Baha’i RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

download

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

Aceasta este o mișcare modernă începută în Persia de către un om care pretindea că este intermediarul lui Mahdi (un fiu al lui Ali, Mahomed). După moartea sa, s-a crezut că el trăiește în continuare ascuns în munții Arabiei, unde este hrănit și păzit în mod miraculos, până când se va întoarce să conducă cu dreptate. El s-a numit pe sine Bab și a fost executat, considerat a fi eretic. Fiul său, Baha-Ullah, i-a luat locul. Revelațiile care au urmat par a se reduce la teosofie. Ele au un scenariu foarte simplu, iar închinarea constă în a audia lucrări teosofice. Ei au o teologie panteistă și o revelația continuă. Totuși, mulți musulmani nu recunosc că aceasta este o formă de islam.

Credința Baha’i este o combinație de două concepte: Mahdi, cel care trebuie să vină din nou sau să fie reincarnat, și misticism.

Credința Baha’i aparține unui șir de mișcări moderne pornite din islam, dintre care unele au ajuns să propage o nouă religie sub pretextul reformării islamului.

Baha’ii pretind că cartea lor sacră înlocuiește Coranul.

Conceptul de Mahdi este preluat din ideea șiită de succesiune de imami infailibili: unul dintre imami este destinat să se reîntoarcă în mod supranatural ca un fel de Mesia. Liderul Iranului, Ahmadinejad, crede că el pregătește calea pentru apariția lui Mahdi, imaginea Salvatorului din învățătura islamică șiită, care va reapărea la sfârșitul acestei epoci, într-un moment de mare suferință pe întreg pământul și va impune islamul în toată lumea. Înfrângerea Israelului este văzută ca un lucru-cheie în pregătirea pentru acest eveniment.

Hezbollah este aripa militantă a șiiților din Liban și a fost formată cu scopul de a opune rezistență față de ocupația israeliană. De asemenea, Hezbollah dorea să transforme statul multiconfesional al Libanului într-un stat islamic asemănător Iranului. Această idee a fost abandonată ulterior în favoarea unei abordări mai globale, care este în vigoare și astăzi. Totuși, se poate ca aceasta să fie în continuare agenda lor ascunsă. Retorica partidului cere, de asemenea, distrugerea statului Israel. Palestina este văzută ca fiind un teritoriu musulman ocupat și susține că Israelul nu are dreptul să existe.

Alte secte gravitează în jurul problemei legate de succesiune și în ce măsură trebuie venerată familia lui Ali sau imamii.

Wahhabismul a fost întemeiat în timpul decadenței din secolul XVIII și pretindea întoarcerea la rigoarea inițială a islamului. Această mișcare a făcut parte din mișcarea sunnită Salafi, al cărei scop era întoarcerea la islamul primar, așa cum, a fost el practicat de primele trei generații de musulmani după Mahomed. Această sectă predomină în Arabia Saudită, unde activa și Bin Laden. Wahhabismul are propria versiune a Coranului, pe care l-au modificat pentru a-i da o tentă militantă antievreiască și anticreștină.

Nu există indicații care să-i semnaleze cititorului neinformat că aceste inserări, tipărite între paranteze, nu există în textul arab. Astfel, cititorului care interacționează pentru prima dată cu islamul, precum și musulmanului îndoctrinat în wahhabism, i se creează impresia că Coranul este împotriva tuturor evreilor și creștinilor, lucru care nu este adevărat.

Bineînțeles, există multe persoane care nu sunt pregătite să citească această versiune a Coranului cu un ochi critic. Acest lucru se aplică în special în zonele în care wahhabiții desfășoară activități misionare (ceea ce ei numesc dawa), adică cu precădere în închisorile din Statele Unite ale Americii, din Europa, precum și din alte păți ale lumii. Această versiune a Coranului se adresează exact acestui tip de cititori. Coranul wahhabi este, de asemenea, sprijinul de nădejde al grupurilor de studenți musulmani din campusurile universitare din vest.

Denaturări ale textului care afirmă sau sugerează că Dumnezeu i-a condamnat pe evrei și pe creștini apar peste tot în textul Coranului wahhabi. Este important de observat faptul că această versiune răstoarnă înțelesul câtorva versete din Coran, care exprimă în mod explicit respectul față de „poporul Cărții”, adică față de evrei și creștini. Astfel, versetul 2:62, în forma sa inițială, spune: „Credincioșii, evreii, creștinii și sabeenii – toți cei care cred în Dumnezeu și în Ziua de pe urmă și fac ceea ce este bine – vor fi răsplătiți de Domnul lor.” (Sabeenii erau adepții unei religii antice imposibil de identificat cu certitudine astăzi.) În traducerea în engleză a versiunii saudite a Coranului, la acest pasaj apare o notă explicativă, care afirmă: Nicio altă religie cu excepția islamului nu va fi acceptată, deși în originalul arab nu există nicio afirmație asemănătoare.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/bahai/

CRISTOLOGIE ŞI MARIOLOGIE O CRITICĂ EVANGHELICĂ   de Ardelean Viorel

download

CRISTOLOGIE ŞI MARIOLOGIE O CRITICĂ EVANGHELICĂ de Ardelean Viorel

 CUPRINS:

 1).INTRODUCERE

 2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE

 3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA

 EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS

 EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA

4). UN RĂSPUNS EVANGHELIC

 CRISTOLOGIE

 MARIOLOGIE

 5). CONCLUZII

 6). BIBLIOGRAFIE

 1). INTRODUCERE

Biserica este întemeiată pe Moartea și Învierea lui Isus Hristos, iar după Înălțarea lui Cristos la cer la la Rusalii,   Duhul Sfânt s-a pogorât peste ucenici, iar acesta este moment se ia ca punct de referință privind nașterea Bisericii[1]. Creștinismul primelor trei secole a suferit un proces de clarificare a învățăturilor creștinismului, iar desprinderea de iudaism ca și religie a fost un proces de durată. Se consideră totuși   ca la sfârșitul primului secol învățătura creștină era bine conturată. Împărțirea istorie Bisericii, este într-un fel este artificială, dar nu se poate nega diferenţele dintre anumite perioade dar și o continuitate a lor. Prima perioadă din antichitate a bisericii este denumită Biserica primară, sau Biserica apostolică. Conciliul de la Ierusalim a precedat răspândirea Evangheliei și la popoarele păgâne de către apostolul Pavel și alți credincioși și se vede în mod clar desprinderea creștinismului de iudaism, accentul cade în acest caz pe rolul de conducători al apostolilor. În primii 300 de ani Biserica primară sufere 10 valuri de prigoană cu caracter ecclesial și politic fiind persecutată de statul roman, la care răspunde prin apologeți și martiri. Mai mult Biserica s-a confruntat cu erezii interne și păgâne l-a care a trebuit să ia atitudine. Se consideră[2] de către istorici că la sfârșitul secolului I în imperiul roman erau 500 000 de creștini având o rată de creștere foarte mare, iar Scriptura era tradusă în 10 limbi de circulație internațională iar unul la fiecare 200 de creștini a suferit o moarte de martir. Răspândirea așa de mare a creștinismului s-a datorat apostolilor care lucrau cu puterea Duhului Sfânt. După ce prima generație de creștini, ca martori oculari, au trecut la Domnul, însuflețirea, avântul, și entuziasmul creștinilor în răspândirea Evangheliei a scăzut în intensitate. După stabilirea canonului inspirația profetică, revelația s-a încheiat, iar procesul acceptării și înțelegere a mesajului creștin este de Recunoaștere, în sensul că Dumnezeu vorbește prin Biblie , Canonizare, Păstrarea cărților sfinte în sensul că Biblia este copiată și multiplicată, Traducerea ei în mai multe limbi, Observarea,   fapt care însemnă că Biblia este citită și cunoscută, Iluminarea care este o lucrare a Duhului Sfânt, Interpretarea, prin care oamenii   află de ce și pentru ce a fost scrisă Biblia și Aplicarea prin care credincioșii pun principiile Bibliei în practică. Temelia a fost pusă iar Pavel spune : „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor şi, prin porunca Dumnezeului celui Veşnic, a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă – a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin„ (Romani 16:25-27). De asemenea redăm un fragment din Apologia lui Iustin martirul[3] ca și apologet afirmă prin anul 150 despre Închinăciunea în biserica primară:   „Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri: Cei bogaţi dintre noi poarta de grija saracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie si pentru tot ceea ce avem binecuvântăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfânt. In ziua care se cheama „Duminica”, ne adunam împreuna într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui si citim cat ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” si din scrierile profeţiilor. Apoi, când se opreşte cel ce citeşte, cel ce prezidează tine o cuvântare in care ne îndeamnă sa trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toţi la rugăciune si, cum am mai spus, când săvârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul ai apa. Cel ce precizează, după priceperea sa, se roagă atunci si mulţumeşte lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spun: Amin.„ La fel Iustin continuă „ Se împarte apoi fiecăruia din cei prezenţi, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasă. Cei care au avere si vor s-o facă, dăruiesc apoi cât vor și colecta care se aduna este data celui ce prezidează și el se îngrijeşte apoi ca din ea sa fie ajutaţi cei orfani, văduvele, cei care, prin boala sau alte împrejurări au ajuns in lipsuri, cei care se afla in închisori, cei care se afla in călătorie si ne vizitează; într-un cuvânt toţi aceia care au nevoie„. Cu privire la ziua de închinare Iustin spune „ Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintâi zi, in care Dumnezeu, schimbând întunerecul si materia dintru început, a făcut lumea, și, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mântuitorul nostru a înviat dintre cei morţi. El[4] a fost răstignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sâmbătă) si in ziua de după ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a înviat si S-a arătat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunoştinţa si examinare.” În acest timp  ideile creștine au pătruns în societate dar și creștinismul a avut suficiente influenţe păgâne și de altă natură. Coruperea creștinismului s-a datorat, pornirilor firești din inima omului, învățătura pervertită a iudaismului, și a fost acceptată filozofia greacă, iar unii dintre creștini doreau „să se simtă bine în creștinism„ În majoritatea lor epistolele au apărut din nevoia de a clarifica aspecte negative cu care s-au confruntat bisericile din primul secol, care aveau neajunsuri și neîmplinirii, fapt prevăzut de apostolul Pavel Fapte 20:29  „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma„   iar în secolul al – II – lea, după moartea apostolilor abaterile de la adevărurile biblice au fost mult mai acute. Există câtea aspecte care țin de firea umană încă din momentul căderii omului în păcat. Geneza 3:10  „El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.” În cel mai „ușor„ caz omul are un sentiment de reținere, sfială și rușine atunci când stă în fașa lui Dumnezeu. De asemenea creștinismul s-a confruntat cu iudaismul corupt al vremii care trebuia să se dezică de credința și tradiția națională pentru a trece la creștinism, iar pentru un credincios evreu, acest lucru era extrem de greu. 2 Corinteni 5:17  „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi„. Evreii   trebuiau să lase preoția levitică și întregul sistem de jertfe poruncite în Vechiul Testament pentru a se închina în „duh și adevăr„ și aveau tendința de a împletii iudaismul cu creștinismul. Pe de altă parte romanii au cucerit Grecia, dar grecii și filozofia greacă au câştigat prin filozofia lor superioară romanilor. Grecii considerau că materia este rea și pentru ei sfera cerească nu putea fi contaminată prin „ ideea de Întrupare„.   Omul trebuia să lupte singur pentru a fi acceptat în sfera divinității de aceea pentru greci Evanghelia era o „ nebunie„ (1Cor.1:17-24). Astfel creștinismul secolului II a fost influiențat și deformat de filozofia greacă. Învățătura despre mântuire a fost și ea deformată, iar de la mântuirea prin Har s-a ajuns la ideea de colaborare a omului cu Dumnezeu, în care faptele bune au un caracter absolut și trebuie făcute în chip riguros, fără abatere sau excepţie fiind absolut necesare. Grecii și romanii   au respins ideea că mântuirea poate fi obținută doar prin credință, iar botezul creștin a început să aibă o altă semnificație, și era necesar să ai „fapte meritorii„ pentru a fi acceptat să fii botezat, iar în acest caz biserica hotărăște cine este mântuit. Astfel botezul a început să fie văzut ca și un garant al mântuirii, iar după botez păcatele nu mai pot fi spălate în contrast cu învățătura Biblia care afirmă faptul că „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni„ (Efeseni 2:8-9). Această învățătură falsă s-a amplificat nespus de mult, a anulat credința în Jertfa lui Isus Hristos până în timpul Reformei din 1517 d.Cr, când oamenii s-au întors la Biblie ”Sola Scriptura”. De asemenea s-a deformat și învățătura despre botez[5], iar Hippolitus, (în anul 200 d.Cr) scriitor creștin descrie modul în care creștinii se botezau. „Candidaţii se dezbrăcau de hainele lor și erau cufundaţi în apa de trei ori, după ce renunţau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credinţei creştine. Ei se îmbrăcau apoi in haine noi și se alăturau restului adunării ca sa participe la Cina Domnului.” Perioada de ”catehizare„ dura ani de zile sub supraveghere strictă, iar candidații trebuiau să dea dovadă de sinceritate. De asemenea s-a trecut la ideea că botezul să se facă spre sfârșitul vieții creștine, ca un fel de spălare a păcatelor. Astfel s-a trecut de la aspectul declarativ la cel „ procurativ”, în sensul că el aduce mântuire. De la mărturisire publică a celui care se boteza și o împlinire a neprihănirii, oamenii l-au stricat, și corupt la ceva care aduce mântuire. Botezul a devenit ceva generator al mântuirii cu puterea de a face Nașterea din Nou, fapt susținut și de Iustin Martirul în Apologia sa. Eusebiu în „ Istoria Bisericii„ (anul 289), are aceiaşi poziție de crez cu privire la învățătura despre botez. De la scufundare s-a ajuns la simpla stropire a candidatului, dar cuvântul botez este o transliterație a cuvântului grec „baptizo„ iar botezul se făcea pe scaun când cei care se botezau erau aproape de moarte. Din secolul șaisprezece   botezul prin turnare a devenit normă în Biserica Catolică. În contrast Biserica Răsăriteană aplică botezul prin scufundare tuturor fără excepţie (Dr. W.T.Whitley, istoric englez). După o perioadă botezul a fost făcut și copiilor mici pentru a fi iertat păcatul originar, și unor persoane la modul anticipativ care nu credeau în Cristos, dar nu mai exista o mărturisire a credinţei personale în Isus Cristos ca și în practica Bisericii primare. Botezul copiilor mici s-a generalizat după secolul VI. Tertulian face prima mențiune despre botezul copiilor mici prin anul 185 d.Cr. și s-a opus acestei învățături. Dar Ciprian în Sinodul de la Cartagina (253 d.Cr.) este de părere că toți copiii trebuie să fie botezați după naștere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2). Botezul copiilor mici a dus creștinismului un rău care nu se poate măsura, în sensul că acest ritual aduce o formă de creștinism golit de viață spirituală și nu se mai poate face o demarcație între oamenii mântuiți și cei care nu sunt mântuiți, fapt care duce la secularizarea bisericii. Și învățătura despre cina Domnului a fost deformată de iudaizatori, care erau adepții „sacrificiului continuu„ a lui Cristos învățătură care avea rădăcini în Vechiul Testament, deși scrisoarea către Evrei menționează clar că ..„sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!„ (Evrei 9:14). Crucificarea este un eveniment care nu se repetă în istorie, iar de la simboluri, s-a trecut la ideea de realități continue, și mai târziu la transsubstanţiere care nu are suport biblic. Chiar în timpul lui Pavel cei din biserica din Corint de la mese de dragoste, cina Domnului s-a banalizat ajungând chiar și la dezmăț ” (1 Cor. 11:20-22). Corintenii deja au ajuns să confunde mesele de „dragoste„ cu cina Domnului, fiind creștini imaturi. Privind această învățătură deformată, ea s-a amplificat în ideea unei puteri supranaturale. Cina nu mai era o masă de aducere aminte, ci un ritual mistic, sărbătorit cu mult fast dar și cu frică. De la o simbolistică : “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, s-a ajuns în mod greșit la noțiunea de Har mântuitor[6] în contras cu ce spune Scriptura Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” (1Corinteni 11:25). În momentul în care cina Domnului a primit un caracter de „ substanță„ ea avea și puterea de a ierta prin „împărtășanie„cu trupul și sângele jertfei, care era un element păgân în biserică. Din păcate deformarea învățăturii creștine s-a extins și în ceea ce privește slujitorii bisericii, pentru că în Biserica primară prezbiterul sau pastorul aveau aceeași autoritate spirituală, încredințată de biserica locală „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători„, (Efeseni 4:11). Procesul continuă și în mod tacit prezbiterul a devenit preot, iar peste prezbiteri – preoți locali, a apărut „episcopul monarhic„ iar diaconii îi ajutau în probleme materiale (Filip. 1:1). Este dificil a stabili în mod precis când s-a petrecut metamorfoza, dar trecerea „de la simplitatea democratica (teocrația evanghelica)„ a Noului Testament la sacerdotalism (preoție), a avut un efect distructiv spiritual și a închis oamenilor calea spre Isus Cristos (Mat. 23:13). Prin personalitatea și charismă unii dintre ei au trecut la o poziție de autoritate devenind într-un anume fel conducători. Dar Pavel ia privit sub acelaşi oficiu de slujire ” … din Milet, Pavel … a chemat pe prezbiterii Bisericii … si le-a zis: „Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului …”   (Fapte 20:17- 28). Cuvântul episcop vine din greacă , episcopos   și înseamnă supraveghetor, dar cu timpul ultimul cuvânt cu privire la diferite probleme au fost rezolvate de „ episcopul monarhic„. Peste episcopi a fost înaintat în grad “arhiepiscop” sau “mitropolit.”, iar din cei cinci arhiepiscopi din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopolul si Roma și-au extins autoritatea peste regiuni mai întinse și au fost denumiți “patriarhi.” Episcopul din Romana s-a considerat „primul dintre egali„ și s-a autodeclarat papa” (tată al tuturor), contrar cu ce spus Isus Cristos (Mat. 23:8-9). Deși s-a realizat acest lucru, doar papa Leon în anul (440 – 46), a primit recunoaștere și supremația totală atât în domeniul religios cât și cel laic cu puterea de a detrona sau învestii   pe rege. Prin acest proces de evoluție eklesială s-a născut Biserica Catolica (universala), iar Clement din Alexandria face o paralelă dintre preoția creștină și preoția levitică și distincţia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios – popor) din biserica creștină. Acest proces a fost justificat și de Tertulian si Ciprian, iar la sfârșitul secolului III casta preoților era era separată de laici. Astfel încă o dată s-a pus o barieră între om și Cristos și în mod artificial și corupt era necesar un „mijlocitor„. Faptul că există preoți în creștinism este o sursă de vinovăție, corupere, mândrie, vicleșug și fraudă prin care, s-a renunțat la „preoţia universale a credincioşilor.” Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; (1 Petru 2:9), iar poporul a preferat o elită de preoți și clerici   care să-i izbăvească de păcate, pentru ca ei să poată trăi în păcat. Așa s-au fabricat specialiști acceptând “ierarhia eclesiastica”, care să le ierte patele, dar Biblia spune cu totul altceva „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu„; (Romani 3:25). În anul 250 d. Cr, Ciprian[7], Episcopul Romei a transferat clasa de preoţi din Vechiul Testament în Biserică cu tot tacâmul și ia numit sacerdotes – preoți, care a dus la măsuri radicale în creștinism în care botezul și cina devin „sacramente„ prin care se dă oamenilor mântuirea, iar la rândul ei mântuirea este „depozitată„ de către biserică și este dată oamenilor prin „sfintele taine„. Preotul devine intermediar între om și Dumnezeu, pe când Biblia afirmă faptul că Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, (1 Timotei 2:5). Părtășia personală a credinciosului cu Dumnezeu practic a dispărut, fiind intermediată de preot. Este necesar să amintim persecuția îndreptată împotriva creștinilor, cu caracter   ecclesial și politic. Prin faptul că cezarul pretindea închinare creștinismul a intrat în conflict cu Imperiul Roman. Au fost zece valuri de prigoană în cei 300 de ani în special în Roma și împrejurimi, prima sub Nero în anul 64 d. Cr. care a dat foc Romei, și ia învinuit pe creștini. Tacitus, istoric roman descrie suferințele creștinilor „aceşti creştini să fie sfâşiaţi de câini, ţintui pe cruci, … folosiţi chiar ca torțe vii pentru iluminarea nocturnă a gardinilor palatului.” Prigoana a venit în valuri, dar au existat și vremuri de pace și o libertate relativă. Acest lucru este amintit de Ioan în cartea Apocalipsei când scrie celor șapte biserici “Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10) fiind vorba de Biserica din Smirna. Din cele 10 valuri de prigoană doar două s-au extins în tot imperiul Roman. Un prim val de prigoană s-a manifestat cu o putere nestăvilită cu intenția de șteargă creştinismul de pe fața păsământului sub Decius 249 d. Cr, iar fiecare cetăţean trebuia să prezinte un certificat în care se arăta că a adus jertfe și daruri zeilor, lucru pe care nici un creștin adevărat nu l-a făcut. Al doilea mare val de prigoană denumit și „ Marea Persecuție„ s-a dezlănțuit sub împăratul Dioclețian în anul 303 d.Cr, pe parcursul a 8 ani, iar creștinii au au fost declarați dușmani ai imperiului. Creștinii nu au mai avut acces la slujbe oficiale, s-au confiscat averile, au fost arestați, s-au dărâmat clădirile Bisericilor și s-a pretins lepădarea e credință prin aducerea de ofrande zeilor inclusiv împăratului care pretindea închinare. Dacă creștinii nu se supuneau erau torturați prin cele mai odioase forme, aruncați în arenele romane la fiare sălbatice, arși pe rug, înjunghiaţi, decapitaţi, răstigniţi, sfârtecaţi in bucăţi, etc. În anul 311, Galeriu, pe patul de moarte a dispus un edict de „toleranță„ care prevedea ca creștinii să se roage Dumnezeului lor pentru bunăstarea imperiului. În anul 313 d. Cr. Constantin şi Licinius prin edictul de la Milano au legalizat religia creștină. Acesta a fost o mișcare politică prin care Biserica s-a contopit cu Imperiul Roman. Lui Constantin cel mare nu ia plăcut învățăturile lui Isus Cristos, care a fost marginalizată, ci ia plăcut Vechiul Testament cu împărați și războaie de cucerire, iar conținutul învățăturii creștine a fost a început să fie formulat de concilii și sinoade, nu de Scriptură sau de învățătura dată de Isus Cristos și apostoli. Au mai existat două fenomene negative în creștinism, primul este că popoarele cucerite au fost creștinate cu forța și biserica a fos păgânizată, iar al doilea a fost faptul că însăși biserica a devenit generatoare de erezii. Dar exista Pastorul din umbra, prin care Biserica a supraviețuit în Imperiul Roman, iar aceasta “turma mica” era înca condusa din umbra de Marele Pastor. Dacă se reia ideea[8], în anul 313 d.Cr, Biserica primară se unește cu Statul și Biserica primește numele de Biserica Catolică dar devine și ”biserica împăratului‘‘ și este începutul sistemului romano-catolic. Activitatea cea mai intensă a biserici se afla în părți din Asia, Africa și Europa. Între anii 313-590, Biserica catolică era practic sub dominația statului, apărând probleme în privința credeului. În perioada aceasta s-a născut sistemul monahal, ca o reacție de împotriva caracterului lumesc al bisericii. Tot în această perioadă se întărește funcția episcopului și biserica este instituţionalizată, iar biserica imperială devine Biserica Romano – Catolică. Dacă trecem în fugă peste istoria creștinismului se pot aminti perioade puncte de referințe. Între ani 590-800 biserica se luptă cu triburile teutonice, câștigă și impune supremație, iar Grigore 1 și-a adus aportul la convertirea teutonilor. În răsărit biserica s-a confruntat cu religii   rivale ca mahomedanismul care a cucerit o parte din teritorii în timpul lui Carol cel Mare. Între anii 800-1054 au existat tensiuni între Răsărit și Apus în cadrul imperiului roman, iar ruptura definitivă apare în anul 1054 și pe scena istoriei ia naștere Biserica Ortodoxă care a avut altă teologie creionată de Ioan din Damsc. În apus biserica încerca să realizeze fără succes o mediere între Biserică și Stat, care să fie acceptată de împărat și păpă și se intră în epoca feudală. Tot în această perioadă reformatorii clunici încercau să corecteze lucrurile negative din cadrul Bisericii Romane. Apogeul Biserici Catolice a fost între anii 1054-1305 sub Grigore al VII – lea și Inocențiu al III –lea, timp în care prinții europei au fost detronați și umiliți. Tot în această perioadă au avut loc cruciadele, care au adus renume și reputaţie papei, chiar dacă au avut un rol negativ. Atunci învățătura lui Aristotel[9] a fost inclusă în creștinism de Toma d,Aquino în catedrala intelectuală și a devenit o autoritate în teologia bisericii romane. Catedrala construită în stil gotic a fost „biblia în piatră„ a credincioșilor. După această perioadă datorită corupției până în 1517, s-a încercat reforme interne în biserică de Jhon Wycliffe și Jan Hus, concilii de reformă și umaniștii biblici. Dar feudalismul se prăbușea și începea o nouă perioadă a renașterii. Respingerea de către Biserica Catolică de a accepta reforme a pregătit printre alte schimbări condițiile pentru Reformă. Din anul[10] 1517 se poate spune că vorbim despre istoria bisericii moderne, și apar bisericile protestante și credința creștină s-a răspândit în „întreaga lume„ iar în cea mai mare parte a globului religia creștină devine universală. Între anii 1517—1648 are loc reforma și contra reforma bisericii catolice, apar biserici protestante luterane, anglicane, calviniste și anabaptiste. Prin conciliul de la Trent, iezuiți și inchiziţie biserica romano – catolică oprește răspândirea protestanților în Europa dar câștigă teren în America centrală, în Sud, Filipine și Vietnam. În această perioadă învățătura calvinistă a ajuns în America de Nord de către puritani. În Anglia se răspândește deismul și raționalismul care se influenţează reciproc. În spațiul rece ortodox ca și reacție apare pietismul. În secolul XIX, se produc treziri spirituale cu misiuni în străinătate dar și cu schimbări pozitive în Europa. Tot în această perioadă apare și liberalismul religios raționalismul și evoluționismul care se rupe de învățăturile biblice. După anul 1914 biserica trebuie să facă față cu statul secular și de cele mai multe ori totalitar. În această perioadă vorbom despre modernism care face loc neortodoxismului și ce urmează după el, de asemenea există tendința de reunificare a bisericilor care continuă și azi sub numele de ecumenism.

 2). CRISTOLOGIE ȘI MARIOLOGIE. Cristologia este doctrina care se ocupă de Persoana Domnului Isus Hristos.[11] Mariologia este doctrina care se ocupă de persoana Mariei, mama Domnului Isus Hristos, respectiv cultul Fecioarei Maria. Aceste două doctrine se bat cap în cap minimalizând rolul lui Isus în   favoarea Mariei. Există și alte definiții mai elaborate a Cristologiei, cum ar fi dată de Eduard Ferenț, care spune cam așa „Cristologia este o disciplină teologică a reflexiei metodice despre opera răscumpărătoare a Cuvântului Întrupat, vie prin însăși subiectul său”[12]. Tot el atrage atenția asupra pluralităților cristologiilor, spunând în același timp că ele nu compromit esența credinței.   Dar cu acest lucru nu putem fi de acord pentru că există o cristologie elaborată de jos în sus, în care omul își aduce aportul la mântuire de exemplu Bultman, și o cristologie de sus în jos pe care a elaborat-o Panenberg [13]. Au fost şi alţi numeroşi teologi care au făcut acest lucru. De asemenea există conceptul de cristologie funcțională, prin aceasta înțelegându-se o accentuare a ceea ce a făcut Isus, mai degrabă decât ceea ce a fost El.[14] Este de fapt o mutare a accentului de pe Persoană pe lucrare, când de fapt ele sunt inseparabile. Cristologia bizantină definită în timpul lui Justinian, este și ea criticabilă și are multe umbre în realitatea psihologică a lui Isus[15]. Nici cristologia Catolică nu se lasă mai prejos şi sub alte forme amplifică rolul Mariei. Cristologia ca doctrină și dogmă are o bază biblică, chiar dacă s-a confruntat de-a lungul timpului cu tot felul de erezii, dar dogma despre Fecioara Maria, nu are ca suport Biblia, ci tradiția bisericii Catolice și Ortodoxe, nefiind fundamentată în Scriptură. Fecioara Maria are bineînţeles locul ei în Scriptură, dar Biserica ia supradimensionat importanța, a preluat prerogativele lui Hristos și le-a atribuit Mariei, ca de exemplu mijlocirea.[16] Când păgânismul a încetat să mai fie un pericol pentru Biserică, în literatura creștină apar nenumărate referiri favorabile icoanelor. Se dau sensuri noi acelor elemente ale antichității și păgânismului, pentru a putea fi adoptate de către Biserică. Fenomenul a rămas din păcate actual. În 21 Noiembrie 1968, Papa Paul al –VI – lea, o proclama pe Maria ca Mamă a bisericii.[17] Prin acest eseu ne propunem să analizăm aceste dogme, Mariologie și Cristologie, ca să răspundem în limita saţiului propus, şi să combatem cu Scriptura afirmațiilor false pe care le fac unii teologi față de persoana lui Hristos și a afirmațiilor pe care le face tradiția bisericii în legătură cu Maria. Scopul nostru este de a demonstra că dogma despre Isus Hristos are la bază Sfânta Scriptură, iar dogma despre Maria, aparține doar de învățături omenești, obiceiuri și tradiție.

3). EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS ȘI MARIA

EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE HRISTOS

 În primele trei secole Biserica a avut de luptat împotriva prigoanei și acuzelor care i se aduceau. Apologeții și polemiștii au luptat pentru apărarea credinței lor. După anul 313 împăratul Constantin[18] a dat libertate de închinare creștinilor. Biserica s-a unit cu Statul și aluat locul apologeților pentru apărarea credinței datorită numeroaselor erezii apărute în rândul creștinismului. Origen şi Ireneu au luptat împotriva celor care negau umanitatea și divinitatea lui Hristos, împotriva monarhismului sau a montaniștilor. Pe de altă parte biserica a trebuit să stabilească un Canon, și să ia în continuarea poziție față de numeroase alte erezii apărut în sânul creștinismului. În mod paradoxal mai târziu ea însăși a fost generatoare de erezii. A vorbii despre Hristos înseamnă a începe cu   Nașterea din Fecioară. Acest subiect a fost și rămâne unul dintre cele mai controversate motive de discuție.[19] Pentru credincioși fundamentalişti   Nașterea din Fecioară este o garanție a divinității lui Isus, și este biblic să fie așa. În biserica primară Ignațiu folosește expresia Născut din Fecioară ca un lucru de la sine înțeles când își ridică glasul împotriva docetiștilor.[20] În forma timpurie cât și cea târzie, o veche mărturisire de credință numit Crezul Apostolic, afirmă Nașterea din Fecioară. Afirmând acest aspect al nașterii Mântuitorului avem ca bază de învățătură din Biserica Primară, și părinții bisericii bazați pe textele din Scriptură din Matei 1: 18-25 și Luca 1:26-38 fapt care nuse poate nega. Noi credem că Isus Hristos a fost o persoană umană și divină în același timp. Scritorii   Noului Testament îi atribuie termenul de Domn după momentul învierii. Apolinarius care nu a acordat importanța cuvenită umanității lui Hristos[21], sau Nestor,   căruia ia displăcut termenul de Teotokos, afirmând în schimb termenul de Christokom. Isus Hristos în concepția sa era mai degrabă un purtător de Dumnezeu decât un om. O grupare importantă au fost și ebioniții, care negau divinitatea reală a lui Hristos. Rădăcinile lor merg în trecut, al iudaizatorilor cu care Pavel s-a luptat, descrisă în Epistola lui Pavel către Galateni.   Pentru ei Isus a fost un om obișnuit care deveni Hristos în momentul botezului, iar la sfârșitul vieții s-a retras din el și a avut iarăși statutul de om. Acestei concepții eretice nu putem decât să-i opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 3: 13-17, unde au fost prezente toate trei Persoane ale Trinității. O altă învățătură eretică a fost aceea a lui Arie,[22] care supraviețuiește și astăzi în învățătura Martorilor lui Iehova. Pentru Arie numai Dumnezeu posedă atributele divinității. El se baza pe Romani 8:29 și Evanghelia după Ioan 17:3, astfel Fiul era considerat un semizeu, ignorând alte texte din Scriptură ca Evrei cap 9 sau Evanghelia după Ioan 10:30. Au fost numeroase alte erezii dea lungul istoriei cu privire la persoana Domnului Isus Hristos în care este contestată natura divină sau umană a lui Isus şi enumerăm doar câteva : albigenzii, bogomilii, encatriţii, gnosticismul, iconoclasmul, idolatria,   monarhianismul, triteiştii…..etc. Din păcate ele supravieţuiesc şi astăzi în alte forme. Pentru Bultaman,[23] Isus Hristos era un simplu lemnar, așezat undeva la marginea istoriei. El abordează o teologie de jos, aplică procesul de demitizare și face ravagii. El salvează doar Cherigma Evangheliei, în care totuși, toate se reduc la Hristos și Cuvânt.[24] Pentru o abordare corectă a Scripturii nu contează secolul în care trăim. Ireneu spune faptul că Cuvântul creator compus din carne și sânge și suflet, sunt realmente un singur subiect.[25] În timpul reformei, dogma despre Sfânta Treime, a fost crucială pentru Calvin, deoarece era o mărturie a divinității lui Isus Hristos   și implicit a mântuirii realizate prin El.[26] Dacă unii teologi au atacat divinitatea lui Hristos, nici umanitatea Lui, nu a fost scutită de critică. Scriptura ne spune faptul că Isus Hristos a avut un arbore genealogic arătat în evangheliile după Matei și Luca. El a fost conceput în mod supranatural, dar a avut o naștere normală și a crescut ca orice om. De asemenea a fost om matur și a murit. (Lucă 2:52) Contemporanii Lui, l-au perceput ca pe un om. Docetismul a negat umanitatea lui Isus.[27] Această cristologie a fost influențată de învățătura lui Platon și Aristotel. Pentru ei Isus era doar uman, dar Ignațiu și Ireneu au luptat împotriva lor. Karl Bart acceptă pe deplin umanitatea lui Hristos, dar nu vede nimic remarcabil în ea.[28] Isus Hristos a fost Rabinul din Nazaret, Bart argumentând că mulți oameni care au venit în contact cu El, nu au fost convinși de Divinitatea Lui. Această dimensiune a „trinității” lui Bart, este în mod particular legată de revelație și dezvăluiri. Amândouă argumentează faptul că Revelația lui Dumnezeu Tatăl, este total determinată și conținutul acestei revelații nu poate fi separat de forma sa.[29] Bart nu ține seamă de textul din Evanghelia după Ioan 10:30, în care Isus spune că „Eu și Tatăl una suntem„ Bultmann este mai radical ca și Bart prin faptul că pentru el este și mai esențial conținutul celor predicate de Biserica Primară din Galateni 6:4,[30] iar evenimentele din viața lui Cristos nu sunt semnificative. Dar nici Bart și nici Bultman nu iau în seamă afirmațiile lui Isus după înviere prin care El atrage atenția asupra umanității Lui. În Evanghelia după Luca 24: 36-43, Isus Hristos a mâncat, a băut și le-a arătat ucenicilor rănile Sale.   În momentul în care vorbim despre umanitatea și divinitatea lui Cristos, ne pune problema cum înțelegem cele două naturi într-o singură Persoană. Cristologia este importantă pentru că prin întrupare s-a trecut prăpastia mortală și spirituală dintre Dumnezeu și om. Divin înseamnă infinit în cunoaștere și prezență, dar a fi om înseamnă a fi limitat. Este un paradox ca o persoană să fie infinită și finită în același timp[31]. Ca și oameni nu putem înțelege acest lucru dar avem în Scriptură texte car fac referire atât la divinitatea cât și la umanitatea lui Isus. (Ioan 1:14, Galateni 4:4) iar inițiativa acestui fapt vine de sus de la Dumnezeu[32]. Pe de altă parte Scriptura ne prezintă pe Isus ca și o persoană complexă. Isus Hristos s-a făcut om ca să poată murii pentru cei care urmau să creadă în El. Pe de altă parte a fost necesar să fie divin pentru ca Jertfa Lui să fie completă și universală, pentru a avea capacitatea de a răscumpăra păcatele omenirii întregi. Cele două naturi erau absolut necesare pentru iertarea păcatelor omenirii. Viața veșnică are valoare și Dumnezeu ne-a salvat, iar ispășirea este adevăratul motiv care stă la baza Întrupării[33] (Evrei 10:4-7). Betleemul și Calvarul reprezintă centrul creștinismului și nu există Evanghelie adevărată fără Cruce. Oricine vorbește   despre o altă Evanghelie vestește una falsă. Fiecare epocă l-a văzut pe Isus Hristos conform propriei culturi propriului caracter la nivel de individ și fiecare a contribuit la realizarea unui portreta al Său. Istoria lui Isus Cristos ne prezintă continuitate dar și discontinuitate, având în comun doar numele.[34] El a fost cunoscut sub numele de Profet, Rob, Mijlocitor, Împărat, Învățător, Cristos, Domnul, dar în secolul trei numele de Rabi dispare, și icoanele încep să apară în biserici. După sinodul din 754 dezbaterea dintre ortodocși și iconoclaști, se concentrează în jurul a două posibilități. Icoana este identică cu prototipul sau doar este o reflectare al lui. De asemenea trebuie făcută precizarea asupra faptului că în general icoana este un obiect al venerări, dar adorarea este rezervată lui Dumnezeu[35]. La fel   icoana nu-l reprezintă Isus cel ceresc ci pe Isus Cristos care s-a întrupat.   Fenomenul icoanelor ia amploare. Rusia țaristă a fost dominată din punct de vedere religios de semnul crucii.[36] Şi în alte ţări semnul crucii s-a impus în practica credincioşilor şi a bisericii.

EVOLUȚIA DOGMEI DESPRE MARIA

Înspre mijlocul secolului al patrulea, într-un timp când adevărata credinţă decăzuse mult, spre a săvârşi loc multor slujbe superstiţioase, a început a fi venerată şi fecioara Maria într-un fel însemnat, ca model al fecioarelor, adică a celor care făcuseră jurământul celibatului. Îndată după aceea a devenit un obicei de și s-a da numele de mama lui Dumnezeu (Maica Domnului).[37] Poporul neştiutor, ieşind din practicile păgânismului, cu prea puţină cunoştinţă despre curatele şi sfintele adevăruri ale Scripturii, adus la un creştinism amestecat din forme şi ceremonii,   având o admiraţie şi un fast împrumutată de la iudaism şi de   păgânism, nu a avut mare dificultate să înlocuiască pe una sau pe alta dintre zeiţele pe care le venerau, prin fecioara Maria ce li se prezenta ca având un loc mai înalt pe lângă Dumnezeu, în cer. În aceiaşi vreme, biserica romană, luând pasaje din Psalmi şi din prorocii care se referă la Israel şi la Ierusalim, le atribuie fecioarei, care se transformă din umila Marie aşa cum o prezintă Scripturile, în zeiţa care trebuie venerată şi se cinstită ca şi „Regina Cerului” iar Maria a devenit progresiv obiect deschis de închinare şi adoraţie și papa Urban II la sinodul de la Clermont în anul 1095 a confirmat serviciul obişnuit, cât şi zilele şi sărbătorile care îi erau păstrate ei în mod deosebit. I-au fost închinate biserici cu numele de „Notre Dame” şi în toate bisericile se află o capelă ce îi este destinată[38] . Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Lucru uimitor este faptul că în vechiul Babilon se venera o mamă zeiţă şi fiul ei, prezentaţi prin tablouri şi statui. În Tibet şi în China misionarii iezuiţi au fost surprinşi să găsească imagini ale Madonei şi a fiului ei, tot aşa de identică ca şi în Roma papală. Shing Moo, maica sfântă a Chinei, era înfăţişată cu un copil în braţe şi cu capul înconjurat cu un strălucire sau aureolă, ca şi când ar fi fost opera unui artist catolic roman. Saint-Bernard, unu mare   învăţător ai acestei biserici din secolul al IX-lea spune: „Tu te temeai să te apropii de Tatăl; ca şi Adam, te fereai de El când Îl auzeai. El ţi-a dat pe Isus ca intermediar înaintea Lui. Dar poate tu eşti înfricoşat de măreţia acestui Isus, care, cu toate că S-a făcut om, este pururi Dumnezeu. Îţi trebuie deci înaintea Lui un avocat şi   aleargă la Maria[39].” O altă superstiţie legată de cultul Mariei sunt mătăniile (numite rozariul) și se numeşte aşa fiind o centură care se termină printr-o crucifix, împodobit cu bobiţe sau perle de două mărimi felurite. La grăunţele mari se rosteşte un „Tatăl nostru” iar la grăunţele (bobiţele) cele mărunte se spune Ave Maria, care este salutarea îngerului adresată Mariei. Catolicii o spun astfel: „Cu smerenie te salut, Marie, plină de slavă; Domnul este cu tine; tu eşti binecuvântată între toate femeile şi Isus, rodul pântecelui tău, este binecuvântat.” Ave Maria se repetă de milioane de ori în fiecare zi, a fost și rămâne numele cel mai pronunțat în Apus și Răsărit. Doctrina despre Fecioara Maria s-a dezvoltat în răsăritul ortodox, unde exista deja premise. Cultul fecioarei a înflorit în biserica Cooptă, Armeană, Greacă, Siriană, și mai târziu în apusul catolic.[40] Biserica a fost nemulțumită de statutul Mariei, și apelând la textele apocrife, ia supradimensionat rolul. În baza textului din Luca 1:42, dă o explicație a afirmației de Maica Domnului, introdusă prin termenul de Teotokos[41], adică născătoare de Dumnezeu. La început a fost o dispută cristologică, care trece prin două concilii, Nicea anul 325 și Efes din anul 431, și atributele lui Cristos se răsfrâng asupra persoanei Maria, acceptându-se termenul de Teotokos. Pe această bază s-a dezvoltat cultul Mariei, ea fiind denumită și ”regina cerului. ” În răsărit doctrina despre nașterea din fecioară, s-a impus sub termenul amintit mai sus de Teotokos, această concepție o găsim sub denumirea de *imaculata concepție*. Biserica Catolică împinge lucrurile şi mai departe şi susţine că fecioara Maria a fost ea însăşi concepută şi născută în mod excepţional.[42] Prin această concepţie încearcă să îl ferească   pe Isus de implicaţiile naşterii, susţinând că Isus a trecut prin corpul Mariei ca „apa printr-o conductă” fără ca unul să aibă efect asupra celeilalte persoane[43]. Se pune atunci întrebarea logică de unde rezultă umanitatea lui Hristos. În concilul de la Basel din anul 1493 s-a hotărât faptul că „imaculata concepţie” este pe deplin justificată în conformitate cu credinţa Catolică. Făcând tot felul de compromisuri fără o bază scripturală, se ajunge în mod inevitabil la paradoxuri. Maria a fost şi fecioară şi mamă în acelaşi timp, făptură umană şi maică a lui Dumnezeu, un paradox continuu. În anul 1950 Papa Pius al XII lea a promulgat o dogmă mariologică, prin care spune ca Maica Domnului la sfârşitul vieţii sale a fost înălţată la cer.[44] Biblia spune altceva (Faptele Apostolilor 1:14). Pe de altă parte venerarea sfintelor moaşte intră în conflict cu această dogmă. În afara faptului că Maria este considerată mijlocitor, titlul de Mediarix, se referă şi la faptul că prin ea a venit mântuirea, dar spălarea de păcate şi iertarea a venit prin persoana lui Hristos şi Cruce. Maria a primit atribute divine ca „plină de har, glorioasă, nepătată, sfântă şi neprihănită”[45]  Opunem textul din Scriptură din Evanghelia după Luca 2:30, în care îngerul îi spune Mariei, că a căpătat îndurare în faţa lui Dumnezeu. Maria nu este considerată o persoană izolată ci o fiică a poporului ei. Din păcate şi astăzi în religiile tradiţionale iubirea de Biserică, se traduce prin iubirea de persoana Mariei.[46] De asemenea se pretinde faptul că Biserica s-a născut prin rugăciunea Mariei, a lui Isus, a apostolilor şi a Duhului Sfânt[47]. Cei care cred acest lucru nu ţin seama de textul din Scriptură din Evanghelia după Matei 16:18, şi nici de pasajul din Fapte capitolul 2 care este de fapt Ziua de Naştere a Biserici la Rusalii . S-au făcut numeroase analogii şi comparaţii pentru a mări rolul Mariei în credinţa Ortodoxă şi Catolică. Aceste analogii au fost un model în galeria femeilor credincioase ca Eva, Sara, Ruth, şi dacă Biblia vorbeşte despre primul Adam şi al doilea Adam, paralela se răsfrânge şi asupra Mariei, prima Eva şu a doua Eva[48]. Se poate face observaţia că din Scriptură se ştiu puţine lucruri despre Maria, dar şi mai puţine lucruri despre Eva. Comparaţia este puțin spus forţată. Maria pătrunde şi în religia Islamului unde Maria este denumită şi „Madona Neagră”. Sursa din 19 Coran cuprinde citate şi parafrazări despre Maria mai ales din Evanghelia după Luca unde portretul Mariei este mai detaliat.[49] Fecioara Maria a avut un impact şi în cultura vremii. Călătoria prin purgatoriu, devine pentru Dante Aligherii, un prilej de a prezenta virtuţile Mariei. În viziunea lui Dante, Eva stă la picioarele Mariei[50]. Giusepe Verdi a compus Stabat Mater şi Ave Maria, Michelangelo, Gheote, şi alte nume sonore din cultură, nu trec indeferenţi pe lângă persoana Mariei.[51] Tradiţia de dată recentă vorbeşte despre arătări ale Fecioarei Maria, în Bosnia – Herţegovina.[52] Ea s-a arătat la Mudjugarje, sat croat cu 250 de familii. Satul a fost apoi vizitat de 20 000 de pelerini, în ciuda pericolelor la care se expuneau. Fecioara Maria de obicei este tăcută dar alte ori transmite un mesaj ascuns care va dezvăluit la timpul potrivit. Puterile miraculoase ale Mariei s-au arătat şi în Laura şi Fatima, şi au primit o recunoaştere oficială. Foarte mulţi pelerini au mers acolo pentru a fi vindecaţi de bolile trupeşti şi sufleteşti.[53] Cultul Fecioarei Maria s-a înrădăcinat atât de   puternic în tradiţia popoarelor, încât s-a păstrat chiar şi sub regimurile comuniste. Dacă până acum în ce priveşte dogma despre Cristologie, şi Mariologie, am dat răspunsuri fragmentare şi sporadice, şi am răspuns cu Scriptura împotriva lor, vom încerca în continuare să dăm un răspuns evanghelic acestor tradiţii şi dogme omeneşti, care duc oamenii în rătăcire şi orbire spirituală.

 4).UN RĂSPUNS EVANGHELIC

 CRISTOLOGIE

În primul rând Biblia afirmă că Isus Cristos   a fost Dumnezeu întrupat. El şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu în Evanghelia după Ioan 10:30  „Eu şi Tatăl una Suntem.” El va trimite îngerii Săi, de asemenea îşi arogă puterea de a ierta păcatele (Marcu 2:5), fiind acuzat de contemporanii săi că huleşte. Isus Hristos vorbeşte despre judecata lumii în Matei 25 : 31-46, în care El va sta pe tron şi va judeca această lume. De asemenea Fiul omului este Domn şi al Sabatului (Marcu 2:27-28). Acest lucru ne duce cu gândul la Vechiul Legământ, înlocuit de Legământul cel Nou afirmat în cartea Evrei (capitolele 7-9) iar istoria a confirmat acest lucru. Isus vorbeşte despre preexistenţa Sa (Ion 8:58), făcând afirmaţia că „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.” Se poate aminti conciliul de la Nicea[54] şi Constantinopol, care mărturiseşte despre el pe de o parte că este Fiul lui Dumnezeu, Unul născut de o Fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veac. Pe de altă parte s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria s-a făcut om.[55] Principala acuză care i s-a adus este faptul că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 19:7) de asemenea Isus susţine egalitatea cu Tatăl prin consimţire. Dacă ne uităm în viaţa Domnului Isus Cristos, la cuvintele Sale, minunile, învăţăturile, puterea Sa, Naşterea miraculoasă, o viaţă fără de păcat, Crucea, Învierea şi înălţarea la cer, prorociile din Vechiul Testament   îl percepem pe Isus ca o sumă a tuturor profeţiilor cu privire la El împlinite în Hristos, ca şi Mesia cel promis. Iudeii au înţeles exact ce spune, dar nu l-au crezut din cauza tradiţiilor suprapuse peste Lege, aşteptau un Mesia de factură terestră ca eliberator şi unul spiritual şi l-au urât pentru acest lucru.[56] Evanghelia după Ioan face multe referiri la divinitatea lui Isus, ( Ioan1:1) la fel şi epistola lui Pavel către Evrei 1:3  El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, certifică acest fapt. La fel şi în Coloseni 1: 15-20, Pavel face aceiaşi afirmaţie. Este o problemă de necredinţă şi orgoliu să beneficiezi de aşa de multe dovezi biblice şi să ai curajul să adaugi sau să scazi din adevărul Scripturii, cum au făcut contemporanii lui Isus sau teologii liberali ca Bultman, şi alţii. Isus Cristos a fost om ca şi noi, a fost supus limitărilor umane impuse de un trup omenesc, a avut nevoi fizice şi biologice, foame, sete, a fost ostenit, ispitit, a avut emoţii, a plâns, s-a mirat, a fost demoralizat, cu alte cuvinte divinitatea infinită s-a supus de bună voie finitului uman pentru a ne răscumpăra pe noi. De asemenea Isus a avut un ucenic pe care l-a iubit în mod deosebit pe Ioan (Ioan 13:23), a avut emoţii ca orice om, a fost îngrijorat, tulburat, supărat, mâhnit pe oameni.[57] Isus Hristos la fel a avut cunoştinţe intelectuale remarcabile ( Matei 22:18 ), iar pe de altă parte nu cunoştea momentul celei de a doua revenire a Sa. (Matei 24:36) În Epistola către Romani Pavel vorbeşte despre Isus ca şi despre primul Adam (Romani 5:14). Ioan face afirmaţia că orice duh care recunoaşte pe Isus în trup este de la Dumnezeu (1Ioan 4:2-3). În evanghelia după Luca, Isus Hristos după Înviere îi convinge pe ucenici despere identitatea, umanitatea şi divinitatea Sa. (Luca 24: 36-45). De asemenea există texte care fac aluzie atât la umanitatea cât şi la divinitatea lui Isus. (Mat. 28:19; , Fil. 2:9-10). Astfel  “Dumnezeu (care este veşnic) S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.”[58] Lucrarea de ispăşire a lui Isus Hristos este relatată în Efeseni 2: 16-18. Moartea Lui a fost in planul veşnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23), si este de o valoare inestimabila (1 Ioan 2:2). Moartea este  răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is. 53:6).  Dumitru Stăniloaie face la rândul lui afirmaţi că « Acelşi născut din Tatăl, înainte de veci şi din Fecioara Maria, nu se desparte din cauză că are două firi şi rămâne nedespărţit[59] ». La acest material biblic se poate adăuga şi un verset împotriva celor care deformează adevărul lui Dumnezeu. Matei 22:29  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. De asemenea avem şi profeţii mesianice[60] despre Isus Hristos : Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui Geneza 3:15, cu împlinire în Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Apoc.20:10 și altele. Avem prorocii cu împlinire din urmaşul lui Avraam şi sămânţa lui, în care toate neamurile vor fi binecuvântate în Numele lui Geneza 12 cu împlinire în Matei 1:1, vine din tribul lui Iuda Geneza 49:10 cu împlinire în Luca 3:33, este urmaşul pe tronul lui David Isaia 9:7 cu împlinire în Luca 1:32, 33,   este Uns şi Veşnic Psalmul   102:25-27 cu împlinire în Evrei 1:8-12,   Născut în Betleem Mica 5:2 cu împlinire în Luca 2:4,5,7. Născut din fecioară Isaia 7:17 cu împlinire în Luca 1:26,27,30,31. Şi aceste profeţii sunt doar partea care se referă la Naşterea lui Isus. Isaia 9:6  Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. Argumentele ar trebui să fie suficiente.

 MARIOLOGIE

Naşterea din Fecioară înseamnă lucruri diferite la teologi. Noi vorbim despre o concepţie divină în sensul că Maria nu a avut relaţii sexuale cu un alt bărbat până după naşterea lui Isus. (Mat 1: 25) Aşa cum am reamintit mai sus ne bazăm pe textele din Matei 1:18-25 şi Luca 1:26-38. ele ne conving faptul cele relatate acolo sunt fapte reale.[61] În   bisericile catolice, în capele, ca şi în case, se află reprezentări ale Fecioarei şi copilului Isus în statui, tablouri, gravuri, în faţa cărora oamenii se proştern la pământ, se roagă şi se închină. Iată ce se spune în Scriptură: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:4-5). Iar apostolul Ioan, la sfârşitul primei lui epistole, adresează creştinilor această poruncă solemnă: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli[62].” Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „nu este decât un singur intermediar între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Pentru a ajunge Mijlocitor, Fiul S-a făcut om (Ioan 1:14) şi ca om a fost ispitit ca şi noi în toate lucrurile, dar fără păcat (Evrei 4:15; 2:18). El mijloceşte fără încetare pentru noi, este Avocatul nostru la Tatăl (Evrei 4:11; 7:25; Romani 8:34 etc). Scriptura ne vorbeşte să ne adresăm noi personal Tatălui şi Tatăl, în Numele Lui ne ascultă (Ioan 14:13; 16:24-26). Astfel putem să ne apropiem de Dumnezeu prin El, să intrăm chiar în sanctuarul lui Dumnezeu pe temeiul Jertfei lui Cristos şi să venim cu convingere la tronul harului Său (Evrei 7:25; 4:16 etc)[63]. Nu găsim nimic similar în Sfânta Scriptură, iar ce sa face azi în bisericile tradiționale sunt nişte practici superstiţioase, inventate de oameni. Iată ce spune Domnul „Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei” (Matei 6:7-8). „Ca păgânii” spune Isus[64]. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar atât: „Dacă ne mărturisim păcatele, El (Dumnezeu) este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curate de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). Iosif şi Maria care aveau informaţii directe în ceea ce priveşte naşterea lui Isus.   Se presupune şi faptul că ei au sta de vorbă unul cu celălalt şi în plus visul pe care l-a avut Iosif cu privire la Maria este un argument. (Matei 1: 20-22). Se poate remarca şi faptul că în momentul răstigniri lui Hristos, Iosif nu era prezent, probabil că între timp a murit. Există dovezi biblice care arată faptul că Maria a făcut parte din comunitatea celor care credeau în Isus după momentul învierii. (Fapte 1:14) Textul ne relatează faptul că ea se ruga împreună cu ceilalţi ucenici. De asemenea Biblia nu ne indică vreo activitate a Mariei sus în cer.   Ipoteza unor surse extra biblice cum ar fi Cărţile Apocrife, sau tradiţia bisericii pentru a susţine şi amplifica cultul Fecioarei Maria nu sunt suficiente. Un expert de la începutul secolului XX,   înclinat să dea amploare mărturiei biblice despre Maria a fost surprins să recunoască faptul că cititorul Evangheliei, descopere aşa de puţine lucruri despre ea[65]. Dacă excludem familia ca sursă a tradiţiei, este dificil să explici cum şi de unde a apărut ideea despre rolul deosebit pe care l-a avut şi îl are Maria.   Singura posibilitate este să credem ceea ce spun Sfintele Scripturi, şi să nu înlocuim pe Isus cu Maria.

5). CONCLUZII

Deşi de al început au apărut o serie de erezii, cu privire la persoana Domnului Isus Hristos, biserica a rămas totuşi curată, a luptat împotriva învăţăturilor false, a persecuţiilor şi în primele secole şi numele de creştin era asociat cu Persoana lui Hristos şi învăţăturile Sale. Dar treptat lucrurile au început să se schimbe şi în biserică a apărut o clasă de oameni aleşi special, pentru a sluji şi a oficia cina şi botezul şi alte ritualuri din Biserică. Fenomenul se amplifică şi aşa cum am arătat mai sus prin anul 250 D.C. când Ciprian episcopul Romei preia întreaga clasă preoţească din Vechiul Testament şi o introduce în   biserică. Astfel se pierde aspectul relaţiei eu – Tu dintre Creator şi fiinţa creată, fiind înlocuită cu intermediari. Preotul este acela care devine intermediar între om şi Dumnezeu când de fapt Biblia spune în mod clar altceva, în mod direct şi unic cu referire la persoana   lui Isus Hristos. Lucrurile se schimbă şi mai dramatic în 313 când sub împăratul Constantin Biserica se uneşte cu Statul şi biserica de devine „Biserica Împăratului” Lui Constantin îi plăcea Vechiul Testament, cu războaie, preoţi etc. De fapt ce a făcu Constantin a fost o mişcare politică, ce avea prea puţine lucruri în comun religia creştină sau cu învăţăturile Bibliei. Atunci începe Evul Mediu întunecat se schimbă şi teologia cu privire la învăţătura bisericii şi învăţătura lui Hristos este marginalizată, iar mai târziu este complet neglijată până în timpul Reformei din anii 1500- 1600 d.Cr, când pe scena istoriei apar reformatorii.   De asemenea apare cultul icoanelor, rugăciunea pentru morţi, rugăciuni adresate sfinţilor, şi mai ales ale Mariei. Biserica fiind păgânizată prin creştinarea unor popoare cu forţa, pentru poporul neştiutor de carte a fost uşor să adopte aceste învăţături nebiblice şi să fie dus în eroare. Binenţeles şi teologia, respectiv învăţătura despre Isus Hristos este deformată, fiind înlocuită de alte elemente. Au fost negate atât divinitatea cât şi umanitatea lui   Hristos şi apologeţii creştini s-au luptat cu aceste erezii. În biserici au apărut şi icoanele. Origen, Ignațiu şi Ireneu s-au remarcat ca apologeţi ai credinţei. În zilele noastre în contrast Bart şi Bultaman teologi liberali au promovat la rândul lor erezii despre Hristos. Cristologia şi Mariologia sunt doctrine care merg paralel dea lungul istoriei până în zilele noastre. Mariologia mută prerogativele lui Isus Cristos deasupra persoanei Maria, mama Domnului Isus, dar fără să aibă un suport biblic. Noi nu minimalizăm rolul Mariei, dar Biserica Catolică şi Ortodoxă au supradimensionat enorm rolul pe care l-a avut Maria cu privire la Naşterea Mântuitorului. Prin această supradimensionare a rolului Mariei, se defineşte şi este esenţa învăţăturii bisericii Catolice şi Ortodoxe. Noi credem că Isus Hristos a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Numai sub această formă mântuirea putea să fie realizată. Pentru acest lucru facem referire la Crezul apostolic timpuriu dar în primul rând la Biblia care este sursa primară a Revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. De asemenea Întrupare prin Naşterea din Fecioară este o garanţie a divinităţii lui Isus. Nestor şi Arie[66] nu au fost de acord cu Scriptura ignorând o seamă de texte din Ea. Pe de altă parte Bart nu vede în Isus Hristos decât un rabin. Bultman face şi mai mult şi nu ţine seamă de momentul de după Învierea lui Isus. Ei şi alţi teologi liberali neglijează în mod voit texte clare car îl prezintă pe Hristos ca om dar şi ca divin în acelaşi timp. În fiecare epocă Hristos a fost perceput în mod diferit în funcţie de cultura vremii respective, cunoştinţelor necesare, interese, sau alte lucruri. Dar o relaţie cu Dumnezeu presupune sinceritate şi informaţie din Cuvânt. În   mod paralel în istorie rolul Mariei   a crescut în mod spectaculos, ea ajungând să fie venerată de biserică şi de credincioşi, fiind denumită „mama lui Dumnezeu”. Fastul a devenit un lucru obişnuit în biserică fiind împrumutata de la iudaism şi păgânism. De asemenea ea a fost denumită şi „regina cerului” iar biserica a reinterpretat o serie de psalmi şi profeţii cu privire la persoana lui Hristos şi le-a atribuit Mariei. Era mai uşor să te apropii de Maria decât de Cristos, susţineau învăţătorii de atunci. De asemenea au apărut o serie de superstiţii legate de persoana Mariei. Rolul ei este amplificat de şi mai mult de către biserică şi atribute ale divinităţii lui Isus sunt transferate în mod artificial pe Maria. În apus ea a fost denumită „Teotokos”, iar în răsărit o regăsim sub forma „imaculatei concepţii”. Vedem că Fecioara a ajuns obiectul de seamă în cultul bisericii romane. Ea este invocată, ei i se roagă, de la ea se aşteaptă ajutor, în ea se pune toată încrederea. Dar apare un conflict inevitabil între conceptul şi starea Mariei care trebuia să fie Mamă a lui Dumnezeu, şi Fecioară, în acelaşi timp. De asemenea i se atribuie rolul de Mediatrix, care iartă păcatele, şi naşte biserica, lucru care este contrar Scripturii. La fel s-au făcut numeroase analogii între Maria şi femeile din Biblie. Poeţi, pictori, oameni de cultură au invocat-o şi reprezentat-o în operele lor.   În istorie s-au semnalat numeroase apariţii ale Marie, care se perpetuează şi în zilele noastre. În primul rând Întruparea   era absolut necesară. O divinitate nu poate să moară, şi să de realizeze acest lucru trebuia să devină om. Acesta a fost motivul Naşteri Domnului Isus. Pe de altă parte trebuia Isus să fie divin ca Moartea pe Cruce, să aibă o putere de curăţire a păcatului universală. Astfel Naşterea şi Crucea și Învierea sunt esenţa creştinismului în ceea ce priveşte Soteorologia. Ispăşirea străbate ca un fir roşu întreaga istorie a omenirii cu o totală împlinire în Cristos. El a făcut totul, iar omul nu poate contribui la mântuirea sa decât prin acceptarea a ceea ce a făcut Cristos. Biblia prezintă atât umanitatea cât şi Divinitatea lui Isus. Dacă ne uităm la evenimentele din viaţa lui Isus descrise în Evanghelii, vedem pe Isus ca o sumă a profeţiilor biblice cu privire la Mesia, împlinite în persoana lui Hristos.   De fapt cea mai completă revelaţie a lui Dumnezeu în istorie este momentul când Dumnezeu s-a făcut om. De asemenea în numeroase ocazii Isus Vorbeşte despre Dumnezu ca Tatăl lui, sau se identifică cu El. Aici apare aspectul Trinitar cu privire la Dumnezeu. Din cele relatate mai sus se desprind două idei principale. Cristologia este o dogmă care are o bază biblică, chiar dacă a fost atacată, a rezistat fiind apărată de teologi împotriva ereziilor. De-a lungul istoriei s-au reuşit să se facă corecturile necesare revenind la Biblie. Cu Maria lucrurile stau în mod total diferit, şi tot sprijinul ei ca dogmă are ca bază tradiţia. Papalitatea, conciliile, tradiţia au oferit o imagine complet diferită a Mariei, decât cea biblică. Doar în timpul reformei după 1000 de ani prin „Sola Scriptura” s-a produs o reformă radicală în creştinism cu plusuri și minusuri foate mari. Pe scenă apar cultele protestante şi neoprotestante. Suntem obligaţi să menţionăm că şi ele au avut problemele lor. Lupta continuă   şi în anul   1545 tradiţia primeşte aceiaşi autoritate ca si Biblia, iar mai târziu în 1968 Maria proclamata ca Mama a Bisericii. Dacă ne raportăm la Geneza 3:15, primim un răspuns la întrebările şi evenimentele care se derulează în istorie, o închinare adevărată paralel cu una falsă. Dar Dumnezeu s-a revelat în istorie şi în mod foarte concentrat se poate afirma faptul că Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt face o lucrare de sfinţire. Astăzi asistăm la o lucrare a Duhului Sfânt în lume, inima credinciosului și Biserică. Amin

6). BIBLIOGRAFIE :

Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Ion, Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999

EARLE E, CAIRNS CRȘTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR Editura Cartea Creștină Oradea 1997

Ferenţ Eduard,   Cristologia,   Editura „Presa Bună” Iaşi 1998

Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorghe   Editura Institutului Biblic                        Biblic „Emanuel„ din Oradea 1998

The Macking of Modern German Cristology de Alister . F. Mc Garth

Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice

JAMES, MONTGOMERY   BOICE, FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE, Editura   Institutului Biblic „EMANUEL” Oradea , 2000.

Iaroslav, Pelikan,   Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, Editura „Humanitas” Bucureşti 2000

Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff

CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaraslav Pelican

Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf. Dr Ion Bria

Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ

Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie

Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

 Ardelean Viorel

 

 

 

[1] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E CAIRNS pag 20-21

[2] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[3] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[4] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[5] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[6] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[7] Sait http://www.roboam.com/identitate/primeletreisecole.htm

[8] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22

[9] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 21-22

[10] CREȘTINISMUL DE-A LUNGIL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 22

[11] Dicționary of New Testament Theologogiy vol 1 pag 182

[12] Hristologie de Eduard Ferenț pag 1

[13] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 264

[14] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 272

[15] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană de John Meyendorf pag   93

[16] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria, pag 169

[17] Hristologie de Eduard Ferenț pag 141

[18] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 102

[19] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 317

[20] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 236

[21] Creștinismul de-a Lungul Secolelor de Earle E. Cairnas pag 129- 130

[22] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268

[23] Hristologie de Eduard Ferenț pag 33

[24] Hristologie de Eduard pag 31

[25] Hristologie de Eduard pag 287

[26] Teologia Reformatorilor de Timofty Gheorge pag 235

[27] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 267-268

[28] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 292-293

[29] The Macking of Modern German Cristology de Alister . F.   Mc Garth pag 135

[30] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 293-294

[31] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 300

[32] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 315

[33] Fundamente ale Credinței Creștine de James M. Boice pag 272

[34] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 287-289

[35] Cristos în Gândirea Creștină Răsăriteană Jon Meyenddorff pag 197

[36] Isus dea Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 115

[37] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[38] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[39] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[40] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 187

[41] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 108

[42] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169

[43] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 56

[44] Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică de Preot porf Dr Ion Bria pag 169

[45] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 13

[46] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 145

[47] Cultul Sfintei Fecioare Maria Astăzi de Eduard Ferenţ pag 126

[48] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 49

[49] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 10

[50] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 140-141

[51] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 168

[52] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 12

[53] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 184

[54] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 22

[55] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 258

[56] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2 pag 261

[57] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2   pag 282

[58] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[59] Teologie Dogmatică Ortodoxă de Dumitru Stăniloaie pag 35

[60] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[61] Teologie Creștină de Millard J. Erickson vol 2   pag 282

[62] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[63] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[64] CULTUL FECIOAREI, BISERICA SAU ADUNAREA http://www.theophilos.3x.ro

[65] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16

[66] Fecioara Maria de-a Lungul Secolelor de Iaroslav Pelican pag 16 -20

Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu (Partea a II-a) de John F. MacArthur, Jr.

download

Epistola către Evrei, capitolul 12, versetele 5-11. Am încercat să răspundem la o întrebare foarte importantă şi anume: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Atmosfera din ziua de azi în rândul mişcării evanghelice – atmosfera în biserica de astăzi – care este, cred, şi în mass-media este dominată de mişcarea moderna carismatică, o perspectivă a creştinismului care, spunând drept, este străină de Scriptură.

Dacă te uiţi la televiziunea creştină şi tragi de aici concluzii despre teologia creştină, poţi concluziona că, din tot ceea ce ai văzut, creştinismul este o cale a vieţii ce duce la bogăţie, la coafuri neruşinate şi garderobe uimitoare, duce la scene elaborate în show-rile de televiziune şi scaune ciudate şi aur pe orice, etc., etc., etc. Duce la bogăţie şi prosperitate şi fericire şi confort şi să te simţi cu adevărat bine. Vei auzi predicându-se, în mass-media creştină, „Evanghelia prosperităţii” că Isus te vrea bogat, şi Isus te vrea confortabil, şi Isus te vrea plin de succes, şi dacă suferi este pentru că eşti slab în credinţă. Dacă suferi, este pentru că nu ceri ceea ce este de drept al tău.

Există, de asemenea, în mişcarea evanghelică contemporană, noţiunea că Isus, în vreun mod sau altul, va rezolva toate problemele vieţii tale. Aşa că, ni se spune din aceea parte a mişcării evanghelice, care este diferită de mişcarea carismatică, că adevărata problemă este că trebuie să ne apropiem de oameni pe baza „nevoilor ce le simt”… Cu alte cuvinte, care sunt neliniştile, durerile, suferinţele, rănile, disconfortul, problemele vieţii din care oamenii se simt rău…Noi trebuie să le confruntăm şi trebuie să le aducem la Isus, ca la unul care le va rezolva toate necazurile vieţii, cel ce-ţi rezolvă toate problemele, cel ce te face să te simţi confortabil, cel ce-ţi aduce pace în viaţa ta plină de probleme; Isus va elimina orice eveniment ce ne deranjează, orice relaţie lipsită de confort şi împlinire –cumva Isus va aduce pace în orice circumstanţă dificilă. Aceasta este evanghelia „nevoi simţite”.

Avem, aşadar, pe de-o parte evanghelia prosperităţii care promite că poţi fii bogat în Isus şi îţi rezolvă toate problemele. Şi avem şi evanghelia „nevoi simţite” care spune că: „Ei bine, Dumnezeu chiar vrea să-ţi rezolve viaţa şi s-o facă calmă cu desăvârşire, plină de pace şi confort şi s-o împlinească şi s-o satisfacă în orice mod imaginabil.” De fapt, ambele puncte de vedere se pot concluziona că dacă vin dificultăţi în viaţa ta, este probabil diavolul. Ceea ce ai putea dori este să afli cum să-l goneşti, pentru că e diavolul cel ce aduce toate aceste lucruri rele în viaţa ta. Ele nu vin de la Dumnezeu; ele vin de la diavol.

Aşa că, asta te duce la un fel de antrenament în care trebuie să te implici prin care să ştii să anihilezi puterea diavolului în viaţa ta sau a altora. Intri în acea notiune nebunească de a pronunţa un fel de condamnări, cel puţin la nivel temporar sau atât cât priveşte viaţa ta, asupra Satanei, încercâd sa-l legi apoi să legi demonii care sunt cauza tuturor problemelor tale. Dacă te poţi angaja cu succes în legarea lui Satan şi a demonilor, atunci poţi elimina disconfortul şi suferinţa şi lipsa liniştii din viaţa ta.

Toate acestea sunt nebiblice. Toată această conceptie este greşită. De fapt, această idee greşită prin care creştini trebuie să fie deasupra suferintei este o tristă dezonoare la adresa tuturor acelor nobili credincioşi care au fost de-a lungul vremurilor – în istoria împarăţiei lui Dumnezeu – care au suferit, au suferit sever, au suferit persecuţia, au suferit martirajul – toţi acei eroi. De exemplu, enumeraţi în Epistola către Evrei, capitolul 11: Abel şi Enoh, şi Noe, şi Avraam, şi Sara, şi Isaac, şi Iacov, şi Iosif, şi Moise, şi Rahab, şi Ghideon, şi Barac, şi Samson, şi Ieftaie, şi David, şi Samuel, profeţii – toţi acei ce au au stins puterea focului şi au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe, cei ce şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi, cei ce au fost chinuiţi nevrând să primească izbăvirea care li se dădea pentru a nu-şi nega credinţa, cei ce au suferit batjocuri şi bătăi şi lanţuri şi închisoare, sau au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului – şi de nici unul din aceştia, este scris, nu era vrednică lumea.

Ce spuneţi de aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei oameni care nu au pus mâna pe ceea ce era a lor? Au fost ei oameni care n-au beneficiat de ceea ce era a lor? Nu l-au putut ei determina pe Dumnezeu să rezolve tot disconfortul lor? S-au întâmplat astea doar pentru că nu s-au încrezut în Dumnezeu? S-au întâmplat pentru că ei nu ştiau că ei ar fi trebuit să fie prosperi? Poate s-au întâmplat pentru că ei n-au ştiut cum să-l „lege pe Satan.” Poate ei n-au ştiut cum să lege acei demoni.

Ce nebunie! Ce gândire eretică este aceasta! Aceştia sunt barbaţi şi femei dintre cei nobili. Aceştia sunt eroii credinţei. Aceştia sunt cei mai buni dintre oamenii lui Dumnezeu. Aceştia sunt marii credincioşi ai istoriei şi ei au suferit imens. Aţi putea adauga la aceasta listă, şi probabil ar fi fost adaugaţi dacă Epistola către Evrei ar fi fost scrisă astăzi, apostolii ce au fost excutaţi sistematic. Şi în final, ultimul dintre ei, Ioan, care a murit în exil în insula Patmos.

Ce putem spune despre primii creştini? Despre toţi acei creştini care au murit sub persecuţia romană, care au fost arşi în grădina lui Nero la petreceri pentru a lumina în întuneric? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit prin groaznică persecuţie înainte de secolul al IV-lea? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit în timpul Reformei? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit pentru credinţa în Inchiziţia Catolică şi au fost martirizaţi? Dar ce spuneţi despre toţi acei credincioşi de dinaintea reformei protestante ce au fost ucişi sau martirizaţi: hughenoţi, alţii…? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au suferit martiraj din timpul Reformei încoace? Dar ce spuneţi despre toţi acei misionari care au fost ucişi de cătrei cei cărora vroiau să le prezinte evanghelia?

Poate fi şocant pentru tine să ştii că 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an, chiar în zilele noastre, conform unei declaraţii a lui David Barrett, editor la World Christian Encyclopedia. 833 în fiecare zi undeva în lume sunt martirizaţi pentru credinţa lor în Isus Hristos, în ţările ostile care urăsc adevărul. Ce spuneţi despre toţi aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei mai prejos ca marii credincioşi? N-ar fi trebuit ei să ştie că toată această chestiune priveşte confortul şi prosperitatea, şi să aibă toate nevoile împlinite? Nu asta contează? Nu să te simţi bine contează? Ceea ce contează nu e să ai un mediu perfect în care să trăieşti?

Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit şi cu cât erau mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin. Isus a spus: „În lume veţi avea necazuri” Ioan 16:33. Apostolul Pavel spune: „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” 2 Timotei 3:12. Dacă a înţeles cineva că lucruri rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. El spune în 2 Corinteni 4:8: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” El a înţeles că lucruri rele li se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu. Lucruri rele s-au întâmplat din todeauna oamenilor lui Dumnezeu. Aceste lucruri rele includ persecuţie; aceste lucruri rele includ martirajul şi pot include şi execuţia.

Cum am mai spus, este o statistică şocantă şi este una cu care guvernul Statelor Unite nu vrea să aibă de-a face. Noi am scris scrisori. Există o organizaţie care încearcă să se implice. Este şocant să realizezi că în toată lumea 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an. Nimic nu s-a schimbat. Există o groznică suferinţă pentru cei ce pronunţă numele lui Hristos şi in final, cei mai credincioşi suferă cel mai mult pentru că ei nu-şi neagă credinţa sub presiunea şi ameninţarea morţii.

Acum, supunând tot ce se întâmplă în această lume, chiar permiţându-i lui Satan să fie activ în anumite lucruri care chiar împiedică cauza lui Hristos, supunând tot ce se întâmplă este legea suverană a lui Dumnezeu. Voi spune ceva la care probabil nu v-aţi gândit, dar este adevărat: Satan este slujitorul lui Dumnezeu. I se permite să facă doar ceea ce Dumnezeu îi permite. El este slujitorul lui Dumnezeu şi scopurilor Lui suverane. Tot ce se întâmplă este sub domnia suverană a lui Dumnezeu. Isaia 45:7 spune: „Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.” Suferinţa, încercările, persecuţia – tot felul de nenorociri sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu şi se potrivesc scopurilor Sale, şi în special scopurilor Sale pentru copiii Lui prea iubiţi.

Eroii credinţei din Evrei 11 demonstrează o ascultare extraordinară în faţa încercărilor severe şi în acelaşi timp demonstrează o credinţă neîndoielnică neşovăită în scopurile lui Dumnezeu, o încredere neşovăită în suveranitatea lui Dumnezeu. Scopurile lui Dumnezeu în suferinţă, sunt chestiuni ce trebuiesc înţelese: Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.

Având lucrul acesta în minte, să citim textul. Evrei 12, versetul 5: „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului.” Aceasta este fraza pe care aş vrea s-o reţineţi. Aceasta este disciplinarea Domnului despre care vorbim. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor”, adică Dumnezeu, „şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.  Este adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Ceea ce identifică pentru noi acest pasaj este disciplinarea Domnului. Putem spune că Dumnezeu aduce încercări dificile în vieţile noastre pentru a-şi îndeplini scopurile. Aceasta face parte din procesul nostru de transformare după imaginea Fiului Său. Perfecţionarea noastră cere disciplinare.

Aşa cum am văzut data trecută, în introducerea făcută acestui pasaj, Dumnezeu are patru scopuri în disciplinare.

Scopul #1: Răsplătire

Unele disciplinări care vin în viaţa ta, unele circumstanţe negative, unele – care la suprafaţă – încercări/lucruri „rele” care vin în viaţa ta sunt deoarece ai păcătuit şi trebuie să fii pedepsit pentru că Dumnezeu este sfânt şi îşi vrea copiii sfinţi. Cu alte cuvinte, e o răsplătire pentru a creea în noi o ură pentru păcat din cauza consecinţelor sale dureroase. Am văzut lucrul acesta data trecută. L-am văzut pe David ca ilustrare. David a suferit imens în viaţa lui pentru că Dumnezeu îl pedepsea pentru păcatul lui pentru ca el să înveţe să fie sfânt pentru al putea onora pe Dumnezeu şi să fie binecuvântat.

Scopul #2: Prevenire

În al doilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne preveni. Am văzut lucrul acesta în cazul lui Pavel. Dumnezeu, de fapt, i-a înfipt o suliţă chiar prin inimă. „Un ţepuş în carne”, îl numeşte el, pentru al feri de a fi mândru. Dumnezeu aduce anumite lucruri în viaţa noastră pentru a ne smeri. Unele din disciplinările Lui sunt pentru că noi am fi păcătuit şi ne-am face rău nouă înşine şi l-am dezonora pe Dumnezeu dacă El nu ar face anumite lucruri pentru a ne reţine.

Scopul #3: Educare

În al treilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne educa, astfel încât noi, prin acea încercare, să învăţăm ceva despre noi şi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Pentru a ilustra lucrul acesta l-am folosit pe Iov. Iov a ajuns prin suferinţele lui teribile la o adevărată înţelegere a lui însuşi şi o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu decât a avut vreodată. În încercări, în suferinţe şi în dureri discernem noi mai clar cine este Dumnezeul nostru.

Scopul #4: Anticipare

Şi, în al patrulea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre cu scopul anticipării, deoarece noi avem nevoie să tânjim după Împărăţia Lui. Noi avem nevoie să avem o persectivă din ce în ce mai cerească. Avem nevoie să ne desprindem tot mai mult de legăturile pământeşti. L-am văzut pe apostolul Ioan ca o ilustraţie clasică a acestui lucru. Ioan, suferind mult în exil, suferind cu inima frântă din cauza morţii spirituale a celor cinci din şapte biserici din Asia Mijlocie. Ioan, prin suferinţă peste suferinţă din cauza a ceea ce vedea, i sa arătat o frântură din viitor, o frântură din gloria eternă şi a spus: „Chiar şi aşa, vino Doamne Isuse.” El a avut suficient din suferinţele pământeşti. Pavel la fel. El tânjea să fie în prezenţa lui Hristos şi să fie eliberat de suferinţa acestei lumi.

Deci, Dumnezeu este cel ce-şi disciplinează copiii pentru scopurile: retribuţie, prevenire, educare şi anticipare.

Acum, uitaţi-vă la versetul 5 – doar începutul versetului – şi vă voi aminti unde am rămas data trecută. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii?” Şi, autorul continuă în versetul 5 să spună: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El…” El le aminteşte de Vechiul Testament. El le citează din Proverbe 3:11 şi următoarele versete. El le citează un pasaj din Vechiul Testament din cauza întrebării care apare aici – o întrebare firească – aţi avut tot acest capitol minunat, capitolul 11, toţi aceşti mari eroi şi toţi au suferit profund pentru cauza lui Hristos.

V-am spus săptămâna trecută despre lectura mea continuă a istoriei lui Wiliam Carey. Suferinţa din viaţa acestui om este mai mult decât îţi poţi imagina că poate să îndure o persoană. Chiar în lectura de câteva ore de ieri am citit că el a avut un fiu numit Felix care avea 37 de ani când a murit. La 37 a murit. El era un mare lingvist şi un mare misionar – care a trecut prin mai multe lupte. Dar, doar amintind de viaţa fiului său şi durerile vieţi…Prima sa soţie a murit la naşterea unui copil; el a rămas cu doi copii. El s-a însurat cu altă creştină drăguţă. După mulţi ani de pregătire el a terminat traducerea Scripturii în limba unei alte ţări din Asia. S-a suit într-o navă cu soţia sa şi cinci copii – doi din căsătoria anterioară, cred, şi trei cu actuala soţie – aveau cinci copii şi mergeau împreună. Avea şi o tiparniţă mică, şi toată munca lui de-o viaţă (din această traducere). Vroiau să ajungă la câmpul de misiune când o furtună a împins nava într-un loc mai larg al râului – s-a scufundat nava – soţia lui împreună cu trei din cei cinci copii au murit. El s-a luptat în apă să-i salveze, dar nu a putut. S-a aşezat pe mal, îşi pierduse familia, munca de-o viaţă, tiparniţa, totul. Atunci, William Carey a auzit că acesta, fiul său, în care investise aşa mult din viaţa lui, care era trimis într-un câmp de misiune, a pierdut tot ce-i era mai preţios, inclusiv munca lui de-o viaţă.

Intrebarea apare: Dumnezeu sau diavolul face lucrul acesta? Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui Felix care să nu i se fi întâmplat lui Iov. Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui William Carey care să nu se fi petrecut şi în viaţa lui Iov. Trebuie să recunoaştem că Felix a trecut printr-o perioadă foarte întunecată şi dureroasa, pierzând două soţii şi majoritatea familiei sale şi toată munca sa. El a trecut printr-o perioadă groaznic de întunecată, dar în sfârşit a fost readus tatălui său şi misunii de acolo şi readus muncii de misiune până la sfârşit. La vâsta de 37 de ani a murit în floarea vârstei, o altă durere mare pentru tatăl său din pricina talentului şi imensei sale priceperi pentru slujire în misiune. Acestă suferinţă peste suferinţă l-a modelat pe William Carey în omul care a fost.

În ce priveşte disciplinarea Domnului, Vechiul Testament ne aminteşte aceasta: este de la Dumnezeu. „Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Ţie îti vorbeşte. Uitaţi-vă la prima parte a versetului 5. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului…” Acesta este un mesaj pentru credincioşi, înţelegeţi acesta? El vorbeşte unor credincioşi. Li se adresează cu „fiilor”. Acest pasaj nu este adresat necredincioşilor; vă este adresat vouă, fiilor. Vă vorbeşte vouă.

Am văzut deja scopurile lui Dumnezeu; vreau să vă introduc în text şi să vă arăt trei lucruri diferite care apar în acest text care ne vor ajuta să înţelegem disciplinarea Domnului: două pericole în disciplinare, două dovezi în disciplinare şi două roade ale disciplinării. Pericole, dovezi şi roade.

  1. Pericole în disciplinare

Hai să ne uităm, în primul rând, la pericolele ce apar în disciplinare. Toţi vom trece prin disciplinare şi împreună cu disciplinarea vin şi câteva pericole: două lucruri care sunt pericole pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu în disciplinare. Dumnezeu vrea să realizeze ceva disciplinându-ne. El vrea să ne asemănăm tot mai mult imaginii lui Hristos. El vrea să ne descopere tot mai mult din El Însuşi – aceasta este educarea. El vrea să ne ferească de păcat. El vrea să ne smerească pentru a fi mai folositori. El vrea să ne pedepsească pentru păcatele comise pentru a nu le mai repeta. El vrea să umple inimile noastre cu anticiparea gloriei… Toate aceste lucruri le-am văzut. Dar, acestea funcţionează dacă evitaţi cele două pericole.

  1. Pricolul numărul unu: „Nu dispreţui–„.

Dispreţul este primul pericol în disciplinare. Domnul aduce o disciplinare cu un anumit scop în viaţa ta, Domnul aduce educare în viaţa ta prin dificultăţi, şi tu o dispreţuieşti în loc să o îmbrăţişezi. Asta înseamnă să „judeci greşit”, să „tratezi cu uşurinţă” în loc să o tratezi atât de serios pe cât trebuie. „A nu eşua,” înseamnă să iei în considerare adevăratul scop al acestei disciplinări, adevăratul rezultat ce trebuie să fie şi adevăratul sfârşit. Priviţi disciplinarea nu ca pe o nenorocire temporară, ci ca pe o realizare pe care Dumnezeu vrea să o înfăptuiască pentru binele tău şi gloria Lui.

Drept vorbind, există mulţi care nu văd dincolo de durere pentru că sunt absorbiţi de ei înşişi, sunt centraţi pe sine, sunt preocupaţi doar de confortul propriu… În mişcarea evaghelică din ziua de astăzi, toţi aceşti oameni care pretind că au această mare credinţă, să creadă că Isus îi poate face bogaţi, şi aceşti oameni care vin şi vor ca Isus să le rezolve toate problemele şi demonstrează un fel de credinţă la acest nivel – eu cred că aceşti oameni sunt foarte nepăsători de adevăratele probleme ale vieţii. Aceste probleme chiar îi devastează ca şi cum ar fi o surpriză că ele se petrec, deoarece ei nu au aşteptat decât prosperitate şi confort. Există mulţi oameni care nu pot trece de durere deoarece ei cred că, creştinismul este un fel de cec în alb şi din momentul în care devii creştin Dumnezeu îţi va da tot ceea ce doreşti. Când nu capeţi devii furios. Dispreţuieşti; tratezi cu uşurinţă sau judeci greşit; eşuezi în înţelegerea adevăratului scop a ceea ce se petrece.

Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Poţi să ajungi în situaţia în care să nu poţi vedea dincolo de durere, prin împietrire. Acesta este o „împietrire faţă de Dumnezeu”. Devii împietrit. Devii rezistent în loc să devii modelat sub disciplinarea Lui, în loc să faci o examinare a inimii cum am văzut data trecută, spunând: „Este oare răsplata? Oare face parte din prevenirea lui Dumnezeu în viaţa mea? Oare face parte din educarea mea? Oare face parte din dorinţa lui Dumnezeu de a construi în mine anticiparea gloriei?” În loc de a pune aceste întrebări, devii mânios pe Dumnezeu, devii ostil, inima ţi se împietreşte, devii nesimţitor, şi atunci – acesta este pericolul – zădărniceşti realizarea scopului lui Dumnezeu şi fără îndoială îţi va garanta disciplinări mai mari.

Nu numai prin împietrire poţi dispreţui disciplinarea, dar şi prin cârtire. Ca Israel în pustie: a cârtit, s-a plâns. Oamenii au devenit mânioşi pe Dumnezeu; au devenit nemulţumiţi de El. Au devenit furioşi. Erau iritaţi de Dumnezeu ca şi cum El n-ar ştii ce face. Arthur Pink spune: „Dumnezeu întotdeauna pedepseşte a doua oară, dacă nu suntem smeriţi de prima pedeapsă.” Amintiţi-vă câtă impuritate există în aur. Vedeţi-vă corupţia din propria inimă şi minunaţi-vă cum Dumnezeu nu v-a lovit mai puternic.” Este înţelepciune, aşa e? Număraţi-vă binecuvântările şi vedeţi că încercările voastre nu erau cele pe care le meritaţi de drept.

Deci poţi dispreţui disciplinare prin împietrire, prin câtire şi chiar punerea de întrebări. „Ce se întâmplă? De ce se întâmplă? De ce-mi faci asta? De ce eu?” Orice fel de atitudine de genul acesta împiedică îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în disciplinare şi duce la o pedeapsă mai mare.

Dar cred că cel mai important – adică, din moment ce este important să amintesc de împietrire şi cârtire şi pus de întrebări, cel mai întâlnit mod prin care se dispreţuieşte, prin care se ia disciplinarea cu uşurinţă este prinindiferenţă, un eşec în a ne schimba. O laşi să vină, să se ducă şi nu se schimbă nimic în viaţă ta. Mergi mai departe păcătuind. Mergi mai departe cu egoismul tău. Prin unul sau prin toate din aceste moduri poţi trata disciplinarea lui Dumnezeu cu indiferenţă, îi poţi arunca o vedere, te poţi gândi un pic la ea…Este exact ce înseamnă termenul. Înseamnă, „să te gândeşti un pic”, nu să o vezi la adevărata valoare.

Cred că din cauza anilor de studiu asupra Scripturii, când o încercare vine în viaţa mea, prin harul lui Dumnezeu – îmi pun imediat întrebarea dacă este un lucru profund. Este ceva ce Dumnezeu vrea să împlinească în mine. Este ceva ce Dumnezeu face în viaţa mea. De fapt, nu v-am menţionat una din experienţele mele recente. Doctorul meu, care chiar mi-a salvat viaţă, era aici duminica trecută şi a spus: „De ce n-ai amintit de întâmplarea prin care tocmai ai trecut?” I-am spus: „Ei bine, nu fac asta prea des.” E unul din lucrurile care le fac destul de rar. El a spus: „Ar fi trebuit să aminteşti.” Aşa că i-am spus: „Poate o să-o amintesc.” Şi i-am spus: „Nu ştiu dacă ştiam cât de grav era. Când am intrat în cabinetul dumneavoastră, pentru a găsi ceva ajutor pentru durerea şi incapacitatea de a respira, pentru că aveam cheaguri de sânge peste tot prin plămâni – şi nu ştiam – dar când am intrat în cabinet n-am ştiut cât de rău eram şi nu-mi amintesc să vă fi întrebat vreodată.” I-am spus: „Cât de grav a fost?” El a spus: „Mai aveai de trăit între două şi 24 de ore maximum.” „Oo,” am exclamat eu. „Deci, a fost destul de grav.”

Am ştiut atunci că este serios m-am gândit că aş putea să mor, dar singurul gând care a persistat în tot acest timp – şi ştiu că este harul lui Dumnezeu şi din cauza constantei expuneri la Cuvântul lui Dumnezeu – gândul era: „Doamne, care este scopul Tău? Ce încerci Tu să realizezi? Ce trebuie eu să ştiu de la Tine?” Acesta este o experienţă foarte profundă şi adâncă; nu este o experienţă obişnuită – nici una din suferinţele vieţii nu este nesemnificativă. Nu vreţi să o trataţi cu uşurinţă; vreţi să o trataţi profund, şi să o priviţi din perspectiva lui Dumnezeu. Nu dispreţuiţi.

Umblarea Creştinului | Următoarea Pagină

  1. Pricolul numărul doi: ” Nu te descuraja când eşti mustrat de El –„.

Acesta a fost primul pericol în disciplinare. Al doilea pericol… uitaţi-vă din nou la versetul 5. Scrie nu numai „nu dispreţui”, …” nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Nu comenta – asta e în exterior – nu izbucni contra lui Dumnezeu şi nu te descuraja – în interior – e la fel de rău. Există oameni care nu se pun împotriva lui Dumnezeu, nu sar cu întrebări, nu cârtesc… Ei doar se prăbuşesc. „Offff…E mai mult decât pot îndura. Offff…”. Îi cunoaşteţi, ei sunt în stare să vă spună toată povestea lor tristă de fiecare dată când îi vedeţi, în loc să spună: „Ştii, trec printr-una din perioadele minunate: Dumnezeu mă perfecţionează. „

„Ohhhhh…Nu înţeleg. Încerc să îndur, frate.” Aceşti oameni renunţă şi devin inerţi, spun ceva de genul: „Nu ştiu dacă sunt mântuit.”

Ei uită Psalmul 34:19 – cred ca versetul 19 – unde spune: ” De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană.” Noi avem mai multe nenorociri decât cel necredincios, ştiţi asta? Dar ele se sfârşesc când murim. Dar noi avem mai multă suferinţă decât cel necredincios deoarece noi suntem loviţi şi de cei necredicioşi care urăsc ceea ce reprezentăm şi suntem loviţi şi de Dumnezeu care ne vrea sfinţi.

Aceşti oameni simt câteodată că li se clatină credinţa. Ei încep să se îndoiască – pun la îndoială înţelepciunea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu… şi sfârşesc ca în Psalmul 42, ca psalmistul, şi sunt surprinşi după ezitarea iniţială şi spun: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda.” Trebuie să se ridice la suprafaţă, nu-i aşa?

Nu dispreţui şi nu te descuraja. Nici nu izbucni şi nici nu te prăbuşi. Acestea sunt cele două pericole în disciplinare care împiedică ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze.

  1. Dovezi în disciplinare

În al doilea rând, există aici două dovezi în disciplinare…două dovezi. Două lucruri care sunt dovedite de disciplinare şi le vom vedea care sunt în versetele de la 6 la 8. „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.
Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.”

Stiţi, Satan iese adesea victorios în încercările noastre, prin modul în care noi răspundem. Mulţi creştini răspund încercărilor cu disperare şi descurajare, alţii le dispreţuiesc, alţii simt că Dumnezeu este undeva departe. În loc de încredere, îndoiala îşi face loc. În loc de linişte, frământările vin. În loc de mulţumire, vine resentimentul. În loc de speranţă – ştiind că Dumnezeu ne desăvârşeşte, că încercarea răbdării noastre este o lucrare perfectă – în loc de speranţă şi mulţumiri, gânduri de amărăciune se ridică către Dumnezeu. Şi ne plângem ca psalmistul în Psalmul 10:1 care spune: „Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz?”
Domnul nu se ascunde. Acelaşi psalmist spune:”Domnul este ajutorul care nu lipseşte niciodată,” nu-i aşa?

El nu se ascunde. Nu dispreţuiţi şi nu te descuraja. Noi spunem: „Cum pot să evit acestea?” Înţelegând cele două dovezi care ar trebui cu adevărat să te ridice.

  1. Dovada numărul unu: demonstrează că Dumnezeu te iubeşte.

Primul lucru pe care disciplinarea ta îl arată este – primul lucru pe care suferinţa îl demonstrează este – că Dumnezeu te iubeşte. Versetul 6: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte.” Acesta este motivul pentru care nu trebuie să dispreţuieşti sau să iei cu uşurinţă suferinţa. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să cârteşti sau să devii nepăsător sau plin de întrebări. Deoarece suferinţa este o evidenţă a dragostei. Toate vin din dragostea Lui. Când vii la Hristos, ai rădăcina şi temelia pusă în dragoste. Noi îl iubim pe El fiindcă „El ne-a iubit întâi”. Noi ar trebui să avem rădăcina şi temelia pusă în dragoste. Ce vrea să zică Pavel în Efeseni 3 când spune acest lucru? El vrea să spună că noi ar trebui să avem siguranţa dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Temelia vieţii mele este că Dumnezeu mă iubeşte, corect?

Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a dat pe singurul său Fiu. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a m-a ales înainte de întemeierea lumii. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a turnat în mine dragostea Sa şi mi-a iertat păcatele şi mă consideră neprihănit în Hristos. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că prin Hristos pregăteşte un loc pentru mine în locaşul Său în glorie. Dumnezeu mă iubeşte. Asta este o siguranţă pe care nimic nu v-a putea clatina vreodată. Ai şi tu siguranţa dulce că dragostea este în spatele tuturor necazurilor tale.

Un bărbat a întrebat un băieţel: „De ce te uiţi peste zid?” Băieţelul l-a privit şi i-a spus: „Pentru ca nu pot vedea prin el.” Ştiţi, viaţa poate fi aşa. Creştini descurajaţi, la un anumit punct, trebuie să vă urcaţi să priviţi peste zid şi ceea ce veţi vedea este un Tată iubitor! Veţi vedea un Tată iubitor. Uitaţi-vă deasupra norilor negri ai disciplinării şi veţi vedea soarele dragostei Sale neschimbătoare. Este ca un zbor cu avionul prin norii negri ca apoi să te izbeşti de lumina strălucioare a soarelui. Veţi găsi dincolo de nori dragostea lui Dumnezeu. El te iubeşte.

Toata disciplinarea vine din dragostea lui Dumnezeu. Dragostea e ceea ce te-a ales înainte de întemeierea lumii. Ascultaţi la mine, inima este încălzită şi tresaltă când se întoarce la dragostea suverană a lui Dumnezeu în trecutul veşnic. În Efeseni capitolul 1 scrie: „în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte…” A fost dragostea cea care ne-a ales; a fost dragostea cea care ne-a răscumpărat. Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi printr-un act de dragoste. A fost dragostea care ne-a chemat pe noi. În Ieremia 31:3 scrie: „prin bunătatea mea plină de dragoste v-am atras.” În Efeseni 2 scrie că El ne-a iubit cu o dragoste aşa de mare încât ne-a scos din moartea noastră spirituală. „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare,” versetul 4, „pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin har sunteţi mântuiţi.”

Aleşi prin dragoste, atraşi prin dragoste, răscumpăraţi prin dragoste, şi ţinuţi prin dragoste. Şi suntem, de asemenea, disciplinaţi prin dragoste. El ne iubeşte atât de mult încât El ne corectează şi ne păzeşte de ceea ce ne-ar face rău. Adică de câte ori le-am spus noi copiilor noştri: „Fac lucrul acesta pentru că te iubesc” şi apoi luăm nuiaua. Este adevărat. Îi pedepsim, deoarece îi iubim prea mult să-i lăsăm să urmeze o cale care-i conduce la distrugere. Îi iubim prea mult să-i lăsăm să poarte povara păcatului – consecinţa păcatului. Îi iubim prea mult să lăsăm să vină asupra lor o judecată devastatoare.

În Plângerile lui Ieremia 3:32 scrie: „Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare: căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.” Cu alte cuvinte, el spune că Dumnezeu nu ne mâhneşte pentru că are vre-o plăcere în asta. Nu ne mâhneşte pentru că s-ar bucura când noi suferim. Dacă s-ar bucura de suferinţele noastre şi dacă ar găsi plăcere în durerea noastră severă, atunci El n-ar trebui să facă nimic, fiindcă noi prin păcatele noatre ne-am aduce destulă durere. Dar Dumnezeu aduce durere, într-un mod dureros şi pentru El; nu o face cu plăcere. El nu mâhneşte pe fii oamenilor deoarece este e plăcerea Lui; o face cu compasiune şi dintr-o bunătate plină de dragoste, deoarece ştie că este spre beneficiul lor. El ne iubeşte – de aceea o face.

Amintiţi-vă – Marele Preot, Isus Hristos, conform cărţii evrei, este atins de simţămintele slăbiciunilor noastre, aşa e? „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi,” el este atins de simţăminte… Ce înseamnă asta? Înseamnă că el simte actuala durere a slăbiciunilor noastre. El ştie. El are compasiune, tandreţe, empatie, simpatie, dar El totuşi foloseşte disciplinarea. Exact ca un părinte. Eu simt durere când copiii mei au dureri. Sunt rănit când copiii mei sunt răniţi. Sunt atins de simţirile slăbiciunilor lor şi totuşi folosesc nuiaua pentru că dragostea o cere.

Aşa că primul lucru pe care disciplinarea o dovedeşte este că Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu este dragoste şi nimic nu este aşa de sensibil ca dragostea şi totuşi El pedepseşte. De fapt, când El te pedepseşte, într-un mod foarte real El simte durerea. În Isaia 63 scrie: ” În toate necazurile lor,El a fost îndurerat.” Pe Domnul îl doare să pedepsească pe copiii Lui exact cum doare pe un tată sau o mamă să-şi pedepsească copiii. Dar dragostea nu este egoistă. Când vezi un părinte care spune: „O, îmi iubesc copilul prea mult pentru ca să-l lovesc la fund,” el, de fapt, nu-şi iubeşte copilul. Ei se iubesc pe ei înşişi şi nu vor să sufere prin durerea adusă peste copil – cu siguranţă ei vor suferi un alt fel de durere. Dragostea nu e egoistă şi spune: „Chiar dacă mă doare profund să te pedepsesc, o fac pentru că te iubesc,” şi aşa ne iubeşte Dumnezeu pe noi. Primul lucru dovedit de disciplinare este dragostea.

  1. Dovada numărul doi: demonstrează că suntem fii.

În al doilea rând, disciplinarea demonstrează că suntem fii. Din nou în versetul 6: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Orice copil al împărăţiei va fi lovit cu nuiaua. Aceasta este o dovadă că suntem fii. Orice fiu – fără excepţie – dar numai fiii. Este o relaţie de incluziune – „orice fiu” – şi de excluziune – nu implică oamenii care nu sunt copiii Săi.

El atinge cu niuaua – „mastigoo” – este actul de a lovi cu un bici. Pe orice fiu El loveşte. Dumnezeu este descris aici ca un Tată ce foloseşte o pedeapsă corporală pentru o purtare rea, păcătoasă. Dumnezeu pedepseşte pe fiecare din noi şi acest fapt este o evidenţă că suntem copiii Lui.

El spune în versetul 7: ” Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” Vreau să zic că taţii fac aşa. În Proverbe 13:24 spune: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte de multe ori.” În toţi copiii tăi ai indivizi căzuţi, total depravaţi, ticăloşi, păcătoşi şi cu ei trebuie să ai de a face cu fermitate cu nuiaua. Proverbe 19:18 spune: „Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar sufletul tău să nu-l cruţe pentru că plânge.” Cu siguranţă vor plânge; nu te opri. Proverbe 22:15: ” Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el.” Proverbe 23:13: „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri,” chiar dacă el spune „Mă omori!”

Mai departe spune în Proverbe 23:14: „Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor.” Aceasta face parte din educare. Proverbe 29:15: „Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.” Societatea noastră este plină cu copii nedisciplinaţi şi când înţelegem cum sunt ei de fapt – este tragic. Faptul că Dumnezeu ne pedepseste indică că noi suntem copiii Lui. Versetul 7 spune: „Înduraţi pentru disciplinare.” Disciplinarea în viaţa creştinului nu vine în ciuda că suntem fii; vine din cauză că suntem fii. Nu este o aberaţie: O, opreşte! De ce se întâmplă? Trebuie să fie diavolul.” Nu, este Dumnezeu. Eşti disciplinat pentru că eşti fiu.

Am ceva de adăugat aici. Mă întreb dacă aceşti oameni care trăiesc vieţi imorale şi ciudat de bogate, prospere şi confortabile aparţin lui Dumnezeu. Mă întreb adesea la un nivel teologic. Mă întreb chiar la nivelul acestui text. „Unde este suferinţa? Unde este disciplinarea?” Neascultarea este manifestată: „Unde este disciplinarea?” Sunt aceştia toţi copiii Lui? Un copil care este nescultător, care rătăceşte va fi disciplinat de un tată iubitor care cu adevărat îi pasă. El îşi va ţine o mână fermă pe el pentru că îi pasă ce devine. Disciplinarea copiilor mei demonstrează că sunt copiii mei. Demonstrează că îi iubesc. Demonstrează că îmi aparţin.

Am văzut o doamnă în piaţă care bătea pe un băietel şi am tras imediat concluzia că ea e mama lui deoarece se poartă aşa. Aceasta este dovada că el e fiul ei. La fel este şi cu Dumnezeu. Disciplinarea Lui este pentru orice fiu, aşa putem ştii că El ne iubeşte şi îi pasă ce devenim.

Dar, ştiţi – asta trebuie reţinut – reacţia obişnuită este să fi invidios pe persoana care scapă de suferinţă. Reacţia obişnuită este să fi invidios pe persoana care scapă de suferinţă când de fapt ar trebui să fim invidioşi pe persoana care suferă. Nu invidiaţi pe cei necredincioşi. Nu invidiaţi pe învăţătorii falşi care nu arată decât prosperitate şi confort. Versetul 8 spune: „Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.” Nu-i invidiaţi pe aceştia.

Obişnuiesc să spun copiilor mei: „Ştiţi este un privilegiu să fi un MacArthur. Este un privilegiu să faci parte din această familie. Este un privilegiu să mă aveţi pe mine ca tată şi pe Patricia ca mamă – este un privilegiu.” Şi ne-am străduit să le arătăm beneficile bucuria şi binecuvântările ce ies de aici, dar împreună cu beneficiile vine şi disciplinarea. Este un privilegiu deasupra orcăruia să fi copilul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Un privilegiu de nedescris. Un privilegiu egal este să fi disciplinat, pentru a deveni un copil cât se poate de bun spre onoare lui Dumnezeu, Tatăl meu.

Ieronim a spus – părintele bisericii primare – este destul de profund – a spus: „Cea mai mare supărare este când Dumnezeu nu este supărat pe tine.” El a vrut să spună că pedeapsa supremă este ca Dumnezeu să fie indiferent faţă de disciplinarea ta. Este adevărat. Supremul act de dispreţ pentru un copil este să nu-l disciplinezi. Aceasta este indiferenţă. Dar noi suntem disciplinaţi de Dumnezeu pentru că ne iubeşte şi pentru că-I aparţinem. Asta Îi demonstrează dragostea şi că Îi suntem fii.

III. Roadele în disciplinare

Există două pericole în disciplinare, două dovezi şi două roade ale disciplinării. Ce încearcă exact Dumnezeu să facă în sfârşit? Ei bine, Dumnezeu are ceva foarte precis în minte. În versetul 9 spune: „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” Vedeţi El este la lucru.

El spune – să vă fac o comparaţie între tatăl natural şi cel supranatural. „Tatăl nostru pământesc ne disciplinează pentru o perioadă limitată de timp şi primesc respect pentru aceasta,” – eu cu siguranţă mulţumesc pentru disciplinarea dată de tatăl meu şi de mama mea. „O acceptăm cu recunoştinţă, ştiind că a fost spre binele nostru.” Tată sau mamă, dacă vreţi să fiţi cu adevărat respectaţi, disciplinaţi ferm în dragoste cu consecvenţă şi cu dreptate. „Acum, dacă acceptăm aceasta de la tatăl nostru pământesc,” spune în versetul 9, „nu trebuie cu atât mai mult să fim supuşi Tatălui Duhurilor?” Nu ar trebui noi de bună voie să ne supunem la orice disciplinare Dumnezeu ar vrea să ne dea? De ce? Ca să putem trăi.

  1. Roada numărul unu: Viaţa.

Acesta este primul lucru. Prima roadă este viaţa. Viaţa – despre ce vorbeşte aici? O, nu vorbeşte despre viaţa fizică, pe asta o avem. Nu vorbeşte nici de viaţă spirituală în sensul simplu al salvării, deoarece noi suntem deja în familie, noi suntem deja parte a împărăţiei, noi suntem deja copiii Lui. Despre ce vorbeşte simplu aici este de a trăi viaţa din această lume la beneficiul şi binecuvântarea maximă. Adevărata trăire. Având cu adevărat plinătatea vieţii. Ca în Psalmul 119: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta.” Să te bucuri de plinătate, de aceea pace imensă, de aceea mare bucurie, fericire…El doar ne vrea să trăim în plinătate. Acesta este primul lucru: ca noi să ne bucurăm din plin de binecuvântările Sale, din plin de bunătatea Sa, din plin de puterea Sa şi să fim utili din plin.

  1. Roada numărul doi: Sfinţenia.

Al doilea lucru care este menţionat – îl vedeţi la sfârşitul versetului 10. Taţii ne pedepseau pentru puţin timp; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru. Ce bine? Ca noi să împărtăşim sfinţenia Sa. El vrea ca noi să urăm păcatul. El vrea ca noi să învăţăm să stăm departe de păcat. El vrea să aducă consecinţe în viaţa noastră când noi păcătuim, ca să ne facă să ne gândim de două ori înainte de a mai păcătui.

Taţii pământeşti pentru un timp scurt ne disiplinează şi noi învăţăm să evităm anumite lucruri deoarece există durere asociată lor. Nu le vom face pentru că este o experienţă dureroasă şi Dumnezeu lucrează în acelaşi mod. El ne disciplinează pentru ca noi să stăm departe de păcat şi să devenim din ce în ce mai mult părtaşi sfinţeniei Lui. „Fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt…,” spune şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Osea 5:15 „Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine,” sune Dumnezeu. „Când încep să-i pedepsesc, vor începe să caute Faţa Mea.” Este acelaşi lucru la care se referă sfârşitul versetului 11, „roada neprihănirii,” neprihănire şi sfinţire fiind acelaşi lucru. Dumnezeu vrea să ne aducă binecuvântările unei vieţi pline, bogate în bucurie, pace, satisfacţie, binecuvântări, utilitate şi sfinţenie.

Deci dacă, încercările şi necazurile de la Dumnezeu produc viată şi sfinţenie, ar trebui să le considerăm binevenite. Corect? Pot să vină ploi de dezamăgiri din moment ce ele udă plantele harului spiritual. Pot să bată vânturi de împotrivire din moment ce ele întăresc rădăcina copacilor plantaţi de Dumnezeu. Şi poate soarele prosperităţii să fie eclipsat dacă mă aduce mai aproape de adevărata lumină a vieţii.

Aşa că eu primesc disciplinarea cu bucurie. În Iacov 1 scrie: „Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”

Simţurile carnale şi raţiunea naturală se împotrivesc. În versetul 11 scrie: ” Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie” Nu găsim nici o bucurie în încercare. Adesea nu putem vedea momentan profitul, nu putem experimenta plinătatea vieţii, nu putem cunoaşte sfinţenia în acel moment, chiar dragostea lui Dumnezeu sau faptul că suntem copiii Lui. Toate acestea nu sunt perceptibile minţii carnale şi naturale. Toate simţurile naturale văd experienţa dureroasă ca un necaz; motivul este pentru că noi suntem blocaţi în prezent. „Dar celor ce au trecut prin şcoala ei,” – aici este cuvântul cheie – „aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Trebuie să aveţi privirea spre viitor, nu trebuie să să fiţi blocaţi în prezent. „Dar mai pe urmă” – după ce a trecut –„aduce roada neprihănirii celor ce au trecut prin scoala ei,” celor ce au răspuns cum trebuie şi au evitat pericolele de a răbufni sau de a se prăbuşi. Celor ce răspund corect ea va produce neprihănire. Dacă înţelegeţi disciplinarea lui Dumnezeu, dacă înţelegeţi scopurile Sale prin ea, dacă înţelegeţi ce vrea El să facă, ea va produce în voi neprihănire, sfinţire şi viaţă. Aşa cum albina extrage miere din floarea amară, aşa credinţa poate extrage binecuvântări din necazuri. Ea poate schimba apa în vin şi să facă pâine din piatră. Ea speră şi zice triumfător împreună cu Iov: „Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El; şi când mă încearcă,” spune el, „voi ieşi ca aurul”. În durerile noastre şi nu în plăcerile noastre, învăţăm noi eliberarea lui Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem viaţa şi sfinţirea.

Vă amintiţi de Maria, sora Martei? Stătea la mormântul gol şi plângea din cuza faptului care trebuia să-i aducă cea mai mare bucurie: învierea. Ea avea în vedere prezentul, nu viitorul. Nu sta în mijlocul problemelor şi plânge din cauza faptului pe care Dumnezeu l-a desemnat să-ţi aducă în final cea mai mare bucurie!

O mică notă de încheiere la toate acestea – nu menţionez aceasta foarte des, dar am scris o carte numită Puterea suferinţei – dacă aveţi nevoie de mai mult ajutor asupra suferinţei luaţi cartea Puterea suferinţei – învăţaţi tot ce are Dumnezeu de spus despre această disciplinare minunată.

Rugăciune:

Tată, suntem din nou, îndatoraţi, ca întotdeauna, când venim la Cuvântul lui Dumnezeu. Îndatoraţi pentru această comoară, această mină incredibilă de adevăruri divine – adevăruri ce schimbă viaţa, adevăruri ce dau viaţă, adevăruri cereşti. Tată, ajută-ne să privim ca o mare bucurie când ajungem în aceste încercări dificile, să preţuim disciplinarea Ta indiferent de cât de dureroasă este momentan. Ajută-ne să conştientizăm că după, pentru cei ce răspund corect, ea produce viaţa şi sfinţenia în care ne vom bucura. Îţi mulţumesc, Doamne. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci Tu în vieţile noastre, să ne faci asemenea Fiului Tău, care El însuşi a fost perfect în suferinţele Sale. Îţi mulţumim pentru părtăşia suferinţelor Sale şi ne rugăm în numele Său, Amin.

Copyright 1998
Folosit cu permisiune
Traducerea: Cristina Mihet

Umblarea Creştinului | 2

http://www.rcrwebsite.com/discipline21.htm

Papa Francisc critică ”vacarmurile consumismului” de Crăciun

 19.12.2018  |    Mapamond Crestin  |

Papa Francisc a reamintit miercuri că sărbătoarea Crăciunului, care comemorează naşterea lui Iisus în tradiţia creştină, nu poate fi redusă la o ”sărbătoare tradiţională frumoasă” şi la ”vacarmurile consumismului”, informează AFP.

„Maşina publicitară vă invită să faceţi schimb de cadouri tot timpul noi pentru a face surprize. Dar îi place această sărbătoare lui Dumnezeu?”, i-a întrebat suveranul pontif pe credincioşii veniţi să-l asculte în timpul audienţei generale de miercuri.

„Crăciunul înseamnă să preferi vocea tăcută a lui Dumnezeu vacarmurilor consumismului”, a subliniat liderul spiritual al celor 1,3 miliarde de catolici din întreaga lume.

„Dacă Crăciunul rămâne doar o sărbătoare tradiţională frumoasă, unde noi ocupăm locul central şi nu El, va fi o ocazie pierdută. Vă rog, să nu transformăm Crăciunul într-un eveniment monden!”, a recomandat el.

„În zilele astea, alergăm ca niciodată în restul anului”, a povestit el, considerând această frenezie opusă unui sentiment religios. „Nu va fi Crăciun dacă căutam licăririle strălucitoare ale lumii, dacă ne îndopăm cu cadouri, prânzuri şi cine, dar nu ajutăm nici măcar un om sărac”, a adăugat Papa Francisc.

Sursă: Agerpres

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9880-papa-francisc-critica-vacarmurile-consumismului-de-craciu

Bucuresti – Eveniment „S-a Născut” – 21 Decembrie, ora 19

 14.12.2018  |    Stiri din Romania

Luna decembrie este plină: Zăpadă, cadouri, luminițe, mâncare și petreceri. Totul în jurul nostru este îmbrăcat de sărbătoare. Însă foarte ușor avem tendința de a pierde din vedere motivul adevărat al sărbătorii noastre, mergând după celelalte lucruri care ne aduc bucurie pe moment.

Biserica Harvest Bucuresti, în data de 21 decembrie, de la ora 19:00, va invita să avem un timp de sărbătoare, care să ne apropie mai mult de motivul real al bucuriei noastre, acela că ISUS S-A NĂSCUT!  Va fi un timp de socializare, urmat de colinde și ne de conectarea sufletului la adevăratul motiv de sărbătoare: Isus!

Intrarea este liberă! DETALII AICI.

VINERI – 21 DECEMBRIE | ORA 19:00 | CINEMA EUROPA
Calea Moșilor 127, sector 2, București

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/9871-bucuresti-eveniment-s-a-nascut-21-decembrie-ora-19

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/9871-bucuresti-eveniment-s-a-nascut-21-decembrie-ora-19#axzz5aKj6HNnD

Craciunul, traditie sau sarbatoare crestina

 14.12.2018  |    Stiri din Romania

Sarbatoarea Nasterii Domnului Isus Hristos in data de 25 decembrie isi are radacinile in antichitate. Traditiile de Craciun din zilele noastre au inceput in timpul petrecerilor pagane de iarna din perioada precrestina cand erau onorate diverse zeitati, in nordul Scandinaviei, la Roma sau in Persia. In prezent, majoritatea oamenilor nu le cunosc originea, ci doar se bucura de sarbatoare.

Pentru comercianti este o perioada in care obtin un profit bun, unii reflecteaza la nasterea lui Isus Hristos, iar pentru altii Craciunul inseamna doar un timp in care se reuneste intreaga familie.

Unul dintre elementele pagane in sarbatoarea Craciunului este Mos Craciun. E un concept care are o istorie lunga si controversata. In timpurile noastre, in special copiii au o imagine distorsionata cu privire la perioada sarbatorilor de iarna. In inimile lor, Isus a fost inlocuit de Mos Craciun care le aduce cadouri daca sunt cuminti.

Crestinismul a fost invadat de influente pagane pe care Biserica le-a acceptat in timp si din dorinta de a-i crestina pe cei care se inchinau la tot felul de zei. Din nefericire, au fost preluate multe elemente care nu au nimic de-a face cu ceea ce ne invata Biblia.

Cred ca este foarte important sa nu uitam ca fiecare sarbatoare trebuie sa il aiba in centru pe Domnul Isus Hristos. Noi il sarbatorim pe El si sarbatorile ne ajuta sa-l cunoastem mai mult, sa ii intelegem mai mult inima si sa-l urmam cu mai multa atentie. A subliniat Viorel Iuga, presedintele Aliantei Evanghelice din Romania.

Crestinii ar trebui sa traiasca zi de zi dedicandu-si viata lui Isus Hristos, iar prin modelul lor sa indeparteze elementele pagane si sa aiba influenta in societate.

Stire difuzata in emisiunea Mapamond crestin 752 – decembrie 2018. Ultimele stiri crestine: https://alfaomega.tv/stiri

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/9846-craciunul-traditie-sau-sarbatoare-crestina

https://alfaomega.tv/stiri/stiri-din-romania/9846-craciunul-traditie-sau-sarbatoare-crestina#axzz5aKj6HNnD

Wycliffe România vă urează sărbători binecuvântate

   19-12-2018 21:51:11

Ne amintim din nou, cu bucurie, ziua în care „Cuvântul s-a făcut trup”, când mesajul lui Dumnezeu pentru noi a fost tradus într-o ființă umană ca noi să-l putem înțelege și primi în viața noastră.

Asociația Wycliffe România, împreună cu partenerii ei, este implicată în traducerea Cuvântului pe înțelesul fiecărui popor, astfel încât popoarele de la marginile pământului să poată spune și ei, „Dumnezeu este cu noi!” Cu această ocazie dorim să ne exprimăm bucuria, că sunteți parte a lucrării de traducere a Bibliei. În noiembrie am sărbătorit împreună cu mulți dintre dumneavoastră, 10 ani de parteneriat în traducerea Bibliei, pentru care suntem foarte recunoscători Domnului.

Rugăciunea noastră pentru anul 2019 este ca Domnul să aducă o unitate mai mare în Trupul lui Hristos pentru îndeplinirea misiunii pe care am primit-o, de a duce Evanghelia la fiecare popor. Nădăjduim ca în curând să sărbătorim a doua venire a Domnului nostru Isus.

Fie ca amintirea nașterii Mântuitorului să ne umple inima de bucurie, iar trecerea în noul an să ne amintească de revenirea Lui!

Cu apreciere, în Hristos,

Ruben Dubei
Din partea Asociației Wycliffe România 
www.wycliffe.ro

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/19/wycliffe-romania-va-ureaza-sarbatori-binecuvantate