Cunoscându-L pe Mesia (articol complet)de Octavian C. Obeada

Pagina de Apologetică

Octavian C. ObeadaPagina de Apologetică este realizată de Octavian C. ObeadaPreşedintele Misiunii Vox DeiApologet Baptist
horizontal rule

Cunoscându-L pe Mesia (articol complet)

varianta word o puteti gasi aici | varianta PDF o puteti gasi aici

de Caius ben Obeada

Trăim zile tulburătoare care, pentru mulţi teologi şi specialişti în domeniul escatologic, prevăd o apropiere eminentă de venirea Domnului Isus. Michael G. Mickey un specialist în escatologie a scris un articol în care menţiona 42 de semne a venirii lui Cristos (1). Printre semnele eminente observate în zilele noastre s-ar putea menţiona:

· „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.” (Daniel 12:4)

În zilele din urmă mulţi vor citi şi cunoştinţa va creşte. Studiile escatologice au deschis apetitul citiri şi studiului cărţilor apocaliptice, cu prevalenţă a cărţilor lui Daniel şi a Apocalipsei. Librăriile ajung să fie pline de materiale conţinând studii şi comentarii a acestor cărţi.

· „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,” (2 Timotei 3:1-2)

Nu cred că este cazul să comentăm acest verset atâta timp cât se poate observa cu uşurinţă diferenţele de comportare şi maniere între generaţiile trecute şi cele din zilele noastre.

· „Când veţi auzi despre războaie şi veşti de războaie, să nu vă spăimântaţi, căci lucrurile acestea trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul.

Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; pe alocuri vor fi cutremure de pământ, foamete şi tulburări. Aceste lucruri vor fi începutul durerilor.” (Marcu 13:7-8)

Combinaţia conflictelor, cutremurelor, foametei şi tulburărilor ne semnalizează semnele sfârşitului.

· „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.” (2 Petru 2:1)

Teologia liberală a ajuns să se lepede de Cristos, să accepte Darvinismul şi să readucă Scriptura la nişte poveşti din secolul 1. Tot mai mulţi „creştini” au ajuns să pună sub semnul întrebării autoritatea Scripturilor şi a Cristosului ei.

· „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor…” (1 Timotei 4:1)

Fiecare denominaţie şi confesiune cunoscută în rândurile Creştinătăţii au ajuns să fie separate în baza neînţelegerilor doctrinare şi de practică. Un alt semn al unei apropieri de timpurile de sfârşit.

Semnele venirii atrag atenţia venirii unui personaj apocaliptic cunoscut a fi Mesia. Un caracter pe care fiecare religie a lumii ajunge să-l aştepte, ca un promis a lui Dumnezeu. Astfel că, Mesia ajunge să fie întâlnit în scrierile de escatologie a Budismului, Hinduismului, Islamului, Iudaismului şi a Creştinismului. Scrieri datând de sute şi mii de ani ajung să trezească interesul studiului şi a unei acceptări comune în ceea ce priveşte semnele eminente a venirii lui Mesia.

Semnificaţia numelui Mesia

Mesia este un titlul, ci nu un nume, care denotă oficiul celui care este uns a fi Rege, Profet şi Marele Preot. Scrierile Vechiul Testament ne fac cunoscut o ungere specială a celor trei oficii, însă nimeni nu a ajuns să ocupe toate trei oficiile sub titlul de Mesia. În mod escatologic, oficiu de Mesia este rezervat celui care, în mod profetic, ajunge să fie întruparea Regelui, Profetului şi Marelui Preot, un uns a Dumnezeului Veşniciei.

Dicţionarul limbii engleze Merriam Webster face următoarea conotaţie referitor la etimologia termenului Mesia:

Etymology: Hebrew māshīaḥ & Aramaic mĕshīḥā, care literar este tradus – uns, miruit. (2)

Din punct de vedere Iudaic şi al Creştinismului, Mesia devine un titlu important în contextul sutelor de profeţii care fac aluzie la acest titlu, şi a persoanei care va ajunge să întrupeze responsabilitatea acestui oficiu. În Scripturi, cel puţin trei pasaje, în mod specific, folosesc acest termen: Dan. 9:25-26, Ioan 1:41 şi Ioan 4:25. Traducerea Vechiului Testament în greacă de către cei 70 de evrei, în versiunea Septuaginta, ajunge să folosească termenul Χριστός (Khristós) – Cristos, tradus unsul pentru traducerea termenului ebraic Mesia. Astfel s-a ajuns ca în contextul Iudaic evrei să aştepte pe Mesia, pe când Creştinătatea să aştepte pe Cristos, recunoscând pe Isus ca Cristos, Uns a lui Dumnezeu, trimis din veşnicii.

Titlul de Mesia a acaparat imaginaţia multora de-a lungul secolelor, astfel că o serie de visători evrei, dacă nu eretici, au ajuns să sugereze că sunt Mesia. În numărul acestor eretici de-a lungul secolelor se pot număra:

· Simon (circa. 4 î. Cr.), un sclav a lui Irod cel Mare.

· Athronges (circa. 3 î. Cr.), un păstor (cioban) care s-a revoltat împotriva romanilor şi a lui Irod Archelaus.

· Judas (Iuda) din Falilea, fiul lui Hezekiah/Ezekias, un membru a partidei Zeloţilor care sau revoltat împotriva Romanilor la anul 6 d. Cr.

· Theudas, care a avut o viaţă scurtă şi care a murit la anul 46 d. Cr., într-un atentat revoluţionar împotriva romanilor.

· „Profetul Egipţian”, care la anul 55 d. Cr., împreună cu 30.000 de evrei au înscenat exodul, fiind masacraţi de procuratorul roman Antonius Felix.

· Menahem ben Judah, care ar fi fost fiul lui Iuda din Galilea, s-a revoltat împotriva lui Agripa al II-lea, după care ar fi fost omorât de un rival a partidei Zeloţilor.

· Vespasian, în jurul anului 70 d. Cr., ar fi pretins să fie Mesia, după cele scrise de istoricul evreu-roman Josephus.

· Simon bar Kokhba (circa 135 d. Cr.), a format statul evreiesc pentru o scurtă perioadă de timp, în final pierzând al doilea război evreo-roman.

· Moise din Creta, care în jurul anilor 440-470, a convins pe evreii din Creta să meargă în mare şi să se întoarcă în Israel. El ar fi dispărut după această încercare falimentară.

· Ishak ben Ya’kub Obadiah Abu ‘Isa al-Isfahani (684-705), care a condus o revoltă în Persia împotriva lui Umayyad Caliph ‘Abd al-Malik ibn Marwan.

· Yudghan, un ucenic a lui Abu ‘Isa, care a continuat credinţa după ce Isa a fost omorât.

· Serene, care prin ani 720 s-a declarat a fi Mesia şi care a susţinut expulzarea musulmanilor şi ţinerea legilor rabinice înainte de a fi arestat, ca mai târziu să renunţe la titlul de Mesia.

· David Alroy, născut în Kurdistan, care în jurul anilor 1160 s-a revoltat împotriva califului, mai târziu fiind asasinat.

· Nissim ben Abraham, un alt Mesia a anilor 1295.

· Moses Botarel din Cisneros, un vrăjitor din anii 1413, care ar fi susţinut că poate să facă combinaţii a numele lui Dumnezeu.

· Asher Lemmlein, un german de lângă Veneţia care s-a proclamat a fi un înaintaş a lui Mesia în jurul anilor 1502.

· David Reubeni (1490-1541) şi Solomon Molcho (1500-1532), aventurieri care au călătorit prin Portugalia, Italia şi Turcia, în final să fie arşi pe rug de către Papa de la Roma.

· Sabbatai Zevi (1626-1676), un evreu otoman care s-ar fi declarat a fi Mesia, dar care s-a convertit la islam şi care încă mai are urmaşi în Donmeh, o secta evreo-cipriotă, care practică Islamismul.

· Jacob Joseph Frank (1726-1791), care s-a declarat a fi împăratul David încarnat, şi care predica o sinteză a Creştinismului şi Iudaismului.

· Menachem Mendel Schneerson (1902-1994), un Rabin Chabad, care a încercat să pregătească calea lui Mesia. Cu toate acestea, mulţi din urmaşii săi au crezut şi cred că el a fost şi este Mesia. (3)

Aceasta ar fi o lista a celor care din neamul evreiesc s-au declarat a fi Mesia, un Uns a lui YHVH, care au încercat să elibereze poporul evreu de sub robie. Totuşi, în Evanghelia după Matei, însuşi Isus Cristos ne avertizează de aceşti impostori când spunea:

„Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi.” (Matei 24:5)

O altă listă compilată cu numele celor care, din rândurile Creştinismului, s-ar fi declarat a fi Mesia, are enumerată pe următorii candidaţi:

bulletSimon Magus şi Dositheos Samariteanul, la mijlocul primului secol.
bulletMontanus, care s-a declarat a fi promisul Paraclete, la mijlocul secolului doi.
bulletAdalbert, un episcop care ar fi declarat că avea puteri miraculoase (în jurul anilor 744); mai târziu fiind excomunicat de Papă.
bulletTanchelm din Antwerp (circa. 1110), care cu violenţă s-a împotrivit Sacramentelor şi Euharistiei.
bulletAnn Lee (1736-1784), un personaj important a sectei “Shakers”, care învăţa că perfecţiunea lui Dumnezeu este găsită în forma femeiască.
bulletBernhard Müller (c. 1799-1834) s-a declarat a fi Leul lui Iuda şi un profet în posesia “pietrei Filozofilor”.
bulletJohn Nichols Thom (1799-1838), din Cornish (Anglia) un împotrivitor al taxelor.
bulletArnold Potter (1804–1872), Latter Day Saint (un lider mormon) care şi-a dat numele de Cristos Potter.
bulletHong Xiuquan din China (1812-1864), care s-a declarat a fi fratele mai tânăr al lui Isus.
bulletBahá’u’lláh (1817-1892), născut Shiite, a adoptat Bábismul mai târziu în viaţă, s-a declarat să fie cel promis de toate religiile, fondatorul religiei Bahá’í.
bulletWilliam W. Davies (1833–1906), un lider mormon, a declarat că fiul său Arthur este reîncarnarea lui Isus Cristos.
bulletGeorge Baker (c. 1880 – septembrie 10, 1965), cunoscut şi sub numele “Tatăl Divin”, a fost un lider african-american din 1907 până la moartea sa.
bulletHaile Selassie din Etiopia (1892-1975), Mesia mişcării Rastafari. El nu s-a proclamat a fi Mesia, totuşi Leonard Howell şi alţii au făcut-o.
bulletGeorges-Emest Roux (1903-1981), Cristosul din Montfavet, fondatorul grupării Eglise Chrétienne Universelle.
bulletSun Myung Moon (n. 1920), fondatorul Bisericii Unificate, s-a declarat a fi Cristosul venirii a doua.
bulletYahweh ben Yahweh (1935-2007), născut sub numele Hulon Mitchell, Jr., un naţionalist şi separatist negru, care a creat Naţiunea lui Yahweh şi care a orchestrat moartea la zeci de persoane.
bulletIesu Matayoshi (n. 1944), în 1997 a stabilit Partidul “World Economic Community” (Comunitatea Economică Mondială) bazat pe convingerea că el este Dumnezeu şi Cristosul.
bulletJung Myung Seok (n. 1945), s-a declarat a fi întruparea revenirii lui Cristos, fondatorul Bisericii Providenţa, un violator de femei (care mai târziu a fost condamnat).
bulletJose Luis de Jesus Miranda (n. 1946), un pastor Puerto Rican, care s-a declarat a fi Isus Cristos, fondatorul misiunii “Growing in grace” (Creşterea în Har).
bulletInri Cristo (n. 1948) din Indaial, Brazilia, un alt impostor a lui Isus revenit pe pământ.
bulletApollo Quiboloy (n. 1950) A declarat ca Isus Cristos este Tatăl, iar el este Fiul. Mântuirea este completă acum că el a fost declarat Fiul. Mii de filipinezi îl numesc “unsul, Fiul lui Dumnezeu”.
bulletDavid Icke (n. 1952), din Marea Britanie, s-a descris ca fiind “fiul lui Dumnezeu”, un canal spiritual pentru spiritul lui Cristos.
bulletDavid Koresh (Vernon Wayne Howell) (1959-1993), liderul grupării “Branch Davidians” (Ramura Davidienilor).
bulletMaria Devi Christos (n. 1960), fondatorul grupării “Great White Brotherhood” (Marea Frăţie a Albilor).
bulletSerghei Torop (n. 1961) care s-a auto-numit „Vissarion,” fondatorul bisericii “Church of the Last Testament” (Biserica Ultimului Testament) şi liderul spiritual a comunităţii Ecopolis Tiberkul în sudul Siberiei.
bulletWayne Bent (n. 1941), de asemenea cunoscut sub numele de Michael Travesser of the Strong City Cult, care în mai 8, 2008 a fost condamnat pentru molestarea de minori.
bulletDavid Shayler (n. 1965) („Righteous Chav”), un agent englez din MI5, care s-a declarat a fi Mesia pe data de 7 iulie 2007. (4)

Aceasta este o listă de fanatici care s-au declarat a fi Cristosul, inducând în eroare pe mulţi, aşa cum Isus Cristos, cu doua mii de ani în urmă, învăţa biserica Sa.

Mesia nu este o fascinaţie iudeo-creştină, ci o speranţă mondială, îmbrăţişată de multe religii ale lumii. Profeţii şi sute de scrieri expun venirea acestui caracter în majoritatea religiilor. Astfel, descoperim că Mesia de fapt este o întrupare a unei soluţii mondiale. Analizând teologia escatologică a religiilor lumii descoperim următoarele:

BUDISMUL – aşteaptă pe Maitreya – tradus „Unificatorul Lumii”, sau mai simplu cunoscut sub numele „Prietenul”.

HINDUISMUL – aşteaptă pe Kalki sau Javada – al nouălea şi ultimul Avatar care se va încarna în occident.

ISLAMUL – aşteaptă pe Muntazar (pentru Sunni) şi al „Doisprezecelea Iman” pentru Şiiţi.

IUDAISMUL – aşteaptă pe Mesia, promis de YHWH poporului ales.

CREŞTINISMUL – aşteaptă pe Mesia în persoana Cristosului promis de Dumnezeu.

Cele cinci mari religii ale lumii în teologiile lor profetice aşteaptă un lider în persoana Unuia care o să fie recunoscut a fi Mesia. Pentru a identifica care este adevăratul Mesia v-a trebui să analizăm pe scurt fiecare religie şi înţelegerile ei în ceea ce priveşte persoana lui Mesia.

BUDISMUL

Siddhartha Gautema s-a născut în jurul anului 560 î. Cr., la Lumbini, în ceea ce astăzi este Nepal, la graniţa cu India, într-o familie bogată. Tatăl lui dorind ca fiul să ajungă un mare conducător al lumii, a construit un palat cu restricţia ca bolnavii, bătrânii, morţii şi călugării să nu se apropie de palat. Guatama a crescut în acest mediu protejat, mai târziu căsătorindu-se cu o fată pe nume Yasodhara, care i-a născut un băiat. Într-o zi, umblând prin parcul care înconjura palatul, ajunge să vadă un om acoperit de bube, un bătrân, un cadavru purtat spre groapă, şi un călugăr cerşetor, care părea să fi fost paşnic şi fericit.

În urma acestei experienţe, Gautama, care avea 29 de ani, pus pe gânduri de ceea ce văzuse, ajunge să se întrebe dacă mai este şi o altă viaţă în afară de viaţa luxoasă din palat, dorind să rezolve „ghicitoarea” vieţii. Ras pe cap, cu o manta galbenă, îşi părăseşte nevasta şi copilul în căutarea adevărului. Ajunge să studieze Upanişadele, în mod deosebit concluzia părţii Hindu Vedas, care învaţă că fiecare om poate să ajungă la un statut divin, dacă doreşte acest lucru. Ţine un post, care îl lasă schelet, fără să fi găsit fericirea.

În una din experienţele sale ajunge să stea sub un pom pentru 40 de zile şi nopţi. Se jură că nu va pleca de sub pom până nu v-a găsi ceea ce caută. În aceasta perioadă, Mara (cel rău) îl ispiteşte să se lase de căutările sale. La sfârşitul celor 40 de zile, ajunge să experimenteze Nirvana, stagiu final în a fi una cu Dumnezeu. Simte că a găsit mântuirea, şi de la această experienţă ajunge să fie cunoscut drept „Buddha” sau „Iluminatul”. Buddha începe activitatea misionară predicând sensul vieţii şi calea mântuirii, fondând grupul de călugării Sangba, ca la vârsta de 45 de ani să moară. (5)

Budismul ajunge să ofere reguli precise de trăire şi comportare, care ar ajuta pe cineva să ajungă la fericire şi, în final, la mântuire. Budismul, prin învăţăturile fondatorului ei, predică „cele patru mari reguli ale Budismului”, ca un ghid de viaţă pentru a ajunge la fericire. Cele patru reguli sunt următoarele:

1. Suferinţa este universală – actul trăirii include suferinţa, Nirvana (mântuirea) este primită din cicluri nesfârşite de suferinţă. Ciclurile de viaţă, care produc suferinţă, ajută umanitatea într-o perfectare a trăiri şi o lepădare a dezideratului, a dorinţelor personale.

2. Motivul suferinţei este dezideratul, dorinţele egoiste. Omul rămâne într-un statut continuu de suferinţă datorită ataşamentului faţă de cele lumeşti.

3. Modul de a-ţi alina suferinţa este prin eliminarea dezideratului, a dorinţelor. În conceptul budist, atâta timp cât a trăi înseamnă a suferi, suferinţa se datorează dezideratelor. Dacă dezideratul este eliminat, suferinţa este eliminată.

4. Elimină dezideratul urmând „Drumul de Mijloc” sau „Calea Nobila a celor Opt”. Buddha a făcut o lista de opt căi pentru o viaţă dreaptă:

bulletUn punct de vedere corect
bulletO aspiraţie dreaptă – corectă.
bulletO vorbire corectă.
bulletUn comportament corect.
bulletO ocupaţie corectă.
bulletUn efort corect.
bulletO minte dreaptă.
bulletO meditaţie corectă. (6)

Budismul crede în diavol ca fiind o persoană, pe care Creştinismul îl numeşte Satana, pe când budişti îl numesc Mara. În învăţăturile budiste, Mara este tatăl dezideratului şi al morţii, cele două rele care produc renaşteri nesfârşite. La fel ca şi Cristos, Buddha ajunge să fie ispitit, însă învinge dezideratele şi dorinţele vieţii. 

În acord cu scrierile Budiste, Gautama a prezis că în viitor un alt Buddha va veni să ajute omenire să facă o împărăţie a dreptăţii şi a păcii. Acest Buddha va fi cunoscut sub numele Mettaya (Maitreya) tradus: „Dragostea”. În acest timp nu vor mai fi crime, furturi, adultere, beţii, mizerie sau case de pământ. Oraşele vor fi iluminate, parcurile şi grădinile vor fi din abundanţă. Omul se va bucura de un cer pe pământ. (7) Buddha nu a promis ca se va întoarce, însă a promis că Maitreya va fi următorul Buddha şi care va face lucruri mult mai mari decât a făcut el.

Metteya este Mesia budiştilor care va trebui să se nască. El v-a fi recunoscut ca al 25-lea Buddha în acord cu tradiţia Pali. El v-a fi numărat ca al cincilea şi ultim Buddha din aeonul curent, adică Buddha Kappa.(8) Profeţiile venirii lui Metteya sunt găsite în literatura canonică a tuturor sectelor Budiste, incluzând Theravāda, Mahāyāna, Vajrayāna, şi sunt acceptate de majoritatea budiştilor.

Venirea lui Maitreya va lua loc după ce învăţăturile lui Gautama Buddha, Dharma, nu vor mai fi cunoscute şi chiar uitate. Venirea acestui Mesia budist va fi caracterizată printr-o serie de evenimente fizice. Oceanele se vor micşora dând posibilitatea lui Maitreya să le treacă uşor. Va avea loc dezvăluirea „adevăratului” dharma pentru oameni, dând posibilitatea construirii unei noi lumi. Venirea acestui Mesia va semnifica sfârşitul timpului de mijloc în care lumea este acum, între Gautama Buddha şi Maitreya.(9)

O serie de budişti de-a lungul secolelor s-au declarat a fi Maitreya, Mesia budiştilor. În numărul acestor Maitreya proclamaţi se pot număra:

bulletGung YE, un luptător coreean şi regele de scurtă durată a statului Taebong, în jurul secolului X, s-a declarat că este încarnarea lui Maitreya şi a obligat pe toţi să-l venereze. Mai târziu el a fost detronat şi omorât de propriul servitor. (10)
bulletIn anul 613 călugărul Xiang Haiming s-a declarat că este Maitreya şi a adoptat titlul imperial. (11)
bulletÎn 690 împărăteasa Wu a inaugurat a doua dinastie Zhou, proclamându-se o încarnare a viitorului Buddha Maitreya, şi a declarat oraşul Luoyang drept „capitală sfântă.” (12)
bulletLu Yi Zhong, al 17-lea patriarh I-Kuan Tao, declară să fie încarnarea lui Maitreya.
bulletL. Ron Hubbard, fondatorul Dianetics şi Scientologie, a sugerat că el este „Metteya” (Maitreya), în anul 1955 prin poezia Imnul de Asia.
bulletRaël Maitreya susţine cu privire la conţinutul din Agama Sutra, un presupus text vechi, scris de Buddha, dar care a fost uitat de majoritatea budiştilor. Raël a declarat în faţa persoanelor care au participat la seminariile Bisericii Asia Raëlian, că cineva născut în Franţa, o ţară care este adesea simbolizată de cocoş, la vest de Orient, îndeplineşte criteriile de Maitreya. De fapt Rael pretinde că ar fi acest individ. (13)

Când Dalai Lama, liderul budiştilor Tibetani a fost întrebat dacă Isus ar fi putut să fie o fiinţă „total iluminată”, el a răspuns: „Isus Cristos de asemenea a trăit în alte vieţi, deci, aşa cum vedeţi, el a atins un statut mai înalt, ori ca Bodhisattva, sau ca o persoană iluminată, prin practicile budiste, sau ceva de genul acesta.” (14)

HINDUISMUL

Hinduismul este o religie a cărei istorie este greu de desluşit. O serie de motive împiedică identificarea istorică a acestei religii care este considerată a fi a treia religie a lumii după Creştinism şi Islam. Din motivele imposibilităţii unei identităţi istorice se pot menţiona următoarele:

bulletHinduismul nu are un fondator şi nici nu se identifică cu o anumită istorie.
bulletAceastă religie are origini pre-istorice, tradiţia susţinând a avea începuturi eterne.
bulletHinduismul este extrem de variat, împărţit în diferite tradiţii şi practici, fără existenţa unui concept de unificare a credinţei şi practicii.
bulletHinduiştii nu au fost preocupaţi să păstreze înregistrări scrise a „faptelor”, dimpotrivă, erau mai mult interesaţi în înţelegerea lucrurilor din spatele evenimentelor. Nu erau interesaţi în a relata trecutul, din acest motiv scrieri de prima mână sunt extrem de rare.
bulletDin scrierile rămase nu există o demarcaţie clară între istorie şi mitologie, ceea ce există astăzi nu face referinţă la o singură ţară, rasă sau religie.(15)

Hinduismul este o religie legată de tradiţiile religioase ale Indiei, având urme istorice în perioada Fierului, cu tradiţii pre-istorice în perioada Bronzului, în mod special pe malurile râului Indus în jurul anilor 2600–1900 î. Cr. Filozofia hinduistă are 6 ramuri: Samkhya, Yoga, Nyaya, Vaisheshika, Mimamsa şi Vedanta. (16) Din diviziile contemporane al Hinduismului se pot enumera: Saivism, Shaktism, Smartism, şi Vaishnavism, din care numai Shaivism, Shaktism şi Vaishnavism sunt monoteiste.(17)

Hinduismul venerează o sumedenie de personalităţi, obiecte, animale, combinaţii de formă umană şi animală, peste 330 milioane de fiinţe supranaturale sunt găsite ca obiect de venerare în tradiţia Hinduistă. (18) Este imposibil să poţi descrie o ortodoxie a hinduismului, a practicilor şi doctrinelor acestei religii, totuşi, se pot menţiona principiile comune a unor secte hinduiste. Credinţele comune a majorităţii religiei hinduiste sunt:

bulletUn dumnezeu triunic, în persoanele lui Brahman (creatorul), Vishnu (ocrotitorul) şi Shiva (distrugătorul).
bulletSistemul de Caste
bulletKarma – legea binelui care produce bine şi a răului care produce rău. Fiecare acţiune, gând, decizie, are o consecinţă (bună sau rea), care va reveni la fiecare persoană în viaţa prezentă sau viitoare.
bulletReîncarnarea – „emigrarea sufletului” sau „samsara”. Aceasta este ciclul vieţii pe care fiecare persoană o experimentează prin moarte şi re-naştere. Printr-o karma bună poţi ajunge la un statut de castă mai înalt, cu o karmă rea ajungi la o castă de mai jos, ajungând să trăieşti viaţa unui animal.
bulletNirvana – este idealul fiecărui hinduist, este eliberarea sufletului de la ciclul re-naşteri infinite. (19)

Hinduismul este considerat a fi împărţit în cicluri de Kalpas, fiecare ciclul sfârşindu-se într-un alt ciclul, nu înaintea apariţiei unui Avatar, care este manifestarea lui Dumnezeu în formă umană. Kalpa este o zi de Brahma, iar o zi de Brahma constă dintr-o mie de cicluri a patru yugas sau ere. Aici trebuie făcută o paranteză şi explicat faptul că în hinduism fiecare om este un dumnezeu, iar noţiunea de Avatar este manifestarea divină a unuia sau uneia pe pământ. În acest context, un Avatar este considerat a fi un profet, un sfânt sau o persoană care ajunge la un nivel de sfinţenie elevat.

Fiecare Avatar demarchează sfârşitul unui ciclul, care este separat de următorul ciclul. Hinduismul separă fiecare ciclul în patru ere (sau timpuri) numite „Yugas”. Cele patru „Yugas” in ordine cronologică sunt:

· Kitral Yuga – era purităţii, a înţelepciunii şi a luminii, care durează 1.728.000 de ani.

· Treta Yuga – Puritatea, înţelepciunea şi lumina scad, această perioada durând 1.296.000 de ani.

· Dvapara Yuga – în această eră declinul virtuţii şi a religiei este mai mare, această perioadă având o durată de 864.000 de ani.

· Kali Yuga – este perioada de timp pe care o experimentăm de 5.000 de ani şi care este marcată prin abundanţa ignoranţei, ne-religiei, virtutea fiind inexistentă, o perioada de timp care durează 432.000 de ani.

Decăderea ultimei ere în Hinduism este marcată de venirea unui Avatar, care ar restaura omenirea, pregătind-o în intrarea noului ciclul a purităţii, înţelepciunii şi a luminii, a erei Kitral Yuga. (20) Spre sfârşitul acestei ere, hinduismul prezice venirea unui al zecelea Avatar, pe nume Kalki (Kalkin sau Kalaki), care va veni să distrugă era întunericului, a ignoranţei şi depărtării de o trăire în lumină şi virtute.

Din scrierile escatologice hinduiste trebuie marcat prezenţa „mesianică” a acestui caracter, Avatarul Kalki. În textul din Vishnu Purana 4.24 găsim scris:

Când practicile învăţate de Vedas şi institutele legii,

Aproape că sau stins, şi la închiderea erei Kali o să fie o noapte,

O porţie a fiinţei divine care există în natura sa spirituală,

În caracterul lui Brahma, şi care este începutul şi sfârşitul,

Şi care înţelege toate lucrurile, v-a coborî pe pământ.

El va fi născut precum Kalki într-o familie eminentă de brahmin,

Din satul Sambhala, dotat cu opt facultăţi supra-umane.

Prin puterea lui irezistibilă, El va distruge toţi barbarii şi hoţii,

Şi toţi a cărui minte sunt devotate păcatului.

El va restabili dreptatea pe pământ;

Şi minţile celor care trăiesc la sfârşitul erei Kali, vor fi treziţi,

Şi vor străluci ca cristalul.

Cei care vor fi schimbaţi în virtutea acestor timpuri precare,

Vor fi ca seminţe fiinţelor umane,

Şi vor da naştere la o rasă care vor urma legile erei lui Krita,

Era purităţii.

O altă profeţie referitor la apariţia Avatarului Kalki face următoarea analogie;

„Cel de-al zecelea şi ultimul avatar al Vishnu, Kalki, este încă să apară. Kalki va apărea la sfârşitul lui Kalyuga. Acest avatar va apărea călare pe un cal alb cu sabia ridicată, aprinsă ca o cometa.

El va veni în final să distrugă netrebnicii, să re-înceapă noua creaţie, şi să restabilească puritatea de conduită în vieţile oamenilor.” (21)

În jur de 905 milioane de indieni şi hinduişti din alte naţiuni aşteaptă pe Mesia Kalki, Avatarul ultimei ere pentru pregătirea omenirii în intrarea erei dreptăţii, a luminii şi a virtuţii.

ISLAMUL

Islamul este una dintre cele trei mari religii ale lumii monoteiste, împreună cu Creştinismul şi Iudaismul, considerată a doua religie a lumii, în baza numărului de adepţi religioşi. De asemenea, este şi una din cele trei religii Avraamice, împreună cu Iudaismul şi Creştinismul, Dumnezeul Islamului fiind acelaşi Dumnezeu pe care Avraam ajunge să-l asculte şi cu care face legământ pentru el şi descendenţii săi.

Istoria Islamului începe la secolul 6, la impulsul spiritualităţi unui cetăţean născut la Mekka, pe nume Mohamed, în anul 560. Rămas fără tată, înainte de naştere, şi fără mamă, la vârsta de 8 ani, unchiul său Abu Talib ajunge să îl crească. Din scrierile islamice ajungem să cunoaştem că la vârsta de 12 ani Mohamed intră în contact cu un preot creştin, care ar fi prezis că el ar fi profetul despre care Biblia ar fi vorbit.

La vârsta de 25 de ani se căsătoreşte cu Hadijea, care avea 40 de ani, pe parcurs ea devenind prima musulmană. 15 ani mai târziu, la vârsta de 40 de ani, Mohamed are o revelaţie în timp ce medita într-o peşteră. Un înger îi apare în peşteră, cerându-i să citească. Neştiind să scrie sau să citească, se întoarce acasă speriat povestind nevestei cele întâmplate. (22) Mesajele primite prin revelaţie ajung să fie cunoscute a fi Qur’an, care au fost memorizate şi mai târziu scrise de tovarăşii lui. (23)

Mohamed ajunge să predice oamenilor din Mekka, implorând să părăsească politeismul. Cu toate acestea el ajunge să fie persecutat de autorităţile din Mekka. După 13 ani de predicare, Mohamed şi urmaşii săi ajung să facă Hijra (emigrarea) spre oraşul Medina în anul 622. Împreună cu convertiţii din Medina şi emigranţii din Mekka, ajunge să-şi stabilească autoritatea politică şi religioasă. După o serie de confruntări armate prin care iese victorios, la anul 629 ajunge să cucerească Mekka, iar până la moartea sa ajunge să stăpânească peninsula Arabă. (24)

Islamul ajunge să includă multe practici religioase printre care se pot număra:

· Cei 5 stâlpi a Islamului

· Legea Islamica (Sharia) care include tradiţii practice în respectarea legilor dietetice, bancare, de război şi prosperitate.

În practica musulmană fiecare credincios este obligat la ţinerea celor 5 stâlpi a Islamului care constau din următoarele:

· Shahada – Mărturisirea de Credinţă

· Salat – Rugăciunea

· Zakat – Pomana (dărnicia)

· Sawm – Postul în timpul lui Ramadan (în a noua lună a calendarului Islamic)

· Haji – pelerinajul la Mekka (25)

Islamul crede că datorită deteriorări Cuvântului lui Dumnezeu, a traducerilor şi greşelilor introduse, Dumnezeu a trimis ultimul profet ca să restabilească căile adevărului, ceea ce evrei ar fi trebuit să o facă, mai târziu fiindu-le încredinţate Creştinilor, prin exemplul lui Cristos. În teologia islamică, Mohamed este considerat a fi un profet în linia lui Noe, Avraam, Moise şi Isus, ultimul mesager a lui Dumnezeu, Alah pentru Islam.

Profetul Mohamed se pare că a avut câteva profeţii referitor la evenimentele dinaintea zilei judecăţii, şi care se găsesc pe paginile Coranului. El a prezis ca la sfârşitul zilelor Isa (adică Isus) va veni, când unul cu un ochi (Dajjal) se va declara a fi divinitatea şi va încerca sa rătăcească omenirea să i se aducă laudă şi veneraţie. În textul din Coran, Az-Zukhuruf, 43:61 găsim scris:

“Şi (Isus) va fi un semn (pentru venirea) orei (de judecată): deci să nu te îndoi de (ora), dar voi urmaţi-mă: aceasta este calea dreaptă.”

În escatologia musulmană, Isus va veni din ceruri la Damasc, unde se va ruga împreună cu Imanul Mahdi, împreună omorându-l pe Dajjal, distrugând armata necredincioşilor lui Gog şi Magog, aducând pace şi frăţietate lumii.(26)

O serie de texte islamice menţionează intervenţia lui Isus în ajutorarea credinţei musulmane:

„Ora nu va fi stabilită până când fiul Mariei (adică Isus) va coborî printre noi ca domnitor, el va distruge crucile, ucide porcii şi va elimina taxele Jizyah. Bani vor fi din abundanţă astfel că nimeni nu v-a accepta (cadouri de caritate).”

(Sahih Bukhari, Vol. 3, Book 43, No. 656) (Sahih Bukhari, Vol.. 3, Book 43, No. 656)

„Şi nu există nici unul dintre oamenii Scripturi (evrei sau creştini), dar trebuie să cred în el (adică în Isus ca Apostol al lui Allah şi o fiinţă umană), înainte de moartea sa. Şi în ziua de Judecată El va fi un martor împotriva lor.”

(The Holy Quran, An-Nisa, 4:159) (The Holy Quran, An-Nisa, 4:159)

Dacă am citi numai aceste pasaje am avea impresia că Islamul aşteaptă pe Isus, în contextul zilei de judecată, totuşi venirea lui Isus este în contextul unui alt personaj apocaliptic al Islamului, şi anume, în contextul venirii lui Mahdi, care mai este cunoscut de Sunni a fi Muntazar sau al Doisprezecelea Iman pentru Şiiţi.

Mahdi înseamnă „Călăuza” sau „Cel Aşteptat”, care va fi primul semn al evenimentelor înainte de ziua judecăţii. Venirea lui Mahdi, în escatologia islamică, marchează începutul sfârşitului. Mahdi pentru Islam este Mesia, Mântuitorul, aşa cum Cristos este pentru Creştinism. Mahdi va fi un conducător nu numai al lumii islamice, dar şi a întregului pământ. Mahdi se va folosi de campanii militare, de jihad (războaiele sfinte), va ocupa ţări şi teritorii din est şi vest, va „călăuzi” pe mulţi dintre cei ocupaţi cu forţa să urmeze în credinţa islamică. (27)

În tradiţia islamică, Mohamed ar fi spus următoarele despre Mahdi:

„În ultimele zile ale lui Ummah [comunitatea islamică universală], Mahdi va apărea. Allah îi va da putere asupra vântului şi a ploii, şi pământul va da roadele sale. El îşi va da averea cu generozitate, turmele vor fi din abundanţă, şi Ummah (comunitatea islamică) va fi mare şi onorată …

În acei ani, comunitatea mea se va bucura de un moment de bucurie, cum nu au mai experimentat niciodată înainte. Cerul va trimite ploaie din abundanţă, pământul nu-şi va reţine plantele, şi bogăţiile vor fi la dispoziţia tuturor. Un om se va ridica şi spune, „Dă-mi Mahdi!” şi el va spune, „Ia”. (28)

Mahdi va călări pe un cal alb, va domni pe o perioadă de 7 ani, el v-a descoperi sulurile pierdute ale Bibliei, chiar şi chivotul. El va călăuzi lumea spre muntele Siriei, unde va face cunoscut volume din Torah, ca să judece pe evrei. Chivotul va fi scos din lacul Tiberiei şi pus în locul lui la Ierusalim. Descoperirea sulurilor pierdute din Vechiul şi Noul Testament va cuceri pe evrei şi creştini să treacă la Islam, iar cei care nu o vor face vor fi eradicaţi.

Venire lui Mahdi va fi precedată de ridicarea unei armate din est care vor avea steaguri negre de război. Apariţia acestor steaguri semnifică apropierea venirii lui Mahdi. Aceste steaguri deja şi-au făcut apariţia prin armata Iranului, o profeţie făcută de „mesagerul lui Alah” cu referinţă la semnele venirii lui Mahdi. (29)

Islamul aşteaptă venirea lui Mahdi, un Mesia musulman, care va avea ajutorul Cristosului Creştinătăţii şi a lui Mesia a evreilor, ca aceste religii să se unifice sub steagul Islamului şi a ultimului mesager, profet a lui Alah, Mohamed.

IUDAISMUL

Cuvântul IUDAISM, provine de la cuvântul evreu יהודה – Yehudah, adică IUDA, una dintre cele mai vechi (dacă nu prima) religii monoteiste, şi una dintre cele mai vechi practici religioase ale zilelor noastre. Începuturile istorice a acestei religii poate fi găsită pe paginile Bibliei Ebraice (Tanakh), sau a Bibliei Creştine, pe paginile Vechiului Testament. Iudaismul a început cu legământul Avraamic în jurul anilor 2,000 î. Cr., păstrat din generaţie în generaţie până în zilele noastre.

Iudaismul nu are o autoritate centrală investită într-o persoană sau conducere, ci în Sfintele Scripturi, în Legile religioase, învăţate şi interpretate de rabini. Dintre principiile cele mai importante ale religiei iudaice se pot menţiona:

· Dumnezeu este Atotştiutor

· Dumnezeu este Atotputernic

· Dumnezeu este Binevoitor

· Dumnezeu este Transcendent

· Dumnezeu a creat Universul şi continuă să-l guverneze

Dumnezeu face un legământ cu Israeliţii şi urmaşii lor, pe Muntele Sinai, unde Dumnezeu încredinţează Legea lui Moise, atât scrisă cât şi orală, poporul luându-şi angajamentul de a urma şi trăi în Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă ţara promisă poporului evreu, poporul ajungând să treacă printr-o criză spirituală, fiind atraşi de idolatrie şi practici păgâne. În această perioadă Dumnezeu ridică lideri care ajung să judece poporul, pe când Leviţii îşi împlinesc datoria de preoţi aducând jertfe pe multe din altarele făcute de evrei în noua ţară.

Poporul creşte, ajungând să ceară un nou sistem statal, şi anume monarh. Profetul Samuel încoronează pe primul rege al Israelului, ca mai târziu corupţia, idolatria, îndepărtarea de Dumnezeu să ducă poporul la o divizie între cele 12 triburi. Dumnezeu trimite profeţi să ajute poporul, totuşi o continua îndepărtare de Legea lui Dumnezeu şi rupere a legământului făcut cu El, aduce blestem poporului şi o pierdere a suveranităţii de care se bucurau în noua ţară, pe care o primiseră în dar.

Poporul este dus în robia babiloniană, mulţi din popor îşi pierd identitatea şi credinţa, unii dintre ei ajungând să se întoarcă înapoi şi să reconstruiască templul, însă nu reuşesc să restabilească ţara le ceea ce împăratul David oferise poporului. După persieni vin romani, unii dintre liderii romani punând mai mult sau mai puţin presiune pe popor, sub conducerea familiei Hasmonean (o familie ortodoxă ebraică) se revoltă împotriva Romei, această perioadă fiind recunoscută a fi perioada Macabeilor (Maccabees).

La sfârşitul acestei perioade Isus Cristos îşi începe misiunea, la care partidele religioase a timpului se împotrivesc conceptului de a recunoaşte pe Isus ca Fiu de Dumnezeu. Cristos este răstignit, templul este distrus, iar Iudaismul rabinic este dezvoltat din partida Fariseilor. Creştinătatea ajunge să înflorească, mai multe restricţii fiind puse ramurilor religioase iudaice, care ajung să fie prigonite şi, în multe cazuri, forţaţi să-şi găsească refugiu în ţări mai tolerante. Evreii ajung să fie împrăştiaţi în toată Europa, Asia, Africa, chiar şi în India şi China.

Evreii continuă să fie prigoniţi, în ani 1290 Anglia îşi expulzează evrei, în 1394 Franţa urmează exemplu Angliei. În perioada anilor 1350-1450, Italia, Germania, şi peninsula Balcanică îşi expulzează evreii. În aceste condiţii evrei fug spre ţările slavice unde erau toleraţi. În 1391 la Seville, Spania, 30.000 de evrei sunt masacraţi. Mulţi de frică trec la creştinism, unii fug spre Africa, murind pe ocean, alţii fugind spre nord. Când ultimul castel Moorish al Spaniei a fost ocupat în ani 1492, mii de evrei au fost daţi afară din ţară, şi din oraşul în care (evreii) erau stabiliţi de cel puţin 1.500 de ani.

La ani 1700, evrei încă continuă să fie persecutaţi şi omorâţi. În aceste timpuri Haskalah (o mişcare Iluminată Evreiască de integrare a evreilor în Europa) formează bazele mişcărilor Reformate şi Conservative, punând sămânţa Zionistă. Tot în această perioadă ia naştere şi mişcarea Hasidică, prin rabinul Israel Baal Shem Tov. Aceste trei mişcări ajung să formeze baza practicilor evreieşti din zilele noastre.

Europa anilor 1920-1930 devine anti-semită, în ani 1940 evrei ajungând la lagărele de concentrare naziste unde milioane sunt masacraţi, istoria Holocaustului rămânând istoria cruzimii şi inimii fără Dumnezeu. (30) În anul 1948, pe 14 mai, statul Israel este format, evrei din toată lumea având posibilitatea întoarcerii acasă. Din 1948 până în zilele noastre o serie de războaie au clătinat noul stat, dar prin îndurarea lui Dumnezeu, steagul evreiesc încă flutură pe meleagurile Biblice a Israelului.

Iudaismul zilelor noastre este mult diferit de cel din primele secole, o serie de organizaţii şi denominaţii ajungând să constituie pătura religioasă evreiască. În numărul grupărilor iudaice din zilele noastre se pot număra:

bulletIudaismul ortodox, care ţine atât Legea orală cât şi cea scrisă ca o revelaţie divină dată lui Moise, şi care nu pot fi schimbate. Majoritatea grupărilor din Iudaismul Ortodox păstrează teologia Maimonides bazată pe cele „13 principii a credinţei evreieşti”.
bulletIudaismul Ortodox Modern, care pune accentul pe respectarea strictă a Legilor, dar cu o gamă largă de abordare liberală modernă de viaţă, într-un mediu laic.
bulletIudaismul Haredi (cunoscut şi sub numele de „Iudaism Ultra-Ortodox”) este o formă foarte conservatoare de Iudaism. Gruparea Haredi pune un accent deosebit pe studiu, rugăciune şi o respectarea meticuloasă religioasă.
bulletIudaismul Hasidic este o formă a Iudaismului Haredi bazat pe învăţăturile Rabinului Jisroel Ben Eliezer (de Ba’al Shem tov). Filozofia Hasidică este înrădăcinată în Kabbalah, şi evreii Hasidici acceptă Kabbalah ca Scriptură sacră.
bulletIudaismul Conservator, cunoscut sub numele de Iudaism Masorti, în afara Statelor Unite şi Canada, dezvoltat în Europa şi în Statele Unite în jurul anilor 1800, ca o reacţie la schimbările aduse de iluminismul evreiesc. Este caracterizat printr-un angajament pentru ţinerea şi păstrarea tradiţiilor evreieşti, inclusiv respectarea Shabbat (Sabatului) şi kashrut (legea dietetică). Iudaismul Conservator învaţă că legea evreiască nu este statică, dar din totdeauna s-a dezvoltat ca răspuns la condiţiile schimbătoare.
bulletIudaismul Reformat, numit Iudaism Liberal Progresist în multe ţări, care original a fost găsit în Germania, ca un răspuns perioadei de iluminare. Iudaismul reformat a definit Iudaismul ca o religie, în loc de o rasă sau cultură, refuzând multe din ritualurile legii ceremoniale a Torei, în schimb ţinând legile morale, punând accent pe chemarea etică a profeţilor.
bulletIudaismul Reconstrucţionist a început ca un flux de filozofie de Mordechai Kaplan, un rabin Conservator, şi mai târziu devenit o mişcare independentă, reinterpretând Iudaismul pentru timpurile moderne. La fel ca Iudaismul Reformat, Reconstrucţionismul nu ţine legea evreiască, punând accent pe decizia comunităţii care legi ar trebui ţinute şi care nu.
bulletReînnoirea Evreiască, o mişcare recentă din America de Nord, începută de Rabinul Zalman Schachter-Shalomi, un rabin Hassidic, în anii 1960. Această mişcare se concentrează pe spiritualitate şi justiţia socială, fără să facă aluzie la legile evreieşti. În această mişcare bărbaţii şi femeile participă în mod egal la rugăciune.
bulletIudaismul Umanistic, o mică mişcare non-theistă, care pune accentul pe cultura şi istoria evreiască ca sursă a identităţii evreieşti. Fondată de Rabbi Sherwin-Williams/OHMI Vinului, este stabilită în America de Nord şi Israel, dar are grupuri afiliate şi în Europa şi America Latină. (31)

Iudaismul, la fel ca şi restul religiilor, aşteaptă un Mesia. Pentru înţelegerea conceptului Mesianic în contextul iudaic, trebuiesc clarificate câteva percepţii folosite în teologie escatologică iudaică.

· Conceptul venirii Mesiei este înţeles în exclusivitate în contextul Bibliei Evreieşti: Tanakh (Vechiul Testament) şi a Scrierilor Rabinice.

· În Iudaism conceptul de Mesia (unsul) este înţeles de orice persoană care a fost uns de Dumnezeu, fie preot, rege sau profet.

· Având în vedere ca Iudaismul nu crede în Trinitate, Mesia nu poate fi „Fiul lui Dumnezeu”, aşa cum nu poate avea atribute Dumnezeieşti sau a fi Dumnezeu.

· O mare parte a evreilor nu cred în venirea unei persoane, ci a unei perioade Mesianice, în care profeţiile găsite în Tenakh vor fi împlinite.

Având în vedere raţionalul gândirii iudaice, era mesianică mai este numită „Olam Ha-Ba”, sau „Lumea care o să vină”. În conceptul iudaic Mesia va reuşi să facă următoarele lucruri aşa cum sunt scrise pe paginile lui Tenakh (Vechiul Testament):  

bulletMesia va conduce lumea, va fi un timp de pace şi dreptate. Mica 4:3

(El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război..)

bulletMesia v-a stabili un timp în care lumea se v-a închina lui Dumnezeu. Isaia 66:23

(În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea – zice Domnul.)

bulletMesia v-a strânge poporul evreu înapoi în Israel. Isaia 11:12

(El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului.)

bulletMesia v-a reconstrui Templul. Ezechiel 37:26-27

(Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi, şi voi pune locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.)

bulletMesia v-a fi din tribul lui Iuda. Geneza 49:10

(Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.)

bulletMesia v-a veni din casa lui David şi a lui Solomon. 2 Samuel 7:12 -13

(Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui.)

bulletMesia v-a face ca toţi evrei să ţină Legea. Ezechiel 37:24

(Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini.)

Iudaismul, confruntat cu conceptul creştin a identificării Mesiei, a creat o serie de întrebări care să fie folosite ca criteriu în recunoaşterea Mesiei Iudaice. Aceste întrebări sunt următoarele:

bulletAm trăit noi într-o eră de pace şi dreptate universală de la venirea Mesiei?
bulletS-a ajuns ca toată lumea să laude un singur Dumnezeu de la venirea Mesiei?
bulletS-au întors toţi evreii acasă de la venirea lui Mesia?
bulletA fost reconstruit Templu de la venirea Mesiei?

Daca răspunsul la aceste întrebări este negativ, atunci Mesia încă nu a venit. (32)

CREŞTINISMUL

Istoria Creştinismul începe cu lucrarea misionară începută de Isus în mijlocul poporului evreu. Aproape 3 ani jumate de lucru, 12 ucenici în primul an, mai mulţi în al doilea, peste 500 de martori îl văd după înviere, 3.000 de suflete sunt adăugate la predica lui Petru. După unele estimări, la Ierusalim se ajunseseră la mii de creştini evrei, care se strângeau în case şi la Templu, fiind plăcuţi

Domnului şi întregului norod. (Fapt. 2:43-47).

Primul conciliu bisericesc are loc la Ierusalim, rezolvând problema convertiţilor din rândurile neamurilor. Distrugerea Templului şi prigoana creştinilor evrei au obligat Biserica din Ierusalim să se împrăştie şi să aducă roade nu numai în Israel, însa în tot imperiul Roman. Pe de-o parte Pavel, Timotei, Luca, Marcu, Barnaba, Tit şi alţi lucrători pornesc în călătorii misionare, pe când apostolii şi ei la rândul lor sunt împrăştiaţi să vestească Evanghelie în Imperiul Roman.

Creştinismul ajunge religie de stat la ani 301 (sau 314) în Armenia, în Etiopia la anul 325. În anul 337 Georgia declară Creştinismul religia oficială a statului, Imperiul Roman făcând-o la anul 380.(33) Nu fără greutate se ajunge la o recunoaştere a Creştinismului la nivel de stat, mii de creştini murind în prigoanele lansate de cezarii Romei, mulţi murind în gropile cu lei, sau amfiteatrele romane, la discreţia unui popor păgân.

Primele 4 secole a Creştinismului au fost ani de cercetare, de supravieţuire, creştini atacaţi de tot felul de dogme şi practici păgâne, doctrinele Bisericii fiind revizuite şi făcute cunoscute adunărilor. Sfânta Scriptură fiind compilată şi recunoscută ca o inspiraţie divină, Biserica trebuia să-şi apere doctrinele, practicile şi identitatea. Dintr-o adunare cu predominanţă evreiască, se ajunge la o adunare universală, credincioşi din toate naţiunile aducând o interpretare şi înţelegere a ceea ce au crezut că învaţă Scripturile.

Dumnezeu ridică oameni învăţaţi, cu daruri speciale în studiu şi predicare, care ajung să scrie şi să explice doctrinele Bisericii aşa cum le-au lăsat apostolii şi Cristosul ei. Biserica ajunge să se îndepărteze de doctrinele primelor secole, noi învăţături şi practici fiind adăugate, ceea ce a produs schismă, discordie şi rupere a Bisericii. O serie de mişcări şi secte ajung să umple Imperiul Roman, mai târziu întreaga lume Creştină.

Evanghelia merge mai departe, ruperi şi discordii continuă şi, de 2000 de ani, adunarea sfinţilor se luptă pentru a supravieţui atacurile interne şi externe ale celui rău. Iudaismul îşi întoarce spatele Creştinismului, ca la rândul lor creştinii să prigonească şi să fugărească Iudaismul în fiecare ţară europeană. Astăzi, Creştinismul rămâne pe primul loc ca număr de adepţi, totuşi nu fără cicatricele luptelor şi separărilor de-a lungul secolelor.

Datorită multitudinilor de denominaţii, mişcări teologice, secte şi înţelegeri, o serie de teologi sunt împărţiţi în orientarea teologică pe care o au. O listă actuală a nuanţelor teologice ajunge să includă următoarele orientări:

· Teologia negrilor (Black theology)

· Anarhism

· Creştini Conservativi

· Teologia Legământului (Covenant Theology)

· Dispensionalişti

· Creştini Ortodocşi (a nu se face confuzie cu Biserica Ortodoxă)

· Biserica Ieşită (Emerging church)

· Evanghelici

· Teologia Feministă

· Fundamentalişti

· Teologia Holocaust

· Teologia Liberală

· Teologia Eliberării (Liberation theology)

· Luteranismul

· Metodismul

· Teologia Narativă

· Noua Ortodoxie (Neo-orthodoxy)

· Biserica Nouă

· Teologia Noului Legământ

· Paleo-Ortodoxie

· Penticostalism

· Personalism

· Postliberal theology

· Postmodern theology

· Teologia Procesului (Process theology)

· Teologie Progresistă

· Teologia Homosexuală

· Quakerism

· Teologia Restaurătoare

· Teologia Revizionistă

· Creştinătatea Romano Catolocă

· Thomism

· Teologia Transcedentală (34)

33 de mişcări teologice, fără să fi contat şi alte nuanţe teologice mai mici care se pot găsi în sectele Creştinismului. În general, o biserică sau o denominaţie să fie considerată creştină trebuie să adere la cel puţin 5 mari doctrine specifice Creştinismului:

bulletAutoritatea Scripturilor
bulletTrinitatea
bulletOmul este o persoană fizică şi spirituală fiind afectată de păcat
bulletCristos este Dumnezeu, şi este om, care a fost trimis să mântuiască umanitatea
bulletBiserica este instituită de Dumnezeu şi condusă de Cristos

(The Christian Research Institute)

Sunt multe divergenţe în sânul bisericii locale, să nu mai amintim de divergenţele Bisericii Universale. Totuşi, un subiect care uneşte Biserica lui Cristos este aparenţa lui Mesia pe mapamond, nu numai a lumii creştine, dar a întregi omeniri. Creştinătatea a recunoscut şi identificat pe Cristos ca Mesia, o înţelegere şi acceptare total diferită de ceea ce Iudaismul; profesează şi învaţă de peste 2000 de ani. Profeţiile despre venirea Mesiei sunt multe pe paginile Bibliei, întrebarea la care o să încerc să răspund este:

Care sunt dovezile Mesiei în persoana lui Isus Cristos?

Dovezile şi evidenţele Scripturale care demonstrează validitatea dreptului de a considera pe Isus ca Mesia sunt multe şi ar trebui zeci de pagini de scris şi argumentat, totuşi o listă mai mică poate fi compilată demonstrând validitatea argumentului:

bulletMesia trebuia să se nască la Bethlehem: Mica 5:2

“Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.”

„După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim”

(Matei 2:1)

bulletMesia trebuia să fie din tribul lui Iuda: Geneza 49:10

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.”

„1. Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

2. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui;

3. Iuda a născut pe Fares şi Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram;

4. Aram a născut pe Aminadab; Aminadab a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon;

5. Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; Boaz a născut pe Obed, din Rut; Obed a născut pe Iese;

6. Iese a născut pe împăratul David. Împăratul David a născut pe Solomon, din văduva lui Urie”

(Matei 1:1-6)

bulletMesia se va prezenta călare pe un măgar: Zaharia 9:9

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”

„Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra.”

(Matei 21:7)

bulletMesia v-a fi torturat până la moarte: Psalmul 22

„Mi se usucă puterea ca lutul, şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii. Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele…”

„Împreună cu El, au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga Lui.

39. Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap,

40. şi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!”

41. Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El, şi ziceau:

42. „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!”

(Matei 27:38-42)

bulletMesia v-a veni înainte de distrugerea celui de-al doilea Templu care a avut loc în jurul anului 70 d. Cr.: Daniel 9:24-27

„24. Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.

25. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.

27. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

bulletViaţa lui Mesia trebuia să păstreze descripţiile Biblice, a tăcerii la judecată, suferinţei, a morţii şi îngropării în mormântul unui om bogat, a învierii: Isaia 52:13-53:12

„13. Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.

14. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor –

15. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră.

1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?

2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

3. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

4. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit.

5. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

6. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

7. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.

8. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

9. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.

10. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

11. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

12. De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.

Mai sunt şi alte versete referitoare la Mesia pe paginile Bibliei, totuşi argumentele principale a evidenţelor împlinirii Scripturilor sunt suficiente. A mai existat vreo profeţie de genul acesta în cursul istoriei umane, în care profeţiile scrise cu sute de ani înainte de a se împlini să fie aşa de clare şi precise cu referinţă nu la un aspect general a unei persoane, ci la lucrurile particulare care aveau să fie împlinite în viaţa Cristosului pe care-L slujim?

CONCLUZIE

Trăim vremuri mult mai aproape de venirea Domnului decât generaţia trecută sau a înaintaşilor noştri. Budiştii aşteaptă pe Mettaya (Maitreya) care v-a veni să facă o împărăţie a dreptăţii şi a păcii. Hinduişti aşteaptă ultimul Avatar, Kalki pentru pregătire omenirii în intrarea erei dreptăţii, a luminii şi a virtuţii. Profeţiile musulmane prezic înroşirea oceanului Indian, ceea ce deja a început să se întâmple datorită unei alge marine care dă un aspect roşiatic. Mesia musulman, Mahdi, este aproape să vină să unifice Creştinismul şi Iudaismul sub o religie universală islamică.

Iudaismul aşteaptă era Mesianică fiind îndoielnici de o personificare a unui Mesia, în înţelegerea creştină. Creştinismul aşteaptă a doua venire a lui Mesia, să-şi ia la veşnicii Biserica Cristosului care şi-a dat viaţa pe Crucea Golgotei.

Cinci religii, cinci aşteptări, un adevăr. Care este adevărul credinţei, încrederi şi a trăirii? Pentru mine este Mesia, Mântuitorul vieţii mele şi a înaintaşilor mei.

Shalom!

Coram Deo!

Note de subsol:

  1. The Signs of His Coming http://www.rapturealert.com/signsofhiscoming.html
  2. http://www.merriam-webster.com/dictionary/messiah
  3. Jewish messiah claimants – http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_messiah_claimants
  4. Christian messiah claimants – http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_messiah_claimants
  5. Overview of Buddhism by Grady L. Davis, MDiv, PhD. http://www.familybible.org/Teaching/Religions/Buddhism.htm
  6. ibid.5
  7. BUDDHIST MESSIANISM By Dr. Young Oon Kim. http://www.euro-tongil.org/swedish/english/ebuddha.htm
  8. Metteya Buddha. http://ignca.nic.in/jatak103.htm
  9. Maitreya. http://en.wikipedia.org/wiki/Maitreya
  10. ibid.9
  11. Notable Maitreyan Rebellions , FYSM068–Collective Violence and Traumatic Memory in Asia. 16 October 2005. Retrieved 29 November 2006.
  12. Tang Dynasty Empire 618-906 , SAN-BECK. Retrieved 29 November 2006.
  13. Maitreya from the West , Korean Raelian Movement. Retrieved 29 November 2006.
  14. Hollywood’s Idol http://www.christianitytoday.com/ct/2001/008/15.64.html
  15. Versions of Hindu History http://hinduism.iskcon.com/tradition/1001.htm
  16. History of Hinduism http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Hinduism
  17. Denominations of Hinduism http://en.wikipedia.org/wiki/Hindu_denominations
  18. Hindu deities http://en.wikipedia.org/wiki/Hindu_deities
  19. Hindu Beliefs http://www.contenderministries.org/hinduism/hindubeliefs.php
  20. Hindu Prophecies and the Incarnation of the Kalki Avatar http://www.iawwai.com/HinduProphecies.html
  21. Hindu Universe http://www.hindunet.org/avatars/kalki/index.htm
  22. Profetul Mahomed http://www.islam-abc.ro/mahomed.aspx
  23.  F. Buhl; A. T. Welch. „Muhammad”. Encyclopaedia of Islam Online.
  24. Islam http://en.wikipedia.org/wiki/Islam
  25. Five Pillars of Islam http://en.wikipedia.org/wiki/Five_Pillars_of_Islam
  26. Identification of the Promised Messiah http://www.irshad.org/islam/prophecy/messiah.htm
  27. The Mahdi: Islam’s Awaited Messiah http://www.watchmanbiblestudy.com/Articles/MahdiIslamsMessiah.htm
  28. ibid 27
  29. ibid 27
  30. History of Judaism http://www.religionfacts.com/judaism/history.htm
  31. Jewish religious movements http://en.wikipedia.org/wiki/Jewish_denominations
  32. The Jewish Messiah http://www.mikepwagner.net/messiah.html
  33. History of Christianity http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Christianity
  34. Christian theology http://en.wikipedia.org/wiki/Christian_theology

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_aug09.htm

Epistola către Romani despre predestinare

Anastasia Filat

Anastasia Filat20 martie

Biblia despre predestinare.

Cuvântul „predestinare” nu apare în Biblie, dar în cercurile teologice se fac multe discuții la acest subiect.

Întrebare:

Vreau să vă întreb ce părere aveți despre predestinare? Eu nu cred în predestinare, totuși sunt anumite versete în Biblie care ar confirma existența predestinării. De exemplu, Romani  capitolele 9 la 11. Dumneavoastră ce părere aveți? Credeți că Dumnezeu mai dinainte a hotărât pe unii oameni pentru pierzare, iar pe ceilalți i-a hotărât pentru mântuire și orice ar face oricare dintre ei nu pot să iasă din tiparul hotărât mai dinainte?

Este adevărat că textul din capitolele 9-11 din epistola apostolului Pavel către Romani, la prima citire, creează impresia că se vorbește despre predestinare. Mulți înțeleg acest text ca referindu-se la faptul că Dumnezeu de la început a predestinat pe unii pentru viața veșnică și pe alții pentru pierzare veșnică.

Adepții învățăturii calviniste, care împărtășesc această doctrină a predestinării, afirmă că responsabilitatea omului în mântuire ar nega suveranitatea lui Dumnezeu: într-un fel, omul, prin alegerile sale, L-ar forța pe Dumnezeu să procedeze într-un fel sau altul. Totuși, dacă vorbim despre liberul arbitru vizavi de predestinare, în toată Biblia urmărim că Dumnezeu pune omul în fața unor alegeri și îi arată că soarta lui va fi potrivită cu alegerile făcute. În Vechiul Legământ Dumnezeu pune omului în față o alegere: să împlinească Legea ca să fie binecuvântat în țara promisă sau dacă va alege să nu asculte de poruncile lui Dumnezeu, va fi blestemat în țară până acolo că va fi izgonit din țară.

Porunca aceasta pe care ţi-o dau eu azi, nu este mai pesus de puterile tale, nici departe de tine. Nu este în cer, ca să zici: „Cine se va sui pentru noi în cer şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim?” Nu este nici dincolo de mare, ca să zici: „Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim?” Dimpotrivă, este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti. Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rînduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti, şi ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvinteze în ţara pe care o vei lua în stăpînire. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta, şi te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei şi să le slujeşti, vă spun astăzi că veţi peri, şi nu veţi avea zile multe în ţara pe care o veţi lua în stăpînire, după ce veţi trece Iordanul. Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultînd de glasul Lui, şi lipindu-te de El: căci de aceasta atîrnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov“ (Deuteronom 30:19-20)

Dacă vorbim despre Noul Legământ, Noul Testament ne arată clar care este condiția mântuirii – credința:

Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mîntuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentrucă n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:16-18)

Deci, în Noul Legământ, comparativ cu Vechiul Legământ, condițiile se schimbă: omul este mântuit prin credință, nu prin faptele Legii (condiție a Vechiului Legământ) și mântuirea este pentru toată lumea, nu doar pentru poporul Israel. Dacă Noul Legământ este un legământ condiționat, evident că omul își are partea lui de responsabilitate în procesul de mântuire a sufletului său.

Contextul textului din Romani 9-11

Contextul determină sensul textului. Deci, este important să cunoaștem contextul celor trei capitole din epistola către Romani, care s-ar părea că vorbesc despre predestinare. Epistola către Romani a fost scrisă de către apostolul Pavel sfinților din Roma care erau dintre evrei și dintre Neamuri. Biserica din Roma la acel moment se confrunta cu două erezii:

  1. Antinomienii (anti – împotriva și nominos – lege) – adepții acestei învățături erau împotriva Legii: ei ziceau că mântuirea este prin har, prin credință și, deci, omul dacă crede poate trăi cum vrea. Posibil că majoritatea adepților acestei învățături erau dintre Neamuri.
  2. Iudaizatorii– erau de părerea că mântuirea este prin credință, dar sfințirea este prin ținerea Legii (sistemul de închinare al Vechiului Legământ). Altfel spus, ei erau de părerea că Noul Legământ se adaugă la Vechiul Legământ și astfel creștinii trebuie să țină Legea, care este ”umbra bunurilor viitoare și nu are înfățișarea adevărată a lucrurilor” (Evrei 10:1).

În această epistolă apostolul Pavel combate aceste două erezii într-un mod foarte sistematizat. Cartea poate fi împărțită în cinci segmente:

  1. În primele trei capitole (Romani 1-3:20) autorul demonstrează că toată lumea (iudei și neamuri) sunt sub păcat și au nevoie de mântuire.
  2. Apoi, de la 3:21 până la capitolul 5, arată că mântuirea este prin credință, fără faptele Legii (adică fără a ține sistemul de închinare al Vechiului Legământ) atât pentru iudei, cât și pentru Neamuri.
  3. În capitolele 6-8 apostolul demonstrează că sfințirea este prin jertfa Domnului Isus Hristos și lucrarea făcută de Duhul Sfânt în viața celui mântuit, nu prin faptele Legii (ținerea Vechiului Legământ).
  4. Apoi, în capitolele următoare, de la 9 la 11, autorul arată suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire: El alege pe cine și cum să mântuiască. Altfel spus, apostolul Pavel dovedește că nimeni nu-I poate băga în vină lui Dumnezeu de ce El a ales să mântuiască nu doar pe evrei, ci și pe Neamuri prin credință și nu prin faptele Legii.
  5. Capitolele 12-16 sunt îndemnuri practice: cum să trăiești viața de creștin, având în vedere lucrarea pe care o face Dumnezeu în omul născut din nou.

Dumnezeu nu hotărăște alegerile oamenilor, ci hotărăște soarta acestora potrivit cu alegerile lor

Confuzia cea mai mare o produce capitolul 9, din care s-ar părea că Dumnezeu hotărăște pentru oameni și nu le lasă loc pentru alegeri. Totuși, dacă am studia fiecare caz în parte, am vedea că Dumnezeu alege de cine să Se îndure, potrivit cu alegerile pe care le face omul, prin cunoașterea Sa de mai înainte. De exemplu, de ce Dumnezeu l-a iubit pe Iacov și a urât pe Esau? În cartea Geneza găsim răspunsul: Iacov a prețuit mai mult ca orice binecuvântările lui Dumnezeu, dar Esau nu. Esau și-a vândut binecuvântarea pe care o avea prin dreptul de întâi-născut pentru o strachină de linte. Alt exemplu este cel al lui Faraon. Din cartea Exod 7-11 aflăm că Faraon la primele 5 urgii și-a împietrit singur inima și nu a voit să dea drumul poporului și doar la a șasea urgie Dumenzeu i-a împietrit inima și i-a spus:

Dacă Mi-aş fi întins mîna, şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pămînt. Dar te-am lăsat să rămîi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pămîntul. (Exod 9:15-16)

Apostolul Pavel anume acest text îl citează la Romani 9:17. Dacă din textul de la Romani mulți concluzionează că Dumnezeu înadins l-a făcut rău pe Faraon, împietrindu-i inima, atunci din textul din cartea Exod înțelegem că Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon prin aceea că l-a lăsat în viață și nu l-a nimicit. Nu Dumnezeu l-a făcut rău, Dumnezeu l-a ridicat în poziția în care era și l-a lăsat în viață.

Cuvântul „predestinat” în Biblie

Cuvântul “predestinat” ( προώρισεν – proorisen) în Biblie este folosit doar de cinci ori în trei epistole ale apostolului Pavel și este tradus în limba română cu expresiile “hotărât mai dinainte” sau “rânduit mai dinainte”. Studiind aceste texte, înțelegem că Dumnezeu hotărăște mai dinainte soarta omului potrivit cu cunoașterea mai dinainte a alegerilor acestuia.

1. La Romani 8:28-30 Dumnezeu spune că El a hotărât mai dinainte (predestinează) pe cine să facă asemenea chipului Său și pe aceea îi cheamă. Din context înțelegem că Dumnezeu a hotărât mai dinainte să-i facă după chipul Fiului Său pe acei despre care a cunoscut mai dinainte că-L vor iubi.

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celorce sînt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărît mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentruca El să fie cel întîi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-29)

2. Efeseni 1:5, 11. Aici cuvântul προώρισεν  – este tradus “rânduit mai dinainte”

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale… (Efeseni 1:5)

În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rînduiţi mai dinainte, după hotărîrea Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, cari mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit cuvîntul adevărului (Evanghelia mîntuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfînt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor cîştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:11-14)

Vedem că au “fost rânduiți mai dinainte să fie înfiați prin Isus Hristos” destinatarii, care mai dinainte au nădăjduit în Hristos și autorul specifică că ei au auzit Evanghelia, au crezut și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt. Lucrul acesta este foarte important, fiindcă doctrina calvinistă, care învață că Dumnezeu a predestinat pe unii pentru pierzare veșnică și pe alții pentru mântuire, spune că omul este într-atât de păcătos (depravare totală) încât el nu este în stare să vină cu pocăință la Dumnezeu și numai omul regenerat (adică pecetluit cu Duhul Sfânt) poate să primească Evanghelia atunci când o aude. Altfel spus, potrivit acestei învățături omul mai întâi este regenerat (născut din nou), apoi aude Evanghelia și crede.

Deci, Dumnezeu este suveran și El are totul sub control și, în suveranitatea Sa, El a hotărât pe cine și după ce criterii să mântuiască, dar aceasta nu exclude responsabilitatea omului în mântuire.

Vă recomand, de asemenea, să citiți și articolul „Are suport biblic învățătura despre alegerea necondiționată?”

https://moldovacrestina.md/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/alegerea-neconditionata-punctul-doi-din-invatatura-calvinista/

Alegerea necondiționată – punctul doi din învățătura calvinistă

Anastasia Filat

ANASTASIA FILAT04 NOIEMBRIE 2016 DOCTRINĂ

Alegerea necondiționată este al doilea punct din cele cinci teze ale învățăturii calviniste. Potrivit acestei învățături, Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii a predestinat pe unii oameni pentru viață veșnică, iar pe alții pentru pierzare. Potrivit acestui concept, omul nu are nicio responsabilitate în ce privește mântuirea sufletului său. Dacă mântuirea ar fi prin credință, aceasta ar însemna, spun ei, că omul Îl impune pe Dumnezeu să-l mântuiască și aceasta știrbește din suveranitatea lui Dumnezeu.

alegerea necondiționată

Iată un citat de pe site-ul unei biserici reformate:

“Nicio doctrină nu este mai dispreţuită de mintea naturală ca adevărul că Dumnezeu este absolut suveran. Mândria omenească nu suportă ideea că Dumnezeu orânduieşte totul, controlează totul, conduce peste orice şi oricine. Mintea carnală, plină de duşmănie împotriva lui Dumnezeu, urăşte învăţătura biblică potrivit căreia nimic nu se întâmplă fără vrerea lui Dumnezeu. Dar cel mai mult, carnea urăşte noţiunea că mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a ales cine să fie salvat şi dacă alegerea Lui s-a făcut înainte de întemeierea lumii, atunci credincioşii nu contribuie cu nimic la mântuirea lor.

Dar aceasta este exact ceea ce susţine Scriptura. Chiar şi credinţa este darul nemeritat al lui Dumnezeu dat aleşilor Săi. Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (Ioan 6:65). „Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl afară de Fiul şi de cel căruia vrea Fiul să-L reveleze” (Matei 11:27). De aceea, nimeni dintre cei salvaţi nu are de ce să se laude (Efeseni 2:8,9). „Mântuirea este de la Domnul” (Iona 2:9).

Mai mult, tot ce există în Univers există pentru că Dumnezeu a permis lucrul acela, l-a hotărât şi l-a chemat la existenţă. „Dumnezeul nostru este în cer; El face ce-I place” (Psalmul 115:3). …

Cum stau lucrurile cu păcatul? Dumnezeu nu este autorul păcatului, dar cu siguranţă că l-a permis; el este o parte componentă a hotărârii Sale eterne. Dumnezeu are un plan cu el. El nu poate fi învinovăţit pentru rău sau pătat de existenţa lui (1 Samuel 2:2: „Nu este nimeni sfânt ca Domnul”). Dar cu siguranţă că El n-a fost prins pe picior greşit sau că a stat neputincios atunci când păcatul a intrat în Univers. Noi nu ştim de ce permite El păcatul. Dacă nu pentru altceva, l-a permis ca să distrugă răul pentru totdeauna. Şi Dumnezeu Se foloseşte uneori de rău ca să facă bine (Geneza 45:7,8; 50:20; Romani 8:28). Cum se poate aşa ceva? Dumnezeu nu ne răspunde la toate întrebările. Dar ştim din Cuvântul Său că Dumnezeu este infinit suveran, este perfect de sfânt şi este absolut drept.”

Alegerea necondiționată suport pentru doctrina despre monergism

Acest concept este numit “monergism”. Monergismul este doctrina conform căreia Duhul Sfânt este singurul agent eficace în regenerarea (nașterea din nou) celui păcătos, iar voința umană nu are niciun rol în aceasta. Adică, nu este o cooperare între om și Dumnezeu în procesul nașterii din nou. Monergismul este pus în contrast cu “sinergismul”, care presupune că este o cooperare între voința omului și Duhul Sfânt în procesul de regenerare (naștere din nou): omul, fiind cercetat de Dumnezeu, crede în Domnul Isus și Dumnezeu îl naște din nou. Nu fiecare răspunde cercetării, prin aceasta dînd dovadă de necredință.

Vă propun să citiți un interviu cu J.I. Packer despre alegerea necondiționată, care vă va ajuta să înțelegeți mai bine în ce constă această învățătură.

Să analizăm acum câteva texte de bază folosite în argumentarea doctrinei despre alegerea necondiționată.

1)  Efeseni 2:8-9 

Doctrina despre alegerea necondiționată își are ca temelie sau punct de pornire doctrina despre depravarea totală, esența căreia stă în ideea că “omul poate fi eliberat din condiția lui decăzută și din robia păcatului în exclusivitate datorită lucrării harului lui Dumnezeu în om, fără nicio responsabilitate din partea omului”. Potrivit acestei învățături, credința nu este condiția mântuirii, ci omul regenerat (născut din nou), pe motiv că a fost ales necondiționt prin suveranitatea lui Dumnezeu, primește și credința de la Dumnezeu ca și dar. Această convingere este bazată pe textul din epistola apostolului Pavel către sfinții din Efes:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)

Cei care împărtășesc învățătura calvinistă, consideră că expresia “și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” se referă la credință și nu la mântuire. Totuși, dacă cercetăm atent aceste versete, înțelegem că în acest text accentul se pune pe mântuire:

  • mântuirea este prin har
  • mântuirea este prin credință
  • mântuirea nu vine de la noi
  • mântuirea este darul lui Dumnezeu (har)
  • mântuirea nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Ideea centrală a acestui text este că atât evreii, cât și neamurile sunt mântuiți pe aceeași cale și anume pe calea credinței și nu a faptelor. Când autorul spune că prin har suntem mântuiți, vrea să spună că prin bunăvoința și mila lui Dumnezeu, adică nu după meritele noastre și aceasta este un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu pentru noi. Omul ar fi meritat mântuirea, dacă ar fi făcut ceva pentru aceasta. Credința nu este o faptă: niciun angajator nu va plăti angajatului pentru dorința de a lucra sau pentru faptul că crede că va face față sarcinei încredințate, ci angajatorul va plăti potrivit cu lucrarea pe care o va face angajatul. Dar, dacă un angajat nu s-a isprăvit cu sarcina sa, chiar dacă a avut dorință și angajatorul îl plătește din milă pentru angajator, aceasta este un har, un dar nemeritat. Într-un fel angajatorul răsplătește intenția angajatului, având în vedere nevoia acestuia de bani. Versetul următor confirmă ideea legăturii între credință, fapte și mântuire, arătând că faptele nu sunt condiția mântuirii, ci sunt dovada mântuirii:

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10)

Deci, faptele nu sunt condiția mântuirii, faptele dovedesc mântuirea, iar condiția mântuirii este credința, care nu este o faptă. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel afirmă că mântuirea este prin har și este un dar de la Dumnezeu, fiindcă omul nu face nimic ca să o câștige, ci doar crede. Lucrul acesta apostol Pavel îl explică în epistola sa către Romani:

Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:2-8)

Deci, credința nu este calificată ca faptă sau lucru. Credința este atribuită omului ca neprihănire. Dumnezeu a ales ca să mântuiască omul prin credință. Aceasta este alegerea Lui și nimeni nu poate să-L tragă la socoteală de ce a hotărât să o facă după principiul acesta și nu după fapte. Respectiv omul își are partea lui de responsabilitate în mântuire și partea lui este să creadă în Domnul Isus, altfel spus suveranitatea lui Dumnezeu nu anulează responsabilitatea omului. Pe de altă parte, aceasta nu știrbează suveranitatea lui Dumnezeu, cum spun unii, care răstâlmăcesc Scripturile și afirmă că dacă omul ar fi mântuit prin credință aceasta ar însemna că omul Îl impune pe Dumnezeu să-l mântuiască. Nu este deloc așa: a fost decizia și alegerea lui Dumnezeu să mântuiască prin credință. Este alegerea omului să primească această mântuire prin credință sau să renunțe la ea prin necredință. În Evanghelia după Matei 22:2-14 Domnul Isus compară Împărăția Cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. În această pildă Domnul Isus arată că mulți sunt chemați și puțini sunt aleși. Studiind această pildă, înțelegem că în final toată lumea a fost chemată, dar s-au putut bucura de ospățul nunții doar cei care au acceptat invitația și condițiile celui care a făcut invitația. Prin această pildă Domnul Isus a arătat foarte clar că nu toți cei chemați la împărăție vor fi aleși, ci doar cei care acceptă și invitația și condițiile Celui ce invită și condiția pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu este credința.

2) Ioan 6:44

Un alt argument folosit în favoarea doctrinei despre alegerea necondiționată este textul de la Ioan 6:44. Am scris un articol mai înainte în care am demonstrat că Tatăl atrage la Domnul Isus pe cei ce cred în Fiul, fiindcă voia Tatălui este ca cine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Fiul să-l învie în ziua de apoi:

Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. (Ioan 6:40)

3) Romani 9-11

Un alt text la care se face referință în favoarea acestei doctrine este textul de la Romani 9 la 11. Vă recomand să citiți un alt articol pe care l-am scris despre predestinare: Epistola către Romani despre predestinare.

4) Efeseni 1:1-12

Acesta este un alt text la care se face de multe ori referință ca fiind o dovadă că omul nu are niciun rol în mântuirea sufletului său. Totuși, dacă analizăm acest text în contextul lui (cel puțin pînă la versetul 14), vom vedea și responsabilitatea omului în mântuire: apostolul Pavel scrie că “au fost rânduiți mai dinainte să fie înfiați prin Isus Hristos” destinatarii, care mai dinainte au nădăjduit în Hristos. Altfel spus Dumnezeu i-a rânduit mai dinainte să fie înfiați prin Isus Hristos datorită faptului că a cunoscut mai dinainte că ei aveau să nădăjduiască în Hristos. Versetele 13-14, care, de obicei, sunt omise de adepții acestei învățături, confirmă că destinatarii într-adevăr au nădăjduit în Hristos așa cum a cunoscut Dumnezeu mai dinainte:

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:1-14)

Probabil confuzia multora vine din expresia “În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale”. Dar Scripturile sunt foarte specifice în ceea ce privește hotărârea lui Dumnezeu cu privire la calea mântuirii și această cale este calea credinței în Isus Hristos. Lucrul acesta apostolul Pavel îl expune în a doua parte a frazei citate și în următoarele două versete:

În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:1-14)

Adepții învățăturii calviniste intenționat omit versetele 13 și 14 din acest capitol, fiindcă ele dovedesc foarte clar că regenerarea (nașterea din nou) urmează după credință, ceea ce vine în contradicție cu doctrina despre depravarea totală, dar și cu doctrina despre alegerea necondiționată.

Vă recomand să studiați cursurile de studiu biblic inductiv Romani IRomani IIși Romani III și Efeseni.

La fel vă recomand să citiți următoarele articole despre predestinare și despre alegerea necondiționată:

Dumnezeu să ne lumineze și să ne ajute să ne adâncim privirile în Scripturi ca “să nu fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:14-15).

Articole similare:

https://moldovacrestina.md/doctrina-despre-alegerea-neconditionata/

SEMINAR Biblic asupra Epistolei lui Pavel către Efeseni, cu Vasile Filat

Doina Bejenaru  03-09-2020 15:23:52

În perioada, 4-6 septembrie 2020, pastorul Bisericii Baptiste „Buna Vestire” din Chișinău, Vasile Filat, invită toți creștinii doritori de a se aprofunda în studierea Cuvântului lui Dumnezeu la Seminar de Creștere Spirituală în baza Epistolei lui Pavel către Efeseni. Evenimentul va fi găzduit offline de Tabăra din Horjești, județul Hîncești, Republica Moldova și online pe ZOOM AICI cu parola: 502733.

Deschiderea seminarului începe vineri, 4 septembrie, la ora 19:00. Puteți achiziționa manualul pentru studiul biblic în format electronic pe Eurasia Precept.org

„Epistola lui Pavel către Efeseni este despre poziția pe care o avem noi în Hristos și despre acele binecuvântări duhovnicești cu care am fost binecuvântați în locurile cerești. Prima parte pune temelia înțelegerii identității noastre în Hristos. Fără această înțelegere nu putem duce o viață biruitoare asupra păcatului și nu putem experimenta din plin bucuria aflării în Hristos. A doua parte a epistolei abordează aspecte practice, foarte necesare fiecărui din nou, cum ar fi: relația în familie, relația cu oamenii la locul de muncă, implicarea în biserică cu darul tău spiritual, dragostea în relațiile cu aproapele, lupta spirituală practică, etc”, explică pastorul Vasile Filat.

Epistola apostolului Pavel către Efeseni arată cine suntem noi în Hristos și cum trebuie să ne purtăm într-un chip vrednic de înalta chemare pe care am primit-o. Învață cum îi alege, transformă și îi împuternicește Dumnezeu pe sfințiii Săi, astfel încât ei să trăiască o viață plăcută Lui. Studiind cursul Efeseni care este format din 10 lecții, vei înțelege că Biserica care este zidită în dragoste, va umbla în dragoste și în putere.

Pentru mai multe detalii și înscrieri, puteți apela la numrăul de telefon: +(373)69043143.

https://www.stiricrestine.ro

NUMEROLOGIE

Pentru cei îndrăgostiți de Biblie, un astfel de studiu ne convinge că ea este, până la ultima „iotă“, inspirată de Dumnezeu și păstrată astfel de-a lungul istoriei. Puteți viziona episoadele acestei serii aici:
(1) – Întâlnirea mea cu numerele – https://youtu.be/YHsyoeIj3zI
(2) – Trăim într o lume a numerelor  – https://youtu.be/1amfilMvxs8
(3) – Cifrul spiriual al cifrelor – https://youtu.be/XeNhTv5sNkw
(4) – Cine știe sfârșitul unui lucru chiar de la începutul lui? – https://youtu.be/owclUdOlTtk
(5) – Numerologie în „Numeri“ – https://youtu.be/MUkIK6eP9Zk

Daniel Branzai 

Posted by: Daniel Branzai <branzai@gmail.com>

Bisericile Evanghelice Române din Melbourne solicită Guvernului Victoria permisiunea întâlnirilor religioase

Cosmin Frișan  03-09-2020 15:52:25

Dacă unele biserici și-au deschis deja porțile încă de câteva luni, altele încă așteaptă ca autoritățile să le permită adunările credincioșilor în lăcășele de cult. La fel este și în cazul fraților noștri creștini din Melbourne, Victoria, care încă așteaptă un răspuns favorabil în ceea ce privește posibilitatea redeschiderii porților bisericilor din care fac parte. Chiar dacă în Victoria numărul cazurilor de COVID-19 nu a atins pragul de 100 de persoane infectate în ultimele 24 de ore, iar cel al deceselor fiind destul de mic față de alte zone, 600 de decese de la începutul pandemiei, guvernul a încercat să reducă la minim posibilitatea răspândirii noului coronavirus punând mai multe restricții.După ultimele informații apărute pe diferite platforme de informare, s-ar părea că oficialii guvernamentali ai statului Victoria iau în considerare posibilitatea unei noi prelungiri a stării de urgență, asta însemnând, cel mai probabil, menținerea lăcașelor de cult închise. Drept răspuns responsabilii bisericilor române creștine penticostale și baptiste din Australia au adresat o scrisoare Guvernului statului, prin care aceștia sunt rugați să ia în considerare dorința credincioșilor și importanța comuniunii frățești a creștinilor.

Scrisoare către Guvernul Victoriei

Scrisoarea credincioșilor penticostali și baptiști din Bisericile creștine române
din Melbourne, VIC,
Către Guvernul Victoria,
Dl. Premier Daniel Andrews,

Vă scriem aceasta scrisoare în numele pastorilor și a credincioșilor penticostali și baptiști care se închină lui Dumnezeu în bisericile creștine române din Melbourne, Victoria. Am dori să știți că apreciem eforturile depuse de Guvernul Victoria în această perioadă de pandemie pentru a gestiona situația de sănătate publică generată de aceasta. În toată această perioadă ne-am conformat regulilor impuse și am încurajat pastorii și membrii bisericilor noastre ca împreună cu rugăciunile făcute pentru ajutorul și protecția lui Dumnezeu, să urmeze sfatul specialiștilor, al autorităților și să respecte măsurile legale adoptate, din dorința de a ne proteja pe noi, familiile noastre și pe cei cu care intrăm in contact; „fiind ascultați de membri, în comunitățile noastre am avut doar 3 cazuri de infectare în formă ușoară cu COVID 19; pentru aceasta suntem deplini recunoscători lui Dumnezeu.”

Având în vedere că în ultima săptămână au apărut în spațiul public mai multe mesaje legate de o posibilă prelungire a stării de urgență, în statul Victoria, după data de 13 Septembrie 2020, dorim să ne exprimăm nemulțumirea și tot odată îngrijorarea față de o astfel de decizie ce ar putea fi luată. Considerăm că cele aproximativ 6 luni de restricții, în ceea ce privește desfășurarea activităților spirituale în cadrul Bisericilor noastre sunt suficiente și că ar trebui să revenim în sala de închinare a bisericilor cât mai curând, deoarece realizarea și transmiterea slujbelor religioase on line nu reprezintă cea mai buna soluție pentru credinciosul adevărat care dorește comuniunea cu ceilalți.

Solicităm, prin prezenta Scrisoare, să se permită începând cu data de 14 Septembrie 2020, redeschiderea și desfășurarea adunărilor religioase în lăcașele de închinare, în interiorul Bisericilor cu participarea celor ce doresc să se închine înaintea lui Dumnezeu. Considerăm că este un drept constituțional, acela de a ne exercita, manifesta religia și convingerile religioase atât individual, cât și în colectiv, în particular sau public.

Vă rugăm să priviți și să declarați Bisericile ca fiind parte ESENȚIALĂ din viața credincioșilor, a familiilor lor, cât și a generațiilor de tineri care se formează pentru viitorul acestei țări. Existența unei națiuni depinde de slujirea și închinarea înaintea lui Dumnezeu, de aceea vă cerem insistent să permiteți intrarea și participarea credincioșilor la slujbele religioase în interiorul Bisericilor.

Înțelegem că măsurile de protecție pentru sănătatea publică sunt importante, dar considerăm că, așa cum se întâmplă în alte țări și chiar în alte state ale Australiei și în Statul Victoria se pot găsi soluții care să permită credincioșilor să participe direct la slujbele religioase, în condițiile de siguranță stabilite de specialiști, pe care ne angajăm să le respectăm.

Viața spirituală a unei comunități de credincioși este afectată profund în condiții de izolare. Conștienți de faptul că sănătatea publică presupune deopotrivă sănătatea fizică și spirituală, dorim să solicităm ca și credincioșii români care aparțin bisericilor noastre să aibă posibilitatea de a participa la slujbele religioase în sala Bisericii, de a se închina lui Dumnezeu și de a înălța rugăciuni pentru protecția divină, atât pentru statul nostru, țara noastră cât și pentru celelalte țări ale lumii.

Așa cum am menționat, considerăm că este important ca aceste întâlniri să se desfășoare în condiții care să nu pună în pericol sănătatea credincioșilor, de aceea ne angajăm să respectăm măsurile de protecție în vederea infectării și răspândirii COVID 19.

Vă asigurăm de considerația noastră pentru eforturile pe care le depuneți în vederea depășirii acestei perioade de criză pandemică. De aceea, conform învățăturilor Sfintei Scripturi ne rugăm ca Dumnezeu să vă ocrotească pe dumneavoastră, familiile dumneavoastre și să binecuvânteze Australia!

Biserica Creștină Penticostală Română „PHILADELPHIA”
Senior Pastor Gavril Izsak
Assistant Pastor Dorel Mureșan

Biserica Creștină Penticostală Română „BETANIA”
Senior Pastor Pavel Moza
Pastor Beniamin Pop

Biserica Creștină Penticostală Română „TABOR”
Senior Pastor Mircea Câmpean
Pastor Ioan Câmpean

Biserica Creștină Baptistă Română FRBC
Senior Pastor Teofil Ciortuz
Pastor Busuioc Belciu

Biserica Creștină Baptistă Română „MARANATHA”
Senior Pastor Cornel Ghiță

Biserica Creștină Baptistă Română „HARUL”
Senior Pastor Dorel Brîndaș

Biserica Creștină Baptistă Română „SPERANȚA”
Senior Pastor Daniel Nicolici

SURSA|PhiladelphiaChurch.com.au

https://www.stiricrestine.ro/

Coronavirus în lume: Cele două simptome-cheie ale Covid-19 la copii / Rezultatele primelor teste făcute cu vaccinul rusesc, publicate în Lancet

de RedactiaHotNews.roVineri, 4 septembrie 2020, 8:46 Actualitate | Coronavirus

Coronavirus Brazilia

Coronavirus BraziliaFoto: Juan BARRETO / AFP / ProfimediaBrazilia a trecut de 4 milioane de cazuri de coronavirus, iar India se apropie rapid de acest prag, ajungând la 3,93 milioane, după raportarea a peste 83.000 de noi infecții. Cea mai afectată țară din lume, SUA, a confirmat până acum 6,3 milioane de cazuri, iar bilanțul deceselor este de 191.000, potrivit Worldometers.

Cele mai noi informații despre pandemie, LIVETEXT:

–––––
22.27 Vinere neagră în Europa. Record absolut de cazuri în Franța
22.08Indonezia renunța la pedeapsa prin care localnicii prinși fără mască erau băgați într-un sicriu
21.17Israelul, lider mondial prin prisma ratei zilnice a infectărilor
20.41Viktor Orban respinge criticile Comisiei Europene: „Birocrații de la Bruxelles pot spune ce vor. Apărarea noastră contra coronavirusului a fost cea mai reușită din Europa”
20.27Canada: 1.000 de dolari amendă pentru refuzul de a purta mască în avion
19.50OMS promite că „nu va susține” un vaccin dacă nu este sigur și eficient / „Nu ne așteptăm la o vaccinare în masă până la mijlocul lui 2021”
18.56Marea Britanie a înregistrat în ultimele 24 de ore un număr de 1.940 de cazuri de Covid-19, cel mai ridicat bilanț zilnic din 30 mai și până în prezent

15.39Vaccinul rusesc Sputnik-V a produs răspuns imunitar în toți participanții de la primele faze ale testelor pe oameni, potrivit rezultatelor publicate vineri de reputata revistă medicală Lancet, autoritățile ruse spunând că acesta este un răspuns la criticile din ultima vreme. Rezultatele celor două teste, făcute în iunie-iulie pe 76 de persoane au generat anticorpi la 100% dintre participanți și niciun efect secundar serios

14.17Austria a lansat un sistem de alertă de patru niveluri pentru adaptarea la nivel local a măsurilor contra epidemiei de coronavirus

13.26 Noua Zeelandă: Primul deces provocat de Covid-19 din ultimele peste 3 luni

13.20 University of Washington estimează că, până în ianuarie, numărul deceselor Covid din SUA va ajunge la 410.000

12.01 Australia a anunţat că îşi va extinde restricţiile la frontierele internaţionale pentru încă cel puţin trei luni, pentru a proteja ţara împotriva răspândirii noului tip de coronavirus

11.43 Franța: 12 școli, închise din cauza coronavirusului în prima săptămână de la reluarea cursurilor

11.22Neglijarea medicală a bolilor cronice a crescut din cauza pandemiei – revista Lancet

11.02Fostul premier italian Silvio Berlusconi, recent testat pozitiv cu COVID-19, a fost spitalizat joi seară”din precauţie”, dar ”cadrul său clinic nu dă motive de îngrijorare”, indică un comunicat publicat vineri de partidul său, Forza Italia

10.56 Cel puţin 13 senatori columbieni au fost testaţi pozitiv pentru noul coronavirus după ce au participat la o sesiune plenară în clădirea Parlamentului. Alţi cinci senatori sunt suspectaţi că ar fi fost infectaţi şi aşteaptă rezultatele analizelor.

10.03Cele două simptome-cheie ale Covid-19 la copii. ”Au indicat mai bine boala decât tusea sau problemele cu gustul și mirosul”

08.55 Ucraina a raportat un nou bilanț zilnic record de cazuri – 2.723. Aceatstă țară a ajuns la 2.761 decese și 130.951 de persoane testate pozitiv cu Sars-Cov-2

08.49 Israelul reimpune carantina în 30 de zone roșii, unde deplasările sunt limitate, iar afacerile neesențiale sunt închise

00.30Peste 7.000 de cadre medicale au murit din cauza Covid-19 la nivel mondial, potrivit Amnesty

–––––

Quercitina – un compus de origine naturală – funcționează ca un inhibitor specific al coronavirusului Sars-CoV-2. De fapt, substanța prezintă o acțiune destabilizatoare asupra 3CLpro, una dintre proteinele cheie pentru multiplicarea agentului patogen.

Johnson & Johnson a spus joi că vaccinul său experimental împotriva coronavirusului a prevenit forme grave ale bolii la hamsteri, în timp ce producătorul vrea să demareze studii avansate la scară largă pe oameni luna aceasta.

Franța a înregistrat peste 7.000 de cazuri de coronavirus în 24 de ore pentru a doua zi la rând, a anunțat joi Ministerul Sănătății.

GlaxoSmithKline și Sanofi vor începe să testeze pe oameni pentru prima dată vaccinul anti-Covid-19 bazat pe proteine, în urma rezultatelor promițătoare din studiile anterioare.

Lansator mobil cu rachete antinava

Controversă privind contractul rachetelor antinavă: Armata renunță la o licitație cu offset pentru o încredințare directă către o firmă americană pe mult mai mulți bani

Autostrada spre Ungaria - Primul lot finalizat

VIDEO Prima autostradă finalizată în 2020: Traficul rutier a fost deschis vineri pe tronsonul care se leagă direct de rețeaua de autostrăzi a Ungariei

​Academia de Studii Economice din București

Academia de Studii Economice din București – oportunitatea unei cariere de succes. Admiterea la programele universitare de licență, septembrie 2020

Ciolacu, în Parlament

Ciolacu i-a dat afară din partid pe patru dintre parlamentarii PSD care au lipsit la moțiune. Carmen Dan, iertată pentru moment

Centura Bacau - bratul vestic

​​VIDEO Prima inaugurare de drum nou în 2020: O bucată din Centura Bacăului a fost deschisă traficului

Veronica Dobozi

Este definirea juridică a ființei umane o necesitate stringentă?

Subiectele zileiSambata, 5 Septembrie 2020
Raed Arafat spune că nu a avut loc „o discuție oficială” cu privire la amânarea începerii anului școlarȘeful Departamentului pentru Situații de Urgență, Raed Arafat, a declarat vineri seară, la Antena 3, că nu a avut loc „o discuție oficială” cu privire la amânarea începerii citeste tot articolul
Trei noutăți fiscale, în Monitorul oficial: reduceri de impozite pentru capitaluri pozitive, corectarea unei probleme privind firmele cu an fiscal modificat pentru bonificații și suspendarea Loteriei bonurilor fiscaleCâteva noutăți pe zona de fiscalitate au fost publicate în Monitorul oficial, după ce au fost adoptate de Guvern în ședința de joi. Astfel, trei lucruri atrag atenția, anume că se citeste tot articolul
Autostrada Transilvania: Românii de la UMB vor construi alți 30 de km de autostradă de la Nădășelu la ZimborCompania românească Spedition UMB ca lider de asociere a fost desemnată câștigătoarea contractului pentru proiectarea și execuția a 30 de kilometri din autostrada Transilvania, de la citeste tot articolul
Scenariu în discuție: Școală online de la 14 septembrie, revenirea în clase de la 1 octombrie / Orban: Dacă se va lua o decizie, o vom anunța în timp utilPremierul Ludovic Orban a admis că au existat discuții pe scenariul organizării cursurilor online de la 14 septembrie, iar revenirea în clase să se facă de la 1 octombrie, însă nu s-a luat citeste tot articolul
The Lancet: Vaccinul rusesc Sputnik-V declanșează o reacție imunitarăUn studiu preliminar apărut vineri în revista medicală The Lancet arată că vaccinul Sputnik-V, aflat în curs de dezvoltare în Rusia împotriva noului coronavirus, a declanșat citeste tot articolul
VIDEO Liga Națiunilor: România vs Irlanda de Nord 1-1 / Tricolorii domină întreg meciul, dar sunt egalați în superioritate numericăChiar dacă a dominat întreg meciul, reprezentativa României nu a reușit să fructifice numeroasele ocazii avute la poarta Irlandei de Nord. Cu un om în plus pe teren după eliminarea citeste tot articolul
SUA: Șomajul scade sub 10%, peste așteptările specialiștilorȘomajul în Statele Unite a scăzut în august mult mai mult decât se așteptau specialiștii. Dar aceste cifre bune ascund o mulțime de locuri de muncă precare și spectrul șomajului de citeste tot articolul
Vlad Voiculescu: Ministrul Bode minte. Niciodată șoferul SPP nu accelerează peste viteza legală fără acceptul demnitaruluiFostul ministru al Sănătății Vlad Voiculescu îl acuză pe ministrul Transporturilor, Lucian Bode, că minte și dă vina pe soferul SPP pentru accidentul de la finalul săptămânii trecute citeste tot articolul
VIDEO Prima autostradă finalizată în 2020: Traficul rutier a fost deschis vineri pe tronsonul care se leagă direct de rețeaua de autostrăzi a UngarieiPrimul tronson de autostradă terminat și inaugurat în 2020 este în zona de vest a României, iar traficul va fi deschis vineri. Tronsonul Biharia-Borș se unește direct la autostrada citeste tot articolul
Coronavirus în lume: Cele două simptome-cheie ale Covid-19 la copii / Rezultatele primelor teste făcute cu vaccinul rusesc, publicate în LancetBrazilia a trecut de 4 milioane de cazuri de coronavirus, iar India se apropie rapid de acest prag, ajungând la 3,93 milioane, după raportarea a peste 83.000 de noi infecții. Cea mai afectată citeste tot articolul
Bode, primele explicații publice despre accidentul cu mașina oficială: Demnitarul nu are dreptul să-i spună șoferului să meargă mai tare sau mai încet / Mă odihneam pe bancheta din spateLa aproape o săptămână după ce mașina oficială i-a fost implicată într-un accident rutier, ministrul Transporturilor, Lucian Bode, dă primele explicații publice, susținând că citeste tot articolul
Vinere neagră în Europa. Record absolut de cazuri în FranțaNumărul cazurilor de coronavirus a atins sau a depășit cifrele din perioada carantinei în Europa de Vest. Autoritățile sanitare din Franța au raportat 8.975 de cazuri noi, vineri, stabilind un citeste tot articolul
De ce avem 2.000.000 de români care nu au lucrat niciodată. Nemulțumirile celor de la stat și celor din privat, când vine vorba de muncăMaria Cămărășanu nu a lucrat nicio zi la viața ei, deși se apropie de 50 de ani. Soțul ei câștigă suficient pentru amândoi, iar băiatul e IT-ist în Amsterdam și le mai trimite bani citeste tot articolul
Franța: Fiindcă nu se poate sinucide asistat, un bărbat grav bolnav a decis că se va lăsa să moară ”în direct pe Facebook” / Răspunsul lui MacronFiindcă nu i s-a aprobat sinuciderea asistată, Alain Cocq, care suferă grav de o boală incurabilă, vrea să se lase să moară în direct pe Facebook pentru a denunța „agonia” la care citeste tot articolul
Șefa ANAF este noul președinte CA la CEC Bank, în locul lui Valentin Mavrodin, care rămâne membruAdunarea Generala a Acționarilor CEC Bank, institutie de credit controlata integral de statul român, prin Ministerul de Finante, a aprobat numirea Mirelei Călugăreanu, șefa ANAF, în citeste tot articolul
Brazilia: ONG-urile ecologiste, un „cancer” pe care nu reușesc să-l ucid, spune președintele BolsonaroPreședintele brazilian Jair Bolsonaro a declarat că nu reușește să ucidă „cancerul” reprezentat de ONG-urile ecologiste, denunțând un complot internațional care îl acuză că citeste tot articolul
Indonezia renunța la pedeapsa prin care localnicii prinși fără mască erau băgați într-un sicriuIndonezia renunță la pedeapsa prin care localnicii fără mască de protecție erau băgați într-un sicriu. Conducerea statului asiatic cedează presiunilor publice. Pedeapsa fusese introdusă citeste tot articolul
Cadavrul unui sturion atlantic, vechi de 500 de ani, descoperit în epava unei nave regale danezeCadavrul unui sturion atlantic (șip, n.r.) lung de doi metri, o specie în prezent aproape dispărută, a fost găsit în Marea Baltică în epava unei nave regale daneze care s-a scufundat citeste tot articolul
?OFICIAL Lionel Messi a anunțat că rămâne la FC Barcelona: „Nu aș merge niciodată la tribunal împotriva clubului”Fotbalistul argentinian Lionel Messi a anunțat vineri că rămâne la echipa spaniolă FC Barcelona, transmite presa internațională. citeste tot articolul
Under 21: România, victorie pe terenul Finlandei (3-1) / Debut cu dreptul pentru selecționerul Adrian MutuAdrian Mutu a debutat cu o victorie, scor 3-1, pe banca naționalei Under 21 de fotbal a României, tricolorii trecând, in deplasare, de Finlanda. Confruntarea a făcut parte din citeste tot articolul

https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-

Sondajele arată că aproximativ 1/3 dintre afro-americanii îl simpatizează pe Trump. În 2016 a fost votat de doar 8% dintre ei

George Rîpă -4 septembrie 20200

În 2016, Trump a obținut 8% din votul americanilor de culoare. În ultimele luni, majoritatea sondajelor indică o favorabilitate de aproximativ 30% printre aceștia.
Estimez că simpatia celor de culoare va crește pentru Trump, în special în rândul mamelor și bunicilor, ca urmare a faptului că cartierele lor sunt devastate de BLM și de grupurile asociate, iar democrații nu au curaj să critice jafurile, incendierile și crimele, ba chia urlă în cor cu demenții defund the police.

Să crești de la 8% la 30% în condițiile în care toată media te face rasist și dacă bei cafeaua neagră, e chiar un succes. Iar asta se datorează faptului că înainte de criză, treaba stătea cam așa:
– cel mai mic șomaj din istorie în rândul comunității black
– procentul de sărăcie extremă în rândul comunității black era cel mai mic din istorie.

Realitatea pe care cei de culoare o cunosc din viața reală și nu de la TV:

– rata crimelor comise de blacks e la cel mai mic nivel din istorie;
– A creat Opportunity Zones (scutiri de taxe ș.a. măsuri de genul) în comunitățile black cu șomaj ridicat. Aici au venit investiții uriașe și continuă să vină;
– A alocat 360 milioane dolari pentru modernizarea liceelor și universităților considerate istorice pentru că se află în inima comunității black și oferă acces la educație ieftin și facil;
– A reformat sistemul de Justiție care se baza încă pe un sistem de pedepse extrem de dur din perioada Clinton, iar asta făcea ca cei de culoare să ajungă foarte ușor înapoi după gratii. A micșorat pedepsele celor care recidivau și erau condamnați pentru chestiuni minore – exclus viol, vioență, etc.
Aici sunt doar câteva lucruri cu impact major și direct în comunitțile black.

Context: Între 1968 și 2004, candidații republicani au obținut între 8% și 15% din votul celor de culoare.
Minimul a fost în 2004, când McCain a obținut 4% – epoca Obama. Romney a luat 6% în 2012.
Azi Trump are în sondaje o favorabilitate de aproximativ 30%.

PUBLICATE RECENT

Masca, liberalismul și morala creștină

Valentin A, Miron – 4 septembrie 20200

Sondajele arată că aproximativ 1/3 dintre afro-americanii îl simpatizează pe Trump. În 2016 a fost votat de doar 8% dintre ei

George Rîpă – 4 septembrie 20200

China comunistă îl acuză de huliganism politic pe președintele Senatului ceh. Acesta conduce o delegație importantă în Taiwan

Gelu Trandafir – 31 august 20200

Citiți articolul șters de Mediafax.ro în care ambasadorul SUA acuză Huawei de lansarea unei campanii de dezinformare în România

Costin Andrieș – 28 august 20200

Adrian Papahagi: Într-adevăr, în anul 30 d. G. F. nu mai rămăsese nimic de abolit

Monitorul – 28 august 20200

Mihail Neamțu: America nu este patria rasismului sistemic iar dovada e neurochirurgul Ben Carson

Mihail Neamțu – 25 august 20200

CELE MAI CITITE

ȘTIRI

Citiți articolul șters de Mediafax.ro în care ambasadorul SUA acuză Huawei de lansarea unei campanii de dezinformare în România

28 august 2020

Nu Rusia, ci România e pe primul loc în balanța comercială a R. Moldova

24 august 2020

Ambasadorul Adrian Zuckerman: Mașina de propagandă comunistă chineză a făcut presiuni mari asupra României în sprijinul Huawei

19 august 2020

De Ziua Independenței, ambasadorul SUA îndeamnă românii din diaspora să revină acasă, în contextul în care SUA îşi păstrează angajamentul față de securitatea României

4 iulie 2020

TRADUCERI

Navalnîi este un imperialist rus. Trebuie să sprijinim opozanții din Rusia care vor să renunțe la imperialism

Marcin Ludwik Rey – 21 august 2020

Olavo de Carvalho: Libertatea nu e principiu, e consecința unor principii

Olavo de Carvalho – 23 iulie 2020

discurs trump

VIDEO subtitrat – „Noul fascism de extremă stânga cere loialitate absolută” – discurs Trump

Redacția – 6 iulie 2020

JURNAL

Sondajele arată că aproximativ 1/3 dintre afro-americanii îl simpatizează pe Trump. În 2016 a fost votat de doar 8% dintre ei

4 septembrie 2020

cehia taiwan

China comunistă îl acuză de huliganism politic pe președintele Senatului ceh. Acesta conduce o delegație importantă în Taiwan

31 august 2020

Politica externă a României în privința Chinei, pe scurt

31 iulie 2020

MONITORUL NEOFICIAL

Adrian Papahagi: Într-adevăr, în anul 30 d. G. F. nu mai rămăsese nimic de abolit

Mihail Neamțu: America nu este patria rasismului sistemic iar dovada e neurochirurgul Ben Carson

Cătălin Avramescu: SUA are acum un mare partid revoluționar, Partidul Democrat s-a mutat în zona ideologică a Stângii extreme

„Patrioți în mod fundamental”: Dennis Deletant despre Maniu și oamenii lui în contactele clandestine cu englezii. Interviu de Cristian Pătrășconiu

Masca, liberalismul și morala creștină

Valentin A, Miron -4 septembrie 20200

Am prieteni buni, conservatori, dintre care pe unii îi stimez foarte mult, pe alții îi iubesc de-a dreptul și care susțin curentul “anti-mască” (din fericire numărul lor nu este mare). Nici eu nu sunt un fan al măsurilor restrictive de combatere a acestei pandemii, ba chiar cred ca ma vor aduce in viitor în pragul falimentului, dar încerc să fiu oarecum obiectiv și să prezint niște fapte care mie îmi generează două dileme morale și filozofice majore. O să-i rog pe acești prieteni de suflet să mă ghideze să deslușesc mai bine aceste două sofisme:

1. Știm cu toții că libertatea unui individ se termină acolo unde exercitarea ei ar afecta libertatea unui alt individ. Este o aserțiune celebră, comună, foarte corectă și foarte des utilizată în lumea “de dreapta”, fie ea conservatoare, liberală sau libertariană. Dacă analizăm mai atent această frază, vom constata că ea nu este o axiomă, ci un corolar, pentru simplul fapt că se bazează pe faptul că libertatea ca și concept poate exista exclusiv în condițiile stabilirii precedente a unei ordini, a unei discipline care să permită libertăților să se manifeste între anumiți parametrii bine definiți. Bun! Atunci ajungem la concluzia lui Olavo de Carvalho că: “această libertate este doar o marjă de manevră lăsată cetățeanului în cadrul rețelei de relații determinate de o anumită ordine juridică stabilită. Prin urmare, principiul fondator este acela al „ordinii”, nu al „libertății”. Acest lucru este suficient pentru a demonstra că „libertatea” nu este un principiu, ci doar consecința mai mult sau mai puțin accidentală a aplicării unor principii diferite.”

Hai să vedem cum stă treaba asta în cazul măștii: există studii științifice și modelări matematice irefutabile (dintre care cea mai bună mi s-a părut cea publicată de Royal Society Publishing, deși nu este chiar cea mai ușor de înțeles) care demonstrează, cu rigurozitatea specifică matematicii, că purtatul măștii reduce incidența infectării cu virusul asta minune… și așa cum știm cu toții, de fapt nu se pune problema despre protejarea sănătății celui care o poartă, ci despre protejarea sănătății celorlalți din jur. Adică: ”dacă tu porți mască, mă protejezi pe mine și dacă eu port mască, te protejez pe tine”, concluzie care este trasă cu subiect și predicat chiar la finele studiului respectiv.

Și acum vin eu și îi întreb pe acești prieteni și amici buni de dreapta care susțin curentul “anti-mască”: cât de similară vi se pare ideea asta desprinsă din studiu, cu așa-numitul corolar asupra libertății care spune că libertatea individuală se poate extinde până în punctul în care îngrădește libertatea altuia? Nu cumva concluzia studiului științific de mai sus despre mască (deși obținută prin metode stiințifice care n-au nici o treabă cu filozofia politică) este de fapt, izbitor de asemănătoare ca structură logică și chiar congruentă cu aplicarea în practică a corolarului libertății enunțat la paragraful precedent?

Păi și atunci, nu vi se pare că ne dăm practic singuri cu stângu’n dreptu’ când facem spume împotriva purtatului maștii?

2. O parte dintre acești prieteni analizează statistic numărul morților din anul 2020 și constată faptul că este mai mic decât numărul morților din anul precedent pe aceeași perioadă. Mai departe, concluzia pe care o trag ei este că acest virus nu este nici pe departe la fel de mortal cum s-a vehiculat, ba mai mult, este mai inofensiv decât o gripă banală. Probabil așa o fi, nu mă pricep, nu sunt medic, n-am analizat niciun fel de statistici comparative cu privire la acest lucru… dar îmi pun problema care este procentul din această reducere a numărului de morți din 2020 raportat la aceeași perioadă a lui 2019, care este datorat purtării măștii și măsurilor restrictive pe care diverse administrații din lume le-au adoptat. Este o întrebare la care eu nu am răspuns, dar îi invit pe cei care știu să mă lumineze. Eu fac presupunerea rezonabilă că nu este un procent nul. O fi el mic, dar nu e zero.

Chiar dacă acest procent este infinitezimal, eu, dacă aș fi la butoane, aș avea o mare dilemă morală: oare să legiferez măsuri restrictive ca să salvez viața acelora care potential se încadrează în acest procent infinitezimal, în defavoarea prezervării prosperității câtorva milioane și în defavoarea “exercitării pe deplin a libertăților individuale ale celorlalți”? Sau mă abțin și nu institui niciun fel de restricții și-mi asum că absența lor va conduce la moartea câtorva indivizi? Un coleg îmi zicea că: “dom’ne nu se pune problema de prezervarea prosperității sau de respectarea libertății câtorva milioane, ci se pune problema de împingere a multora în pragul pauperității“. Bun, chiar și așa, este moral și creștinește să condamn atunci unu, doi sau N indivizi la moarte sigură? Câți dintre noi ar putea face asta și să mai zică dup-aia că sunt cu morala la zi?

Print Friendly, PDF & Email

Articolul precedent Viaţa Părintelui Blachnicki, Moartea, Domnişoara şi curcubeul. În loc de introducere la turul II al alegerilor prezidenţiale din Polonia 2020Valentin A, Miron

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR

Viaţa Părintelui Blachnicki, Moartea, Domnişoara şi curcubeul. În loc de introducere la turul II al alegerilor prezidenţiale din Polonia 2020

LIVE Anca Cernea despre Calea Poloneză – Estul, republica și libertatea

Călin Georgescu, varianta cu guler alb a lui „ăştia n-apucă să văruiască cât a construit Ceauşescu”

Această criză poate fi o oportunitate: Șapte soluții pentru relansarea economiei

Milioane de români au aplaudat o fetiță blondă la ProTV, dar au ratat propaganda comunistă mare cât China din fața lor

Când OMS menajează sensibilitățile Partidului Comunist Chinez

ÎN LINIE DRAPTĂ.NET

ALEGEREA de Charles Haddon Spurgeon

„Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos.” II Tesaloniceni 2:13-14. Chiar dacă nu ar fi existat vreun alt text în Cuvântul sfânt cu excepţia acestuia, consider că încă ar fi trebuit să primim şi să recunoaştem adevărul doctrinei măreţe şi slăvite a străvechii alegeri făcute de Dumnezeu, aceea de a avea o familie. Dar se pare că în mintea umană există o prejudecată înrădăcinată împotriva acestei doctrine şi deşi majoritatea altor doctrine sunt acceptate de creştinii mărturisitori, unele cu precauţie, altele cu plăcere, totuşi aceasta pare a fi cel mai adesea dispreţuită şi respinsă. În multe din amvoanele noastre o predică despre alegere ar fi considerată un mare păcat şi înaltă trădare, pentru că n-ar suna ca ceea ce numim un discurs „practic”. Cred că cei ce susţin aceasta s-au îndepărtat de adevăr în această privinţă. Orice a dezvăluit Dumnezeu, a dezvăluit cu un scop. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, nimic din Scriptură nu poate să nu fie transformat în discurs practic, căci „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, adică are finalitatea unei îmbogăţiri spirituale. Este însă adevărat că un asemenea discurs nu poate fi transformat într-un discurs despre liberul arbitru – aspect de care suntem conştienţi – dar poate fi transformat într-un discurs practic despre harul fără plată, iar practica harului fără plată este cea mai bună practică atunci când adevăratele doctrine ale dragostei neschimbate a lui Dumnezeu sunt folosite eficient în inimile sfinţilor şi păcătoşilor. Acum, cred că în această dimineaţă unii din voi tresar doar la auzul acestui cuvânt, gândindu-se: „Voi asculta cu atenţie”, „Îmi voi lăsa prejudecăţile deoparte”, „Voi asculta ce are acest om de spus”. Nu vă închideţi urechile de la bun început, gândind că e „o doctrina înaltă”, căci cine ţi-a dat autoritatea să distingi dacă este înaltă sau joasă? De ce v-aţi opune învăţăturii lui Dumnezeu? Amintiţi-vă ce li s-a întâmplat copiilor ce îl batjocoreau pe prorocul Domnului, spunându-i „Suie-te, pleşuvule, suie-te, pleşuvule.” Nu spuneţi nimic împotriva învăţăturilor Domnului ca nu cumva vreo fiară rea să iasă din pădure şi să vă sfâşie şi pe voi. Mai sunt însă şi alte calamităţi afară de judecata deschisă a cerului – luaţi aminte ca acestea să nu cadă asupra capului vostru. Lăsaţi prejudecăţile: ascultaţi cu calm şi fără patimă, ascultaţi ceea ce spun Scripturile şi când primiţi adevărul, dacă Dumnezeu va îngădui să îl descopere şi să îl dezvăluie sufletelor voastre, nu vă fie ruşine să o recunoaşteţi. A recunoaşte că aţi greşit ieri nu este altceva decât a mărturisi că astăzi sunteţi un pic mai înţelepţi şi în loc de a fi o umbră asupra voastră, este o onoare acordată judecăţii voastre, dând dovadă că înaintaţi în cunoaşterea adevărului. Să nu vă fie ruşine să învăţaţi şi să daţi la o parte vechile învăţături şi viziuni, preluând ceea ce puteţi vedea mai desluşit în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă nu recunoaşteţi cele auzite ca fiind parte din Biblie, indiferent ce voi spune, sau orice alte autorităţi aş invoca, vă implor, aşa cum vă iubiţi sufletul, respingeţi cuvintele mele. Şi dacă de la acest amvon auziţi vreodată cuvinte contrare Cuvântului Sfânt, amintiţi-vă că Biblia trebuie să fie pe primul loc, iar slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie sub ea. N-ar trebui să ne situăm deasupra Bibliei când predicăm, ci trebuie să predicăm cu Biblia deasupra capului nostru. După tot ce am predicat, suntem conştienţi de faptul că muntele adevărului este mai înalt decât pot discerne ochii minţii noastre, nori şi întuneric îi învăluie vârful şi nu-i putem distinge culmea cea mai de sus, şi totuşi, vom încerca să predicăm despre el cât de bine putem. Şi din moment ce suntem muritori şi supuşi greşelii, exersează-ţi capacitatea de a judeca lucrurile – „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” şi dacă după o meditaţie matură pe genunchii plecaţi sunteţi călăuziţi spre respingerea doctrinei alegerii – un lucru ce îl consider a fi total imposibil – atunci nu primiţi acest cuvânt, nu-l ascultaţi predicat, ci credeţi şi mărturisiţi orice vedeţi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. N-aş mai putea adăuga nimic la această introducere.

În primul rând, ar trebui să vorbesc despre veridicitatea acestei doctrine: „Dumnezeu v-a ales de la bun început pentru mântuire.” În al doilea rând, voi încerca să demonstrez că această alegere este absolută: „El te-a ales de la început pentru mântuire”, nu pentru sfinţire, ci „prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” În al treilea rând, această alegere este eternă, deoarece textul spune „Dumnezeu te-a ales de la început”. În al patrulea rând, este personală: „v-a ales pe voi”. Apoi vom privi la efectele învăţăturii şi, la sfârşit, cu ajutorul Domnului, vom încerca să privim la tendinţele sale să vedem dacă este cu adevărat o învăţătură groaznică şi imorală. Asemeni unor albine, vom cerceta floarea să vedem dacă are miere, dacă ceva bun poate ieşi de aici sau dacă este un rău neîndoielnic, fără drept de apel.

În primul rând voi încerca să demonstrez că învăţătura aceasta este ADEVĂRATĂ şi voi începe cu argumentum ad hominem. Vă voi vorbi în funcţie de diferitele poziţii şi denominaţiuni. Unii din voi aparţin de Biserica Anglicană şi sunt bucuros să vă văd în număr atât de mare aici şi, chiar dacă uneori spun lucruri dure despre Biserică şi Stat, totuşi iubesc vechea Biserică, căci are în comunitatea sa mulţi slujitori evlavioşi şi sfinţi remarcabili. Apoi, ştiu că credeţi cu tărie în ceea ce Articolele declară a fi doctrina sănătoasă. Vă voi da exemplu a ceea ce ele rostesc cu privire la alegere, căci dacă credeţi în ele, nu vă puteţi eschiva de la primirea acestei învăţături. Vă voi citi un fragment din al 17-lea Articol despre Predestinare şi Alegere: „Predestinarea la viaţă este scopul veşnic al lui Dumnezeu prin care (înainte de întemeierea lumii) El a poruncit de-a pururea prin sfatul tainic pentru noi, mântuirea din blestem şi osândă a acelora pe care, în Hristos, i-a ales dintre oameni şi aducerea lor în Hristos la mântuire veşnică, ca vase de cinste. Fapt pentru care ei, care au fost înzestraţi cu un asemenea dar extraordinar din partea lui Dumnezeu, au fost chemaţi conform scopului lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Lui în momentul potrivit: ei se supun prin har chemării, fiind îndreptăţiţi fără plată, fiind făcuţi fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, făcuţi după chipul singurului Său Fiu Isus Hristos, umblând cu evlavie în fapte bune şi, la sfârşit, prin îndurarea lui Dumnezeu, ei ajung la fericirea veşnică.” Consider acum că orice om credincios, dacă este un credincios sincer şi cinstit în Biserica Mamă, trebuie să fie un credincios înfocat în ce priveşte alegerea. Este adevărat că dacă citeşte câteva fragmente din Cartea de Rugăciune, va găsi aspecte contrare învăţăturii harului fără plată şi pe deplin diferite de învăţătura scripturală, dar dacă citeşte Articolele, atunci va vedea că Dumnezeu Şi-a ales poporul pentru viaţa veşnică. Cu toate acestea, nu sunt atât de nebuneşte îndrăgostit de acea carte, aşa cum aţi putea fi voi şi am citat acest Articol pentru a vă arăta că dacă aparţineţi de Biserica de stat a Angliei ar trebui cel puţin să nu obiectaţi acestei învăţături despre predestinare. O altă autoritate umană prin care aş putea confirma doctrina alegerii este vechiul crez waldensian. Dacă citiţi crezul vechilor waldensieni, scris de ei în focul prigoanei, veţi vedea că aceşti renumiţi mărturisitori şi practicanţi ai credinţei creştine au primit şi îmbrăţişat cu tărie această învăţătură ca fiind parte a adevărului lui Dumnezeu. Am copiat dintr-o carte veche unul din Articolele credinţei lor: „Dumnezeu mântuieşte din nelegiuire şi osândă pe acei ce i-a ales de la întemeierea lumii nu din pricina vreunei predispoziţii, credinţe sau sfinţenii ce a văzut-o la ei, ci numai mulţumită îndurării Sale manifestate în Isus Hristos, Fiul Său, trecându-I cu vederea pe restul datorită motivului lipsit de orice blam al propriei Sale voinţe libere şi dreptăţi.” Ceea ce predic acum nu este o inovaţie, nu este nicidecum o învăţătură nouă. Îmi place să proclam aceste învăţături vechi şi puternice, ce sunt poreclite Calvinism, dar care sunt cu siguranţă adevărul revelat al lui Dumnezeu, aşa cum este el în Isus Hristos. Prin acest adevăr fac o călătorie în timp şi, în vreme ce merg, văd bătrân după bătrân, mărturisitor după mărturisitor, martir după martir, stând să-mi dea mâna. Dacă aş fi un pelagian sau un credincios în doctrina voinţei libere, ar trebui să străbat secole de unul singur. Pe alocuri ar putea apare câte un eretic cu un caracter nu foarte onorabil ce m-ar numi frate. Dar considerând aceste lucruri standardele credinţei mele, văd pământul strămoşilor populat de fraţii mei – văd mulţimi ce împărtăşesc acelaşi lucru ca mine şi recunosc că aceasta este religia bisericii lui Dumnezeu. Vă voi citi de asemenea un fragment din vechea Mărturisire Baptistă. Suntem baptişti în această adunare – majoritatea dintre noi, cel puţin – şi ne place să vedem ce au scris înaintaşii noştri. Cu vreo două sute de ani în urmă baptiştii s-au adunat şi au publicat articolele credinţei lor pentru a pune capăt unor zvonuri împotriva ortodoxiei lor ce s-au răspândit în lume. Mă întorc la această carte veche – pe care tocmai am publicat-o – şi găsesc următoarele:

Al treilea Articol: „Prin hotărârea lui Dumnezeu, întru manifestarea slavei Sale, unii oameni şi îngeri sunt predestinaţi sau rânduiţi mai dinainte pentru viaţa veşnică prin Isus Hristos pentru lauda harului Său slăvit; alţii fiind lăsaţi să acţioneze în păcatul lor spre osânda bine meritată întru lauda dreptăţii Sale slăvite. Aceşti oameni şi îngeri predestinaţi şi aleşi astfel sunt creaţi în mod special şi neschimbat, iar numărul lor este atât de sigur şi categoric, încât n-ar putea fi diminuat sau mărit. Acei din omenire ce sunt predestinaţi spre viaţă sunt aleşi de Dumnezeu în Hristos, înainte de întemeierea lumii, potrivit cu scopul Său veşnic şi neschimbat şi sfatul Său tainic şi buna plăcere a voii Sale, spre slava veşnică izvorîtă din harul şi dragostea Sa, fără ca vreun lucru din creaţie, fie el condiţie sau cauză, să-L fi determinat să o facă.” În ce priveşte aceste autorităţi omeneşti, nu-mi pasă dacă cineva se grăbeşte să se năpustească asupra tuturor celor trei. Nu-mi pasă ce susţin acestea, pro sau contra acestei învăţături. Le-am folosit ca un fel de confirmare a credinţei voastre, pentru a vă arăta că în timp ce sunt numit eretic sau hiper-calvinist, totuşi sunt susţinut de strămoşii noştri. Tot trecutul îmi este sprijin. Nu îmi pasă de prezent. Daţi-mi trecutul şi voi nădăjdui întrun viitor. Răzvrătească-se prezentul împotriva mea, nu îmi pasă. Şi ce dacă o mulţime de biserici din Londra au părăsit învăţăturile de bază ale lui Dumnezeu, nu contează. Dacă

A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra (1689) – n. ed. 6 câţiva dintre noi stau singuri în sprijinirea neclintită a suveranităţii lui Dumnezeu, de suntem atacaţi de duşmani şi, oh, chiar de fraţii noştri, ce ar trebui să ne fie prieteni şi ajutoare, nu contează, dacă ne putem baza pe trecut – nobila oştire de martiri, ceata slăvită a mărturisitorilor ne sunt prieteni; martorii adevărului ne sunt alături. Cu ei de partea noastră nu vom spune că stăm în picioare singuri, ci putem exclama : „Dumnezeu Şi-a păstrat şapte mii ce nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal”. Dar ceea ce contează cel mai mult este că Dumnezeu este cu noi. Adevărul suprem este întotdeauna Biblia şi doar Biblia. Ascultători ai mei, nu credeţi în nici o altă carte afară de Biblie, nu-i aşa? Dacă aş putea demonstra aceasta din toate cărţile Creştinătăţii, dacă aş putea aduce înapoi biblioteca din Alexandria şi să vă dovedesc aceasta, tot nu aţi crede, dar cu siguranţă veţi crede ceea ce este în Cuvântul lui Dumnezeu. Am selectat câteva texte pentru a le citi. Îmi place să vă dau mai multe texte când îmi e teamă că veţi pune la îndoială un adevăr, ca să fiţi prea uimiţi pentru a vă îndoi, dacă nu credeţi cu adevărat. Daţi-mi voie să trec printr-un catalog de fragmente în care oamenii lui Dumnezeu sunt numiţi aleşi. Desigur dacă oamenii sunt numiţi aleşi, trebuie să existe o alegere. Dacă Isus Hristos şi apostolii Săi erau obişnuiţi cu modul de a numi credincioşii aleşi, trebuie să credem că erau aleşi, altfel termenul n-ar însemna nimic. Isus Hristos spune: „Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi” „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” „Atunci va trimite pe îngerii Săi, şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” (Marcu 13:20, 22, 27) „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei?” (Luca 18:7). Alături de ele pot fi selectate multe alte fragmente care conţin fie cuvântul „ales”, „numit” sau sintagma „oile Mele” sau denumiri asemănătoare ce arată că poporul lui Hristos este diferenţiat de restul omenirii. Dar nu vă voi obosi cu texte, căci aveţi concordanţa Bibliei. De-a lungul epistolelor, sfinţii sunt numiţi în mod constant „aleşi”. În Coloseni Pavel spune „Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare…” Atunci când îi scrie lui Tit, îşi spune „Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului.” Petru spune „aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. Dacă vă întoarceţi la Ioan, veţi descoperi că îi place mult acest cuvânt. El spune „Prezbiterul către aleasa doamnă” şi vorbeşte despre „sora aleasă”. Şi ştim unde stă scris Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate”. Lor nu le era ruşine de acest cuvânt în acele vremuri şi nu le era frică să vorbească despre el. În zilele noastre cuvântul a fost împovărat de o diversitate de înţelesuri şi mulţi au denaturat şi schimbat învăţătura, astfel încât să sune a învăţătură drăcească, recunosc aceasta; şi mulţi ce se numesc credincioşi au început să preţuiască antinomianismul. Dar în ciuda acestor lucruri, de ce să-mi fie ruşine de el, dacă oamenii îl denaturează ? Iubim adevărul lui Dumnezeu pe roata de tortură, ca şi atunci când stă în picioare. Dacă am iubit un martir înainte să fi ajuns pe roata de tortură, ar trebui să-l fi iubit mai mult când era torturat acolo. Când adevărul lui Dumnezeu este tras pe roata de tortură, nu îl numim minciună. Nu ne place să-l vedem astfel, dar îl iubim chiar şi aşa, deoarece putem distinge care ar fi trebuit să-i fie proporţiile adevărate dacă n-ar fi fost răstignit şi torturat de cruzimea şi neadevărurile omeneşti. Dacă veţi citi multe din scrisorile înaintaşilor, veţi vedea că se adresează oamenilor lui Dumnezeu ca fiind „aleşi”. Într-adevăr, termenul uzual folosit printre bisericile creştinilor primari când se adresau unul altuia era cel de „ales”. Ei foloseau adesea termenul pentru a se denumi unul pe altul, arătând că se credea că tot poporul lui Dumnezeu era evident „ales”. Iar acum să vedem versetele ce dovedesc în mod deschis această învăţătură. Deschideţi Bibliile la Ioan 15:16 şi acolo veţi vedea că Isus Hristos Şi-a ales poporul, căci spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Apoi în versetul 19 „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” Apoi în capitolul 17:8, 9 : „Căci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.” Acum întoarceţi paginile la Fapte 13:48 : „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.” Ei pot despărţi firul în patru, dacă doresc, dar versetul spune clar şi răspicat în original „rânduiţi să capete viaţa veşnică”; şi nu ne pasă de diferitele comentarii ce decurg de aici. Nici nu aveţi nevoie să vi se amintească de Romani 8, căci sunt convins că sunteţi familiarizaţi cu acel capitol şi l-aţi înţeles deja. În versetele 29 şi următoarele se spune: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte2 să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” De asemenea nu va fi necesar să repetăm întreg capitolul 9 din Romani. Atâta timp cât acesta rămâne în Biblie, nici un om n-ar putea demonstra adevărul arminianismului; atâta timp cât rămâne scris acolo, nici cele mai flagrante denaturări ale fragmentelor nu vor putea pune capăt învăţăturii alegerii din Scripturi. Să citim astfel de versete – „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecii: ‚Cel mai mare va fi rob celui mai mic’ ”, apoi citiţi versetul 22 „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire ; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?”. Apoi mergeţi la Romani 11:7 – „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi”. În 11:5 citim „Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har.” Vă amintiţi, fără îndoială, fragmentul din I Corinteni 1:26-29 : „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, 2 În engleză, predestinat, n. tr. 8 şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Amintiţi-vă din nou de fragmentul din I Tesaloniceni 5:9 : „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Şi apoi aveţi textul meu, care cred că vă este suficient. Dar dacă aveţi nevoie de mai mult, le aveţi la îndemână, dacă nu vam îndepărtat întru totul suspiciunile acestei învăţături ca fiind adevărate. Prieteni: după părerea mea, această mulţime de dovezi din Scriptură ar trebui să clatine pe acei ce îndrăznesc să râdă de această învăţătură. Ce ar trebui să spunem despre acei ce adesea au dispreţuit-o şi au negat divinitatea acesteia, despre cei ce i-au ironizat dreptatea, îndrăznind să-L sfideze pe Dumnezeu, numindu-L Tiran Atotputernic când au auzit despre alegerea Sa pentru mulţi întru viaţa veşnică? Ai putea tu, cel ce respingi această învăţătură, să o scoţi din Biblie? Ai putea lua cuţitul lui Jehudi să o tai din Cuvântul lui Dumnezeu? Ai prefera să fii ca femeia de la picioarele lui Solomon, să ai copilul tăiat în bucăţi şi să-ţi iei bucata? Nu e aici în Scriptură? Şi nu este de datoria ta să te închini înaintea ei, recunoscând cu supunere că nu înţelegi – să îl primeşti ca pe un adevăr, chiar dacă nu-i poţi pricepe sensul? Nu voi încerca să demonstrez dreptatea lui Dumnezeu din alegerea unora şi abandonarea altora. Nu este treaba mea să-mi apăr Stăpânul. Va vorbi pentru El Însuşi, şi o face: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ‚Pentru ce m-ai făcut aşa?’ Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Cine îi va spune tatălui său sau mamei sale: „De ce m-ai adus pe lume ?” „Eu fac toate aceste lucruri.” Cine este cel ce are replică în faţa lui Dumnezeu? Tremură şi sărută-I toiagul, apleacă-te şi supune-te sceptrului Său, nu contesta dreptatea Sa şi nu acuza faptele Sale, omule! Dar sunt alţii care spun: „Este dificil pentru Dumnezeu să aleagă pe unii şi să lase pe alţii.” Acum vă voi pune o întrebare. E cineva aici în această dimineaţă care vrea să fie sfânt, care vrea să fie reînnoit, să se lase de păcat şi să umble în sfinţenie ? „Da, vreau”, spune cineva. Atunci Dumnezeu te-a ales. Dar altul spune „Nu, nu vreau să fiu sfânt, nu vreau să renunţ la plăcerile şi patimile mele.” Atunci de ce cârteşti că Dumnezeu nu te-a ales? Căci dacă ai fi fost ales, nu ţi-ar fi plăcut, după cum tu însuţi mărturiseşti. Dacă Dumnezeu v-a ales în această dimineaţă la sfinţenie, spuneţi că nu v-ar păsa. Nu recunoaşteţi că preferaţi beţia treziei şi minciuna adevărului? Iubiţi plăcerile acestei lumi mai mult decât religia; atunci de ce cârtiţi că Dumnezeu nu v-a ales pentru religie? Dacă iubiţi religia, atunci El v-a ales pentru aceasta. Dacă o doriţi, atunci v-a ales pentru a o avea. Dacă nu, atunci ce drept aveţi să spuneţi că Dumnezeu trebuie să vă fi dat ceva ce nu doriţi? Presupunând că am în mână ceva ce nu preţuiţi şi v-aş spune că o voi da vreunei persoane, n-aţi avea dreptul să fiţi nemulţumiţi că nu v-am dat-o. N-aţi putea fi atât de nesăbuiţi încât să cârtiţi că altul va primi ceva de care nici nu vă pasă. Potrivit propriei dumneavoastră mărturisiri, mulţi dintre voi nu doresc religia, nu doresc o inimă nouă şi un duh neprihănit, nu voiesc iertarea păcatelor şi nici sfinţenia, nu doriţi să fiţi aleşi pentru asemenea lucruri, atunci de ce sunteţi nemulţumiţi? Desconsideraţi aceste lucruri, ca fiind gunoaie, atunci de ce să vă plângeţi de Dumnezeu care le-a dat celor pe care i-a ales? Dacă credeţi că sunt lucruri bune şi de dorit, sunt aici pentru voi. Dumnezeu le dă cu mână largă tuturor celor ce le doresc; şi înainte de toate, El îi face să 9 le dorească, altfel ei nu şi le-ar dori. Dacă iubeşti aceste lucruri, atunci El te-a ales să le ai şi le poţi avea, dar dacă nu le preţuieşti, cine eşti tu să Îl învinovăţeşti pe Dumnezeu când doar voinţa ta disperată te reţine să nu iubeşti aceste lucruri, sinele tău ce te face să le urăşti? Să presupunem că un om de pe stradă ar spune: „Ce păcat că nu am loc în biserică să ascult şi eu ce are acest om de spus.” Şi să presupunem că spune „Îl urăsc pe acest predicator, nu-i suport învăţăturile, dar totuşi e păcat că nu am prins şi eu un loc să-l ascult.” V-aţi aştepta ca cineva să spună aşa ceva? Nu, ci spuneţi toţi: „Acelui om nu-I pasă. De ce să se preocupe de oamenii ce au ceva ce ei preţuiesc dar el dispreţuieşte?” Nu vă place sfinţenia, nu vă place neprihănirea şi dacă Dumnezeu m-a ales pentru acestea, vă răneşte cu ceva prin alegerea Sa? „Da, dar”, spun unii, „credeam că însemna că Dumnezeu i-a ales pe unii pentru rai şi pe alţii pentru iad.” Şi aceasta este ceva foarte diferit de învăţătura Evangheliei. El a ales oameni pentru sfinţenie şi neprihănire şi prin ele pentru rai. Nu puteţi spune simplificând că Dumnezeu a ales oameni spre rai şi pe alţii spre iad. El v-a ales spre sfinţenie dacă iubiţi sfinţenia. Dacă vreunul din voi iubeşte să fie mântuit de Isus Hristos, El te-a ales să fii mântuit. Dacă vreunul din voi vrea să aibă mântuirea, eşti ales să o ai, dacă o doreşti în mod sincer şi onest. Dar dacă nu o doreşti, de ce ai fi atât de nebun şi absurd încât să cârteşti pentru că Dumnezeu dă altor oameni ceva ce ţie nu îţi place?

II. Astfel am încercat să spun ceva despre adevărul învăţăturii alegerii, iar acum, pe scurt, lăsaţi-mă să spun că alegerea este ABSOLUTĂ: adică, ea nu depinde de cum suntem noi. Textul spune că „de la început Dumnezeu ne-a ales să fim mântuiţi”, dar oponenţii noştri spun că Dumnezeu îi alege pe oameni pentru că sunt buni, alegându-i în baza diferitelor fapte pe care le-au făcut. Întrebăm acum care sunt acele fapte în baza cărora Dumnezeu Îşi alege poporul? Sunt ei ceea ce numim de obicei „fapte ale Legii” – lucrări de supunere de care făpturile pot da dovadă? Dacă da, atunci vă răspundem că dacă oamenii nu pot fi îndreptăţiţi prin faptele Legii, atunci ni se pare evident că nu pot fi aleşi în baza faptelor Legii: dacă nu pot fi justificaţi prin faptele lor bune, nu pot fi mântuiţi prin ele. Atunci hotărârea alegerii nu se putea baza pe faptele bune. „Dar”, spun alţii, „Dumnezeu i-a ales din pricină că le-a prevăzut credinţa.” Dar cum Dumnezeu este Cel ce dă credinţa, n-ar fi putut să-I aleagă în baza credinţei pe care a văzut-o mai înainte. Să spunem că sunt douăzeci de cerşetori pe stradă şi decid să dau unuia un ban, ar putea cineva spune că am hotărât să îi dau banul aceluia pe care l-am ales să aibă banul deoarece am prevăzut că îl va avea? Nonsens. În aceeaşi manieră, a spune că Dumnezeu i-a ales pe oameni deoarece a prevăzut că ei vor avea credinţă, ceea ce este germenele mântuirii, ar fi prea absurd să acceptăm. Credinţa este darul lui Dumnezeu. Orice virtute vine din El, prin urmare aceasta nu putea să-L determine să aleagă oamenii, din moment ce este darul Său. Suntem siguri că alegerea este absolută şi este separată de virtuţile pe care sfinţii le primesc apoi. Şi dacă un sfânt ar fi la fel de devotat ca Pavel, la fel de îndrăzneţ ca Petru sau la fel de iubitor ca Ioan, totuşi n-ar putea pretinde nimic de la Creatorul Său. Nu cunosc nici un sfânt, indiferent de denominaţiunea religioasă, care să creadă că Dumnezeu l-a mântuit deoarece a prevăzut că el ar avea aceste virtuţi şi merite. Iar acum, fraţii mei, cele mai bune bijuterii pe care le poartă sfinţii dintotdeauna, dacă ar fi bijuterii făcute de propriile mâini, nu sunt de cea mai pură clasă, căci ele sunt amestecate cu ceva pământesc. Cel mai măreţ har pe care îl avem are ceva pământesc în 10 el şi simţim aceasta când suntem curăţaţi, sfinţiţi, iar vorbirea noastră ar trebui să fie mereu: „Cel dintâi păcătos sunt, Isus pentru mine muri.” Singura noastră nădejde, singura noastră justificare încă depinde de harul arătat în persoana lui Isus Hristos şi sunt sigur că trebuie să respingem şi să dispreţuim orice gând ce ar spune că harurile noastre, care sunt daruri ale Domnului nostru, sădite de dreapta Sa, ar fi putut să fie vreodată cauza dragostei Sale. Şi ar trebui să cântăm mereu:

„Ce a fost în noi să merite preţuirea

Sau să-I dea Creatorului plăcerea?

Să cântăm mereu, ‚Te laud, Tată,

Căci aşa ai găsit tu cu cale.’ ”

„El se va îndura de cine va vrea să se îndure.”, El mântuieşte pentru că vrea să o facă. Şi dacă mă întrebaţi de ce mă mântuieşte, pot doar să spun că este pentru că vrea să o facă. Era ceva în mine ce m-ar fi putut recomanda lui Dumnezeu? Nu, dau totul deoparte, n-am avut nimic să-I atragă privirea. Atunci când Dumnezeu m-a mântuit, eram, dintre toţi oamenii, cel mai respingător, pierdut şi dezgustător. Stau în faţa Lui ca un nou născut în sânge, căci, într-adevăr, nu am nici o putere să mă ajut. Cât de pierdut şi blestemat eram! Dacă aţi avut ceva să vă recomande lui Dumnezeu, atunci vă spun că eu n-am fost la fel şi aş fi fericit să fiu mântuit prin har, har pur şi nediluat, nu prin meritele mele. Nu mă pot lăuda cu merite. Dacă voi puteţi să o faceţi, eu nu pot. De aceea trebuie să cânt:

„Doar harul fără plată de la început la sfârşit

Mi-a câştigat iubirea şi sufletul mi-a susţinut.”

III. Apoi, în al treilea rând, această alegere este ETERNĂ. „Dumnezeu v-a ales de la început pentru viaţa veşnică.” Îmi poate spune cineva când a fost începutul? Cu ani în urmă credeam că începutul acestei lumi a fost atunci când Adam a apărut pe ea, dar am descoperit că mii de ani înainte de aceasta Dumnezeu pregătea masa haotică să fie potrivită pentru om, dându-i specii de creaturi în stăpânire ce să moară şi să lase urme ale îndemânării şi lucrării Sale până l-a creat pe om.3 Dar acesta nu a fost începutul, căci revelaţia evidenţiază un timp înainte de crearea acestei lumi, spre zilele când stelele de dimineaţă au fost create, când, asemeni stropilor de rouă, picurate de pe degetele dimineţii, stele şi constelaţii au căzut de pe mâna lui Dumnezeu, atunci când, prin buzele Sale, a lansat sfere greoaie, când cu propria mână a trimis comete asemeni trăsnetului, colindând cerul pentru a-şi găsi, într-o zi, propria lor sferă. Ne întoarcem la anii din trecut când lumi au fost create şi sisteme plăsmuite, dar nici măcar nu ne-am apropiat de 3 Spurgeon face aici referire la teoria potrivit căreia zilele creaţiei nu au fost zile de 24 de ore, ci epoci. Fosilele găsite astăzi provin de la animalele ce au existat în aceste epoci. Această teorie a fost o încercare de răspuns a creaţioniştilor împotriva evoluţionismului aflat în plină dezvoltare. Noi respingem această teorie, şi afirmăm că zilele creaţiei au fost zile obişnuite, „a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă” – n. ed. 11 început. Până nu mergem la timpul când tot universul dormita în mintea lui Dumnezeu ca fiind nenăscut, până nu intrăm în veşnicia în care Dumnezeu trăia singur, totul dormind în El, toată creaţia odihnind în mintea Sa gigantică, nu am pătruns începutul. Putem merge înapoi, înapoi, vremi după vremi. Putem merge înapoi dacă am putea folosi asemenea cuvinte stranii, eternităţi întregi, fără a ajunge la început. Aripa noastră ar obosi, imaginaţia noastră s-ar pierde; am putea depăşi fulgerele ce scapără în măreţie, putere şi rapiditate, şi tot n-ar fi suficient pentru a ajunge la începuturi. Dar Dumnezeu Şi-a ales poporul de la început când eterul nepopulat nu era încă vânturat de vreo aripă de înger, când spaţiul era fără maluri sau orice altceva nu era încă născut, atunci când domnea tăcerea universală şi nici o voce sau şoaptă nu spărgea solemnitatea tăcerii. Atunci când nu era nici o fiinţă sau mişcare, nici timp şi nici nimic altceva decât Dumnezeu Însuşi singur în eternitate, când fără vreun cântec de înger şi fără prezenţa vreunui heruvim, mult înainte de naşterea creaturilor vii sau înainte de plăsmuirea roţilor carului lui Iehovah, chiar şi atunci, „la început era Cuvântul” şi la începuturi poporul lui Dumnezeu era una cu Cuvântul şi „El l-a ales de la începuturi întru viaţa veşnică”. Alegerea noastră este deci eternă. Nu mă voi opri pentru a o demonstra, ci menţionez doar în treacăt aceste gânduri spre folosul tinerilor începători ca ei să priceapă ce înţelegem prin alegerea absolută şi eternă.

IV. Şi apoi, alegerea este PERSONALĂ. Şi în această privinţă adversarii noştri au încercat să răstoarne înţelegerea alegerii spunând că este o alegere a naţiunilor şi nu a unui popor. Dar aici apostolul spune „Dumnezeu v-a ales pe voi de la începuturi”. Este o strategie deplorabilă să susţii că Dumnezeu nu a ales persoane, ci naţiuni, deoarece aceeaşi obiecţie ce stă împotriva alegerii persoanelor, stă şi împotriva alegerii uneinaţiuni. Dacă n-ar fi drept să alegi o persoană, ar fi mult mai nedrept să alegi o naţiune, din moment ce naţiunile sunt uniuni de mulţimi de persoane şi a alege o naţiune pare o nedreptate mult mai mare – dacă alegerea ar fi o nedreptate – decât a alege o persoană. Desigur a alege zece mii de persoane ar fi considerat ca fiind mult mai rău decât a allege una, diferenţiind o naţiune întreagă de restul omenirii pare o extravaganţă mai mare în termenii suveranităţii divine decât alegerea unui biet muritor, lăsând un altul neales. Dar ce sunt naţiunile dacă nu oameni? Ce sunt popoarele dacă nu combinaţii ale diferitelor unităţi? O naţiune este formată dintr-un individ, cu acesta şi acela împreună. Şi dacă îmi veţi spune că Dumnezeu i-a ales pe evrei, atunci voi spune că l-a ales pe acel evreu şi pe acesta şi pe celălalt. Şi dacă spuneţi că alege Anglia, atunci voi spune că îl alege pe acest englez, pe acela şi pe celălalt. Deci în esenţă înseamnă acelaşi lucru. Alegerea este deci personală şi ea trebuie să fie aşa. Oricine citeşte acest text şi altele de acest fel, va vedea că Scriptura vorbeşte în mod continuu despre poporul lui Dumnezeu unul câte unul şi vorbeşte despre ei ca fiind personaje speciale ale alegerii. „Suntem fii prin alegerea lui Dumnezeu, Noi, ce credem în Isus Hristos Prin eterna destinare Har suveran aici primim.” Ştim acum că alegerea este personală. 12

V. Celălalt gând este – căci timpul meu zboară prea rapid pentru a-mi permite să zăbovesc mai mult asupra acestor aspecte – că alegerea produce REZULTATE BUNE : „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Cât de mulţi oameni înţeleg greşit doctrina alegerii! Şi cum arde sufletul în mine şi clocoteşte la amintirea răului groaznic ce a izbucnit din denaturarea acestui aspect al adevărului slăvit al lui Dumnezeu! Cât de mulţi şi-au spus : „Sunt ales” şi au căzut în păcat sau mai rău decât atât! Şi-au spus: „Sunt alesul lui Dumnezeu” şi au dat dovadă de atâta răutate, îndreptându-se spre orice lucru necurat, spunându-şi: „Sunt copilul ales al lui Dumnezeu şi, indiferent de faptele mele, pot trăi oricum voiesc şi face orice îmi place.” Vai, preaiubiţilor!… Daţi-mi voie să vă avertizez în mod solemn să nu interpretaţi astfel adevărul sau, mai degrabă, să nu transformaţi adevărul în minciună, căci adevărul nu ne permite să o facem. Am putea să trecem dincolo de adevăr şi am putea face ca ceva ce a fost desemnat pentru mângâierea noastră să devină un amestec teribil pentru distrugerea noastră. Vă spun că au fost mii de oameni ce au fost pierduţi prin înţelegerea greşită a alegerii, spunând: „Dumnezeu m-a ales pentru rai şi pentru viaţa veşnică”, uitând că este scris că Dumnezeu i-a ales „prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Aceasta este alegerea lui Dumnezeu – alegere spre sfinţire şi credinţă. Dumnezeu Îşi alege poporul să fie sfânt şi credincios. Câţi dintre voi aici sunt credincioşi? Câţi din cei din comunitatea mea pot spune cu mâna pe inimă: „Mă încred în Dumnezeu că sunt sfinţit”? Este vreunul din voi care să spună „Sunt ales”? – vă amintesc că aţi jurat săptămâna trecută. Unii din voi spun: „Cred că sunt ales”, dar vă amintesc despre vreuna din faptele necurate pe care le-aţi săvârşit în ultimele şase zile. Alţii spun „Sunt ales”, dar vă voi privi în faţă şi vă voi spune „Ales!… Eşti cel mai blestemat ipocrit! Iată ce eşti!” Alţii vor spune: „Sunt ales”, dar le voi aminti că neglijează tronul milei şi nu se roagă. O, preaiubiţilor!… Nu vă gândiţi că sunteţi aleşi dacă nu sunteţi sfinţi. Puteţi veni la Hristos ca păcătoşi, dar nu puteţi veni la Hristos ca o persoană aleasă până nu vă vedeţi sfinţenia. Nu interpretaţi greşit ce vă spun şi nu spuneţi: „Sunt ales” şi să gândiţi că puteţi trăi în păcat. Aceasta este cu neputinţă, căci aleşii lui Dumnezeu sunt sfinţi. Ei nu sunt puri sau perfecţi, sau fără pată, dar luând viaţa lor ca întreg, ei sunt sfinţi, fiind deosebiţi de alţii şi nici un om nu are dreptul să se creadă ales decât în sfinţenia sa. El poate fi ales, dar stand încă în întuneric, dar nu are dreptul să o creadă, căci nimeni nu o poate vedea, nu este vreo dovadă a acestui fapt. Omul poate va trăi într-o zi, dar în prezent este mort. Dacă umbli în frica de Dumnezeu, încercând să-I fii plăcut şi fiind supus poruncilor Lui, nu te îndoi că numele tău a fost scris în cartea vieţii Mielului dinainte de întemeierea lumii. Şi, pentru a nu fi prea dificil pentru voi, observaţi un alt aspect al alegerii, care este credinţa – „credinţa adevărului”. Oricine crede adevărul lui Dumnezeu şi crede în Isus Hristos este ales. Întâlnesc adesea biete suflete care se frământă şi se îngrijorează la gândul – „Dacă nu sunt ales!”, „Vai, domnule, ştiu că îmi pun încrederea în Isus, ştiu că mă încred în numele Lui şi în sângele Lui, dar dacă nu sunt ales?” Sărman suflet!… Nu ştii prea multe despre Evanghelie, căci altfel n-ai vorbi în acest fel, căci cel ce crede este ales. Cei ce sunt aleşi, sunt aleşi întru sfinţire şi credinţă, şi dacă ai credinţă, eşti unul din aleşii lui Dumnezeu – trebuie să o ştii, căci este o certitudine. Dacă tu ca păcătos priveşti la Isus Hristos în această dimineaţă şi spui: „Cu nimic în mâini nu vin, Doar de crucea Ta mă ţin”, 13 atunci eşti ales. Nu îmi este teamă că alegerea sperie sfinţii sau păcătoşii. Sunt mulţi teologi ce spun celui ce întreabă că „alegerea n-are de-a face cu tine”, ceea ce este foarte rău, deoarece bietul suflet nu trebuie redus la tăcere în acest fel. Dacă o poţi face, poate ai scăpa, dar el tot se va gândi la ea, căci nu ar putea să n-o facă. Spuneţi-i dar că dacă crede în Domnul Isus Hristos este ales. Dacă te încrezi în Isus eşti ales şi aceasta vă spun eu, cel dintâi dintre păcătoşi, în această dimineaţă, vă spun aceasta în numele Lui că dacă veniţi la Dumnezeu fără faptele voastre, agăţându-vă de sângele şi de neprihănirea lui Isus Hristos, dacă veniţi acum şi vă încredeţi în El, sunteţi aleşi – aţi fost iubiţi de Dumnezeu dinainte de întemeierea lumii, căci n-aţi fi putut-o face dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat puterea şi nu v-ar fi ales spre aceasta. Acum sunteţi în siguranţă dacă veniţi să vă încredeţi în Isus Hristos şi doriţi să fiţi mântuiţi şi iubiţi de El. Dar să nu vă gândiţi că va fi cineva mântuit fără credinţă şi fără sfinţire. Să nu credeţi, ascultătorii mei, că vreun decret din vremurile întunecate ale eternităţii vă va mântui sufletele dacă nu credeţi în Hristos. Să nu credeţi că veţi fi mântuiţi fără credinţă şi sfinţenie, căci aceasta este cea mai îngrozitoare erezie ce a dus la pierzare pe mulţi. Nu aşezaţi alegerea ca pernă pe care să dormiţi, căci veţi fi ruinaţi. Să mă ferească Dumnezeu să fiu eu cel ce vă coase pernele sub braţe ca să puteţi sta confortabil în păcatele voastre. Păcătosule!… Nimic din Biblie nu îndulceşte păcatele tale, dar dacă eşti osândit, omule, dacă eşti pierdută, femeie, nu veţi găsi în Biblie nici un strop pentru a vă răcori limba, nici o învăţătură care să vă îndreptăţească vina, iar acuzarea voastră va fi în întregime din vina voastră şi păcatul vostru o va merita cu prisosinţă, fiindcă nu credeţi că sunteţi osândiţi. „Voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele.” „Şi voi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa.” Nu vă amăgiţi că alegerea scuză păcatul, nu visaţi la aceasta, nu vă adormiţi în complacerea dulce a gândului iresponsabilităţii. Sunteţi responsabili şi trebuie să aveţi ambele lucruri – suveranitatea divină şi responsabilitatea umană. Trebuie să avem alegerea, dar trebuie să bătătorim calea ce duce la inimile voastre, trebuie să vă aducem adevărul lui Dumnezeu, trebuie să vă vorbim şi să vă reamintim despre aceasta, căci în vreme ce este scris „În Mine este ajutorul tău”, este iarăşi scris „O, Israel, singur te-ai nimicit.”

VI. Şi acum, în cele din urmă, care sunt efectele adevărate şi legitime ale înţelegerii corecte a doctrinei alegerii. În primul rând, vă voi spune ceea ce această învăţătură va determina sfinţii să facă sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, ce îi va determina pe păcătoşi să facă dacă Dumnezeu îi va binecuvânta prin ea. În primul rând, cred că alegerea pentru un sfânt este una din cele mai dezarmante doctrine din lumea întreagă – ea înlătură toată încrederea în firea pământească sau orice încredere în altceva afară de Isus Hristos. Cât de des ne învelim în propria neprihănire şi ne etalăm cu perlele false şi bijuteriile propriilor noastre fapte şi lucrări. Începem prin a spune „Acum voi fi mântuit, fiindcă am cutare şi cutare dovadă.” În loc de acestea, doar credinţa singură mântuieşte; credinţa şi numai credinţa ne uneşte cu Mielul; fără fapte, deşi este cea care le generează. Cât de ades ne bizuim pe o anumită faptă, alta decât cea a Celui Preaiubit şi ne încredem într-o anumită putere, alta decât cea venită de sus. Acum dacă această putere ni s-ar lua, vom fi nevoiţi să luăm în considerare alegerea. Opriţi-vă 4 Osea 13:9. Versiunea engleză traduce: „O, Israele, te-ai nimicit singur; dar în Mine este ajutorul Tău” – n. ed. 14 şi gândiţi-vă la aceasta. Dumnezeu te-a iubit dinainte de a lua fiinţă, te-a iubit când erai mort în păcate şi nelegiuiri şi Şi-a trimis Fiul să moară pentru tine. El te-a răscumpărat prin sângele Lui preţios pentru ca tu să-I poţi şopti numele. Te-ai putea, deci, mândri? Nu cunosc nimic, nimic care să ne smerească mai mult decât această învăţătură a alegerii. M-am prosternat uneori înaintea ei, străduindu-mă să o înţeleg. Mi-am îndreptat aripile şi, asemeni vulturului, m-am îndreptat spre soare şi de neclintit mi-a fost privirea şi puternică aripa pentru o vreme, dar când m-am apropiat, un gând mi-a venit în minte – „Dumnezeu te-a ales de la început pentru mântuire…”, şi m-am pierdut în măreţia lui şi am fost pătruns de puterea gândului, iar din înălţarea ameţitoare mi-a căzut sufletul, sfârşit şi frânt, spunând „Doamne, sunt nimic, sunt mai puţin de atât. De ce eu? De ce eu?” Prieteni, dacă vreţi să vă smeriţi, studiaţi alegerea, căci vă va smeri sub influenţa Duhului lui Dumnezeu. Cel ce este mândru de alegerea lui nu este ales şi cel ce este smerit sub înţelegerea acestei învăţături poate crede că el este ales şi are toate motivele să creadă că este ales, căci unul din cele mai binecuvântate efecte ale alegerii este acela de a ne ajuta să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Revenind, alegerea creştinului ar trebui să-l facă neînfricat şi foarte îndrăzneţ. Nici un om n-ar fi atât de îndrăzneţ decât acel ce crede că este ales de Dumnezeu. De ce i-ar păsa de un om dacă este ales de Creator? De ce i-ar păsa de nişte ciripeli patetice ale unor vrăbii mărunte când el ştie că este un vultur de speţă regală? I-ar păsa când un cerşetor l-ar arăta cu degetul dacă sângele regesc al cerului îi curge prin vene? I-ar fi frică dacă toată lumea s-ar ridica împotriva lui? Dacă Pământul ar fi împânzit de armate, el ar fi în deplină pace, căci se află în locul secret al tabernacolului Celui Preaînalt, în cortul măreţ al Celui Atotputernic. „Sunt al lui Dumnezeu”, spune el, „sunt diferit de toţi ceilalţi oameni – ei sunt de rasă inferioară. Nu sunt eu nobil? Nu sunt unul din aristocraţii cerului? Nu este numele meu scris în cartea lui Dumnezeu?” Îi pasă cumva de lume ? Nu, la fel cum leului nu-i pasă de lătratul câinelui, el zâmbeşte duşmanilor lui şi atunci când se apropie prea mult, se mişcă şi îi împrăştie în bucăţi. Ce îi pasă de ei? El merge printer ei asemeni unui colos, în timp ce oameni mărunţi trec pe sub el şi nu-l înţeleg. Fruntea lui este făcută din fier, inima lui din cremene – ce îi pasă de oameni? Nu, dacă un vuiet universal ar veni la el din lumea largă, ar zâmbi şi ar spune: „Cel ce şi-a făcut refugiul din Dumnezeu Îşi va găsi cel mai sigur adăpost.” „Sunt unul din aleşii Lui, sunt ales de Dumnezeu şi sunt scump şi chiar dacă lumea m-a izgonit, nu-mi este frică.” Vai!… Învăţători ce slujesc vremilor, unii din voi se pot îndoi asemeni sălciilor. Mai există şi în zilele noastre câţiva creştini asemenea stejarilor ce pot face faţă furtunii. Şi vă voi spune motivul: pentru că nu credeţi că aţi fost aleşi. Omul care ştie că este ales va fi prea mândru ca să păcătuiască, nu se va umili să comită faptele oamenilor de rând. Cel ce crede acest adevăr va spune: „Eu, să-mi compromit principiile? Eu, să-mi schimb învăţăturile? Eu, să-mi las deoparte viziunile? Eu, să ascund credinţa în adevăr? Nu! Din moment ce ştiu că sunt alesul lui Dumnezeu, voi spune în faţă tuturor oamenilor adevărul lui Dumnezeu, orice ar spune oamenii.” Nimic nu face pe un om atât de îndrăzneţ ca atunci când simte că este alesul lui Dumnezeu. Cel ce ştie că Dumnezeu l-a ales nu va tremura şi nu se va teme. 15 Ba mai mult, alegerea ne va face sfinţi. Nimic nu îl face pe un creştin mai sfânt sub influenţa plină de har a Duhului Sfânt decât gândul că el este ales. „Să păcătuiesc”, spune el, „după ce Dumnezeu m-a ales? Să cad în păcat după cunoaşterea unei asemenea iubiri? Să mă îndepărtez după atâta bunătate plină de iubire şi milă plină de blândeţe? Nu, Dumnezeul meu, din moment ce Tu m-ai ales, Te voi iubi şi voi trăi pentru Tine „Căci Tu, Dumnezeu veşnic, Tatăl Meu ai devenit” Mă voi dărui Ţie să fiu al Tău pentru totdeauna, prin alegere şi răscumpărare, încrezândumă în Tine şi dedicându-mă solemn slujirii Tale.” Şi în cele din urmă, despre efectele acestei învăţături pentru cei lumeşti. Ce vă spune vouă alegerea? Mai întâi, vă voi scuza pentru o clipă, oameni neevlavioşi. Multora dintre voi nu le place subiectul alegerii divine şi nu vă pot condamna pentru aceasta, căci i-am auzit pe cei ce predică alegerea, aşezându-se şi spunând „Nu am nici un cuvânt de spus pentru păcătos”. Spun că trebuie să vă displacă asemenea predicare şi nu vă condamn pentru aceasta. Dar, îţi spun, fă-ţi curaj şi speranţă, păcătosule, că există alegere. În loc să fie demoralizator şi descurajant, faptul că există o alegere este un lucru plin de nădejde şi bucurie. Dacă ţi-aş spune că probabil nimeni nu poate fi mântuit, nimeni nu e predestinat pentru viaţa veşnică, atunci n-ai tremura şi strânge mâinile în deznădejde, spunând: „Atunci cum aş putea fi mântuit, din moment ce nimeni nu este ales?” dar vă spun că o mulţime este aleasă, dincolo de orice numărătoare, o mulţime ce nici un muritor n-ar putea-o număra. De aceea, fă-ţi curaj, biet păcătos! Alungăţi deznădejdea – n-ai putea fi ales la fel ca oricare altul? Căci mulţimea aleşilor este de nenumărat. Există bucurie şi alinare şi pentru tine! Atunci îmbărbătează-te şi, mai mult, mergi şi îndrăzneşte la Stăpân. Ţine minte că dacă nu eşti ales, nu vei pierde nimic. Ce au spus cei patru leproşi? „Să cădem în mâinile sirienilor, căci dacă stăm aici, murim, dacă mergem la ei, putem muri.”5 Păcătosule, vino la tronul milei care alege oameni, căci ai putea muri unde te afli. Du-te la Dumnezeu şi chiar presupunând că te-ar putea dispreţui şi mâna Sa te-ar putea alunga – un lucru imposibil de altfel – totuşi nu vei avea nimic de pierdut, căci nu vei fi mai condamnat pentru aceasta. În plus, presupunând că vei fi condamnat, vei avea cel puţin satisfacţia de a-ţi ridica ochii din iad spunând: „Dumnezeule, ţi-am cerut milă şi nu mi-ai dat-o; am căutat-o, dar Tu mi-ai refuzat-o.” Aşa ceva nu vei spune niciodată, păcătosule! Dacă mergi la El şi Îi ceri, vei primi, căci nu a izgonit pe nimeni până acum! Nu este aceasta nădejde pentru tine? Chiar dacă este un număr limitat, totuşi este adevărat că toţi cei ce caută, fac parte din acel număr. Mergi deci şi caută şi dacă vei fi primul care merge în iad, spune-le demonilor că ai pierit în acest fel, spune-le că ai fost alungat după ce ai venit ca un păcătos vinovat la Isus. Îţi spun că aşa ceva l-ar dizgraţia pe Cel Veşnic – spun aceasta cu reverenţă numelui Său – şi El nu va permite un astfel de lucru, căci este plin de râvnă pentru onoarea Sa şi n-ar putea permite unui păcătos să spună aşa ceva. Dar vai, biet suflet!… Să nu gândeşti doar că n-ai avea nimic de pierdut dacă ai veni la El. Ar mai fi un singur gând – nu-i aşa că iubiţi gândul alegerii în această dimineaţă? Sunteţi gata să Îi acceptaţi dreptatea? Spuneţi oare „Simt că sunt pierdut, o merit şi dacă fratele meu este mântuit, n-aş putea să cârtesc. Dacă Dumnezeu mă 5 2 Împ. 7:4 – n. ed. 16 distruge, o merit, dar dacă mântuieşte pe cel ce stă lângă mine, are tot dreptul să facă ce voieşte cu ceea ce este a Lui şi n-am pierdut nimic în acest fel.” Poţi spune aceasta cu sinceritate în inima ta? Dacă da, atunci doctrina alegerii a avut efectul cel bun asupra duhului tău şi nu eşti departe de Împărăţia cerului. Eşti adus unde trebuie să fii, unde Duhul vrea ca tu să fii şi fiind astfel în această dimineaţă, mergi în pace, Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Nu ai simţi aşa dacă nu ai fi iertat; nu ai simţi astfel dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar lucra în tine. Bucură-te deci şi pune-ţi nădejdea în crucea lui Hristos. Nu te gândi la alegere, ci la Isus Hristos. Încrede-te în Isus, Isus la început, la mijloc şi fără de sfârşit.

Această publicaţie vă este oferită gratuit de Pentru lista publicaţiilor gratuite şi informaţii suplimentare contactaţi-ne la următoarea adresă: Fundaţia Mantachie O voce baptistă în România str. Izvor nr. 3 Bocşa, Caraş-Severin 325300 România sau e-mail: raule@xnet.ro tel. 0721 262 013 www.abaptistvoice.com

Titlu original: Election Nr. 41-42, Metropolitan Tabernacle Pulpit, vol 1 Rostită în dimineaţa de Sabat, 2 septembrie 1855, de către C. H. Spurgeon la New Park Street Chapel, Southwark În limba română de Mircea Roman Editor: Raul Enyedi Bocşa, 2011 3

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/alegerea/

ALEGEREA

ALEGERE. Actul de selectare prin care Dumnezeu alege un individ sau un grup dintr-o grupare mai mare pentru un scop sau un destin hotărât de El. Cuvântul principal din VT folosit pentru acest concept este verbul bahar, care exprimă ideea de selectare deliberată a unei persoane sau a unui lucru după examinarea atentă a alternativelor (de ex. pietrele de praştie, 1 Samuel 17:40; un loc de refugiu, Deuteronom 23:16; o soţie, Geneza 6:2; binele şi nu răul, Isaia 7:15 ş.urm.; viaţa şi nu moartea, Deuteronom 30:19 ş.urm.; slujirea lui Dumnezeu şi nu a idolilor, Iosua 24:22). Cuvântul subînţelege o preferinţă decisivă pentru obiectul ales şi uneori indică o plăcere pozitivă în acel obiect (vezi Isaia 1:29). În LXX şi în NT verbul corespunzător este eklegomai. Verbul eklego este de obicei la diateza activă în greaca clasică, dar scriitorii biblici îl folosesc întotdeauna la diateza reflexivă: astfel, înseamnă „a alege pentru sine”. În 2 Tesaloniceni 2:13 verbul haireomai este folosit ca sinonim cu privire la alegera făcută de Dumnezeu, la fel ca şi în Deuteronom 26:18, LXX. Adjectivele înrudite sunt ebr. bahîr şi gr.eklektos, traduse „ales”; NT foloseşte de asemenea substantivul ekloge, „alegere”. Verbul ebr.yada, „a cunoaşte” este folosit cu privire la diferite acte de cunoaştere care, cel puţin în idee, implică şi exprimă afecţiune (de ex. relaţiile dintre sexe, şi recunoaşterea lui Dumnezeu de către credincios) şi este folosit pentru a indica alegerea lui Dumnezeu (adică, El ia la cunoştinţă despre diferite persoane, cu dragoste) în Geneza 18:19; Amos 3:2; Osea 13:5. Verbul gr. proginosko, „a cunoaşte dinainte”, este folosit în mod asemănător în Romani 8:29; 11:2, în sensul de „a iubi dinainte” (vezi de asemenea folosirea verbului ginosko în 1 Corinteni 8:3 şi Galateni 4:9).

I. În Vechiul Testament

Credinţa israelită a fost bazată pe crezul că Israel a fost poporul ales al lui Dumnezeu. Alegerea Israelului de către Dumnezeu a fost făcută prin două acţiuni complementare, cu legătură între ele. (a) El a ales, pe Avraam şi sămânţa lui prin faptul că l-a scos pe Avraam din Ur şi l-a dus în ţara promisă, în Canaan, făcând acolo un legământ etern cu el şi cu urmaşii lui, promiţându-i că sămânţa lui va fi o binecuvântare pentru tot pământul (Geneza 11:31-12:7; 15; 17; 22:15-18; Neemia, 9:7; Isaia 41:8). (b) Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam prin faptul că i-a izbăvit din robia egipteană şi eliberându-i din robie sub conducerea lui Moise, înnoind legământul avraamic cu ei într-o formă dezvoltată la Sinai şi aşezându-i în ţara promisă care a devenit patria lor (Exod 3:6-10; Deuteronom 6:21-23; Psalmul 105). Fiecare dintre aceste alegeri ale lui Dumnezeu este descrisă de asemenea ca o chemare a lui Dumnezeu, adică, rostirea suverană a unor cuvinte şi aranjarea evenimentelor prin care Dumnezeu a chemat, într-un caz, pe Avraam, şi în celălalt caz, sămânţa lui Avraam, ca să-L recunoască pe El ca Dumnezeu al lor şi să trăiască pentru El ca popor al Său (Isaia 51:2; Osea 11:1; *CHEMARE). Credinţa israelită a privit aceste două acte ca fiind la temelia creării naţiunii lor (cf. Isaia 43:1; Faptele Apostolilor 13:17).

Semnificaţia alegerii Israelului poate fi înţeleasă din următoarele fapte:

a. Sursa alegerii a fost dragostea liberă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Cuvântările lui Moise din Deuteronom subliniază lucrul acesta. Când a ales pe Israel, Dumnezeu „şi-a îndreptat dragostea” spre Israel (Deuteronom 7:7; 23:5). De ce? Nu pentru că Israel L-ar fi ales mai întâi pe Dumnezeu şi nici pentru că Israel ar fi meritat favoarea Lui. De fapt Israelul a fost tocmai opusul, nefiind un popor numeros sau neprihănit, ci fiind un popor slab, mic şi răzvrătit (Deuteronom 7:7; 9:4-6). Dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel a fost spontană şi liberă, exercitată în ciuda lipsei de merit, neavând altă cauză decât buna plăcere a lui Dumnezeu. El Şi-a găsit plăcerea şi satisfacţia în a face bine Israelului (Deuteronom 28-63; cf. 30:9), pentru simplul motiv că El a hotărât aşa. Este adevărat că atunci când a izbăvit pe Israel din Egipt Dumnezeu a respectat promisiunea făcută patriarhilor (Deuteronom 7:8) şi faptul acesta a fost un aspect necesar al caracterului divin, deoarece Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este întotdeauna credincios promisiunilor Sale (cf. Numeri 23:19; 2 Timotei 2:13); dar facerea acestei promisiuni a fost un act de dragoste liberă şi nemeritată, deoarece patriarhii au fost şi ei păcătoşi (aşa cum se străduieşte Geneza să arate) şi Dumnezeu l-a ales din idolatrie pe Avraam, primul care a primit promisiunea (Iosua 24:2 ş.urm.). Prin urmare, şi aici trebuie să vedem cauza alegerii nu în om, ci în Dumnezeu.

Dumnezeu este Rege în lumea Sa şi dragostea Lui este omnipotentă. În consecinţă, El a realizat alegerea lui Israel printr-o izbăvire miraculoasă (cu „mână tare”, Deuteronom 7:8, etc.) dintr-o stare de robie în care erau neputincioşi. Ezechiel 16:3-6 vorbeşte despie starea deplorabilă a Israelului atunci când a fost ales de Dumnezeu; Psalmul 135:4-12 vorbeşte despre manifestarea suveranităţii Lui prin faptul că a scos poporul din robie şi l-a dus în ţara promisă.

b. Scopul alegerii lui Israel a fost, într-o primă instanţă, binecuvântarea şi mântuirea poporului prin faptul că Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine (Psalmul 33:12) şi, în ultimă instanţă, gloria lui Dumnezeu prin faptul că Israel avea să arate lumii lauda lui Dumnezeu (Isaia 43:20 ş.urm.; cf. Psalmul 79:13; 96:1-10) şi avea să depună mărturie despre lucrările mari pe care le-a făcut El (Isaia 43:10-12; 44:8). Alegerea lui Israel a necesitat o separare. În felul acesta Dumnezeu a făcut din Israel un popor sfânt, adică, un popor pus deoparte pentru El (Deuteronom 7:6; Levitic 20:26b). El i-a considerat moştenirea Sa (Deuteronom 4:20; 32:9-12) şi comoara Sa (Exod 19:5; Psalmul 135:4), a promis să-i apere, să le dea prosperitate (Deuteronom 28:1-14) şi să locuiască în mijlocul lor (Levitic 26:11 ş.urm.). Alegerea i-a făcut să fie poporul Său, iar El a fost Dumnezeul lor prin legământul pe care l-au făcut împreună. Legământul a avut în vedere comuniunea dintre popor şi Dumnezeu. Destinul lor, ca popor ales al lui Dumnezeu, a fost să aibă parte de prezenţa Lui manifestată în mijlocul lor şi să primească mulţimea de daruri bune pe care a promis să le reverse peste ei. Prin urmare, alegerea lor a fost un act de binecuvântare din care au izvorât toate celelalte binecuvântări. Acesta este motivul pentru care profeţii exprimă speranţa că Dumnezeu va restaura poporul Său şi prezenţa Sa în Ierusalim după Exil, că va restabili condiţiile binecuvântării, spunând că Dumnezeu va „alege” din nou pe Israel şi Ierusalimul (Isaia 14:1; Zaharia 1:17; 2:12; cf. 3:2).

c. Obligaţiile religioase şi etice create de alegerea Israelului au avut implicaţii de lungă durată. Alegerea şi relaţia de legământ bazată pe alegere, lucru care l-a deosebit pe Israel de toate celelalte popoare, a fost un motiv de laudă şi recunoştinţă (Psalmul 147:19 ş.urm.), de respectare fidelă a legii lui Dumnezeu (Levitic 18:4 ş.urm.) şi de îndepărtare hotărâtă de idolatria şi nelegiuirea lumii nealese (Levitic 18:2 ş.urm.; 20:22 ş.urm.; Deuteronom 14:1 ş.urm.; Ezechiel 20:5-7, etc.). De asemenea, i-a dat Israelului un temei pentru speranţă neclintită şi pentru încredere în Dumnezeu în vremuri de necaz şi descurajare (cf. Isaia 41:8-14; 44:1 ş.urm.; Hagai 2:23; Psalmul 106:4 ş.urm.). Israeliţii nereligioşi, însă, au fost amăgiţi de gândul alegerii naţionale şi au dispreţuit pe celelalte popoare, presupunând că ei se pot baza întotdeauna pe Dumnezeu pentru a primi apărare şi un tratament preferenţial, indiferent cum îşi trăiau viaţa (cf. Mica 3:11; Ieremia 5:12). Această amăgire şi în special gândul că Ierusalimul, ca ce ţaţe a lui Dumnezeu, era inviolabil, au fost ideile pe care le-au propovăduit profeţii falşi în zilele dinainte de Exil (Ieremia 7:1; 15; 23:9 ş.urm.; Ezechiel 13). De fapt, aşa cum a arătat Dumnezeu de la început (Levitic 26:14 ş.urm.; Deuteronom 28:15 ş.urm.), alegerea naţională a subînţeles o judecată severă a păcatelor naţionale (Amos. 3:2). Exilul a dovedit că ameninţările lui Dumnezeu nu au fost vorbe goale.

d. În cadrul poporului ales, Dumnezeu a ales anumite persoane pentru misiuni speciale pentru a extinde sfera alegerii naţionale – adică, pentru ca Israelul să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, ca lumea întreagă să fie binecuvântată. Dumnezeu a ales pe Moise (Psalmul 106:23), pe Aaron (Psalmul 105:26), a ales preoţi (Deuteronom 18:5), profeţi (cf. Ieremia 1:5), regi (1 Samuel 10:24; 2 Samuel 6:21; 1 Cronici 28:5) şi Robul-Mântuitor din profeţia lui Isaia („Alesul Meu”, Isaia 42:1; cf. 49:1,5), care să sufere persecuţie (Isaia 50:5 ş.urm.), să moară pentru păcate (Isaia 53) şi să aducă lumină ne-evreilor (Isaia 42:1-7; 49:6). H. H. Rowley numeşte „alegere fără legământ” (The Biblical Doctrine of Election, 1950, cap. 5) faptul că Dumnezeu a ales Asiria şi pe „robul Meu” Nebucadneţar ca un bici al Său (Osea 7:18 ş.urm.; 10:5 ş.urm.; Ieremia 25:-9; 27:6; 43:10), că a ales pe Cirus, un om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ca să fie un binefăcător pentru poporul ales (Isaia 45:4); totuşi, expresia nu este potrivită deoarece Biblia rezervă întotdeauna terminologia alegerii pentru poporul legământului şi pentru oficialităţile legământului aleşi din mijlocul Israelului.

e. Binecuvântările promise ale alegerii au fost pierdute prin necredinţă şi neascultare. Profeţii, confruntaţi cu ipocrizie larg răspândită, au spus răspicat că Dumnezeu îi va respinge pe cei necredincioşi din poporul Său (Ieremia 6:30; 7:29). Isaia a prezis că numai o rămăşiţă de credincioşi avea să trăiască pentru a se bucura de epoca de aur care avea să urmeze după judecata inevitabilă a păcatelor Israelului (Isaia 10:20-22; 4:3; 27:6; 37:31 ş.urm.). Ieremia şi Ezechiel, care au trăit pe vremea acelei judecăţi, au aşteptat o zi când Dumnezeu – ca parte a lucrării Sale de restaurare – avea să regenereze pe aceia din poporul Său pe care i-a cruţat şi prin faptul că a dat fiecăruia o inimă nouă (Ieremia 31:31 ş.urm.; 32:39 ş.urm.; Ezechiel 11:19 ş.urm.; 36:25 ş.urm.) avea să asigure credincioşia lor faţă de legământ pentru viitor. Aceste profeţii, cu accentul pe care-l pun pe evlavia individuală, ne-au îndreptat privirile spre o individualizare a conceptului alegerii (cf. Psalmul 65:4): ele ne-au dat temeiul pentru a face distincţie între alegerea pentru un privilegiu şi alegerea pentru viaţă, cât şi pentru a trage concluzia că în timp ce Dumnezeu a ales întreaga naţiune pentru privilegiul de a trăi sub legământ, El i-a ales numai pe unii dintre ei (aceia care au devenit credincioşi prin regenerare) pentru a moşteni bogăţiile relaţiei cu Dumnezeu pe care le conţinea legământul, iar ceilalţi au pierdut acele bogăţii datorită necredinţei lor. Învăţătura NT despre alegere presupune existenţa acestor distincţii; vezi în special Romani 9.

II. Folosirea conceptului în Noul Testament

NT anunţă extinderea promisiunilor legământului lui Dumnezeu pentru a-i include şi pe ne-evrei şi anunţă transferul privilegiilor legământului de la urmaşii lui Avraam la un grup predominant ne-evreu (cf. Matei 21:43) format din toţi cei care au devenit adevărata sămânţă a lui Avraam şi adevăratul Israel al lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos (Romani 4:9-18; 9:6 ş.urm.; Galateni 3:14 ş.urm., 29; 6:16; Efeseni 2:11 ş.urm.; 3:6-8). Ramurile naturale necredincioase au fost rupte din măslinul lui Dumnezeu (comunitatea celor a-leşi, născută din Patriarhi) şi ramurile de măslin sălbatic (ne-evreii care au crezut) au fost altoite în locul lor (Romani 11:16-24). Israelul necredincios a fost respins şi judecat, iar Biserica internaţională a lui Cristos a luat locul Israelului ca naţiune aleasă a lui Dumnezeu, trăind în lume ca un popor al Său, închinându-I-se şi proclamându-L ca Dumnezeul lor.

NT prezintă ideea alegerii în următoarele forme:

a. Isus este recunoscut de Însuşi Tatăl ca fiind Alesul Său (Luca 9:35, unde găsim cuvântuleklelegmenos, asemănător cu Isaia 42:1) şi a fost recunoscut probabil de Ioan Botezătorul (Ioan 1:34, dacă versiunea corectă esteeklektos; vezi Barrett ad loc.). Cuvintele batjocoritoare din Luca 23:35 arată că „Alesul” era un nume mesianic în zilele lui Cristos (la fel ca şi în Enoh 40:5; 45:3; 5, etc.). În 1 Petru 2:4, 6 Cristos este numit Piatra din capul unghiului aleasă de Dumnezeu; vezi asemănarea cu Isaia 28:16, LXX. Când se referă la Cristos, acest nume „ne îndreaptă privirile spre funcţia unică şi distinctă cu care este investit şi plăcerea deosebită pe care o găseşte Tatăl în El” (J. Murray în Baker’s Dictionary of Theology, 1960, p. 179).

b. Adjectivul „ales” se referă la comunitatea creştină în ce priveşte caracterul ei de popor ales al lui Dumnezeu, în contrast cu restul omenirii. Această folosire a termenului se aseamănă cu cea din VT. Biserica este „un neam ales” (1 Petru 2:9, citează Isaia 43:20; cf. 2 Ioan 1, 13), având privilegiul accesului la Dumnezeu şi responsabilitatea de a-L lăuda şi de a-L proclama, de a păzi cu credincioşie adevărul Lui, privilegii pe care le-a avut anterior Israelul. La fel ca şi în cazul Israelului, Dumnezeu Şi-a arătat îndurarea prin faptul că a ales pentru acest destin măreţ oameni săraci şi nebăgaţi în seamă (1 Corinteni 1:27 ş.urm.; Iacov 2:5; cf. Deuteronom 7:7; 9:6); şi, la fel ca înainte, alegerea şi chemarea milostivă a lui Dumnezeu a creat un popor – poporul Său – care nu fusese un popor înainte (1 Petru 2:10; Romani 9:25 ş.urm., care citează Osea 1:10; 2:23).

În evangheliile sinoptice, Cristos se referă la eklektoi (pl.) în diferite contexte escatologice. Aceştia sunt cei pe care-i acceptă Dumnezeu şi pe care-i va accepta deoarece ei au răspuns la invitaţia Evangheliei şi au venit la ospăţul nunţii dezbrăcaţi de auto-îndreptăţirea lor şi îmbrăcaţi cu hainele de nuntă pregătite de gazdă, adică s-au încrezut în îndurarea lui Dumnezeu (Matei 22:14). Dumnezeu îi va îndreptăţi (Luca 18:7) şi îi va ocroti în necazul şi pericolul viitor (Marcu 13:20, 22), deoarece ei sunt obiectele speciale ale grijii Lui.

c. Termenuleklegomai este folosit cu privire la alegerea apostolilor de către Cristos (Luca 6:13; cf. Faptele Apostolilor 1:24; 9:15), cu privire la alegerea diaconilor (Faptele Apostolilor 6:5) şi a delegaţilor (Faptele Apostolilor 15:22, 25) de către biserică. Aceasta este o alegere pentru o slujbă specială, o alegere din rândul membrilor comunităţii, la fel ca în VT. Alegerea Celor Doisprezece de către Cristos pentru slujba apostolică a inclus alegerea lor din lume pentru a se bucura de mântuire (cf. Ioan 15:16,19), cu excepţia lui Iuda (cf. Ioan 13:18).

III. Dezvoltarea teologică a ideii în NT

Dezvoltarea teologică completă a ideii de alegere este găsită în Epistolele lui Pavel (vezi în special Romani 8:28; 11:36; Efeseni 1:3-14; 1 Tesaloniceni 1:2-10; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:9-10). Pavel prezintă alegerea divină ca o alegere eternă, suverană şi prin har a păcătoşilor pentru a fi mântuiţi şi glorificaţi în şi prin Cristos.

a. Alegerea este făcută prin har. Alegerea „prin har” (Romani 11:5; cf. 2 Timotei 1:9) este o favoare nemeritată arătată din abundenţă faţă de membrii unei rase căzute căreia Dumnezeu nu-i datorează nimic decât mânie (Romani 1:18 ş.urm.). Nu numai că Dumnezeu alege oameni păcătoşi ca să-i mântuiască (cf. Romani 4:5; 5:6-8; Efeseni 2:1-9); El alege să-i mântuiască într-un mod care înalţă harul Său prin faptul că măreşte păcătoşenia lor. El îi închide pe aleşii Săi, atât evrei cât şi ne-evrei, într-o stare de neascultare şi necredinţă, aşa încât ei îşi arată adevăratul caracter de oameni păcătoşi şi se remarcă în istorie ca necredincioşi declaraţi, mai înainte ca El să-Şi arate îndurarea faţă de ei (Romani 11:30-32; ne-evreii, 9:30; 10:20; evreii, 10:19, 21; 11:11, 25 ş.urm. („atunci”, în v. 26, se referă la „intrarea numărului deplin al neamurilor”). Astfel, modul în care este realizată alegerea arată şi mai bine că harul este nemeritat.

b. Alegerea este o alegere suverană, determinată numai de buna plăcere a lui Dumnezeu (Efeseni 1:5,9) şi nu de faptele omului, trecute sau viitoare (Romani 9:11), nici de vreun efort omenesc de a câştiga favoarea lui Dumnezeu (Romani 9:15-18). Asemenea eforturi ar fi zadarnice în orice caz deoarece oricât de sus ar aspira păcătoşii şi oricât de repede ar alerga, în realitate ei nu fac altceva decât să păcătuiască (Romani 8-7 ş.urm.). Dumnezeu, în libertatea Sa suverană, îi tratează pe unii păcătoşi aşa cum merită, împietrindu-i (Romani 9:18; 11:7-10, cf. 1:28; 1 Tesaloniceni 2:15 ş.urm.) şi nimicindu-i (Romani 9:21 ş.urm.); dar El alege pe alţii ca să fie nişte „vase ale îndurării”, ca să primească „bogăţiile slavei Sale” (Romani 9:23). Această discriminare nu implică nedreptate, deoarece Creatorul nu datorează nimănui îndurare şi El are dreptul să facă ce-I place cu creaturile Sale rebele (Romani 9:14-21). Mirarea mare nu este că nu acordă îndurare unora, ci faptul că se îndură de cineva. Planul lui Dumnezeu de discriminare între un păcătos şi altul s-a văzut încă din limitarea promisiunii avraamice numai la linia genealogică a lui Isaac şi prin punerea lui Iacov mai presus de Esau (Romani 9:7-13). Încă de la început a fost adevărat că „nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel” („nu toţi cei care descind din Israel fac parte din Israel”) (Romani 9:6) şi că israeliţii care s-au bucurat de mântuirea promisă poporului ales au fost numai „o rămăşiţă, aleasă prin har” (Romani 11:5; 9:27-29). Potrivit lui Pavel, numai alegerea suverană făcută de Dumnezeu explică de ce atunci când este predicată Evanghelia unii o primesc. Necredinţa celorlalţi nu necesită o explicaţie specială, deoarece nici un păcătos nu poate crede dacă este lăsat în voia minţii sale (1 Corinteni 2:14); dar fenomenul credinţei necesită o explicaţie. Explicaţia lui Pavel este că Dumnezeu, prin Duhul Său, îi face pe cei aleşi să creadă, aşa încât atunci când oamenii ajung la o credinţă adevărată şi activă în Cristos, faptul acesta dovedeşte că alegerea lor este o realitate (1 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.; Tit 1:1; cf. Faptele Apostolilor 13:48).

c. Alegerea este o alegere eternă. Dumnezeu ne-a ales pe noi, spune Pavel, „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9). Această alegere a fost un act de *predestinaţie (Efeseni 1:5, 11), o parte din planul etern al lui Dumnezeu, o punere în practică cu dragoste a precunoaşterii („foreknowledge” – cunoaştere ante-factum, n.tr.) prin care Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (Romani 8:29; cf. 1 Petru 1:2). În timp ce VT, care se ocupă cu alegerea naţională pentru a primi un privilegiu, pune semnul de egalitate între alegerea şi chemarea făcută de Dumnezeu, Pavel se ocupă cu alegerea personală pentru mântuire şi face distincţie între alegere şi chemare, vordind despre chemarea făcută de Dumnezeu (prin care el înţelege o chemare la credinţă care efectiv evocă un răspuns) ca despre un stadiu în împlinirea în timp a planului etern de dragoste (Romani 8:30; 9:23 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.; 2 Timotei 1:9). Pavel subliniază faptul că alegerea este eternă, pentru a-i asigura pe cititorii săi că alegerea este imutabilă şi că nici un lucru care se întâmplă în timp nu poate clinti hotărârea lui Dumnezeu de a-i mântui.

d. Alegerea este o alegere a păcătoşilor individuali de a fi mântuiţi în şi prin Cristos. Alegerea este „în Cristos” (vezi Efeseni 1:4), Fiul întrupat, a cărui apariţie istorică şi mijlocire au fost ele însele incluse în planul etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:20; Faptele Apostolilor 2:23). Alegerea în Cristos înseamnă, în primul rând, că scopul alegerii este ca aleşii lui Dumnezeu să poarte chipul lui Cristos şi să fie părtaşi la gloria Lui (Romani 8:29, cf. v. 17; 2 Tesaloniceni 2:14). Ei sunt aleşi pentru sfinţenie (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată purtarea lor) în viaţa aceasta (Efeseni 1:4) şi glorificarea lor (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată fiinţa lor, cf. 2 Corinteni 3:18; Filipeni 3:21) în viaţa viitoare. Alegerea în Cristos înseamnă, în al doilea rând, că cei aleşi trebuie să fie răscumpăraţi de Cristos din vinovăţia şi murdăria lor, prin moartea Lui ispăşitoare şi prin darul Duhului Său (Efeseni 5:25-27; 2 Tesaloniceni 2:13; cf. 1 Petru 1:2). Aşa cum a spus El însuşi, Tatăl i-a dat un anumit număr de persoane care să fie mântuite şi El a făcut tot ce este necesar pentru a-i aduce pe toţi la gloria eternă (Ioan 6:37-45; 10:14-16, 27-30; 17:2, 6, 9 ş.urm., 24). Alegerea în Cristos înseamnă, în al treilea rând, că unirea cu Cristos este mijlocul prin care binecuvântările alegerii sunt aduse celor aleşi – unirea cu ei în mod reprezentativ, ca ultimul Adam, şi în mod vital, ca Dătătorul vieţii, care locuieşte în ei prin Duhul Său, cât şi unirea lor cu El prin credinţă.

IV. Semnificaţia alegerii pentru credincios

Pavel găseşte trei semnificaţii religioase în cunoaşterea de către credincios a alegerii sale.

a. Îi arată credinciosului că mântuirea sa, de la început până la sfârşit, este în întregime de la Dumnezeu, un rod al îndurării suverane discriminatoare. Izbăvirea pe care o găseşte numai în Cristos şi pe care o primeşte numai prin credinţă îşi are sursa în vreo calitate personală, ci numai în har – harul alegerii. Orice binecuvântare spirituală îi vine credinciosului din decretul de alegere dat de Dumnezeu (Efeseni 1:3 ş.urm.). Prin urmare, cunoaşterea alegerii sale ar trebui să-l înveţe să se laude în Dumnezeu, şi numai în Dumnezeu (1 Corinteni 1:31) şi să-I dea Lui lauda cuvenită (Romani 11:36). Ţelul final al alegerii este ca Dumnezeu să fie lăudat (Efeseni 1:6, 12, 14) şi gândul alegerii ar trebui să-i determine pe păcătoşii răscumpăraţi să înalţe neîncetat cântări de laudă şi de mulţumire, ca şi Pavel (Romani 11:33 ş.urm.; Efeseni 1:3 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 11:3 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.). Pavel consideră că lucrurile pe care le-a revelat Dumnezeu cu privire la alegere trebuie să fie un motiv de închinare şi nu de controversă.

b. Îi garantează credinciosului siguranţa sa eternă şi îndepărtează orice temei de frică şi deznădejde. Dacă el este în har acum, el este în har pentru totdeauna. Nimic nu poate afecta starea sa de justificare (Romani 8:33 ş.urm.); nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8:35-39). El nu va fi niciodată mai sigur decât acum, deoarece el este deja sigur pe deplin. Cunoaşterea acestui fapt este importantă – de aici rezultă dorinţa de a avea siguranţa că alegerea unui om este o realitate (cf. 2 Petru 1:10).

d. Îl determină pe credincios să ducă o viaţă etică. Departe de a aproba promiscuitatea (cf. 5:5 ş.urm.) sau mândria (cf. Romani 11:19-22), cunoaşterea alegerii şi a beneficiilor care decurg din ea sunt motivul suprem pentru a fi umil, bucuros, recunoscător în dragoste, este resortul principal al recunoştinţei sanctificatoare (Coloseni 3:12-17).

BIBLIOGRAFIE

Arndt; T. Nicol în DAC; J. Orr în HDB (1 vol.); C. Hodge, Systematic Theology, 1, p. 331-353; H. H. Rowley, The Biblical Doctrine of Election, 1950; G. C. Berkouwer, Divine Election, 1960; TDNT 4, p. 144-192; NIDNTT 1, pp. 533-543 J.I.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/alegere.html

VIAŢA DE DINCOLO

Viata de dincolo

Intregul continut al Bibliei sustine ideea ca omul traieste pe pamint doar o mica parte a existentei sale, urmind ca dincolo de moarte sa intre in vesnicie. Si Vechiul Testament, dar mai ales Noul Testament, sint pline de referinte care sa ilustreze aceasta realitate. Un bun exemplu il gasim in capitolul 12 din cartea Eclesiastului, care descrie batrinetea si intimpinarea mortii:

“Dar adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pina nu vin zilele cele rele si pina nu se apropie anii, cind vei zice: “Nu gasesc nici o placere in ei”; pina nu se intuneca soarele, si lumina, luna si stelele, si pina nu se intorc norii indata dupa ploaie; pina nu incep sa tremure paznicii casei (miinile), si sa se incovoaie cele tari (picioarele); pina nu se opresc cei ce macina (dintii), caci s-au imputinat; pina nu se intuneca cei ce se uita pe ferestre (ochii); pina nu se inchid cele doua usi dinspre ulita (buzele), cind uruitul morii slabeste, te scoli la ciripitul unei pasari, glasul tuturor cintaretelor se aude inabusit, te temi de orice inaltime, si te sperii pe drum; pina nu infloreste migdalul cu peri albi, si de abia se tiraste lacusta, pina nu-ti trec poftele, caci omul merge spre casa lui cea vesnica, si bocitorii cutreiera ulitele; pina nu se rupe funia de argint, pina nu se sfarma vasul de aur, pina nu se sparge galeata la izvor, si pina nu se strica roata de la fintina; pina nu se intoarce tarina in pamint cum a fost, si pina nu se intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul; totul este desertaciune”.

“Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau” (Ecles. 12:1-8, 13-14).

Descrierea de mai sus se potriveste exact cu o afirmatie scurta din epistola catre Evrei: “ … oamenilor le este rinduit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata …” (Evrei 9:27).

In procesul mortii omul iese din invelisul de carne al trupului, si intra ca suflet viu in viata de dincolo. Existenta de dupa moarte poate fi sau in slava si bucuria eterna sau in suferinta si chinul vesnic. O data cu clipa mortii se incheie si perioada de alegere a omului. Dupa moarte nimeni nu-si mai poate schimba starea si nu se mai poate pocai sau intoarce la Dumnezeu. Din acest motiv, Scriptura ii indeamna pe toti oamenii sa se pregateasca din timp pentru viata viitoare si pentru clipa in care vom sta in fata dreptei judecati a lui Dumnezeu. Dupa judecata, fiecare va fi retribuit dupa faptele sale din timpul vietii:

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cind traia in trup” (2 Cor. 5:10).

Invatatura Vechiului Testament

Vechiul Testament ne spune ca dupa ce moare, omul se duce in Seol sau Locuinta mortilor. O examinare a textelor in care apare acest termen va scoate la iveala ca el nu este folosit intotdeauna cu aceiasi semnificatie. Uneori, el este folosit pentru a desemna pur si simplu locul in care se duc toti oamenii, fara discriminare, dupa moarte. Alteori el este folosit pentru a identifica locul in care vor fi trimisi cei rai. In cartea Geneza gasim scris despre patriarhul Iacov ca:

“Toti fiii si toate fiicele lui au venit ca sa-l mingiie; dar el nu voia sa primeasca nici o mingiiere, ci zicea: “Plingind ma voi pogori la fiul meu in locuinta mortilor”. Si plingea astfel pe fiul sau” (Gen. 37:35).

Iacov i-a interzis lui Ruben sa-l ia pe Beniamin in Egipt, zicind  “Fiul meu nu se poate pogori impreuna cu voi; caci fratele lui a murit, si el a ramas singur; daca i s-ar intimpla vreo nenorocire in calatoria pe care o faceti, cu durere imi veti pogori perii mei cei albi in locuinta mortilor” (Gen. 42:38).

In mod asemanator, psalmul 16, care este un psalm mesianic, spune ca Mesia nu va ramine in Seol:  “Caci nu vei lasa sufletul meu in locuinta mortilor, nu vei ingadui ca prea iubitul Tau sa vada putrezirea” (Ps. 16:10).

Exista multe alte texte care prezinta Seolul ca destinatia finala a celor rai. In cartea Proverbelor, este repetat de citeva ori ca femeia stricata impinge sufletele oamenilor spre Seol: “Picioarele ei pogoara la moarte, si pasii ei dau in locuinta mortilor” (Prov. 5:5).
“Casa ei este drumul spre locuinta mortilor, drumul care pogoara spre locasurile mortii” (Prov. 7:27).

Psalmistul David anunta: “Cei rai se intorc la locuinta mortilor, toate neamurile care uita pe Dumnezeu” (Ps. 9:17).

Alti termeni folositi de Vechiul Testament cind se vorbeste despre existenta de dupa moarte sint: mormint (Gen. 35:20), loc de ingropare (Gen. 23:4) si groapa (Isaia 51:14).

Cind vorbeste despre cer, Vechiul Testament foloseste termeni diferiti pentru a desemna fie cerul atmosferic, fie cerul cosmic, fie locul prezentei lui Dumnezeu. Una din cele mai bune ilustratii in care termenul cer este folosit pentru a desemna locul prezentei divine este rugaciunea lui Solomon:

“Cind poporul Tau Israel va fi batut de vrajmas, pentru ca a pacatuit impotriva Ta: daca se vor intoarce la Tine si vor da slava Numelui Tau, daca Iti vor face rugaciuni si cereri in casa aceasta, asculta-i din ceruri, iarta pacatul poporului Tau Israel …” (1 Imp. 8:34).

Invatatura Vechiului Testament despre viata de dincolo nu se bazeaza insa pe termeni ca cei enumerati mai sus, ci pe pasaje datatoare de speranta ca acestea:

“Imi vei arata cararea vietii;  inaintea Fetei Tale sint bucurii nespuse, si desfatari vesnice in dreapta Ta” (Ps. 16:11).

“Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea Fata Ta: Cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau” (Ps. 17:15).

“Ma vei calauzi cu sfatul Tau, apoi ma vei primi in slava. Pe cine altul am eu in cer afara de Tine? Si pe pamint nu-mi gasesc placerea in nimeni decit in Tine” (Ps. 73:24-25).

“Acolo nu te mai necajesc cei rai, â acolo se odihnesc cei sleiti de puteri” (Iov 3:17).

Una dintre cele mai izbitoare dovezi despre credinta in viata de dincolo o gasim in relatarea despre felul in care a reactionat David la moartea unuia dintre fiii sai:

“Si Natan a plecat acasa. Domnul a lovit copilul pe care-l nascuse lui David nevasta lui Urie, si a fost greu bolnav. David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil, si a postit; si cind a venit acasa, toata noaptea a stat culcat pe pamint. Batrinii casei au staruit de el sa se scoale de la pamint; dar n-a voit, si n-a mincat nimic cu ei. A saptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut sa-i dea de veste ca a murit copilul. Caci ziceau: “Cind copilul traia inca, i-am vorbit, si nu ne-a ascultat: cum sa indraznim sa-i spunem: “A murit copilul”. Are sa se intristeze si mai mult”. David a bagat de seama ca slujitorii lui vorbeau in soapta intre ei si a inteles ca murise copilul. El a zis slujitorilor sai: “A murit copilul?” Si ei au raspuns: “A murit”. Atunci David s-a sculat de la pamint. S-a spalat, s-a uns si si-a schimbat hainele; apoi s-a dus in casa Domnului si s-a inchinat. Intorcindu-se acasa, a cerut sa i se dea sa manince si a mincat. Slujitorii lui i-au zis: “Ce inseamna ceea ce faci? Cind traia copilul, posteai si plingeai; si acum, cind a murit copilul, te scoli si maninci?” El a raspuns: “Cind traia copilul, posteam si plingeam, caci ziceam: “Cine stie daca nu Se va indura Domnul de mine si daca nu va trai copilul?” Acum, cind a murit, pentru ce sa mai postesc? Pot sa-l intorc in viata? Eu ma voi duce la el, dar el nu se va intoarce la mine” (2 Sam. 12:15-23).

Invatatura Noului Testament

Termenul echivalent din Noul Testament pentru Seolul din Vechiul Testament este grecescul Hades. Ca si Seolul, Hades desemneaza destinatia tuturor oamenilor dupa moarte si mai ales a oamenilor rai. Despre orasul Capernaum, de exemplu, este scris ca va fi pogorit pina in locuinta mortilor (Mat. 11:23). Portile locuintei mortilor sint plasate in antagonism cu Biserica (Mat. 16:18). Cind a murit omul bogat, el a fost dus in grozava pedeapsa a locuintei mortilor (Luca 16:23). In Apocalipsa intilnim numeroase astfel de referiri la “moarte si locuinta mortilor” (Apoc. 1:18; 6:8;20:13, 14).

In Noul Testament, termenul care denumeste de obicei locul pedepsei vesnice este Gheena. Aceasta numire alegorica a aparut pe fondul existentei unui loc de ardere a gunoaielor din Ierusalim, undeva intr- o vale adiacenta cetatii numita: valea Ghehinomului. Din pricina ca gunoaiele se aduceau in fiecare zi, focul si fumul din aceasta vale nu incetau niciodata. Domnul Isus i-a avertizat pe toti ca cine-l va numi pe aproaple sau: “Nebunule!”, va fi aruncat in focul Gheenei (Mat. 5:22). In acelasi loc va fi aruncat trupul celor ce n-au invatat infrinarea de sine (Mat. 10:28; 18:9; Marcu 9:43). Un om rau este supranumit “fiu al Gheenei” (Mat. 23:15), iar Domnul Isus i-a avertizat pe farisei de pericolul Gheenei:

“Serpi, pui de napirci! Cum veti scapa de pedeapsa gheenei?” (Mat. 23:33).

Mai exista si un al treilea termen folosit in Noul Testament pentru a desemna locul de pedeapsa vesnica: “tartarus” (Adinc). Apostolul Petru aminteste in cea de a doua lui epistola despre ingerii care au pacatuit si au fost aruncati in “adinc” (tartarus), “unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata” (2 Petru 2:4).

Si Domnul Isus aminteste de citeva ori despre “focul care nu se stinge” (Marcu 9:43-46, 48), iar in cartea Apocalipsei gasim “iazul de foc” (Apoc. 19:20: 20:10, 14, 15). Domnul Isus a spus in mod expres ca toti cei necredinciosi vor fi trimisi “in pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge in viata vesnica” (Mat. 25:46).

In Noul Testament, termenul folosit in mod obisnuit pentru a numi destinatia finala a celor credinciosi este cuvintul cer. Pavel vorbeste chiar de “cel de al treilea cer”, deosebind astfel locul slavei de cerul atmosferic sau cerul cosmic. Intr-un pasaj oarecum obscur, in care aparent vorbeste despre niste experiente pe care le-a avut el insusi, Pavel scrie:

“Cunosc un om in Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost rapit pina in al treilea cer (daca a fost in trup nu stiu; daca a fost fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie). Si stiu ca omul acesta (daca a fost in trup sau fara trup, nu stiu: Dumnezeu stie), a fost rapit in rai, si a auzit cuvinte, care nu se pot spune, si pe care nu-i este ingaduit unui om sa le rosteasca” (2 Cor. 12:2-4; cf. Luca 23:43; Apoc. 2:7).

In ce priveste situatia celor care vor ajunge in casa cereasca, Domnul Isus ne spune ca rasplata lor va fi mare (Mat. 5:12; Luca 6:23). Dumnezeu este acolo (Mat. 5:48; 6:9, 10). Ingerii sint acolo (Mat. 22:30; Marcu 12:25). Comoara credinciosilor este acolo (Mat. 6:20; Marcu 10:21; Luca 18:22). Hristos este acolo (Efes. 6:9; Col. 4:1; Evrei 9:24). Nadejdea sfintilor este in cer (Col. 1:5). Mostenirea noastra nestricacioasa este acolo (1 Petru 1:4).

Am putea rezuma ceea ce stim despre viata de dincolo in felul urmator:

– in clipa mortii, omul dinlauntru, sufletul, adevarata persoana, intra intr-o existenta constienta slavita impreuna cu Hristos (2 Cor. 5:8; Filip. 1:23; Luca 23:43; 2 Cor. 5:1).

– sau intr-o stare de groaznica pedeapsa (Luca 16:22, 23).

– asteptind invierea de la urma care se va produce la revenirea lui Hristos in Ziua de apoi (Ioan 5:28, 29; 6:39, 40, 44, 54; 11:24; 1 Tesal. 4:13-5:4).

Acest “interval” care pare a exista intre moartea omului si clipa invierii in Ziua de apoi este numit de teologi: Statul intermediar. Subiectul in sine este dificil pentru ca Biblia nu ne lamureste pe deplin care este relatia dintre timp si eternitate si cum afecteaza ea desfasurarea evenimentelor intr-o succesiune logica. Tot in rezumat putem spune despre vesnicie ca ea va fi petrecuta in rai sau iad:

raiul fiind un loc de slava si fericire, in compania lui Dumnezeu, a lui Hristos a sfintilor ingeri si a tuturor celorlalti copii ai lui Dumnezeu din scurgerea vremii (Mat. 8:11; 13:43; 25:10; Ioan 14:1- 2; 1 Petru 1:4; Apoc. 7:15; 19:9; 21:3, 4, 23; 22:3-5). Am mai putea adauga ca raiul ne va aduce o stare de intensa si placuta activitate, nu o imobilitate extatica (Apoc. 7:15; cf. 22:3).

iadul va fi un loc de chin, departe de fata Domnului si de prezenta celor din cer, un loc al miniei lui Dumnezeu, al remuscarilor si al constiintei chinuite in care suferinta nu va avea sfirsit (Mat. 13:41, 42; 18:9: 22:12, 13; 24:50, 51; 25:30, 46; Apoc. 20:14, 15)

Exista oameni care obiecteaza impotriva existentei iadului spunind ca este imposibil ca un Dumnezeu al dragostei sa creeze un loc al suferintei fara sfirsit, in care sa nu fie posibila pocainta si iertarea. Acestor inimi sensibile trebuie sa le raspundem ca invatatura despre existenta iadului nu este produsul unor teologii fara simtire, nu este un produs al imaginatiei sau dorintei noastre refulate de razbunare. Toate informatiile prezentate aici despre iad si despre grozavia lui au fost luate direct din Noul Testament. Omul a fost creat “un suflet nemuritor” . Acum el este intr-o stare de cadere si are nevoie grabnica de mintuire. Viata de pe pamint este singurul loc in care omul isi poate hotari singur unde isi va petrece vesnicia. Este evident ca cei neprihaniti vor trebui separati de cei rai in vesnicie, altfel cerul n-ar mai putea fi un loc al fericirii. Pe de alta parte, raiul ar fi un loc in care nici un pacatos nu s-ar putea simti bine. Cineva spunea chiar ca un pacatos s-ar chinui in rai la fel de mult ca si in iad, caci caracterul lui pervertit de placerile pacatului ar fi intr-o continua agonie, datorita prezentei continue a lui Dumnezeu si a fapturilor Sale sfinte. Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decit despre rai. Acest subiect de cosmar trebuie si astazi adus necontenit inaintea ochilor oamenilor, ca un indemn dat oamenilor ca sa-l primeasca pe Domnul Isus si mintuirea oferita de El in dar. Acest subiect, dupa cum remarca foarte bine apostolul Pavel, trebuie sa-i determine si pe cei credinciosi sa-si schimbe viata, devenind niste ambasadori neobositi ai lui Hristos, insistind mereu pe linga oameni “sa se impace cu Dumnezeu” (2 Cor. 5:20; cf. 5:11).

O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/viata-de-dincolo/

SOTEOROLOGIE / Va ucide Calvinismul evanghelizarea? Ernest C. Reisinger

Va ucide Calvinismul evanghelizarea? Ernest C. Reisinger

Răspunsul la întrebare este da şi nu. Da, acesta va ucide evanghelizarea nebiblică centrată pe om şi unele metode carnale nebiblice folosite în evanghelizarea centrată pe om.

Nu, acesta nu va ucide evanghelizarea centrată pe Dumnezeu unde metodele biblice sunt folosite în marea lucrare de a îndeplini cea mai clară poruncă a Domnului.

Înainte de a discuta despre evanghelizare şi Calvinism, ar fi înţelept şi ajutător să facem câteva comentarii generale cu privire la unele concepţii greşite despre Calvinism. Subiectul stârneşte imediat sentimente diferite. Există bigoţi şi pro şi contra Calvinismului. Subiectul posedă anumite întrebări vitale importante care sunt foarte relevante în vremea noastră în SBC. Aud multe voci sincere de investigaţie, în special printre studenţii seminarişti şi păstorii tineri.

Nu există nici o îndoială că fondatorii şi corpul profesoral din primul nostru seminar cât şi majoritatea pastorilor baptişti din sud timpurii, au fost Calvinişti dedicaţi, empirici.

Calviniştii nu sunt urmaşi ai lui John Calvin

Principiile rădăcină ale celor două mari sisteme de teologie se găsesc încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Totuşi, aceste sisteme au existat cu o mie şi o sută de ani înainte de naşterea lui John Calvin. Atunci, aceste două sisteme erau numite Augustinianismul şi Pelagianismul, numite după cei doi oameni din secolul al cincilea care le-au definit. Da, noi îl numim Calvinism. Am putea pe drept să îl numim Augustinianism ceea ce nu ar însemna că noi îl urmăm pe Augustin din Biserica Romano Catolică ci mai degrabă că urmăm principiile teologiei care a învăţat-o Augustin. Într-adevăr, John A. Broadus, un mare baptist din sud din ultimul secol, a avut dreptate când a spus că acest sistem merge înapoi până la Apostolul Pavel. De aici, Broadus a numit Calvinismul „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

John Calvin ar fi putut fi primul om care a formulat acele principii doctrinare într-un sistem formal, dar aşa cum am spus, principiile doctrinare nu şi-au avut originea în John Calvin sau în Augustin ci în apostolul Pavel. De aceea, Calviniştii nu sunt urmaşii lui John Calvin, ci mai degrabă, noi susţinem principiile doctrinare pe care el le-a formulat într-un sistem al doctrinei creştine. (Acelaşi lucru este adevărat despre Crezul Apostolic. Apostolii nu au scris Crezul Apostolic; adevărurile biblice ale crezului au fost sistematizate mulţi ani după ce Apostolii erau plecaţi spre răsplata lor.) De aceea, este o greşeală serioasă să spui sau să presupui că noi suntem urmaşii lui John Calvin. Noi nu botezăm copii şi nu avem nimic de a face cu arderea ereticilor. Putem spune cu siguranţă că Pelagianismul este strămoşul Arminianismului, astfel Pavelinismul şi Augustinianismul sunt strămoşii Calvinismului.

Fundamentul doctrinar pe care se bazează Calvinismul nu este predestinarea

Mai mult, principiul fundamental pe care se bazează întreg sistemul doctrinar al Calvinismului nu se bazează pe predestinare. Nu, învăţătura primară a Calvinismului se bazează pe un fundament mult mai larg şi este unul care, nu este prea mult să spunem, că atinge chiar natura şi caracterul lui Dumnezeu. Singura stâncă pe care clădeşte Calvinismul este suveranitatea absolută şi nelimitată a lui Dumnezeu. Într-adevăr, această doctrină a suveranităţii divine este susţinută şi accentuată de Calvinism şi care formează sursa pe care se bazează fiecare din celelalte principii ale învăţăturii Calviniste.

Este important ca să înţelegem că, Calvinismul nu se centrează în primul rând pe doctrina predestinării care este considerată separat. Predestinarea este simplu aplicarea suveranităţii divine a lui Dumnezeu la mântuire. Calvinismul afirmă că suveranitatea lui Dumnezeu este supremă în mântuire ca şi în orice altceva.

Moştenirea noastră baptistă Calvinistă

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe marii noştri părinţi baptişti din Convenţia Sudului şi conducătorii care au fost Calvinişti dedicaţi, articulaţi.

Să-l luăm de exemplu pe Basil Manly. Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

Într-o predică intitulată „Eficienţa divină consistentă cu activitatea umană,” Manly a spus unui grup de pastori: „Haideţi să nu renunţăm nici la doctrina activităţii şi responsabilităţii umane şi nici la suveranitatea şi eficienţa divină. De ce să considerăm că ele sunt inconsecvente? Sau de ce aceia care se agaţă de una să fie dispuşi să se îndoiască, sau să nu o creadă, sau să o explice pe cealaltă?”

Manly a continuat: „Cel mai mare motiv … pentru care familia creştină este divizată de o parte sau de alta respingând una sau cealaltă dintre aceste mari doctrine este că doctrina dependenţei de fiinţa Divină, ne aruncă în mod constant în mâinile şi în mila lui Dumnezeu. Omului mândru nu îi place aceasta; [el] preferă să se uite la cealaltă parte a subiectului; devenind orb, în parte, ţintindu-şi privirea doar la o vedere a adevărului; şi îl uită pe Creator, în care el trăieşte şi se mişcă şi îşi are fiinţa sa.”

Consideraţi-l pe James P. Boyce, principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Baptist Theological Seminary) (Seminarul de teologie baptist de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea a unei dragoste pentru oameni copleşitoare şi consumatoare a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului. Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze. Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.

Dragostea sa pentru aproapele a fost astfel că, după ce Boyce a murit, Rabinul Moses din Louisville a spus despre el,

„Înainte de a veni la Louisville, cunoşteam creştinismul doar din cărţi şi prin astfel de oameni ca Boyce am învăţat să îl cunosc ca o forţă vie. În acel om am învăţat nu doar să pricep, ci să respect şi să stimez puterea spirituală numită creştinism.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct,

„Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.” Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce pe care noi o numim Calvinism: A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.”

Boyce şi Manly au fost Calvinişti puternici. Ei nu au fost singuri. Teologia lor nu a fost o anomalie în viaţa baptistă timpurie din sud. W. B. Johnson, primul Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. R. B. C. Howell, al doilea Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. Richard Fuller, al treilea Preşedinte la SBC, a fost un Calvinist. Charles Dutton Mallary, primul secretar care înregistra la SBC Foreign Mission Board (Bordul de misiune în străinătate al SBC), a fost un Calvinist. La fel a fost şi B. H. Carroll, fondator al Southwestern Baptist Theological Seminary (Seminarul teologic baptist de sud-vest). Patrick Hues Mell, Preşedinte la SBC timp de şaptezeci de ani, mai mult decât orice alt om, a fost un apărător polemic al Calvinismului.

Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică: Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (The Life of Patrick Hues Mell, (Viaţa lui Patrick Hues Mell) pag. 59.)

Aş putea continua să vă dau nume şi schiţe biografice ale Părinţilor noştri Fondatori care au fost în egală măsură Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, dar voi mai da un singur nume. Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus,

Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat real ceea ce învăţătorii anteriori au predat.

Lăsaţi-mă să rezum arătând cinci lucruri ce nu este Calvinismul.

  1. Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15.
  2. Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.
  3. Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul? (1 Tesaloniceni 5:9).
  4. Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.
  5. Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:16).

Calvinismul este autentic, istoric baptist. Spre deosebire de mişcarea liberală, mişcarea Carismatică, cea Dispensaţională sau mişcările Keswick, Calvinismul este singurul care poate pretinde că este endemic pentru istoria, moştenirea şi învăţătura noastră baptistă. Până în ultimul secol cu pragmatismul său, baptiştii din sud şi precursorii lor au fost întotdeauna Calvinişti. Reînvierea din zilele noastre a Calvinismului este doar un efort de a restaura trecutul nostru teologic, care va avea un efect profund asupra evanghelizării făcute de noi.

Ce putem spune despre Calvinism şi evanghelizare?

Mai întâi, ce este evanghelizarea? Evanghelizarea este comunicarea unui mesaj inspirat divin pe care noi îl numim evanghelie. El este un mesaj care se poate defini în cuvinte, dar trebuie comunicat prin cuvânt şi putere. „În adevăr, Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală…” (1 Tesaloniceni 1:5). Acest mesaj începe cu informaţie şi include explicaţie, aplicaţie şi invitaţie.

Informaţia este cum Dumnezeu, Creatorul şi Judecătorul nostru, în mila sa l-a fost pe Fiul Său un Mântuitor perfect, în stare şi doritor al păcătoşilor. Invitaţia este chemarea lui Dumnezeu pentru omenire să vină la acel Mântuitor cu credinţă şi pocăinţă şi să găsească iertare, viaţă şi pace.

Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El (1 Ioan 3:23). „Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29).

O definiţie a evanghelizării este: „A-l prezenta pe Isus Hristos oamenilor păcătoşi, pentru ca ei să îşi pună încrederea în Dumnezeu, prin El să îl primească pe El ca Mântuitor al lor şi să îl slujească pe El ca Împărat al lor în părtăşia bisericii Sale.”[1] Veţi observa că această definiţie include biserica. Domnul nostru a dat însărcinarea bisericii.

Evanghelizarea trebuie să aibă un fundament doctrinar

Temelia doctrinară pentru evanghelizarea biblică este la fel de importantă pentru lucrarea de evanghelizare la fel cum este scheletul pentru trupul uman. Doctrina dă unitate şi stabilitate. Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care însoţesc adesea evanghelizarea şi misiunile adevărate. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică va descoperi curând că eforturile ei sunt slăbite şi se produc convertiri false. Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. 2 Timotei 3:16 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” Evanghelizarea fără o temelie doctrinară este clădirea pe nisip (conform Matei 7:24-26). Aceasta este ca şi tăierea florilor înfipte în pământ fără rădăcini doctrinare; ele se vor veşteji şi vor muri. Calviniştii au o temelie doctrinară pentru evanghelizare.

Temelia doctrinară pentru o evanghelizare centrată în Dumnezeu garantează succesul ei. Mai întâi, pentru că Dumnezeu Tatăl i-a ales pe unii:

Ioan 13:18 „cunosc pe aceia pe care i-am ales”
Ioan 15:16 „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.”
Efeseni 1:4 „În El, Dumnezeu ne-a ales.”
2 Tesaloniceni 2:13 „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire.”
Ioan 6:37, 39, 44, 64, 65: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine… voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu…”

Aceasta sună pentru mine ca o garanţie a succesului!

A doua garanţie a succesului este găsită în faptul că Dumnezeu Tatăl i-a dat Fiului său, Marele Păstor, unele oi şi Marele Păstor a făcut ispăşire pentru oile pe care Tatăl i le-a dat Lui.

Ispăşirea pe care o considerăm noi este o ispăşire planificată – crucea nu a fost un accident. Dumnezeu a planificat-o. El nu dormea şi nu a fost prins cu garda jos la cruce. El a avut un plan neschimbabil, imuabil, şi acesta a fost îndeplinit. Apostolul Petru a predicat aceasta ca o parte a primului său mesaj: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Apostolii nu numai că l-au predicat; ei s-au rugat lui. Ascultaţi rugăciunea lor din Fapte 4:27-29: „În adevăr, împotriva Robului Tău celui Sfânt, Isus pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău”. Dumnezeu a fost stăpânul ceremoniilor de la cruce.

Isus a învăţat de asemenea că Dumnezeu Tatăl a avut un plan neschimbabil, imuabil şi puterea de a-l executa: „căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi” (Ioan 6:38, 39).

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11).

„Eu Îmi cunosc oile Mele” (Ioan 10:14-15).

Isus clarifică de ce unii nu cred în El. V-aţi întrebat vre-odată de ce unii nu cred? Ei bine, Isus răspunde la această întrebare aici: „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele” (Ioan 10:26).

El descrie două caracteristici ale oilor Sale: „Oile Mele ascultă glasul Meu [o dispoziţie de a cunoaşte voia Sa]; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine [o dispoziţie de a face voia Sa]” (Ioan 10:27).

Acest adevăr, că ispăşirea a fost făcută pentru oi, este subliniat de rugăciunea Domnului găsită în Ioan 17. Ascultaţi rugăciunea Sa: „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu” (Ioan 17:2). „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24).

Această vedere a extinderii ispăşirii face crucea un loc al victoriei, pentru că ceea ce Tatăl a planificat, Fiul a cumpărat, şi pentru aceştia El se roagă. Aceasta este consecventă cu marea declaraţie în acea profeţie mesianică a venirii Sale: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11).

Isus învaţă acelaşi lucru în Ioan 6:37: „Tot ce-Mi  Tatăl, va ajunge la Mine…” Nu probabil ei vor veni, sau, ar fi plăcut dacă ei ar veni, sau, dacă ei vor decide vor veni, ci mai degrabă, „va ajunge.” Astfel, acesta este un element important al mesajului crucii, mesajul evanghelizării. Aceasta înseamnă că moartea lui Hristos nu a fost în zadar, ci mai degrabă, fiecare dintre cei pentru care El a murit mântuitor, va ajunge. Este interesant să observăm că atunci când îngerul a anunţat naşterea Sa lui Iosif, îngerul a fost direct în acest punct: „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21).

Observaţi că textul spune, „va mântui poporul Său,” nu fiecare individ singur, ci poporul Său – oile.

Dumnezeu a folosit faptul că El avea unii oameni, unele oi, pentru a încuraja evanghelizarea acelui oraş rău din Corint. Marelui apostol i-a fost frică să meargă la Corint şi Dumnezeu l-a încurajat spunându-i, „…Nu te teme… căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate.” (Fapte 18:9, 10).

  1. Venirea sa a fost pentru poporul Său (Matei 1:21): „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”
  2. Răscumpărarea făcută de El pe Cruce a fost pentru oi – poporul Său (Ioan 10:11, 14, 15): „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi … Eu Sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
  3. Rugăciunea sa a fost pentru toţi cei pe care Tatăl i-a dat Lui (Ioan 17:2, 9): „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu … Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.”

Este acesta mesajul crucii pe care l-aţi auzit? Un Hristos a cărui moarte nu este în zadar şi nu va eşua în îndeplinirea a tot ceea ce a intenţionat? Sau, aţi auzit mesajul unui Isus sărac, neputincios, patetic şi uneori efeminat, care a murit doar ca să facă posibilă mântuirea şi care stă neputincios, aşteptând să vadă ce vor face cu El aceşti păcătoşi puternici?

Acesta nu este doar un accent diferit. El este un conţinut diferit al mesajului evanghelizării. Evanghelia biblică este centrată pe Dumnezeu, îl onorează pe Dumnezeu şi este bună pentru păcătoşi. Dacă acel concept pe care îl aveţi despre Calvinism omoară evanghelizarea, vă sugerez  să vă examinaţi înţelegerea voastră şi să studiaţi cartea lui J. I. Packer, Evangelism and the Sovereignty of God, (Evanghelizarea şi suveranitatea lui Dumnezeu) pe cea a lui Walter Chantry, Today’s Gospel (Evanghelia de azi) şi cartea mea, Today’s Evangelism, Its Message and Methods (Evanghelizarea de azi, mesajul şi metodele ei). Aceste cărţi pot fi obţinute de la Christian Gospel Book Service, Cape Coral, FL.

http://www.voxdeibaptist.org/will_calvinism_kill_evangelism_trd.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/soteoriologie/va-ucide-calvinismul-evanghelizarea-ernest-c-reisinger/

SOTEOROLOGIE / Planul Sistemului de Loraine Boettner

Planul Sistemului de Loraine Boettner

Există doar trei sisteme care pretind că arată calea mântuirii prin Hristos. Ele sunt:

(1) Universalismul, – care susţine că Hristos a murit pentru toţi oamenii şi că în final toţi vor fi mântuiţi, fie în viaţa aceasta sau printr-o probare viitoare. Acest punct de vedere apelează cel mai puternic la sentimentele noastre, dar este nebiblic, şi nu a fost niciodată susţinut de o biserică creştină organizată.

(2) Arminianismul, – care susţine că Hristos a murit în mod egal şi nepărtinitor pentru fiecare individ al omenirii, nu mai puţin pentru cei care pier decât pentru cei care sunt mântuiţi: acea alegere nu este un act veşnic şi necondiţionat al lui Dumnezeu; acel har mântuitor este oferit fiecărui om, acest har el îl poate primi sau respinge după cum îi place lui să facă; acel har mântuitor nu este necesar permanent, ci cei care sunt iubiţi de Dumnezeu, răscumpăraţi de Hristos, şi născuţi din nou prin Duhul Sfânt, pot (fie ca Dumnezeu să vrea să lupte împotrivă) fi aruncaţi şi să piară veşnic.

Arminianismul în formele sale mai deplin dezvoltate este în mod esenţial o reînviere a Pelagianismului, un tip de auto-mântuire. De fapt, strămoşul Arminianismului poate fi urmărit înapoi prin Pelagianism la fel cum Calvinismul poate fi urmărit înapoi prin Augustinianism. Probabil acesta ar fi mai corect denumit „Pelagianism,” deoarece principiile sale au fost aduse în existenţă cu aproape o mie două sute de ani înainte ca Arminius să se nască. Pelagianismul nega depravarea umană, şi necesitatea harului eficient, şi înălţa voinţa umană mai presus de cea divină. „Doctrinele ei sunt pe placul omului natural, urând, aşa cum toţi oamenii urăsc doctrina depravării universale. A spune că omul putea creşte sfânt şi fără pată, că el putea să îşi asigure harul lui Dumnezeu, şi să realizeze mântuirea printr-un act al voinţei sale libere, a fost învăţătura care atrăgea, aşa cum încă atrage mii de oameni.” (Warburton, Calvinism, p. 11).

Arminianismul în cel mai bun caz este o încercare vagă şi nedefinită de împăcare, planând la mijlocul sistemelor marcate ascuţit ale lui Pelagius şi Augustin, înlăturând marginile fiecăruia, şi înclinând acum spre unul, acum spre altul. Dr. A. A. Hodge se referă la el ca şi la un „sistem elastic şi variat de compromisuri.” Ideea sa conducătoare este că harul divin şi voinţa umană vor realiza în comun lucrarea de convertire şi de sfinţire, ci că omul are dreptul suveran de a accepta sau de a respinge. Acesta afirmă că omul este slab ca un rezultat al căderii, dar neagă faptul că s-a pierdut toată capacitatea sa. De aceea omul doar are nevoie de harul divin pentru a-l ajuta în eforturile sale personale. Sau, ca să spunem în alt fel aceasta, el este bolnav, dar nu este mort; într-adevăr el nu poate să se ajute pe sine, dar poate angaja ajutorul unui doctor şi poate accepta sau respinge ajutorul când acesta este oferit. Astfel el are puterea de a coopera cu harul lui Dumnezeu în problema mântuirii. Acest punct de vedere înalţă libertatea omului pe cheltuiala suveranităţii lui Dumnezeu. El are o anumită autoritate aparentă dar nu reală a Scripturii, şi este contrazis simplu de alte părţi ale Scripturii.

Istoria arată clar că tendinţa Arminianismului este să compromită şi să devieze treptat de la baza evanghelică. Până în această zi încă nu a fost dezvoltat un corp sistematic şi logic al teologiei Arminiane. Acesta are, de exemplu în biserica Metodistă, un crez scurt şi neoficial în cele douăzeci şi cinci de articole; dar se poate vedea dintr-o privire contrastul dintre acea afirmaţie şi Mărturisirea de la Westmister alcătuită cu grijă.

(3) Al treilea sistem care arată calea mântuirii prin Hristos este Calvinismul. Calvinismul susţine că un rezultat al căderii în păcat toţi oamenii sunt vinovaţi în sine, sunt corupţi, pierduţi fără speranţă; că din această mulţime căzută, Dumnezeu alege suveran unii pentru mântuirea prin Hristos, în timp ce trece pe lângă ceilalţi; că Hristos este trimis să răscumpere poporul Său printr-o ispăşire pur înlocuitoare; că Duhul Sfânt aplică în mod eficient această răscumpărare celor aleşi; şi că toţi dintre cei aleşi sunt aduşi în mod infailibil la mântuire. Doar acest punct de vedere este consecvent cu Scriptura şi cu ceea ce vedem în lume despre noi.

Calvinismul susţine că omul căzut este incapabil în întregime de a face ceva ca să merite mântuirea, că el este dependent în întregime de harul divin pentru începerea şi dezvoltarea vieţii spirituale. Greşeala principală a Arminianismului este recunoaşterea insuficientă a părţii pe care o are Dumnezeu în răscumpărare. Acestuia îi place să admire demnitatea şi tăria omului; Calvinismul se pierde în adorarea harului şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Calvinismul îl aruncă pe om mai întâi în adâncimile umilinţei şi ale disperării pentru a-l ridica pe aripile harului spre tăria supranaturală. Unul linguşeşte mândria naturală; altul este o evanghelie pentru păcătoşii pocăiţi. Aşa cum acela care înalţă omul în privirile sal şi gâdilă imaginaţiile sale este mai bine primit de inima naturală decât ceea ce îl înjoseşte, probabil Arminianismul se dovedeşte în sine a fi mai popular. Totuşi Calvinismul este mai aproape de adevăruri, oricât de dure şi de respingătoare par aceste adevăruri. „Nu întotdeauna cel mai agreabil medicament este şi cel mai vindecător. Experienţa apostolului Ioan este una care se întâmplă frecvent, că acea cărticică dulce ca mierea în gură este amară în pântece. Hristos cel crucificat era o piatră de poticnire pentru o clasă de oameni şi o nebunie pentru alta, şi totuşi El era, şi este, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care cred.” (Mcfetridge, Calvinism in History (Calvinismul în istorie), p. 136)

Oamenii se înşeală în mod constant pe ei înşişi postulând sentimentele şi opiniile lor specifice ca şi axiome morale. Pentru unii este evident în sine faptul că un Dumnezeu sfânt nu poate permite păcatul; de aici ei deduc că nu există Dumnezeu. Pentru alţii este evident în sine faptul că un Dumnezeu milostiv nu poate permite ca o parte dintre creaturile Sale raţionale să fie pentru totdeauna victimele păcatului şi mizeriei, şi în consecinţă ei neagă doctrina pedepsirii veşnice. Unii presupun că cei inocenţi nu pot fi pedepsiţi în mod corect pentru cei vinovaţi, şi sunt conduşi să nege suferinţele mandatare şi înlocuitoare şi moartea lui Hristos. Şi pentru alţii aceasta este o axiomă că actele libere ale unui agent liber nu pot fi sigure şi sub controlul lui Dumnezeu, deci ei neagă hirotonisirea mai dinainte, sau chiar preştiinţa unor astfel de fapte.

Totuşi noi suntem liberi să dezvoltăm un sistem după gusturile noastre. „Întrebarea care dintre aceste sisteme este adevărat,” spune Dr. Charles Hodge, un apărător zelos şi necompromis al Calvinismului, „nu trebuie să fie decisă prin stabilirea care din ele este mai agreabil faţă de sentimentele noastre sau care este mai plauzibil pentru înţelegerea noastră, ci care este consistent cu doctrinele Bibliei şi cu faptele experienţei.” „Este datoria fiecărui teolog să îşi subordoneze teoriile sale la Biblie, şi să nu înveţe ceea ce i se pare lui a fi adevărat sau rezonabil, ci simplu ceea ce învaţă Biblia,” Şi din nou, „Nu ar exista nici un final al controversei şi nici o siguranţă pentru orice adevăr, dacă permitem convingerilor personale puternice ale minţilor individuale să determine ce este adevărat sau nu din ceea ce poate Biblia şi ce nu poate fi permis ca să înveţe” (Systematic Theology (Teologie Sistematică), II, pag. 356, 559, 581.)

Ca şi în cazul altor doctrine care sunt comune sistemului creştin, nu există nici un loc în Biblie în care aceste doctrine caracteristice Calviniste sunt expuse într-o formă sistematică şi completă. Biblia nu este o lucrare despre Teologia Sistematică, ci doar cariera de piatră din care se poate obţine piatra pentru un astfel de templu. În loc să ne dea o afirmaţie oficială a unui sistem teologic aceasta ne oferă o masă de materiale brute care trebuie să fie organizate şi sistematizate şi prelucrate în relaţiile lor organice. De exemplu, nu găsim nicăieri o afirmaţie oficială a doctrinei Trinităţii, sau a persoanei lui Hristos, sau a inspiraţiei Scripturilor. Ea ne oferă o relatare a originii şi a dezvoltării poporului evreu şi despre întemeierea creştinismului, şi adevărurile doctrinare sunt oferite cu puţină considerare a relaţiilor lor logice. Aceste fapte trebuie să fie clasificate şi aranjate într-un sistem logic şi astfel să fie transformate într-o teologie. Acest lucru, că materialul din Biblie nu este aranjat într-un sistem teologic, este în acord cu procedura lui Dumnezeu în alte domenii. El nu ne-a oferit un sistem dezvoltat deplin al biologiei, sau al astronomiei sau al politicii. Noi pur şi simplu găsim faptele neorganizate în natură şi în experienţă şi ele sunt lăsate ca să le dezvoltăm într-un sistem cât putem noi mai bine. Şi de vreme ce doctrinele nu sunt prezentate într-o formă sistematică şi oficială, este mult mai uşor să se nască interpretări false.

http://www.voxdeibaptist.org/outline_system_trd.htm

Pelagianismul, Semi Pelagianismul & Augustinianismul A. A Hodge

O COMPARAŢIE A SISTEMELOR

În acest capitol va fi prezentată o scurtă schiţă a principalelor poziţii contrastante ale celor trei sisteme rivale Pelagianism, Semi-Pelagianism, şi Augustinianism, sau aşa cum sunt ele denumite în formele lor complet dezvoltate, Socinianism, Arminianism, şi Calvinism — împreună cu o schiţă a istoriei ridicării şi răspândirii lor.

Care era în general starea gândirii teologice în timpul primelor trei secole?

În decursul primilor trei sute de ani care au trecut după moartea apostolului Ioan minţile speculative ale bisericii erau angajate în principal în apărarea adevărului creştinismului împotriva necredincioşilor – în combaterea ereziilor gnostice generate de corupţia filozofiei orientale – şi în clarificarea definitivă a întrebărilor care au evoluat în controversele referitoare la Persoanele din Trinitate. Se pare că nu au fost făcute afirmaţii precise şi consistente în acea perioadă, cu privire la originea, natura şi consecinţele păcatului uman; nici cu privire la natura şi efectele harului divin; nici cu privire la natura lucrării de răscumpărare a lui Hristos, sau despre metoda aplicării ei de Duhul Sfânt, sau despre însuşirea ei prin credinţă. Ca un fapt general se poate afirma că, datorită influenţei mari a lui Origen, Părinţii Bisericii Greceşti s-au fixat destul de unanim asupra unui Semi-Pelagianism liber, negând vina păcatului original, şi susţinând abilitatea păcătosului de a se predispune pentru şi pentru a coopera cu harul divin. Şi acesta a continuat să fie caracterul Antropologiei greceşti până în prezent. Acelaşi atribute au caracterizat şi speculaţiile scriitorilor timpurii din Biserica vestică, dar în timpul secolelor trei şi patru a apărut o tendinţă marcantă printre Părinţii latini faţă de acele puncte de vedere mai corecte, care după aceea au fost justificate triumfător de marele Augustin. Această tendinţă poate fi localizată cel mai clar în scrierile lui Tertulian din Catagina, care a murit aproximativ în anul 220, şi în cele ale lui Hilary din Poitiers (368) şi Ambrose din Milan (397).

Prin ce mijloace a avansat Biserica în a face o discriminare clară a adevărului divin? Şi în ce ere, şi printre care ramuri ale Bisericii au fost definite marile doctrine ale trinităţii şi ale Persoanei lui Hristos, a păcatului şi a harului, a răscumpărării şi a aplicaţiilor lor în parte?

Biserica a avansat mereu spre concepţii mai clare şi definiţii mai exacte ale adevărului divin printr-un proces de controversă activă. Şi Providenţei i-a plăcut ca mai multe mari departamente ale sistemului descoperit în Scripturile inspirate să fie cele mai mult discutate şi să fie definite mai clar în ere diferite şi în sânul unor naţiuni diferite.

Astfel, întrebările profunde implicate în departamentele Teologiei potrivite şi ale Hristologiei au fost investigate de oameni care aveau în principal o origine grecească, şi ele au fost definite autoritar în Sinoadele ţinute în jumătatea estică a Bisericii Generale în timpul secolului al patrulea şi în secolele imediat următoare. În ce priveşte TEOLOGIA divinităţii consubstanţiale a lui Hristos, ea a fost definită în Consiliul de la Nice, 325, şi Personalitatea şi divinitatea Duhului Sfânt în primul Consiliu de la Constantinopol, 381; clauza Filioque a fost adăugată de latini la Consiliul de la Toledo, 589. În ce priveşte Hristologia, Consiliul de la Efes, 431, a afirmat unitatea personală a lui Theanthropos. Consiliul de la Chalcedon, 451, a afirmat că cele două naturi rămân distincte. Al şaselea Consiliu de la Constantinopol, 680, a afirmat că Domnul poseda o voie umană cât şi una divină. Aceste decizii au fost acceptate de întreaga Biserică, Greacă şi Romană, Luterană şi Reformată.

Întrebările privitoare la păcat şi har cuprinse sub titlul general al antropologiei au fost în primul rând investigate în totalitate de oameni cu originea latină, şi concluziile precise au fost atinse în controversa lui Augustin cu Pelagius în prima jumătate a secolului cinci.

Întrebările referitoare la răscumpărare şi metoda aplicării ei, cuprinse sub marea diviziune a soteriologiei, nu au fost niciodată investigate în totalitate până în vremea Reformei şi ulterior de către marii teologi ai Germaniei şi ai Elveţiei.

Multe întrebări au căzut sub marea diviziune a Eclesiologiei şi încă îşi aşteaptă soluţia lor completă în viitor.

Care sunt cele trei mari sisteme de teologie care au continuat întotdeauna să predomine în biserică?

De vreme ce revelaţia dată în Scriptură îmbrăţişează un sistem complet de adevăr, fiecare departament singur trebuie să susţină multe relaţii evidente, logice şi de altfel, şi faţă de celelalte părţi ale întregului. Dezvoltare imperfectă şi concepţia defectuoasă sau exagerată a oricărei doctrine trebuie să conducă în mod inevitabil la confuzie şi eroare în tot sistemul. De exemplu, punctele de vedere Pelagiane despre starea omului prin natură tind întotdeauna să se unească, cu punctele de vedere Sociniane în ce priveşte Persoana şi lucrarea lui Hristos. Şi punctele de vedere Semi-Pelagiane despre păcat şi har sunt atrase irezistibil şi atrag la rândul lor punctele de vedere Arminiane despre atributele divine, natura Ispăşirii şi lucrarea Duhului.

De fapt, aşa cum puteam anticipa, acestea sunt doar două sisteme complete auto-consistente de teologie creştină posibile.

1.La dreapta, Augustinianism completat în Calvinism.

  1. La stânga, Pelagianismul completat în Socinianism.
  2. Arminianismul vine între aceste două sisteme ca şi sistem de compromis şi este dezvoltat în Semi-Pelagianism.

În folosirea obişnuită a termenilor Socinianismul este aplicat în principal ca denumire a acelor elemente din sistemul fals care au legătură cu Trinitatea Persoanei lui Hristos; termenii Pelagianism şi Semi-Pelagianism sunt aplicaţi unor depărtări mai extreme sau mai moderate aflate sub conducerea antropologiei; şi termenul Arminianism este folosit pentru a desemna erorile mai puţin extreme în legătură cu Departamentul soteriologiei.

Când, unde şi de către cine au fost distinse clar pentru prima dată principiile fundamentale ale celor două şcoli mari de teologie antagoniste?

Poziţiile de contrast ale sistemelor Augustinian şi Pelagian au fost prima dată predate şi definite prin controversele menţinute prin oamenii eminenţi a căror nume le poartă, în timpul primei treimi a secolului al cincilea.

Augustin a fost episcop de Hippo în Africa de Nord din 395 d. Hr. până în 430 d. Hr. Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, a fost un călugăr englez. El a fost ajutat în controversele sale de ucenicii săi Coelestius şi Julian din Eclanum în Italia.

Poziţiile susţinute de Pelagius erau în general condamnate de reprezentanţii întregii Biserici şi de atunci încolo au fost susţinute de toate denominaţiile, cu excepţia Socinianilor declaraţi, au fost o erezie fatală. Ele au fost condamnate de cele două consilii ţinute la Carthage în 407 d. Hr. şi în 416 d. Hr., de Consiliul ţinut la Milevum în Numidia în 416 d. Hr.; de papii Innocent şi Zosimus şi de Consiliul Ecumenic ţinut la Efes în 431 d. Hr. Această respingere rapidă şi universală a Pelagianismului dovedeşte faptul că în timp ce viziunile Părinţilor timpurii asupra clasei de întrebări au fost foarte imperfecte, cu toate acestea, sistemul predat de Augustin trebuie să fi fost în toate punctele de vedere esenţiale acelaşi cu credinţa Bisericii ca un întreg de la început.

Specificaţi în contrast principalele poziţii distincte ale sistemelor Augustinian şi Pelagian.

Despre PĂCATUL ORIGINAL.1[1Historical Presentation of Augustinianism and Pelagianism, de G. F. Wiggers, D.D., tradusă de Rev. Ralph Emerson, pp. 268-270. (O prezentare istorică a Augustinianismului şi a Pelagianismului)]

Augustinianismul. Prin păcatul lui Adam, în care toţi oamenii au păcătuit împreună, păcatul şi toate celelalte pedepse pozitive ale păcatului lui Adam au venit în lume. Prin el natura umană a fost coruptă fizic şi moral. Fiecare om aduce în lume cu el o natură care este deja atât de coruptă, încât nu poate face nimic decât să păcătuiască. Propagarea acestei calităţi în natura sa este prin senzualitate.

Pelagianismul. Prin păcatul său, Adam s-a rănit doar pe sine, nu posteritatea sa. Potrivit naturii sale morale, fiecare om este născut în exact aceeaşi condiţie în care Adam a fost creat. De aceea, nu există păcatul original.

Despre VOINŢA LIBERĂ.

Augustinianismul. Prin păcătuirea lui Adam, Libertatea Voinţei umane a fost pierdută în întregime. În starea sa prezentă coruptă omul poate dori şi face doar rău.

Pelagianismul. Voinţa omului este liberă. Orice om are puterea şi voinţa de a face binele cât şi opusul lui. De vreme ce depinde de el însuşi dacă el este bun sau rău.”

Despre HAR.

Augustinianismul. Dacă totuşi, omul în starea sa actuală, vrea şi face binele, aceasta este doar lucrarea harului. Aceasta este o operaţie interioară, secretă şi minunată a lui Dumnezeu asupra omului. Aceasta este o lucrare precedentă cât şi una însoţitoare. Prin harul precedent, omul dobândeşte credinţa, prin care ajunge la o înţelegere a binelui a cărui putere i se dă ca să dorească binele. El are nevoie de harul cooperator pentru înfăptuirea fiecărei fapte bune individuale. Deoarece omul nu poate face nimic fără har, tot aşa el nu poate face nimic împotriva lui. El este irezistibil. Şi pentru că omul prin natură nu are nici un merit, nu se va da nici un respect dispoziţiei morale a omului în împărţirea harului, ci Dumnezeu acţionează potrivit voii sale libere.

Pelagianismul. Deşi prin voinţa liberă, care este un dar de la Dumnezeu, omul are capacitatea de a dori şi de a face bine fără ajutorul special al lui Dumnezeu, totuşi, pentru o înfăptuire mai uşoară a lui, Dumnezeu a descoperit legea; pentru o înfăptuire mai uşoară, instrucţiunile şi exemplul lui Hristos îl ajută; şi pentru o înfăptuire mai uşoară, chiar operaţiile supranaturale ale harului îi sunt acordate. Harul, în cel mai limitat sens (influenţa amabilă) este dat „numai” celor care îl merită prin utilizarea credincioasă a propriilor lor puteri. Dar omul i se poate împotrivi.

Despre PREDESTINARE ŞI RĂSCUMPĂRARE.

Augustinianismul. Din veşnicie, Dumnezeu a dat un decret liber şi necondiţionat pentru a-i salva pe câţiva2 [Doctrina lui Augustin nu implică în nici un caz concluzia că cei aleşi sunt „puţini” sau „un număr mic”.] de mulţimea celor care erau corupţi şi expuşi distrugerii. Celor pe care el i-a predestinat pentru mântuire, el le dă mijloacele necesare pentru acest scop. Dar celorlalţi, care nu aparţin acestui număr mic de aleşi, peste ei cade ruina meritată. Hristos a venit în lume şi a murit numai pentru cei aleşi.

Pelagianismul. Decretul de alegere şi respingere al lui Dumnezeu este întemeiat pe preştiinţă. Pe cei pe care Dumnezeu i-a văzut mai dinainte că vor ţine poruncile sale, el i-a predestinat pentru mântuire; pe ceilalţi la pierzare. Răscumpărarea lui Hristos este generală. Dar numai cei care au păcătuit au nevoie de moartea sa răscumpărătoare. Totuşi, toţi, prin instrucţiunile şi exemplul său, pot fi conduşi spre o perfecţiune şi o puritate mai înaltă.

Care a fost originea sistemului Mijlociu sau Semi-Pelagianism?

Între timp, în timp ce controversa Pelagianismului era la culme, John Cassian, de origine siriană şi educat în Biserica estică, s-a mutat la Marseille, în Franţa, cu scopul de a dezvolta profitul călugărilor din acea regiune, a început să dea publicităţii o schemă de doctrină care ocupa o poziţie de mijloc între sistemele lui Augustin şi Pelagius. Acest sistem, a căror sprijinitori au fost numiţi Massilians de la domiciliul şefului lor, şi apoi Semi-Pelagianism de către Cărturari, este în principiile sale esenţiale una cu acel sistem care acum este numit Arminianism, o afirmaţie despre care vom vorbi ulterior în acest capitol. Faustus, episcop de Priez, în Franţa, din anul 427 d. Hr. până în anul 480 d. Hr., a fost unul dintre cei mai distinşi şi mai prosperi avocaţi ai acestei doctrine, care a fost acceptată permanent de Biserica estică şi pentru o perioadă a fost răspândită larg şi în vest, până când a fost condamnată de sinoadele de la Orange şi Valence, 529 d. Hr.

Care este relaţia dintre Augustinianism şi Calvinism şi dintre Semi-Pelagianism şi Arminianism?

După această perioadă Augustinianismul a devenit ortodoxia recunoscută din Biserica din vest şi nici un alt nume de om neinspirat nu a exercitat o astfel de influenţă universală asemănătoare printre Romano Catolici şi Protestanţi. Dacă vre-un nume trebuie să fie folosit pentru a denumi un sistem de adevăr revelat divin, fraza Augustinianismului ca fiind opusă Pelagianismului denumeşte corect toate acele elemente de credinţă pe care le au în comun toţi creştinii Evanghelici. Pe de altă parte, Augustinianismul ca fiind opus Semi-Pelagianismului denumeşte corect acel sistem numit de obicei Calvinism – în timp ce Cassianismul ar fi denumirea corectă din punct de vedere istoric acelui de Mijloc sau a Schemei Semi-Pelagiane care acum este denumită în mod obişnuit Arminianism.

Cum au fost divizate partidele cu privire la aceste sisteme mari printre Cărturari şi cum sunt ele în Biserica modernă papală?

După eroarea erelor întunecate, în timpul cărora toate speculaţiile active au dormit, marele Thomas Aquinas, un italian prin naştere, 1224 d. Hr., şi un călugăr al ordinului Sf. Dominic, Doctor Angelicus, a sprijinit cu o abilitate desăvârşită sistemul Augustinian de teologie în acea manieră greoaie şi artificială care îi caracteriza pe Cărturari. John Duns Scotus, un englez nativ, 1265 d. Hr., un călugăr din ordinul Sf. Francis, Doctor Subtilis, a fost în acea eră cel mai capabil avocat al sistemului numit atunci Semi-Pelagian. Controversele care au fost înviate atunci au fost perpetuate timp de multe ere, Dominicanii şi Thomiştii sprijineau în general alegerea necondiţionată şi harul eficient, iar Franciscanii şi Scoţienii sprijineau în general alegerea condiţionată şi puterea inalienabilă a voinţei umane de a coopera cu sau de a se opune harului divin. Aceleaşi dispute sub nume de partide variate au continuat să agite Biserica Romană din timpul Reformei, cu toate că geniul sistemului ei ritualic şi preponderenţa iezuiţilor în consiliile ei au păzit în cadrul graniţelor ei preponderenţa aproape universală a Semi-Pelagianismului.

Consiliul general început la Trent, 1546 d. Hr., a încercat că formeze un Crez fără angajamente care să satisfacă aderenţii celor două sisteme. Prin urmare, Dominicanii şi Fanciscanii au pretins că punctele lor de vedere au fost aprobate de acel Sinod. Adevărul este că în timp ce afirmaţiile generale şi nedefinite ale doctrinei care sunt găsite printre canoanele sale sunt adesea într-o formă Augustiniană, iar explicaţiile mai detaliate şi mai precise care urmează după acestea sunt uniform Semi-Pelagiane. – Principal Cunningham’s Historical Theology vol. 1, pp. 483-495.

Ordinul iezuiţilor, întemeiat de Ignatius Loyola, 1541 d. Hr., a fost identificat întotdeauna cu teologia Semi-Pelagiană. Lewis Molina, un iezuit spaniol, 1588 d. Hr., inventatorul distincţiei indicată de termenul „Scientia Media,” a realizat o astfel de distincţie ca sprijin al său, încât aderenţii ei din Biserica Papală au fost denumiţi multe ere Molinists. În 1638, Jansenius, Episcop de Ypres în Olanda a murit lăsând în urma sa marea sa lucrare, Augustinus, în care el a desfăşurat clar şi a întemeiat prin extrase abundente adevăratul sistem teologic al lui Augustin. Această carte a prilejuit controverse întinse, a fost respinsă feroce de către iezuiţi şi a fost condamnată de Bulele papilor Innocent X. and Alexander VII., 1653 şi 1656 d. Hr. – care în final au fost urmate în 1713 de Bula sărbătorită mai mult “imigenitus” a lui Clement XI., condamnând lucrarea New Testament Commentary (Comentariul Noului Testament) a lui Quesnel. Augustinienii din acea Biserică au fost denumiţi ulterior Jansenişti şi au avut sediul lor general în Olanda şi Belgia şi la Port Royal lângă Paris. Ei au numărat printre ei câteva nume ilustre precum: Tillemont, Arnauld, Nicole Pascal, şi Quesnel. Aceste controverse dintre Dominicani şi Molinişti, Jansenişti şi iezuiţi, au continuat chiar până în vremea noastră, deşi în prezent Semi-Pelagianismul împărtăşeşte iezuitismul în influenţa sa aproape nelimitată în Biserica Papală, care a triumfat definitiv în consiliul de la Vatican, 1870.

Care este poziţia bisericii Luterane cu privire la aceste mari sisteme?

Luther, un călugăr din ordinul Augustin şi un ucenic sincer al acelui părinte, preda un sistem de credinţă care era în acord în spirit şi în toate punctele esenţiale care apoi a fost dezvoltat mai sistematic de Calvin. Singurul punct important în care el a fost diferit faţă de consensul comun al Bisericilor Calviniste cu privire la prezenţa fizică literală a întregii persoane a lui Hristos în, cu şi sub elementele Împărtăşaniei. Cu aceste opinii ale lui Luther Melanchthon pare să fi fost de acord în momentul în care a publicat prima ediţie a sa „Loci Communes”. Totuşi, opiniile sale cu privire la libertatea omului şi suveranitatea harului divin au fost modificate gradat ulterior. După moartea lui Luther, la Conferinţa de la Leipsic din 1548, el şi-a declarat explicit acordul său cu sinergiştii, care susţineau că în actul regenerator voinţa umană cooperează cu harul divin. Pe de altă parte, Melanchthon susţinea un punct de vedere al relaţiei semnului faţă de harul semnificat în consecinţă în Sacramente, în conformitate mult mai aproape de opiniile ucenicilor lui Zwingli şi Calvin decât cel care predomina în general în Biserica sa. Poziţia sa asupra acestor două puncte au fost o mare ofensă pentru Luteranii vechi, şi au determinat controverse amare şi mari. În final, partidul vechi sau strict Luteran a predominat peste adversarii săi, şi punctele lor de vedere au primit o afirmare ştiinţifică deplină în „Formula Concordiae” publicată în 1580. Deşi acest document remarcabil nu a câştigat o poziţie alături de Mărturisirea de la Augsburg şi Apology ca ci Mărturisirea recunoscută universală a Bisericilor Luterane, el poate fi luat ca cea mai bună mărturie disponibilă despre ceea ce era teologia strictă Luterană când ea s-a dezvoltat într-un sistem complet.

Caracteristicile teologiei Luterane în contrast cu cele ale Bisericilor Reformate pot fi afirmate pe scurt sub următoarele titluri:

  1. În privinţa TEOLOGIEI ADECVATE ŞI A HRISTOLOGIEI singurele puncte în care aceasta diferă de Calvinism sunt următoarele:
  1. Despre ATRIBUTELE DIVINE ALE PREDESTINĂRII SUVERANE, ei susţin că în ceea ce aceasta are legătură cu acţiunile agenţilor morali, ea este limitată la acele acţiuni care sunt văzute moral bune, în timp ce aceasta nu susţine nici o relaţie determinantă faţă de cele care sunt rele. Dumnezeu cunoaşte dinainte toate evenimentele de orice fel; el predestinează toate acţiunile agenţilor necesari, şi acţiunile bune ale agenţilor liberi – dar nimic altceva.
  2. Despre HRISTOLOGIE, ei susţin că în virtutea unirii întruchipate elementul uman al persoanei lui Hristos împărtăşeşte cu cel divin cel puţin unele dintre atributele sale specifice. Astfel sufletul său uman împărtăşeşte omniscienţa şi omnipotenţa divinităţii sale, şi trupul său în omniprezenţa sa, şi împreună au puterea de a da viaţă celui care crede cu adevărat şi primeşte sacramentul.
  1. Despre ANTROPOLOGIE, ei susţin puncte de vedere identice cu cele susţinute de avocaţii cei mai de nădejde al teologiei Reformate – de exemplu acuzarea antecedentă şi imediată a păcatului public al lui Adam; depravarea morală totală a tuturor descendenţilor săi de la naştere şi prin natură, şi incapacitatea lor absolută de a face corect cu propria lor putere orice se raportează la relaţia lor cu Dumnezeu.
  2. Cât despre Marile elemente centrale ale SOTERIOLOGIEI, ei au fost de acord cu Reformaţii cu o mare exactitudine asupra naturii şi necesităţii lucrării de ispăşire a lui Hristos; asupra justificării juridice prin imputarea credinciosului a ascultării active şi pasive a lui Hristos; asupra naturii şi a slujbei de justificare a credinţei; asupra singurei influenţe a harului divin în regenerarea păcătosului, cu care, sufletul mort nu este în stare să coopereze la început; asupra alegerii eterne şi suverane a lui Dumnezeu a credincioşilor în Hristos, nu datorită a vre-unui lucru prevăzut în ei, ci datorită voii sale milostive – şi consecvent cu faptul că mântuirea fiecărui suflet cu adevărat salvat trebuie să fie atribuită pur şi simplu numai harului lui Dumnezeu, şi în nici un grad cu voia cooperatoare sau meritul omului în sine.

În acelaşi timp ei predau, cu o inconsecvenţă logică evidentă, că harul evangheliei este în intenţia divină absolut universală. Hristos a murit în mod egal şi în acelaşi sens pentru toţi oamenii. El dă har asemănător tuturor oamenilor. Cei care sunt pierduţi sunt pierduţi doar pentru că rezistă harului. Cei care sunt mântuiţi îşi datorează mântuirea lor doar harului pe care ei îl au în comun cu cel pierdut – chiar acelaşi har – nu la un grad mai mare de har nici un grad mai mic de păcat – nu datorită îmbunătăţirii de către ei a harului, ci pur şi simplu harului în sine. Potrivit lor, Dumnezeu alege suveran pe toţi care sunt mântuiţi, dar nu trece în mod suveran peste cei care sunt pierduţi. El dă acelaşi har tuturor oamenilor, şi diferenţa este determinată de împotrivirea persistentă a celor care sunt pierduţi.

Marea deosebire a Luteranismului are legătură cu doctrina lor despre ÎMPĂRTĂŞANIE. Ei susţin prezenţa fizică reală a Domnului în Împărtăşanie, în, cu, şi sub elemente, şi că harul semnificat şi transmis de sacramente este necesar pentru mântuire, şi nu este transmis în mod obişnuit prin alte mijloace. De aici teologia şi viaţa de biserică a Luteranilor stricţi este centrată în sacramente. Ei diferă de partida sacramentală înaltă din biserica Episcopală în principal prin faptul că ei ignoră dogma succesiunii apostolice, şi tradiţiile bisericii primare.

Care sunt cele două mari partide în care s-a divizat întotdeauna lumea Protestantă?

Din timpul Reformei, întreaga lume Protestantă a fost împărţită în două familii mari de biserici clasificate ca şi LUTERANE, a celor a căror caracter a fost derivat de la Luther şi Melanchthon; şi ca reformate sau cele care au primit amprenta caracteristică a lui Calvin. Familia LUTERANĂ a bisericilor cuprinde toate bisericile Protestante din Germania, Ungaria şi provinciile Baltice din Rusia, care aderă la mărturisirea de la Augsburg, împreună cu bisericile naţionale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, şi marea denominaţie a numelui în America. Acestea sunt estimate ca numărând o populaţie de aproape douăzeci şi cinci de milioane de Luterani puri, în timp ce Biserica Evanghelică din Prusia, care a fost formată dintr-o uniune politică a aderenţilor celor două confesiuni, are probabil unsprezece milioane şi jumătate de membrii. Cărţile lor simbolice sunt Augsburg Confession (Mărturisirea de la Augsburg) şi Apology (Apologetica), the Articles of Smalcald (Articolele lui Smalcald), Luther’s Larger and Smaller Catechism (Catehismul mare al lui Luther şi Micul Catehism), şi, aşa cum este primită de partida mai strictă, the Formula Concordiae. Bisericile CALVINISTE sau REFORMATE îmbrăţişează, în utilizarea strictă a termenului, toate acele Biserici Protestante care îşi derivă teologia lor de la Geneva; şi printre acestea, datorită unor condiţii evidente de calificare, Bisericile Episcopale din Anglia, Irlanda şi America formează o subdiviziune prin ele însele; şi Metodiştii Wesleyani, care de obicei sunt clasaţi printre Reformaţi deoarece ei s-au dezvoltat istoric din acea tulpină, şi chiar mai distinct decât biserica părinte a Angliei care a fost înlăturată din tipul normal al clasei generale. Totuşi, într-un sens general, această clasă cuprinde toate acele biserici din Germania care semnează Catehismul Heidelberrg, bisericile din Elveţia, Franţa, Olanda, Anglia, Scoţia, Independenţii şi Baptiştii din Anglia şi America, şi feluritele ramuri ale Bisericii Prezbiteriene din Anglia, Irlanda şi America. Acestea îmbrăţişează cam opt milioane de Germani Reformaţi în biserica Reformată din Ungaria; doisprezece milioane şi jumătate Episcopali; Prezbiterieni şase milioane; Metodişti trei milioane şi jumătate; Baptişti patru milioane şi jumătate; şi independenţi un milion şi jumătate; – în total treizeci şi opt de milioane.

Confesiunile principale din Biserica Reformată sunt Galică, Belgică, a Doua Helvetică, şi Confesiunile Scoţiene; Catehismul Heidelberg; cele Treizeci şi nouă de articole ale Bisericii Angliei; Canoanele Sinodului din Dort, şi Mărturisirea şi Catehismele aparţinând Westminster Assembly.

Specificaţi originea ereziei Unitariene.

În biserica timpurie, Ebioniţii, o sectă iudaico-Gnostică creştină, erau singurii reprezentanţi ai celor care în timpurile moderne sunt numiţi Sociniani. O partidă dintre ei era numită Elkesaiţi. Ideile lor, cu modificări specifice, sunt găsite exprimate în lucrarea lui Clementine „Homilies” (Predici), scrisă în jurul anului 150 d. Hr. în Siria Orientală. Cei mai distinşi umanişti din biserica primară erau cei doi Theodotuses din Roma, amândoi laici, Artemon (c. 180) şi Paul din Samosata, episcop de Antioh (260-270), destituit de un Consiliu ţinut în 269. Majoritatea acestora recunoşteau naşterea supranaturală a lui Hristos, dar susţineau că el a fost un simplu om, onorat de o influenţă divină specială. Ei recunoşteau o apoteoză sau o divinizare a lui Hristos consecventă cu realizările sale pământeşti. (Dr. E. De Pressense, Early Years of Christianity, (Anii timpurii de creştinism), partea 3, cartea 1, capitolele 3 şi 5).

Cerinthus care a trăit între ultimii din primul secol şi primul din secolul al doilea, susţinea că Isus a fost un om simplu născut din Maria şi Iosif, că Hristos sau Logos a coborât peste el sub forma unui porumbel la botez când el a fost ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, şi a săvârşit minuni, etc. Logos l-a părăsit pe omul Isus pentru ca el să sufere singur la crucificarea sa. Învierea a fost şi ea negată.

Ei au fost urmaţi de Arienii din secolul patru. În timpul Erelor Mijlocii nu a rămas nici un partid în biserică, ce nega deschis divinitatea supremă a Domnului nostru. În timpurile moderne Unitarianismul a înviat în perioada Reformei prin influenţa lui Laelius Socinus din Italia. Acesta a fost purtat de el în Elveţia şi acolo acesta a existat ca o doctrină profesată de câţiva eretici evidenţi din 1525 până în 1560. Cei mai proeminenţi dintre profesorii săi au fost Socini, Servetus, şi Ochino. Acesta a existat ca o biserică organizată la Racow în Polonia, unde ereticii exilaţi au găsit un refugiu din 1539 până în 1658, când Socinianii au fost scoşi din Polonia de iezuiţi, şi trecând în Olanda ei au fost absorbiţi în Bisericile Rămăşiţă sau Armeniene. În 1609 Schmetz a strâns dintre materialele permise de învăţătura lui Faustus Socinus, nepotul lui Laelius, şi ale lui J. Crellius, Catehismul Racovian care este standardul pentru Socinianism (vezi traducerea lui Ree, 1818.) După dispersarea lor, Andrew Y. Wissowatius şi alţii au colecţionat cele mai importante scrieri ale teologilor lor conducători sub titlul „Bibliotheca Fratrum Polonorum”. Socinianismul a fost dezvoltat de aceşti scriitori cu o abilitate desăvârşită şi l-au cristalizat în cea mai perfectă formă a sa, ca un sistem logic. El este pur Unitarian în teologia sa – Umanist în Hristologia sa, Pelagian în Antropologia sa – şi Soteriologia sa a fost dezvoltată într-o consistenţă etică şi perfect logică cu acele elemente. O afirmaţie a poziţiilor sale caracteristice va fi găsită mai jos.

Aceasta a reapărut din nou ca o doctrină ţinută de câţiva oameni izolaţi din Anglia în secolul al şaptesprezecelea. În timpul secolului al optsprezecelea un număr de (biserici) Prezbiteriene degenerate (din Anglia au decăzut în Socinianism), şi spre sfârşitul aceluiaşi secol un număr mare de Biserici Parohiale din estul Massachusetts au urmat exemplul lor şi acestea constituie fundaţia Denominaţiei Unitariene moderne.

„Ultima sa formă este o modificare a vechiului Socinianismul formată sub presiunea religiei evanghelice pe de o parte, şi a criticismului raţional pe de cealaltă parte. Preoţii Channing, şi J. Martineau sunt exemplele fazelor succesive ale Unitarianismului Modern. Preoţii din vechiul Socinian, s-au clădit pe o filozofie senzaţională; Channing, a încercat să câştige o dezvoltare largă a elementului spiritual; Martineau, al înălţimii viziunii provocată de filozofia lui Cousin, şi introducerea ideii de progres istoric în ideile religioase.” – “Farrar’s Crit. Hist. of Free Thought”, (Criteriile istorice ale gândirii libere a lui Farrar) Bampton Lecture, 1862.

În ce dată şi în ce circumstanţe s-a ridicat Arminianismul modern?

James Arminius, profesor de teologie la universitatea din Leyden din 1602 până la moartea sa în 1609, deşi era un slujitor în Biserica Calvinistă din Olanda, la început în secret, şi apoi mai deschis, a susţinut acea schemă a opiniei teologice care de atunci în colo a purtat numele său. Aceste puncte de vedere au fost împrăştiate rapid şi în acelaşi timp au fost respinse cu putere de oamenii principali din biserică. Prin urmare, la un an după moartea sa, ucenicii săi au format o partidă organizată şi în această calitate au prezentat un Protest faţă de Statele Olandei şi vestul Friesland, rugându-se să li se îngăduie să îşi păstreze locurile lor în biserică fără a fi supuşi de curţile clericale la examinări supărătoare în privinţa ortodoxiei lor. Din cauza faptului că rostirea acestui Protest a fost primul lor act ca şi partidă, ei au fost cunoscuţi după aceea în istorie ca şi Protestanţi.

Curând după aceasta, de dragul de a-şi defini poziţia lor, Protestanţii au prezentat autorităţilor cinci Articole în care şi-au exprimat crezul lor asupra subiectului despre Predestinare şi Har. Aceasta este originea celebrelor „cinci Puncte” din controversa dintre Calvinism şi Arminianism. Totuşi foarte curând controversa s-a mărit mai mult, şi Arminianii au fost obligaţi prin consistenţa logică să înveţe lucruri radical greşite cu privire la natura: păcatului, păcatul original, imputarea, natura Ispăşirii şi Justificarea prin credinţă. Unii dintre scriitorii lor târzii au dus spiritul raţionalist inerent în sistemul lor cu rezultatele lui legitime într-un Plagiat greu de calificat şi unii chiar au fost suspecţi de Socinianism.

Deoarece toate celelalte mijloace au eşuat să îi reducă la tăcere pe inventatori, Statele Generale au convocat un Sinod General la Dort în Olanda, care şi-a ţinut sesiunile sale în anul 1618-1619. Acesta a constat din pastori, bătrânii bisericii şi profesori teologi din bisericile din Olanda, şi delegaţi din bisericile din Anglia, Scoţia, Hesse, Bremen, Palatinate, şi Elveţia: participarea promisă a delegaţilor din bisericile din Franţa a fost împiedicată de o interzicere a regelui lor. Delegaţii străini prezenţi au fost nouăsprezece Prezbiterieni de la bisericile Reformate de pe Continent, şi unul din Scoţia, şi patru Episcopali din Biserica Angliei conduşi de episcopul Llandaff. Acest Sinod a condamnat unanim doctrinele Arminianilor şi în Articolele lor au confirmat credinţa comună Calvinistă a bisericilor Reformate. Cei mai distinşi teologi Reformaţi care l-au succedat pe Arminius au fost Episcopius, Curcellaeus, Limborch, Le Clerc, Wetstein şi ilustrul consult jurist Grotius.

Denominaţia Metodistă din Marea Britanie şi America este singurul corp Protestant larg din lume care recunoaşte faptul că are un Crez Arminian. Arminianismul lor, aşa cum este prezentat de scriitorul lor standard Richard Watson, un teolog incomparabil mai competent decât Wesley, este cu mult mai puţin scos din Calvinismul de la Westminster Assembly decât sistemul Protestanţilor de mai târziu, şi ar trebui să fie denumit întotdeauna prin fraza calificată „Arminianism Evanghelic.” În mâinile lui Watson Antropologia şi Soteriologia din Arminianism sunt într-un sens general mai aproape asimilate cu provinciile similare din Luteranism, şi cele ale Calvinismului lui Baxterm şi cele ale Şcolii Franceze din secolul şaptesprezece.

Daţi o schiţă a poziţiilor principale din Sistemul Socinian.

TEOLOGIA ŞI HRISTOLOGIA.

  1. Unitatea Divină.
  1. Această unitate este inconsecventă cu orice deosebire personală în Divinitate.
  2. Hristos este doar un om.
  3. Duhul Sfânt este o influenţă divină impersonală.
  4. Atributele divine.
  1. Nu există nici un principiu al judecăţii pedepsitoare la Dumnezeu. Nu este nimic care să împiedice acceptarea sa a păcătoşilor pe simpla temelie a pocăinţei.
  2. Evenimentele viitoare posibile sunt esenţial imposibil de cunoscut. Preştiinţa lui Dumnezeu nu se extinde la astfel de evenimente.

ANTROPOLOGIA.

  1. Omul a fost creat fără un caracter moral pozitiv. „Chipul lui Dumnezeu” în care se spune că omul a fost creat nu a inclus sfinţenia.
  2. Prin mâncarea din fructul interzis Adam a comis păcatul real şi de aceea a atras asupra sa nemulţumirea divină, dar cu toate acestea, el şi-a păstrat aceeaşi natură morală şi tendinţele cu care a fost creat şi le-a transmis intacte posterităţii sale.
  3. Vina păcatului lui Adam nu se impută.
  4. Acum omul este în stare prin natură să se elibereze de toate obligaţiile sale aşa cum a fost din totdeauna. Circumstanţele în care se formează acum caracterul omului sunt mai nefavorabile decât în cazul lui Adam şi de aceea omul este slab. Dar Dumnezeu este infinit milostiv; şi obligaţia este gradată de capacitate. Omul a fost creat natural mortal şi ar fi murit chiar dacă păcătuia sau nu păcătuia.

SOTERIOLOGIA.

Marele obiectiv al misiunii lui Hristos a fost să predea şi să dea asigurare cu privire la acele adevăruri despre care concluziile umane simple sunt problematice. Aceasta el o face prin doctrină şi prin exemplu.

  1. Hristos nu a îndeplinit slujba de preot pe pământ; ci doar în cer, şi acolo într-un sens foarte indefinit.
  2. Slujba principală a lui Hristos a fost profetică. El a predat o nouă lege. El a dat un exemplu de viaţă sfântă. El a predat personalitatea lui Dumnezeu. Şi a ilustrat doctrina unei vieţi viitoare prin propria sa înviere.
  3. Moartea sa era necesară doar ca o condiţie inevitabilă prealabilă a învierii sale. Aceasta a fost destinată ca să facă o impresie morală asupra păcătoşilor, dispunându-i la pocăinţă pentru păcat şi asigurându-i de îndurarea lui Dumnezeu. Nu a fost necesară nici o împăcare a justiţiei divine, aceasta nu era posibilă prin suferinţă delegată.

ESCATOLOGIA.

  1. În perioada intermediară dintre moarte şi înviere sufletul rămâne inconştient.
  2. „Căci este evident din autorităţile citate, că ei (Socinianii mai vechi), în mod egal cu alţii susţin constant că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi deopotrivă, şi că ultimii vor primi pedeapsa veşnică, dar primii vor fi admişi pentru viaţa veşnică.” – B. Wissowatius.

„Doctrina eternităţii în chinurile iadului este respinsă de cei mai mulţi Unitarieni din zilele noastre (1818) pentru că după părerea lor aceasta este în întregime de neîmpăcat cu bunătatea divină şi nu este garantată de Scripturi. Cu referire la soarta viitoare a celor răi, unii susţin că după înviere ei vor fi anihilaţi sau încredinţaţi „distrugerii veşnice” în sensul literal al cuvintelor: dar majoritatea au primit doctrina restaurării universale, care susţine că toţi oamenii, oricât de depravat ar fi fost caracterul lor în această viaţă, vor fi, printr-o disciplină corectoare, potriviţi în măsura severităţii ei faţă de natura fiecărui caz particular în parte, vor şi aduşi în final la bunătate şi în consecinţă la fericire.” (Rees’s Racovian Catechism, (Catehismul Racovian de Rees) pp. 367, 368.)

ECLESIOLOGIA.

  1. Biserica este pur şi simplu o societate voluntară. Obiectul ei este îmbunătăţirea reciprocă. Legătura ei comună sunt asemănările dintre sentimente şi căutări. Regula ei este raţiunea umană.
  2. Sacramentele sunt simplu decrete comemorative şi pentru învăţătură.

Daţi o schiţă a caracteristicilor principale ale Sistemului Arminian.

ATRIBUTELE DIVINE.

  1. Ei admit că justiţia pedepsitoare este un atribut divin, dar susţin că aceasta este relaxantă, mai degrabă opţională decât esenţială, mai degrabă aparţinând politicii administrative decât unui principiu necesar.
  2. Ei admit că Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele fără excepţie. Ei au inventat deosebirea exprimată prin termenul Scientia Media pentru a explica preştiinţa sigură a lui Dumnezeu despre evenimentele viitoare, a viitorului care rămâne nedeterminat prin voia sa sau orice altă cauză antecedentă.
  3. Ei neagă faptul că predestinarea lui Dumnezeu se extinde asupra actelor de voinţă a trei agenţi şi susţin că alegerea veşnică a oamenilor pentru mântuire nu este absolută, ci condiţionată de credinţa şi ascultarea prevăzută.

ANTROPOLOGIA.

  1. Caracterul moral nu poate fi creat dar este determinat doar prin decizia personală anterioară.
  2. Libertatea şi responsabilitatea implică în mod necesar posedarea puterii pentru contrar.
  3. În mod obişnuit ei neagă imputarea vinei primului păcat al lui Adam.
  4. Arminianii stricţi neagă depravarea totală şi admit doar slăbirea morală a naturii. Arminius şi Wesley au fost mai ortodocşi dar mai puţin consistenţi.
  5. Ei neagă faptul că omul are capacitatea de a iniţia acţiuni sfinte sau să le îndeplinească prin puterea sa fără asistenţă – dar afirmă că fiecare om are puterea de a coopera sau de a se împotrivi „harului obişnuit” care în mod singur îl distinge pe sfânt de păcătos în folosirea sa sau în abuzul de har.
  6. Ei privesc influenţa harului ca fiind mai degrabă morală şi o înduplecare decât o exercitare directă şi eficace a noii energii creative a lui Dumnezeu.
  7. Ei susţin răspunderea sfântului în fiecare etapă a carierei sale pământeşti de a cădea din har.

SOTERIOLOGIA.

  1. Ei admit că Hristos a făcut din sine o jertfă mandatară în locul oamenilor păcătoşi, şi totuşi neagă faptul că el a suferit sau literal pedeapsa legii, sau un echivalent total pentru ea, şi susţin că suferinţele sale au fost acceptate prin har ca un substitut pentru pedeapsă.
  2. Ei susţin că Hristos a murit în acelaşi sens pentru toţi oamenii, nu numai cu privire la suficienţa şi adaptarea sa, ci şi în intenţia Tatălui în dăruirea Fiului, şi în moartea Fiului.
  3. Acceptarea mulţumirii lui Hristos în locul suferinţei pentru pedeapsa păcătoşilor în persoană implică o relaxare a legii divine.
  4. Mulţumirea lui Hristos îi permite lui Dumnezeu în consecvenţă cu caracterul său, şi cu interesele guvernării sale generale, să ofere mântuirea în termeni mai uşori. De aici evanghelia este o lege nouă, cerând credinţă şi ascultare evanghelică în locul cerinţei originale de o ascultare perfectă.
  5. De vreme ce lucrarea lui Hristos nu salvează de fapt pe nimeni, ci face posibilă mântuirea tuturor oamenilor – înlătură obstacolele legale din cale, nu asigură credinţa ci face disponibilă mântuirea cu condiţia credinţei.
  6. Influenţele suficiente ale Duhului Sfânt şi oportunităţile suficiente şi mijloacele harului sunt acordate tuturor oamenilor.
  7. Este posibil şi este o obligaţie a tuturor oamenilor în viaţa aceasta să atingă o perfecţiune evanghelică – care este explicată ca fiind o fiinţă perfect sinceră – o fiinţă animată de dragoste perfectă – şi să facă tot ceea ce se cere de la noi sub dispensaţia evangheliei.
  8. Cu privire la păgâni unii au susţinut că într-un fel sau altul evanghelia este predicată în mod efectiv dacă nu în formă, tuturor oamenilor. Alţii au susţinut că în lumea viitoare există trei condiţii corespunzătoare celor trei mari clase de oameni după cum stau ei în relaţie cu evanghelia în această lume – Statutul Credinţei; Statutul Necredinţei; Statutul Ignoranţei.

Daţi o scurtă schiţă a principalelor caracteristici ale Sistemului Calvinist.

TEOLOGIA.

  1. Dumnezeu este un suveran absolut, infinit înţelept, drept, binevoitor şi puternic, determinând din eternitate viitorul sigur al tuturor evenimentelor de fiecare clasă potrivit cu sfatul voii sale.
  2. Justiţia pedepsitoare este o perfecţiune esenţială şi neschimbătoare a naturii divine cerând pedeapsa deplină pentru tot păcatul, exercitarea ei nu poate fi destinsă sau negată prin voinţa divină.

HRISTOLOGIA.

Mijlocitorul este o singură persoană divină, eternă, în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În unitatea persoanei Teoantropice cele două naturi rămân pure şi neamestecate şi reţin fiecare atributele lor distincte separate şi incomunicabile. Personalitatea este cea a Logosului veşnic şi neschimbat. Natura umană este impersonală. Toate acţiunile de mijlocire implică exerciţiul concurent al energiilor ambelor naturi potrivit cu proprietăţile lor felurite în unitatea unei singure persoane.

ANTROPOLOGIA.

  1. Dumnezeu l-a creat pe om printr-un ordin imediat al omnipotenţei şi într-o condiţie fără greşeală fizică, intelectuală şi morală, cu un caracter moral format pozitiv.
  2. Vina păcatului public al lui Adam este pusă imediat în socoteala fiecăruia dintre descendenţii săi printr-un act justiţiar al lui Dumnezeu din momentul în care acesta începe să existe antecedent oricărui act al său.
  3. De atunci, oamenii vin în existenţă într-o condiţie de condamnare lipsită de acele influenţe ale Duhului Sfânt de care depinde viaţa lor morală şi spirituală.
  4. De atunci, ei vin sub influenţa morală lipsită de acea dreptate originală care aparţinea naturii umane aşa cum era creată în Adam, şi cu o tendinţă antecedentă predominantă în natura lor de a păcătui, care tendinţă este în ei şi este din natura păcatului şi este vrednică de pedeapsă.
  5. Din vremea căderii, natura umană reţine în totalitate aptitudinile sale constitutive ale raţiunii, conştiinţei şi a liberei voinţe, şi de atunci omul continuă să fie un agent moral răspunzător, dar cu toate acestea, el este mort spiritual şi total opus binelui spiritual, absolut incapabil de a-şi schimba propria sa inimă, sau de a se debarasa adecvat de oricare dintre acele datorii care izvorăsc din relaţia sa cu Dumnezeu.

SOTERIOLOGIA.

  1. Mântuirea omului este absolut prin har. Dumnezeu era liber în consecvenţă cu perfecţiunile infinite ale naturii sale pentru a salva pe nimeni, câţiva, mulţi, sau pe toţi, potrivit cu buna sa plăcere suverană.
  2. Hristos a acţionat ca şi Mijlocitor în îndeplinirea unui legământ veşnic alcătuit între Tatăl şi Fiul, potrivit cu ceea ce el a pus în locul legii a propriilor săi oameni aleşi ca şi substitut al lor personal, şi pentru ca astfel, prin ascultarea şi suferinţa sa, el a eliberat de toate obligaţiile ce creşteau din relaţiile lor federale faţă de lege – prin suferinţele sale a îndurat datoria lor penală, prin ascultarea sa i-a eliberat de acele cerinţe din legământ, prin care era suspendată bunăstarea lor veşnică – astfel a împlinit cerinţele legii, satisfăcând justiţia lui Dumnezeu şi a asigurat mântuirea veşnică a celor pentru care el a murit.
  3. De atunci în colo, prin moartea sa, el a cumpărat influenţele mântuitoare ale Duhului Sfânt pentru toţi pentru care a murit. Şi infailibilitatea se aplică răscumpărării cumpărate de Hristos pentru toţi pentru care el a intenţionat-o, în timpul precis şi sub condiţii precise predeterminate în veşnicul Legământ al Harului – şi el face aceasta prin exerciţiul imediat, intrinsec şi eficace al puterii sale, operând direct în ei, şi în exerciţiile naturii lor reînnoite făcându-i să acţioneze credinţa şi pocăinţa şi toată ascultarea prin har.
  4. Justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care ni se impută dreptatea perfectă a lui Hristos, inclusiv ascultarea sa activă şi pasivă, el continuă să ne privească şi să ne considere în concordanţă, pronunţând că toate pretenţiile penale ale legii au fost satisfăcute, şi noi suntem justificaţi prin har pentru toate scutirile şi recompensele condiţionate în legământul Adamic original de o ascultare perfectă.
  5. Deşi perfecţiunea morală absolută nu poate fi dobândită în această viaţă, şi asigurarea nu este de esenţa credinţei, cu toate acestea, este posibil şi obligatoriu pentru fiecare credincios să caute şi să obţină o deplină asigurare a mântuirii sale personale, şi lăsând lucrurile care sunt în urmă pentru a se strădui pentru perfecţiune în toate lucrurile.

Deşi dacă este lăsat singur fiecare credincios ar cădea instantaneu, şi deşi majoritatea credincioşilor experimentează temporar perioade de recădere în păcat, totuşi Dumnezeu prin exerciţiul harului său în inimile lor, în urmărirea proviziilor Legământului veşnic al Harului şi al scopului aflat în moartea lui Hristos, îl împiedică inexprimabil chiar şi pe cel mai slab credincios de la apostazia finală.

http://www.voxdeibaptist.org/Outlines_of_theology_trd.htm

http://www.voxdeibaptist.org/Outlines_of_theology_trd.htm

SOTEOROLOGIE Mitul liberei voinţe Walter Chantry

MAJORITATEA OAMENILOR spun că cred în „liberul arbitru”. Ai vreo idee ce înseamnă aceasta? Cred că se poate găsi multă superstiţie pe acest subiect. Voinţa este salutată ca marea putere a sufletului uman care este în mod complet liberă de a ne direcţiona vieţile noastre. Însă din ce este ea liberă? Şi care este puterea ei?

MITUL LIBERTĂŢII CIRCUMSTANŢIALE

Nimeni nu neagă faptul că omul are o voinţă – adică, o aptitudine de a alege ceea ce vrea să spună, să facă şi să gândească. Ai reflectat vreodată la compătimitoarea slăbiciune a propriei tale voinţe? Deşi ai abilitatea de a face o decizie, nu ai puterea de a-ţi îndeplini scopul. Voinţa poate sfătui asupra unui curs de acţiune, însă voinţa nu are puterea de a executa intenţia sa.

Fraţii lui Iosif l-au urât pe el. Ei l-u vândut ca sclav, însă Dumnezeu s-a folosit de acţiunile lor pentru a-l face un conducător peste ei. Ei şi-au ales cursul de acţiune de a-l răni pe Iosif, însă Dumnezeu în puterea Sa a direcţionat evenimentele pentru binele lui Iosif. El a spus, „Cât despre voi, v-aţi gândit rău împotriva mea, însă Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20).

Şi oare cât de multe din deciziile tale sunt în mod mizerabil contracarate? Poţi alege să fi milionar, însă providenţa lui Dumnezeu probabil că o să prevină aceasta. AI putea decide să fi un scolastic, dar sănătatea şubredă, un cămin instabil, sau poate chiar lipsa de finanţe te-ar putea frustra. Tu alegi să mergi într-o excursie, dar un accident de automobil te-ar putea trimite în schimb la spital.

Prin a spune că voinţa ta este liberă, cu siguranţă că noi nu intenţionăm să determinăm care este cursul vieţii tale. Tu nu ai ales boala, durerea, războiul şi povara care ţi-a distrus fericirea. Tu nu ai ales să ai duşmani. Dacă voinţa omului este aşa de potentă, de ce nu ar putea alege să trăiască la nesfârşit? Dar trebuie să mori. Factorii majori care îţi ascut viaţa nu pot fi recunoscători voinţei tale. Tu nu ţi-ai selectat statutul tău social, culoarea, inteligenţa, etc.

Oricare reflectare sobră asupra experienţei tale va produce concluzia, „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai degrabă decât a ridica în slăvi voinţa umană, noi ar trebui cu smerenie să-l lăudăm pe Domnul al cărui scop este acela de a ne modela vieţile. Aşa cum mărturisea şi Ieremia, „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23).

Tu ai putea alege ceea ce vrei, şi poţi planifica ceea ce vei face, însă voinţa ta nu este liberă pentru a putea realiza ceva contrar scopului lui Dumnezeu. Şi nici nu ai puterea de a-ţi atinge ţelurile, ci doar ceea ce îţi dă voie Dumnezeu. Data viitoare când eşti aşa de îndrăgostit de propria ta voinţă, aminteşte-ţi despre pilda lui Isus despre omul bogat. Omul bogat a spus, „Iată ce VOI FACE: îmi VOI strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele… Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul” (Luca 12:18-21). El era liber să facă planuri însă nu era liber să le realizeze; la fel este şi cu tine.

MITUL LIBERTĂŢII ETICE

Libertatea voinţei este citată ca un factor important în facerea deciziilor MORALE. Despre voinţa omului s-a spus că este liberă de a alege între bine şi rău. Din nou însă trebuie să ne întrebăm de la ce este liber? Şi ce poate alege sau ar fi omul liber să aleagă?

Voinţa omului este puterea sa de a alege între alternative. Voinţa ta decide acţiunile tale dintr-un număr de opţiuni. Tu ai capacitatea de a-ţi direcţiona gândurile, cuvintele şi faptele. Deciziile tale nu sunt formate de o forţă exterioară, ci din tine însuţi. Nici un om nu este împins să acţioneze contrar voinţei lui, nici forţat să spună ceea ce nu vrea să spună. Voinţa ta îţi conduce acţiunile tale.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că puterea de a decide este liberă de orice influenţă. Tu faci alegeri bazate pe înţelegerea ta, pe sentimentele tale, pe ceea ce îţi place sau nu şi pe dorinţele tale. Cu alte cuvinte, voinţa ta nu este liberă de tine însuti! Alegerile tale sunt determinate de propriul tău caracter de bază. Voinţa nu este independentă de natura ta, ci sclavul ei. Alegerile tale nu îţi modelează caracterul, însă caracterul tău îţi conduce alegerile tale. Voinţa este chiar parţială faţă de ceea ce ştii, simţi, iubeşti şi doreşti. Tu alegi întotdeauna bazat fiind pe dispoziţia ta, conform condiţiei inimii tale.

Datorită acestui motiv voinţa ta NU ESTE liberă de a face bine. Voinţa ta este slujitorul inimii tale, iar inima ta este rea. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că TOATE întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în FIECARE zi NUMAI spre rău” (Geneza 6:5). „Nu este NIMENI care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3:12). Nici o putere nu îl forţează pe om să păcătuiască contrar propriei sale voinţe, însă urmaşii lui Adam sunt aşa de răi încât ei vor alege întotdeauna răul.

Deciziile tale sunt modelate de înţelegerea ta, şi Biblia spune despre toţi oamenii că „inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21). Omul poate fi neprihănit doar atunci când doreşte să aibă părtăşie cu Dumnezeu, însă „nu este NICI UNUL care să-l caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11). Apetitele tale însetează după păcat şi astfel nu-l poţi alege pe Dumnezeu. A-l alege pe Dumnezeu este contrar naturii umane. Dacă alegi să-l asculţi pe Dumnezeu, aceasta ar fi rezultatul unei constrângeri exterioare. Însă tu eşti liberi să alegi şi de aici alegerea ta este robită propriei tale naturi rele.

Dacă s-ar pune înaintea unui leu înfometat carne proaspătă şi salată mărunţită, acesta are alege carnea; aceasta este datorită naturii sale care îi dictează selecţia. La fel este şi cu omul. Voinţa omului este liberă de orice forţă externă, însă nu şi de înclinaţia naturii umane; aceasta este împotriva lui Dumnezeu. Puterea de decizie a omului este liberă să aleagă orice îi dictează inima umană; prin urmare nu există nici o posibilitate ca un om să aleagă ceea ce-i place lui Dumnezeu fără de lucrarea anterioară a harului divin.

Ceea ce înţeleg majoritatea oamenilor prin voinţă liberă este ideea că omul este prin natura sa neutru şi că prin urmare este capabil să aleagă ori răul ori binele. Aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Voinţa umană şi întreaga natură umană este aplecată DOAR spre rău în mod CONTINUU. Ieremia întreba, „Poate etiopianul să-şi schimbe pielea, sau un leopard petele sale? Atunci aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Aceasta este imposibil, este contrar naturii. Astfel oamenii au nevoie disperată de transformarea supranaturală a naturilor lor, altfel voinţele lor sunt robite în alegerea răului.

În ciuda marii slăvi care este acordată „liberei voinţe”, am văzut că voinţa omului nu este liberă să aleagă un curs care este contrar scopurilor lui Dumnezeu şi nici nu este liberă de a acţiona contrar propriei sale naturi morale. Voinţa ta nu determină evenimentele vieţii tale şi nici circumstanţele acesteia. Alegerile etice nu sunt formate de o minte neutră ci sunt întotdeauna dictate de compensaţia personalităţii tale.

MITUL LIBERTĂŢII SPIRITUALE

Cu toate acestea mulţi afirmă faptul că voinţa umană face alegerile ultime ale vieţii sau ale morţii spirituale. Ei spun că aici voinţa este total liberă de a alege viaţa veşnică oferită în Isus Hristos sau să o respingă. Se spune că Dumnezeu va da o inimă nouă la toţi aceia care aleg prin puterea propriei lor voinţe libere de a-l primi pe Isus Hristos.

Nu se poate pune la îndoială faptul că primirea lui Isus Hristos este un act al voinţei umane. Aceasta este adesea numită „credinţă”. Însă cum ajung oamenii să-l primească în mod voit pe Domnul? De obicei se răspunde cam aşa, „Prin putere propriei lor voinţe libere”. Dar cum se poate aceasta? Isus este un PROFET. A-l primi pe EL înseamnă a crede tot ceea ce spune EL. În Ioan 8:41-45 Isus a clarificat faptul că ai fost născut din satan. Acest tată rău urăşte adevărul şi a acordat aceeaşi înclinaţie în inima ta prin natură. De aici Isus a spus, „Pentru că vă spun adevărul nu mă credeţi”. Cum sare voinţa omului din el pentru a alege să creadă ceea ce de fapt mintea umană urăşte şi neagă?

Mai departe, a-l primi pe Isus înseamnă să-l îmbrăţişezi pe el ca PREOT – adică să te foloseşti şi să depinzi de El pentru a urma pacea cu Dumnezeu prin jertfă şi mijlocire. Pavel spune că mintea cu care am fost născuţi este ostilă faţă de Dumnezeu (Romani 8:7). Cum ar putea ca mintea să scape de influenţa naturii umane care a fost născută cu o duşmănie violentă faţă de Dumnezeu? Ar fi o nebunie pentru voinţă să aleagă pacea când de fapt fiecare os şi fiecare picătură de sânge strigă în rebeliune.

Apoi, primirea lui Isus înseamnă şi acceptarea Lui ca REGE. Aceasta înseamnă a alegă să asculţi de fiecare poruncă a Sa, a mărturisi dreptul Lui de conducere şi a te închina înaintea tronului Său. Însă mintea umană, emoţiile şi dorinţele strigă, „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Dacă întreaga mea fiinţă urăşte adevărul Său şi urăşte pacea cu Dumnezeu, cum ar putea voinţa mea să fie responsabilă pentru primirea lui Isus? Cum ar putea un astfel de păcătos să aibă credinţă?

Nu voinţei omului ci HARULUI lui Dumnezeu trebuie să îi fim mulţumitori pentru că a dat unui păcătos o inimă nouă. Dacă nu schimbă Dumnezeu inima, să creeze un nou spirit de pace, adevăr şi supunere, omul nu va alege să-l primească pe Isus Hristos şi viaţa veşnică în El. Trebuie să i se dea o inimă nouă pentru ca omul să creadă, altfel voinţa umană este robită în disperare naturii rele umane chiar şi în ceea ce priveşte conversia. Isus a spus: „Nu te mira că ţi-am spus că TREBUIE să te naşti din nou” (Ioan 3:7). Dacă nu eşti, nu vei vedea niciodată Împărăţia Sa.

Citeşte Ioan 1:12 şi 13. Acesta spune că cei care cred în Isus au fost „născuţi nu din voia unui om ci din Dumnezeu”. Din moment ce voinţa ta nu este responsabilă de venirea ta în această lume, ea nu este responsabilă de noua ta naştere. Creatorul tău trebuie să-i mulţumeşti pentru viaţa ta, căci dacă este cineva în Hristos, el este o creaţie nouă (2 Corinteni 5:17). Cine a ales vreodată să fie creat? Atunci când Lazăr a înviat din morţi, el a putut apoi să aleagă să răspundă chemării lui Hristos, însă el nu a putut să aleagă să vină la viaţă. Astfel spune Pavel în Efeseni 2:5, „Măcar că eram noi morţi în păcatele noastre, [Dumnezeu] ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos: prin har aţi fost mântuiţi.” Credinţa este primul act al unei voinţe făcute noi prin Duhul Sfânt. Primirea Duhul Sfânt este un act al unui om aşa cum este şi răsuflatul, însă Dumnezeu trebuie să dea viaţă mai întâi.

Nu este de mirarea că Martin Luther a scris cartea intitulată The Bondage of the Will [Robia voinţei], pe care el le-a considerat a fi una dintre cele mai importante tratate ale sale. Voinţa este în lanţurile unei naturi umane rele. Tu care înalţi în slăvi voinţa liberă ca o mare forţă ajungi la un tavan al mândriei. Omul, în calitate de om căzut în păcat, este absolut de neajutorat şi disperat. Voinţa omului nu oferă nici o speranţă. A fost voinţa cea care a ales fructul interzis care ne-a adus la mizerie. Doar puternicul har al lui Dumnezeu oferă eliberare. Aruncă-te asupra milei lui Dumnezeu pentru mântuire. Cere Duhului Harului să creeze un nou spirit în tine.

Despre autor

Walter Chanty s-a năsut în 1938 la Norristown, Pennsylvania, a fost crescut în Biserica Prezbiteriană; a obţinut titlul de B.A. în Istorie de la Colegiul Dickinson, din Carlisle în 1960 şi titlul de B.D. de la Seminarul Teologic Westminster, în 1963, moment în care era pastor al Bisericii Baptiste Harul din Carlisle. Este căsătorit şi are trei copii.

http://www.voxdeibaptist.org/the_myth_of_free_will_Chantry_trd.htm

Top 10 lucruri importante care s-au întâmplat în mai puțin de o secundă

Autor: Ioana Matei 

10 POZE
VEZI GALERIA FOTO »
https://tpc.googlesyndication.com/safeframe/1-0-37/html/container.html

De-a lungul istoriei universului, timpul este în mare parte irelevant. Stele se nasc, trăiesc și apoi mor. Miliarde de ani trec neobservate în cantități vaste de spațiu.

Iată evenimentele și invențiile care au avut loc în mai puțin de o secundă.

10. Extincția în masă – Impactul asteroidului în era mezozoică

Magnitudinea impactului a fost în jur de 100 de trilioane de tone de TNT. Potrivit oamenilor de știință, „orice lucru aflat pe o rază de 1.000 de km față de locul impactului a fost ucis instant sau în decurs de câteva secunde”. Într-o clipită, unul dintre cele mai cataclismice evenimente din istoria planetei a avut loc.

9. Gândirea conștientă

Studiile asupra răspunsului neuronilor la stimuli arată că durează între 300 și 500 de milisecunde (jumătate de secundă) pentru ca creierul să reacționeze și să trimită semnale în corp.

8. Glonțul care l-a ucis pe Lincoln

Deși a durat aproximativ 9 ore ca Abraham Lincoln să moară, procesul care a dus la decesul său a fost mult mai rapid. A fost nevoie de câteva miimi de secundă pentru ca glonțul să iasă din țeavă și să ajungă la locul impactului.

7. Edison și-a aprins becurile

La data de 31 decembrie 1879, Edison a apăsat pe un buton, iar curentul electric a călătorit prin fire aproape cu viteza luminii (300.000 km/s în vid). Deși becurile lui Thomas Edison folosite în urmă 140 de ani au avut nevoie de o secundă sau două pentru a se aprinde complet, cea mai istorică iluminare de la descoperirea focului a avut nevoie doar de o fracțiune de secundă.

6. Primul mesaj wireless trimis peste Atlantic

Guglielmo Marconi a început să trimită mesaje pe distanțe scurte în 1894, iar în cele din urmă trimițând mesaje peste Canalul Mânecii în 1899. Într-un final, la data de 1901, Marconi se afla în Canada atunci când a primit un mesaj din Anglia. Luând în considerare interferențele atmosferice, transmisiunea a fost aproape instantă.

5. Hiroshima și Nagasaki

CAPITAL.ROEXCLUSIV: Mihai Gâdea a dat LOVITURA! Ce s-a întâmplat la Antena 3

EVZ.ROLucrurile pe care Cotabiță nu le-a spus niciodată. Celebrul artist uimește

Procesul complet al detonării a durat în jur de o microsecundă sau a milioana parte dintr-o secundă. Fizicienii de la laboratorul național Los Alamos din SUA a poreclit acest interval de timp drept o „scuturare” (shake), fiind la fel de „rapid precum scuturarea cozii unui miel”. În doar două „scuturări”, între 60.000 și 80.000 de oameni au fost arși de vii în Hiroshima și 40.000 în Nagasaki.

4. Schimbarea vitezelor de către un tranzistor

Viteza de schimbare a tranzistoarelor vechi ajungea până la 60 GHz, ceea ce înseamnă că dura în jur de 20 de nanosecunde (a miliarda parte dintr-o secundă) pentru a comuta. Însă, în zilele noastre, viteza poate atinge 800 GHz sau chiar mai mult, scrie List Verse.

3. Primul mesaj al internetului

La data de 29 octombrie 1969, folosind o conexiune experimentală numită ARPANET, cercetătorii de la UCLA au trimis primul mesaj între calculatoare dintr-o rețea. Viteza ARPANET la acea vreme era de 50 Kbps (kilobiți pe secundă). Astfel, cu ajutorul unor calcule matematice, transmiterea a doar două litere ar fi necesitat câteva zeci de mii de miimi dintr-o secundă.

2. Rezultatele motoarelor de căutare

Primul motor de căutare, Archie, avea nevoie de secunde întregi pentru a oferi rezultate.

Atunci când Google a apărut pe piața motoarelor de căutare la sfârșitul anilor 1990, a început să folosească un algoritm care dădea mare importanță clasamentului pe pagină. În ziua de azi, orice căutare cu ajutorul oricărui motor durează mai puțin de o secundă.

1. Supernove

Cel mai comun tip de supernove sunt cele cu colaps al miezului, ce rezultă din prăbușirea internă și explozia violentă a unei stele masive. Nimic nu poate opri prăbușirea miezului care are loc la 23% din viteza luminii (70.000 de metri pe secundă). O pătrime de secundă mai târziu, materia care rămâne se izbește de miezul de fier, astfel producând faza inițială a undei de șoc.

Vă mai recomandăm să citiți și:

10 lucruri uimitoare despre urșii panda, unele dintre cele mai iubite animale din lume

Top 10 recorduri din lume care nu au fost niciodată doborâte

10 invenții care au fost folosite pentru scurtă durată, dar care au schimbat lumea

Ce ar putea aduce sfârșitul omenirii?

Descopere ro