fragment
Traducere: Cristina Ghioancă
În majoritatea universităţilor, două idei referitoare la adevăr ies în evidenţă:
1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii şi este modelat de cultură şi mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.
2.Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmaţiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmaţii contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiţie şi această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinţei.
În esenţă, ideologia pluralismului susţine validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelaţie unică sau specială a lui Dumnezeu şi niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.
Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esenţă, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (şi celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenţie exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.
Pluralismul este îmbrăţişat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viaţă. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenţie la nimic şi eu pot fi propriul meu zeu.
Alţii, în special oamenii religioşi, au îmbrăţişat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului şi prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte şi chiar la războaie. Aşadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism şi, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credinţe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.
Unii vor obiecta că pluralismul este ceva natural în „societatea noastră pluri-religioasă”, în care factorul economic şi cel democratic sunt cei mai importanţi. Dacă prin societate „pluri-religioasă” înţelegem o societate care tolerează toate religiile, atunci nu este nici-o problemă. Însă dacă prin aceasta ne referim la faptul că toate religiile sunt fie adevărate, fie fără nici o valoare, atunci autorul acestui articol va contesta acest lucru.
ORIGINEA CELORLALTE RELIGII
Din revelaţia biblică reiese clar că la început a fost teismul (Singurul Dumnezeu), iar panteismul s-a dezvoltat ulterior (cf. Romani). Atunci când au fost împrăştiate, toate naţiunile au păstrat cu siguranţă o oarecare cunoaştere a adevăratului Dumnezeu al cerului, chiar dacă El a început să-şi piardă tot mai mult importanţa în conştiinţa lor odată cu trecerea timpului. Ei şi-au păstrat tradiţiile, într-o formă coruptă, cu privire la Potop şi, într-o mai mică măsură, şi pe cea legată de împrăştierea de la Babel. Amintirile lor vagi despre Răscumpărătorul promis de Dumnezeu au fost distorsionate în diferite sisteme de jertfe animale şi chiar umane, cu scopul de a câştiga bunăvoinţa spiritelor, care părea că le controlează viaţa de zi cu zi. În cele din urmă, aceste spirite au ajuns să fie tot mai mult identificate cu forţele naturii într-un univers ce reprezenta un sistem închis. La aceasta mai trebuie să adăugăm şi zeificarea eroilor, precum şi dezvoltarea sistemului babilonian contrafăcut de păgânism organizat, care s-a dezvoltat în mod activ.
Astfel, celelalte religii (în afara revelaţiei iudeo-creştine) sunt nu doar denaturări ale revelaţiei originale, ci şi mărturii ale rezultatului păcatului: întunecarea minţii, despre care vorbeşte apostolul Pavel în primele capitole din Romani. Mai mult, există dovezi puternice care sugerează că păgânismul ca sistem a evoluat sub directa supraveghere a lui Satan, care a pus la cale un sistem alternativ pentru adevăr. Care este cel adevărat? Dacă privim la rezultatul cercetărilor moderne cu privire la originea religiilor, vom afla că aceasta este foarte diferită faţă de concluziile sociologilor din secolul XIX, care emiteau doar presupuneri pe baza presupoziţiilor lor filosofice. Engels este un caz grăitor. Aşadar, în cazul pluralismului avem de-a face în cel mai bun caz cu distorsionare umană şi, în cel mai rău caz, cu un şiretlic al lui Satan, care vrea să i se alăture în iad cât mai mulți oameni.
ANIMISMUL
Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este faptul că religiile societăţilor primitive sunt foarte variate: unele sunt politeiste, aşa cum era de aşteptat, însă unele sunt monoteiste. Degeaba căutăm un proto-politeism, pentru că deja avem o serie de sisteme complexe. Ideea răspândită în popor conform căreia politeismul a evoluat în monoteism nu se bazează pe fapte reale. Animiştii numără aproximativ 2-3 sute de milioane de oameni, care trăiesc în mii de grupuri tribale.
Caracteristicile acestei concepţii despre lume şi viaţă
1) Nu există o diferenşiere între sacru şi profan. Omul trăieşte într-o relaţie strânsă cu anturajul său (natura) şi cu tribul său. Acest lucru se poate vedea prin faptul că el trăieşte într-o familie extinsă, în care sunt incluşi şi strămoşii răposaţi. Viaţa animistului este un amestec ciudat de veneraţie şi teamă, pe de o parte, şi un sens de unitate şi mulţumire, pe de altă parte. Omul modern suferă de ceva din extrema cealaltă, şi anume de alienare. Animistul suferă de un dezechilibru în direcția cealaltă.
2) Viaţa este dominată de lumea spiritelor. Fiecare eveniment este văzut ca având o cauză spirituală, mai degrabă decât una fizică. Dacă apare o boală, se presupune în mod automat că este rezultatul unui blestem sau al faptului că unul dintre strămoşi a fost ofensat. Dacă nu se restabileşte armonia forţelor spirituale, va surveni moartea. Fiecare trăieşte într-o lume locuită de o varietate infinită de spirite. Noi pretindem că trăim într-un univers mecanic, însă animiţtii merg în cealaltă extremă, ei fiind obsedaţi de spiritual.
Cei care manipulează aceste forţe spirituale ocupă cel mai important loc în societatea lor: ghicitorul, vraciul, şamanul, clarvăzătorul şi regele sacru. Ei manipulează magia albă şi neagră. Scopul magiei negre este să facă rău cuiva, în timp ce magia albă caută să manipuleze spiritele pentru binele comunităţii: invocarea ploii, pregătirea vrăjilor de noroc.
3. Viaţa este dominată de frică: spaima de noaptea plină de spirite – nimeni nu iese afară singur în timpul nopţii; frica de vrăjitor şi de vrăjitoriile sale; groaza de moarte; frica de a supăra un strămoş sau un spirit capricios (cf. Frumoasa şi Bestia, scriere care reflectă această perspectivă despre lume şi viaţă).
4. Importanţa mitului: orice societate primitivă crede într-o epocă de aur, o vreme când totul era perfect, cerul era accesibil oamenilor şi ei umblau cu Dumnezeu. Mitul este reconstituirea unui eveniment (creaţia, naşterea, relaţia cu Dumnezeu, moartea) care a avut loc în acea vreme printr-un ritual (mimare, cântec sau dans), în timpul căruia cei care participă la ritual sunt transportaşi în afara timpului în sfera eternă. Noi am spune că multe din aceste rituri sunt barbare, imorale sau superstiţioase (ex. crime ritualice atunci când moare un rege, jertfe umane, canibalism, sexul fără selecţie etc.). Toate acestea indică înspre un zeu sau zei amorali. Comparaţi toate acestea cu o religie în care cele mai importante evenimente au loc într-un univers caracterizat de timp şi spaţiu, unde Dumnezeu este moral şi predictibil şi veţi observa diferenţa enormă.
5. Îndeplinirea ritualurilor. Acestea au de-a face cu momentele importante din viaţă: căsătoria, războiul, boala, divorţul, moartea etc., dar şi cu lucruri pe care noi le-am numi banale, ordinare, cum ar fi gătitul, sosirile, plecările etc. Scopul urmărit este menţinerea armoniei. Totul are de-a face cu superstiţia (împăcarea spiritelor). Însă cele mai importante ritualuri sunt cele ale fertilităţii, care implică magie imitativă. Nu poţi să te bazezi pe zei şi spirite, care sunt fiinţe capricioase, că vor da vreme potrivită, aşa că trebuie să fie împăcate sau mituite.
6. Timpul este ciclic şi ritmic: ei nu au conceptul de timp linear. Timpul lor se măsoară în funcţie de anotimpuri, având soarele, luna şi stelele ca puncte de referinţă. Evenimentele au loc în mod regulat şi ritmic. Ceea ce este important este răspunsul corect faţă de evenimentele repetate de care depinde viaţa tribului. Animiţtii nu se grăbesc şi nu au orare pe care trebuie să le respecte. Ei sunt prinşi într-un cerc vicios.
Cadrul de referinţă al animistului:
1. Lumea invizibilă:
a) Mana: lumea aceasta este dominată de ceva ce se numeşte forţa vieţii (mana) sau putere. Aceasta se poate concentra în anumite lucruri precum pietre, plante, copaci, animale şi chiar oameni, cu diferite grade de intensitate. Succesul depinde de cantitatea de mana pe care o acumulezi sau o dobândeş Manipularea acestei puteri este principalul rol al experților religioşi (cf. conceptul sacramentelor care se află sub controlul preoţilor).
b) Fiinţa Supremă: este portretizată ca un observator dezinteresat. El este creatorul, însă nu este venerat. Intervenţia lui este solicitată numai atunci când nimic altceva nu funcţionează, însă lui nu îi place să fie deranjat, aşa că îşi asumi un risc atunci când apelezi la el. De obicei este mult mai potrivit să apelezi la strămoşii decedaţi, la divinităţi mai mici şi la manipularea manei (cf. apelarea la Fecioara Maria şi la sfinţi).
c) Divinităţi mai mici: acestea sunt, în general, spiritele pământului, soarelui, lunii, tunetului, fulgerului, apei, mării, munţilor, râurilor etc. Toate acestea trebuie îmbunate prin diferite ritualuri. (cf. concepţia New Age despre lume şi viaţă). Boşimanii din deşertul Kalahari mai au numai o divinitate în afară de Fiinţa Supremă, şi anume un diavol care i se opune lui Dumnezeu şi caută să strice totul.
d) Spiritele: acestea sunt atât spirite bune, cât şi rele, precum şi spiritele înşelătoare ale celor morţ Acestea locuiesc în tot felul de locuri, cum ar fi copacii, pietrele, peşterile, trecătorile din munţi etc. Ele sunt foarte imprevizibile, aşa că trebuie îmbunate cu daruri de mâncare etc. Apoi mai există şi demoni care iau diferite forme, cu scopul de a teroriza oamenii, precum şi spiritele care păzesc tribul.
e) Spiritele ancestrale sau morţii vii. Ei se pot întoarce şi pot face rău, aşa că există ceremonii funerare elaborate, a căror menire este să asigure desprinderea acestora de existenţa lor anterioară. Niciunul din cei asociaţi cu mortul nu poate rămâne în viaţă, prin urmare soţiile şi servitorii celui decedat sunt ucişi, bunurile sale sunt îngropate împreună cu el etc. Acestea îi vor fi de folos în tărâmul morţilor, care este văzut fie ca un loc asemănător cu sheol, fie ca un teren de vânătoare (la indieni). (cf. obiceiurile funerare în Serbia)
2. Lumea vizibilă:
Omul trăieşte într-o lume în care se simte în largul lui şi în al cărei ritm se integrează. Însă această lume îi provoacă şi teroare şi frică. Pentru a se putea bucura de o viaţă lungă şi bună, care presupune mulţi copii, multă mâncare şi bogăţie, mare respect şi pentru a se feri de rău (boală, soţii infertile, lăcuste, lipsă de respect din partea tinerilor, vrăjitorie), omul trebuie să cunoască secretele puterii şi să-i consulte pe cei care au darul manipulării acesteia înspre bine sau înspre rău.
1. Tabuuri: aşadar, omul trebuie să înveţe să păstreze distanţa şi să respecte lumea sacră (persoanele sacre, morţii, naşterea, procesul de reproducere, războiul, boala, sanctuarele). Trebuie să avem grijă atunci când citim multe părţi din Vechiul Testament să nu le interpretăm dintr-un punct de vedere păgân. Unele istorisiri religioase sunt versiuni distorsionate ale celei originale. Aceasta este problema cu mulţi dintre teologii liberali.
2. Locuri sacre: acestea sunt locuri în care se crede că puterea divină este prezentă şi disponibilă în mod special. Aceste locuri sacre pot fi crânguri, pietre de o formă neobişnuită, apa.
3. Lucruri sacre: unele pietre sunt considerate a conţine o anumită putere. Pământul este sacru, deoarece este o parte din Pământul Mamă. Acolo unde se folosesc imagini, se consideră că divinitatea locuieşte în acea imagine, prin urmare i se acordă respectul şi onoarea care i-ar fi acordată acelei divinități dacă ar fi prezentă acolo în mod fizic.
4. Acţiuni sacre. Cea mai importantă dintre acestea este închinarea: sacrificarea unui animal, daruri de laudă sau de cerere. Acestora li s-au mai adăugat uneori jertfa ritualică şi canibalismul. Jertfa umană era folosită în special în comunităţile agrare pentru a asigura succesul recoltei sau într-un moment de calamitate naţională. Vederea unor anumite animale putea duce la amânarea unor acţiuni (pisica neagră!). Se practica şi ghicirea şi, de asemenea, se privea şi cerul pentru descoperirea unor semne. Constelaţiile erau văzute ca nişte proiecţii ale lumii de dincolo, în care trăiau zeii.
5. Cuvinte sacre. Jurămintele, blestemele şi binecuvântările erau cele mai importante, toate având o putere sacră, mai ales dacă erau rostite de o persoană importantă. Se considera că aceste cuvinte aveau putere în ele însele pentru a îndeplini dorinţele celui care le rostea (cf. binecuvântările vechi-testamentare).
6. Persoane sacre. Acestea erau mediatorii dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă, dintre bine şi rău. Cei mai importanţi erau ghicitorii, vracii, profeţii şi preoţii. Apoi urma regele sacru, iar după el şamanul. şamanul, pe lângă faptul că era un fel de preot şi vraci care vindeca boli, el conducea jertfele comune şi escorta sufletele celor morţi în lumea cealaltă. El putea să-şi părăsească trupul şi să vadă lucruri care se întâmplau în locuri îndepărtate. Regele sacru, întâlnit în unele triburi africane, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi unii îl considerau a fi divin.
Păcat, moralitate şi viaţa după moarte. Păcatul este definit ca fiind orice aduce vătămare bunăstării comunităţii sau ameninţă sănătatea membrilor acesteia. Aceasta este o perspectivă orientată asupra omului (cf. Nu am făcut niciun rău nimănui.) şi păcatul, văzut în acest fel, nu afectează destinul veşnic al omului, acesta depinzând mult de grija şi respectul arătate de rudele celui decedat (cf. purgatoriu). Totuşi, dacă persoana respectivă a adus ruşine tribului, poate fi scoasă din registrul tribal al membrilor decedaţi. (Din nou, cei în viaţă pot determina destinul celor morţi.)
Primul sistem de păgânism organizat a apărut în Babilon (în Sumer, mai exact) şi a fost răspândit în mod intenţionat prin misionari. Lor le aparţin monumentele neolitice asociate cu închinarea la stele, monumente care se întâlnesc azi în Scandinavia, Scoţia, Irlanda şi Anglia. Legendele celte afirmă că Tuatha De Danann (ceea ce înseamnă „poporul zeului Danu sau Anu) a întemeiat această cultură în urmă cu aproximativ 5.000 de ani. Se spune că acest popor venea din Ahaia (cel mai probabil aceasta fiind o variantă distorsionată a denumirii Akkad), iar monumentele lor pot fi văzute astăzi în locuri ca Stonehenge sau Carnac. Acest popor era împărţit în două clase: oamenii de ştiinţă sau intelectualii (consideraţi zei de către vechii bretoni) şi meşteşugarii iscusiţi care îi ajutau în construcţii. Această imagine se potriveşte destul de mult cu istoria Cornului abundenţei: un popor (probabil Tuatha) a fost izgonit de invaziile popoarelor aramaice, care veneau din ţinutul muntos sirian în Akkad (provincia nordică a Sumerului). Despre acest popor se presupune că a instruit popoarele din Cornul abundenţei în „înţelepciune”, o expresie care se referă, fără îndoială, la astrologie şi închinarea la stele. De acolo ei au emigrat mai departe în Scandinavia, Anglia şi Franţa. Astfel, prin intermediul acestor „învăţaţi”, religia diabolică a Babilonului, Curva cea mare, a ajuns şi la popoarele nordice. Aceasta a devenit religia druizilor, care au dus mai departe această tradiţie şi abominaţiile pe care ea le presupunea, cum ar fi trecerea oamenilor prin foc, cu scopul de a-i aduce jertfă „oştirilor cerului” (puteri demonice).
Comunităţile agrare antice se pare că s-au concentrat, în ceea ce priveşte închinarea, pe fertilitate şi forţe creatoare de viaţă, exprimate printr-o figură maternă în formă umană. Silbury Hill este o imagine a acestei mari zeiţe, simbol al fertilităţii şi figură centrală a vieţii din Epoca de Piatră. Silbury Hill reprezintă pântecele unei femei însărcinate. Zeiţa este ghemuită în poziţia de naştere din perioada neolitică, ca şi cum ar fi gata să nască. La Sărbătoarea Recoltei, la lună plină, oamenii din Epoca de Piatră mergeau la Silbury Hill, pentru a vedea cum naşte zeiţa. Când luna răsare dintr-un anumit loc, iar porumbul este gata de recoltă, marea zeiţă trece printr-o parturişie lunară (naştere).
Prostituţia şi adulterul sunt întotdeauna o imagine a necredincioşii spirituale faţă de Dumnezeu. Din Babilonia a pornit întregul complex al religiei umane, promulgată printr-un sistem de astrologie şi politeism idolatru, sprijinit de spiritismul ocult şi de demonism.
SATANISMUL MODERN
Începutul satanismului modern poate fi găsit în reacţia anti-religie a Iluminismului. Renegarea bisericii şi a moralităţi asociate cu aceasta a devenită ceva obişnuit în special în cercurile aristocrate. Rabelais în Franţa este prototipul omului din perioada Renaşterii, care respinge religia în favoarea unei filosofii de tipul „fă ce vrei”. El chiar a inspirat o comunitate numită Călugării din Medmenham, care a fost o asociaţie de aristocraţi europeni din secolul XVII, care se întâlneau pentru jocuri de noroc, petreceri, băutură şi jocuri sexuale. În Anglia secolelor XVIII-XIX a fost fondat clubul Hellfire. Satanismul este, în esenţă, religia hedonismului sau a auto-indulgenţei. Trei oameni s-au aflat în special în spatele satanismului contemporan:
Aleister Crowley (1875-1947), 2. Gerald Gardner şi 3. Anton Sándor LaVey, cel din urmă fiind cel care a înfiinţat biserica satanistă, despre care credea că este standardul în „contracultură”. Anton LaVey a scris ceea ce el numea Biblia Satanistă, care are două caracteristici:
Este o ridiculizare pe faţă a creştinismului, care atrage mulţi oameni care resping această religie.
Este declaraţia de supremaţie a unui grup de persoane care se consideră a fi cu puţin deasupra restului omenirii.
Satanismul modern este confundat adesea cu:
Vrăjitoria:
a) Credinţa în divinitatea tuturor; dualism sau pluralism şi relativism moral.
b) Fiecare grup poartă, de regulă, numele unui zeu sau al unei zeiț Cel mai cunoscut astăzi este grupul Wicca al lui Raymond Buckland.
c) Majoritatea grupurilor care se ocupă de vrăjitorie astăzi sunt matriarhale şi se concentrează pe aspectul feminin al realităţii. Acest lucru vine în contradicţie cu sistemele păgâne antice, în care existau multe zeiţe, însă religia nu era o religie a femeilor, ci era religia oficială a societăţilor dominate de bărbaţi.
d) Vrăjitoria contemporană este de obicei pacifistă, închinătoare la natură şi chiar vegetariană. Vrăjitoarea contemporană caută să se unească cu lumea, spre deosebire de majoritatea sataniştilor, care vor să învingă lumea şi să o folosească pentru propria satisfacţie.
Unul dintre motivele pentru care satanismul şi vrăjitoria sunt confundate adesea este poziţia lor puternic anti-creştină.
2. Păgânismul, politeismul şi închinarea la idoli. Satanismul nu are de-a face cu niciuna din aceste practici.
3. Fenomene psihice, New Age şi Mere Magic (i.e. magie).
Studiu de caz: SRA (abuzul ritualic satanist). Acesta este foarte răspândit în America şi a înflorit în urma unor cazuri senzaţionale. Este o metodă de consiliere, care urmăreşte firul unei tulburări emoţionale înapoi în trecut, unde încearcă să găsească o sursă satanică sau o traumă care a avut loc în trecut. Au fost născocite tot felul de terapii pentru a ajuta persoana în cauză să-şi „amintească”, pentru ca astfel să fie identificată sursa problemei, care constă în implicarea părinţilor sau a bunicilor într-un ritual satanic, crimă, canibalism, tortură sexuală, incest sau bestialitate. Victima este, de obicei, o femeie albă, cu vârsta între 25-45 de ani, care este uşor influenţabilă, inteligentă, creativă şi educată.
Se spune că problema iese la iveală în urma solicitării unei terapii pentru o problemă în aparenţă irelevantă, cum ar fi tulburări de somn sau de nutriţie, depresie, probleme maritale. Terapia încurajează recuperarea unei amintiri refulate. Victima este încurajată să retrăiască o amintire traumatizantă, pentru a se putea vindeca de trauma respectivă.
Apar aici adesea trăsături ale folclorului ceremonial satanic, cum ar fi Liturghia neagră, jertfele umane, băutul sângelui şi folosirea simbolurilor satanice, deşi victimelor le vine greu să-şi amintească astfel de lucruri.
Problema cu această terapie este generalizarea. Fără îndoială că în unele cazuri sursa problemei poate fi cea menţionată mai sus, însă este periculos să presupui că toate problemele au aceeaşi sursă.
Psihologia creştină contemporană poate fi împărţită după următoarele şcoli:
Larry Crabb: Schimbare lăuntrică/ Bazele consilierii biblice. Încearcă să combine Biblia şi psihologia.
Jay Adams: Manualul consilierului creştin + O teologie a consilierii creştine. Respinge psihologia.
Kenneth McGrath: Vindecarea arborelui genealogic. Autorul îşi bazează teza pe interpretarea specifică a eredităţii. SRA pare să se potrivească în această categorie.
https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/animismul/