DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE JHON GILL

JHON GILL

Dovedind deja acuzaţia de vinovăţie pentru păcatul lui Adam pentru posteritatea lui, ceea ce urmează după aceasta este depravarea naturii, derivată lor de la el; prin aceasta înţelegându-se decăderea generală a omenirii, a tuturor caracteristicilor firii umane şi a tuturor puterilor şi resurselor sufletului şi elementelor corpului.

1. Unu, voi dovedi că există o astfel de depravare şi corupere a omenirii.

1a. Păgânii înşişi au cunoscut-o şi s-au plâns de ea, ei afirmă că nici un om nu este născut fără păcat;[1] că orice om este vicios natura;[2] că este o dispoziţie rea, sau un afect vicios, care este sădit şi creşte în oameni;[3] şi este o parte fatală de rău în toţi când se nasc, de acolo fiind depravarea sufletului, bolile, etc.[4] şi cauza viciului este de la părinţii noştri, mai degrabă şi de la primele principii, decât de la noi:[5] şi Cicero[6]deplânge în mod deosebit că oamenii sunt aduşi la viaţă de către fire ca mamă vitregă, cu un trup gol, fragil şi infirm şi cu o minte sau suflet înclinate spre pofte.

1b. Apocalipsa o afirmă; Scripturile abundă cu mărturii despre aceasta, afirmând că nici un om nu se poate naşte pur şi curat; că tot ce este născut din carne, sau vine în lume prin producere obişnuită, este carne, carnal şi depravat; că toţi oamenii, evrei şi neamuri, se află sub păcat, sub vină, impur şi sub domnia păcatului; că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor este rea şi aceasta în mod continuu; că inima este înşelătoare şi deznădăjduit de slabă; şi din ea iese tot ce este stricat şi păcătos (Iov 14:4; Ioan 3:6; Rom. 3:9; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Matei 15:19).

1 Raţiunea confirmă aceasta, că aşa trebuie să fie; că dacă un pom este stricat, nu poate aduce decât roade stricate; că dacă rădăcina omenirii este ne sfântă şi ramurile trebuie să fie la fel; dacă fântâna este necurată şi izvoarele trebuie să fie la fel; dacă părinţii direcţi sunt necuraţi, posteritatea lor trebuie să fie necurată, deoarece un lucru curat nu poate veni dintr-unul necurat; şi dacă Dumnezeu a făcut din sângele unui om toate naţiunile care sunt pe pământ şi acel sânge este pătat de păcat, tot ce porneşte de la el prin concepere obişnuită, trebuie să aibă aceeaşi pată.

2. Toată experienţa mărturiseşte adevărul acesta; nici un om nu s-a născut vreodată în lume, fără păcat; nici unul nu a fost vreodată scutit de această molipsire şi contaminare a firii, „nu este nici unul care să facă binele, nici unul” (Rom. 3:10) care să facă binele natural şi de la el, motivul este, pentru că nu este nici unul bun din natura lui; din toate milioanele de oameni care au venit de la Adam, prin concepere obişnuită, nici unul nu a fost găsit fără păcat; există doar o excepţie de la aceasta, o caracteristică a firii umane şi aceea este natura umană a lui Isus Hristos; şi aceasta este excepţia deoarece producerea, conceperea Lui a fost excepţională şi nu a descins din Adam, prin producere obişnuită.

3. Necesitatea răscumpărării prin Hristos şi a regenerării de către Duhul lui Hristos, arată că oamenii trebuie să fie într-o stare de depravare, sau nu ar fi fost nevoie de acestea. Răscumpărarea oamenilor din păcat şi dintr-o purtare în van, presupune că ei sunt sub puterea păcatului şi influenţa acestuia, care conduce o viaţă păcătoasă şi sterilă;  şi dacă oamenii erau liberi de murdăria păcatului, sângele lui Hristos care să-i cureţe de toate nu mai era necesar; fiinţa Lui a fost făcută înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ei, implică faptul că erau ne sfinţi şi nejustificaţi şi robi păcatului şi lui Satan: regenerarea şi sfinţirea sunt absolut necesare pentru ca un om să se bucure de fericire veşnică; „dacă un om nu este născut din nou, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”; şi „fără sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ioan 3:3; Evr. 12:14), dar ce ocazie ar fi fost ca omul să fie născut din nou sau să aibă o naştere nouă şi supranaturală, dacă el nu ar fi fost pângărit de prima naştere, cea naturală; sau să fie sfinţit, dacă nu era ne sfânt şi necurat? (vezi 1 Cor. 6:9-11).

2. Doi, numele sub care această depravare a firii este cunoscută în Scriptură merită atenţie , deoarece nu slujesc numai la a oferi mai multă lumină despre natura ei, dar o şi confirmă; este de asemenea numită „păcat”, fiind o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi contrară ei; este reprezentată ca fiind foarte activă, lucrând tot felul de carnalităţi şi moartea însăşi; înşelând, distrugând, ucigând şi ca fiind foarte păcătoasă chiar ca o hiperbolă, fiind plină de tot păcatul şi sursa tuturor (Rom. 7:8,11,13). Are numele de „păcat care locuieşte”; apostolul vorbeşte despre aceasta cu privire la el, „nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7:17,20), nu este ceea ce vine şi pleacă, sau un vizitator din când în când, ci un locuitor şi încă unul care face numai probleme; împiedică tot binele şi face tot răul pe care poate să-l facă; şi locuieşte şi va locui cât timp oamenii sunt în acest templu, trupul, şi chiar în sfinţi, până când casa lor pământească a acestui templu va fi destrămată; este ca împrăştierea leprei în casă, care nu se vindecă până când casa nu este dărâmată şi piatra şi lemnul duse într-un loc necurat: deci templul trupului nu va scăpa de depravarea firii până când nu va fi dărâmat şi dus la mormânt. Se spune că este „legea păcatului” şi „legea în elementele trupului”; care are forţă, putere şi autoritate; domneşte ca un rege, mai degrabă ca un tiran, pentru că duce la moarte, cu excepţia cazului în care harul nu o previne; şi decretă legile şi cere supunere la ele; şi supunerea este oprita la poftele ei; oamenii slujesc diverselor pofte şi plăceri (Rom. 7:23; 8:2; 6:12; 5:21; Tit 3:3). Uneori este numit „trupul păcatului, deoarece constă în diferite părţi şi elemente, ca un trup; este un agregat sau o asamblare de păcate şi include totul în el (Rom. 6:6; Col. 3:5). Uneori se numeşte „omul cel vechi”, deoarece este efectul otrăvii şarpelui cel vechi, este aproape la fel de vechi ca şi primul om ; şi la fel de vechi ca orice om în care este; există de când este omul (Rom. 6:6; Efes 4:22). Adesea este numit carne, deoarece este propagat de carne şi este carnal şi depravat şi este opus duhului şi principiilor harului, care este de la Duhul lui Dumnezeu; şi în care nici un lucru bun , nimic spiritual nu locuieşte (Ioan. 3:6; Gal. 5:17; Rom. 7:18,25). Mai este numit „poftă” sau „carnalitate”; care este păcatul însuşi şi mama tuturor păcatelor; constă în mai multe ramuri, numite pofte trupeşti şi pofte lumeşti, pofta cărnii pofta ochilor şi mândria vieţii (Rom. 7:7; Iacov. 1:15; 1 Ioan 2:15). Evreii o numesc de obicei plăsmuirea răului sau imaginaţie.

3. Trei, această depravare a firii este universală,

1. Cu privire la caracteristicile omenirii. Primii noştri părinţi şi toţi descendenţii lor sunt pătaţi de ea. Depravarea imediată în urma păcatului primilor noştri părinţi a avut loc în ei; după cum apare de la ruşinea, confuzia şi teama cu care au fost imediat umpluţi; de la prostia şi nebunia lor când s-au gândit să se ascundă de Dumnezeu printre pomii grădinii; de la încercările lor de a ascunde, îmblânzi şi scuza păcatul lor, femeia care a dat vina pe şarpe, bărbatul pe femeie şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu Însuşi. Urmaşii lor direcţi s-au molipsit de la ei; primul om născut în lume, Cain, depravarea firii a apărut curând în el, în înfăţişarea lui mânioasă şi invidioasă, când jertfa fratelui său a fost preferată şi nu s-a lăsat până nu a vărsat sângele fratelui său, ceea ce a făcut: şi deşi Abel este numit Abel cel neprihănit, cum era, prin neprihănirea lui Hristos, atribuită lui şi pe socoteala noului om creat în el pe baza neprihănirii şi sfinţeniei adevărate; ca urmare a trăit sobru şi neprihănit, dar nu era fără păcat, altfel de ce oferea el jertfe şi prin credinţă s-a uitat la jertfa lui Hristos, care urma să se facă pentru a face ispăşire pentru păcatele lui şi ale altora? În locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain, Dumnezeu a ridicat o altă sămânţă lui Adam, pe care l-a zămislit după chipul lui şi asemănarea lui; nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat Adam; ci în aceea pe care el a adus-o asupra lui, prin păcatul şi căderea lui: posteritatea acestui om şi a lui Cain, au populat întreaga lume înainte de potop. Şi care este socoteala dată despre ei? Este că pământul a fost corupt prin ei; că toată carnea a fost coruptă pe pământ; şi că numai un om a găsit îndurare în ochii lui Dumnezeu; şi că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor era numai rău continuu (Gen. 4:25; 5:3; 6:5,8,11,12). Cât despre locuitorii noii lumi, care au răsărit din Noe şi cei trei fii ai săi, care a descins din linie dreaptă din Set, la fel se spune şi despre ei (Gen. 8:21). Pe scurt, toate naţiunile de pe pământ, care pot fi împărţite în evrei şi neamuri şi care includ întregul, sunt sub păcat, sub vina şi mizeria lui; nu numai neamurile, la ale căror timpuri de ignoranţă Dumnezeu a clipit, şi pe care i-a suferit să meargă pe căile lor, care erau păcătoase; dar chiar şi poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a ales să fie un popor special şi individual, a fost întotdeauna rebel, din vremea când erau un popor; tot timpul Moise a fost cu ei; în vremea Judecătorilor; şi în vremea Regilor, după cum mărturisesc cele câteva captivităţi; erau o sămânţă de făcători de rău; un popor încărcat de fărădelegi; în orice vreme sau perioadă de timp, oricând Dumnezeu privea la starea şi condiţia omenirii, acesta era totalul socotelii; „Sunt depravaţi”, (Ps. 14:1-3; Rom. 3:9-12). Discordiile, certurile şi războaiele care au avut loc în lume, în toate vremurile, sunt o dovadă constantă şi continuă a depravării naturii umane; „Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov. 4:1), care, la fel cum este adevărat războiul dintre fire şi duhul din suflet; şi animozităţile şi discordiile între experţii în religie; la fel şi războaiele dintre naţiuni, în sens civil; şi care au fost de la început şi încă mai continuă: o ceartă care a fost între primii doi oameni născuţi în lume, care a ajuns la vărsare de sânge; şi imediat ce s-au format regate şi state şi regi peste ele, auzim de războaie între ei. Priviţi la istoria tuturor vremurilor, ale tuturor naţiunilor din ele, şi le veţi găsi pline de socoteli ale acestor lucruri; toate care s-au ridicat din mândrie, ambiţie şi poftele oamenilor. Da, această depravare şi corupere a firii a apărut nu numai între oamenii din lume, din toate vremurile, ci şi între oamenii lui Dumnezeu şi după ce au fost chemaţi de har: nu a existat niciodată un om drept, care să facă binele şi să nu păcătuiască; în multe lucruri, în toate lucrurile ei păcătuiesc şi ofensează; în ei, în carnea lor, în partea lor coruptă nu locuieşte nici un lucru bun: spun că nu au păcat, se înşeală singuri şi adevărul nu este în ei.

Această depravare a firii este generală, cu privire la părţile omului, la toate puterile şi resursele sufletului lui şi elementele trupului lui.

3b1. Cu privire la puterile şi resursele sufletului omului, la tot ce este în el; inima lui este înşelătoare şi deznădăjduit de rea; partea lui interioară este slăbiciune, gândurile inimii lui sunt rele, vane şi păcătoase; da, imaginaţia gândurilor inimii lui, chiar temelia gândului, primele mişcări care sunt în om în acest fel; mintea şi conştiinţa, sunt pângărite şi nimic nu poate îndepărta murdăria, doar sângele lui Isus: înţelegerea este întunecată de orbirea şi ignoranţa care sunt în ele; aşa încât un om firesc nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu; orice cunoştinţă ar avea oamenii despre lucrurile naturale şi civile, nu au nici una despre lucrurile spirituale; sunt înţelepţi în a face răul, dar nu au cunoştinţă să facă binele; nu ştiu şi nu vor înţelege: voinţa este împotriva la ceea ce este bun; mintea firească este duşmănie cu Dumnezeu şi nu este supusă legii lui Dumnezeu; şi nici nu poate fi fără harul Lui; este împietrită, dificilă, încăpăţânată şi perversă, până când inima de piatră este îndepărtată şi este dată o inimă de carne. Emoţiile sunt nechibzuite, merg pe un canal diferit, sunt fixate pe obiective greşite; oamenii urăsc ce ar trebui să iubească şi iubesc ce ar trebui să urască; urăsc binele şi iubesc răul; sunt iubitori de plăceri, de pofte păcătoase şi plăceri, decât iubitori de Dumnezeu, oameni buni şi lucruri bune. Pe scurt, nu este nici un loc curat, nici o parte liberă de mizeria şi influenţa păcatului.

3b2. Toate elementele trupului sunt pângărite de ea; limba este o parte mică şi este o lume de fărădelegi ea însăşi şi pângăreşte tot trupul; cele câteva elemente sunt folosite ca instrumente ale necurăţiei; unele dintre ele fiind menţionate în particular în socoteala generală a depravării omului, (Ro 3:1-31) ca gâtul, buzele, gura şi picioarele, toate angajate în slujba răului.

4. Patru, timpul când depravarea firii are loc în om; cea mai mică dată este în tinereţea lui; „Imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui” (Gen. 8:21), adică imediat ce este capabil de exercitarea raţiunii lui şi de comiterea păcatului actual; care la această vârstă apare ca nesupunere faţă de părinţi şi minciună; şi aceasta nu este spus de anumiţi oameni sau indivizi, ci despre oameni în general; şi nu numai ca în vremea lui Noe, ci în toate generaţiile ce au urmat, până la sfârşitul lumii. Această depravare a firii umane este dusă mai departe, în unele pasaje, până la naşterea unui om; „Cei răi Sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor”; adică sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu; fiind sub puterea unei morţi morale, sau morţi în fărădelege şi păcate; „mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3), adică imediat ce sunt capabili să vorbească şi să mintă, copiii sunt înclinaţi devreme spre aceasta; şi aceasta se spune nu numai despre cei care ajung imorali, destrăbălaţi şi păcătoşi abandonaţi, ci şi despre cei ce sunt născuţi din părinţi religioşi, au o educaţie religioasă şi devin religioşi ei înşişi, sunt „numiţi stricaţi încă din pântece” (Isa. 48:8), adică imediat ce sunt capabili să comită încălcarea de fapt. David poartă o mizerie a firii lui chiar mai mult, când spune; „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), ceea ce el observă, nu pentru a atenua, ci pentru a agrava, păcatul pe care îl mărturisea, în care fusese atât de devreme şi de mult păcătos; şi nu era ignorant de depravarea firii lui şi cât de înclinat era spre păcat, încât nu mai era veghetor împotriva lui. Nu spune „păcatul meu şi fărădelegea mea”, deşi erau ale lui, fiind în firea sa; dar „păcat” şi „fărădelege”, fiind obişnuit la el cu restul omenirii; şi ceea ce l-a însoţit de la formarea sa în pântece, deci înainte de a putea comite un păcat în fapt; deci modelul depravării iniţiale a firii lui; şi aceasta imediat ce sufletul şi trupul au fost unite, el a fost deja o fiinţă păcătoasă. La acest sens al cuvintelor au existat obiecţii, că David vorbeşte numai de păcatul mamei lui; şi se fac aluzii că păcatul ei era cel al adulterului. Aceasta arată cât de mult susţinătorii purităţii firii umane sunt strânşi de acest pasaj, să recurgă la o astfel de interpretare, cu preţul caracterului unei persoane inocente, despre care nu se sugerează nimic de acest fel, în scrierile sfinte; ci, dimpotrivă, că ea era o persoană pioasă şi religioasă; David se evalua în raport cu relaţia lui cu ea şi se roagă să fie considerat de dragul ei (Ps. 86:16; 116:16). Pe lângă aceasta, dacă aşa ar fi fost cazul, David ar fi fost nelegitim; şi legea în Israel interzicea intrarea în congregaţia Domnului şi nu ar fi putut avea nici o funcţie în biserică sau în stat; nici nu ar fi răspuns domeniului şi planului lui David să expună păcatele altora, mai ales ale părinţilor săi, în timp ce îl mărturiseşte şi deplânge pe al său; nici particula „în” nu aparţine mamei, ci lui însuşi, cu sensul nu că mama lui era în păcat sau că ea în sau „prin păcat” l-a conceput; ci că el a fost conceput ca fiind în păcat, sau că imediat ce firea umană a fost formată în el şi sufletul şi trupul au fost unite, el era în păcat şi păcatul în el; sau el a devenit o creatură păcătoasă. Unii care nu merg atât de departe, presupun totuşi că păcatul părinţilor lui direcţi, în procrearea şi conceperea lui, deşi în căsătorie conform legii, este menţionat aici; dar aceasta nu poate fi; deoarece propagarea speciei umane, prin producere, este un principiu implantat de Dumnezeu însuşi, deci nu este păcătos. A fost prima lege a firii, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; dată în starea de inocenţă. Căsătoria a fost instituită în paradis şi întotdeauna a fost văzută ca onorabilă, când patul nu este pângărit. În plus, unul din cuvintele folosite, tradus ca „forma” , este forma pasivă şi se referă la ceea ce nici David, nici părinţii lui nu puteau fi activi; şi întregul se referă la uimitoare lucrare a formării lui, pe care el o admiră atât de mult, (Ps 139:14-16). Alţii obiectează, că el nu merge mai sus decât mama sa; şi nu se ţine seama de Adam. Nici nu era nevoie; deoarece depravarea firii merge pe canal genetic, el nu a avut ocazia să vorbească despre aceasta, să observe altceva decât pe părinţii lui direcţi, prin care i s-a transmis; şi mai mult, că David nu vorbeşte de alţi oameni, ci numai de el. Dar că toată omenirea este coruptă în acelaşi fel, este exprimat din plin în alte pasaje (Iov 14:4; Ioan 3:6; Ps. 58:3; Efes. 2:3). Şi dacă David, un om atât de faimos pentru pietate şi religie, unul după inima lui Dumnezeu, pe care l-a ridicat pentru a-Şi împlini voia, a fost pătat de păcat în formarea lui iniţială, atunci desigur că acelaşi lucru este adevărat cu privire la alţii, care, după el, se pot ridica şi spune, nu a fost la fel şi cu el? În cele din urmă, unii vor avea aceste cuvinte pentru a fi figurativi şi hiperbolici, adică el a păcătuit adesea din tinereţea lui: dar oamenii, prin mărturisirea păcatului, nu exagerează de obicei, ci declară simplu, sincer, aşa cum este; şi într-adevăr, păcătoşenia firii nu poate fi bine hiperbolizată; şi dacă se încearcă, poate fi permisă, fără a o reduce; (vezi Rom. 7:13).

5. Cinci, Felul şi modul în care depravarea firii este transmisă oamenilor, astfel încât să devină păcătoşi.

1. Nu poate fi de la Dumnezeu, sau prin insuflare de la El; El este prea curat ca să o suporte; nu îşi găseşte plăcerea în ea; este groaznică pentru El; şi deci, niciodată nu o va insufla şi implanta în firea oamenilor. Unii dintre ereticii din vechime îşi imaginau că erau două prime principii, sau fiinţe; una bună şi una rea; şi că tot ce este bun vine de la una; şi tot ce este rău de la cealaltă: dar aceasta pentru a face primele două cauze, deci doi zei; diametral opuşi.

2. Nu poate fi nici imitarea părinţilor, primii sau cei direcţi, sunt unii care nu au păcătuit niciodată asemănător cu încălcarea lui Adam şi totuşi au murit; ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu erau vinovaţi şi pătaţi; sunt mulţi născuţi în lume, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii direcţi şi deci nu i-au putut imita. Taţii unora au murit înainte ca ei să se nască; şi alţii îşi pierd ambii părinţi, înainte de a fi capabili de imitaţie; şi dacă pata este la formarea lor şi înainte de naşterea lor, este imposibil să fie prin imitaţie.

3. Aceasta nu se transmite nici printr-o stare pre existentă a sufletelor. Unii dintre filozofii păgâni, ca Pitagora şi Plato, susţin pre-existenţa sufletelor, înainte de a fi fost lumea; noţiune adoptată de către Origen, care susţinea că sufletele în această stare pre-existentă au păcătuit fiecare separat; şi pentru păcatele lor au fost aruncaţi în timp, în trupuri omeneşti, sau în alţii, în care suferă. Unii cred că această noţiune a fost îmbrăţişată de către evreii din vremea lui Hristos şi chiar de către unii din urmaşii Lui; cum reiese din Ioan 9:1-3 dar nu este permisă de el. Şi unii creştini moderni au absorbit aceeaşi noţiune păgână şi evreiască; care, observând că unele pasaje din Scriptură vorbesc despre pre-existenţa lui Hristos, în natura Sa divină, sau ca Persoană divină, le-au interpretat ca o pre-existenţă a sufletului uman; şi au afirmat pre-existenţa tuturor sufletelor, dar fără vreo raţiune sau autoritate scripturală.

4. Aceasta nu este nici ca urmare a transmiterii sufletului de la părinţii direcţi; sau prin producerea lui, împreună cu trupul, de la ei. Dacă aceasta ar fi într-adevăr stabilit, ar îndepărta dificultatea care însoţeşte doctrina propagării depravării firii prin producerea naturală; de aici, Austin a fost odată înclinat spre aceasta, dar este atât de plină de absurdităţi, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, încât nu poate fi admisă; că duhul se trage din materie, şi generat din ea, şi deci, trebuie să fie material, coruptibil şi muritor; deoarece tot ce este generat este coruptibil şi deci, sufletul nu este nemuritor; o doctrină la care nu s-a renunţat niciodată; şi în plus, conform Scripturii, sufletul este imediat creat de Dumnezeu (Zah. 12:1; Evr. 12:9). Că această depravare a firii este transmisă prin procreare, pare a fi sigur; (vezi Iov 14:4; Ioan 3:6; Efes 2:3), deoarece firea este transmisă în acest fel, păcatul firii trebuie de asemenea să vină în acelaşi mod. Dar cum să susţinem aceasta, consecvenţi cu justiţia, sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, este o dificultate şi una dintre cele mai mari, în întreaga schemă a adevărurilor divine; pentru care, unii s-au gândit că este mai bine să ne aşezăm şi să deplângem această depravare şi să ne gândim cum să fim eliberaţi de ea, decât să întrebăm curioşi în ce fel şi mod vine ea în noi; ca un om care este căzut într-o groapă, care nu se preocupă prea mult cum a ajuns acolo, ci cum să iasă şi să fie curăţit de mizeria pe care a luat-o de acolo. Dar o întrebare serioasă în acest caz, cu atenţia cuvenită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu, Scriptura sfântă şi analogia credinţei, poate fi şi legală şi lăudabilă. Dificultatea este ocazionată de modul în care este pusă problema; un suflet care vine pur şi sfânt din mâna lui Dumnezeu, este unit cu un trup păcătos şi este întinat de acesta; că nici unul din acestea nu este faptul că trupul nu este păcătos iniţial, când sufletul este unit cu el prima dată, nici sufletul nu este pur şi sfânt când este creat de Dumnezeu; adică, nu aşa cum era sufletul lui Adam, când a fost creat; dificultatea ar fi mult uşurată, dacă nu îndepărtată pe de-a-ntregul.

5. Să observăm atunci că, molipsirea de păcat nu are loc numai în trup sau numai în suflet, ci în ambele, când sunt unite şi nu mai înainte; nu a fost doar trupul în esenţa cărnii lui Adam, care a păcătuit; nici nu a fost doar sufletul reprezentat de el; ci ambele, în uniune, ca un om, o persoană; căci nu trupurile şi sufletele separate, ci oamenii au fost consideraţi în Adam şi au păcătuit în el; şi după cum imputarea vinei păcatului nu este făcută numai trupului, nici numai sufletului, ci ambelor, unite; când şi nu înainte, devine un fiu al lui Adam, un membru al lui; deci, depravarea firii, derivată de la el, nu are loc numai într-una din ele, ci asupra ambelor, unite şi constituind omul. Trupul, antecedent unirii lui cu un suflet raţional, nu este altceva decât o brută, un animal, ca celelalte animale; şi nu este subiectul binelui moral sau răului moral; venind dintr-un trup corupt şi dintr-o sămânţă coruptibilă, are în el sămânţa multor rele, ca alte animale, conform cu natura lor; dar acestea sunt rele naturale, nu morale; ca sălbăticia, violenţa şi cruditatea leilor, urşilor, lupilor, etc. Dar când acest trup este unit cu un suflet raţional, devine parte a unei creaturi raţionale, vine sub lege, şi firea lui nefiind confortabilă cu legea, firea lui şi relele şi viciile ei sunt oficial păcătoase. Are înainte de dispoziţie, o capacitate pentru ce este păcătos; şi are combustibilul potrivit pentru păcat, adică pofte vicioase şi foame asemănătoare, când acestea devin păcătoase, prin devenirea lui ca o parte a unei creaturi raţionale; şi acestea cresc, acţionează şi pângăresc gradat sufletul. Această materie nu poate acţiona asupra duhului; dar aceasta se spune mai uşor decât se dovedeşte. Cât de uşor este să observăm că atunci când trupurile noastre sunt tulburate de boli şi durere, ce efect are aceasta asupra minţilor noastre; de la temperamentul şi constituţia trupului se ridică multe incomodităţi şi dezavantaje la suflet: persoane care au mult „atra bilis”, sau mânie neagră în ele, o melancolie şi o tulburare trupească, ce întunecime aruncă asupra minţii! Şi la ce pasiune, mânie şi furie sunt subiecţi oamenii cu trăsături sanguine? Şi la ce se datorează nebunia, decât la o tulburare în creier? Şi trebuie atribuită unui defect, că unii sunt idioţi, şi alţii cu capacităţi foarte rele şi memorie foarte scurtă; şi unde organele trupului nu sunt foarte bine attempered and accommodated, sufletul este strâns şi nu-şi poate îndeplini funcţiile corespunzător şi slujba; şi un om trebuie să fie neatent cu el însuşi ca să nu observe că prin gândurile minţii este mişcat trupul, fie păcătos, civil sau religios; deci mişcările trupului sunt adesea mijloacele şi ocaziile gândurilor minţii.

6. Nu este un fapt că sufletele sunt create de Dumnezeu, pure şi sfinte; adică aşa cum a fost creat sufletul lui Adam, cu neprihănire şi puritate iniţiale cu o înclinaţie spre ce este bun şi cu puterea să facă acest bine. Dar sunt creaţi cu dorinţa neprihănirii şi sfinţirii iniţiale; fără o înclinaţie spre ce este bun şi fără puterea să facă acest bine şi vom oferi un motiv de ce este aşa; şi de ce trebuie să fie aşa. Şi o astfel de creaţie poate fi concepută fără imputarea lipsei de neprihănire faţă de Dumnezeu şi fără să-L facem autorul păcatului. Poate fi concepută fără a aduce atingere perfecţiunii lui Dumnezeu; El putând crea un suflet în esenţa lui pură, cu toate puterile lui naturale şi proprietăţile, fără calităţi de puritate morală sau impuritate, sfinţenie sau ne sfinţenie; sau poate crea unul cu dorinţa neprihănirii şi cu neputinţa spre bine şi fără vreo înclinaţie spre el; deoarece făcând aşa, nu pune o plinătate în suflet, nici o înclinare spre păcat. Este drept şi echitabil ca sufletele oamenilor să fie create aşa, după cum rezultă din următoarele consideraţii: neprihănirea iniţială a lui Adam nu a fost personală, ci a firii lui; nu a avut-o ca o persoană singură şi particulară, ci ca un conducător  public, ca o rădăcină, origine şi ca părinte al omenirii; încât dacă îşi păstra integritatea, ar fi transmis-o posterităţii prin concepere naturală; la fel cum, dacă a păcătuit, depravarea firii derivă la ei, în acelaşi fel; ceea ce avea, nu avea numai pentru el, ci pentru posteritatea lui; şi ceea ce a pierdut nu a pierdut numai pentru el, ci pentru posteritatea lui şi nu a păcătuit ca o persoană singură, particulară, ci ca un conducător, rădăcină, origine şi părinte al tuturor urmaşilor lui; ei erau toţi în el şi au păcătuit în el, ca un singur om; deci a fost drept ca ei să fie privaţi, ca şi el, de slava lui Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu, care se află în neprihănirea iniţială, într-o înclinare spre bine şi puterea de a-l face şi fiind dezbrăcaţi de aceasta sau goliţi de ea, urmează înclinaţia spre păcat, imediat ce se manifestă; şi în locul ei apar lipsa de neprihănire şi de sfinţire, deoarece, după cum spune Austin, pierderea binelui are numele de rău; şi aceasta fiind situaţia, cât de uşor se poate socoti că un suflet fără gard sau pază, care doreşte neprihănirea iniţială, să fie stăpânit şi copleşit de pofte corupte şi lascive ale trupului. Şi cu aceasta este de acord ceea ce un autor învăţat [7] observă, „Dumnezeu este considerat de noi nu numai Creator, ci şi Judecător; El este Creatorul sufletului, în esenţa sa, cu privire la care este pur când este creat. Mai mult, Dumnezeu este un Judecător, când creează un suflet, în această circumstanţă; şi anume că nici un suflet nu este simplu creat de El; ci sufletul unuia dintre fii lui Adam: cu privire la aceasta este drept ca El să părăsească sufletul, ca imaginea Lui pierdută în Adam; în urma acestei părăsiri urmează o dorinţă după neprihănirea iniţială; dorinţă din care păcatul iniţial este propagat.”

Deşi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt limpezi de orice imputare, în acest mod de considerare a lucrurilor, nu pare atât de agreabil pentru bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu să creeze un astfel de suflet şi să-l unească cu un trup, în situaţia şi condiţia menţionate mai sus; deoarece consecinţa naturală pare de neevitat, murdăria morală a ambelor. La care se poate replica, că Dumnezeu în aceasta acţionează conform cu legea iniţială a naturii, fixată de El, şi care, conform cu cursul invariabil al lucrurilor, apare a fi aceasta, cu privire la propagarea omenirii: că atunci când materia generată este pregătită pentru primirea sufletului; imediat ce pregătirea se sfârşeşte, în acea clipă este creat un suflet şi gata să fie reunit cu ea şi este. Legea propagării omenirii prin concepere naturală a fost dată lui Adam într-o stare de inocenţă şi imediat ce a fost creat, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; el, după aceasta a corupt şi a pângărit întreaga sa fire şi pe cea a posterităţii lui. Este rezonabil acum, că deoarece omul a plecat de la supunerea lui faţă de legea lui Dumnezeu , Dumnezeu să plece de la legea Lui iniţială, respectând conceperea omului? Nu este rezonabil, şi nu o va face, aceasta apare din cazurile în care ar fi putut face astfel; ca în cazul nebuniei, care infectează sângele şi familia unui om şi devine o tulburare în familie; şi totuşi, pentru a opri aceasta, Dumnezeu nu pleacă de la ordinea lucrurilor fixată de El; şi în cazul celor care sunt zămisliţi în adulter sau păcat trupesc, când ceea ce este generat este gata să primească sufletul, este unul pregătit şi unit cu el. Şi uneori, astfel, Dumnezeu aduce în lume pe unii care aparţin alegerii harului; unul dintre strămoşii Domnului nostru a venit pe lume în acest fel (Gen. 38:29; Matei 1:3). Dar dacă Adam mănâncă fructul oprit şi oamenii beau apă din fântâna altuia, apă furată, care este dulce pentru ei şi astfel încalcă legea lui Dumnezeu; trebuie ca El să uite de legea Lui stabilită şi de ordinea lucrurilor? Nu; natura însăşi nu face aceasta: un om fură o cantitate de grâu şi o seamănă în câmpul lui; natura acţionează conform legilor ei, fixate de Dumnezeul naturii; pământul primeşte sămânţa, deşi furată, în centrul său, o păstrează cu grijă şi o aruncă din nou afară şi este produsă o recoltă abundentă. Dacă natura îşi face partea, să nu Şi-o facă Dumnezeu? O va face; şi cu cât va merge înainte în cursul Lui constant, cu cât păcatul oamenilor va fi manifest şi păcatul acela va fi pedeapsa lui.  Şi în această lumină, într-adevăr, trebuie să luăm în considerare depravarea firii; o moarte morală, ceea ce nu este altceva decât o privare de chipul lui Dumnezeu, o pierdere a neprihănirii iniţiale şi o incapacitate de a ajunge la ea, care au ameninţat pe Adam, şi au fost aplicate lui ca pedeapsă. Şi deoarece toată posteritatea lui a păcătuit în el, de ce să nu treacă aceasta şi asupra lor? Şi într-adevăr, este ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, ca lucrurile să fie aşa cum sunt, ca o consecinţă la păcatul lui Adam, care nu poate face un lucru nedrept; în Care nu este lipsă de neprihănire,; este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui; şi deci şi în aceasta. Şi aici oprim acest caz, în aceasta încuviinţăm; şi ne umilim sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

ENDNOTES:

[1][1] Which Plato calls kakofuia, and defines it kakia en fusei, an evil in nature, Plato, Definitiones. “Nam vitiis nemo sine nascitur—”, Horat. Satyr, l. 1. satyr 3. v. 68.

[1][2] “Unicuique dedit vitium natura creata”, Propert. l. 2. eleg. 22 ver. 17.

[1][3] Laertius, l. 2. in vita Aristippi.

[1][4] Plutarch, de Consol. ad Apoll. vol. 2. p. 104.

[1][5] Timaeus Locrus de Natura Mundi, p. 21.

[1][6] De Republica, l. 3. apud August. contr. Julian l. 4. c. 12.

[1][7] Sandford or Parker de Descensu Christi ad inferos, I. 3. s. 65. p. 121, 122.

Doctrinele harului

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/despre-depravarea-firii-umane/

DESPRE ALEGEREA NECONDIŢIONATĂ

J.I. Packer

Interviu

Dr. Packer, la ce anume se referă oamenii când vorbesc despre alegerea necondiţionată?

Packer: este o expresie pe care oamenii o folosesc pentru a exprima următoarea idee: deoarece noi, păcătoşii, suntem neputincioşi, Dumnezeu trebuie să facă toţi paşii necesari ca să ne aducă la credinţă, la părtăşia cu El şi, în final, la viaţa veşnică. Alegerea necondiţionată este numele dat acestei acţiuni pe care Dumnezeu alege să o facă în fiecare caz particular, şi trebuie să fie necondiţionată pentru că, dacă Dumnezeu ar trebui să aştepte ca omul să o merite, ar aştepta la nesfârşit.

Dr. Packer, de ce avem nevoie de o alegere?

Pentru că, dacă Dumnezeu nu alege să ne mântuiască, nu vom fi mântuiţi niciodată. Alegerea duce la acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Domn, iar dacă am fi lăsaţi în voia noastră, nu I-am răspunde niciodată lui Dumnezeu din proprie iniţiativă. Acesta e lucrul pe care oamenii nu par să-l aprecieze, că noi toţi suntem din firea noastră împotriva lui Dumnezeu, în cele mai adânci instincte ale noastre (vezi Romani capitolul 3). Nu realizăm întotdeauna aceasta pentru că mulţi dintre noi credem că noi suntem cei ce Îl căutăm pe Dumnezeu, când, de fapt, oamenii vor un Dumnezeu pe care să Îl poată dirija şi pe care să Îl poată manipula, care să îi ferească de rău. Acestea sunt realităţile vieţii omeneşti, şi sunt realităţi foarte familiare. Dar când se pune problema să Îi răspundem Dumnezeului adevărat, şi să-I răspundem în modul cerut de El – adică smerindu-ne înaintea Lui, învăţând să ne încredem în mod absolut în Cuvântul Lui, întorcându-ne de la păcatul nostru, luând mâinile de pe frâiele vieţilor noastre şi lăsându-L pe El în control – ne dăm seama că nu ne place deloc această situaţie şi evităm să avem de-a face cu ea. Aceasta e natura noastră. Deci, vedeţi, Dumnezeu trebuie să facă ceva, altfel nu vom veni niciodată la El, pentru că aceasta e starea în care să găseşte omenirea decăzută.

În acest caz, oare nu este diminuată responsabilitatea noastră de a răspunde Evangheliei? Dacă sunt unul dintre cei aleşi, Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu sunt ales, oricum nu pot fi mântuit, aşa că de ce să-mi mai fac griji?

Nu, nu aşa trebuie să privim problema, pentru că Dumnezeu ne-a creat fiinţe umane care acţionează pe baza propriilor voinţe, şi aşa continuă să ne ţină. De aceea ne consideră responsabili pentru lucrurile pe care le-am făcut, pentru că ele erau cu adevărat acţiunile noastre. Faptul că nimic din noi nu caută să-I răspundă lui Dumnezeu într-un mod pozitiv nu înseamnă că nu e alegerea noastră să nu-I răspundem. Noi suntem cei care alegem să nu-I răspundem lui Dumnezeu, şi pentru această alegere suntem răspunzători înaintea Lui. Adevărul în ce ne priveşte este că suntem ca nişte oameni care se îneacă şi, lăsaţi singuri, ne-am scufunda fără să ne mai ridicăm vreodată la suprafaţă. Într-un sens putem spune că Dumnezeu ia iniţiativa şi se aruncă în apă, înoată până la noi, ne prinde şi ne salvează. Alegerea, aşa cum am spus mai înainte, este decizia Lui să facă aceste lucruri, şi le face în calitatea Lui de Domn şi prin puterea Lui, de aceea mântuirea noastră I se datorează în întregime. Dar în tot acest timp noi suntem răspunzători pentru că suntem ceea ce suntem, oameni care ne înecăm în propriul nostru haos moral.

Oare nu e cunoaşterea mai dinainte baza pentru alegere? Nu cumva Dumnezeu ne-a ales pentru că a privit în viitor şi a văzut că vom crede în El?

E adevărat, El ne-a cunoscut mai dinainte, dar ne-a cunoscut aşa cum suntem din firea noastră, adică oameni care nu-I vom răspunde dacă nu ne va schimba mai întâi inima, aşa că El a ales să ne schimbe inimile. Dar iniţiativa Îi aparţine în întregime, de la început până la sfârşit vorbim doar de suveranitatea Lui. Biblia descrie această condiţie umană în numeroase feluri. Ne spune că suntem orbi spirituali, surzi spirituali, inimile noastre sunt împietrite – adică nu-I putem răspunde lui Dumnezeu, suntem morţi spirituali. Biblia afirmă toate aceste lucruri. Nu se poate exprima mai puternic această idee de totală indiferenţă.

Oare nu e nedrept ca Dumnezeu să aleagă o persoană pentru cer, dar să nu-l aleagă pe vecinul de alături?

Ei bine, lucrul pe care trebuie să ni-l amintim aici este că, mai întâi de toate, motivul pentru care Dumnezeu face ceea ce face este de multe ori un mister pentru noi. El nu ne spune de ce îl alege pe unul dar nu şi pe celălalt. Prin urmare, această întrebare nu-şi are rostul; nu ne ajută cu nimic. Dar, în al doilea rând, trebuie să ne amintim că, aşa cum ne vede Dumnezeu, noi toţi merităm să fim condamnaţi, pentru că de fapt noi toţi alegem în fiecare zi să trăim sfidând legile Lui şi calea Lui, şi alegem în schimb să ne urmăm propriul drum; asta înseamnă răzvrătire, iar răzvrătirea e un păcat. Acum, din această masă de oameni, în care fiecare membru al ei merită să fie respins, Dumnezeu a mântuit pe câţiva. Biblia arată clar că El nu alege să-i mântuiască pe toţi, şi nici nu e obligat să aleagă să-i mântuiască pe toţi. De fapt, El nu e obligat să aleagă să mântuiască pe vreunul dintre noi, pentru că toţi merităm din mâna Lui condamnarea şi pedeapsa.

Sunteţi de acord cu Spurgeon, care a spus: „Ce mi se pare greu de crezut nu e faptul că El n-a ales să-i mântuiască pe toţi, ci că a ales să mă mântuiască pe mine”?

Da, cred că aşa trebuie privite lucrurile. Minunea constă în faptul că cineva e mântuit, şi cu siguranţă în faptul că eu sunt mântuit. Desigur, cu toţii cunoaştem povestea propriilor noastre vieţi mai bine decât oricine altcineva. Până la urmă, noi suntem cei care am trăit acele vieţi. Ştim cât de răi suntem. Nu pot să înţeleg cum poate exista un creştin care să nu fie uimit în permanenţă de faptul că Dumnezeu l-a mântuit, sau a mântuit-o, în ciuda acestei răutăţi, a pervertirii, depravării şi păcătoşeniei dinăuntru. Cu siguranţă, aşa mă simt eu în ce mă priveşte.

Cât de esenţială este această doctrină în contextul înţelegerii mântuirii în general?

Ei bine, dacă nu ne e clar faptul că alegerea lui Dumnezeu şi harul suveran al lui Dumnezeu sunt factorii responsabili pentru mântuirea noastră – adică nu ne e clar că Dumnezeu este Cel ce ne-a mântuit, nu noi ne-am mântuit cu ajutorul Lui, atunci nu ne vom încrede în El aşa cum ar trebui să o facem şi ne vom baza pe noi înşine pentru a ne menţine în această stare, în timp ce creştinul care cunoaşte harul lui Dumnezeu se bazează pe Dumnezeu pentru susţinere. Mai mult, nu Îl vom lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi pentru toate lucrurile pentru care ar trebui să-L lăudăm. El ne-a mântuit şi noi trebuie să-I mulţumim pentru convertirea noastră şi pentru faptul că în fiecare zi ne păstrează în har, la fel de mult cât Îi mulţumim pentru că a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele noastre. Dar lauda pe care se cuvine să I-o aducem va fi înjumătăţită dacă nu apreciem faptul că El e cel ce ne-a mântuit aducându-ne la credinţă.

Vorbim deci de ceva cu adevărat practic pentru creştin, nu despre un lucru ce trebuie lăsat în seama lecţiilor din seminar sau a dezbaterilor teologice?

O, cu siguranţă că nu. Nu vreau să spun că ar trebui, atunci când predicăm şi învăţăm în bisericile locale, să îi instruim pe oameni în bazele teologiei istorice, cu toţi termenii ei tehnici. Dar când vine vorba de fundamentele creştinismului practic, cu siguranţă ar trebui să îi învăţăm pe oameni că întregul har e darul gratuit al lui Dumnezeu, nimic din el nu a fost câştigat. Mai trebuie să îi învăţăm că toată viaţa creştină este rodul harului lui Dumnezeu, nimic din el nefiind contribuţia noastră. Dumnezeu ne-a luat de mână, Dumnezeu a ales să ne mântuiască, şi de aceea s-ar cuveni să fim nespus de mulţumitori. Această doctrină a alegerii este mai degrabă un subiect de închinare decât unul de dezbatere şi dispută, şi, în paranteză fie spus, doar mândria omenească este cea care îi face pe oameni să o dezbată şi să o pună la îndoială, pentru că, adânc în lăuntrul nostru, vrem să putem spune: „Totuşi, a fost un moment în care m-am mântuit singur. Am contribuit şi eu cu ceva.” Cu toate acestea, creştinul nu poate spune aşa ceva. Dumnezeu l-a smerit astfel încât a trecut de faza aceasta, dar această smerenie e de fapt parte a fericirii lui. Când creştinul ştie că se poate încrede într-un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale, el e dintr-o dată eliberat de nevoia de a ţine toate lucrurile în mişcare prin propriul său efort şi e liber să se bucure în Domnul, iar paradoxul constă în faptul că de-acum se închină cu mai multă inimă şi e mult mai bucuros să facă ce-I porunceşte Dumnezeu. Această doctrină, care pare să pună beţe în roate eforturilor umane, de fapt îi face pe oameni să alerge cu şi mai multă vigoare pe calea ascultării, pentru că ei ştiu cât de mult Îi datorează lui Dumnezeu.

Dr. Packer, dacă această doctrină e adevărată, există vreun motiv să credem că invitaţia Evangheliei e autentică?

Da, există. Cel mai evident şi fundamental motiv este acela că Hristos a murit pentru a garanta că invitaţia Evangheliei este adevărată, şi la fel e şi promisiunea mântuirii care o însoţeşte, oriunde ar ajunge această invitaţie a Evangheliei. În alte cuvinte, oricine aude cuvintele invitaţiei venite din partea lui Dumnezeu: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată…” sau, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică…”, poate fi sigur că, deoarece Hristos a murit, aceste cuvinte sunt adevărate şi pentru el. De aceea, decizia pe care o ia să răspundă acestei invitaţii sau să o respingă este cu adevărat decizia decisivă pentru destinul lui. Nu e nimic fals în oferta Evangheliei. E adevărată pentru oricine o aude. Iar moartea lui Hristos garantează acest lucru. Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea, iar acest lucru înseamnă că toată lumea trebuie invitată să primească viaţa veşnică.

Dar cum împăcaţi cuvintele „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” cu ideea că Dumnezeu alege să îi mântuiască pe unii, iar pe alţii nu?

Trebuie să înţelegem că acest cuvânt, „lumea”, este uneori folosit în Scriptură nu din punct de vedere statistic, pentru întreaga lume, de exemplu pentru x miliarde de oameni, ci pentru lumea în calitatea ei morală, adică lumea în toată răutatea ei. Când ne spune că Hristos este Mântuitorul lumii, oricum am privi lucrurile înţelegem că Hristos mântuieşte oameni din orice rasă, neam, trib şi limbă, în toată răutatea şi răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu.

Ne poate ajuta o doctrină ca aceasta să trecem peste evanghelismul de suprafaţă din biserica contemporană?

Da, cu siguranţă creştinismul înseamnă mai mult decât experimentarea lui Isus.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/index.htm

Definiția păcatului potrivit cu 1 Ioan 3:4 (păcatul este fărădelege)

ANASTASIA FILAT 17 MAI 2018  DOCTRINĂ

Întrebare:

Este Legea celor zece porunci a lui Dumnezeu veșnică sau temporară? Definiția cea mai exactă a păcatului este dată de ucenicul iubit a Domnului Isus și anume apostolul Ioan în prima sa epistolă: „…și păcatul este călcarea Legii…” (1Ioan 3:4).Deci, jertfa Domnului Isus Christos a avut ca țintă darea păcatului la o parte, nicidecum anularea Legii Divine. Cum explicați voi desființarea Legii lui Dumnezeu?

Am arătat în alte articole că Legea despre care vorbește apostolul Pavel în epistolele sale este Vechiul Legământ încheiat de Dumnezeu cu poporul Israelși care a fost dat poporului Israel ca să fie un îndrumător spre Hristos până avea să vină Hristos. Din moment ce a venit Hristosul nu mai suntem sub acest îndrumător. Problema unora este că confundă „Legea” cu voia lui Dumnezeu și atunci ei învață că creștinii trebuie să țină Legea. Dar ce înseamnă aceasta pentru ei? Ei aleg selectiv niște porunci din Lege (Vechiul Legământ), cum ar fi ținerea sabatului, consumarea cărnii de porc…, lucruri care purtau umbra bunurilor viitoare. Ei învață pe alții că trebuie să țină Legea, dar de fapt ei singuri nu respectă Legea. De ce? Pentru că dacă până la Hristos nimeni nu a fost în stare să țină Legea, atunci acum aceasta este imposibil din cauza că lipsește Templul lui Dumnezeu, care este elementul principal în sistemul de închinare a Legii (Vechiului Legământ).

În acest articol vreau să răspund la a doua parte a întrebării cu privire la definiția păcatului. Cititorul a făcut referință la textul de la 1 Ioan 3:4, unde găsim scris:

Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege. Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat. (1 Ioan 3:4 – traducerea Cornilescu)

În traducerea ortodoxă formularea este puțin diferită, păstrând același înțeles:

„Oricine făptuiește păcatul, săvârșește și nelegiuirea, și păcatul este nelegiuirea.” (1 Ioan 3:4)

Am căutat pe internet să găsesc la ce sursă s-a referit persoana care a pus această întrebare și am găsit că acest text a fost luat din ediții vechi a traducerii ortodoxe unde în loc de „fărădelege” scrie „călcare de lege”. Chiar dacă în acea traducere veche găsim cuvântul „lege”, în original, în limba greacă nu este folosit acest cuvânt.

Cuvântul folosit în acest verset, tradus de Cornilescu „fărădelege”, iar în Biblia ortodoxă „nelegiuire”, este cuvântul grecesc „anomian” și înseamnă  fărădelege, nelegiuire și este folosit în Noul Testament doar de 12 ori și este tradus ca și fărădelege sau nelegiuire și contextul ne arată că nu este vorba despre călcarea Vechiului Legământ. De exemplu, în Epistola către Tit capitolul 2 apostolul Pavel vorbește despre mântuirea omenirii, nu doar a poporului Israel care era sub Lege. Apostolul Pavel scrie că Domnul Isus …

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat, și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. El „S-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:11-14)

Același lucru îl vedem și la Romani 4, unde apostolul Pavel face o referință la David, care numește fericiți pe cei a căror fărădelegi (anominos) sunt iertate și spune că această fericire este nu numai pentru cei tăiați împrejur (care sunt sub Lege), ci și pentru cei netăiați împrejur, care nu sunt sub Lege și nu au nimic de-a face cu Legea.

Tot astfel, și David numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu cînd era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur. Și aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor cari cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur; ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta; și pentru ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora cari, nu numai că sînt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia, pe care o avea tatăl nostru Avraam, cînd nu era tăiat împrejur. În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zădarnică, și făgăduința este nimicită; pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. Deaceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămînța lui Avraam: nu numai pentru sămînța aceea care este supt Lege, ci și pentru sămînța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rînduit să fii tatăl multor neamuri”. El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții, și care cheamă lucrurile cari nu sunt, ca și cum ar fi. (Romani 4:6-17)

Același cuvânt în limba greacă este folosit în septuagintă la Geneza 19:15 cu privire la nelegiuirea locuitorilor din Sodoma care nu erau sub Lege și, de fapt, la acel moment Legea încă nu fusese dată.

Cînd s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicînd: „Scoală-te, ia-ți nevasta și cele două fete, cari se află aici, ca să nu pieri și tu în nelegiuirea cetății„. (Geneza 19:15)

Iov folosește acest cuvânt când se judecă cu Dumnezeu.  Iov a trăit și el cu mult înainte ca să fi fost dată Legea:

Câte fărădelegi și păcate am făcut? Arată-mi călcările de lege și păcatele mele. (Iov 13:23)

Deci, înainte ca să fie dată Legea (Vechiul Legământ), care definea bine ce este păcat, conceptul de nelegiuire sau păcat exista. Prin Lege a venit cunoștința deplină a păcatului:

Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului. (Romani 3:20)

și la Romani 5:12-14 apostolul Pavel arată că păcatul și fărădelegea a fost înainte de a fi dată Legea:

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. (Romani 5:12-14)

Cum se întâmplă că înainte de a fi dată Legea omul avea conceptul de păcat, de fărădelege? Răspunsul îl găsim tot în Epistola apostolului Pavel către Romani:

Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot desvinovăți; … (Romani 1:19-20)

Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului. Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, cari sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:11-16)

Deci, omul are cunoștința binelui și răului, doar că din cauza păcatului care a intrat în lume prin Adam, el a ajuns rob a păcatului din pricina legii păcatului care lucrează în mădularele omului firesc.

Domnul Isus a venit ca să ia asupra Sa păcatul lumii:

A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)

Domnul Isus a venit nu doar să plătească pentru păcatele săvârșite, dar și pentru ca să ne răscumpere din robia păcatului:

Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. (Romani 6:6-7)

Căci, lucru cu neputință Legii, întrucît firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimețând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:3-5)

Cum explicăm desființarea Legii

Aceasta este ultima întrebare. Am explicat într-un alt articol ce înseamnă că Domnul Isus a venit nu să strice Legea și prorocii, ci să împlinească.

Vreau să aduc doar câteva texte din Biblie care arată că Noul Legământ nu este o continuare a Vechiului Legământ ( a Legii), ci înlocuiește acest legământ. Dumnezeu spune încă prin prorocul Ezechiel că va rupe acest legământ, din cauza că poporul Israel nu l-a respectat:

Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „îți voi face întocamai cum ai făcut și tu, care au nesocotit jurământul, rupând legământul! Dar Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în vremea tinereții tale, și voi face cu tine un legământ veșnic. (Ezechiel 16:59-60)

În Epistola către Evrei autorul nu o dată menționează că Noul Legământ este pus în locul Legii. La capitolul 10 autorul vorbește despre Domnul Isus:

De aceea, cînd intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întîi: „Tu n-ai voit și n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El desființează astfel pe cele dintîi (adică Legea), ca să pună în loc pe a doua (adică Noul Legământ). Prin această „voie” am fost sfințiți noi, și anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna. (Evrei 10:5-10)

Dacă, dar, desăvârșirea ar fi fost cu putință prin preoția Leviților, căci supt preoția aceasta a primit poporul Legea, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot „după rânduiala lui Melhisedec”, și nu după rânduiala lui Aaron? Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii. … . Fiindcă iată ce se mărturisește despre El: „Tu ești preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec”. Astfel, pe deoparte, se desființează aici o poruncă de mai înainte, din pricina neputinței și zădărniciei ei, căci Legea n-a făcut nimic desăvîrșit, și pe de alta, se pune în loc o nădejde mai bună (adică Noul Legământ) , prin care ne apropiem de Dumnezeu.(Evrei 7:11-12… 17-19)

Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinții lor, în ziua cînd i-am apucat de mînă, ca să-i scot din țara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, și nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. … . Prin faptul că zice: „Un nou legămînt”, a mărturisit că cel dintîi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de peire. (Evrei 8:8-9, …. 13)

Mai mult, Domnul Isus a venit să-l răscumpere pe Israel de sub blestemul Legii, fiindcă cei ce sunt sub Lege sunt sub blestem:

Așa că cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sînt supt blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Și că nimeni nu este socotit neprhănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credință va trăi”. Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.” (Galateni 3:9-13)

Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea. (Galateni 4:4-5)

Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci, cînd trăiam supt firea noastră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de Lege, lucrau în mădularele noastre, și ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și sîntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. (Romani 7:4-6)

Înainte ca Dumnezeu să încheie Vechiul Legământ (Legea) cu poporul Israel, Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, pe care l-a întărit cu Isaac și cu Iacov în baza căruia a promis necondiționat țara Canaanului în stăpânire seminței lui. Când a fost încheiat acest legământ (Geneza 15), Dumnezeu a trecut printre jumătățile de animal despicat, angajându-se cu prețul vieții Sale să împlinească această promisiune. Înainte ca poporul Israel (sămânța lui Avraam) să intre în țara promisă, Dumnezeu încheie cu ei un alt legământ, legământul Legii. Potrivit acestui legământ Dumnezeu le promite o poziție deosebită între popoare (Exod 19:1-6) cu condiția că ei vor păzi și vor împlini toate poruncile și legile Lui. Pentru că poporul nu a păzit acest legământ, ei au ajuns sub blestem. Potrivit Legii, ei pierdeau țara promisă în baza Legământului avraamic (Geneza 15). Într-un fel ar ieşi că Legea desființează făgăduința, dar Dumnezeu S-a angajat cu prețul vieții Lui să dea seminței lui Avraam țara în stăpânire. Astfel, Dumnezeu, în persoana Domnului Isus (prin întrupare) a venit pe pământ și cu prețul vieții Sale a răscumpărat pe Israel de sub blestemul Legii, ca ei să poată căpăta vecinica moștenire, care le-a fost făgăduită:

Și tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legămînt nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite supt legămîntul dintâi (Legea), cei ce au fost chemați, să capete vecinica moștenire, care le-a fost făgăduită. (Evrei 9:15)

Lucrul acesta este bine ilustrat și în Epistola către Galateni:

Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuș nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui”. Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: „Și seminței tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament (legământul făcut cu Avraam), pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și Dumnezeu printr’o făgăduință a dat-o lui Avraam. Atunci pentruce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, pînă cînd avea să vină „Sămînța”, căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mîna unui mijlocitor. (Galateni 3:15-19)

Deci, Legea a fost dată până avea să vină sămânța, adică Hristos.

Ar mai fi multe de spus, dar cred că aceste texte sunt suficiente pentru a înțelege că Legea a ținut până la Domnul Isus și acum nu mai suntem sunt acest Legământ, ci prin credință în Domnul Isus intrăm într-un alt legământ, diferit de legământul Legii.

Vă recomand să studiați Epistolele către Romani, Galateni și Evrei în care se tratează acest subiect.

Articole similare:

• Ce să faci când nu eşti fericit şi simţi de parcă mai ai o persoană în mintea ta?
• În ce fel a împlinit Domnul Isus Legea și cum împlinim noi, ca și creștini, Legea?
• Trebuie să păzim cele 10 porunci dacă Domnul Isus „a înlăturat Legea”?
• Ce lege nu mai este valabilă în Noul Testament?
• Ce înseamnă că puterea păcatului este Legea?
• Unde argumentează Biblia că Isus Hristos este Dumnezeu?
• Lucrează „legea păcatului” într-o persoană născută din nou?
• Asemănările și deosebirile între închinarea după Vechiul și Noul Legământ: scopul închinării

https://moldovacrestina.md/definitia-pacatului-potrivit-cu-1-ioan-3-4-pacatul-este-faradelege/

De ce sunt un calvinist – partea 1

May 6, 2017

de Phil Johnson … şi de ce fiecare creştin este un fel de Calvinist.

Partea 1: este Arminianismul o erezie condamnabilă?

Iubesc doctrinele harului şi nu evit eticheta de „Calvinist.” Eu cred în suveranitatea lui Dumnezeu. Eu sunt convins că Scriptura învață că Dumnezeu este complet complet suveran nu doar în mântuire (chemarea eficace şi acordarea credinţei celor pe care El îi alege); dar de asemenea în fiecare detaliu din strădania Providenței. „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8:30). Şi El face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Destul de simplu, El „face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11).

Aceasta este ceea ce înțeleg în mod obişnuit oameni când ei vorbesc despre „Calvinism.” Când eu accept acea etichetă, eu nu îmi iau angajamentul de loialitate către omul John Calvin. Eu nu afirm tot ceea ce a învățat el, şi eu nu accept tot ceea ce a făcut el. Sunt convins de faptul că, Calvin a fost un om evlavios și unul dintre cei mai buni comentatori biblici și dintre mințile teologice dintotdeauna, dar el nu a fost întotdeauna dreptate. De fapt, propriile mele convingeri sunt Baptiste, astfel că în nici un caz eu nu sunt unul dintre adepţii devotați ai lui Calvin. Cu alte cuvinte, când eu accept eticheta de „Calvinist,” aceasta este doar de dragul comodității. Eu nu spun „eu sunt al lui Calvin” în sensul Corintian.

În plus, eu nu sunt unul dintre cei care poată Calvinismul ca un cip mare pe umărul său, care îi provoacă pe oameni să lupte cu mine cu privire la acesta. Este adevărat că pot deveni energic cu privire la anumite puncte de doctrină – în special când cineva atacă un principiu care merge până în inima Evangheliei, cum ar fi ispăşirea înlocuitoare, sau păcatul original, sau îndreptățirea prin credinţă şi principiul dreptății imputate. Când unul dintre aceste principii este provocat, eu sunt gata să lupt. (Şi de asemenea nu îmi pasă să dărâm orice ar putea fi cel mai recent capriciu evanghelic.)

Dar Calvinismul nu este una dintre acele chestiuni cu privire la care devin excesiv afectat emoțional şi mânios. Voi discuta aceasta cu tine, dar dacă dacă tu te răsfeți într-o ceartă cu privire la aceasta, foarte probabil vei descoperi că sunt greu de provocat. Am petrecut prea mulți ani ca Arminian eu însumi pentru a pretinde că adevărul despre aceste chestiuni este ușor şi evident.

Acum, să nu înțelegeți greșit. Eu gândesc că adevărul despre suveranitatea lui Dumnezeu este clar şi în cele din urmă inevitabil în Scriptură. Dar este un adevăr dificil de apucat, astfel că sunt înțelegător față de cei care se luptă cu el. Eu sunt destul de Calvinist pentru a crede că Dumnezeu a predestinat (cel puţin pentru o vreme) ca unii din frații mei să trebuiască să susțină opinii Arminiene.

De-a lungul anilor am scris probabil de cel puţin două ori mai multe materiale pentru a-i potoli pe hiper-Calviniști precum am argumentat cu Arminienii. Aceasta nu este aşa pentru că eu gândesc că hiper-Calvinismul este o eroare mai gravă decât Arminianismul. De fapt, aș spune că cele două erori sunt izbitor de asemănătoare. Dar nu eud foarte voci de avertizare care să se ridice împotriva pericolelor din hiper-Calvinism, şi există armate de Calvinişti acolo afară care deja îi provoacă pe Arminianiști, astfel că am încercat să vorbesc cât de mult posibil împotriva tendințelor hiper-Calviniştilor.

Sfatul meu către tinerii Calvinişti este să învețe ideologia de la autorii Calvinişti din curentul principal, nu din bloguri şi forumuri de discuții pe pe Internet.

De aceea probabil eu sunt mai puţin militant decât v-ați aștepta când vin să atac erorile din Arminianism. În plus, am obținut mai mult prin răspunsul către obiecțiile Arminiene cu învăţătură răbdătoare şi instrucțiuni imparţiale, rezonabile, biblice – în locul argumentelor furioase şi blestemelor imediate.

De ce să nu adoptăm o abordare mai pasivă, îngăduitoare, frățească față de toate dezacordurile teologice? Pentru că eu cred ferm că există unele erori teologice care merită un blestem ferm şi decisiv. Acesta este punctul lui Pavel în Galateni 1:8-9; şi este acelaşi punct pe care apostolul Ioan îl face în 2 Ioan, versetele 7-11. Când cineva învață o eroare care corupe în mod fatal adevărul Evangheliei, „el să fie anatema.” (blestemat, n. tr.)

Dar lăsați-mă să fiu clar aici: Arminianismul simplu nu intră în acea categorie. Nu este cinstit să punem eticheta rangului de erezie peste Arminianism, în felul în care unii dintre frații mei Calviniști mai zeloși par să fie predispuși să o facă. Eu vorbesc despre Arminianismul evanghelic, istoric, din varietățile Wesleyane şi clasice – Arminianismul, nu Pelagianismul, sau teismul deschis, sau orice a inventat în această săptămână Clark Pinnock – ci Arminianismul evanghelic adevărat. Arminianismul este cu siguranţă greșit; şi aș argumenta că acesta este incompatibil cu sine însuși. Dar după judecata mea, standard, varietatea din grădina Arminianismului nu este atât de fatal greșită încât să-i încredințăm pe frații noştri Arminieni către flăcările veşnice sau chiar să le refuzăm automat părtășia în frăția păstorilor noştri.

Dacă gândiți că eu încep să sun ca un apologet pentru Arminianism, eu cu siguranţă nu sunt aşa. Eu gândesc că Arminianismul este o eroare profundă. Tendințele sale pot fi cu adevărat sinistre, şi când i se permite să meargă să semene, acesta îi conduce pe oameni în rangul ereziei. Dar ceea ce spun eu aici este că simplul Arminianism în sine nu este o erezie condamnabilă. El este doar grosolan nepotrivit cu doctrinele centrale ale Evangheliei pe care Arminianii înșiși le cred şi el afirmă.

Dar atât timp cât eu sunt auzit ca un apărător al Arminianismului, lăsați-mă de asemenea să spun aceasta: Există o mulțime de Calviniști discordanți şi ignoranți afară, de asemenea. Cu sporirea Internetului este mai uşor ca niciodată pentru oamenii laici auto-didacți să se angajeze în dialog teologic şi să dezbată prin forumuri de pe internet. Eu gândesc că acest lucru este în mare parte bun, şi eu îl încurajez. Dar Internetul face uşor pentru cei care gândesc la fel dar sunt ignoranți să se adune împreună şi fără sfârşit să întărească ignoranța unul altuia. Şi mă tem că aceasta se întâmplă destul de mult.

Hiper Calviniştii par a fi în special influențabili spre acea tendință, şi există cuiburi de-ale lor aici şi acolo – în special pe Internet. Şi mai mult frecvent în aceste zile întâlnesc oameni, care au fost influenţați de extremism pe Internet, făcând reclamă la idei hiper-Calviniste şi insistând că dacă cineva este un Arminian, acea persoană nu este deloc un creştin cu adevărat. Ei egalează Arminianismul cu lucrări pure pentru mântuire. Ei sugerează că Arminianismul implicit neagă ispășirea. Sau ei insistă că Dumnezeu adorat de Arminieni este un Dumnezeu total diferit de Dumnezeul Scripturii.

Aceasta este retorică suplimentară – total inutilă – şi înrădăcinată în ignoranța istorică. Cu câțiva ani în urmă, când am început blogul meu, am menționat acea tendință în prima înregistrare pe care am afișat-o, care a fost intitulată „Calvinismul rapid şi murdar.” La sfârşitul acelui articol, am spus aceasta: Sfatul meu către tinerii Calvinişti este să învețe ideologia de la autorii Calvinişti din curentul principal, nu din bloguri şi forumuri de discuții pe pe Internet. Unele dintre forumuri pot fi ajutătoare pentru că ele te direcționează spre resurse mai importante. Dar dacă gândești despre Internet ca fiind un surogat al seminarului, riști foarte mult să devii ne-echilibrat.

Totuşi, citiți autori Calviniști din curentul principal, şi vei avea necazul să nu găsești nici măcar pe unul care a considerat Arminianismul ca fiind ca atare o erezie condamnabilă. Există un motiv pentru aceasta: este datorită faptul că în timp ce Arminianismul se încurcă în mod inconsecvent, el nu este în mod necesar eronat în mod grozav. Majoritatea Arminianilor ei înșiși – şi eu vorbesc încă aici despre varietățile Wesleyane şi clasiec, nu Pelagianism care face o mascaradă ca fiind Arminianism – majoritatea Arminianilor ei înșiși afirmă apăsat adevărul Evangheliei care este de fapt înrădăcinat în presupoziții Calviniste.

Acest articol este adaptat dintr-o transcriere a unui seminar din Conferința Păstorilor din 2007, intitulat „Calviniștii din odăiță.”

© 2008 de Phil Johnson
Director Executiv
Har vouă

De ce sunt un calvinist – partea 1

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/de-ce-sunt-un-calvinist-partea-1/

Procurorul general al SUA: Închiderea țării și ordinul „stați în case” constituie, după sclavie, cea mai mare ingerință asupra libertăților civile. Oamenii în halate albe nu sunt niște clarvăzători!

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE   /   Publicat: Vineri, 18 septembrie 2020, 12:57   /   Actualizat: Vineri, 18 septembrie 2020, 17:34   /   1 comentarii

ARTICOLE RELAȚIONATE

•  Protestul „În Libertate” a ocupat Piața Victoriei. Oamenii au manifestat contra prevederilor abuzive ale legii carantinării, care va fi votată luni de Senat. Pompiliu Diplan, amendat de Jandarmerie, a anunțat că iese și luni în stradă
•  CoVide et impera! Avocatul Dan Chitic,„scurt bilanț intermediar al Panisteriei”. De la instituirea terorismului medical la nivel global, până la controlul strict al populației, anihilarea dreptului la exprimare și limitarea libertății de credință

Procurorul general al SUA, William Barr, se confruntă cu noi critici după o serie de observații care se pliază cu temele-cheie ale campaniei de realegere a președintelui Donald Trump în privința pandemiei, scrie Politico.  În timpul unei conferințe pe care a susținut-o, miercuri, în nordul Virginiei, Barr s-a pronunțat împotriva lockdown-urilor impuse, considerând că, din punctul de vedere al amestecului în libertățile civile, ele au fost depășite doar de sclavie.
„Închiderea totală a țării și ordinul prin care se cere oamenilor să stea în case sunt precum arestul la domiciliu. Și sunt, pe lângă sclavie, care a fost un alt tip de constrângere, cea mai mare ingerință asupra libertăților civile din istoria americană ”, a spus Barr în timpul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri în urma remarcilor sale.
Barr a sugerat și că răspunsul federal la pandemie ar trebui să fie ghidat de politicieni și oficiali aleși, mai degrabă decât de experți medicali și de comunitatea științifică. „Persoana în halat alb nu este un clarvăzător care poate veni cu o decizie corectă pentru societate. Un popor liber ia deciziile  prin reprezentantul ales ”, a continuat Barr.
Comentariile procurorului general au atras reacții de indignare din partea democraților din Congres și un ușor dezacord al republicanilor, care au spus că formularea remarcilor procurorului general a fost greșită. „De fiecare dată când se va vorbi despre sclavie, va fi ceva care va deranja”, a spus senatorul republican de Texas John Cornyn. 

 „Cred că unele dintre restricții au fost arbitrare și inconsistente și cred că există preocupări legate de libertățile civile. Împărtășesc câteva dintre aceste preocupări. Dar probabil că nu aș folosi aceste cuvinte”, a afirmat politicianul. 
Omologul lui Cornyn din Texas, senatorul Ted Cruz, l-a sprijinit însă pe Barr. „Încarcerarea a 300 de milioane de oameni în casele lor timp de nouă luni nu are precedent în timpurile moderne”, a spus Cruz.  De asemenea, în primăvară, după ce Bill Gates propunea eliberarea unor „certificate digitale” care să demonstreze că o persoană a fost vaccinată împotriva coronavirusului, procurorul general al SUA se declara „foarte preocupat de panta alunecoasă în ceea ce privește continuarea atacurilor asupra libertății personale”.

CELE MAI POPULARE

• CELE MAI CITITE
• CELE MAI COMENTATE

• 1Mii de oameni protestează în Piața Universității împotriva dictaturii instaurate sub pretextul virusului: „Nu vrem să fim o nație de sclavi!”
• 2Dr. Mihai Tîrnoveanu înainte de Protestul din Piața Universității: Copiii României sunt cobai într-un experiment de tip KGB
• 3Jurnalista Adriana Vitan Balint despre cum dă GCS cu covidu-n gard: Au vrut cumva s-o spele, că s-a inflamat lumea că nu ies cifrele. Numai că „au vindecat” mai mulți decât trebuia
• 4Pompiliu Diplan despre Protestul din Piața Universității: „Psihopații care ne conduc vor să ne ascundă două butoane: butonul de Libertate și butonul prin care îi dezactivăm pe ei”. INTERVIU EXCLUSIV
• 5Victor Roncea este noul redactor șef al ActiveNews
• 6Protocol modificat în Franța. Un elev testat pozitiv intră în izolare, colegii lui merg în continuare la școală
• 7Alianța Părinților, notificare pentru școli: NU ne dăm consimțământul pentru obligativitatea purtării măștilor de către copii și aplicarea de „substanțe dezinfectante”
• 8Protest de amploare la Londra împotriva tiraniei medicale: ”Măștile sunt botnițe”
• 9Procurorul general al SUA: Închiderea țării și ordinul „stați în case” constituie, după sclavie, cea mai mare ingerință asupra libertăților civile. Oamenii în halate albe nu sunt niște clarvăzători!
• 10Cifre pe înțelesul tuturor despre raportările pacienților cu Covid-19. Jurnalista Adriana Balint a calculat:

PE ACELAȘI SUBIECT

AP: ONU, obligată să admită că vaccinul antipolio finanțat de Bill Gates a masacrat Africa

Pro Lgbt, gender, „green” și fără „naționalisme ale vaccinării”. Ursula von der Leyen spune că așa va arăta UE

Profesorul Didier Raoult, promotorul hidroxiclorochinei: „Mass-media și politicienii se distrează înspăimântând populația cu epidemia”

Prețul multiculturalismului: Mafia islamică ține ostatice orașele suedeze prin teroare

Apa rămâne, pietrele se adaptează: Reprezentantul OMS în Europa a anunțat că „sfârșitul pandemiei este momentul în care noi vom învăța cum să trăim cu această pandemie”

OMS interzice „salutul” cu cotul: „Mai bine vă puneți mâna pe inimă”

https://www.activenews.ro/externe/Procurorul-general-al-SUA-Inchiderea-tarii-si-ordinul-„s

De ce noi ca și creștini nu putem accepta avortul?

Cosmin Frișan  18-09-2020 10:33:41

Cea mai cunoscută predică înregistrată vreodată în istoria omenirii este „Predică de pe munte” din Matei 5-7. În acest text, găsim cea mai mare predică de la Cel mai Mare Predicator, de la cel mai Înțelept Teolog, și ar trebui să luăm aminte. Ceea ce găsim în această predică puternică este o expunere a legii lui Dumnezeu cu privire la diferite subiecte.

Întreaga atenție a Predicii de pe munte este axată pe „adevărata dreptate”. Neprihănirea care vine numai prin Isus Hristos.

Neprihănirea autentică a lui Hristos este atinsă prin harul care vine numai în El. Prin Hristos o persoană poate avea acum, aici, viața binecuvântată în timp ce așteaptă cu nerăbdare să aibă o viață fericită pentru eternitate.

În această predică, Isus face o declarație foarte emfatică despre pace. El afirmă: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” (Matei 5: 9). Cuvântul „împăciuitori” este „εἰρηνοποιός” în greacă, adică „a încerca să reconcilieze persoanele care au dezacorduri, aducând pace”. Industria avortului nu este o industrie păci. Într-o cultură urbană plină de progrese tehnologice și guvernată de legi care protejează demnitatea vieții umane – protejăm în același timp industria care măcelărește în mod legal (din punct de vedere politic) bebelușii nenăscuți pe baza „drepturilor” mamei și a alegerii ei. Susținerea industriei avortului este fructul stabilirii păcii sau este rodul depravării?

Mulți oameni din întreaga lume pretind că susțîn dreptul femeilor de a alege, dar în același timp pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu. Isus a spus că, dacă nu sunteți împăciuitori, nu puteți fi numiți fii ai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, făcând astfel, dăm dovadă de creștini care aleg ce fel de reguli să respecte. De la Roe v. Wade în 1973, peste 60 de milioane de copii au fost uciși sub stindardul drepturilor și libertății femeilor. Când sângele este vărsat în pântecele unei mame prin avort, această dovedește mai degrabă că industria duce război în pântec decât că lucrează pentru a proteja nenăscutul și a lupta pentru pace. Citim în Gălăteni 5:21 că cei care practică anumite lucruri, printre care și uciderea, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, acest lucru are sens pe multe planuri. Cei care practică și susțîn avortul trebuie să se aștepte că porțile Împărăției să se deschidă larg pentru a-i primi? În versetul amintit mai sus, Isus a spus: : „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”. Opusul este că „blestemați” sunt cei care refuză să fie „împăciuitori”, iar o astfel de persoană nu vă fi numită fiu al lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, există o deconectare masivă atunci când vine vorba de lege. Dacă o persoană este cu telefonul în mână, scriind mesaje în timp ce conduce, provoacă un accident care duce la moartea unui copil nenăscut – cel responsabil poate fi supus la 10 ani de închisoare și la o amendă de 20.000 USD (asta în SUA). În 39 de state din SUA – avortul se poate face chiar mai târziu de 24 de săptămâni (6 luni) de sarcină. Cum poate o lege să recunoască viața, în timp ce alte legi refuză să recunoască faptul că moartea unui copil în pântec este o crimă? Luați în considerare faptul că statisticile arată că în Regatul Unit 92% dintre copiii diagnosticați cu sindrom Down sunt uciși. Comparați acest lucru cu 90% din toți copiii diagnosticați cu sindrom Down din America.

Nu mai susține o industrie care duce război celor nenăscuți în timp ce pretinde că este un lucru bun, pentru că nu vei fi numit copil al lui Dumnezeu. Când liderii naționali pretind că sunt adepți ai lui Isus, dar refuză să-l urmeze pe Isus – demonstrează falsă lor convertire. Un politician poate alege să-l folosească pe Isus pentru a apela la un anumit număr de alegători creștini, dar modul în care acea persoană conduce și politicile care sunt susținute vor valida sau invalida afirmățiile lor cu privire la creștinism. Isus a spus clar: „Dacă mă iubești, păzește poruncile Mele” (Ioan 14:15). Cât de mulți oameni care s-au declarat adepți ai lui Isus vor fi într-o zi aruncați în iad de Isus care vă spune că nu i-a cunoscut niciodată (Matei 7: 21-23)

Căci cei care vor să fie prieteni ai lumii se vor face dușmani ai lui Dumnezeu (Iacov 4: 4). Numai cei care au experimentat pacea lui Dumnezeu pot deveni „împăciuitori” (Rom. 5: 1; 2 Cor. 5:17). Până atunci, nicio persoană nu se vă strădui să facă dreptate, pace și schimbări în bine în această lume a depravării. Când o persoană a gustat mila lui Dumnezeu, a primit o inimă nouă și a fost împăcată cu Dumnezeu – atunci acel individ vă dori să fie corect și să privească adevărul.

SURSA | ChristianTelegraph

https://www.stiricrestine.ro

Pagina Pastorală/JUBILEU LA RADNA /Cum se merită să faci un doctorat în teologie?de Marius Cruceru

JUBILEU LA RADNA Biserica Crestina Baptista “Betania” Radna a implinit 105 ani de existentade Damian Ion Prin mila, harul si indurarea lui Dumnezeu, Biserica Baptista Radna a sarbatorit 105 ani de la infintare. Cu ajutorul Domnului, Jubileul a fost organizat in data de 9 august 2009.Prezenta Domnului a binecuvantat biserica locala cu o atmosfera de cer. Bucuria, recunostinta si dependenta de Dumnezeu au caracterizat inchinarea. Multi musafiri, atat din localitate cat si din alte localitati, au fost alaturi de credinciosii din Radna. Corul bisericii locale a slujit prin cantare. Cuvantul Domnului a fost propovaduit de catre fratii pastori, secretar general al Uniunii Baptiste din Romania, Tutac Ionel, presedintele Comunitatii Baptiste Arad, Iuga Romica. De asemenea, au adus indemnuri Biblice fratii pastori: Foslea Mircea, Busan Ioan, Chiu Mihai, Iacob Iosif, Miraute Ioan, Lela Cornel, iar Damian Ion, pastorul bisericii locale, a condus serviciul de inchinare. Domnul Viceprimar Suciu Viorel a participat din partea Primariei Orasului Lipova. Prin mesajele lor, fii bisericii plecati in strainatate, au transmis salutul lor de dragoste pentru biserica.Cu ajutorul Domnului, a fost scrisa o carte care prezinta “Istoricul Bisericii Baptiste Radna”. Mentionam pe scurt din istoria traita de credinciosii din Radna cu Dumnezeu de-a lungul celor 105 ani.Primii credinciosi baptisti din Radna au auzit cuvantul Lui Dumnezeu de la credinciosii baptisti din Curtici, Pecica, Sambateni si Paulis, si au fost botezati la 25 septembrie 1904 de catre fratele CORNEA MIHAI in Biserica Baptista din Paulis (botezul a fost oficiat in apele raului Mures). Printre cei botezati atunci amintim pe Mili Tanase, Vostinar Nicolae, Darlea Gavril, Riga Elena, Danceu Nicolae, Vostinar Soca, Savu Ioan Vigi Dumitru. In casa fratelui Savu Ioan (existenta si astazi pe str. Detasament Paulis nr.186) s-a format prima Biserica Baptista din Radna. Dumnezeu a ocrotit si binecuvantat acest inceput, Biserica in scurt timp ajungand la 30 de mebrii din 12 familii, fiind recunoscuta in 1906 la infiintarea Comunitatii Crestine Baptiste care a avut loc la Curtici.Dezvoltarea Bisericii Baptiste din Radna a fost favorizata si de faptul ca in anul 1912 la Radna se stabileste fratele Gheorghe Varsandan fiind numit pastorul Cercului Pastoral din zona. Fratele Berbecar Vasile a infiintat serviciul de scoala duminicala, activitate forte importanta in viata bisericii baptiste. In anul 1911 este luata hotararea construirii propriului locas de inchinare. Astfel in anul 1912 este inaugurata prima Biserica Crestina Baptista de pe Valea Muresului, cladire in care functioneaza de 96 de ani Biserica Crestina Baptista “Betania” din Radna.In anul 1973 datorita vechimii cladirii precum si a utilizarii ei in perioada antonesciana in alte scopuri (depozit de munitie militara) cei 124 de membrii si peste 60 de partinatori au solicitat autoritatilor aprobarea repararii cladirii. Datorita indraznelii de a extinde locasul cu 3 metrii lungime, zidul din spatele bisericii fiind refacut datorita fisurilor existente, toate lucrarile au fost sistate si organele de control au dispus daramarea zidului construit. Dumnezeu a binecuvantat cu multa intelepciune pe frati, care au reusit sa obtina aprobarea continuarii lucrarilor. In anul 2003 Adunarea generala a Bisericii hotaraste reconstruirea anexei bisericii in forma in care se gaseste astazi.In ceea ce priveste formatiile muzicale ale bisericii, de neuitat pentru biserica este anul 1922 cand se infiinteaza Fanfara bisericii primul instructor fiind fratele Sarbu Ioan din Maderat. Tot in anul 1922 ia fiinta si corul Bisericii care impreuna cu fanfara au fost o bucurie pentru biserica. In anul 1959 a fost infiintata orcherstra bisericii de catre fratele pastor Botan Avram, iar in 1987 grupul tinerilor de catre Marcel Cosma, formatie muzicala corala.Pentru a trece prin toate valurile de prigoana care au venit peste biserica intre anii 1915-1944, Dumnezeu a ingaduit ca Biserica Baptista din Radna sa se bucure de slujirea unui pastor pionier, figura ilustra care a trait pe meleagurile aradene: Gheorghe Varsandan. Cel mai dureros lucru pentru credinciosii baptisti in aceasta perioada a fost ca nu-si puteau inmormanta mortii in cadrul bisericii, iar copii la scoala erau umiliti si persecutati pentru credinta lor si a parintilor lor.Bisericile baptiste au fost inchise si interzise, fara avea voie sa desfasoare acte de cult. Acest lucru s-a produs in decembrie 1942 cand a fost legiferata desfiintarea confesiunii baptiste unul din principalele motive fiind ca aceasta religie a fost adusa din strainatate si este straina poporului roman. Unii predicatori au fost batuti, deportati arestati si condamnati la ani grei de temnita prin inscenarea unui proces. Anii 1942-1943 precum si jumatate din anul 1944 sunt anii tributului de lacrimi si sange a baptistilor din Romania.O alta perioada importanta in istoria bisericii este marcata de slujirea fratilor Ienovan Dumitru, pastor credincios, modest si cu multa rabdare precum si a mult iubitului frate Jurjeu Gheorghe, pastor plin de intelepciune si dragoste pentru Dumnezeu. In perioada in care Biserica a fost pastorita de fratele Jurjeu s-a desfasurat o bogata activitate misionara stabilindu-se legaturi spirituale cu alte biserici baptiste din Resita, Hunedoara, Brasov, Timisoara. Tinerii bisericii au fost indrumati intr-un studiu temeinic al Bibliei precum si al muzicii, o parte din acestia sub conducerea tanarului student Marcel Cosma ajungand mai tarziu sa formeze prima formatie muzicala pe voci a studentilor baptisti din Timisoara.Aceasta perioada marcata de sacrificiul personal al fratelui Gheorghe Jurjeu (a decedat in timpul lucrarilor la santierul constructiei Bisericii Baptiste din Parneava) este urmata de slujirea la Radna a fratelui Dragoi Cornel (pastor in prezent in Detroit Statele Unite) iar apoi a fratelui Foslea Mircea. Fratele Dragoi Cornel, bland si profound a continuat munca de formare a tinerilor si crestere spirituala a bisericii.In anii in care cu multa dragoste fratele Mircea Foslea a slujit la Radna sora Magda Foslea a format si condus corul Bisericii in formatia in care se afla si astazi. Sarbatorile Craciunului erau prilej de multa munca pentru coristi si de bucurie pentru biserica care avea parte de concerte cu colinzi.Fratele Toma Mircea (pastor in Toronto Canada) si in prezent fratele Damian Ion cu energia tineretii au continuant prin daruire si devotament sa imprime Bisericii multa dragoste pentru Dumnezeu si pentru toti oamenii. Pastorii au colaborat de-alungul timpului cu fratele Uiegar Petru diaconul bisericii, cel care ne-a invatat si inca ne mai invata ca cel mai important lucru in viata crestinului este rugaciunea, mistuirea in rugaciune pentru biserica, familie si tara.Incheiem acest scurt istoric al bisericii multumind Lui Dumnezeu pentru credinta si daruirea bunicilor si parintilor, pentru viata lor frumoasa langa El , care este pentru noi un exemplu.Credinciosii Bisericii Crestine Baptiste “Betania” Radna, Lipova 2009Istoria Bisericii Betania din Radna (PDF) aici     Curăția morală a pastorului… și nu numai de Marius Cruceru Trăim într-o lume drogată sexual, în care o actriță porno poate cîștiga pînă la 3200 de dolari pe secunda de filmare. Asta înseamnă că există cerere, nu-i așa? Trăim într-o lume în care nici măcar o reclamă la escavatoare nu se mai poate face fără o femeie în bikini așezată în cupa escavantă. În ultima vreme mai multe istorii triste au marcat atît comunitatea pastorilor penticostali cît și pe cea a pastorilor baptiști. Ne așteptăm la tineri, dar păcatul trupesc a lovit și în cei mai în vîrstă cu aceași violență. Cred că este cazul să ne amintim cîteva măsuri de bun simț legate de minima igienă și protecție în acest domeniu. Să ne amintim de asemenea, că acel care crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.Iată cîteva sfaturi practice preluate de AICI, dar pe care le-am mai dezvoltat puțin: Nu-ți risca niciodată mărturia. Ești persoană publică. Nu cred că este înțelept să mergi la plajă cu alte familii de prieteni. Nu cred că este cazul să mergi la jacuzzi în aceeași cadă cu persoane de sex opus. Nu te dezbrăca în fața enoriașilor. Cînd predici nu vrei ca apropiații să își amintească de burtica ta păroasă și de colăceii din jurul mijlocului. Ține-te departe de situații care ar putea fi iutubizate de tinerii din biserică. Să nu stai niciodată singur cu o femeie în casă, dacă nu este mai mare cu 50 de ani decît tine sau dacă nu este vreo verișoară extrem de urîtă, vorba lui Paul Washer…  . Înțelept este să nu iei în mașină deloc o personă de sex opus, iar dacă este o urgență, aceasta ar trebui să stea pe bancheta din spate. Sînt cazuri în care este mai înțelept să nu te dai gentleman.Nu te întîlni niciodată cu o femeie de unul singur. Dacă este o problemă de consiliere pastorală, neapărat mergi împrenă cu soția. Nu sta în aceeași clădire cu o femeie de vîrstă apropiată. Nici 20 de ani diferență acum nu mai reprezintă o limită sigură. Lucrat împreună în același birou pînă seara tîrziu? Cale bătută spre adulter. Călătorii împreună în interes de servici? Prostii! Curvia-i la ușă!Nu atinge niciodată o altă femeie, exceptînd o scurtă strîngere de mînă sau, dacă este rudenie sau dintre prietenii apropiați, pupăturile oficiale pe amîndoi obrajii, rapid, scurt și fără anestezie… Nu ai de ce să ții mîna altei femei în mîna ta în timp ce îi explici ce dulce este părtășia creștină. Sărutatul de mîini nu prea se mai practică, așa că …. ai scăpat.Nu fă complimente prea generoase. Este extrem de enervant pentru mine să văd soți care își tratează soțiile ca pe niște sclave, dar se gudură pe lîngă nevasta altuia, care-i un pic mai arătoasă. Curvie! Soft, dar tot curvie! Ni s-a întîmplat să vedem cum masculi înfierbîntați se înfoaie ca niște curcani în prezența tinerelor femei și se dau în stambă cu amabilități nenecesare. Boi! Ca boii la tăiere, vorba Scripturilor! A propos, dragi saci de hormoni, narcisiști spilculți și dreși fără sare, femeile simt imediat cînd începe flirtul. Dacă sînt femei serioase și credincioase le provocați greață.și mai am, dar mă opresc aici deocamdată. Am vorbit numai de interacțiunea socială… ce să mai spunem de curăția care se vede prin computerele noastre sau pe urmele de degete de la telecomanda tembelizorului… Aici altă poveste.eni adăr sugeștins? O problema pastoralade Daniel Branzei Pe Blogul lui Marius Cruceru se poarta un dialog dureros: (aici).Iată reactia mea ( o asteptam pe a voastra):Draga Marius Sunt departe de Rmania si nu stiu ce se intampla in bisericile de acolo. As vrea totusi sa spun cateva lucruri despre acest subiect controversat: pastorii si rolul lor in bisericile crestine de azi.   1. Identificarea metaforei:In contextul unie societăți agricole, Dumezeu a ales sa foloseasca metafora „turmă – păstor“ pentru a vorbi despre „popor-conducatori“ .a. Acesasta este valabil in dialogurile despre Israel, unde preoții, profeții și împărații erau încadrați în categoria păstorilor (despre care Dumezeu are de obicei cuvinte de nemulțumire): Preoţii n’au întrebat: ,Unde este Domnul?` Păzitorii Legii nu M’au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi, proorocii au proorocit prin Baal, şi au alergat după cei ce nu sînt de niciun ajutor.` (ieremia 10:2) Păstorii s’au prostit, n’au căutat pe Domnul; pentru aceea n’au propăşit, şi li se risipesc toate turmele. (Ieremia 10:21),,Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentrucă oile Mele au ajuns de jaf şi sînt prada tuturor fiarelor cîmpului, din lipsă de păstor, pentrucă păstorii Mei n’au nicio grijă de oile Mele, ci se păşteau numai pe ei înşişi, şi nu păşteau oile Mele` (Ezec. 34:8)b. Aceasta este la fel de valabil în profețiile despre alte popoare:„În timp ce păstorii tăi dorm, împărate al Asiriei, şi viţeii tăi se odihnesc, poporul tău este risipit pe munţi, şi nimeni nu-l mai strînge.“ (Naum 3:18) .2. Perpetuarea metaforei în Noul Testament:Nu trebuie sa spun decât că terminologia NT este la fel de „metaforică“ și „inclusivă“ ca și în VT. Numirea de „păstor“ este sinonimă cu „presbiteri“ și „episcopi“, incluzând pluralitatea tuturor celor ce se ocupă de îngrijirea, păzirea, călăuzire, învățarea și propășirea celor dintr-o biserică locală.Tit a fost lăsat în Creta să rânduiască „presbiteri în fiecare cetate“, iar din Milet, Pavel a chemat „pe presbiterii Bisericii din Efes“ (Fapte 20:17).3. Aplicarea metaforei la discuția de pe blog:Păstorirea ar trebui înșeleasă și azi ca un effort de echipă. La fel a fost ți în Faptele Apostolilor. Cineva spunea intr-un comentariu ca este membru într-o biserică de peste 2500 de membrii și se plângea că nu are un contact personal cu păstorul. Dacă socotim că un an are numai 365 de zile … și păstorul ar face câte o vizită pe zi …În Ierusalim s-au convertit câteva mii de oameni în timp relativ scurt. Ei frângeau pâinea „în fiecare zi acasă“ (Fapte 2:41, 46) și erau nelipsiți la Templu. Cei 12 apostoli n-au avut nici o șansă să dea ei înșiși Cina în fiecare familie a Bisericii de atunci! Sunt sigur că nimeni nu le-ar fi cerut (pretins) așa ceva.In ce priveste asteptarea membrilor „la birou“ …iată experiența mea. Am fost o vreme in mecanismul unei biserici de peste 8.000 de membrii (John MacArthur). Aveau 43 de păstori și 280 de diaconi-responsabili de grupe pe cartier. Cu toate acestea, în fiecare zi de luni, doi sau trei faceau de serviciu la birou pentru cazurile de urgență. Era o rânduială născută din necesitatea obiectivă. Am găsit-o foarte bună și necesară.In ce privește idealizare păstorilor „de altădată“ din România, eu, ca fiu de păstor, zic să o lăsăm mai moale … Au existat aceleași probleme ca și astăzi. 4. Actualizarea metaforei la realitațile contemporaneÎn societatea citadină industrializată și post industrială, metafora biblică trebuie contextualizată la nivelul „telefonului“ strict obligatoriu înainte de fiecare vizită, la distanțele dintre locuințele celor din biserica respectivă și la realitațile unui program de lucru de opt ore (uneori 10 și chiar 11 ore).Știu că metafora a fost instituționalizată la baptiștii români în contextul unui cult și a unei culturi denominaționale (în cadrul unui anumit Statut și a unei anumite grile de salarizare). Totuși, discuțiile vor fi sterile și nedrepte dacă nu ne întoarcem la realitațile și la terminologia VT și NT. Sunt sigur că Dumezeu are (în fiecare biserică locală) mult mai mulți „presbiteri-episcopi-păstori“ decât numărul celor care slujesc în virtutea unei diplome! Toți aceștia slujesc mișcați sub călăuzirea Duhului Sfânt, împlinind alături de slujitorii „oficiali“ tot ce este necesar pentru „îngrijirea, păzirea, călăuzire, învățarea și propășirea celor dintr-o biserică locală“. Nu trebuie să lăsăm totul în seama celor cu salar și nu trebuie să-i lăsăm pe cei cu salar să-i înlocuiască în slujire pe toți cei ce au daruri specifice pentru slujire:„Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cîrmuieşte, să cîrmuiască cu rîvnă. Cine face milostenie, s’o facă cu bucurie“ (Romani 12:6-8).Nu există nimeni care să aibă el singur toate aceste daruri! Păstorul titular nu trebuie să le facă pe toate, ci să-I facă pe toți să le facă pe toate, conform pricipiului „omul potrivit la locul potrivit“.Responsabilitatea prioritară a unui păstor este să instaureze și să întrețină sentimentul „comunitar“, acel „oneanothering“ întâlnit peste tot în NT, în care TOȚI creștinii „veghează unii asupra altora, își poartă sarcinile unii altora, sunt primitori de oaspeți, fără cârtire, simt unii cu alții, ajută pe sfinți când sunt în nevoie, etc.“Intr-un sens istoric, discutia aceasta sta intre doua afirmatii de eclesiologie:Prima: „Biserica in episcop sta“A doua: „Biserica locala, ca oglindire a Bisericii vesnice, are in sine tot ce-i trebuie pentru a functiona“Amandoua sunt doctrine … ortodoxe. Neoprotstantii au negat-o pe prima si au pastrat-o pe cea de a doua, desi pe alocuri unii se mai comporta ca „sefi de unitate“.Practic, pe teren, aceasta inseamna ca oriunde exista o biserica locala, Duhul Sfant DA TOT CE ESTE NECESAR PRIN DARURILE SALE pentri o functionare buna.Si mai practic, oriunde exista o biserica locala trebuie sa predice si altii decat pastorul, trebuie ca si altii sa se ocupe de desfasurarea programului de inchinare, trebuie sa fie altcineva care sa se ocupe de evanghelizare, trebuie sa fie unul sau doi „gospodari“ care sa se ocupe de diaconeia materiala, trebuie sa fie si altii care sa se ocupe de noii veniti, si altii care sa faca vizite, etc.Si eu ma bucur de prezenta unor oameni minunati in biserica de aici. Fara ei, as fi ciung, orb si schiop.Oricât ar pare de simplist, un păstor nu-și „zidește“ biserica. Este Biserica lui Christos și numai El o zidește. Este prerogativul Lui:„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Matei 16:18).Asta explică de ce mai există încă Biserica pe pământ. Dacă ar fi lăsat zidirea în seama noastră, biserica ar fi încetat de mult să existe! Christos Își zidește Biserica prin noi, printre noi și nu de puține ori, împotriva noastră …Liniștea noastră este ancorată în lucrarea Lui, nu în lucrarea noastră:„Sînt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi pînă în ziua lui Isus Hristos“ (Filip. 1:6).Vasile Branzei, tatăl meu, obișnuia să spună: „După cum Moise n-a vrut să lase în Egipt nici o unghie (Exod 10:26), nici un singur mântuit din planul lui Dumezeu nu va rămânea în lumea aceasta“ (stiu că suna cam calvinist). Lucrarea Lui nu exclude responsabilitatea noastră, dar ne aduce cu picioarele pe pământ când ne evaluăm importamța.În pra multe locuri, credincioșii l-au înălțat pe păstor pe un postament prea înalt și l-au plătit doar ca să-și scuze și să-și ascundă lipsa lor de activitate, apatia și indiferența. Ei se fac că uită că epitolele NT au fost adresate bisericilor, nu păstorilor (cu excepția celor pastorale).Cât despre tine, Marius, sunt sigur că ești unul dintre păstorii bisericii tale. Ai chiar un dar foarte evident pentru aceasta. Blogul tău și audiența lui sunt dovezi incontestabile.In speranța că n-am reușit să fac neclar un subiect așa de controversat, iti mulțumesc pentru bunăvoință. “Pastorului meu nu-i pasă de biserică!”de Marius CruceruÎn urmă cu vreo două săptămîni m-am întîlnit cu un priten bun, dintr-un oraș mare, dintr-o biserică mare. Am discutat una alta și prietenul meu și-a vărsat oful:Avem trei păstori, dar niciunul dintre ei nu face pastorală. Niciunul nu ne vizitează. Au tot felul de programe, conferințe, simpozioane, adunări, călătorii, fac masterate, doctorate, iar cînd sînt acasă sînt de negăsit. Duc dorul pastorilor din generația veche, care mergeau în fiecare zi in vizite pastorale. Nu era o familie care să nu fie vizitată cel puțin o dată pe an, așa cum face popa la ortodocși.Discuția a mai continuat un pic pe tema asta și mi-am dat seama că prietenul meu are dreptate.Păstorim proiecte, cum spunea cîndva pastorul Vasile Taloș, nu persoane, avem activități și acțiuni, nu lucrare. Oamenii ne duc dorul să ne vadă față către față și gură către gură. Păstorirea nu se poate face nici pe chat, twitter, nici pe blog, nici prin telefon, iar oamenii nu vin la birou în audiență ca la medic. Bisericile de la țară nu se păstoresc cu lap-topul sub braț, nici cu mobilu în căruță.Eu nu mă consider pastor deplin tocmai din cauza acestui lucru, eu sînt predicator al bisericii din Aleșd. Enoriașii noștri au dreptate, pastorii autentici sînt pe cale de dispariție. Avem tot felul de predicatori plini de savantlîc și de priceperi de care n-are nevoie nimeni. Sîntem gata să predicăm despre tot felul de subiecte care ne încîntă pe noi înșine în timp ce bisericile ne mor în păcate de care ne este frică să ne apropiem. Am devenit niște   “meseriași” ai amvoanelor, niște profesioniști ai slubelor religioase, niște masters of ceremonies pentru evenimentele familiale, mici afaceriști, lingușitori cu micii oameni de afaceri din parohiile noastre, mici politicieni, în așteptare înfrigurată după vreun loc de consilier local, în loc să răspundem unei atît de mari chemări de a păstori turma pășunii Lui.Poate că o soluție la această problemă este să ne întoarcem la cărările vechi ale păstorilor bătrîni: vizita acasă, timpul petrecut cu oamenii, întîlnirile periodice cu bărbații, capii de familie, munca în clacă cu mai multe familii. Poate că sîntem prea mici pentru o chemare atît de mare și trebuie să așteptăm ca Domnul să scoată pe alți lucrători la secerișul Lui. Cum se merită să faci un doctorat în teologie?de Marius CruceruÎn urmă cu ceva timp am scris despre doctorate. Merită să le facem sau nu? Ce este un doctorat, un început de drum sau nu final?Titlul postării ar putea induce în eroare: că ar fi vorba despre cele mai bune şi mai ieftine şcoli, locuri etc…Nu despre asta este vorba! Poate că o primă întrebare ar fi: de ce se merită sau nu să facă cineva un doctorat în teologie? Creşte mai mult în cunoaşterea lui Dumnezeu, a tainelor Lui? Se pare că nu pe această cale…Pentru unii doctoratul este un alt pas în formarea personală, pentru alţii este o cheie “care deschide multe uşi şi închide multe guri”, pentru alţii… etc. Nu mai insist.Cu ce este un doctorat în teologie diferit faţă de alte doctorate, în alte domenii ale cunoaşterii?Probabil că are legătura cu Biserica, nu?Doctoratul în teologie ar trebui să fie o formă de recunoaştere a darurilor învăţătoreşti din partea Bisericii, ca Trup al lui Cristos.Ştiu că s-a mai discutat ideea recomandării bisericii locale pentru cei care vor să facă un doctorat de acest fel. Birocraţie inutilă şi multe erori, orgolii, înciudări, poliţe plătibile. Nu cred că funcţionează.Dar am putea imagina măcar un sistem în care doctorandul în teologie face ucenicie spirituală în cadrul eclesial, dă socoteală cuiva într-o relaţie de formare, de călăuzire duhovnicească? O relaţie specială prin care să fie ferit măcar de unele dintre ispitele spiritului, ispite care încearcă pe orice student în cele teologhisiri de tot felul?Cum se merită să faci un doctorat în teologie?În atentă şi bătrînească supraveghere spirituală, cu post şi rugăciune, cu disciplină lăuntrică bine călăuzită de un bătrîn înţelept şi adîncit în cele sfinte, fie acesta şi nedoftoricit.Şi o altă chestiune: doctoratul în teologie ar trebui făcut din Biserică (de acolo plecare), în Biserică (acolo supraveghere) şi pentru Biserică (cu intenţia slujirii Bisericii) şi lume (cu dorinţa de vestire a Evangheliei către lume) Carl Trueman, autor pe care l-am mai citit cu plăcere şi altă dată are cîteva rînduri foarte interesante pentru cei care vor să apuce pe această cale… AICI.Too many theological students come unstuck not because they do not master the sophisticated intricacies of their chosen fields of specialization but rather because they failed their apprenticeships in the basics, the corporate disciplines of church attendance, submission to elders, hard work for the local body, and the individual disciplines which flow from these: private prayer and Bible reading, a crying out to God for his mercy, and a burning desire to be mastered by the Word of God. Successful theological students are never the subjects in theological study; rather they are always the objects of God’s grace. And the church is the place where they will be held accountable for these things. The church, not the seminar room, provides their only true home, their best classroom, and their best form of strenuous spiritual rest. Theological study at the highest level is a high calling indeed; but just for this very reason those who pursue it need to make especially sure that they truly are humble servants of the church. Poruncesc duhului de tensiune mare să plece!de AmbasadorulCred că fiecare avem câte un “beteșug” în corp. Mai mare sau mai mic, e acolo!Cine l-a pus și de unde vine? Cu ce rost? Pentru cât timp?Sunt întrebări care ne bântuie atunci când suntem bolnavi! Am întâlnit săptămâna aceasta un credincios cu un handicap destul de sever. Mergea în cârje.Duminica viitoare vom avea cu ajutorul Domnului în biserică la serviciul divin de la Cina Domnului mai mulți frați cu handicapuri fizice destul de serioase. Unul dintre ei a avut un accident în vremea combinatului din Hunedoara.De ce vor fi prezenți la biserică? Să ne spună cum Dumnezeu poate folosi un handicap sau o boală severă spre slava și onoarea Lui. Că Dumnezeu are resurse inimaginabile pentru noi ca să rezistăm frumos în cea mai cumplită boală! Să ne spună că versetul “prin rănile Lui suntem tămăduiți” este valabil și atunci când boala nu dispare!Este absolut normal ca să vrei să te rogi pentru cineva care este bolnav. Și suntem bucuroși când Dumnezeu răspunde acestor rugăciuni. Sunt unii însă care duc această dorință un pic și mai departe. Puterea rugăciunii se pare că nu produce întotdeauna vindecare, așa că ei caută o putere mai mare. Ei spun că această putere mai mare este a lor pentru că Domnul le-a dat “darul vindecării”.Vreau să spun foarte clar că sunt convins că Dumnezeu mai face și astăzi minuni. Sunt ferm convins că în urma rugăciunii Dumnezeu poate să vindece orice boală dacă asta e voia Lui. Cât despre “darul vindecării” cred că el nu mai există astăzi!Darul vindecării este menționat în 1 Corinteni 12:9, 28, 30 dar nu este definit în aceste versete. Darul vindecării este foarte clar descris prin lucrarea de tămăduire a Domnului Isus și a apostolilor. Când comparăm vindecările din vremea noastră cu cele din vremea apostolilor și a Domnului suntem uimiți de marile diferențe.Unii din “vindecătorii” ambulanți au fost demascați ca fiind adevărați șarlatani care s-au îmbogățit pe spinarea bolnavilor și a naivilor. Dar nu toți sunt așa. Peter Wagner și John Wimber nu cer bani pentru vindecările lor. Ei spun că Duhul Sfânt este același și le-a dat și lor darul vindecărilor precum le-a fost dat și apostolilor. Că Duhul Sfânt este același. Corect! Că Dumnezeu nu se schimbă. La fel de corect! Darul de astăzi este același cu cel din Noul Testament doar dacă are aceleași caracteristici, iar eu observ din Scripturi că între darul tămăduirilor din vremea apostolilor și a Mântuitorului și cel practicat de “vindecătorii” care ar fi niște bufoni mai degrabă, sunt mari deosebiri!Este lucrarea apostolilor și a Domnului Isus reînființată astăzi printre noi? A dat Dumnezeu bisericii de astăzi aceași slujire de vindecare așa cum a dat-o apostolilor?O primă caracteristică a lucrării de vindecare a Domnului Isus a fost că toți bolnavii aduși la El au fost vindecați! Nici unul nu a fost respins că nu a avut suficientă credință. Nici unul nu a plecat pe același scaun cu rotile.Isus nu a fost selectiv. I-a vindecat pe toți în liniște și fără spectacol. Fără strigături și fără acompaniament muzical pentru pregătirea atmosferei. Cu Isus prezent nu este cazul să strigi, să implori, să ridici mâinile și să dai din cap. Isus pur și simplu i-a vindecat! Nu așa se întâmplă astăzi la serile de vindecare!“Vindecătorul” contemporan își alege cu grijă “pacienții” și mulți dintre ei pleacă la fel de bolnavi pentru că nu au avut suficientă credință. Domnul Isus nu le-a cerut celor bolnavi să se pregătească mărturisindu-se în zile de post și rugăciune. Pur și simplu a vindecat bolnavii!Astăzi nu mai întâlnim așa ceva! http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_sept09.htm

Pandemia 1918 -2020 – Istoria se repetă

În septembrie 1918, decanul Facultății de Medicină a Universității din Michigan, Victor Vaughan, intra într-o tabără militară de lângă Boston pentru a încerca să ajute în lupta cu o boală care ucidea mai mulți soldați decât războiul. La morga de acolo, a văzut trupurile neînsuflețite „stivuite precum lemnele de foc”: într-o singură zi, la Camp Devens și-au pierdut viața din cauza unui virus 63 de bărbați care supraviețuiseră Primului Război Mondial. „Această boală a înconjurat lumea, i-a vizitat cele mai îndepărtate colțuri și a luat tribut viețile celor mai în putere, necruțându-i nici pe soldați, nici pe civili și fluturându-și steagul roșu în fața științei”, scria, marcat, medicul. 
Pandemia de gripă spaniolă a început în primăvara anului 1918 și se estimează că a provocat, până la finalul ei, în 1920, 50 de milioane de decese. A avut patru valuri -dintre care cel mai devastator a fost al doilea, și s-a răspândit pe tot globul, odată cu trupele deplasate dintr- o parte în alta a lumii. Primul caz a fost înregistrat oficial pe 4 martie, la o tabără militară din Kansas, SUA, dar originea bolii rămâne și astăzi necunoscută.                                                             S-a răspândit în taberele militare și apoi, pe calea ferată, până în satele Europei, odată cu soldații care plecau acasă în permisie. A fost favorizată de condițiile de muncă din fabricile care trebuiau să alimenteze mașinăria de război și dusă de colo-colo de refugiații care fugeau din calea luptelor.

Este hazardat să faci o comparație între pandemia de gripă din 1918 și cea de coronavirus din 2020. În urmă cu 100 de ani, condițiile sanitare erau cu totul altele. Nu existau antibiotice care să trateze cea mai letală complicație a bolii, pneumonia bacteriană, și nici mijloacele care să le permită cercetătorilor să descopere în timp util agentul patogen. Cenzura din țările combatante, ale căror autorități voiau să țină sus moralul populației și al trupelor, dar și să asigure producția în fabrici, a împiedicat informația să ajungă la oameni și a întârziat luarea de măsuri. Boala a ajuns să se numească „gripă spaniolă” nu pentru că ar fi provenit din Spania. Ci pentru că doar ziariștii din această țară neutră în timpul războiului au scris despre ea.
Ce putem compara însă sunt măsurile de protecție, dar și reacțiile oamenilor la ele.  De pildă, San Francisco, considerat la un moment dat un model de succes în lupta cu gripa spaniolă, s-a confruntat cu un nou val mortal al epidemiei după ce a renunțat la măsurile de distanțare.
Studiile arată că orașele americane care au făcut cel mai bine față pandemiei au fost cele care au impus din timp distanțarea – închizând simultan școlile, teatrele și sălile de spectacol și interzicând adunările publice, și le-au menținut cel mai mult timp.
Orașele americane care au renunțat după mai puțin de două luni la restricții, precum San Francisco și St. Louis, s-au confruntat din nou cu un număr crescut de îmbolnăviri și decese.
Luați-vă tâmplarii de la construit dulapuri și puneți-i să facă sicrie”
Al doilea val al gripei spaniole, mult mai virulent decât primul început în primăvară, a ajuns în Statele Unite ale Americiii la sfârșitul lui august 1918, odată cu soldații care se întorceau acasă, în Boston, din Europa. Boala s-a răspândit cu repeziciune, lăsând în urmă scene de coșmar. La începutul lui octombrie, medicii care se luptau cu epidemia le transmiteau colegilor lor din alte părți ale Americii avertismente în termeni care nu lăsau nicio urmă de îndoială asupra amenințării, relatează Alfred W. Crosby în cartea  „America’s Forgotten Pandemic. The Influenza of 1918”. „Luați-vă tâmplarii de la construit dulapuri și puneți-i să facă sicrie. Luați-vă muncitorii de la drumuri și puneți-i să sape morminte. Dacă veți face asta, nu se vor strânge morții mai repede decât îi puteți îngropa”.
În comparație cu orașele de pe Coasta de Est, San Francisco, aflat în celălalt capăt al Americii, pe malul Pacificului, a avut un avantaj imens, notează autorul: o imagine clară a ceea ce va urma și timp să reacționeze, înainte de apariția primului caz pe 23 septembrie. A profitat de el doar în mică măsură. Dr. William Hassler, șeful Direcției de Sănătate Publică a sugerat că trebuie luate o serie de precauții și a reușit să pună în carantină bazele navale, considerate o sursă de răspândire a infecției.
Însă până la jumătatea lui octombrie, în San Francisco, un oraș care număra 550.000 de locuitori, au fost organizate spectacole, marșuri și parade patriotice cu zeci de mii de participanți. Pe 9 octombrie, orașul avea doar 167 de cazuri de gripă spaniolă. În doar o săptămână, numărul a crescut la peste 2.000.

  În câteva zile, San Francisco a început să se confrunte cu o criză de asistente, medici, voluntari și au fost situații în care Crucea Roșie a ajuns la doar jumătate din cazuri. Comunicațiile telefonice erau perturbate, pentru că sute de operatori nu mai putea veni la serviciu. Gunoaiele începuseră să se strângă pe străzi.
Odată cu declanșarea epidemiei, oficialii din sănătate au luat o serie de măsuri care s-au dovedit eficiente. Școlile, teatrele și sălile de spectacole au fost închise. 
Slujbele religioase și ședințele de judecată au început să fie ținute în aer liber.Măștile de protecție au devenit obligatorii prin lege, iar cei care nu le purtau sau le purtau incorect erau amendați cu 5 dolari pentru „perturbarea păcii” și chiar arestați. Crucea Roșie a distribuit populației măști de protecție la prețuri de 5 ori mai mici decât prețul lor de piață și 100.000 de măști au ajuns la locuitorii din San Francisco între 22 și 26 octombrie, scrie Crosby.

Hassler a avertizat populația că, având în vedere perioada de incubație a bolii, rezultatele nu vor fi observabile imediat.
Însă, în scurt timp, eficacitatea măsurilor luate a început să se vadă. În doar 3 săptămâni, orașul a ajuns să înregistreze de la peste 8.600 de cazuri noi pe săptămână, doar 600 de cazuri pe săptămână. „Continuați să purtați mască și totul va fi bine”, spunea Hassler, care voia ca orașul să renunțe la purtarea obligatorie a măștii abia la o săptămână după ce s-ar fi consemnat ultimul caz.
Dar cetățenii au început să dea semne de nerăbdare și să spună că „măștile sunt incomode, că îți aburesc ochelarii și, după cum susțineau unii furioși, produceau nevralgii, se arată în volumul „America’s Forgotten Pandemic. The Influenza of 1918”.
„Pentru prima dată în aproape o lună, San Francisco a respirat aer proaspăt direct de la Pacific, fără mască”
Pe 11 noiembrie, zeci de mii de oameni, mulți purtând măști de protecție, ieșeau în stradă la San Francisco pentru a sărbători frenetic sfârșitul Primului Război Mondial. În mod încurajator, o zi mai târziu se înregistra un număr minim de cazuri – doar 15.
  Astfel, pe 21 noiembrie, orașul, considerat un exemplu de bune practici în gestionarea gripei spaniole, renunța oficial la obligativitatea măștii de protecție. Iată cum descrie Alfred W. Crosby momentul: „La ora prânzului, țipătul fiecărei sirene din San Francisco, șuierul fluierelor și dangătul clopotelor semnalizau marea dezvelire. Pentru prima dată în aproape o lună, San Francisco a respirat aer proaspăt direct de la Pacific, fără mască. Orașul a avut o săptămână să își savureze triumful, la capătul căreia s-au înregistrat doar 57 de cazuri”.
În ziua „eliberării”, San Francisco Chronicle scria că trotuarele erau pline de măștile aruncate pe jos. Apoi petrecerea s-a mutat în barurile și restaurantele care, fuseseră deschise. Orașul a redeschis școlile, teatrele și sălile de spectacole. Totul era ca înainte.

În luna decembrie însă, numărul de cazuri a început să crească, ajungând până pe data de 12 la 200 pe zi, iar imediat după Anul Nou la 600 pe zi. Situația era gravă, iar autoritățile din sănătate au încercat să impună din nou, prin lege, masca. S-au lovit însă de opoziția oamenilor, dar și a unora dintre oficiali. Cu toate acestea, masca a fost însă reintrodusă.
Un număr din ce în ce mai mare de oameni a început însă să se opună purtării măștilor, iar o parte dintre aceștia s-au organizat în vocala Liga Anti-mască.

 Este imposibil de spus cu certitudine dacă Liga Anti-Mască a avut vreun rol în creșterea bilanțului tragic al pandemiei în San Francisco, dar, „fără îndoială, 2.000 de oameni adunați laolaltă au contribuit la răspândirea bolii”,  crede J. Alexander Navarro, profesor la Centrul de Istorie a Medicinei de la Universitatea din Michigan.
Acesta a declarat pentru Politifact că San Francisco a avut una dintre cele mai mari rate ale mortalității în timpul gripei spaniole: 673 de decese la 100.000 de locuitori, în 24 de săptămâni. Bilanțul final al epidemiei în San Francisco a fost de 45.000 de îmbolnăviri și 3.500 de decese, după ce, până la abolirea restricțiilor, se oprise la în jur de 23.000 de îmbolnăviri și 2.100 de decese.
Principalii factori care au dus la deznodământul din San Francisco au fost eșecul de a implementa devreme măsuri precum distanțarea socială și eșecul de a le menține suficient timp, scrie Politifact.
Un studiu făcut de Navarro și colegii săi pe 43 de orașe americane a scos la iveală că multe dintre acestea au trecut printr-un al doilea val după ce au renunțat prematur la măsurile de distanțare.
Altfel spus, cu cât orașele au pus capăt mai rapid restricțiilor, cu atât au avut o mortalitate mai ridicată în timpul pandemiei.
Potrivit studiului, mortalitatea din San Francisco a fost a cincea cea mai ridicată din SUA, fiind foarte aproape de cea din Boston. Clasat pe locul 4, acesta a fost primul oraș american lovit de pandemie la finalul lui august si a înregistrat 710 de decese la 100.000 de locuitori din cauza gripei spaniole.

  sursa : https://republica.ro/in-ziua-zeliberarii-trotuarele-erau-pline-de-masti-aruncate-pe-jos-zrelicvele-unei-luni-de-tortura-si

Atunci și acum. Asemănări izbitoare între cum arăta lumea în urmă cu 100 de ani, în timpul pandemiei de gripă spaniolă, și cum arată astăzi, în timpul crizei COVID-19

2020-04-06 09:28:00 

https://adevarul-prezent.blogspot.com/2020/08/pandemia

A War on Religion in China

Mesaje primite

x

https://youtu.be/lMEBXQts-9w

Dear Ardleean Viorel,Over the past few years, we have only seen the persecution of Christians and other religious minorities increase in China. This spike in oppression sits primarily on the shoulders of China’s president, Xi Jinping.I recently sat down with Olivia Enos, a senior analyst with the Heritage Foundation, to unpack this surge in persecution.Would you take a moment to pray for our brothers and sisters in Christ who are suffering in China at this very moment? To listen to the full podcast episode, please click here.Be Blessed, Jeff King President of International Christian Concern Author of Islam Uncensored and The Last Words of the Martyrs Host of Into the Deep PodcastDonateInternational Christian Concern www.persecution.orgDonate by phone: 1-800-422-5441 Your bridge to the persecuted Church

Share this email:Manage your preferences | Opt out using TrueRemove™ Got this as a forward? Sign up to receive our future emails. View this email online.2020 Pennsylvania Ave. NW # 941 Washington, DC | 20006 USThis email was sent to viorelardelean2016@gmail.com. To continue receiving our emails, add us to your address book.

Avocatul egiptean de vârf reduce barul pentru libertatea religioasă

17 septembrie 2020: 

La doar câteva luni de la mandatul său de șef al Baroului Egiptean, avocatul Ragai Attia a publicat un articol intitulat Între Iisus și discipolii Săi.MAI MULT

Familia creștină pretinde că poliția din Pakistan nu a reușit să-și recupereze fiica răpită

20 septembrie 2020: 

20.09.2020 Pakistan (Preocupare creștină internațională) – Potrivit Asia News, poliția din Faisalabad, Pakistan nu a reușit să recupereze un creștin adolescent […]MAI MULT

ICC @ WORK CPI ajută fermierii strămutați să se reconstruiască în Irak

20 septembrie 2020: 

După ce ISIS a atacat Qeraqosh în 2014, mii de creștini au fost forțați să fugă. În timpul deplasării lor, refugiații creștini au trăit din economiile lor, pierzând toate sursele de venit.MAI MULT

Biserica ortodoxă zidită ilegal în Turcia

20 septembrie 2020: 

20.09.2020 Turcia (Preocupare creștină internațională) – A fost construit un zid închizând cele două intrări către o biserică ortodoxă greacă situată […]MAI MULT

Misionarul din Mali spune că Biserica nu este „deloc amenințată” în timpul loviturii de stat

19 septembrie 2020: 

19.09.2020 Mali (Preocupare creștină internațională) – Luna trecută, armata Mali a efectuat o preluare fără sânge a guvernului central. Ei erau […]MAI MULT

Spion guvernamental prins de video de către membru ERCC

19 septembrie 2020: 

19.09.2020 China (Preocupare creștină internațională) – Pe 17 septembrie, Hope și cei doi copii ai ei au realizat că cineva îi urmărește. Hope se întoarse pentru a înfrunta bărbatul care îi urma. Imediat a început să-l înregistreze pe telefonul ei.MAI MULT

Christian condamnat la moarte în Pakistan depune recurs la Înalta Curte

19 septembrie 2020: 

19.09.2020 Pakistan (Preocupare creștină internațională) – Pe 8 septembrie, Asif Pervaiz a fost condamnat la moarte de către o instanță de judecată din […]MAI MULT

Libanul se luptă să avanseze pașnic

19 septembrie 2020: 

19.09.2020 Liban (International Christian Preocup) – La puțin peste o lună după o explozie masivă a zguduit portul Beirut, unul dintre […]MAI MULT

Boko Haram ucide 10 răpiți pe alții în Borno Attack

18 septembrie 2020: 

18.09.2020 Nigeria (Preocupare creștină internațională) – Zece persoane au fost ucise marți, 15 septembrie, în jurul orei 19:30. Conform […]MAI MULT

Biroul pentru afaceri religioase îl eliberează în cele din urmă pe părintele Liu

18 septembrie 2020: 

18.09.2020 China (Preocupare creștină internațională) – Părintele Liu Maochun, preot neînregistrat în Mingdong (provincia Fujian), a vizitat pacienți bolnavi spitalizați pe 1 septembrie. În timpul vizitei, el a fost răpit de Biroul pentru afaceri religioase din China. Familia sa nu a aflat de el până de curând.MAI MULT

Poliția din Pakistan arestează bărbați acuzați de uciderea vecinului creștin

18 septembrie 2020: 

18.09.2020 Pakistan (Preocupare creștină internațională) – Poliția din Pakistan a anunțat arestarea a doi bărbați, Salman Khan și Suleman […]MAI MULT

POVESTE PREZENTATĂ Falsă speranță pentru Iran

18 septembrie 2020: 

Când COVID-19 a lovit Orientul Mijlociu, Iranul și-a simțit profund impactul. Având în vedere problemele de droguri din țară, infrastructura în prăbușire și mass-media puternic cenzurată, aceasta era deja în dezavantaj.MAI MULT

Egiptul amână 2 dosare în instanță

18 septembrie 2020: 

18.09.2020 Egipt (Preocupare creștină internațională) – Două dosare judiciare care implică creștini egipteni au fost din nou amânate. Decizia vine de la […]MAI MULT

Militanții Fulani ucid un cuplu în Miango, Nigeria

17 septembrie 2020: 

17.09.2020 Nigeria (Preocupare creștină internațională) – La 13 septembrie, militanții suspectați de Fulani au atacat un cuplu în […]MAI MULT

ICC @ HEART Episodul 34: Trecerea liniei

17 septembrie 2020: 

În partea a doua a interviului lui Jeff King cu Charles Mudasir, Charles împărtășește despre realizarea care l-a făcut să se întoarcă de la Islam la creștinism și despre cum a scăpat miraculos de numeroasele încercări de viață de după aceea.MAI MULT

POVESTE PREZENTATĂ Avocatul egiptean de vârf reduce barul pentru libertatea religioasă

17 septembrie 2020: 

La doar câteva luni de la mandatul său de șef al Baroului Egiptean, avocatul Ragai Attia a publicat un articol intitulat Între Iisus și discipolii Săi.MAI MULT

Preoții chinezi se tem de acordul reînnoit al țării cu Vaticanul

17 septembrie 2020: 

17.09.2020 China (Preocupare creștină internațională) – Acordul Vatican-China semnat în 2018 expiră la sfârșitul lunii septembrie, permițând ambelor părți să renegocieze termenii. Acordul actual impune episcopilor romano-catolici să primească afirmație atât de la guvernul chinez, cât și de la Vatican.MAI MULT

https://www.persecution.org/?u

Moment Istoric: Israel a semnat „Acordul Avraam” cu două state din Golf

Doina Bejenaru  18-09-2020 18:14:40

Marți, 15 septembrie 2020, va rămâne un Moment Istoric pentru întreaga omenire. Israelul a semnat „Acordurile Avraam” cu primele state din Orientul Mijlociu, Emiratele Arabe Unite și statul Bahrain. Ceremonia a fost găzduit de președintele SUA, Donald Trump la Casa Albă.

Textul Declarației semnat de premierul israelian Benjamin Netanyahu, pe de o parte, și șefii de diplomații din Emiratele Arabe Unite și Bahrain, pe de altă parte, exprimă următoarele angajamente.

„Declarația „Acordurilor Avraam” 
Noi, subsemnații, recunoaștem importanța menținerii și consolidării păcii în Orientul Mijlociu și în întreaga lume, pe baza înțelegerii reciproce și a coexistenței, precum și a respectului pentru demnitatea și libertatea umană, inclusiv libertatea religioasă.
Încurajăm eforturile de promovare a dialogului interconfesional și intercultural pentru a promova o cultură a păcii între cele trei religii avraamice și întreaga omenire.
Credem că cel mai bun mod de a aborda provocările este prin cooperare și dialog și că dezvoltarea relațiilor de prietenie între state promovează interesele păcii durabile în Orientul Mijlociu și în întreaga lume.
Căutăm toleranță și respect pentru fiecare persoană pentru a face din această lume un loc în care toți se pot bucura de o viață demnă și de speranță, indiferent de rasa, credința sau etnia lor.
Susținem știința, arta, medicina și comerțul pentru a inspira omenirea, a maximiza potențialul uman și a apropia națiunile.
Căutăm să punem capăt radicalizării și conflictelor pentru a oferi tuturor copiilor un viitor mai bun.
Urmărim o viziune a păcii, securității și prosperității în Orientul Mijlociu și în întreaga lume.
În acest spirit, salutăm cu căldură și suntem încurajați de progresele deja realizate în stabilirea relațiilor diplomatice între Israel și vecinii săi din regiune, în conformitate cu principiile „Acordurilor Avraam”. Suntem încurajați de eforturile continue de consolidare și extindere a unor astfel de relații de prietenie bazate pe interese comune și un angajament comun către un viitor mai bun.”

Acordurile au fost redactate în trei limbi engleză, ebraică și araba, și marchează un moment major de cotitură geopolitică în Orientul Mijlociu, oferindu-i lui Trump o platformă de pacificator cu alegerile prezidențiale din 3 noiembrie la orizont, consideră redacția USA Today.

Primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu – בנימין נתניהו a spus: „Această zi este un pivot al istoriei, ea anunță zorii noi ai păcii. De mii de ani poporul evreu s-a rugat pentru pace, de zeci de ani statul evreu s-a rugat pentru pace și de aceea astăzi suntem plini de o recunoștință atât de profundă”.

Ce înseamnă asta din punct de vedere Biblic, aflăm de la pastorul Samy Tuțac: „Sfânta Scriptură ne învață să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului. Ierusalimul joacă un rol foarte important în istorie și în profeția biblică. Ieri, oficiali din Israel, Emiratele Arabe Unite și Bahrain s-au alăturat președintelui Donald J. Trump la Casa Albă pentru a semna acorduri de pace istorice numite „Abraham Accords”. Pacea din Orientul Mijlociu are impact asupra întregii, iar președintele Donald J. Trump și cei care au muncit atât de mult pentru această rezoluție, trebuie apreciați. Chiar dacă rămân multe de făcut, acesta este un început. Așadar, haideți să continuăm să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului (Psalmul 122: 6)”.

https://www.stiricrestine.ro/2020/09/18/moment-istoric-israel