CEL MAI NEPĂMÂNTEAN ELEMENT DIN NOUA CREAȚIE VA FI ACEST IERUSALIM NOU! Păstor Daniel Brânzei
Apocalipsa 21:9-23; 22:5
„Şi eu am văzut coborându-se, din Cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă“: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de-o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Anticrist, dar are dincolo de aceasta un destin special, divin. Dincolo de cel de al doilea Ierusalim, reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o Cetate sfântă. Mult mai sfântă decât celelalte două, atât pentru că Domnul Isus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu Numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Isus Christos!
I. IERUSALIMUL CERESC DEJA … EXISTĂ!
Probabil că acesta-i unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ierusalimul Ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți … Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea, în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel“ (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că (în prezentul etern) Dumnezeu vede deja toate lucrurile ca deja întâmplate, în timp ce noi (aflați în timp terestru) ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților“, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.
II. IERUSALIMUL E ANTITEZA BABILONULUI CELUI MARE
Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dintre Babilon și Ierusalim. Am văzut cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – cetatea păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului, şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”. Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie“ (Apocalipsa 17:1-3). „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: ,,Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!”. Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din Cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:10). În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.
III. IERUSALIMUL CEL NOU ESTE NĂDEJDEA CREDINCIOȘILOR
Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Isus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nici o palmă de pământ din țara promisă și a rezistat tentației de a se întoarce în Ur, din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduințe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune…
Identitatea confesională într-o epocă post-confesională
De Marius Birgean
Acum 400 de ani, in spatele unei brutarii din Amsterdam, un grup de refugiati englezi care au luat calea exilului din motive de persecutie, aveu sa declanseze unul din cele mai inedite experimente religioase din vremea moderna: o biserica bazata in intregime pe principiile Noului Testament. Venisera pentru o vreme sa se stabileasca in Olanda din cauza situatiei de acasa, dar, in providenta lui Dumnezeu, scurta sedere in aceasta tara s-a transformat intr-o experienta care i-a imbogatit pe ei si intreaga lume crestina. Aici au luat legatura cu menonitii – o alta grupare cu o istorie zbuciumata, de la care au invatat un lucru extrem de important in legatura cu identitatea crestina: conceptul de ucenicie radicala fata de domnia lui Cristos si necesitatea de a o arata intr-un mod clar prin actul botezului savarsit la maturitate, in urma credintei salvatoare si a pocaintei de pacat.
Asa s-a nascut in 1609 prima biserica baptista din timpurile moderne. Congregatia initiala s-a separat in scurt timp- o parte l-au urmat pe John Smith in biserica menonita, ceilalti, condusi de Thomas Helwys, s-au reintors in Anglia, unde vor pune bazele miscarii baptiste pe solul englez. Restul este istorie- o istorie a 400 de ani de transformari si binecuvantari, de la o minoritate persecutata la o confesiune care depaseste astazi cifra de 105 milioane de aderenti raspanditi pe toate meridianele globului, practic, cea mai numeroasa confesiune protestanta. Cine sunt, la urma urmei- acesti baptisti?
Un istoric apartinand acestei traditii este profesorul american EdwinGaustad. Intr-un articol interesant despre baptisti, el ridica intrebarea: ”unde ne regasim identitatea ca baptisti?” El a observat, pe buna dreptate, ca o seama de confesiuni, in speta protestante, se leaga de anumite locuri sau personalitati: luteranii sunt legati, evident, de Martin Luther si de Wittenberg, centrul Reformei din Germania sec. al XVI-lea; bisericile reformate, prezbiteriene, etc… privesc la Calvin si orasul Geneva ca fiind coordonate esentiale ale identitatii lor; anglicanii au Westminster sau Canterbury al lor; metodistii sunt legati de lucrarea fratilor Wesley; doar baptistii nu au nici fondator, nici locatie de referinta. “Dar”, va obiecta cineva, “nu sunt John Smith, Amsterdam si 1609 aceste coordonate ale identitatii lor?”. “Nu tocmai”, sustine Gaustad. Motivul este clar: John Smith nu este considerat a fi “intemeietor” al credintei baptiste; baptistii il recunosc doar pe Cristos ca Intemeietor si Capitan al credintei lor. Amsterdam, la fel ca Londra (unde primii baptisti au fost persecutati), sau Newport (R.Island) sau Hamburg (locul unde in 1834, Oncken va intemeia prima biserica baptista din Europa Continentala) sunt doar locatii incidentale pentru diversele grupuri baptiste persecutate. Adevarata lor cetatenie rezida in Ierusalimul ceresc, in Sionul etern al lui Dumnezeu.
Totusi, baptistii au fost si raman si cetatenii acestui pamant in calatoria lor catre cer. Cum s-au raportat ei in istoria de 400 de ani la societatea si cultura inconjuratoare a fost si ramane un motiv de disputa printre baptistii. Un lucru este clar: ritmul coplesitor al schimbarilor creaza pentru orice comunitate religioasa imposibilitatea de a ramane o “insula” neafectata de ceea ce se intampla in societate. In fata acestei situatii, baptistii au fost nevoiti sa raspunda la intrebarea:” in ce masura influenteaza biserica lumea sau lumea, biserica”? Si mai ales:” au baptistii ceva distinctiv de oferit crestinatatii in general? Cum ne putem pastra si imbogati indetitatea, pentru a putea oferi ceva semnificativ crestinatatii mileniului III? Vom incerca sa raspundem pe scurt acestor intrebari,convinsi de faptul ca , intr-adevar, baptistii pot oferi mult, in anumite conditii.
Mai intai, baptistii trebuie sa stie cum sa invinga anumite pericole la adresa identitatii lor:
I. FACTORI CARE ATENTEAZA LA IDENTITATEA NOASTRA CONFESIONALA
(1) Uitarea trecutului (“amnezie istorica”). Cineva a rostit o fraza admirabila: “cine uita istoria, este condamnat sa o repete”. Se pare ca baptistii au nevoie sa auda acesta fraza, pentru ca, uneori, uita cam usor lectiile trecutului si datoria pe care o poarta inaintasilor lor. Renumitul pastor baptist R.G.Lee ne aminteste de aceasta datorie: ”Unele din cele mai simple privilegii au costat mult in termeni de lacrimi si sange, noi le-am primit fara sacrificii si suferinta”. Posesiuni pretioase ca libertatea de constiinta, separarea bisericii de stat , independenta de control ierarhic, procesul democratic de luare a deciziilor, sunt “trofee” ale baptistilor de ieri pe care baptistii de azi si de maine nu pot sa le trateze ca ceva lipsit de importanta fara ca prin aceasta, identitatea lor sa fie periclitata intr-un mod serios.
(2) Perioada post-confesionala. Astazi este o perioda caracterizata de multe “post-uri”: postmodernism, post-crestinism, post-confesionalism, etc. In climatul actual, relativismul vremii si toleranta fata de orice ideologie sau conceptie, face ca in anumite locuri, accentuarea caracterului confesional sa fie considerata a fi depasita. Se favorizeaza astazi sintagme mult mai vagi cum ar fi “evanghelic” sau, “crestin” ori “teist”, decat mentionarea unei anume afilieri confesionale. Ciudat este atunci cand baptistilor le este rusine de identitatea lor, in timp ce credinciosi apartinand altor traditii eclesiastice nu au nici o retinere sa isi afirme identitatea.
(3) Ecumenism agresiv. Problema ecumenismului este prea ampla pentru a fi discutata aici, insa, provocarea ecumenica ramane de actualitate pentru baptisti, la diferitele nivele ale “dialogului” sau “cooperarii” ecumenice. Incepand cu organisme majore cum este Consiliul Mondial al Bisericilor (unde se regasesc grupari baptiste mai liberale ca Uniunea Baptista din Anglia sau American Baptist Churches), sau dialoguri ecumenice purtate de oficialii Aliantei Baptiste Mondiale cu Vaticanul sau Patriarhia ecumenica si pana la nivel local- deschideri de biserici la care sunt invitati reprezentati ai altor culte, problematica ecumenica ramane deschisa. O abordare lipsita de discernamant, motivata doar pragmatic si nu teologic, risca sa aduca prejudicii serioase identitatii noastre baptiste.
(4) Pierderea vitalitatii spirituale- este probabil, cea mai serioasa amenintare la adresa identitatii noastre. Atunci cand liniile de demacatie intre biserica si lume se estompeaza, incetand practic, sa mai existe, baptistii se afla intr-un mare pericol asa cum istoria lor a dovedit-o din plin. Asadar, cel mai mare pericol vine din interior- din incapacitatea de a fi “sare si lumina” (Mat.5:12-16) intr-o cultura ce se dezintegreza. Atunci cand in renumita “Bible Belt” din SUA (unde baptistii sunt un grup predominant), rata divorturilor depaseste media nationala, atunci, baptistii au, intr-adevar, probleme. Acel soi de “crestinism cultural” nu mai convinge pe nimeni. Iar cazurile de acest gen nu se gasesc numai la unii- ele sunt, o realitate care, din pacate, ne priveste pe toti. Biserici baptiste, altadata vibrante au devenit in multe locuri simple relicve ale unui trecut glorios, acum goale si moarte. Ce e de facut pentru ca identitatea sa fie pastrata si transmisa mai departe?
Din fericire, exista speranta! Prin harul lui Dumnezeu, baptistii pot avea un viitor binecuvantat, ramanand una din miscarile Duhului Sfant de reinoire in spiritul crestinismului primar. Aceasta se poate intampla, atunci cand se iau in considerare…
II. FACTORI CARE ALIMENTEAZA /ASIGURA IDENTITATEA CONFESIONALA
(1)Afirmarea autoritatii Scripturii. Baptistii au fost intotdeauna “poporul cartii”, o grupare de oameni care au crezut intotdeauna in autoritatea divina a Scripturii. Ceea ce s-a inteles prin aceasta autoritate, a fost poate un motiv de disputa, dar, baptistii au fost convinsi ca daca nu exista o intoarcere la “Lege si la marturie”(Isa.8:20), nu exista viitor pentru noi. Aceasta presupune:
(a) incredere in caracterul revelat al Scripturii-Scriptura este Cuvantul scris al Dumnezeului Triunic care a ales aceasta forma de revelatie in limbaj uman
(b) incredere in inspiratia divina a Scripturii (2 Tim.3:16-17: 2 Pet.1:21)- natura acestei inspiratii este verbala, plenara, la nivelul cuvintelor, nu doar a conceptelor.
(c) incredere in suficienta Scripturii- Scriptura este, intr-adevar suficienta sa furnizeze omul lui Dumnezeu si biserica Sa pentru “orice lucrare buna”.
(d) incredere in infailibilitatea/ Ineranta Scripturii- Scriptura nu contine nici o eroare in tot ce afirma, in manuscrisele originale.
(2) Afirmarea nasterii din nou- baptistii au afirmat in istoria conceptul revolutionar (biblic!) al bisercii ca “partasie a sfintilor”, formata din oameni regenerati prin lucrarea Duhului si a caror viata reflecta experienta harului.
Afirmarea nasterii din nou (Ioan 3:3), a pazit bisericile baptiste de tragedia experimentata in alte comunitati eclesiale, dar pericolul unei membralitati neregenerate i-a pandit si ii pandeste in continuare pe baptistii. Acolo unde nu se predica necesitatea regerenrarii, unde lipseste disciplina bisericeasca, dezastrul este greu de exprimat in cuvinte.
(3) Afirmarea uceniciei radicale- prin practicarea botezului credintei, la maturitate, in urma unei decizii constiente de urmare a lui Cristos, ca primul pas al ascultarii de noul Stapan, baptistii au accentuat ucenicia radicala fata de autortitatea lui Cristos. “M-am hotarat sa-L urmez pe Isus si inapoi eu nu voi da”, reprezinta nu doar un crez cantat , ci un mod de viata adoptat. In Romania, serviciile de botez au avut un caracter special, incarcat cu o solemnitate si semnificatie aparte, caci reprezinta un punct de cotitura extem de serios in relatia crestinului cu lumea, pacatul si viata pe calea “ingusta”.
(4) Afirmarea separarii biblice- credinciosul botezat trebuie sa traiasca o viata caracterizata de sfintenie, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr.12:14). Aceasta prespune separarea constienta de tot ceea ce ar putea intina credinciosia lui: de pacat, delume, de invatatura falsa.
In contextul ei mai larg, biserica trebuie sa isi mentina identitatea sa separata de cea a statului. Celeba axioma baptista exprimata de E. Mullins altadata –“o biserica libera intr-un stat liber”, ramane de actualitate in orice regim politic sub care credinciosii baptistii s-ar putea afla vreodata. Biserica nu poate fi injugata niciodata la jugul unui anume regim politic, facuat sclava unei ideologii vremelnice, caci chemarea ei este mult mai inatlta: ea este o voce profetica in societate, vocea Imparatiei lui Dumezeu.
(5) Afirmarea responsabilitatii individuale inaintea lui Dumnezeu- baptistii au avut o doctrina draga lor care a fost numita fie “liberatea spirituala individuala”, fie “competenta sufletului”, dar ideea este simpla: fiecare suflet este responsabil inaintea lui Dumnezeu, Judecatorul Suprem. Deaceea, baptistii au fost campionii libertatii de constiinta- cea mai scumpa libertate posibila, convinsi ca nu exista nici o putere omeneasca capabila sa oblige constiinta cuiva sa creada sau sa comporte, in plan spiritual, intr-un anume mod. Ei au denuntat orice tiranie religioasa care cauta sa oblige pe oameni sa creada impotriva cugetului lor. Aceasta libertate, atrage dupa sineo enorma reponsabilitate pe care baptistii au fost dispusi sa si-o asume.
(6) Afirmarea clara a Evangheliei harului (justificarea prin credinta). “Sola Fide” nu este in mod necesar o convingere exclusiv baptista, ea fiind una din sloganurile Reformei, cu care insa baptistii s-au identificat. Afirmand acest principiu, baptistii au aratat continuitatea care exista intre ei si reformatori, precum si alti campioni ai Evangheliei curate (ca si Apostolul Pavel sau Augustin).
(7) Afirmarea clara a mandatului evanghelistic. Baptistii au fost oamenii “Marii Insarcinari”. Nume ca William Carey (parintele misiunilor moderne) , Adoniram Judson, ne amintesc ca adevaratii baptisti au crezut si practicat sloganul :” fiecare baptist, un misionar”, chiar inainte de Oncken. Cu lucrarea acestuia, de care se leaga inceputurile miscarii baptiste din Romania, precum si cu eforturile extraordinare ale pionierilor baptisti romani, s-a dezvoltat o traditie binecuvantata de ducere a Vestii bune in locuri unde Evanghelia nu fusese vestita inca. O dragoste fierbinte pentru Dumnezeu si o pasiune pentru suflete au animat acest zel evanghelistic si misionar in orice generatie de baptisti. Acest lucru ramane valabil si in zilele noastre.
(8) Afirmarea clara a implicarii in slujire a fiecarui credincios- Baptistii au afirmat conceptul “preotiei universale a credinciosilor”. Respingerea dihotomiei intre cler si laici , accentuarea autonomiei bisericilor locale , precum si perpetuarea unor structuri simple, democratice, congregationale a conducerii bisericilor, a fost una din explicatiile dezvoltarii dinamice a bisercilor baptiste in multe zone ale globului. Insa , acest concept este inca in stadiu de teorie, in multe situatii, din pacate. Acolo unde intrega biserica este mobilizata in lucrare si fiecare mebru este imputernicit sa slujeasca in functie de darurile avute, rezultatul este uimitor.
Vor fi baptistii secolului XXI motivati sa accentueze acesti factori ca si predecesorii lor?
Vor fi interesati in pastrarea propriei identitati intr-o lume seculara si post-confesionala?
Sunt intrebari la care istoria va dovedi cum baptistii de astazi au stiut sa raspunda. Dumnezeu sa dea lumina poporului Sau sa raspunda in asa fel incat El sa primeasca gloria in toate lucrurile (Rom.11:36).
Părinţii apostolici credeau în cinci tipuri de tradiţie
Tradiţie #1: Scriptura. (2 Tim 3:16-17; 2 Tes 2:15; 3:6)
Textele biblice care sprijină scriptura ca tradiţie:
1. Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră. 2 Tesaloniceni 2:15. Aici Scriptura este numită tradiţie.
2. În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi. 2 Tesaloniceni 3:6. Acest verset include tradiţia scripturală şi orală ca sumar al 2 Tes 2:15.
3. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. 2 Timotei 3:16-17
4. şi cum eram mai înaintat în religiunea Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. Galateni 1:14 (aceste tradiţii au fost începute de Moise şi scrise în Scriptură, ca Lege)
B. Părinţii vorbesc despre scripturile insuflate ca fiind tradiţie apostolică:
1. Tradiţia apostolică ne învaţă în cuvintele binecuvântatului Petru “astfel, deci, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup,” Atanasie citează: 1 Petru 4:1; Tit 2:13; Evrei 2:1, care este tradiţia apostolică. Observaţi expresia, „cuvintele binecuvântatului Petru” poate fi văzută ca un fel de tradiţie orală, dar este doar Biblia la care se referă Atanasie! (Athanasius, To Adelphius, Letter 60, 6)
2. Hilary egalează „credinţa de la început” cu „dacă altcineva vă învaţă o altă Evanghelie” şi nu a văzut nici o diferenţă. (Hilary of Poitiers, On the Councils, or the Faith of the Easterns, 30)
Tradiţia orală inspirată a venit din gura apostolilor şi proorocilor, care deşi nu este diferită şi nu adaugă la Scripturi, poate fi un mod unic de exprimare a aceloraşi gânduri. (Tradiţia inspirată #1 este scriptura însăşi ce a venit de la apostoli şi a inspirat tradiţia #2 cuvintele orale din gura apostolilor)
A. textele biblice ce sprijină revelaţia orală ca şi tradiţie:
1. Apoi Domnul Şi-a întins mâna, şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta. Ieremia 1:9. Acesta este un verset biblic clasic cu privire la inspiraţia orală, deşi Ieremia a scris o carte. Ca şi apostolii, chiar dacă Ieremia a avut o tradiţie orală, tot ce ştim despre lucrarea lui, este ce s-a înregistrat în Biblie.
2. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat. 1 Corinteni 11:2. Pavel a dat aceste tradiţii (Evanghelia) în a doua călătorie misionară a sa, în Fapte 18:1. Aceasta a fost înainte ca vreo carte din Biblie să fie scrisă, deci se referă exclusiv la tradiţia orală.
3. Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră. 2 Tesaloniceni 2:15. Şi scriptura şi tradiţia orală sunt numite tradiţie.
4. În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorânduială, şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi. 2 Tesaloniceni 3:6. Acest verset include tradiţia scripturală şi pe cea orală, ca sumar la 2 Tes 2:15.
5. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor Martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii. 2 Timotei 2:2. Aici avem faimosul pasaj de patru generaţii de discipoli: 1. Pavel 2. Timotei 3. Credincioşii 4. Alţii.
Dar ceea ce se învaţă este identic cu scriptura chiar dacă iniţial a fost revelat ca şi tradiţie orală. Ceea ce s-a învăţat în aceste patru generaţii poate să fi inclus revelaţia orală, dar doctrina orală a fost învăţată în scriptură. Pentru apărătorii romano-catolici şi ortodocşi, care văd succesiunea episcopilor sau a Papei, priviţi în altă direcţie! În primul rând, cei în care se avea încredere erau credincioşii, nu episcopii. Timotei nu a fost episcop, trebuia el să aleagă episcopi şi să le încredinţeze tradiţia orală? În al doilea rând episcopia nu a existat până după anul 150 AD. Episcopii diocezei, unde un episcop urma altuia, nu au apărut până în anul 250. Deci, a sugera că acest pasaj ne învaţă succesiunea catolică sau ortodoxă este stupid
6. Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: 2 Timotei 3:14. Acest verset se referă la revelaţia orală din gura inspirată a lui Pavel, către Timotei.
7. căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri Luca 21:12-15 este dovada că tradiţia orală a fost regula pentru primii 20 de ani ai bisericii.
8. “cu multe alte cuvinte” din Fapte 2:40 reprezintă tradiţia orală inspirată ce s-a pierdut pentru totdeauna. Dar pentru o vreme, aceste cuvinte au fost amintite de mulţi care le-au auzit. Sunt mii de predici inspirate de Duhul Sfânt.
9. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. (Fapte 2:42) Deşi nu ştim specific ce au învăţat apostolii la acea vreme, putem fi siguri că nu este diferit de ceea ce avem în scriptură.
B. Părinţii vorbesc de revelaţia orală, ca fiind tradiţie apostolică, ceea ce nu este în scriptură:
1. Ce a fost ceea ce ei au predicat cu alte cuvinte, ce a fost ceea ce Hristos le-a revelat, poate fi dovedit pe nici o altă cale decât acele biserici pe care apostolii le vizitau personal, declarându-le evanghelia direct, personal, şi prin voce [viu grai], şi ulterior prin epistole. Dacă aceasta este aşa, în aceeaşi idee, toată doctrina care este de acord cu bisericile apostolice, acele surse originale ale credinţei, trebuie recunoscute ca adevărate, conţinând fără îndoială ceea ce bisericile aiu spus că au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos, iar Hristos de la Dumnezeu. Altfel, toată doctrina trebuie prezumată ca fiind falsă, ceea ce este contrar adevărului bisericilor, apostolilor, a lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Rămâne să demonstrăm dacă această doctrină a noastră îşi are originea în tradiţia apostolică şi dacă toate celelalte doctrine nu îşi au originea ipso facto din falsitate. Avem părtăşie cu bisericile apostolice deoarece doctrina noastră nu este în nici un fel diferită de a lor. Aceasta este mărturia noastră pentru adevăr. (Tertullian, The prescription against the heretics, Ch 21)
2. Acest viu grai era vocea inspirată a lui Isus şi a apostolilor, care, Tertullian spune, a fost apoi înregistrată în scriptură.
3. Observaţi: 1. Viul grai al apostolilor. 2. Înregistrat ulterior în epistolele lor. Aceasta ne arată că Părinţii apostolici au văzut scriptura ca conţinând totalitatea acestui “viu grai”.
4. Ceea ce bisericile romano-catolice şi ortodoxe văd ceea ce au azi ca fiind viul grai, Tertullian a văzut că acest viu grai a fost transferat în scriptură.Acesta este doar un alt exemplu al faptului că bisericile tradiţionale moderne sunt de fapt neortodoxe, când studiază sfinţii părinţi.
C. Biserica romano catolică pretinde că este viul grai de azi!
1. Astăzi, biserica romano catolică a redefinit acest “viu grai” al tradiţiei orale din cuvintele vorbite de Hristos şi de apostoli, la tot ce spune Papa azi. „Dar apelul la antichitate este o trădare şi o erezie. Este trădare pentru că respinge vocea Divină a bisericii de acum şi o erezie, pentru că neagă divinitatea acelei voci. Cum putem şti ce a fost antichitatea decât prin biserică?…Pot spune cu adevăr strict că biserica nu are antichitate. Ea se odihneşte pe conştienţa ei proprie supranaturală şi perpetuă…Singura dovadă divină a ceea ce a fost primitiv este mărturia şi vocea bisericii de azi.” (Henry Edward Manning, The Temporal Mission of the Holy Ghost: Or Reason and Revelation, 1865, p 227-228)
Tradiţia #3: Tradiţia convenabilă. (Romani 14:5)
A. Tradiţia convenabilă există în fiecare biserică de azi:
Astăzi, fiecare biserică locală de pe pământ are „o tradiţie convenabilă”. Iată o listă de lucruri ce sunt „tradiţie convenabilă”:
1. Cântecele şi numărul de cântece ce se cântă
2. Câtă scriptură şi ce parte a ei se citeşte
3. Dacă serviciul de închinare începe cu rugăciune sau cântare
4. Ziua pentru „studiul biblic de la mijlocul săptămânii”, dacă biserica locală decide să aibă aşa ceva
5. Timpul pentru închinarea de duminică poate deveni un standard, încât cineva care vizitează din afară când întreabă la ce oră, i se răspunde „la timpul scriptural”, şi ştie când să vină. Desigur că nu există un timp scriptural, dar datorită practicii îndelungi, este „tradiţie bisericească” şi pare a fi tradiţie apostolică, dar nu este nicăieri în scriptură.
Aceasta este greşeala pe care o fac bisericile romano catolice şi ortodoxe când privesc la practicile lor curente. Ele presupun că datorită faptului că a fost un model de tradiţie în biserică în jurul anului 200 AD, este o tradiţie obligatorie, apostolică. Aceasta este o eroare gravă, deoarece istoria a făcut ca fiecare regiune avea propriul set distinct de tradiţii, aşa cum vedem în bisericile de azi! Aceste tipuri de tradiţii convenabile au fost practicate de Hristos, apostoli, părinţi şi de orice biserică de azi. Ceea ce este tulburător în legătură cu aceste tradiţii liturgice la bisericile romano catolice şi ortodoxe este că nu există un model uniform, peste tot, NICIODATĂ în istoria bisericii. Deşi catolicii şi ortodocşii se luptă cu privire la a cui liturghie este tradiţie apostolică, adevărul este că nu a existat niciodată o astfel de tradiţie uniformă. Dumnezeu intenţionat a lăsat aceste alegeri liturgice la voinţa fiecărei biserici locale, altfel NT ar semăna cu sistemul legalist de închinare găsit în legea lui Moise. Suntem sub „legea libertăţii”.
B. Cum începe tradiţia convenabilă şi cum devine lege: Romani 14:5
Deşi Romani 14:5 tratează diferenţele individuale dintr-o congregaţie locală, este uşor de văzut cum astfel de tradiţii individuale pot creşte şi pot fi practicate pe larg ca şi tradiţii bisericeşti şi chiar ca şi lege. Originea studiului biblic de la mijlocul săptămânii, poate că a început cu un singur creştin care a pus deoparte acel timp pentru studiu personal şi rugăciune. Alţii au vrut să i se alăture şi în timp s-a luat o decizie ca să se stabilească un timp oficial pentru toţi membrii din biserica locală. Din nefericire, această practică bună de a petrece un timp în studiul biblic ca biserică, poate deveni o regulă nescrisă şi poate fi văzută la acelaşi nivel de autoritate ca şi prima zi de duminică de Cina Domnului. Tradiţiile mai convenabile abia dacă sunt alegeri opţionale bune, dar trebuie întotdeauna să separăm ce ne cere Dumnezeu de libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu de a alege aceste convenienţe.
C. Isus a arătat că tradiţiile convenabile nu sunt lege: Marcu 7:3,5
Fariseii, însă, şi toţi Iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor….Şi Fariseii şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” Marcu 7:3,5
1. Dumnezeu nu cerea spălarea mâinilor. Era un obicei omenesc. Era o doctrina a oamenilor.
2. Isus ştia că era o regulă opţională, făcută de oameni, care i se impunea Lui.
3. Este interesant că Isus nu condamna spălarea mâinilor ca fiind o tradiţie convenabilă, ci impunerea tradiţiei asupra celorlalţi
4. Aceasta este greşeala pe care o fac prea multe biserici din ziua de azi, impunând tradiţiile lor ca fiind legi ce trebuie urmate.
5. Bisericile romano-catolice şi ortodoxe sunt dintre cele mai ofensatoare în această privinţă.
D. Provocare pentru bisericile romano-catolice şi ortodoxe:
Ne-am bucura dacă apologeţii romano catolici şi cei ortodocşi ar face o listă de doctrine pe care ei le cred, care nu se găsesc în Scriptură, ci doar în tradiţia orală, inspirată a apostolilor şi profeţilor din primul secol. Desigur, ei vor ambele. Prima dată, aruncă Biblia, spunând că nu este un ghid complet al doctrinei şi că avem nevoie de „tradiţia orală a bisericii”. Apoi, când noi facem o listă de doctrine ale lor ce nu se regăsesc în Biblie, în loc să fie de acord şi să arate autoritatea tradiţiei din afara Bibliei a bisericii, ei se transformă imediat în „Protestanţi” şi ne aruncă verset după verset, încercând să îşi dovedească doctrinele din Biblie! Ce orbire şi ipocrizie!
E. Listă cu tradiţiiţe menţionate de Părinţii bisericii:
· 200 AD: Tertullian, The crown or De Corona, ch 3-4
· 400 AD: Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8
Dacă nici un pasaj din Scriptură nu îl prescrie, atunci obiceiul, care curge din tradiţie, îl confirmă. Cum poate fi ceva folosit, dacă nu a fost mai întâi primit? Chiar în susţinerea tradiţiei, autoritatea scrisă este necesară, spuneţi voi. Să vă întrebăm, deci, dacă tradiţia, cu excepţia când este scrisă, nu trebuie acceptată. Cu siguranţă spunem că nu trebuie admisă, cu excepţia unor cazuri pe care le menţinem doar pe tărâmul tradiţiei. (Tertullian, The crown or De Corona, ch 3-4)
Dacă, pentru aceasta, şi pentru alte astfel de reguli, insistaţi să aveţi ordine pozitive, scripturale, nu veţi găsi nici unul (Tertullian, The crown or De Corona, ch 3-4)
Pentru multe alte observaţii ale Bisericii, care se datorează tradiţiei, este autoritatea legii scrise (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
1. Înainte de a fi botezaţi: mărturisesc solemn că îl reneagă pe diavol, şi îngerii lui (Tertullian, The crown or De Corona, ch 3-4)
2. Imersat de trei ori „de trei ori imersat” (Tertullian, The crown or De Corona, ch 3-4)
„de trei ori scufundat capul sub apă” (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
3. După botez: bea ( ca şi copil nou născut) un amestec de lapte cu miere (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
„gustând lapte în miere ca simbol al copilăriei” (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
4. După botez: „din acea ne reţinem de la baia zilnică timp de o săptămână (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
5. La momentul aniversar, facem jertfe pentru morţi, în cinstea zilei aniversare” (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
6. Încetăm postul la fiecare pentecost”. (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
Postul…în închinare în ziua Domnului nu este legal (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
7. Practica statului în picioare în închinare în ziua Domnului (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
îngenuncherea în închinare în ziua Domnului nu este în lege (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
8. Ne simţim îndureraţi dacă pâine sau vin, chiar dacă ale noastre, ar fi aruncate pe pământ. (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
9. La fiecare pas înainte sau mişcare, la fiecare intrare sau ieşire, ne îmbrăcăm, ne încălţăm, când facem baie, când stăm la masă, când aprindem lampa, pe canapea, pe scaun, în acţiunile obişnuite ale vieţii, facem pe frunte semnul (crucii) (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
Sumar:
1. Pentru că bisericile romano-catolice şi ortodoxe învaţă doctrina „tradiţiei” orale, dar nu ţin tradiţiile orale specifice, scrise de Tertullian şi Jerome, este singura dovadă de care are nevoie cineva pentru a concluziona că ei îşi sunt tradiţie, în ciuda a ce zice biblia sau Părinţii bisericii.
2. Dăm bisericii catolice un scor de zero, deoarece ei au respins toate aceste tradiţii şi le-au înlocuit cu altele noi, nepracticate de nimeni.
3. Dăm ortodocşilor un scor de 7% deoarece imersează corect la botez, aşa cum spune Biblia (5%), şi o fac de trei or, aşa cum o cere tradiţia (5%), dar scădem 2% deoarece imersarea de trei ori nu este necesară, deoarece Biblia înregistrează un model universal de botez singular. (Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat doar o dată).
Practica din tradiţie
Ortodoxă
Catolică
Renegarea diavolului înaintea botezului
Imersare de trei ori
Lapte şi miere băute după botez
Nu fac baie o săptămână, după botez
Îngenuncherea în închinare este interzisă
Semnul crucii pe frunte
Scor
7%
0%
Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4 Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8
F. Texte cu discuţii complete:
1. Iubim această declaraţie a lui Tertullian deoarece ne dovedeşte punctul de vedere că el a folosit Biblia numai pentru a determina doctrina, şi a exclude tradiţia orală. Suntem şocaţi că apologeţii romano-catolici şi ortodocşi ar vrea să se refere vreodată la acest text, deoarece le respinge pretenţia că există o tradiţie orală, cu doctrine distincte de Biblie şi care lipsesc de acolo! Dacă aceşti apărători anti-sola Scriptura au dreptate să urmăm, ca Tertullian „tradiţia” atunci de ce nici biserica romano-catolică şi nici cea ortodoxă nu spun ca liturghie, înainte de botez: „solemn ne lepădăm de diavol”. De ce ortodocşii imersează de trei ori… aşa cum spune Tertullian să se facă în tradiţie, dar catolicii resping această tradiţie şi stropesc o dată? După botez, de ce ambele biserici nu se supun „tradiţiei apostolice a lui Tertullian” cu amestecul de lapte şi miere şi reţinerea de la baie o săptămână? De fapt, ei toţi nu se supun aceste tradiţii apostolice şi fac baie imediat cum ajung acasă, după botez! Ce erezie! Desigur, liturghia „botezului triplu” nu este biblică la fel ca băutul de lapte cu miere sau să nu faci baie o săptămână. Acestea sunt obiceiuri locale convenabile. Toate bisericile au obiceiuri locale şi acestea sunt diferite, de la congregaţie la congregaţie. Să ne amintim că sunt trei tipuri de tradiţie la care se referă părinţii apostolici. Acesta este al doilea tip de tradiţie care este opţională deoarece implică alegeri ale originii umane, de care lui Dumnezeu nu îi pasă. Aşa cum a spus Tertullian urmăm semnul crucii pe frunte, dar dacă doriţi sprijin biblic pentru aceasta şi alte astfel de reguli, nu o să îl găsiţi”. Aceasta pentru că este opţional pentru biserica locală şi creştinii individuali să o facă. Într-adevăr, nici biserica romano-catolică şi nici cea ortodoxă „nu îşi fac semnul crucii pe frunte” aşa cum era tradiţia apostolică, ci au schimbat-o, făcând semnul crucii pe piept! Aceste lucruri sunt „tradiţia” şi sunt clar opţionale, biblia nemenţinându-le. Alte exemple de tradiţie din aceeaşi categorie, din ziua de azi, se referă la temperatura din cada de botez, ţinerea persoanei botezate sub apă exact trei secunde, una pentru tatăl, una pentru Fiul şi una pentru Duhul Sfânt. Deci acest pasaj al lui Tertullian pe care apărătorii anti-sola Scriptura romano-catolici sau ortodocşi îl citează pentru a anula sola Scriptura, de fapt îi respinge pe ei! Acest pasaj arată clar categoria de „tradiţie” pe care Părinţii apostolici o vedeau, că nu se află în scriptură. Spre deosebire de „reformatorii clasici”, ca Keith A. Matheson, care a declarat în cartea sa „Forma sola Scriptura”, că este important să se păstreze tradiţiile orale ale bisericii post apostolice, noi respingem acest lucru complet, deoarece a fost o îndepărtare clară şi constantă de doctrina NT şi liturghie, care a avut loc imediat după moartea apostolilor. Pentru noi, dacă nu este în Biblie, nu o facem! Tertullian a spus „Şi cât timp ne mutăm de acolo acolo, când avem o practică antică, care, prin anticipare, a creat pentru noi întrebarea? Dacă nici un pasaj din Biblie nu o dictează, acest obicei care cu siguranţă a apărut din tradiţie, a confirmat-o. Căci, cum poate ceva fi folosit dacă nu a fost primit? Chiar în susţinerea tradiţiei, autoritatea scrisă este necesară, spuneţi voi. Vă întrebăm dacă tradiţia, cu excepţia când este scrisă, nu trebuie admisă. Cu siguranţă spunem că nu trebuie admisă, cu excepţia unor cazuri pe care le menţinem doar pe tărâmul tradiţiei, iar înfăţişarea obiceiului ne oferă un precedent. Pentru a trata aceasta pe scurt, voi începe cu botezul. Când intrăm în apă, puţin înainte, în prezenţa congregaţiei şi sub mâna conducătorului, proclamăm solemn că ne lepădăm de diavol, de îngerii lui. Apoi suntem imersaţi de trei ori, făcând un legământ mai amplu decât cel cerut de Dumnezeu în Scriptură. Apoi, când suntem ridicaţi (copii nou născuţi), gustăm un amestec de lapte cu miere şi din acea zi ne abţinem de la baia zilnică, timp de o săptămână. Luăm înainte de zorii zilei, numai din mâna conducătorului, sacramentele Euharistiei, pe care Domnul le-a poruncit şi de care se bucură toţi. Când vine momentul aniversar, facem jertfe pentru morţi. Considerăm postul şi îngenuncherea în închinare în ziua Domnul ca fiind ne legal. Ne bucurăm de acestea şi de la Paști până la Duminica Tomii. Ne doare dacă pâine sau vin sunt aruncate pe pământ. La fiecare pas înainte sau mişcare, la fiecare intrare sau ieşire, ne îmbrăcăm, ne încălţăm, când facem baie, când stăm la masă, când aprindem lampa, pe canapea, pe scaun, în acţiunile obişnuite ale vieţii, facem semnul crucii pe frunte, dar dacă doriţi sprijin biblic pentru aceasta şi alte astfel de reguli, nu o să îl găsiţi”. Tradiţia vă va fi arătată ca punct de plecare, obiceiul ca întărire şi credinţa ca observator. Dacă raţiunea sprijină tradiţia, obiceiul şi credinţa, acest lucru îl veţi percepe personal, sau veţi învăţa de la cineva care a făcut-o. (Tertullian, The crown or De Corona, cap. 3-4)
2. Jerome cred în mod clar că dacă biserica din lumea întreagă este de acord cu o doctrină sau practică, este la fel cu a avea un verset biblic şi o poruncă. Nu suntem de acord. Jerome ştia când a spus acesta că NIMIC din ce spune în acest pasaj, ca „sprijiniţi-vă pe mâini după botez” şi „beţi lapte şi miere” după botez, era practicat universal. Şi nimeni din biserica modernă romano-catolică sau ortodoxă de azi nu o face! Ceea ce este important aici este ca „obiceiurile nescrise şi legile” pe care Jerome pretinde că au fost primite de la apostoli, sunt situaţii triviale şi opţionale, ca starea în picioare în ziua Domnului”. Orice apărător catolic sau ortodox care vrea să îl folosească pe Jerome ca pe exemplul unui om care a simţit „legi şi obiceiuri nescrise” care sunt la fel de obligatorii ca şi scriptura este obligat să facă toate lucrurile pe care Jerome le-a identificat ca „legi şi obiceiuri nescrise”. Altfel sunt ipocriţi şi necinstiţi. Jerome spune: „Nu ştiţi că punerea mâinilor după botez şi invocarea Duhului Sfânt este un obicei al bisericilor? Vreţi dovadă biblică? O găsiţi în Faptele Apostolilor. Şi chiar dacă nu are autoritatea biblică, consensul lumii întregi cu privire la aceasta are forţa unei porunci. Pentru alte multe observări ale bisericilor, ce se datorează tradiţiei, au primit autoritatea legii scrise, ca de exemplu practica scufundării capului de trei ori, şi apoi, după ieşirea din apă, gustarea de lapte cu miere reprezentând copilăria; şi din nou, practica stării în picioare în închinare, în ziua Domnului, şi încetarea postului la fiecare Pentecost; şi mai sunt multe practici nescrise care şi-au câştigat locul prin raţiune şi obicei. Deci, vedeţi noi urmăm practica bisericii, deşi poate că e clar că o persoană este botezată înainte de a fi chemat Duhul” (Jerome, Dialogue Against the Luciferians, 8)
G. Tradiţia şi războaiele de Paşte:
1. Quartodecimans (a 14-a zi a creştinilor: Nissan 14 & şi controversele de Paşti) calculează data Paştelui conform cu legea lui Moise. Hipolit era episcopul Romei şi pentru motive necunoscute, a adus un mod nou de calculare a datei Paştelui. Ce este important la acest exemplu, este că Hipolyt i-a numit pe aceşti oameni Quartodecimans şi eretici. Dar Quartodeciman vroiau „să facă aşa cum scrie Biblia şi să menţină tradiţia evreiască veche de 1700 de ani, pentru calcularea Paştelui, la data de 14 Nissan. Dar calculul evreiesc însemna că paştele cădea în zile diferite ale săptămânii şi bisericii din Roma nu i-a plăcut aceasta şi dorea Paştele mereu duminica. Deci, contrar Scripturii şi tradiţiei, ei au schimbat vederea Quartodeciman cu crezul niceean. Hipolyt insinuează că Quartodeciman păstrează toate celelalte „tradiţii apostolice” cu excepţia respingerii calculării Paştelui. „Controversa de Paști” este un exemplu al modului în care doctrina făcută de om a început să se infiltreze în biserică, pe care nu o practica nimeni în primul secol. Celebrarea Paştelui anuală nu se regăseşte nici în Scriptură, nici în practica părinţilor apostolici. Ce găsim la părinţii apostolici este o sărbătoare în fiecare duminică, a învierii lui Hristos. „Noi ţinem a 8-a zi (duminica) cu bucurie, ziua în care Isus a înviat din morţi” (Epistola lui Barnaba, 100-130 AD, cap. 15). Aici avem episcopul Romei care merge împotriva scripturii şi tradiţiei bisericii primare. Situaţia nu a fost stabilită niciodată, deoarece Paştele este o sărbătoare făcută de om. Dacă era în biblie, am şti exact cum să o sărbătorim. Hristos nu le-a spus creştinilor să îi amintească naşterea la Crăciun, ci moartea…şi nu o dată pe an la Paști, ci în fiecare zi a Domnului, prin împărtăşire. „Paştele” era deci un eveniment săptămânal la biserica primară!
2. Şi alţii (eretici), dispreţuitori şi total neinformaţi cu privire la cunoştinţă şi maniere, combină ideea că Paştele trebuie ţinut în a 14-a zi a primei luni, conform cu porunca legii, în orice zi a săptămânii cade. (Dar aceasta) ei văd numai ce a fost scris în lege, că este blestemat cine nu ţine poruncile. Dar ei nu se supun acestui lucru, că legiferarea a fost făcută pentru evrei, care în vremurile viitoare vor ucide Paştele. Şi acest sacrificiu pascal, în eficacitatea sa, s-a răspândit la neamuri şi este discernut prin credinţă şi nu doar observat. Ei se uită la această poruncă şi nu văd ce a spus apostolul „Mărturisesc pentru cine este tăiat împrejur, că este dator să ţină toată legea” . Cu privire la alte situaţii, sunt de acord cu toate tradiţiile date bisericii de apostoli. (Hippolytus. Refutation of All Heresies, Cartea 8, cap. 11, The Quartodecimans).
3. Paştele este tradiţie: Cyprian în 250 AD, spune despre controversa paştelui: „cei ce sunt la Roma nu observă aceste lucruri în toate cazurile date de la început şi pretind în van autoritatea apostolilor (Cyprian, Epistola 74, 6)
Tradiţia #4: Crezuri făcute de om şi neinspirate, „Regula credinţei” (regula fidei) (1 Cor 15:3-6; 1 Timotei 3:16; 2 Timotei 2:8)
Biserica primară a declarat că fiecare gând sau frază a crezurilor primare se considerau a fi direct bazate pe Scriptură. Nici unul din gânduri sau fraze nu a venit de la „tradiţia orală extra biblică”.
A. Declaraţii de credinţă ce seamănă cu crezul din Biblie:
Mai jos sunt trei mărturii ale lui Pavel, inspirate, ce seamănă cu crezul. Nu sunt crezuri şi nu au fost folosite astfel, dar sunt exemple biblice. Observaţi că au lungimi diferite şi leagă detalii diferite:
1 Corintenis 15:3-6
1 Timotei 3:16
2 Timotei 2:8
V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi Sunt încă în viaţă, iar unii au adormit
Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.”
Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea,
B. Două crezuri primare, făcute de oameni (regula fidei) sunt următoarele:
Tradiţia „Regula credinţei” (regula fidei) în care creştinii făceau sumare scurte, neinspirate, de credinţă, bazate direct pe tradiţiile scrise şi orale ale apostolilor şi profeţilor. Acestea ar avea aceeaşi origine, ca o slujbă bazată pe Biblie. Din nefericire aceste crezuri au început să fie văzute ca fiind autoritare cu Ireneu (180 AD) şi Tertullian (200 AD). În 325 AD, această modă a produs primul crez privit cu autoritate egală cu cea a Bibliei: Crezul niceean. Aceste crezuri, la început, erau memorate de păcătoşi înainte de a fi botezaţi. Iniţial nu erau scrise, ci erau o tradiţie verbală bazată direct pe cuvintele şi scrierile inspirate ale apostolilor.
Ireneu 180 AD
Tertullian 200 AD
Cred într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor, prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care, datorită dragostei Sale pentru creaţie a fost născut din fecioară, unind omul cu Dumnezeu, prin el, şi suferind în vremea lui Pilat din Pont, înviind şi fiind primit în slavă, va veni în glorie , Salvatorul celor salvaţi şi Judecătorul celor ce sunt judecaţi şi va trimite în focul veşnic pe cei ce schimbă adevărul şi dispreţuiesc pe tatăl şi venirea lui” (Irenaeus, Against Heresies, cartea 3, 4, 1-2)
este doar un Dumnezeu şi nu este altul decât creatorul lumii, care a creat toate lucrurile din nimic prin Cuvântul lui, pe care L-a trimis; acest Cuvânt se numeşte fiul Lui şi sub numele de Dumnezeu a fost văzut de patriarhi în diferite ipostaze, auzit tot timpul de profeţi, adus de duhul şi puterea tatălui în fecioara Maria, a fost făcut carne în pântecele ei şi a fost născut din ea şi a fost numit Isus Hristos; el a predicat noua lege şi noua promisiune a împărăţiei cerurilor, a făcut minuni, a fost răstignit, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, a stat la dreapta Tatălui, a trimis în locul Său Puterea Duhului Sfânt să conducă credincioşii, va veni cu slavă să ia sfinţii la bucuria vieţii veşnice şi la promisiunile cereşti şi să condamne păcătoşii la foc veşnic, după învierea acestor două grupuri, împreună cu restaurarea trupurilor lor. (Tertullian, the Prescription Against Heretics, Cap. XIII)
C. Texte întregi şi discuţii:
1. Ireneu identifică faptul că şi tradiţia apostolică inspirată orală şi cea scrisă sunt păstrate cu atenţie în bisericile de-a lungul timpului. Este clar din pasaj că Scriptura este inclusă în această categorie de „tradiţii vechi apostolice”. A spune că exclude Scriptura, cum spun bisericile romano-catolică şi ortodoxă, şi a spune că textul se referă numai la tradiţia orală, este nefundat şi prostesc. Tradiţia orală identificată în text este de fapt un crez identic cu scripturile (cu albastru). Dacă această tradiţie orală conţinea o doctrină cheie, negăsită în scriptură, atunci bisericile romano-catolică şi ortodoxă ar avea un punct puternic. Vederea noastră sola Scriptura este confirmată de acest pasaj. Ceea ce spune acest pasaj se petrece tot timpul astăzi, când spontan şi neaşteptat învăţăm un păcătos evanghelia în parcul oraşului, fără a avea biblia în mână. Ne bazăm pe tradiţia orală în absenţa documentelor scrise. Dacă crezul lui Irineu, în albastru, ar fi inclus doctrine biblice ca virginitatea perpetuă a Mariei, botezul copiilor, botezul triplu, semnul crucii, etc. atunci apărătorii romano-catolici şi ortodocşi ar avea doar un argument slab, chiar şi aşa. Dar deoarece nu sunt alte doctrine biblice, ne sprijină punctul de vedere că „tradiţia apostolică inspirată” se găseşte în Scriptură. Nu negăm „tradiţia orală apostolică”, ci spunem că este identică ci Biblia.. Irineu a spus 1. Dacă avem astfel de dovezi, nu este necesar să căutăm adevărul între altele obţinute uşor de la biserică, deoarece apostolii, ca un om bogat, care îşi depune banii în bancă, au pus în mâinile ei toate lucrurile ce ţin de adevăr: ca orice om oricine ar fi, să poată lua apa vieţii. Căci ea este intrarea în viaţă, restul sunt hoţi şi tâlhari. Cu privire la aceasta trebuie să îi evităm, şi să alegem lucrurile bisericii cu atenţie şi să ţinem tradiţia adevărului. Cum este cazul? Să presupunem că apare o dispută legată de o întrebare importantă între noi, să nu recurgem la bisericile cele mai vechi cu care apostolii ţineau legătura şi să învăţăm de la elece este clar şi sigur cu privire la întrebarea prezentă? Cum ar fi dacă apostolii nu ne-ar fi lăsat scrierile? Nu ar fi necesar , în acel caz să urmăm cursul tradiţiei pe care au lăsat-o celor cărora le-au încredinţat bisericile? 2. Cu care curs sunt de acord naţiunile de barbari care cred în Hristos, având salvarea scrisă în inimile lor de Duhul , fără hârtie şi cerneală, şi care păstrează cu atenţie tradiţia veche, crezând într-un singur Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor, prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care, datorită dragostei Sale pentru creaţie a fost născut din fecioară, unind omul cu Dumnezeu, prin el, şi suferind în vremea lui Pilat din Pont, înviind şi fiind primit în slavă, va veni în glorie , Salvatorul celor salvaţi şi Judecătorul celor ce sunt judecaţi şi va trimite în focul veşnic pe cei ce schimbă adevărul şi dispreţuiesc pe tatăl şi venirea lui” Cei care, în lipsa documentelor scrise, au crezut aceasta, sunt barbari, în ce priveşte limbajul nostru, dar în ce priveşte doctrina, maniera şi direcţia vieţii, ei sunt datorită credinţei, foarte înţelepţi; şi îi fac plăcere lui Dumnezeu, în neprihănire, castitate şi înţelepciune. Dacă cineva le-ar predica acestor oameni despre invenţiile ereticilor, vorbindu-le în limba lor, şi-ar astupa urechile imediat şi ar fugi cât de departe posibil, neputând nici să asculte blasfemiile. Deci, prin tradiţia veche a apostolilor, ei nu concep ca mintea lor să creeze ceva din doctrinele sugerate de aceşti învăţători, între care nici biserica nici doctrina nu au fost stabilite. (Irineu, Against Heresies, cartea 3, 4, 1-2)
2. Bisericile romano-catolice şi ortodoxe iubesc să citeze (Tertullian, the Prescription Against Heretics, Cap. XIII) ca dovadă că Tertullian avea o tradiţie apostolică orală distinctă de Scriptură. Noi învăţăm sola Scriptura, şi nu avem nici o problemă în a fi de acord! Tertullian numeşte această tradiţie orală „regula credinţei”. Suntem de acord că era un crez, dar observaţi că nu conţine nimic, cu excepţia a ceea ce Scriptura revelează specific. Aceasta ar fi fost o mărturie puternică pentru bisericile romano-catolică şi ortodoxă, dacă o astfel de „regulă de credinţă” ar fi conţinut detalii doctrinare ce nu se găsesc în Scriptură, ca: virginitatea perpetuă a Mariei, botezul copiilor, botezul triplu, semnul crucii, etc. de fapt, „regula de credinţă” a lui Tertullian este dovada începutului nostru major, adică toate aceste „tradiţii apostolice” care erau considerate esenţiale, erau bazate în totalitate (100%) pe Scriptură. Chiar Biserica Domnului adevărată din ziua de azi, orice membru al ei, poate oferi un paragraf similar „de sumar” al credinţei adevărate. Chiar şi apostolul Pavel oferă un astfel de „pasaj de sumar” al doctrinei în 1 Cor 15:3-8. Desigur trebuie să luăm seama de „regula de credinţă” a lui Tertullian, cu privire la un punct cheie: când priveşte acest document extra-biblic, făcut de om, cu autoritate în el însuşi, chiar dacă este în mod direct bazat pe Scriptură, abordarea corectă este de a nu îi mai da autoritate mai multă decât dăm oricărui „paragraf de sumar” al oricărui membru. Crezul lui Tertullian a început un drum foarte periculos, pe care, aşa cum vedem în multe denominaţii astăzi, a înlocuit Scriptura, ca fiind o autoritate ultimă. Cu privire la această regulă de credinţă – din acest punct să realizăm ce apărăm – este cea care prescrie credinţa că este un singur Dumnezeu şi nu este altul decât creatorul lumii, care a creat toate lucrurile din nimic prin Cuvântul lui, pe care L-a trimis; acest Cuvânt se numeşte fiul Lui şi sub numele de Dumnezeu a fost văzut de patriarhi în diferite ipostaze, auzit tot timpul de profeţi, adus de duhul şi puterea tatălui în fecioara Maria, a fost făcut carne în pântecele ei şi a fost născut din ea şi a fost numit Isus Hristos; el a predicat noua lege şi noua promisiune a împărăţiei cerurilor, a făcut minuni, a fost răstignit, a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, a stat la dreapta Tatălui, a trimis în locul Său Puterea Duhului Sfânt să conducă credincioşii, va veni cu slavă să ia sfinţii la bucuria vieţii veşnice şi la promisiunile cereşti şi să condamne păcătoşii la foc veşnic, după învierea acestor două grupuri, împreună cu restaurarea trupurilor lor. Această regulă, cum se va dovedi, a fost învăţată de Hristos, şi nu ridică altă întrebare decât cele ridicate de erezii, care fac oamenii eretici. (Tertullian, the Prescription Against Heretics, Cap. XIII)
3. Augustin, ca toţi Părinţii, credea că fiecare frază din crezul niceean îşi are originea în Scriptură, nu „o tradiţie orală, nescrisă a apostolilor”. El numeşte crezul „Regula de credinţă” care a fost folosită prima dată de Tertullian în 200 AD. Epoca creării de crezuri este în floare! Astăzi, orice denominaţie majoră, inclusiv catolicii şi ortodocşii cred că crezurile lor se bazează direct pe Biblie, Aceasta, desigur nu poate fi adevărat, deoarece se contrazic şi contrazic biblia. Augustin a spus : „Primiţi copii Regula de credinţă, care se numeşte Simbol (sau crez). Şi când aţi primit-o, scrieţi-o în inimă şi spuneţi-vă în fiecare zi…acesta este crezul pe care trbuie să îl repetaţi. Aceste cuvinte pe care le-aţi auzit se găsesc în Scriptura divină, peste tot, dar adunate şi însumate într-unul, ca mintea persoanelor mai încete să nu fie deranjate; ca oricine să îl poată spune, să poată cuprinde ce crede. Aţi auzit că Dumnezeu este atotputernic? Dar îl aveţi ca Tată când sunteţi născuţi din nou, iar biserica vă este mamă. (Augustine, On the Nicene Creed: a Sermon to the Catechumens, 1)
4. Atanasie declară că Biblia este auto-suficientă. El mai spune că deciziile conciliilor erau identice cu Biblia „nu faci diferenţa între ele”. Când citeşti crezul niceean, te întrebi dacă nu citeşti biblia! Nici o tradiţie din afara bibliei nu este în mintea lui Atanasie. „În zadar fug de acolo acolo cu pretenţia că au cerut conciliile pentru credinţă; pentru că Scriptura divină este suficientă, mai presus de orice; dar dacă este nevoie de un conciliu, sunt gânduri ale Părinţilor, deoarece Episcopii niceeni nu au neglijat această situa
Ţie, şi au arătat doctrina exactă, încât persoane care citesc cu sinceritate cuvintele lor, nu pot decât să îşi amintească de religia faţă de Hristos, scrisă în Scriptură” (Athanasius, de Synodis, Part 1, 6)
5. Eu urmez legile şi regulile apostolilor. Îmi testez învăţătura aplicând la ea, ca regulă şi măsură, credinţa dată de Părinţii sfinţi şi binecuvântaţi la Nicaea. Dacă cineva susţine că am o opinie contrară, să mă acuze în faţă; nu în lipsa mea. (Theodoret, letters, 40)
6. Cyril instruieşte oamenii să memoreze crezul niceean, deoarece este o concluzie bazată numai pe Biblie! El declară, la 25 de ani după ce crezul a fost scris, exact ce spunem noi, adică aceste crezuri nu reprezintă „tradiţia orală extra biblică a apostolilor”, spune Cyril „confirmarea din Sfânta biblie a fiecărei părţi conţinute. Deoarece articolele Credinţei nu au fost compuse ca să placă oamenilor, ci toate punctele importante din toată Scriptura formează o învăţătură completă a Credinţei.”. Cyril aplică 2 Tes. 2:15, „Aşa dar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră” la procesul de memorare a crezului. Trebuie să fie tulburător pentru apărătorii romano-catolici şi ortodocşi să afle că Cyril identifică tradiţia cu „scriptura”. Crezul niceean cu siguranţă nu poate fi folosit de aceşti apărători ca dovadă pentru „tradiţie orală extra biblică a apostolilor”, deoarece Cyril ne spune că crezul îşi are originea direct în Scriptură, propoziţie cu propoziţie. Cyril vede crezul ca pe o imitaţie exactă a Scripturii! Toţi creatorii de crezuri îşi văd crezurile ca pe un substitut al bibliei! Memorarea acestui crez, care este biblic, este felul în care „ţinem tare de tradiţii” (2 Tes 2:15) aşa le scrii „pe tăblia inimii tale” (2 Cor 3:3). În final, avem o tradiţie orală care este scrisă pe inimă: nimic altceva decât găsim în biblie. Acest lucru trebuie să tulbure pe apologeţii catolici şi ortodocşi să caute disperaţi o „tradiţie orală extra biblică a apostolilor”. Cyril spune „în învăţarea credinţei şi în mărturisirea ei, obţine şi păstrează numai ce primeşti de la biserică, şi ce este din Scriptură. Deoarece nu toţi pot citi Biblia, unii dorind să înveţe, alţii din plăcere, ca sufletul să nu piară din ignoranţă, compunem întreaga doctrină a Credinţei în câteva rânduri. Acest sumar aş dori să îl memoraţi când îl spun, şi să îl repetaţi între voi, nu scriindu-l pe hârtie, ci în inimă, având grijă să nu vă audă nici un Catecumen. Să păstraţi aceasta ca rezervă pentru întreaga viaţă şi să nu primiţi altceva, chiar dacă noi ne contrazicem şi ne schimbăm, nici dacă un înger transformat în înger de lumină vrea să vă rătăcească. Dacă noi sau un înger din cer vă predică o altă evanghelie,decât cea pe care aţi primit-o, să fie anatema. Aşa că ascultă, cum spun crezul şi memorează-l, dar aşteaptă confirmarea Sfintei Scripturi pentru fiecare parte din conţinut. Articolele Credinţei nu au fost compuse ca să pară bune oamenilor, dar toate punctele adunate din întreaga biblie, creează o învăţătură completă de Credinţă. Şi ca sămânţa de muştar care conţine multe ramuri, această credinţă are în câteva cuvinte toată cunoştinţa dumnezeirii din VT şi NT. Luaţi aminte, fraţilor, ţineţi-vă de tradiţia pe care o primim şi scrieţi-le pe tabla inimii. Păziţi-le cu reverenţă, ca duşmanul să nu piardă pe cel care a slăbit; sau ca nu cumva un eretic să schimbe oricare din adevărurile primite. (Cyril of Jerusalem, Catechetical Lecture 5, 12-13)
7. Observaţi cum Hilary se angajează în „dovedirea textului”! După fiecare declara’ie de credinţă, el raportează cititorul nu la un crez omenesc, conciliu sau autoritate bisericească, ci la Biblie! El simte că numai Biblia, şi nu vreun crez, poate rezista atacurilor” din partea ereticilor! El vorbeşte despre felul în care doctrina lui este certificată de greutatea deplină a autorităţii Bibliei” şi este exact sensul declarat de Biblie. Hilary nu sună ca un catolic sau ca un ortodox. De ce nu spune „uitaţi ce spune biblia” şi aşa nu înţelegeţi…biserica aşa învaţă în prezent… Hilary spune „Aceasta nu este o declaraţie nefondată, care induce în eroare, ci o avertizare pentru noi, ca să mărturisim că Hristos a murit şi a înviat, lucru certificat de întreaga autoritate a Scripturii; şi că trebuie să îi înţelegem moartea în acelaşi sens în care o declară Scriptura. În grija sa faţă de credinciosul slab şi sensibil, adaugă aceste cuvinte în concluzie, conform cu Scriptura la proclamarea morţii şi învierii. El nu vrea ca noi să slăbim, să fim purtaţi de vântul doctrinei goale, sau să fim vexaţi de îndoieli false, el cheamă credinţa să se întoarcă, înainte de a eşua, la locaşul pietăţii, crezând şi mărturisind moartea şi învierea lui Isus Hristos, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, conform cu Biblia, aceasta fiind linia de siguranţă a respectului împotriva atacului adversar, pentru a înţelege moartea şi învierea lui Isus Hristos, aşa cum a fost scrisă despre El. Nu este pericol în credinţă: mărturia plină de respect cu privire la misterul ascuns al lui Dumnezeu este sigur întotdeauna. Hristos a fost născut de fecioara Maria, dar creat de Duhul Sfânt conform cu Scriptura. Hristos a plâns, dar conform cu Scriptura: ceea ce L-a făcut să plângă era şi o cauză de bucurie. Lui Hristos i-a fost foame; dar conform cu Scriptura, Şi-a folosit puterea ca Dumnezeu împotriva pomului fără rod, Hristos a suferit, dar conform cu Scriptura, El trebuia să stea la dreapta Puterii. El S-a plâns că a fost abandonat să moară: dar conform cu Scriptura, în acelaşi moment şi-a primit Împărăţia în Paradis hoţul care L-a mărturisit. El a murit, dar conform cu Scriptura, a înviat şi şade şa dreapta lui Dumnezeu. În credinţa în acest mister, este viaţă: această mărturisire rezistă la orice atac. (Hilary of Poitiers, On the Trinity, Book 10, 67)
Tradiţia #5: Doctrina falsă. (Marcu 7:7-9; Col 2:8; 2 Tim 4:2-5; Tit 1:14)
Orice tradiţie care contrazice Biblia este considerată doctrină falsă. Părinţii se referă la „tradiţii” eretice ale gnosticilor, de exemplu, care contrazic revelaţia inspirată, scrisă şi orală a apostolilor şi profeţilor. „Părinţii bisericii” ar sublinia că teologia gnostică e diferită de Biblie şi de tradiţia apostolică a bisericii. Referirea la tradiţia lui Corbin în Marcu 7:11 se aplică îndeosebi la bisericile romano-catolice şi ortodoxe, deoarece ele au un număr mare de tradiţii care schimbă legea revelată a lui Dumnezeu în Biblie!
A. Referinţe biblice la doctrina falsă, ca tradiţie:
1. Degeaba Mă cinstesc ei, dînd învăţături care nu Sunt decât nişte porunci omeneşti. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu, şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.” El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta;” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta, este „Corban” adică dat lui Dumnezeu, face bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!” Marcu 7:7-13
2. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Coloseni 2:8
3. propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba. 2 Timotei 4:2-5
4. şi să nu se ţină de basme evreieşti, şi de porunci date de oameni, care se întorc de la adevăr. Tit 1:14
B. Referiri la doctrina falsă ca tradiţie a Părinţilor:
1. Irineu subliniază clar că tradiţia falsă a învăţătorilor este diferită de tradiţia bisericii (Against Heresies, Cartea 3, Ch 3, 2)
2. Cyprian numeşte doctrina gnostică „o tradiţie sacrilegioasă împotriva lui Dumnezeu, la mult timp după apostoli, la o perioadă lungă (Cyprian, Epistola 74, 5).
3. Cyprian s-a referit la doctrine false ale Papei Ştefan, ca fiind „tradiţii”. Cyprian dovedeşte că el a văzut tradiţiile bisericii acceptabile numai când acestea sunt de acord cu Biblia, iar despre tradiţiile care contrazic Biblia, Cyprian spune, obiceiul fără adevăr este începutul erorii. Wow! Nici noi nu puteam să spunem mai bine. (Cyprian, Epistola 73:2,3,8,9, despre falsele învăţături ale Papei Ştefan despre botez) Cyprian îl mai condamnă pe Ştefan, episcopul Romei, pentru învăţăturile sale cu privire la botez şi îl întreabă pe Ştefan de unde are tradiţia, apoi ameninţă că ar trebui retras pentru erezie. Aici este un exemplu al aplicării de către Părinţi a frazei „tradiţia oamenilor”. Citând Marcu 7:7-9, la „tradiţia bisericii” din Roma.
4. Aici avem reguli de dietă pentru călugări, numite vechea tradiţie a Părinţilor. Acesta este un exemplu perfect al regulilor post apostolice făcute de oameni care se contrazic direct cu învăţăturile NT, care spune că creştinul poate mânca orice îi place, mâncare comună sau mâncarea regilor, atâta timp cât este luată cu rugăciune şi mulţumire. 1 Tim 4:1-4 numeşte regulile de dietă a lui John Cassian „doctrina demonilor…care apără abţinerea de la mâncare”. Deoarece natura are trei părţi: prima dată este ceea ce ne face să anticipăm ora mesei, apoi cel care se bucură în a-şi umple stomacul, cu tot felul de mâncare, şi trei, cel care are plăcere în mese delicate şi rafinate. Deci împotriva acestor lucruri, un călugăr trebuie să observe o veghere în trei direcţii: unu, să aştepte ora potrivită de încheiere a postului, doi, să nu se îmbuibe, şi trei, să fie mulţumit cu orice fel de mâncare comun. Fiindcă tot ce se ia peste ce se obişnuieşte este etichetat de vechea tradiţie a Părinţilor ca fiind întinat de păcatul vanităţii şi al slăvirii ostentaţiei. (John Cassian, Cartea V, Of the Spirit of Gluttony, Cap. 23)
O scurta istorie baptista de Damian Ion
Istoria Bisericii Baptiste
Spre deosebire de alte miscari religioase, miscarea baptista nu isi poate identifica un intemeietor unic, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici il socotesc pe John Smith un astfel de intemeietor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat la Christ College, Cambridge, intre 1594-1598, dupa care a slujit ca preot in Biserica Anglicana pâna in anul 1606, când a trecut de partea puritanilor separatistilor. In 1608 s-a mutat in Olanda, din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva separatistilor. A fost primul care s-a autobotezat in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36, cu care a format prima biserica baptista. A murit in Amsterdam in 1612. Numele de baptisti a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atâta caz de importanta botezului. Exista trei teorii cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.
1. Succesiunea neintrerupta Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, de la botezarea lui Isus in Iordan de catre Ioan Botezatorul-Baptistul si pâna astazi. Aceasta teorie sustine ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si ca ei au pastrat-o de la inceput. Desi ei n-au folosit numele de baptisti, membrii acestor grupari ar fi fost identice cu bisericile baptiste de astazi. Aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intâi, ea nu poate fi atestata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catharilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de doctrine si practici care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri baptiste (autoritatea suprema a Bibliei, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala etc), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in specificul baptist. In al doilea rând, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare apostata, lucru inadmisibil. Sustinuta la sfirsâtul sec.19 si la inceputul sec.20, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata.
2. Inrudirea anabaptista O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti (aripa radicala a Reformei din sec.16). Din gruparea anabaptista au facut parte fratii elvetieni, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramântului, interdictia de a ocupa un oficiu public si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii sec.17 au continuat teologia credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Cristos, a preotiei celor din banci si a libertatii religiei scoase de sub controlul statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.
3. Separatistii din Anglia Cea mai raspândita teorie este ca baptistii se trag din separatistii englezi exilati in Olanda. Acesti puritani separatisti ajunsesera la convingerea ca biserica anglicana este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de separare a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile traditionale, anchilozate in forme si datini eclesiastice. Separarea s-a facut atunci când biserica istorica a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a emis acte normative care i-au declarat pe baptisti eretici. Separatistii baptisti au aparut pe fondul unei alte separari. Anglicanii se separasera de Biserica romano-catolica pe vremea lui Henry VIII, cel care a avut sase neveste. Când s-a despartit de prima dintre ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry VIII a poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei (anglicana) de Biserica Romano-Catolica trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritatea eclesiastica, nu si o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry VIII s-a autodeclarat singurul suveran al Bisericii Angliei, dar a incredintat conducerea administrativa a Bisericii Angliei in mâinile arhiepiscopului de Canterbury. In campania sa anticatolica, Henry a desfintat toate manastirile si a confiscat toate averile Bisericii Romano-Catolice. Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa câteva incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei intoarceri la spiritul si litera Noului Testament, au devenit separatisti.
In ce consta specificul credintei crestine baptiste ? In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un titilu de cinste din a se numi popor al cartii, adoptând Biblia drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este preotia universala a credinciosilor, supranumit si responsabilitatea individuala in fata lui Dumnezeu. Tabelul de mai jos contine carta celor patru libertati cardinale ale separatistilor (puritanilor), deveniti baptisti (prin etapa olandeza si prin sosirea lor pe meleagurile Americii).
Libertatea sufletului Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui cleric sau guvern.
Libertatea Bibliei Noi credem in autoritatea Bibliei. Credem ca Biblia, sub directa autoritate a lui Isus Cristos, este esentiala in viata fiecarui credincios si in viata bisericii. Sustinem libertatea fiecarui crestin de a interpreta si aplica biblia dupa calauzirea personala pe care o primeste din partea Spiritului Sfint.
Libertatea bisericii Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea lui Isus Cristos, sa hotarasca cine poate fi primit in biserica si cine sa fie cei care o conduc, sa hotarasca formele de inchinare si metodele de lucru, sa ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Spiritul Sfânt cu daruri pentru slujire si sa decida când si cu cine sa colaboreze in activitatea largita a trupului spiritual al bisericii lui Cristos.
Libertatea religioasa Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat
In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzele pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de a-si insusi invatatura despre magistratii bisericii. In general, protestantii Reformei sunt avocati ai bisericilor teritoriale, suportate si protejate de Stat, incorporând sub disciplina lor intreaga populatie si aducându-i pe noii nascuti intre membrii ei, prin botezul copiilor. In contrast cu practicile protestante, dar in acord cu convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra faptului ca in Biserica nu se poate intra decât in mod voluntar, negând astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de constrângere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii asa-numitelor biserici de credinciosi sau de pocaiti. In acelasi timp, aceasta pozitie a fost samânta din care s-au nascut toate formele moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au biserici de Stat, ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la libera alegere a convingerilor in domeniul religiei.
Practici specifice crestinilor baptisti B – Botezul credintei personale A – Autonomia Bisericii locale P – Preotia universala a credinciosilor T – Transformarea vietii prin sfintirea Spiritului I – Inspiratia literala a Bibliei S – Separarea totala a Bisericii de Stat T – Trimiterea Evangheliei pâna la marginile lumii
Oamenii conduc azi afacerile mânați de iubirea de bani, lăcomie, pofta pentru plăcerile vieții, competiție și nevoia de supraviețuire. Acestea reflectă adesea o nevoie adâncă de realizare, recunoaștere și apartenență, atât din punct de vedere personal, cât și corporativ. Dumnezeu a creat finanțele să curgă în societate, prin intermediul afacerilor, spre SLAVA SA. Atunci când afacerea se ALINIAZĂ la scopurile lui Dumnezeu, putem mărturisi schimbările care au loc în viața noastră în domeniul afacerilor.
Dacă înțelegi că slujindu-L pe Dumnezeu vei atrage binecuvântări generaționale peste familia ta, îți vei privi altfel familia. Dumnezeu a ales să transmită binecuvântările familiei mai departe generaților care o urmează. De ce, în vremea aceasta, suntem martori la un atac atât de puternic împotriva familiei? Satana cunoaște puterea unei familii compacte. Familiile slăbite formează o societate slabită. Adoptarea legilor, care distrug sanctitatea familiei și rânduielile lăsate de Dumnezeu, nu fac altceva decât să distrugă DESTINUL individual și corporativ al oamenilor de pe pământ.
Ce rostești cu gura ta? Rostește viață peste situația în care te afli, situație care poate fi rezolvată doar prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Caută versete biblice care sunt relevante situației tale și continuă să le rostești. Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său ca să-l împlinească. Dumnezeu a creat lumea prin rostirea cuvintelor Sale ( Geneza 1:3-29). Înconjurați fiind, în lumea aceasta, de atât de mult negativism, noi, ca biserică, avem nevoie să ne ridicăm, să declarăm Cuvântul și să-i încurajăm pe alții să privească lucrurile în mod pozitiv.
Am salvat recent o cățelușă de 9 luni, pe care am adus-o mai apoi acasă la ceilalți doi câini ai mei, un mascul și o femelă. La început, a fost un pic de luptă pentru putere iar cei doi câini ai mei, iubitori cum sunt, le-a arătat noii venite cine este în control și i-au permis să-i muște și să mârâie la ei până la o anumită limită. Am observat că, atunci când noua cățelușă depășea limitele cu cățeaua cea mare, care era cam de aceeași statură ca și ea, masculul intervenea și o lătra fioros pe noua cățelușă, împingând-o la o parte, de ca și cum i-ar transmite că a mers mult prea departe și că el deține în final controlul. În timp ce eram atent la toate aceste detalii, am simțit în duhul meu că Dumnezeu nu-i va permite niciodată diavolului să ne atace până acolo încât să nu ne mai putem ridica.
În timpul meu de părtășie cu Domnul din această dimineață, am avut o viziune în care vedeam o femeie care se confrunta cu o problemă relațională. Ai întâlnit pe acest bărbat, care nu este mântuit, și ești atât de îndrăgostită de el încât plănuiești să te căsătorești cu el. Familia ta nu este deloc bucuroasă de alegerea ta și a tot încercat să te sfătuiască. Tu ești însă convinsă că el este bărbatul potrivit pentru tine. Domnul nu este luat în considerare în această relație și, deși ți-a arătat anumite semne, tu ai ales să mergi mai departe.
Disciplina personală este foarte importantă în creșterea ta spirituală. Sunt anumite discipline de bază, cu care toți ar trebui să fim deprinși, cum ar fi: organizarea timpului, obiceiuri de mâncare, exerciții fizice, și lista ar putea continua. Dacă nu am fi disciplinați în aceste domenii, ar fi haos și dezechilibru în viețile noastre și nu am fi în stare acceptăm schimbările pe care Duhul Sfânt dorește să le facă în procesul nostru de creștere și maturizare spirituală. Lucrează la domeniile din viața ta unde ai nevoie de disciplinare! Dacă nu ești în stare să-ți înfrânezi trupul, atunci vei fi condus de firea ta.
Dumnezeu te cheamă într-un loc al părtășiei și comuniunii, unde nu trebuie să înlocuiești Cuvântul Său cu nimic altceva, ci să-ți hrănești duhul doar cu el. Te-am văzut mergând în multe locuri pentru a primi fel și fel de învățături. Ai citit de asemenea multe cărți creștine, dar ai petrecut tot mai puțin timp citind Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu dorește să te folosească într-un mod puternic în lucrarea Sa. Acesta este sezonul pregătirii în care ai nevoie să îți saturi duhul cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât te vei dedica mai mult studiului Cuvântului lui Dumnezeu, cu atât mai multă revelație vei primi, revelație care te va pregăti pentru drumul ce îți stă înainte.
Încercările și necazurile prin care ai trecut, ți-au testat nivelul credinței, pentru ca, mai apoi, să urci la un nivel și mai înalt. Alinierea cuvintelor la credința pe care o ai în Dumnezeu, îți va aduce o mare răsplătire în acest sezon al vieții tale. Credința este limbajul lui Dumnezeu deoarece atunci când Dumnezeu a creat universul, El l-a creat prin Cuvântul Său. El a poruncit să vină în existență lucrurile care nu erau. Domnul te invită să începi să chemi în ființă acele binecuvântări pe care le dorești și să declari în dreptul lor Cuvântul lui Dumnezeu. Vei avea parte astfel de un șuvoi de binecuvântări curgând peste viața ta.
Iosif este un exemplu extraordinar de persoană care a suferit persecuție, ură, invidie și minciuni rostite împotriva lui. Putem vedea cum credința lui de neclintit, înțelegerea chemării lui Dumnezeu pentru el, precum și închinarea și dragostea lui față de Dumnezeu au fost cele care l-au făcut în stare să treacă prin acele perioade sumbre din viața lui. A fost vândut ca sclav, aruncat în închisoare, în închisoarea subterană. Viața lui își schimbă sensul în momentul în care mai marele paharnicilor îi promite lui Iosif că îi va aminti lui faraon de el. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a mai ținut încă câțiva ani pe Iosif în închisoare.
Ceea ce ai semănat din sămânța finanțelor tale a fost bine primit, deoarece ai semănat ce ai avut mai bun din recolta ta financiară, așa cum a făcut și Abel. Și chiar dacă, în momentul de față, pare că nimic nu a fost primit din ceea ce tu ai dăruit, Domnul te încurajează spunându-ți că recolta ta va fi atât de mare încât va acoperi și generațiile următoare care vin după tine. Fii încurajat să dăruiești mai departe, deoarece Domnul îți va răsplăti într-o măsură atât de mare încât va sluji generației de oameni care vine după tine, chiar și atunci când tu nu vei mai fi în lumea aceasta.
În timp ce mă rugam astăzi, ca Domnul să îmi dea un cuvânt pentru mana profetică, am văzut la un moment dat farurile unei mașini care circula pe un drum anevoios. Drumul acesta era plin cu grămezi de pietre, și pe alocuri denivelări și spărturi. Mașina înainta încet și cu greu, astfel încât i-a trebuit foarte mult timp să ajungă la destinație. Unul dintre cei care călătoau în această mașină a spus: „Hai să ne oprim!”. Un altul a spus: „Ne facem loc printre obstacole și înaintăm, căci știm încotro ne îndreptăm și va fi bine.” Au continuat călătoria împreună, în ciuda drumului anevoios, ajungând în cele din urmă la destinație plini de sentimentul triumfului și biruinței. Atunci când călătorim, deși suntem cu farurile aprinse, suntem tentați să ne întoarcem, uitând cine este Isus în noi. Sunt acei prieteni însă în jurul tău care te ajută să-ți amintești că acesta este drumul pe care trebuie să mergi, că lumina din tine, Isus, te va ajuta să parcurgi orice drum dificil al vieții, declarându-te în viața aceasta un biruitor!
Aria DiMezzo, care se descrie drept „transsexuală satanistă anarhistă”, a câștigat nominalizarea republicană pentru postul de șerif în comitatul Cheshire, o victorie despre care chiar ea spune că dovedește faptul că sistemul este distrus “fără speranță”, scrie Fox News.
DiMezzo, care a candidat cu sloganul de campania “F*** the Police” și care se aștepta să piardă cursa, a câștigat nominalizarea joi.
Ea s-a înscris în cursă pentru desemnarea candidatului republicanilor cu două zile înainte de termenul final, după ce a aflat că tradiționalul candidat republicat, Earl Nelson, nu mai candidează.
Marylin Huston, șefa filialei republicane din Cheshire, a felicitat-o pentru victorie. Huston s-a referit în mod constant la DiMezzo ca “el”, deși candidata se identifică drept „She-Male”. Într-o postare pe blogul ei de vineri, DiMezzo a afirmat că se opune unui sistem care permite oamenilor să intre într-o cabină și să voteze fără să știe “absolut nimic despre persoana pe care o nominalizează pentru cel mai puternic post de impunere a legii din comitat”.
„Candidez pentru postul de șerif deoarece mă opun însuși sistemului și șeriful are cea mai mare capacitate din comitatul Cheshire de a se opune sistemului,” a arătat ea. “Sistemul care te-a dezamăgit permițându-mi mie – o transsexuală satanistă anarhistă – să fiu candidatul tău pentru postul de șerif este același sistem pe care îl atac. Îmi pare rău, și știu că doare să auzi asta, dar acest sistem este o minciună.”
Inside Sources, care a relatat primul povestea, afirmă că Aria va concura pentru postul de șerif împotriva democratului Eli Rivera, care dorește un al cincilea mandat. Publicația notează că Aria DiMezzo provine dintr-un grup de activiști libertarieni și are o emisiune radio pe internet.
Potrivit descrierii de pe blogul ei, Aria DiMezzo „a avut multe întâlniri cu poliția în viața ei și foarte puține dintre ele au fost pozitive. Este Înaltă Preoteasă la Biserica Reformată Satanică, o femeie trans și o anarhistă republicană”
Huawei nu este nici pe departe o simplă corporaţie de telecomunicaţii, privată şi independentă, aşa cum vrea să ne facă să credem, ci un instrument esenţial al regimului comunist de la Beijing în demersul său de obţinere a hegemoniei mondiale.
Asistăm în aceste zile la o amplă campanie de persuasiune lansată de Huawei, derulată pe mai toate canalele mediatice autohtone, televiziuni, publicaţii, site-uri online. Această investiţie substanţială în campania de PR, dublată de generoase investiţii în publicitate pentru produsele Huawei, are loc, deloc întâmplător, în perioada premergătoare adoptării proiectului de „lege 5G” care introduce un „mecanism de autorizare prealabilă” a ofertelor tehnologice în domeniu în baza unor „considerente ce ţin de riscuri la adresa securităţii naţionale”. O formulare care, deşi nu spune asta explicit, permite eliminarea Huawei din competiţie, fiind o transpunere în plan legislativ a unui memorandum semnat între România şi Statele Unite. Reiese destul de clar din condiţiile ca furnizorii de echipamente pentru reţele 5G şi infrastructurile telecom de importanţă naţională să nu se afle sub controlul unui guvern străin în care nu există un sistem juridic independent şi să nu aibă un istoric de conduită corporativă neetică (de pildă furt de tehnologie). Or, nici una dintre aceste condiţii nu este respectată în cazul Huawei, deşi într-o conferinţă de presă susţinută pe 12 august la Bucureşti, George Zhang, CEO Huawei România, a încercat să ne convingă de contrariu.
În conferinţa respectivă, reflectată mai mult decât generos pe diferite canale media, precum website-ul start-up.ro sau Bursa, George Zhang nu a făcut nici o referire la acuzaţiile privind furtul de tehnologie, însă a abordat celelalte acuzaţii legate de riscurile de securitate, de controlul politic asupra companiei sau de subvenţiile primite din partea guvernului de la Beijing. Cât priveşte furtul de tehnologie există destule exemple concrete, unele lămurite, altele aflate în curs de investigaţie. Între companiile afectate au fost CISCO în Statele Unite (în iulie 2004 chiar Huawei a admis în cursul judecării unei plângeri în justiţie că a copiat parţial un software şi manuale de operare aparţinând CISCO) şi mai ales Nortel în Canada. Ultima, care era la un moment dat cea mai mare corporaţie canadiană, cu 95 de mii de angajaţi, a fost nevoită să ceară insolvenţa în 2009, provocând enorme pierderi acţionarilor, angajaţilor şi foştilor angajaţi pensionaţi.
Cristoiu: „Interviu ÎN EXCLUSIVITATE cu George Zhang, CEO Huawei România”, 11 august 2020
CEO-ul Huawei România a vorbit despre structura de conducere a companiei şi cea a acţionariatului, în care ponderea covârşitoare, de peste 98%, o au angajaţii, pentru a ne convinge că Huawei este o companie privată, complet independentă. Apoi a menţionat că între 2009 şi 2018, finanţarea din partea statului chinez a însumat doar 0,3% din totalul veniturilor companiei. La prima vedere, informaţiile privind structura acţionariatului sunt corecte. Numai că atunci când se intră în detalii, lucrurile se schimbă fundamental. Într-un articol din aprilie 2019 ziarul The Times din Londra cita un raport al think tank-ului britanic, Henry Jackson Society, care contrazicea faptul că Huawei ar fi o companie privată. E adevărat, în teorie 98,86 procente din acţiuni sunt deţinute de un sindicat al salariaţilor. Însă, conform legislaţiei chineze, acesta este subordonat unei structuri sindicale centrale care este parte a aparatului de partid şi de stat din China.
Însă, este vorba oricum de detalii irelevante. O lege adoptată în 2017 obligă toate companiile private să pună la dispoziţia serviciilor secrete din China orice informaţii sau date care li se cer şi toate marile corporaţii chinezeşti au obligatoriu în Consiliile lor de Administraţie reprezentanţi ai Partidului Comunist Chinez.
Aşa că toate declaraţiile privind „independenţa” celor de la Huawei nu au nici un fel de valoare în practică. După cum sunt complet fără acoperire şi asigurările date de preşedintele Huawei, Ren Zhengfei, că nu vor pune niciodată la dispoziţia autorităţilor chineze informaţiile pe care le colectează. Cum la fel de lipsite de substanţă sunt şi declaraţiile lui Zhang că Huawei „pune accent pe securitate şi pe transparenţă” sau promisiunea că „oricând compania este deschisă unui agreement de tipul «no-backdoor» cu România”. Pentru că un astfel de acord ar fi lipsit de orice semnificaţie, la fel ca alte acorduri sau obligaţii asumate de către regimul comunist de la Beijing în cadrul WTO sau în cadrul altor organisme internaţionale, angajamente de care Beijingul nu ţine cont decât în măsura în care îi satisfac interesele.
De altfel, think tank-ul britanic menţionat anterior concluziona că este „aproape o certitudine” că Huawei acţionează la ordinul serviciilor secrete chineze. În aprilie 2019 Bloomberg a relatat că Vodafone Italia a descoperit în 2011 că în echipamentele Huawei pe care le utiliza existau „porţi de acces” ascunse prin care chinezii aveau acces la datele personale ale abonaţilor. Iar cotidianul francez Le Monde a relatat cum reţeaua de computere din sediul Organizaţiei Unităţii Africane din Addis Abeba, în Etiopia, clădire donată de către chinezi, transmitea în fiecare noapte la Shanghai date şi înregistrări ale convorbirile colectate în timpul zilei în clădire.
Şi în ceea ce priveşte subvenţiile de care a beneficiat Huawei din partea guvernului comunist de la Beijing, cifrele avansate de George Zhang sunt puţin credibile, ele fiind oricum greu de verificat într-un sistem totalitar netransparent. Însă o investigaţie întreprinsă în decembrie 2019 de către Wall Street Journal, „State Support Helped Fuel Huawei’s Global Rise”, dezvăluia că Huawei a beneficiat de un substanţial suport din partea Partidului Comunist Chinez, estimat la $75 de miliarde pe o perioadă de peste două decenii (scutiri de taxe, subvenţii, facilităţi de credit, granturi de cercetare etc.), ceea ce i-a permis să devină lider mondial ca producător de echipamente de telecomunicaţii prin eliminarea de pe piaţă a celei mai mari părţi a competiţiei, făcând oferte la preţuri cu 25-30% mai mici în raport cu cele ale acesteia.
La o săptămână distanţă, după conferinţa de presă, apare un articol în Ziarul Financiar, marcat cu (P) ceea ce semnalizează că este unul publicitar, în care George Zhang îl atacă pe ambasadorul Statelor Unite în România, Adrian Zuckerman, acuzându-l că „îşi doreşte să ţină departe de această ţară cel mai mare furnizor de tehnologie 5G din lume”.
Între argumentele aduse în articolul menţionat, pe care le regăsim constant şi la Nicolae Oacă, expert în telecomunicaţii şi unul dintre cei mai activi lobbyşti ai Huawei (care îi sponsorizează apariţiile editoriale) de la noi, este acela că „legea nu respectă principiile concurenţei libere şi legile comerciale europene, şi nu respectă directivele europene privind telecomunicaţiei”. Sigur, afirmaţia în sine este ridicolă când vine din partea unui stat pentru care cadru legal internaţional este un moft, care interzice explicit prezenţa principalelor companii de tehnologie americane pe piaţa sa, le obligă pe altele la transferuri forţate de tehnologie pentru a li se permite accesul pe piaţa chineză sau le pedepseşte dur, prin ameninţări cu boicotul, pentru un tweet sau o declaraţie pe care le consideră „jignitoare”.
Nicolae Oacă
De regulă astfel de argumente legale vin la pachet cu abordări care duc discuţia exclusiv într-un teritoriu strict tehnic. De pildă, în cursul unor emisiuni de televiziune sau în articole precum cel apărut pe website-ul Financial Intelligence (care menţionează că este vorba de un „Proiect Editorial susţinut de Huawei”) Nicolae Oacă acuză proiectul de lege că introduce o „intervenţia brutală pe piaţa liberă a comunicaţiilor mobile” susţinând, la fel ca şi George Zhang, că „securitatea reţelelor 5G este o problemă tehnică care trebuie rezolvată de tehnicieni”. Adică tehnicienii, nu politicienii sunt cei care ar trebui să decidă dacă sunt riscuri de securitate. În realitate, nu există posibilitatea reală de a verifica aceste riscuri în condiţiile în care programele care operează pe aceste platforme au zeci de milioane de linii de cod. Doar un noroc poate scoate la lumină eventuale breşe de securitate.
În fine, ultima linie de atac este una de natură financiară. George Zhang ne spune că, „potrivit estimărilor Huawei, România ar avea de pierdut circa 9,2 miliarde de euro în cazul în care legea ar fi promulgată şi Huawei nu ar avea voie să participe la dezvoltarea reţelei 5G”. Este complet neclar ce stă la baza acestor estimări livrate de dl Zhang pentru că nu avem nici un fel de detalii despre ipotezele luate în calcul. Este adevărat, tehnologiile 5G reprezintă un salt tehnologic important. Permit conectarea la o celulă de reţea a unui milion de utilizatori (doar în jur 50-60 de mii se pot conecta în cazul reţelelor 4G) ceea ce face posibile conexiunile din aşa numitul univers IoT (Internet of Things) în care multe dintre echipamentele curente existente în locuinţe sau în companii (automobile, frigidere, baterii, automate de parcare, maşini agricole, containere cu produse etc.) vor fi conectate prin intermediul unor senzori inteligenţi.
Însă până când aceste facilităţi vor fi implementate va mai trece ceva vreme, nu e vorba de viitorul imediat. Deci nu există tipul de urgenţă de care fac caz Huawei şi „avocaţii” săi. Între timp vor fi disponibile cu siguranţă şi soluţii alternative la Huawei, cel puţin la fel de performante. În fapt, Ericsson oferă o astfel de soluţie chiar în prezent. De pildă, la sfârşitul lunii iunie, Singapore a anunţat că va încredinţa companiilor Ericsson şi Nokia construcţia nucleului principal al viitoarei sale reţele 5G.
Însă chestiunea de fond este alta. Şi nu are legătură cu argumentele de natură tehnică sau cu cele de ordin financiar. Pentru Occident opţiunea pro sau anti Huawei este una fundamental geopolitică.
E adevărat, unii preferă să dea prioritate, miop, intereselor financiare. Nu spunea Lenin despre capitalişti „că ne vor vinde şi frânghia cu care îi vom spânzura”? Dar nu poţi pur şi simplu ceda unui adversar geostrategic, cu care Statele Unite se află într-o competiţie existenţială, inclusiv pentru apărarea actualului model de societate din Vest, controlul asupra unei infrastructuri strategice. Este ca şi când în timpul Războiului Rece Occidentul ar fi cedat controlul reţelelor sale de electricitate sau de telecomunicaţii Uniunii Sovietice. După cum subliniază şi The American Interest „Huawei nu este o corporaţie, ci o armă subvenţionată de Beijing”, un instrument esenţial în demersul său de obţinere a hegemoniei mondiale. Aceasta este şi maniera reală în care trebuie interpretat demersul Huawei legat de construcţia reţelei 5G din România şi marea ofensivă mediatică în favoarea acestuia.
Luni fericite, tuturor! Bine ați venit înapoi și vă mulțumesc că ați ascultat podcast-ul Ask Pastor John . Pastorul John ni se alătură astăzi de la distanță prin Skype. Întrebarea noastră de astăzi vine de la un ascultător pe nume Sam, care locuiește în Los Angeles. El a trimis o întrebare foarte scurtă, dar una importantă. „Dragă pastor Ioan, ce iubești cel mai mult la Dumnezeu?” Asta e. Pastor Ioan, ce iubești cel mai mult la Dumnezeu?
Într-un anumit sens, pentru a răspunde la această întrebare în mod autentic, probabil că nu ar trebui să petrec nici un timp minunat teologizând, studiind, făcând exegeza sau evaluând atributele lui Dumnezeu. Ar trebui pur și simplu să scot – doar să scot – ceea ce simt despre Dumnezeu, ceea ce prețuiesc cu adevărat despre el și prețuiesc și admir. Nu ar fi acesta cel mai autentic răspuns la întrebarea „Ce iubesc eu despre Dumnezeu?” mai degrabă decât un răspuns teologic studiat de mult, complicat, completat-un-APJ? Și cred că răspunsul la această întrebare este da, așa este. Deci, de aici voi începe.
Aromatizat cu Grace
Primul meu răspuns, cel mai visceral, imediat, din inimă la întrebare este următorul: Iubesc harul lui Dumnezeu.
Iubesc mila lui Dumnezeu.
Îmi place să fiu iubit de Dumnezeu.
Îmi place să fiu tratat cu bunăvoință, cu bunătate și răbdare de Dumnezeu.
Îmi place să fiu acceptat și iertat de Dumnezeu.
Iubesc harul lui Dumnezeu față de mine.
Piper: „Sper să petrec restul eternității cunoscând și iubind din ce în ce mai bine toate excelențele lui Dumnezeu.”TweetDistribuiți pe Facebook
Cred că toate aceste afirmații pe care tocmai le-am aruncat acolo sunt modalități de a spune că harul lui Dumnezeu este foarte, foarte, foarte prețios pentru mine. Aș fi anulat fără un Dumnezeu al harului. Noaptea târziu, dimineața devreme, în fața conflictului, în fața sentimentelor de vinovăție, în fața judecății de la el – în cele din urmă, posibil – sau de la oamenii critici, cu fața către lume, aș fi anulat fără harul lui Dumnezeu. Se află tot timpul pe afecțiunile mele pentru Dumnezeu. Chiar și atunci când mă gândesc la tot felul de alte atribute ale lui Dumnezeu sau la căile lui Dumnezeu, toate sunt aromate cu harul lui Dumnezeu.
Deci, acesta este răspunsul meu cel mai visceral, din inimă, lipsit de reflecție, imediat, disperat la întrebarea a ceea ce iubesc cel mai mult la Dumnezeu.
Iubește-l pe adevăratul Dumnezeu
Dar motivul pentru care am spus că răspunsul în acest fel este într-un fel modul corect de a răspunde la această întrebare este că există un alt sens în care Biblia ne încurajează nu doar să vorbim din percepția noastră cea mai profundă sau cea mai imediată a lucrurilor, ci să medităm – în lumina cuvântului lui Dumnezeu și în lumina acțiunii lui Dumnezeu – ceea ce înțelegem prin ceea ce spunem cel mai imediat și dacă ar putea fi cuprinse în acest răspuns imediat aspecte ale harului și îndurării și bunătății lui Dumnezeu care trebuie să fie explicite de dragul din propriile noastre suflete, precum și de dragul altora, ca să nu reușim să-l onorăm pe Dumnezeu așa cum ar trebui, și ca să nu ne găsim subconștient iubind nu pe Dumnezeu în mod suprem, ci pe noi înșine.
Există numeroase cazuri în Biblie în care oamenii au arătat o oarecare măsură de devotament spontan către Dumnezeu. Și atunci când Dumnezeu a spus ceva sau a făcut ceva ce nu le-a plăcut, devotamentul lor s-a evaporat, ceea ce înseamnă că ceea ce spuneau că este dragoste pentru Dumnezeu nu era cu adevărat iubire pentru adevăratul Dumnezeu, ci doar o dragoste pentru Dumnezeul lor imaginat, poza lui Dumnezeu. Și apoi adevăratul Dumnezeu face ceva în afara așteptărilor lor, iar dragostea lor a dispărut. Acum, acea iubire nu era cu adevărat dragoste pentru Dumnezeu.
Deci, chiar dacă este corect – și o să spun din nou – să dau o reacție spontană, sinceră, viscerală, intestinală la ceea ce iubesc cel mai mult la Dumnezeu, fiecare persoană care trăiește sub autoritatea Bibliei, inclusiv Eu, voi dori să discern de la adevăratul și adevăratul Dumnezeu revelat în Biblie dacă ceea ce spun corespunde realității. Îi place lui Dumnezeu cu adevărat ceea ce spun că iubesc despre el? Și inima mea este atât de acordată cu adevăratul Dumnezeu încât, indiferent de ceea ce el dezvăluie despre el însuși, voi fi totuși total dedicat față de el, și îndrăgostit de el, și îl prețuiesc, îl prețuiesc, îl prețuiesc și îl voi satisface? în el? Apoi, cu ajutorul Bibliei, voi ști că iubesc adevăratul Dumnezeu și nu doar o figură a propriei imaginații religioase.
Cel mai mare dar al harului
Deci, ceea ce John Piper trebuie să facă, după ce a dat răspunsul său imediat și din inimă – „Iubesc harul lui Dumnezeu față de mine în Isus” – este să întrebe: „Piper, ce vrei să spui prin„ harul lui Dumnezeu ”? Dacă îți place cel mai mult, ar trebui să ai o idee despre ceea ce vorbești. Sau sunt doar cuvinte goale? ”
Iar răspunsul meu (acum fac ceea ce reflectă: testarea curajelor și spontaneitatea mea) ar fi acesta: harul lui Dumnezeu este dispoziția și acțiunea sa de a oferi cea mai mare binecuvântare posibilă creaturilor cel mai puțin meritate la cel mai mare cost. Aceasta este definiția mea a harului lui Dumnezeu.
Costul este suferința și moartea singurului său Fiu, Isus Hristos. Romani 8:32 : „El. . . nu și-a cruțat propriul Fiu, ci l-a dat pentru noi toți ”.
Cele mai puțin merite creaturi sunt ființele umane – eu – care au profanat gloria lui Dumnezeu prin săvârșirea trădării preferând alte lucruri înaintea lui Dumnezeu. Romani 5: 6–8 spune: „Hristos a murit pentru cei nelegiuiți. . . . Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, în timp ce eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. ”
Cea mai mare binecuvântare posibilă cumpărată la cel mai mare cost pentru cel mai puțin meritat este. . . Gândește-te, acum, ce este asta? Și în acest moment suntem în cel mai critic moment. Cum să afirmăm cea mai mare binecuvântare posibilă pe care harul o acordă celor mai puțin meritați destinatari ca mine? Și nu va funcționa să spui: „Ei bine, cel mai mare dar posibil al harului lui Dumnezeu este harul”. E vorba doar de cercuri; asta nu va răspunde la întrebare.
Deci, puteți vedea de ce este un răspuns inadecvat atunci când John Piper spune că cel mai mare lucru pe care îl iubesc despre Dumnezeu este harul său până când am răspuns la întrebarea: Care este cea mai mare binecuvântare pe care mi-a dat-o harul lui Dumnezeu pentru a mă trata mult mai bine decât merit cu prețul vieții Fiului său? A iubi harul lui Dumnezeu într-un mod care îl onorează pe Dumnezeu înseamnă a iubi harul datorită conținutului specific al binecuvântării date de harul lui Dumnezeu – și anume, Dumnezeu. Cel mai mare dar pe care îl dă harul este Dumnezeu pentru prietenia și bucuria noastră veșnică.
1 Petru 3:18 : „Hristos a suferit o dată pentru păcate, cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu ”.
Romani 5:10 : „În timp ce eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”.
Harul pe care Ioan Piper îl spune că îl iubește despre Dumnezeu nu este harul lui Dumnezeu decât dacă piatra de temelie a acelui har este darul lui Dumnezeu însuși. Iar dragostea pe care eu o spun pentru harul acesta nu este o iubire pentru Dumnezeu decât dacă ceea ce iubesc cel mai mult la har este că mă aduce la Dumnezeu.
Excelențe veșnice
Și cred că acesta este motivul pentru care, în Efeseni 1 , Pavel spune că alegerea eternă a lui Dumnezeu și predestinarea sa și adoptarea planificată a oamenilor răscumpărați prin Hristos, totul în conformitate cu plăcerea voinței sale, are ca scop final „lauda a harului său glorios ”( Efeseni 1: 6 ). Și această slavă, slava harului, este frumusețea modului în care toate atributele Dumnezeului etern – bunătatea sa, neprihănirea sa, dreptatea sa de neintrecut, înțelepciunea sa de neînțeles, puterea sa atotputernică, tot ceea ce este în Dumnezeul său și sfințenia sa – cum toate acestea se unesc, se potrivesc frumos, pentru a planifica și a realiza creația și răscumpărarea într-un mod care mărește piatra de temelie a zeității sale – și anume, gloria harului său.„Cel mai mare dar pe care îl dă harul este Dumnezeu pentru prietenia și bucuria noastră veșnică”.TweetDistribuiți pe Facebook
Cu alte cuvinte, excelențele veșnice ale lui Dumnezeu dau naștere la căile înțelepte ale lui Dumnezeu, pentru lauda slavei harului lui Dumnezeu, astfel încât atunci când spunem că iubim harul lui Dumnezeu, ar trebui să însemnăm că avem unele simțul acelor excelențe veșnice și al acelor căi înțelepte ale lui Dumnezeu.
Toate acestea mă readuc acolo unde am început: Iubesc harul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă acum
Îmi place că este genul de Dumnezeu care nu și-a cruțat propriul Fiu.
Îmi place că el este genul de Dumnezeu care justifică pe cei nelegiuiți.
Îmi place că el este genul de Dumnezeu care dă celui mai puțin meritat binecuvântarea cea mai mare – și anume el însuși.
Ascultă-l pe tatăl tău care ți-a dat viață și nu o disprețui pe mama ta când va fi bătrână. ( Proverbe 23:22 )
Dacă sunteți considerat „tânăr”, eu sunt considerat „mai în vârstă”. Sunt bunică deja de șapte ori. Săptămâna trecută, eu și nepoata mea de 6 ani sărim pe trambulină când s-a oprit, mi-a examinat picioarele și mâinile și am întrebat cu dulcea compasiune a unui copil de ce au ridurile respective și de ce apar acele vene.
Intrarea în anii șaizeci oferă o perspectivă excelentă asupra îmbătrânirii. Nu sunt tânăr , dar încă nu ceea ce mulți numesc bătrâni – ca mama mea, care este văduvă în anii nouăzeci. Îmbătrânirea nu este un subiect la care mulți dintre noi ne place să ne gândim. Poate mai ales în cazul femeilor, subiectul pare deseori limitat în conversațiile politicoase. În comunitatea de pensionare, unde petrec în mod regulat cu mama mea, mulți dintre femeile rezidente păstrează o anumită reticență în ceea ce privește vârsta lor. (Mama mea se va simți bine cu toată lumea știind – are 93 de ani!)
A fi bătrân este un subiect de care Scriptura nu se ferește. Proverbele, de exemplu – o carte atât de valoroasă pentru tineri – se adresează direct acesteia. Fiind una care învață și observă experiența unei mame de a îmbătrâni, vreau să vă rog să vă gândiți în special la femeile în vârstă, în timp ce sunteți tânără – pentru a încuraja o viziune clară acum și o viziune miopă pentru anii următori.
Când mama ta îmbătrânește
Proverbele sunt bine cunoscute pentru adresele sale de la tată la fiu, dar este bine să observăm că această carte de înțelepciune din Vechiul Testament recunoaște în mod regulat responsabilitățile comune ale părinților, bucuriile și durerile. Instrucțiunea de deschidere a Proverbelor îl cheamă pe fiul (cu care se identifică cititorul Proverbelor) să audă instrucțiunile tatălui și să nu renunțe la învățăturile mamei ( Proverbe 1: 8 ).„A cincea poruncă ajunge în mod evident pe parcursul etapelor vieții, la fel ca și promisiunea ei însoțitoare”.TweetDistribuiți pe Facebook
Un paralelism similar apare și în Proverbele 23:22 : „Ascultă-l pe tatăl tău care ți-a dat viață și nu o disprețui pe mama ta când va fi bătrână”. A cincea poruncă – să-ți onorezi tatăl și mama – atinge în mod evident de-a lungul etapelor vieții, la fel ca și promisiunea însoțitoare ( Exodul 20:12 ).
Dar despre mama despre care scriu, mai exact despre această „mamă când este bătrână”. De ce acest apel să nu o disprețuiască? Pe măsură ce o femeie ca mine intră în categoria „mai în vârstă”, ea începe să știe de ce, în moduri foarte personale. Și dacă este „bătrână”, ca mama mea, știe absolut de ce, adesea în moduri foarte dureroase.
Unele dintre motive au legătură cu o față din ce în ce mai încrețită (și așa mai departe), un ritm încetinit (sau lipsă de ritm) în jocuri și curse în parc, nu primesc (sau nu aud) toate glumele rapide despre ultimele melodii sau filme, frică sau ineptitudine cu cea mai recentă (sau chiar nu cea mai recentă) tehnologie și, în cele din urmă, lucruri precum mâncarea pe față în timp ce mănânci. A „disprețui” persoanele în vârstă nu înseamnă întotdeauna a disprețui deschis; uneori, este doar o chestiune de a-i trata pe cei mai în vârstă ca pe un râs liniștit, ignorabil sau invizibil.
Atât bărbații, cât și femeile se luptă cu acest proces de îmbătrânire, chiar dacă luptele sunt uneori experimentate diferit. Dar facem bine să luăm în considerare această chemare unică în ceea ce privește o mamă: să nu o disprețuim când va fi bătrână . Am putea merge mai multe direcții diferite în gândirea la acest apel, dar iată trei.
1. Nu disprețuiți estomparea frumuseții tinere.
Femeile mai în vârstă nu mai au frumusețea asociată cu tinerețea. Multe femei petrec mulți ani încercând să nege acest adevăr, deoarece ne urmărește neîncetat. În cultura comercializată de astăzi, suntem învățați insistent și public să acordăm premii și să păstrăm aspectul tinerilor. Fără îndoială, frumusețea tineretului este o comoară de savurat, atât de cel care o are, cât și de cel care îi place să o vadă. Dar mai ales într-o epocă plină de creme anti-îmbătrânire pentru femei, oamenii (atât bărbați, cât și femei) se pot lupta să celebreze valoarea unei femei atunci când frumusețea ei tânără se estompează.
Nu este ușor, tinere, să ne încadrăm în viețile noastre aglomerate rutinele zilnice de curățare și tonifiere care duc la „frumusețea nepieritoare” despre care vorbește apostolul Petru ( 1 Petru 3: 4 ). Nu este ușor, tinere, să-ți dezvolți ochii pentru genul de frumusețe când ești tânăr. Acum, putem petrece mult timp certându-ne despre implicațiile chemării lui Petru pentru împodobirea „persoanei ascunse a inimii cu frumusețea nepieritoare a unui spirit blând și liniștit”. Mai bine pentru noi toți să ne rugăm să știm ce înseamnă aceste cuvinte și să învățăm să prețuim acest tip de frumusețe la femei – tinere și bătrâne – pentru că „în ochii lui Dumnezeu [este] este foarte prețios”.
2. Nu disprețuiți sfârșitul corpurilor fertile.
Femeile care îmbătrânesc experimentează închiderea unei părți a corpului lor, a părții reproductive, într-un mod în care bărbații nu. Cum privesc femeile acest proces în sine? Cum o văd alții? Pentru unii, procesul reprezintă un fel de lansare; pentru mulți, pur și simplu anunță vestea proastă a îmbătrânirii și atacul anxietății. Pentru toți, cel puțin implicit, reprezintă un fel de pierdere, o schimbare care marchează sfârșitul potențialului pentru mai multă viață.„Cât de important este pentru cei din biserică să iubim și să onorăm femeile în vârstă ca mame în familia lui Hristos”.TweetDistribuiți pe Facebook
Chiar dacă noi, în biserică, sărbătorim copiii născuți și credincioșia lui Dumnezeu de-a lungul generațiilor, cât de crucial este ca femeile, toate femeile, să hrănească o viață nouă – și să exerseze să hrănească o viață nouă – atâta timp cât avem mintea și puterea, chiar dacă numai pentru a ne ruga . Vorbesc despre îngrijire și rugăciuni pentru viața spirituală, viață care se găsește numai în Hristos Mântuitorul nostru. Și cât de crucial este ca atât bărbații cât și femeile mai tinere să aprecieze această îngrijire, în special acele rugăciuni. Au nevoie de ele la fel de mult ca au nevoie de laptele matern.
Am fost crescut de multe mame evlavioase din familia lui Dumnezeu și vreau să fiu acel fel de mamă, până la capăt. Femeie tânără, mă rog ca tu să fii mama asta. Femeie tânără și tânăr, mă rog să prețuiți aceste tipuri de mame. Acum există o identitate care durează: a fi „mamă în Israel” ( Judecători 5: 7 ).
3. Nu disprețui peisajul plin de femei.
Femeile bătrâne depășesc adesea bărbații. Potrivit Institutului pentru Îmbătrânire , în aceste zile aproximativ două treimi din americanii peste 85 de ani sunt femei. Fără nicio perspectivă eternă și, mai ales, privirea în diferite facilități rezidențiale pentru persoanele în vârstă, peisajul ar putea părea presărat cu femei aruncate. Sunt atât de mulți dintre ei. Am prelungit durata de viață a omului și am ajuns cu o mulțime de femei prea des singurate și disprețuite.
Cât de crucial este pentru noi, cei din biserică, să iubim și să onorăm femeile în vârstă ca mame în familia lui Hristos ( 1 Timotei 5: 2 ). Au o mare înțelepciune de împărtășit. Am fost înscris într-o școală bună în timp ce am ascultat-o pe mama și prietenii ei, atât de mulți dintre ei trăind cu fidelitate descrierea lui Pavel despre văduva care, „lăsată în pace, și-a pus speranța în Dumnezeu și continuă în rugăciuni și rugăciuni noaptea și ziua ”( 1 Timotei 5: 5 ). Ce mulțime să prețuiască, de la care să învețe, să slujească – și să se atragă în familie dacă nu fac încă parte.
Peisaj mai bun
Biblia ne arată un peisaj presărat cu femei credincioase și onorate până la capăt. Chiar în centru se află Isus însuși, care, chiar în timp ce ne purta păcatele pe cruce, s-a gândit la mama sa, încredințându-o în grija lui Ioan ( Ioan 19: 26-27 ).„În frumosul nostru Mântuitor sunt suficientă viața, puterea și frumusețea pentru noi toți din familia sa, pentru totdeauna.”TweetDistribuiți pe Facebook
Și acolo, în lumina reflectoarelor lui Luca, este frumoasa Anna, „înaintată în ani”, care s-a închinat în templu cu post și rugăciune noapte și zi – și care a ajuns să-l întâmpine pe Mesia ( Luca 2: 36-38 ). Privind în urmă, nu ne poate lipsi soția lui Avraam, Sarah, care cu râs și credință a născut copilul făgăduinței lui Dumnezeu, chiar și atunci când trecuse cu mult de ani de naștere. Și este bunica lui Timotei, Lois, căreia apostolul Pavel îi menționează în mod specific femeia care a transmis credința ( 2 Timotei 1: 5 ).
Peisajul biblic ne oferă perspectivă. Ne amintește de povestea mai mare de răscumpărare în care noi, femeile și bărbații, suntem chemați să ne jucăm diferitele roluri, de la tinerețe până la eternitate. Ne ajută să râdem ca Sarah, numai cu plinătatea credinței. Ne insuflă perseverența Anei, să îl căutăm pe Isus noapte și zi. Ne inspiră să transmitem credința așa cum a făcut Lois – credința în Fiul lui Dumnezeu care a coborât la noi, care s-a născut dintr-o mamă umană, care nu cunoștea niciun păcat, dar a purtat păcatul nostru pentru noi pe cruce și care a înviat din mormânt, Mântuitorul nostru înviat și Regele etern. În frumosul nostru Mântuitor sunt viața, puterea și frumusețea suficientă pentru toți cei din familia sa, pentru totdeauna.
Este bine să luați în considerare aceste lucruri când sunteți tineri, așa cum literatura de înțelepciune îi cheamă pe tineri să facă, pentru a se pregăti pentru o viață întreagă de urmare a Domnului, până la capăt. De asemenea, este bine să ne gândim la aceste lucruri ca tineri și mai în vârstă împreună, femei și bărbați în trupul lui Hristos, toate îndreptându-se spre o Zi în care trupurile noastre înviate nu vor mai îmbătrâni niciodată – cel puțin în modul în care cunoaștem îmbătrânirea!
Până atunci, îmbătrânim, noi, femeile și bărbații, în diferitele noastre etape. Mă rog în special ca biserica să fie plină de femei frumoase, tinere și bătrâne. Și mă rog ca toți să facem opusul disprețuirii mamelor noastre când vor fi bătrâne.Kathleen Nielson este un autor și vorbitor care a predat literatură și a regizat studii biblice pentru femei. Ea și soțul ei, Niel, își fac locuința parțial în Wheaton, Illinois și parțial în Jakarta, Indonezia, unde Niel ajută la conducerea unei rețele de școli și universități creștine. Au trei fii, două nurori și șase nepoate.
La început, oamenii învățau de la Dumnezeu. Ceea ce învățau nu putea fi lucrat decât împreună. După un timp, însă, omul a descoperit că putea învăța singur. Sau cel puțin așa credea el. Ceea ce învăța singur îl ajuta să lucreze singur. Învățătura dobândită singur îi făcea lucrul mai ușor. Astfel, viața îi oferea tot mai puțin efort și tot mai multă bucurie doar pentru sine. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a dăruit omului o carte în care oamenii învățați de Dumnezeu însemnaseră diverse lucruri folositoare.
O vreme, oamenii au prețuit cartea lui Dumnezeu. Cartea lui Dumnezeu nu-i învăța doar să citească, ci mai ales să asculte, să vorbească, să vadă și să umble drept. Oamenii începuseră să lucreze iarăși împreună.
Și lucrurile au mers așa multă vreme, până când tot mai mulți oameni au încetat să învețe din cartea lui Dumnezeu. Începeau să redescopere folosul învățăturii numită în cartea lui Dumnezeu nebunie. Descoperiseră că în cartea lui Dumnezeu multe lucruri folositoare erau interzise. De pildă, minciuna sau necredința. Alte lucruri folositoare nu erau recomandate. De pildă, ca omul să fie singur. Așa că oamenii au început să urască cartea lui Dumnezeu. Nimeni nu mai învăța de la nimeni, fiecare învăța de la sine și nici un om nu mai lucra împreună cu altcineva și pentru nimeni afară de sine.
Deși nimeni nu mai citea cartea lui Dumnezeu, nici una dintre cărțile oamenilor nu reușea să o înlocuiască. Atunci și-au propus să facă din cartea lui Dumnezeu o carte cu adevărat folositoare. Prin urmare, oameni neînvățați de Dumnezeu au început să reinterpreteze cuvintele cărții lui Dumnezeu, făcând astfel posibilă rescrierea ei. Lumea a primit însă cu interes noua înțelegere a cărții lui Dumnezeu, încât rescrierea ei nu a mai fost necesară. Tot ce în cartea lui Dumnezeu era dăunător sau nefolositor, devenise acum bun și recomandabil, iar tot ce fusese folositor era perceput ca periculos și otrăvitor.
Planul a fost un succes: cartea lui Dumnezeu îi aducea laolaltă pe toți cei care nu voiau să asculte, să vorbească, să vadă și să umble drept. Ceea ce învățau fără Dumnezeu nu putea fi pus în lucrare decât împreună.
Cei care rămăseseră credincioși adevărului Cărții erau judecați și prigoniți în numele Cărții. Oricine dorea să învețe de la Dumnezeu era lăsat singur și nu mai putea lucra cu nimeni altcineva decât cu Dumnezeu.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Blog Creștin Ardelean Viorel 