CERERI ÎN CADRUL RELATIEI Mat.7: 7:23

CERERI ÎN CADRUL RELATIEI   Mat.7: 7:23

Matei 7:7  Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. 8  Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. 9  Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? 10  Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? 11  Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer! 12  Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii. 13  Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. 14  Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. 15  Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru Sunt nişte lupi răpitori. 16  Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? 17  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. 18  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. 19  Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. 20  Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. 21  Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. 22  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” 23  Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

1).INTRODUCERE  – Dacă Dumnezeu ne-ar întreba ca pe Solomon: „ce vrei să-ţi fac” ?, Ce ai răspunde?.

Scopul Evangheliei după Matei este de natură apologetică şi Escatologică. Este destinată evreilor. Avem  5 discursuri: Etic, Misiologic, Kerigmatic, eklesial, escatologic.  Evanghelia este denumită şi Evanghelia Regelui. cap. 5 -7, „Predica de pe Munte”, Isus este un nou Moise, ce oferă o nouă Tora poporului său. „ a-ţi auzit dar Eu vă spun”, se merge la motivaţii. Seasemenea se pune o întrevare : ce aşteptări avem atunci când interacţionăm cu poporul lui Dumnezeu.

2).ASPECTUL RUGĂCIUNII  – Rugăciunea şi postul sunt practici ale V.T. ; N.T. Dumnezeu este Creatorul, noi fiinţe create, în aspectul relaţiei, (postul şi rugăciunea), reverenţa este obligatorie. Dumnezeu aşteaptă rugăciunile noastre.  Când ne rugăm, invocăm Numele lui Dumnezeu; Isus Cristos, Duhul Sfânt. Avem aspecte obligatorii ale rugăciunii: Ea trebuie adresată lui Dumnezeu nu publicului trebuie să fie simplă şi specific de asemene trabuie făcută cu credinţă şi speranţă  în plus rugăciunea nu este condiţionată.  Modelul de rugăciune „Tatăl nostru” în care predomină aspectul spiritual şi stăruinţa.

3). PROROCII MINCINOŞI  Din păcate ei există şi ne întrebăm ce poate determina o aşteptare falsă, şi o învăţătură falsă. (ver.15)  Ioan botezătorul ( Ioan.1:19-23) 19 Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” 20 El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. 21 Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu Sunt!” „Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!” 22 Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?” 23 „Eu” a zis el „Sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului” cum a zis proorocul Isaia.” Norodul a ieşit la Ioan din Ierusalim, toată Iudeia, şi împrejurul Iordanului. A fost o mişcare deosebită: (Matei 3:5)  Iudeii aşteptau: – o izbăvire similară cu cea din Egipt – trebuia să fie precedată de un val de pocăinţă – în tradiţia iudaică Ilie semăna mai degrabă cu u general de armată decât cu un profet. Tradiţia spunea că Ilie, de pe vremea lui Ahab,  este prezent şi interesat de situaţia lui Israel, era cu rabinii, sau în cer notând dorinţele oamenilor şi împlinirea Legii. El era mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. Rabinii susţineau că  lui Ilie i s-a încredinţat cele 3 chei ale vieţii: – naşterea – ploaia – învierea.   Ioan este întrebat: eşti Ilie – NU: eşti Mesia – NU. (Ioan.1: 23)„Eu” a zis el „Sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului” cum a zis proorocul Isaia.” Astfel Ioan nu se identifică cu Ilie aşteptat de iudei. Nu ştia şi Nu era. Totuşi Isus spune: (Matei 17:12)  Dar vă spun că Ilie a şi venit, şiei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” Mesajul lui Ioan: Isaia 42: Robul Domnului; 53 Mielul lui Dumnezeu. Cum s-a ajuns aici? Tora orală –  Tora Srisă – Mishnah  şi Ghemara (Talmudul Palestinian 500 D.C. Babilonian 700 D.C.)   Tora scrisă = Midrasim (comentarii pe Tora) + Targum ( traduceri ale Torei în aramaică. Ghemara = comentarii pe Mishnah, dea lungul generaţiilor dintre diferiţi comentatorii.   ATENŢIE la tragedia interpretări, interpretărilor.  MESIA – exista o aşteptare mesianică deosebită, curba lui Gaus = 2 secole B.C. (Crucea) 1 secol D.C.  Luca 3:15  Fiindcă norodul era în aşteptare, şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul, Avem caracteristici a lui Mesia : careeste un om ales de Dumnezeu (Isaia 41:25). Este numit să facă o anumită lucrare pentru poporul lui Dumnezeu, ( Isaia 45: 1-13) deasemenea i s-a dat stăpânire peste naţiuni,( Isaia 45:1-3), şi să facă o judecată (Isaia 47),  El este însuşi Dumnezeu, (Isaia 45.17). Cristos s-a văzut pe Sine ca o întruchipare a năzuinţelor mesianice a V.T. Întrebare : de ce nu l-au recunoscut evreii pe Cristos ? Avem acelaşi motiv ca şi la Ioan botezătorul, care este tragedia  interpretări, interpretărilor. !!!!

4). OFERTA LUI DUMNEZEU ÎN CRISTOS  – (Ioan 1:29-34)  29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! 30 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. 31 Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” 32 Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. 33 Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” 34 Şi eu am văzut lucrul acesta, şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”  El era  Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, de asemenea  Cel care era înainte de Ioan, dar vine după el  şi Cel care trebuia să fie recunoscut de Israel în plusera Cel peste care s-a pogorât D.S. în chip de porumbel şi Cel despre care mărturiseşte însuşi Tatăl Mai era Cel care botează cu D.S. şi Cel care este Fiul lui Dumnezeu. Evreii nu l-au recunoscut, baza lor nu era S.S. ci tradiţia Atenţie la tragedia  interpretări, interpretărilor. !!!! De asemenea este importantă Relaţia :  Fiu de Dumnezeu, Miel şi Cel ce botează cu D.S.

5). CONCLUZII  – în aspectul rugăciunii predomină aspectul spiritual. Atunci când te rogi contează motivaţia. Interpretări, interpretărilor, un pericol şi astăzi şi o învăţătură falsă, va genera aşteptări şi o închinare falsă, în plus, Cererea trebuie să fie în cadrul ofertei pe care o face Dumnezeu („Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”) Avem libertatea de a cere şi alte lucruri: pâine, un serviciu, sănătate fizică şi spirituală, şi alte lucruri. Alegerea corectă în viaţă,este Poarta şi Calea, legate de S.S.  Ceri când ai o inimă curăţită de păcat.    Matei 7 : 7 Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Dacă am fi întrebaţi  „ce vrei să-ţi fac” ?, Ce ai răspunde?.

Ardelean Viorel

Cele zece porunci din N T

Cele zece porunci  din  N T

1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine – Prin această primă poruncă Dumnezeu cere omului să I se închine, Lui singur. Nu numai cei care se închină la soare, la lună şi la stele calcă această poruncă: ci fiecare dintre noi o călcăm când dăm altui lucru sau altei persoane decât Lui Dumnezeu primul loc în gândurile sau în afecţiunile noastre. Adeseori poate fi vorba de un sport, care ne acaparează, sau o ocupaţie care ne pasionează, o ambiţie egoistă, o persoană din care facem un idol… Poate că adorăm un dumnezeu din aur sau din argint, sub forma unui plasament sigur în bancă, sau un dumnezeu din lemn sau din piatră, în formă de proprietăţi şi avuţii, care ne acaparează. Nici unul din aceste lucruri nu este rău prin el însuşi; devine însă rău când noi îi acordăm în viaţa noastră locul care aparţine numai lui Dumnezeu. Rădăcina păcatului constă în faptul de a ne pune în valoare pe noi înşine în detrimentul lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre englez că este un „self-made man”, adică cel ce se adoră pe sine însuşi, este adevărat pentru toţi oamenii. A păzi prima poruncă, după cum a spus Isus, înseamnă „a iubi pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10:27); voia Lui să ne fie călăuză şi gloria Lui, ţintă. El să fie Cel dintâi în gândurile, vorbele şi faptele noastre; în muncă, în timpul nostru liber; în prietenie şi în folosinţa banilor, a timpului şi talentelor noastre. Nici un om n-a ascultat de această poruncă, afară de Isus din Nazaret.

2. Să nu-ţi faci chip cioplit  – Prima poruncă priveşte obiectul adoraţiei noastre, a doua se referă la felul de a ne închina. Prima poruncă proclamă că Dumnezeu este unic: a doua că El este duh. În cea dintâi Dumnezeu cere adoraţia noastră exclusivă, în a doua o închinare sinceră şi spirituală. Căci „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Poate că mâinile noastre n-au modelat niciodată vreun chip de idol de metal, dar cât sunt de necurate gândurile ce le purtăm în noi? Apoi deşi această poruncă nu interzice formele exterioare de închinare, ea ne obligă la o totală sinceritate. Poate că mergem la Biserică, dar ne închinăm, cu adevărat? Poate că citim Biblia, dar L-am lăsat oare pe Dumnezeu, să ne vorbească prin ea, şi apoi, am făcut noi ce am promis să facem? Nu foloseşte la nimic să-L cinstim pe Dumnezeu, cu buzele, dacă inimile noastre sunt departe de El (Isaia 29:13 citat în Marcu 7:6). Acesta este păcatul fariseului şi idolatrului. A pune preţ pe riturile exterioare ale religiei fără sinceritate, înseamnă a-ţi bate joc de Dumnezeu.

3. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău – Numele lui Dumnezeu reprezintă Persoana Lui. În Biblie sunt texte care ne poruncesc să-I cinstim Numele, iar în rugăciunea Lui (Tatăl nostru), Domnul Isus ne învaţă să ne rugăm pentru ca Numele Lui să fie sfinţit (Matei 6:9şi Luca 11:2). Numele Lui cel sfânt poate fi profanat prin uşurătatea limbajului nostru, şi din când în când ar fi bine să ne revizuim vocabularul. Dar a lua în deşert Numele Domnului nu-i numai o problemă de cuvinte, ci aceasta priveşte şi gândurile şi faptele noastre. Ori de câte ori purtarea noastră nu corespunde cu credinţa noastră, şi când fapta contrazice vorba, noi luăm în deşert Numele lui Dumnezeu. A numi pe Dumnezeu „Domnul” şi a nu asculta de El, aceasta înseamnă luarea în deşert al Numelui Său. A chema pe Dumnezeu Tată” şi a fi plin de teamă şi de îndoială, înseamnă a tăgădui Numele Lui. A vorbi într-un fel şi a acţiona invers înseamnă făţărnicie, deci a lua Numele Domnului în deşert.

4. Adu-ţi aminte de ziua de odihna, ca s-o sfinţeşti –Sabatul evreiesc şi Duminica creştină sunt o instituţie divină. A pune deoparte o zi din şapte nu este numai o rânduială omenească, nici o convenţie socială, ci este planul lui Dumnezeu. Isus a subliniat că Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om (Marcu 2:27). Dumnezeu ştie că omul are nevoie de odihnă şi destindere pentru trup, — iar sufletul are trebuinţă de un moment când să se închine, şi să-L adore pe Dumnezeu. De aceea Sabatul, este o zi de odihnă şi de adorare a lui Dumnezeu. Dar câţi dintre noi păstrează astfel Sabatul? Nu numai că noi lucrăm adeseori, în ziua de odihnă, dar alţii sunt obligaţi să lucreze din cauza noastră şi noi le refuzăm atât lor cât şi nouă acest timp de odihnă şi închinare! Această a patra poruncă ne cere să lucrăm şase zile şi a şaptea să ne odihnim! Aşadar, Duminica este o zi „sfântă”, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu. E ziua Domnului, nu a noastră. De aceea ea trebuie petrecută pentru slava Lui şi nu pentru plăcerea noastră egoistă.

5. Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta –. Aceasta a cincea poruncă cuprinsă în prima parte a celor 10 porunci priveşte tot îndatoririle noastre către Dumnezeu, către părinţii noştri, cel puţin atât timp cât suntem copii, ea reprezintă pentru noi, autoritatea lui Dumnezeu. Ori unii tineri, tocmai ei se poartă adeseori, faţă de părinţii lor cu mult egoism şi neglijenţă. Chiar ajunşi la vârstă matură suntem ingraţi, nepăsători, neglijăm să dăm părinţilor noştri cinstea şi dragostea pe care le o datorăm. Oare ne gândim noi adeseori la ei, să le facem o bucurie şi să le scriem? Ne ducem să-i vedem? Îl ajutăm noi când au nevoie de asistenţă medicală?

6. Să nu ucizi – În această poruncă nu este vorba numai de interzicerea de o omorî. Dacă privirile ar putea ucide, mulţi oameni ar putea fi socotiţi ucigaşi! Dacă s-ar deveni ucigaş, pronunţând cuvinte care rănesc, câţi oameni ar fi. vinovaţi! A se mânia pe cineva fără pricină, a-l jigni e tot atât de grav ca şi o crimă. Ioan trage o concluzie logică când scrie: „Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Orice mânie, orice explozie de pasiune neînfrânată, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt ucideri. Putem ucide prin limba noastră rea, sau prin neglijenţa noastră conştientă. Putem omorî din dispreţ şi gelozie. Fiecare dintre noi simţim vinovaţi în acest domeniu.

7. Să nu preacurveşti – Şi această poruncă la rândul ei implică un sens mult mai larg decât cea ce priveşte infidelitatea conjugală. Porunca se referă la orice fel de relaţii sexuale în afara legăturilor conjugale, pentru care ele au fost create. Deci ea include flirtul, experienţele, precum şi practicile sexuale anormale. Ea se aplică de asemenea împotriva tuturor perversiunilor sexuale, căci, chiar dacă omul şi femeia nu poartă răspunderea unui instinct pervers, sunt răspunzători dacă se dedau la ele. Ea include viaţa conjugală şi condamnă toate divorţurile. Porunca se referă şi la lectura lucrărilor pornografice, şi întreţinerea gândurilor necurate. Isus a lămurit în mod clar şi simplu această poruncă când a spus: „Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Precum a păstra gânduri ucigaşe în inimă, echivalează cu a comite un omor, tot aşa a întreţine gânduri de curvie în cugetul său. Înseamnă a comite adulter. De fapt această poruncă vizează orice abuz şi înjosire faţă de puterea de procreaţie, acest dar sfânt, şi minunat dat de Dumnezeu oamenilor.

8. Să nu furi – A fura înseamnă a lipsi pe cineva de ce este al său sau de ce i se datoreşte. Nu numai furtul de bani sau de alte bunuri înseamnă călcarea acestei porunci. La fel furăm când nu declarăm corect impozitele sau alte plăţi ce avem de făcut. A fura, înseamnă a ne însuşi ceea ce găsim, lumea spune a „şterpeli” dar Dumnezeu numeşte furat. A sili pe alţii să lucreze prea mult, a-i plăti insuficient, e tot furt. Puţini dintre noi, poate nici unul, nu ar putea pretinde să fi fost de o cinste absolută în toate afacerile personale şi comerciale! – Toate aceste porunci negative au şi un aspect pozitiv. Să nu ucizi, lasă să se înţeleagă că trebuie să te străduieşti din toate puterile să ocroteşti sănătatea şi viaţa altora. Nu ajunge să nu comiţi adulterul în fapt, porunca cere o atitudine rezervată, pură şi fără echivoc înspre persoana de sex opus. De asemeni nu înseamnă că eviţi furatul dacă eşti meschin sau zgârcit. Apostolul Pavel nu se mulţumea numai să interzică unui hoţ să fure; el îi cerea să se şi apuce de muncă. Şi nu numai atâta, ci să stăruiască în muncă cinstită, până când „va avea ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău – Cele cinci ultime porunci exprimă respectul datorit drepturilor semenilor noştri. A le călca înseamnă a jefui omul de bunurile cele mai preţioase: viaţa (să nu ucizi”), căminul şi onoarea lui (să nu preacurveşti”), avutul (să nu furi”), şi renumele (să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”), – aceasta arată o nouă poruncă. Ea nu priveşte numai martorii chemaţi în instanţă ci include jurământul strâmb, şi orice fel de scandal, de calomnie şi de bârfeală, toate minciunile şi exagerările spuse dinadins şi toate distorsiunile de la adevăr. Putem să „mărturisim strâmb” ascultând zvonurile răuvoitoare sau răspândindu-le, precum şi făcând glume pe socoteala altora, necorectând afirmările greşite, prin tăcerea ca şi prin vorbirea noastră.

10. Să nu pofteşti – A zecea poruncă este cea mai revelatoare dintre toate. Ea transformă Decalogul dintr-un cod de legi exterioare, într-un etalon de etică morală. Pofta face parte din viaţa noastră interioară; ea se ascunde în inima şi mintea omului. Lucrurile pe care nu trebuie să le poftim şi care sunt menţionate în chip special în această poruncă sunt uimitor de actuale: în timpuri de lipsă de locuinţe se pofteşte peste tot „casa aproapelui”. Dacă, bărbaţii n-ar pofti nevasta aproapelui, n-ar fi atâtea divorţuri, care umplu tribunalele. „Pofta… este o idolatrie” scrie Pavel în Coloseni 3:5 (traducerea româna, scrie lăcomia”, nota trad.), iar, drept contrast tot Pavel menţionează: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6). – Enumerând aceste porunci, am pus în lumină un teribil inventar al păcatului. Atâtea fapte rele şi urâte se petrec în adâncul vieţii noastre, în ascunsul minţilor noastre, – ce nu se văd la suprafaţă! şi noi reuşim adeseori să le ascundem chiar şi de noi înşine. Dar Dumnezeu vede aceste lucruri. Ochiul Său pătrunde până în străfundul inimilor noastre: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13). El ne vede aşa cum suntem noi cu adevărat, şi Legea Lui arată păcatele noastre aşa cum sunt. De fapt, acesta a fost scopul Legii: să scoată păcatul la iveală, căci „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20).

C.H. Spurgeon, vestitul predicator din secolul al 19-lea, când avea încă numai 14 ani, a fost cuprins de simţul păcătoşeniei sale. Două adevăruri l-au copleşit: „Maiestatea lui Dumnezeu şi păcătoşenia lui”. El era zdrobit de sentimentul netrebniciei şi nevredniciei lui. „Nu şovăiesc să spun” scrie el,” că cei care ar fi cercetat viaţa mea n-ar fi găsit nici un păcat extraordinar. Dar privind spre mine însumi, eu vedeam cum îl jignesc pe Dumnezeu prin păcatul meu, cu toate că nu eram nici mincinos, nici necinstit, nici blestemător ca alţi băieţi. Dar deodată l-am văzut pe Moise aducând Legea… cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Şi când le-am citit, toate zece împreună parcă mă osândeau în faţa Dumnezeului celui de trei ori Sfânt”. Aşa se întâmplă şi cu noi. Nimic nu ne convinge că suntem păcătoşi ca Legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu.          de John R.W. Stott

Tăierea împrejur

„Tăierea împrejur” sau „Circumciziunea” este o operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează parţial sau în întregime pielea care înfăşoară organul sexual al bărbatului. Dumnezeu a poruncit această practică lui Avraam, ca un semn al legămîntului (Gen. 17:9-14). Obiceiul mai este întîlnit şi la alte popoare, dar originalitatea actului practicat de evrei stă în faptul că trebuie îndeplinit exact în ziua a opta de la naştere, adică exact atunci cînd viteza de coagulare a sîngelui este cea mai ridicată din toată durata vieţii. Dumnezeu a rînduit lucrul acesta cu mult înainte ca ştiinţa medicală să-i descopere rostul.

Şovăiala lui Moise de a-şi tăia împrejur copilul era cît pe ce să-l coste viaţa (Exod 4:23-26). Toţi bărbaţii care se converteau la Iudaism trebuiau să fie tăiaţi împrejur (Gen. 34:8-17).

Cu toate că a devenit parte din Legea mozaică, tăierea împrejur a fost neglijată total în perioada celor 40 de ani de pribegie prin pustia Sinai. Lucrul acesta scoate şi mai mult în evidenţă îndepărtarea acelei generaţii de Dumnezeu şi justificarea lui Dumnezeu în pedepsirea lor cu moartea. Practicarea tăierii împrejur a fost reluată pe vremea lui Iosua (Iosua 5:1-8). Toţi bărbaţii care se născuseră în pustie au fost tăiaţi împrejur, după porunca Domnului.

Moise şi profeţii au explicat simbolul tăierii împrejur ca o atitudine de ascultare şi de supunere a inimii faţă de Domnul: „Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plătidatoria fărădelegilor lor” (Lev. 26:41, 42; Deut. 10:16).

Profetul Ieremia îi descrie pe evreii timpului ca oameni „cu urechile netăiate împrejur” (Ier. 6:10) şi „cu inima netăiată împrejur” (Ier. 9:26).

În vremea Noului Testament, în biserica creştină a izbucnit o criză pe tema tăierii împrejur. Unii dintre creştinii care susţineau că neamurile convertite trebuiau să se facă mai întîi evrei şi numai apoi să beneficieze de mîntuirea adusă de Cristos s-au dus la Antiohia şi au cerut ca toţi cei din adunare să fie tăiaţi împrejur. Ei spuneau: „Dacă nu sînteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mîntuiţi” (Fapte 15:1, 2). Pavel şi Barnaba s-au împotrivit acestor oameni în public şi controversa iscată de ei a dus la convocarea unui consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15:6-29).

În timpul dezbaterilor, Petru a spus că a insista asupra necesităţii tăierii împrejur pentru aceia ce-L primesc pe Cristos înseamnă a pune asupra lor „un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi, nu l-am putut purta” (Fapte 15:10-11). Concluzia presbiterilor şi apostolilor din Ierusalim a fost că, în Noul Legămînt, mîntuirea este oferită de Dumnezeu prin har şi prin credinţă.

Apostolul Pavel avea să întărească şi mai mult această învăţătură scriind despre Avraam, „tatăl tuturor celor tăiaţi împrejur”, că a fost socotit neprihănit de Dumnezeu prin credinţă, cu mult înainte ca să primească tăierea împrejur (Rom. 4:9-12).

Apostolul Pavel vorbeşte şi despre o „tăiere împrejur a lui Cristos” (Col. 2:10), Înţelegînd prin aceasta moartea ispăşitoare pe cruce, prin care Cristos „a osîndit păcatul în firea pămîntească” (Rom. 8:3) şi a nimicit vinovăţia noastră la Calvar (Col. 2:14). Singurele lucruri esenţiale în creştinism rămîn astfel: credinţa, pocăinţa şi naşterea din nou, prin care căpătăm o nouă fire dumnezeiască (Efes. 2:14-18).

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/taierea-imprejur/