Nu întotdeauna ne gândim la slujire ca la un mijloc al harului. Însă noi creştem pe măsură ce slujim. Cu cât suntem mai capabili să slujim în Împărăţia lui Dumnezeu, cu atât ajungem să semănăm mai mult cu Hristos. Cu toţii suntem chemaţi să fim slujitorii lui Dumnezeu. Nu neapărat slujitori de profesie ai lui Dumnezeu. Nu neapărat slujitori cu salariu ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea însă fiecare dintre noi trebuie să fie implicat într-un anume gen de slujire pentru Dumnezeu, lui Dumnezeu şi poporului Său. Cu alte cuvinte, una dintre căile prin care Îl slujim pe Dumnezeu este prin a-i sluji pe cei din jurul nostru. Iar acest motiv este ţesut în tapiseria Scripturii de la începutul şi până la sfârşitul ei.
Să ne gândim pentru o clipă la unul dintre primele exemple de slujire din Vechiul Testament, exemplu pe care îl găsim în Exod. Aduceţi-vă aminte cum începe naraţiunea Exodului, cu poporul lui Israel slujind ca sclavi unui stăpân străin. Se aflau în sclavie în Egipt şi suspinau sub opresiunea lui Faraon. Ni se spune că atunci când Dumnezeu i-a apărut lui Moise, i-a zis: „Am auzit strigătele poporului Meu. Acum vreau să mergi la Faraon şi să-i spui să-Mi lase poporul să plece.” Cu toţii ştim acest lucru. Însă, uitându-ne la această naraţiune a Exodului, unde Dumnezeu îi spune lui Moise. „Te duci la Faraon şi-i spui să-Mi elibereze poporul”, ce urmează? De ce dorea El ca Israel să plece? Este simplu, credem noi, Dumnezeu dorea să-i elibereze de opresiune, să-i izbăvească din sclavie. În mod sigur, acest lucru este foarte adevărat. Însă care este motivul pe care-l oferă Dumnezeu? Dumnezeu spune: „Lasă-i să plece pentru ca să poată veni şi să-Mi slujească pe muntele acesta.” În cartea Exod, în mod repetat Dumnezeu îi spune lui Faraon şi lui Moise: „Doresc ca poporul Meu să fie eliberat din această sclavie, din servitutea faţă de Faraon, pentru ca să Mă poată sluji pe Mine.”
Într-un sens foarte real, Exodul din Vechiul Testament ne pregăteşte, ca o imagine, ca o oglindă, pentru exodul desăvârşit care este realizat de Eliberatorul nostru Isus. Deoarece în Noul Testament Hristos vine, nu ca să ne scoată din Egipt, ci ca să ne elibereze de sub sclavia Satanei. Însă atunci când Hristos ne eliberează din sclavie, din servitutea faţă de altul, ceea ce se întâmplă este un schimb de stăpâni. Acum El ne cheamă să fim slujitorii Lui. Ideea este că trebuie să fim slujitori. Singura problemă este însă cui să-i slujim? Isus a spus: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni.” Putem să-l slujim pe Satan. Putem să slujim interesele acestei lumi. Sau putem să-L slujim pe Dumnezeul cel Viu şi să fim slujitorii lui Hristos. Cred că este un lucru extraordinar faptul că termenul pe care-l foloseşte Pavel pentru a se descrie pe sine însuşi este acela de doulos sau sclav, unul care a fost cumpărat cu un preţ. „Nu suntem ai noştri înşine, ci am fost cumpăraţi cu un preţ.” Îi aparţinem Celui care a plătit pentru noi, care ne-a răscumpărat. Iar acum suntem chemaţi să-L slujim pe El.
Aşadar, această idee de slujire este adânc înrădăcinată în Vechiul Testament şi cu siguranţă suntem familiari cu acea dramatică şi mişcătoare întâmplare ce a avut loc la Sihem, spre sfârşitul vieţii lui Iosua, când Iosua a adunat poporul pentru ca acesta să-şi reînnoiască promisiunea, jurământul, legământul pe care l-au făcut cu Dumnezeu. Ascultaţi ce putem citi în Iosua 24. În Iosua 24:14 citim: „Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.” Auziţi mandatul pe care l-a dat poporului? Le-a spus: aţi slujit cui nu trebuie. Aţi slujit zeităţilor canaanite. Aţi slujit şi v-aţi închinat idolilor păgâni. Îndepărtaţi aceste lucruri şi slujiţi-I lui Dumnezeu, slujiţi-I, spune el, cu scumpătate şi credincioşie (sau: cu curăţie de inimă şi în adevăr, n.trad.).
Vă sună cunoscut? Vă aduceţi aminte, atunci când am meditat la închinare şi la învăţătura pe care i-a dat-o Isus femeii din Sihar, că Dumnezeu îi caută pe cei care să I se închine, cum? În duh şi în adevăr. Ceea ce îi spune Isus femeii samaritence, Iosua îi spune întregului popor adunat acolo, anume să-L slujească pe Dumnezeu cu toată inima şi în adevăr.
Apoi, desigur, el continuă, spunând: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului (adică, dacă nu doriţi să-I slujiţi Domnului), alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”. Acesta ar trebui să fie angajamentul şi moto-ul fiecărui creştin: „Cât despre mine şi casa mea, noi vom sluji cu un sincer devotament Domnului”.
În mod sigur, slujirea nu este cel mai popular subiect printre americani (sau printre români, n.trad.). N-a fost nici pentru farisei. Lor nu le plăcea să audă nimic despre slujire. Au spus o dată: „Noi nu suntem sclavii nimănui; noi suntem copiii lui Avraam.” Isus le răspunde însă: „Sunteţi copiii celui pe care-l slujiţi. Iar voi îl slujiţi pe Satan şi astfel sunteţi copiii diavolului.” Dar nici în cultura noastră nu dorim să ne gândim la noi ca la nişte slujitori. Credem că a fi slujitor este oarecum un lucru degradant.
Probabil nu v-aş fi spus aceste lucruri dacă n-aş fi avut eu însumi o revelaţie, pe când lucram, student la seminar fiind, în timpul vacanţei de vară, la un spital din Pittsburgh. Pentru a-mi câştiga existenţa, am obţinut o slujbă în departamentul de întreţinere al acestui spital, unul foarte mare. Una din slujbele mele era aceea de a mătura parcarea în fiecare dimineaţă: să mătur chiştoacele de ţigară şi deşeurile care erau lăsate în parcare. Şi nu numai parcarea spitalului, pentru că imediat lângă spital era căminul şcolii postliceale sanitare, al elevelor care deveneau asistente sanitare. Trebuia să mătur şi parcarea de afară a asistentelor. Aduceţi-vă aminte de ierarhia care exista atunci când aţi terminat liceul. Unii dintre colegii voştri n-au mers la facultate, ci s-au angajat. Unii dintre ei au mers la şcoli postliceale. Alţii s-au înrolat în armată. Alţii s-au dus la şcoli postliceale sanitare iar alţii s-au dus la facultate. În ierarhia care exista în concepţia colegilor voştri, elita era alcătuită din cei care au mers la facultate. Aşa este? Aşadar, ei erau mai importanţi în sistemul de castă al societăţii noastre decât cei care au plecat la şcoli postliceale sau la şcoli postliceale sanitare. Ei bine, eu am fost la facultate, am absolvit, acum sunt aproape de a absolvi un program postuniversitar. Sunt absolventul model. Însă acum lucrez pe timpul verii dând cu mătura. Dau cu mătura în parcarea asistentelor iar când aceste asistente ies din clădire, eu le spun: „Bună dimineaţa!” însă ele cu nasul pe sus trec pe lângă mine ca şi cum aş fi un gunoi. Era sub demnitatea lor să-mi adreseze un cuvânt, deoarece păream un umil angajat care mătura parcarea. Nu voi uita niciodată acest lucru. Doream să alerg după ele şi să le spun: „Aşteptaţi! Aşteptaţi! Aşteptaţi! Este o neînţelegere. Eu am absolvit o facultate pe când voi sunteţi abia în şcoala postliceală. Cred că nu înţelegeţi ordinea în ierarhie.” Nu-mi plăcea să fiu tratat ca un servitor.
Îmi aduc aminte cum m-am luptat cu acele gânduri, spunându-mi: „Tu trebuie să fii un creştin adevărat. Iar acum tu eşti supărat pentru că cineva te tratează ca un servitor.” Isus Însuşi a spus: „Nu am venit pentru a Mi se sluji. Am venit pentru a sluji.” Iar el a predat această ştafetă a slujirii tuturor celor din poporul Său.
Daţi-mi voie să concluzionez studiul nostru de astăzi uitându-ne la un episod din Noul Testament care, cred eu, ne este foarte cunoscut şi pe care-l găsim în Evanghelia după Matei, începând cu versetul 20, din capitolul 20: „Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus, împreună cu fiii ei, şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca, în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă, unul la dreapta, şi altul la stânga Ta.” Drept răspuns, Isus a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem” (auziţi ce spun ei), I-au zis ei.” Iacov şi Ioan spun: „Dă-ne paharul! Putem să bem acel pahar pe care-l pune Tatăl înaintea Ta.” Credeţi? Sunteţi voi pregătiţi să beţi paharul mâniei lui Dumnezeu? Sunteţi gata să primiţi imputate toate păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi să vă expuneţi măsurii depline a judecăţii şi a dreptăţii lui Dumnezeu de la cruce? Credeţi că puteţi primi acest pahar? Voi fi botezat cu un botez de foc care Mă va face să experimentez iadul în toată grozăvia lui. Puteţi să treceţi prin asta? Da, putem.
Ei nu aveau nici o idee cu privire la ceea ce Îi spuneau lui Isus. „Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu …” Şi aşa a şi fost. Ei au fost nevoiţi să participe în moartea Sa şi în umilirea Sa. „… dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.” Ce s-a întâmplat când au auzit ceilalţi ucenici acest lucru? „Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Isus i-a chemat şi le-a zis: „ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa! Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.”Acest mandat n-a fost încredinţat numai la 12 oameni. Este mandatul Împărăţiei. Este legea Regelui, aceea că noi trebuie să-L imităm, fiind pregătiţi să fim slujitori.
Gânduri de încheiere
În Noul Testament apostolilor le-a fost încredinţat un anume gen de slujire, o povară pe care au purtat-o şi pentru care au trebuit să plătească cu viaţa. Li s-a poruncit de către Hristos să meargă în toată lumea şi să predice Evanghelia. Iar misiunea lor a fost îndreptată mai întâi înspre evrei şi apoi înspre neamuri. Însă la începuturile Bisericii ei erau prinşi cu slujirea pe la mese. Nu că această slujire era sub demnitatea lor de apostoli, ci că Dumnezeu a spus că doreşte să-i elibereze pe aceşti oameni de acel gen de slujire pentru ca ei să-şi poată îndeplini lucrarea la care au fost chemaţi. De aceea Dumnezeu a stabilit să fie diaconi în Biserică. El a pus deoparte anumiţi oameni, pentru ca aceştia să slujească la mese, pentru a avea grijă de acele lucruri care fac ca Evanghelia să poată fi predicată.
Fiecare dintre noi suntem chemaţi la o anume slujire în Biserică. Fiecare dintre noi suntem chemaţi la a veghea la îndeplinirea sarcinilor împărăţiei. În felul acesta pot fi slujiţi cei nevoiaşi. În felul acesta este proclamată Evanghelia. În felul acesta oamenii sunt învăţaţi şi hrăniţi din Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta are loc închinarea. Acest lucru nu înseamnă că fiecare este chemat să fie un evanghelist sau că fiecare este chemat să fie un predicator sau că fiecare este chemat să fie un învăţător. Ideea în Vechiul Testament este aceea că Dumnezeu i-a dat fiecărui creştin un dar, pentru a fi folosit în slujba lui Hristos. Iar dacă darul tău este acela de a învăţa, atunci cel mai bine ar fi să înveţi. Dacă darul tău este de a predica, cel mai bine ar fi să predici. Dacă este acela de evanghelist, cel mai bine ar fi să evanghelizezi. Dacă este acela de administrator, atunci cel mai bine ar fi să administrezi. Dacă slujba ta este aceea de paznic la închisoare, atunci fă această slujbă. Însă fiecare dintre noi este chemat să se asigure că întreaga lucrare este realizată, asigurându-se că îşi face partea, astfel încât fiecare lucrare să se poată desfăşura: cea de evanghelizare, cea de administrare, cea de milostenie şi altele. Deoarece fiecare este o lucrare în slujba lui Hristos.
Tradus de Tiberiu Pop
http://www.rcrwebsite.com/serve1.htm
Cum să slujim – partea 2 R. C. Sproul
Ultima oară când ne-am întâlnit am discutat despre importanţa slujirii în viaţa creştină. Doresc să continui, uitându-ne la acest subiect în principal dintr-o perspectivă nou-testamentară, pentru a putea observa ce au avut de spus Isus şi apostolul Pavel despre importanţa slujirii în viaţa creştină. În Evanghelia după Luca, în capitolul 17, ni se prezintă, începând cu versetul 5, o cerere pe care ucenicii i-o fac lui Isus, una neobişnuită. Am observat puţin mai devreme, atunci când am discutat despre rugăciune, că ucenicii îi fac lui Isus următoarea cerere: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Cererea din Luca este una asemănătoare. Capitolul 17 din Luca, versetul 5, ne spune că ucenicii au venit la Domnul şi i-au zis: „Doamne, măreşte-ne credinţa!”
Să ne oprim pentru un moment. Nu-i aşa că spre acest lucru încercăm să ne concentrăm atenţia în aceste studii – cum putem să creştem în calitate de creştini? Cum putem să folosim cât mai eficient mijloacele harului pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia noastră? Spre scopul final al creşterii credinţei noastre şi, crescând credinţa noastră, să creştem în aceeaşi măsură şi în ascultare de Dumnezeu. Căci ascultarea izvorăşte din încrederea noastră în El.
Aşadar, iată-i pe ucenici spunând: „Ajută-ne să ne crească credinţa!” Aceasta este cererea. Cum răspunde Isus acestei cereri de creştere a credinţei? Ascultaţi ce spune El: „Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare” şi v-ar asculta. Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă?” Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te, şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?” Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Aceasta este întrebarea pe care le-o pune Isus ucenicilor. Şi tot el răspunde: „Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”
Nu vi se pare că pentru a le răspunde la cererea lor de mărire a credinţei, Isus foloseşte o pildă ciudată? El le spune această poveste, această scurtă pildă, despre slujitorii care au intrat în casă după ce şi-au terminat slujba la câmp, zicând: „Spune cumva stăpânul slujitorilor: „O, ai făcut o treabă atât de bună. Ia loc, mănâncă, bea şi bucură-te!” Sau, când aceştia vin de la câmp, stăpânul le spune: „Acum este timpul să-mi pregătiţi masa. Să-mi serviţi cina. Să-mi aşezaţi masa. Mă veţi servi şi, după ce vă veţi îndeplini toate sarcinile, după aceea puteţi merge să mâncaţi şi să beţi.” Prima învăţătură despre slujire pe care o oferă Isus aici, şi care poate fi singurul şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat vreodată despre slujire, este că noi, care suntem slujitorii Lui, suntem slujitori nefolositori. Când El spune că suntem slujitori nefolositori, acest lucru înseamnă oare că serviciul pe care îl prestăm este nefolositor, fără nici o valoare? Îl vom putea vedea pe Isus, câteva capitole mai târziu, vorbind despre faptul că slujirea întotdeauna trebuie să fie rodnică. Isus pune preţ pe valoarea slujirii. Despre asta vorbeşte El aici, când spune că suntem robi nefolositori. Pur şi simplu asta spune.
În Evul Mediu a apărut o dogmă care a făcut mult rău, care spunea că creştinii nu numai că pot dobândi anumite merite prin faptele lor, ci că ei pot chiar să facă anumite fapte ce erau numite „merite excesive”. Fapte care sunt atât de bune, atât de valoroase, încât sunt mai presus şi dincolo de ceea ce Dumnezeu ar pretinde de la poporul Său. Iar aceste merite excesive erau apoi depozitate în ceea ce Biserica numea „vistieria cu merite”, după care puteau fi împărţite pentru cei care se aflau în Purgatoriu şi care duceau lipsă de merite. Această dogmă a stat în spatele întregii controverse referitoare la indulgenţe, în secolul XVI, şi a continuat să fie în istorie un punct principal de dispută între protestanţi şi romano-catolici. Şi totul se rezumă la această concepţie că este posibil pentru credincioşi să facă fapte excesive – fapte ce sunt mai presus şi dincolo de datorie.
Însă aici, în acest text, Isus spune că aşa ceva nu este posibil. Ce faptă bună aş putea face, care să nu-mi fi fost poruncită de Dumnezeu să o fac? Aduceţi-vă aminte că El îmi porunceşte să fiu desăvârşit. Nu poţi aduce nimic în plus perfecţiunii. Nu pot să fiu supus mai presus şi dincolo de perfecţiune. Nici măcar nu pot spera să ating perfecţiunea prin propriile mele mijloace. Dacă este să vorbim despre merite, eu nu am nici unul. Deoarece nu câştig nici un merit făcând ceea ce mi s-a cerut deja să fac. De aceea, răscumpărarea noastră este prin har şi numai prin har. Singurul merit pe care pot să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi care este corect să spun că-mi aparţine, este tocmai lipsa oricărui merit, lucru pe care l-am dobândit prin păcatul meu. Singurul merit care mă poate răscumpăra este meritul lui Hristos. Deoarece El nu era obligat să vină la noi. El a venit de bunăvoie, pentru a face voia Tatălui şi pentru a Se supune pe Sine Însuşi Legii, de dragul meu şi de dragul tău. El şi numai El este un slujitor merituos. Dacă slujim căutând să ne câştigăm propriile noastre merite prin care să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu, ne înşelăm singuri. Slujirea creştină se face din recunoştinţă, nu este un mijloc prin care dobândim mântuirea. Este un mijloc al harului. Este un mijloc prin care ne dăm seama de dependenţa noastră de har. Asta suntem noi in ceea ce priveşte natura noastră cu care ne-am născut. Aceasta este ceea ce stă în spatele următorului vers din măreţul imn al lui Augustus Toplady, „Rock of Ages” [Stânca veacurilor, n.trad.], vers la care ţin foarte mult: „Nothing in my hand I bring / Simply to the cross I cling.” [Nimic în mână nu aduc, / Ci, simplu, doar de cruce mă apuc]. Nimic în mână nu aduc. „Foul, I to the fountain fly …” [Murdar, eu la fântână zbor]. Toplady a înţeles că după ce am făcut cele mai bune fapte pe care le puteam face, nu suntem decât nişte slujitori nefolositori. Nu ne-am făcut decât datoria.
Prietenul meu John Piper i-a făcut pe diferiţi oameni din această ţară (Statele Unite, n.trad.) să realizeze ceva ce cred eu că este de o importanţă absolut vitală pentru credinţa creştină. Este o conştientizare a faptului că ascultarea de Dumnezeu se exprimă în bucuria vieţii creştine. John spune că motivaţia din spatele ascultării noastre nu trebuie să fie un simplu şi abstract simţ al datoriei. Cred că uneori trebuie să fim ascultători dintr-un simţ al datoriei, ceea ce este mai bine decât să fii neascultător. Sunt momente când nu ne bucurăm că trebuie să ascultăm şi nu putem aştepta până vom face acel lucru cu bucurie. Cu toate acestea, John are dreptate. În relaţia noastră cu Hristos ar trebui să ne bucurăm atunci când trebuie să arătăm ascultare de Dumnezeu şi când trebuie să-L slujim pe Dumnezeu. Să conştientizăm că ascultarea noastră de Dumnezeu este motivată de bucuria noastră negrăită datorită a ceea ce El a făcut pentru noi, şi nu din dorinţa de a câştiga cerul.
Suntem nişte slujitori nefolositori, cel puţin în această lume. În lumea care va să vină, acelaşi Hristos care a spus că tot ceea ce facem este, de fapt, ceea ce ni s-a poruncit să facem şi că, chiar şi atunci când ascultăm de Dumnezeu, El nu ne este dator pentru lucrul acesta, totuşi, de cel puţin 25 de ori în Noul Testament ni se spune că Dumnezeu îşi va răsplăti atunci poporul după faptele lor. Însă fiţi atenţi la această expresie: „după faptele lor”. Acest lucru nu înseamnă că prin fapte se dobândeşte răsplata. Însă Dumnezeu spune: „În harul Meu, chiar dacă voi sunteţi nişte slujitori nefolositori, adun în ceruri răsplătiri pentru voi, care vor fi împărţite după slujirea voastră, după faptele voastre, chiar dacă aceste fapte nu merită răsplata. Este o împărţire a răsplătirilor datorită harului lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când primim acele răsplătiri în ceruri, le primim ca oameni care prin natura noastră suntem încă slujitori nefolositori. Isus face aluzie sau sugerează oarecum această idee în pildă atunci când spune: „După ce-mi vei sluji vei putea mânca şi bea, primindu-ţi astfel răsplata.”
Să ne uităm puţin la capitolul 19 şi să vedem ce altceva a mai spus Isus despre slujire, în pilda pe care o avem în versetele 11-27, unde citim următoarele: „Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată. Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să-şi ia o împărăţie şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli (Greceste: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.” Dar cetăţenii lui îl urau şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.” Când s-a întors, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus zece poli.” El i-a zis: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.” A venit al doilea şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.” El i-a zis şi lui: „Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.” A venit un altul şi i-a zis: „Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.” Stăpânul i-a zis: „Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat. Atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca la întoarcerea mea să-i fi luat înapoi cu dobândă?” Apoi a zis celor ce erau de faţă: „Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.” „Doamne” i-au zis ei „el are zece poli.” Iar el le-a zis: „Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea.”
Aceasta este o pildă despre capitalism, o pildă despre productivitate. Ceea ce spune Isus cu referire la administrare, precum şi cu referire la slujire este că poporul său e chemat la o administrare şi slujire pentru care mulţumirea va veni cu întârziere. Ei sunt chemaţi să investească în viitor pentru ca investiţiile să poată creşte. El spune această poveste cu stăpânul bogat care trebuia să plece, deoarece, tot aşa, Hristos avea să se înalţe la ceruri, lăsându-Şi slujitorii cu comoara pe care o avem la dispoziţie cât lipseşte. Şi ce spune El? Când Mă întorc, Mă aştept ca ceea ce v-am lăsat să fi crescut în valoare, să se fi făcut progrese, deoarece Eu doresc ca poporul Meu, slujitorii Mei, să fie slujitori rodnici. Suntem nefolositori însă acest lucru nu presupune că trebuie să fim şi ne-productivi şi să spunem: „Nimic din ceea ce fac nu-mi va creşte valoarea. Totul I se cuvine Lui. Aşadar, mâine mă voi odihni mai mult. Nu voi lua darul pe care El mi l-a dat şi nu-l voi multiplica pentru a fi şi mai productiv. Îl voi ascunde sub un obroc, îl voi pune într-un ştergar, pentru ca să nu i se întâmple nimic rău, pentru ca atunci când Se va întoarce să-i pot spune: „Iată-Ţi darul pe care mi l-ai dat. Nu s-a întâmplat nimic cu el, arată la fel de bine ca atunci când mi l-ai lăsat.” Isus va zice: „Îl voi lua de la tine şi-l voi da celui ce a multiplicat darul de zece ori, care a folosit darurile pe care i le-am dat, pentru a fi rodnic pentru Împărăţie.”
Aceasta pildă despre slujire este una tulburătoare. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face este să risipim darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Aceste daruri ne sunt date pentru a-L sluji pe Hristos, pentru gloria Lui, pentru cinstea Lui. El este Cel înaintea Căruia heruvimii, serafimii şi toţi îngerii din ceruri îşi aruncă coroanele din aur, lângă marea de sticlă. Aceştia îşi iau frumoasele lor daruri şi le înfăţişează înaintea lui Hristos. Şi aceasta pentru că ele sunt, înainte de toate, ale Lui. Asta trebuie să facem cu slujirea noastră. Trebuie să fim rodnici.
Oare ce ne spune apostolul Pavel despre aceste lucruri. Să ne uităm în 1 Corinteni 4, unde Pavel îi mustră pe creştinii din Corint. Să ne uităm la versetul 1. Ascultaţi ce spune: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la administratori, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.”În lumea antică, un administrator era o persoană căreia i se încredinţa responsabilitatea de a se îngriji de gospodărie. Astfel, i se încredinţau posesiunile proprietarului. Prin urmare, principalul lucru care i se cerea administratorului era fidelitatea. Un administrator necredincios era un escroc, unul care fura de la stăpânul său. Pavel spune: „Vă daţi seama că noi suntem slujitori şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a încredinţat aceste lucruri. Apoi spune: „cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit; Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” Slujba mea de ispravnic, slujirea mea, spune Pavel, nu trebuie să fie judecată de oameni. Valoarea lucrării mele este judecată de Dumnezeu. Slujirea mea va fi judecată de Hristos, nu de oameni, nu de voi, nici chiar de mine însumi. Deoarece eu nu pot să-mi apreciez corect propria mea slujire şi ascultare. Sunt plin de prejudecăţi. Cât despre voi, voi nu-mi puteţi citi inima. Nici voi nu-mi puteţi aprecia în mod corect slujirea. Numai Cel care cercetează inimile oamenilor poate să facă lucrul acesta. De aceea, slujba noastră trebuie să fie pentru Domnul şi sub judecata Sa.
Gânduri de încheiere
Daţi-mi voie să închei scurta noastră analiză cu privire la importanţa slujirii îndreptându-vă atenţia înspre ceea ce Pavel scrie în Efeseni, capitolul 6, începând cu versetul 5. Aici el dă învăţături unor oameni care trăiau în antichitate şi care erau, de fapt, sclavi. Însă mesajul pe care-l adresează sclavilor i se aplică oricărui slujitor al lui Hristos. Ascultaţi ce spune: „Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos …” El le spune unor oameni care erau sclavi să-şi îndeplinească slujba înaintea stăpânilor lor ca şi cum l-ar sluji pe Hristos. Acum ascultaţi mai departe. Vă rog să fiţi atenţi: „… nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu…” Aş spune că cea mai mare slăbiciune a Bisericii, astăzi, este aceea că slujitorii lui Dumnezeu se uită în mod continuu peste umăr pentru a căuta aprobarea oamenilor. Imediat ce devenim sclavii opiniilor oamenilor, opiniilor publice, încercând să plăcem oamenilor, şi nu lui Dumnezeu, imediat ce se întâmplă acest lucru, mesajul lui Hristos este compromis. Nimeni care vrea să placă oamenilor nu va predica întregul sfat al lui Dumnezeu. Aşadar, vă provoc, înaintea lui Dumnezeu, să aveţi privirea aţintită asupra lui Hristos, şi nu asupra judecătorilor din această lume.
Tradus de Tiberiu Pop
http://www.rcrwebsite.com/serve2.htm
Blog Creștin Ardelean Viorel 