DESPRE ALEGEREA NECONDIŢIONATĂ

J.I. Packer

Interviu

Dr. Packer, la ce anume se referă oamenii când vorbesc despre alegerea necondiţionată?

Packer: este o expresie pe care oamenii o folosesc pentru a exprima următoarea idee: deoarece noi, păcătoşii, suntem neputincioşi, Dumnezeu trebuie să facă toţi paşii necesari ca să ne aducă la credinţă, la părtăşia cu El şi, în final, la viaţa veşnică. Alegerea necondiţionată este numele dat acestei acţiuni pe care Dumnezeu alege să o facă în fiecare caz particular, şi trebuie să fie necondiţionată pentru că, dacă Dumnezeu ar trebui să aştepte ca omul să o merite, ar aştepta la nesfârşit.

Dr. Packer, de ce avem nevoie de o alegere?

Pentru că, dacă Dumnezeu nu alege să ne mântuiască, nu vom fi mântuiţi niciodată. Alegerea duce la acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în calitatea Sa de Domn, iar dacă am fi lăsaţi în voia noastră, nu I-am răspunde niciodată lui Dumnezeu din proprie iniţiativă. Acesta e lucrul pe care oamenii nu par să-l aprecieze, că noi toţi suntem din firea noastră împotriva lui Dumnezeu, în cele mai adânci instincte ale noastre (vezi Romani capitolul 3). Nu realizăm întotdeauna aceasta pentru că mulţi dintre noi credem că noi suntem cei ce Îl căutăm pe Dumnezeu, când, de fapt, oamenii vor un Dumnezeu pe care să Îl poată dirija şi pe care să Îl poată manipula, care să îi ferească de rău. Acestea sunt realităţile vieţii omeneşti, şi sunt realităţi foarte familiare. Dar când se pune problema să Îi răspundem Dumnezeului adevărat, şi să-I răspundem în modul cerut de El – adică smerindu-ne înaintea Lui, învăţând să ne încredem în mod absolut în Cuvântul Lui, întorcându-ne de la păcatul nostru, luând mâinile de pe frâiele vieţilor noastre şi lăsându-L pe El în control – ne dăm seama că nu ne place deloc această situaţie şi evităm să avem de-a face cu ea. Aceasta e natura noastră. Deci, vedeţi, Dumnezeu trebuie să facă ceva, altfel nu vom veni niciodată la El, pentru că aceasta e starea în care să găseşte omenirea decăzută.

În acest caz, oare nu este diminuată responsabilitatea noastră de a răspunde Evangheliei? Dacă sunt unul dintre cei aleşi, Dumnezeu mă va mântui, iar dacă nu sunt ales, oricum nu pot fi mântuit, aşa că de ce să-mi mai fac griji?

Nu, nu aşa trebuie să privim problema, pentru că Dumnezeu ne-a creat fiinţe umane care acţionează pe baza propriilor voinţe, şi aşa continuă să ne ţină. De aceea ne consideră responsabili pentru lucrurile pe care le-am făcut, pentru că ele erau cu adevărat acţiunile noastre. Faptul că nimic din noi nu caută să-I răspundă lui Dumnezeu într-un mod pozitiv nu înseamnă că nu e alegerea noastră să nu-I răspundem. Noi suntem cei care alegem să nu-I răspundem lui Dumnezeu, şi pentru această alegere suntem răspunzători înaintea Lui. Adevărul în ce ne priveşte este că suntem ca nişte oameni care se îneacă şi, lăsaţi singuri, ne-am scufunda fără să ne mai ridicăm vreodată la suprafaţă. Într-un sens putem spune că Dumnezeu ia iniţiativa şi se aruncă în apă, înoată până la noi, ne prinde şi ne salvează. Alegerea, aşa cum am spus mai înainte, este decizia Lui să facă aceste lucruri, şi le face în calitatea Lui de Domn şi prin puterea Lui, de aceea mântuirea noastră I se datorează în întregime. Dar în tot acest timp noi suntem răspunzători pentru că suntem ceea ce suntem, oameni care ne înecăm în propriul nostru haos moral.

Oare nu e cunoaşterea mai dinainte baza pentru alegere? Nu cumva Dumnezeu ne-a ales pentru că a privit în viitor şi a văzut că vom crede în El?

E adevărat, El ne-a cunoscut mai dinainte, dar ne-a cunoscut aşa cum suntem din firea noastră, adică oameni care nu-I vom răspunde dacă nu ne va schimba mai întâi inima, aşa că El a ales să ne schimbe inimile. Dar iniţiativa Îi aparţine în întregime, de la început până la sfârşit vorbim doar de suveranitatea Lui. Biblia descrie această condiţie umană în numeroase feluri. Ne spune că suntem orbi spirituali, surzi spirituali, inimile noastre sunt împietrite – adică nu-I putem răspunde lui Dumnezeu, suntem morţi spirituali. Biblia afirmă toate aceste lucruri. Nu se poate exprima mai puternic această idee de totală indiferenţă.

Oare nu e nedrept ca Dumnezeu să aleagă o persoană pentru cer, dar să nu-l aleagă pe vecinul de alături?

Ei bine, lucrul pe care trebuie să ni-l amintim aici este că, mai întâi de toate, motivul pentru care Dumnezeu face ceea ce face este de multe ori un mister pentru noi. El nu ne spune de ce îl alege pe unul dar nu şi pe celălalt. Prin urmare, această întrebare nu-şi are rostul; nu ne ajută cu nimic. Dar, în al doilea rând, trebuie să ne amintim că, aşa cum ne vede Dumnezeu, noi toţi merităm să fim condamnaţi, pentru că de fapt noi toţi alegem în fiecare zi să trăim sfidând legile Lui şi calea Lui, şi alegem în schimb să ne urmăm propriul drum; asta înseamnă răzvrătire, iar răzvrătirea e un păcat. Acum, din această masă de oameni, în care fiecare membru al ei merită să fie respins, Dumnezeu a mântuit pe câţiva. Biblia arată clar că El nu alege să-i mântuiască pe toţi, şi nici nu e obligat să aleagă să-i mântuiască pe toţi. De fapt, El nu e obligat să aleagă să mântuiască pe vreunul dintre noi, pentru că toţi merităm din mâna Lui condamnarea şi pedeapsa.

Sunteţi de acord cu Spurgeon, care a spus: „Ce mi se pare greu de crezut nu e faptul că El n-a ales să-i mântuiască pe toţi, ci că a ales să mă mântuiască pe mine”?

Da, cred că aşa trebuie privite lucrurile. Minunea constă în faptul că cineva e mântuit, şi cu siguranţă în faptul că eu sunt mântuit. Desigur, cu toţii cunoaştem povestea propriilor noastre vieţi mai bine decât oricine altcineva. Până la urmă, noi suntem cei care am trăit acele vieţi. Ştim cât de răi suntem. Nu pot să înţeleg cum poate exista un creştin care să nu fie uimit în permanenţă de faptul că Dumnezeu l-a mântuit, sau a mântuit-o, în ciuda acestei răutăţi, a pervertirii, depravării şi păcătoşeniei dinăuntru. Cu siguranţă, aşa mă simt eu în ce mă priveşte.

Cât de esenţială este această doctrină în contextul înţelegerii mântuirii în general?

Ei bine, dacă nu ne e clar faptul că alegerea lui Dumnezeu şi harul suveran al lui Dumnezeu sunt factorii responsabili pentru mântuirea noastră – adică nu ne e clar că Dumnezeu este Cel ce ne-a mântuit, nu noi ne-am mântuit cu ajutorul Lui, atunci nu ne vom încrede în El aşa cum ar trebui să o facem şi ne vom baza pe noi înşine pentru a ne menţine în această stare, în timp ce creştinul care cunoaşte harul lui Dumnezeu se bazează pe Dumnezeu pentru susţinere. Mai mult, nu Îl vom lăuda pe Dumnezeu în fiecare zi pentru toate lucrurile pentru care ar trebui să-L lăudăm. El ne-a mântuit şi noi trebuie să-I mulţumim pentru convertirea noastră şi pentru faptul că în fiecare zi ne păstrează în har, la fel de mult cât Îi mulţumim pentru că a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele noastre. Dar lauda pe care se cuvine să I-o aducem va fi înjumătăţită dacă nu apreciem faptul că El e cel ce ne-a mântuit aducându-ne la credinţă.

Vorbim deci de ceva cu adevărat practic pentru creştin, nu despre un lucru ce trebuie lăsat în seama lecţiilor din seminar sau a dezbaterilor teologice?

O, cu siguranţă că nu. Nu vreau să spun că ar trebui, atunci când predicăm şi învăţăm în bisericile locale, să îi instruim pe oameni în bazele teologiei istorice, cu toţi termenii ei tehnici. Dar când vine vorba de fundamentele creştinismului practic, cu siguranţă ar trebui să îi învăţăm pe oameni că întregul har e darul gratuit al lui Dumnezeu, nimic din el nu a fost câştigat. Mai trebuie să îi învăţăm că toată viaţa creştină este rodul harului lui Dumnezeu, nimic din el nefiind contribuţia noastră. Dumnezeu ne-a luat de mână, Dumnezeu a ales să ne mântuiască, şi de aceea s-ar cuveni să fim nespus de mulţumitori. Această doctrină a alegerii este mai degrabă un subiect de închinare decât unul de dezbatere şi dispută, şi, în paranteză fie spus, doar mândria omenească este cea care îi face pe oameni să o dezbată şi să o pună la îndoială, pentru că, adânc în lăuntrul nostru, vrem să putem spune: „Totuşi, a fost un moment în care m-am mântuit singur. Am contribuit şi eu cu ceva.” Cu toate acestea, creştinul nu poate spune aşa ceva. Dumnezeu l-a smerit astfel încât a trecut de faza aceasta, dar această smerenie e de fapt parte a fericirii lui. Când creştinul ştie că se poate încrede într-un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale, el e dintr-o dată eliberat de nevoia de a ţine toate lucrurile în mişcare prin propriul său efort şi e liber să se bucure în Domnul, iar paradoxul constă în faptul că de-acum se închină cu mai multă inimă şi e mult mai bucuros să facă ce-I porunceşte Dumnezeu. Această doctrină, care pare să pună beţe în roate eforturilor umane, de fapt îi face pe oameni să alerge cu şi mai multă vigoare pe calea ascultării, pentru că ei ştiu cât de mult Îi datorează lui Dumnezeu.

Dr. Packer, dacă această doctrină e adevărată, există vreun motiv să credem că invitaţia Evangheliei e autentică?

Da, există. Cel mai evident şi fundamental motiv este acela că Hristos a murit pentru a garanta că invitaţia Evangheliei este adevărată, şi la fel e şi promisiunea mântuirii care o însoţeşte, oriunde ar ajunge această invitaţie a Evangheliei. În alte cuvinte, oricine aude cuvintele invitaţiei venite din partea lui Dumnezeu: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată…” sau, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică…”, poate fi sigur că, deoarece Hristos a murit, aceste cuvinte sunt adevărate şi pentru el. De aceea, decizia pe care o ia să răspundă acestei invitaţii sau să o respingă este cu adevărat decizia decisivă pentru destinul lui. Nu e nimic fals în oferta Evangheliei. E adevărată pentru oricine o aude. Iar moartea lui Hristos garantează acest lucru. Evanghelia trebuie să ajungă în toată lumea, iar acest lucru înseamnă că toată lumea trebuie invitată să primească viaţa veşnică.

Dar cum împăcaţi cuvintele „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” cu ideea că Dumnezeu alege să îi mântuiască pe unii, iar pe alţii nu?

Trebuie să înţelegem că acest cuvânt, „lumea”, este uneori folosit în Scriptură nu din punct de vedere statistic, pentru întreaga lume, de exemplu pentru x miliarde de oameni, ci pentru lumea în calitatea ei morală, adică lumea în toată răutatea ei. Când ne spune că Hristos este Mântuitorul lumii, oricum am privi lucrurile înţelegem că Hristos mântuieşte oameni din orice rasă, neam, trib şi limbă, în toată răutatea şi răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu.

Ne poate ajuta o doctrină ca aceasta să trecem peste evanghelismul de suprafaţă din biserica contemporană?

Da, cu siguranţă creştinismul înseamnă mai mult decât experimentarea lui Isus.

Tradus de Florin Vidu

http://www.rcrwebsite.com/index.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.