenii îşi închid ochii. Credinţa creştină se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu.

Prima lucrare a lui Dumnezeu: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre… Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:9, 10 şi 14).

Ce veste minunată că Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor a devenit om, ca să Se nască pe pământ, ca fiu al fecioarei Maria, iar ca prunc a fost aşezat în ieslea Betleemului! Să înţelegem această realitate: El, care este strălucirea slavei Tatălui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, şi care susţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale, a părăsit slava Tatălui şi a devenit asemenea nouă, ca un om. El a venit în viaţa noastră sărmană ca să ne mântuiască.

Ce eveniment! Fiul lui Dumnezeu a venit personal pe pământ pentru că nu mai putea accepta ca noi să fim pierduţi pe veci. El a venit din dragoste pentru noi, care eram duşmanii Săi. Ce faptă! Vino la realitatea adevărului: Isus te caută şi te iubeşte!

A doua lucrare a lui Dumnezeu: Isus, Domnul Slavei a murit la cruce sub judecata lui Dumnezeu, ca Mijlocitor pentru păcătoşi şi vinovaţi. „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Poţi să respecţi de cincizeci de ori „Vinerea mare” şi să mergi de o sută de ori la „împărtăşanie”, dar fără credinţa din inimă nu poţi înţelege realitatea acestei lucrări a lui Dumnezeu.

Du-te cu gândul sub crucea de pe Golgota. Omul cu cununa de spini, care atârnă între doi tâlhari ca un alungat, vinovat, blestemat pe cruce, este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul vieţii, Creatorul tuturor lucrurilor. Pe capul Lui este aşezată toată povara care era în gândurile, cuvintele şi faptele tale. El a luat locul tău în faţa Judecătorului cel sfânt. Ca un chezaş (mijlocitor) a primit pedeapsa întreagă pe care tu ai meritat-o. În ceasurile de întuneric ale judecăţii dumnezeieşti, Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul tău care stătea între El şi Dumnezeu. După ce s-a dat sentinţa, a strigat: „S-a sfârşit!” -„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53:4-5).

S-a petrecut cu adevărat aceasta şi cu tine? Recunoşti tu această lucrare a lui Dumnezeu? Te aşezi tu sub influenţa ei? Eşti convins că pe Isus Cristos, dragostea Sa faţă de tine L-a împins la cruce şi că Dumnezeu, pentru că te iubea, deşi erai un vinovat, a lăsat pe singurul Său Fiu să sufere şi să moară pe cruce pentru vina ta? A curs sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu şi pentru tine?

Cine este convins de această realitate şi se smereşte, recunoscându-şi păcătoşenia şi starea sa pierdută înaintea lui Dumnezeu, prin jertfa de la cruce, dintr-un vinovat devine un om drept, dintr-un pierdut, un moştenitor al vieţii veşnice. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (vezi în Evanghelia după Ioan 3:16).

Este clar că această realitate sigilată cu sângele Fiului lui Dumnezeu este pentru credincios cel mai mare eveniment pentru vecii vecilor, cu mult mai importantă şi mai sfântă decât orice lucrare din viaţa popoarelor, a familiilor sau chiar însăşi viaţa ta. Fiul lui Dumnezeu a venit din cer, a suferit pentru mine pe cruce, m-a mântuit şi pentru această lucrare El trebuie onorat de către mine mai mult decât orice. Toată inima şi viaţa mea trebuie să-I aparţină ca o jertfă de mulţumire şi ca o mărturie pentru ce a făcut Isus pentru mine. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne răscumpere prin sângele Său, aşa cum este scris: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit pentru ei şi a fost înviat.”

A treia lucrare a lui Dumnezeu: Dumnezeu a înviat pe preaiubitul Său Fiu din morţi. Isus nu a murit ca învins de moarte, ci El Şi-a dat viaţa Sa preţioasă pentru împăcarea celor vinovaţi, pe care harul lui Dumnezeu a vrut să-i mântuiască. De aceea moartea nu a putut să-L ţină în mormânt. Isus a biruit pe Satan, păcatul, moartea şi lumea şi a intrat în împărăţia morţii pentru a-i deschide porţile. Aceasta este descoperirea lui Dumnezeu înaintea lumii vizibile şi invizibile: învierea Aceluia care la crucea de pe Golgota prin jertfa Sa a slăvit pe Tatăl, împlinindu-I voia.

Îngerii lui Dumnezeu au mărturisit la mormântul gol al lui Isus: „El nu este aici, ci a înviat!” (Luca 24:6). Te rog, spune-mi sau spune-ţi ţie însuţi: eşti convins că Isus Cristos a înviat din morţi aşa cum spune Scriptura? Este pentru tine o realitate că Isus a petrecut timp de patruzeci de zile cu ucenicii Săi după înviere? Este scris: „După ce suferise, li S-a prezentat El Însuşi viu, prin multe dovezi de netăgăduit, fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind despre lucrurile care privesc împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1:3). Apoi S-a înălţat la cer: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Apostolilor 1.9).

Eşti tu sigur că Cristos cel înviat este mereu cu tine ca o Persoană sfântă şi dumnezeiască, un Mântuitor care te aude şi te salvează, un Prieten viu căruia poţi să-I vorbeşti, care te ascultă şi te ajută?

Mulţimea oamenilor care se numesc „creştini” nu crede acest adevăr de bază al creştinismului, care este învierea Fiului lui Dumnezeu. Această realitate nu este numai adeverită (vezi 1 Corinteni 15:1-8), ci mulţi au pecetluit acest adevăr cu moartea lor. Mii, sute de mii de oameni sinceri cred şi primesc pe Mântuitorul Isus ca Salvatorul şi Prietenul adevărat. El ascultă într-un mod admirabil rugăciunile lor. Ei trăiesc credincioşia cuvintelor Sale. Mulţi şi-au dat viaţa pentru că nu-L puteau tăgădui pe Domnul lor iubit şi minunat. Au existat astfel de mărturii numai în vremurile trecute? Nu, şi astăzi în mijlocul poporului nostru trăiesc sute de mii de oameni care cunosc personal pe Cristos cel înviat ca Prietenul şi Salvatorul lor. Ei vorbesc zilnic cu El şi se comportă cu Isus ca şi cu cel mai bun prieten şi în toate problemele îl întreabă care este sfatul Său. Ei nu sunt nişte mistici, fanatici, ci sunt oameni realişti şi cumpătaţi. Nu este sângele martirilor o mărturie mult mai bună despre adevărurile biblice decât înţelepciunea unui profesor sau informaţiile ziarelor? Care este cea mai bună garanţie a adevărului: moartea triumfătoare şi plină de pace a celor care mărturisesc pe Cristos cel viu şi prezent, sau afirmaţiile goale ale celor care tăgăduiesc şi batjocoresc pe Dumnezeu?

Crede Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia)! Cel care din dragoste a venit din cer la tine şi a murit pe cruce îţi este foarte aproape. Deschide-i inima, recunoaşte-ţi păcatele şi adu-ţi toate grijile în faţa Sa! Isus va vindeca orice vătămare a vieţii tale. Vei găsi şi tu ce a găsit mulţimea celor mântuiţi: iertare, pace, salvare de la judecata de apoi şi viaţa veşnică. Cheamă Numele lui Isus cu seriozitate! Dacă faci acest lucru cu respect şi credinţă, El îţi va răspunde. Tu vei primi o siguranţă de nezguduit despre învierea Domnului Isus.

Ţie nu-ţi poate ajuta un Cristos mort. Numai Isus Cristos cel viu, Mântuitorul înălţat te poate purta pe mâinile Sale atotputernice. Tu o să-L cunoşti! Atunci vei umbla aici pe pământ în harul lui Dumnezeu, într-o viaţă nouă de pace şi nădejde. Dar nu numai atât, tu însuţi vei primi la înviere un trup nou asemenea trupului Său sfânt. Tu vei trăi cu Isus în veci într-o lume acum invizibilă, în împărăţia luminii şi a păcii. Atunci, ceea ce este scris va fi şi pentru tine o realitate: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Acestea nu sunt visuri, nu sunt cuvinte frumoase, ci sunt realitate şi nădejde. Fiecare creştin adevărat ştie aceasta. Pentru el credinţa este o certitudine absolută, neclintită, primită din partea lui Dumnezeu. În Cuvântul Domnului înviat este scris: „Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa” (1 Corinteni 6:14).

Apostolul s-a numit martor al învierii (vezi Faptele Apostolilor 1:22). Fiecare creştin adevărat este o mărturie despre înviere. În zilele noastre, când tăgăduirea marilor adevăruri biblice se extinde, această mărturie este de mare importanţă. Într-o scrisoare a studentului în teologie G. Z., se află următoarele rânduri:

„Într-o zi, profesorul nostru a vorbit despre tematica: ‚Există o înviere?’ Aceasta a fost pentru mine şi colegii mei o întrebare importantă. După ce a vorbit, profesorul K. a încheiat cu cuvintele: „Îmi pare rău, domnii mei, că astăzi v-am furat ultima scânteie a credinţei copilăreşti. A crede, ar însemna să ne întoarcem la misticismul întunecat al Evului Mediu, din epoca luminată cu teologia modernă şi cu ştiinţa zilelor noastre. Nu pot să spun că este o înviere din morţi. Consolaţi-vă că este o iluzie. Treziţi-vă şi fiţi bărbaţi integri; gândiţi-vă că a fost un vis frumos! Şi apoi rupeţi acest tablou visător care este o „fata morgana” înşelătoare, înşelătoare atâtea sute de ani. Deci, domnii mei, ştiinţa ne spune că nu există o înviere din morţi!’

Ajuns la locuinţa mea, cu frica în suflet, m-am aruncat în genunchi. M-am rugat lui Dumnezeu pentru lumină în inima mea zdruncinată, peste care începea să se aştearnă o întunecime groaznică.

În ziua următoare am mers la un consătean care studia medicina şi care era credincios. Mi-am deschis inima faţă de el şi i-am spus toată starea inimii mele. Deodată el m-a întrebat: ‚Ştii tu că soţia profesorului tău, în noaptea trecută, după o operaţie aparent reuşită, a murit? Aşteaptă puţin şi vei vedea cum va continua cursul său dogmatic!’

Cu patrusprezece zile mai târziu, după o mică întrerupere cauzată de moartea soţiei, profesorul K. a continuat cursul său de dogmatică pe vechea temă: ‚Există o înviere?’

O linişte mormântală s-a aşternut peste sală când profesorul K., foarte mişcat şi cu o voce apăsată, a început să vorbească: ‚Domnilor! încă o dată trebuie să discut despre această temă. În realitate există o înviere a morţilor! Dumnezeu Atotputernic care locuieşte în cer şi în cei cu inima zdrobită mi-a vorbit şi mie, un păcătos, acum două săptămâni, la patul de moarte al scumpei mele soţii, într-un mod zguduitor. Există nu numai un Dumnezeu veşnic, dar există şi o înviere. Vă rog să-mi promiteţi că mă veţi ierta aşa cum m-a iertat Dumnezeu. Unde să găsesc consolare, dacă nu există o înviere a celor dragi?’ Mai departe nu a putut vorbi. Cu toate că era un om plin de energie la cei patruzeci de ani ai săi, a căzut în faţa noastră lângă catedră. Studenţii din faţă au sărit repede şi l-au dus la locuinţa sa. Acolo nu mai era o soţie care să-i vină în ajutor. A fost pus în pat. Apoi, adânc mişcaţi, studenţii s-au retras în tăcere.

Cât o fi luptat acest om tare în ultimele săptămâni? Dar lupta lui nu a fost fără rost. Dumnezeu i-a dat biruinţa şi mulţi ascultători ai săi au găsit curând pacea cu Isus.”

 7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

O dată ce un om primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, el bea „apa vieţii veşnice”. Domnul Isus a spus despre Cuvântul Său: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică” (vezi Ioan 4:13-14). Scriptura numeşte deseori Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „Apa” (citeşte Psalm 1:3; şi încă Isaia 55:1; Ieremia 17:8,13; Ioan 4:10; Efeseni 5:26; Apocalipsa 22:17). Această „apă” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi sângele care a curs pe crucea Golgotei sunt cele două mari mărturii a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a mântui pe păcătoşi, îndată ce păcătosul primeşte aceste mari mărturii dumnezeieşti şi se smereşte, primeşte în inima sa prin Duhul Sfânt mărturia adevărului mântuirii şi harul lui Dumnezeu. Aşa primeşte un astfel de om viaţa veşnică. „Căci trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturia lor. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare; şi aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi; cine nu crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos, fiindcă n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică” (citeşte 1 Ioan 5:7-13).

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Simţirile curate sunt cu totul altceva decât credinţa salvatoare. Ce mulţi pot fi oamenii care impresionaţi de o cântare duioasă varsă lacrimi, dar viaţa lor rămâne neschimbată! Dumnezeu vrea să atingă conştiinţa şi inima (voinţa) omului. Realitatea că păcătosul pierdut este încărcat cu greutatea păcatelor sale şi că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să-l salveze de la moarte trebuie înţeleasă ca cel mai mare adevăr. Aici ţinteşte Cuvântul lui Dumnezeu – pleacă-ţi inima înaintea Sa! Păcătosul poate fi ajutat numai prin întoarcerea sa la Dumnezeu.

Adevărul lui Dumnezeu nu are intrare pe poarta simţurilor, ci pe poarta conştiinţei. La o predică de evanghelizare este neesenţial dacă mulţi oameni sunt mişcaţi până la lacrimi, ci importanţa constă în faptul ca multe conştiinţe să fie mişcate pentru a-şi recunoaşte păcatele şi starea lor de pierzare. Şi atunci când conştiinţa păcătosului este mişcată şi omul începe să strige după ajutor, nu este bine să se bazeze pe simţiri. Nu aştepta un sentiment de graţiere, ci primeşte harul prin credinţă! Graţierea (harul) şi pacea inimii nu se arată în dependenţă de simţiri, ci de credinţă.

Un creştin a povestit următoarele: În vara anului 1870 încă nu-mi revenisem bine după o puternică răceală cu temperatură. Pe deasupra slăbiciunii mele trupeşti, s-a ivit în inima mea şi o nelinişte. Atunci m-am rugat mult lui Dumnezeu pentru iertare. Am citit într-o scriere că un predicator îi spuse unui om care căuta pacea: „Dumneavoastră vreţi să ajungeţi la siguranţa mântuirii nu prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci aşteptaţi mai degrabă un înger, un vis sau o voce din cer. Vreţi să auziţi sau să vedeţi ceva. Dar o astfel de promisiune nu există. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus Cristos: ‚Oricine crede în El, nu va merge la pierzare, ci va avea viaţa veşnică.’ Deci, Dumnezeu cere ca fiecare păcătos să creadă în Fiul Său şi unui astfel de om îi dăruieşte viaţa veşnică.” Aceasta m-a îndemnat să citesc cu toată atenţia Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori, în zorii dimineţii citeam în linişte câte un capitol din Noul Testament. Aşa am găsit într-o zi acel verset din Romani 8.16: ‚Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu’. Atunci mi-am dat seama că dacă Duhul lui Dumnezeu dă mărturie duhului omului despre înfierea sa, atunci sufletul trebuie să găsească siguranţă şi mântuire. Am căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu, cerând iertare, pace şi siguranţa mântuirii. Simţeam atunci că m-ar fi cuprins o disperare veşnică dacă nu veneam la această nădejde; atunci sau niciodată! Şi Dumnezeu, care este bogat în dragoste şi milă, care este gata să dăruiască mai mult decât cerem noi, mi-a îndreptat privirea spre jertfa de la cruce. Acolo am văzut prin credinţă pe Fiul lui Dumnezeu în moarte şi judecată pentru a purta pedeapsa păcatelor mele. Atunci a căzut greutatea din spatele meu şi am găsit pacea! Ce har al lui Dumnezeu şi ce fericire!

Toţi care au siguranţa mântuirii sunt asiguraţi că nădejdea lor se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe simţirile lor.

Un creştin adevărat, care a trăit mântuirea, cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos ca Domn şi Păstor al său personal. Viaţa nouă, dumnezeiască, este adânc ancorată în ascultare şi încredere.

Se poate răspunde la întrebarea: „Ce este credinţa?” astfel: Credinţa înseamnă încredere deplină şi ascultare de Dumnezeu. Credinţa este în afara teoriei cunoaşterii şi în afara teritoriului simţirilor şi presimţirilor. Credinţa este predarea voinţei credinciosului în mâinile Domnului Isus. Putem să înţelegem mai uşor acest adevăr din pilda unei logodne. Un băiat este cunoscut aşa de puţin de fata care urmează să-i fie soţie. El o întreabă dacă doreşte să meargă împreună pe drumul vieţii. Cuvântul ei îl leagă, iar el garantează că o va iubi şi se va îngriji de ea tot timpul. Aşa se întemeiază o minunată şi nedespărţită legătură a vieţii. Mireasa i-a dăruit mirelui inima şi viaţa ei. Şi tot aşa mirele.

Salvarea (mântuirea) din păcat conduce pe credincios în părtăşie (comuniune) cu Domnul Isus. Aceasta este o relaţie de viaţă aşa cum este într-o căsnicie adevărată; aceasta înseamnă deplină unitate între două persoane. Nici unul nu are secrete faţă de celălalt. Este o unitate în dragoste unul faţă de altul, de încredere şi slujire. Fiecare este pentru celălalt cea mai mare comoară. Această relaţie adâncă dintre Domnul Isus şi copiii lui Dumnezeu este din punctul de vedere al oamenilor foarte slabă, dar din partea Domnului ea este adeverită pe deplin. La El învăţăm ce este dragostea, credincioşia şi deplina predare. O astfel de relaţie între Mântuitor şi cel mântuit are ca punct de plecare al stării de har, de copilărie în credinţă: pocăinţa şi naşterea din nou.

Credinţa care mântuieşte, viaţa veşnică, înfierea făcută de Dumnezeu şi siguranţa harului – toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu vrea să facă această lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaşte vinovat. El îi cheamă pe toţi la mântuire. Fiecare păcătos este răspunzător dacă deschide inima spre harul lui Dumnezeu sau o închide în faţa Lui. Despre toţi oamenii, Domnul Isus spune: „Cine este din adevăr, ascultă glasul meu” (Ioan 18:37). Eşti tu din adevăr? Aceasta înseamnă: „Eşti tu sincer în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, să vii cu neliniştea inimii, cu greutăţile trecutului tău la Mântuitorul care te iubeşte nespus de mult?”

Tu ştii acum calea, nu amâna pentru a merge pe ea!

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/care-este-adevarata-credinta/

Biserica „Betel”, Lumina, Constanța, România

Lumina a luat ființă în anul 1880 purtând numele de Cogealia, denumire ce vine de la șeful tribului tătar Cogea-Ali (Ali cel Mare), dar și datorită numărului mare de turci, tătari ce locuiau în localitate. Denumirea de Cogealia s-a păstrat până în anul 1929 când localitatea a primit numele de Valea Neagră. Abia în 1965 numele localității a fost schimbat în Lumina și, mai apoi, multe alte etnii au populat localitatea.

            La ora actuală, localitatea Lumina are aproximativ 12000 de locuitori.

            Lucrarea de evanghelizare din această localitate a început prin anul 1997, neexistând la acea dată niciun credincios. Totul a început prin evanghelizări în aer liber printr-o echipă de misionari veniți din America în colaborare cu  evanghelistul Nicu Marcu din Agigea. Acest om cu inima deschisă pentru Dumnezeu a continuat să vestească Evanghelia în Lumina în ciuda tuturor împotrivirilor din partea autorităților, cât și a preoților ortodocși din localitate. În urma multor rugăciuni, Dumnezeu a început să schimbe inimile oamenilor; astfel că din anul 1999-2000 un mic număr de oameni, devenind creștini, au început să se adune în spații închiriate unde Îl lăudau pe Dumnezeu.

            Prin anul 2001 frații reușesc să cumpere un teren de 300 mp pentru o clădire de biserică.  De atunci și până acum lucrarea a crescut și s-a dezvoltat din punct de vedere spiritual și numeric. Dumnezeu ridică astfel tineri care să se pregătească pentru lucrarea de slujire.

            Mai târziu, în anul 2004, fratele Nicu Marcu  s-a mutat într-o altă zonă de slujire, coordonarea lucrării de evanghelizare din Lumina fiind preluată de către Druga Ionel. De atunci, lucrarea de slujire din Lumina a continuat să se dezvolte prin lucrarea cu copiii, cu tinerii, grup de laudă și alte lucrări adiacente.

            Deși lucrarea a continuat să crească, noi ne-am adunat tot într-un spațiu închiriat, deoarece nu am avut posibilități financiare pentru ridicarea unei case de rugăciune pe terenul bisericii.

Conducător Ionel Drugă