Este a doua zi a anului nou. Atunci când ne-am cercetat viața și umblarea, am descoperit că păcatul s-a ținut scai de noi în anul care a trecut și insistă să se lipească de noi și în anul în care tocmai am pășit. Va trebui să luptăm cu el, iar lupta nu va fi ușoară. […]
Ci ne izbăvește pe noi de…inutilitate! Și în anul acesta! — Valentin Făt
PRO VITA București – 09/09/2020 1784 Facebook Twitter Telegram ReddIt Email PrintIstoric, planificarea familială şi avortul poartă în ele intenţia eliminării celor slabi de către cei puternici. De aceea ele nu vor aduce niciodată fericirea, căci cel care omoară pe cel slab nu va putea cunoaşte dragostea.
Vă aduceţi aminte de zilele în care învăţaţi la şcoala primară despre „Ziua Recunoştinţei”? Imaginile vesele cu nativi americani împărţind cu coloniştii o masă caldă, toamna, mi-au încălzit inima de copil. Dar, după ce am crescut mai mare, profesorii mei mi-au oferit o cu totul altă lecţie de istorie decât cea pe care o primisem pe când eram copil.
Deşi am fost şocată şi întristată să aflu despre nedreptăţile comise împotriva băştinaşilor americani, am fost recunoscătoare să aflu în sfârşit adevărul. Chiar dacă adevărul nu este întotdeauna frumos, îl prefer unei minciuni la orice oră.
Probabil că dragostea mea pentru o istorie onestă m-a făcut să-mi fie imposibil să înghit lecţia de istorie ţinută de către preşedinta Planned Parenthood, Cecile Richards.
Într-o zi, după alegeri, Richards a dat nişte sfaturi în contextul unei lecţii de istorie ţinute cu ocazia unui interviu acordat site-ului de ştiri Huffington Post. Este clar că Cecile era entuziasmată de faptul că cel pentru care optase în funcţia de preşedinte al SUA câştigase alegerile. Planned Parenthood a investit o mulţime de bani în videoclipuri electorale cu celebrităţi şi în campanii de marketing ca să-l susţină pe Obama. După victoria Democraţilor, Cecile a găsit de cuviinţă să spună câte ceva şi Partidului Republican, despre cum şi-ar putea îmbunătăţi procentul de susţinători.
În esenţă, ea le-a solicitat Republicanilor să se întoarcă la „originile” naţiunii, prin sprijinirea planificării familiale. Ea a declarat pentru Huffington Post:
„În vremurile trecute, Partidul Republican era partidul care sprijinea drepturile individuale ale oamenilor şi care ţinea guvernul departe de deciziile personale legate de îngrijirea sănătăţii, deci cred că există o perioadă a istoriei la care republicanii se pot întoarce. Mulţi dintre ei obişnuiau să sprijine planificarea familială, iar Richard Nixon şi-a dat semnătura pentru transformarea acelui prim program federal de planificare într-o lege. Există o cale clară de urmat pentru a recâştiga sprijinul femeilor, şi anume aceea de a asculta de cei cu păreri moderate din acest partid, iar nu de aripa lui extremistă.”
Din moment ce-mi place istoria, m-am gândit să mă informez asupra vieţii fostului preşedinte Republican al SUA, Richard Nixon. Am aflat că Cecile avea dreptate în legătură cu poziţia lui fermă de susţinere a planificării familiale.
Huffington Post relatează:
„Într-adevăr, în anii ’70 şi ’80, republicanii au susţinut planificarea familială şi au avut o atitudine mai binevoitoare faţă de dreptul la avort. Nixon era atât de entuziasmat de iniţiativa legislativă a planificării familiale la nivel federal încât în anul 1969, înainte de a o promulga a declarat-o «obiectiv naţional»”.
Nixon era atât de entuziasmat de iniţiativa legislativă a planificării familiale la nivel federal încât a declarat-o obiectiv naţional – citind aceste rânduri scoase din context unii oameni ar putea crede că Nixon era în mod sincer îngrijorat de soarta săracilor. Doamna Richards îl consideră pe Nixon o atât de importantă sursă de inspiraţie, încât îl menţionează şi într-un articol din Huffington Post datat 10 februarie 2011, intitulat „Nu-i lăsaţi să ucidă planificarea familială!”.
În acest articol, Cecile Richards ne-a împărtăşit următoarele gânduri:
„Numele lui Richard Nixon nu este asociat de oameni în mod direct cu drepturile femeilor privitoare la sănătate şi reproducere, dar după ce, săptămâna asta, membrii Partidului Republican au intensificat atacul lor fără precedent împotriva femeilor, încep să cred că era Nixon a fost o epocă luminată. Titlul X – Program de planificare familială, care a fost promulgat de Nixon în 1970, reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale acestei ţări în domeniul sănătăţii publice şi în cel al dreptăţii sociale.
Clinicile finanţate acum prin Titlul X previn aproape un milion de sarcini nedorite anual. Salvează viaţa femeilor prin examinări în vederea depistării cancerului şi prin testarea imunităţii şi a tensiunii arteriale. Planificarea familială susţinută din bani publici economiseşte chiar şi banii guvernamentali – cu un randament de 3,74 dolari la fiecare dolar investit.”
Deşi nu sunt de acord cu afirmaţia ei cum că „era Nixon a fost o epocă luminată”, recunosc că mi s-au deschis ochii după ce am citit despre fostul nostru preşedinte.
În 1970, Nixon a promulgat ca lege Titlul X – Program de planificare familială. În 1973, Curtea Supremă de Justiţie a dat sentinţa în cazul Roe contra Wade. Tot în 1973, Nixon a înregistrat pe benzi audio conversaţiile dintre el şi personalul său. Casetele, dimpreună cu 140.000 de pagini de transcrieri ale unor înregistrări, 45 de casete video şi 2.500 de pagini cândva socotite a fi secret de stat au fost făcute publice.
După cum relatează Washington Post, din înregistrări reies adevăratele sentimente ale lui Nixon legate de negri, evrei şi alte grupuri etnice. Iată un extras din articol:
„În timpul unei alte conversaţii cu secretara sa personală, Rose Mary Woods, Nixon îşi manifestă îndoielile privind opinia pe care o avea secretarul său de stat, William P. Rogers, în ceea ce îi priveşte pe negri.
„Bill Rogers are cumva – dar în ceea ce-l priveşte este un sentiment justificat –… un fel de punct orb în chestiunea negrilor, pentru că a fost la New York”, a spus Nixon. „Rogers a spus despre negri că «vor merge înainte împreună cu noi, iar prin asta până la urmă vor face ţara mai puternică, într-un final, pentru că fizic sunt puternici, iar unii dintre ei sunt deştepţi»”.
Nixon a replicat: „Din punctul meu de vedere are dreptate dacă este să ne referim la o perioadă de 500 de ani. Şi cred că greşeşte dacă gândeşte în termeni de 50 de ani. Ce trebuie să se întâmple este să evităm căsătoriile mixte. Şi… asta chiar este singura soluţie, Rose”.
Opiniile rasiste ale lui Nixon auzite în înregistrările lui audio au devenit de domeniu public. Filmul documentar „Maafa 21” face cunoscute o serie de conversaţii avute de Nixon în anii 1972 şi 1973 privind persoanele cu venituri mici din rândul minorităţilor şi copiii acestora. Puteţi privi videoclipul pe youtube sau să citiţi cuvintele pe care le-am transcris.
Caseta de la Casa Albă nr. 697/29.03.1972:
Nixon: „Majoritatea cetăţenilor din Colorado au votat pentru avort, la fel şi în Michigan, dar cred că în ambele cazuri, cu certitudine în Michigan, vor vota pentru avort pentru că ei cred că ceea ce se va avorta vor fi micii bastarzi de culoare neagră.”
Caseta de la Casa Albă nr. 700/03.04.1972
Nixon: „După cum v-am mai zis, am mai discutat despre asta mai devreme – că o mulţime foarte mare de oameni vor controlarea bastarzilor negrotei”.
Caseta de la Casa Albă nr. 700/10/03.04.1972
Nixon: „Doar ştii despre ce discutăm: controlul populaţiei”
Angajat neidentificat: Desigur.
Nixon: În realitate vorbim despre populaţie – despre ceea ce John Rockefeller chiar realizează, îi convinge pe oameni de necesitatea a ceea ce noi numim controlul pe clase sociale. Uneori vor fi familii şi de şase, opt sau nouă membri, dar asta va fi excepţia.
Angajat neidentificat: Aşa e.
Nixon: Cei care nu-şi planifică familia sunt persoane care… n-ar trebui să aibă copii. Asta înseamnă…
Angajat neidentificat: Populaţia negrilor din San Francisco a crescut de la 3.000 – cât era imediat după cel de-al Doilea Război Mondial – până la 30% din populaţia acestui oraş.
Nixon: Poftim?
Angajat neidentificat: Da, domnule.
Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că Nixon, ca şi Rockefeller, făcea parte dintr-un grup elitist de bogaţi care au aderat la minciunile fondatoarei organizaţiei Planned Parenthood, Margaret Sanger. Se pare că entuziasmul arătat de Nixon pentru „planificarea familială” nu era decât o mască pentru a ascunde sprijinul pe care urma să-l acorde în viitor planurilor din agenda stabilită de Planned Parenthood având ca resort eugenia. Nixon, ca şi judecătoarea de la Curtea Supremă Ruth Bader Ginsberg, a recunoscut că vede avortul ca pe un mijloc de a controla o populaţie de a cărei creştere se teme.
Ryan Bomberger, fondatorul site-ului web Too many aborted („Prea mulţi copii avortaţi”) a scris despre legătura dintre Richards şi Nixon:
„Richards s-a specializat în istorie la Universitatea Brown. Desigur că este conştientă de uşurinţa cu care pot fi descoperite dovezile istorice incontestabile privindu-l pe Nixon şi viziunea lui rasistă asupra controlului populaţiei. Dar, la fel ca Sanger şi alţi eugenişti, Richards s-a îndepărtat voit de adevăr ca să continue cu orice preţ cruciada ei de popularizare a culturii anticoncepţie, a culturii morţii.
Aceste înregistrări audio făcute publice (dezvăluite în documentarul „Maafa 21” şi disponibile on-line pentru oricine vrea să le asculte) arată rasismul abject cu care acest fost preşedinte căzut în dizgraţie vedea oamenii de culoare. Soluţia lui la problema „bastarzilor negrotei” era să-i elimine în mod sistematic prin măsuri anticoncepţionale sau avort.
Prin semnarea actelor privind statistica populaţiei şi planificării familiale în 1970, Nixon a consolidat atitudinea favorabilă a guvernului faţă de mişcarea eugenică care a fost finanţată, de la intrarea în vigoare a Titlului X, cu miliarde de dolari strânşi din taxe şi impozite.”
Este oare aceasta perioada istorică la care Cecile Richards crede că republicanii ar trebui să se întoarcă? Este Nixon un model de urmat? Eu personal nu vreau să-i calc pe urme. Adevărul este că istoria tragică a planificării familiale din motive eugenice s-a tot repetat de 40 de ani încoace. Ordinea de zi a lui Richards este identică cu cea a lui Nixon. Chiar dacă o vopseşte în roz sau dacă o împachetează frumos în cuvintele de încurajare ale celebrităţilor, această ordine de zi a organizaţiei Planned Parenthood nu s-a modificat.
Dacă aş vrea să mă întorc la „originile” Partidului Republican, aş prefera să urmez exemplele conducătorilor lui de la mijlocul anilor 1800 care au luptat pentru mişcarea anti-sclavagistă. Partidul Republican a fost cândva celebru pentru angajamentul său ferm de a aboli sclavia şi de a lupta pentru demnitatea şi drepturile afro-americanilor.
Dacă aş vrea nişte sfaturi de la cineva, aş prefera să le primesc de la liderii care au luptat să salveze vieţile oamenilor, iar nu să le distrugă. Dacă aş dori o lecţie de istorie fidelă adevărului, nu aş apela la Cecile Richards.Despre autorChristina Martin şi-a început activitatea pro-viaţă atunci când a aflat că mama ei a plătit unui doctor să o avorteze, dar s-a răzgândit și a părăsit clinica înainte de intervenție. După ce a absolvit colegiul în 2005, Christina a petrecut 2 ani rugându-se zilnic în faţa Curţii supreme de Justiţie din Washinghton pentru încetarea avorturilor. Traducere și adaptare după LiveActionNews.org, cu titlul „Nu putem înţelege istoria decât pe baza adevărului”.
Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății. DONEAZĂ
https://www.facebook.com/plugins/like.php?href=https://www.culturavietii.ro/2020/09/09/ziua-mondiala-lupta-contra-rasismului-antisemitismului-avortul-arma-rasiala/&layout=button_count&show_faces=false&width=105&action=like&colorscheme=light&height=21PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.roAsociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.
Guest Post – 24/02/2021 14 Facebook Twitter Telegram ReddIt Email PrintSentinţa Curţii de Apel Bucureşti prin care s-au anulat măsurile restrictive la adresa libertății religioase vine ca un act de reparaţie morală la adresa creştinilor care au fost privaţi, în mod nelegal, de posibilitatea de a participa la slujbe şi pelerinaje, la aceasta adăugându-se climatul umilitor şi de presiune în care au fost obligaţi să îşi manifeste credinţa.
Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti din 14 decembrie 2020 prin care s-au anulat măsurile restrictive de libertate religioasă, vine ca un act de reparaţie morală la adresa creştinilor care au fost privaţi, în mod nelegal, de posibilitatea de a participa la slujbe şi pelerinaje, la aceasta adăugându-se climatul umilitor şi de presiune în care ei au fost şi sunt obligaţi să îşi manifeste credinţa.
În esenţă, Curtea a anulat art. 2 din Hotărârea CNSU nr. 47/05.10.2020, reafirmând condiţiile necesare a fi îndeplinite ca măsurile restrictive de libertate religioasă să aibă caracter constituţional şi legal. Este de remarcat că pentru explicarea condiţiilor, Curtea şi-a însuşit o parte din argumentările lui Cătălin Raiu, reprezentantul României în panelul de experţi pe libertate religioasă al OSCE, poate şi datorită faptului că pe toată durata pandemiei, cu fiecare ocazie ivită, acesta le-a popularizat, aproape obsesiv, militând curajos şi ferm pentru respectarea standardelor internaţionale privind restrângerea libertăţii religioase.
Condiţiile sunt următoarele: prevederea măsurilor [limitărilor] în lege [1], necesitatea [2], proporţionalitatea [3] şi, în fine, caracterul nediscriminatoriu [4]. Alăturându-mă şi de această dată demersului nobil de apărare a libertăţii religioase, aduc la cunoştinţa opiniei publice alte elemente ce demonstrează caracterul nelegal al restrângerii libertăţii religioase.
La data de 22 mai 2020 miniştrii de resort, Marcel Ion Velea şi Nelu Tătaru, au emis Ordinul comun nr. 875/80/2020, cu avizul secretarului de stat pentru culte. Ulterior, în ciuda tensiunilor apărute în societatea românească pe fondul îngrădirii nelegale, şi de o manieră brutală, a libertăţii religioase, cei doi miniştrii au emis la 17 iunie 2020 un nou Ordin comun, cu nr. 1.103/95/2020, tot cu avizul secretarului de stat pentru culte. Temeiul juridic important pentru prevederea în aceste documente de măsuri restrictive vizând libertatea religioasă, l-a constituit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. Potrivit acestuia: Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecţie sanitară stabilite, la propunerea CNSSU şi cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne.
Ceea ce se deduce din articol este că, desi pe durata stării de alertă activitatea cultelor religioase se exercită liber, totuşi regulile de protecţie sanitară au prioritate şi ele pot constitui o limită în exercitarea libertăţii religioase. Aşadar, pe baza limbajului ambiguu ce reiese din text, se poate afirma că: cultele religioase sunt libere şi nu prea. Practic, măsurile sanitare, necesare pentru prevenirea virusului, sunt folosite în mod abuziv de cei trei demnitari, pentru a se îngrădi libertatea religioasă. Sunt. Mai gravă este lipsa de previzibilitate a art. 45 alin. (1), în sensul că el nu menţionează care sunt regulile de protecţie sanitară ce se cer a fi respectate de către cei care doresc să îşi exercite libertatea religioasă. Nefiind prevăzute de lege, ele au ajuns să fie stabilite în mod arbitrar şi abuziv, prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului afacerilor interne, la propunerea CNSSU şi cu avizul secretarului de stat pentru culte.
Lipsa de previzibilitate a articolului în discuţie determină lipsa de competenţă a miniştrilor de resort în a stabili, prin ordine comune, măsuri restrictive în domeniul libertăţii religioase, câtă vreme legea însăşi nu le menţionează. În altă ordine de idei, referitor la conduita secretarului de stat pentru culte de a aviza acele ordine comune, se impune a fi făcută o observaţie extrem de importantă. Secretarul de stat pentru culte are, ca şi funcţionar public [în sens administrativ], obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor [cf. art. 430 alin. (1) din OUG nr. 57/2019]. De asemenea, din punct de vedere legal, lui îi este cunoscut că în vederea restrângerii exerciţiului libertăţii religioase se cer a fi îndeplinite anumite condiţii cumulative, una dintre ele fiind aceea ca măsura restrictivă să fie prevăzută de lege [cf. art. 53 alin. (1) din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006].
Reţinându-se aceste două aspecte esenţiale, se poate deduce că, în speţă, secretarul de stat pentru culte avea obligaţia de a refuza avizarea celor două ordine comune, tocmai pentru că ele nu aveau să pună în aplicare nişte măsuri restrictive prevăzute de lege. Condiţia ca măsura restrictivă de libertate religioasă să fie prevăzută de lege [eng. prescribed by law – s.n.], alături de celelalte condiţii stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, reprezintă o garanţie de protecţie faţă de tendinţele abuzive şi arbitrare, care pot veni şi din partea autorităţilor publice, aşa cum s-a întâmplat în contextul actual de COVID19.
Pe de altă parte, respectarea condiţiei este justificată de faptul că întregul proces legislativ presupune un nivel ridicat de transparenţă, în acord cu idealul democratic. Concluzionând analiza focusată pe art. 45 alin. (1) din Legea nr. 55 /2020, este de arătat că acesta este viciat de o totală imprevizibilitate, cu posibile consecinţe de ordin constituţional[5] şi că, tocmai din cauza lipsei de previzibilitate, el nu a putut constitui temei juridic legal pentru prevederea în cele două ordine comune de măsuri restrictive privind libertatea religioasă, de aici rezultând lipsa de competenţă a miniştrilor de resort în a le prevedea, cu de la sine putere.
Ordinele, ca acte subsecvente legii, au rolul de a pune în aplicare legea[6]. În ipoteza în care ele vor conţine prevederi contrare legii, sancţiunea ce se impune a le fi aplicată, pentru a se restabili ordinea de drept, este anularea[7], conform art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ. Referitor la ordinele comune analizate, este de netăgăduit caracterul lor imperativ şi, mai grav este faptul că măsurile prevăzute în ele, şi care au avut ca efect restrângerea libertăţii religioase, nu au avut nicio acoperire legală [cf. art. 53 alin. (1) din Constituţie şi al art. 2 alin. (2) din Legea nr. 489/2006], drept pentru care nu se poate cosidera că prin emiterea lor s-a urmărit aplicarea legii, ordinele fiind, evident, viciate sub acest aspect.
Ca şi măsuri restrictive în raport cu libertatea religioasă, în anexele celor două documente sunt prevăzute, între altele, următoarele:
I. 1. Accesul credincioşilor în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafaţă de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană şi o distanţă de minimum 2 m. între persoane;
I. 5. Activităţile religioase în interiorul lăcaşelor de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter privat se desfăşoară cu participarea unui număr de maximum 16 persoane;
I. 7. Slujbele care se vor oficia de către personalul de cult, în aer liber, se vor desfăşura cu menţinerea distanţei de 1,5 m. între persoane;
Din punct de vedere juridic, distanţele fizice şi numărul maxim de persoane acceptat au reprezentat, realmente, măsuri de restrângere nelegală a libertăţii religioase, neputându-se susţine contrariul. De asemenea, nu trebuie trecută cu vederea presiunea creată în rândul personalului deservent aparţinând cultelor, pe fondul ducerii la îndeplinire a obligaţiei de respectare a măsurilor restrictive, el fiind pus în situaţia de a refuza pe credincioşi şi a închide uşile bisericilor atunci când numărul maxim de persoane acceptate avea să fie atins.
Aşadar, paradoxal, în locul în care toţi oamenii sunt chemaţi să se mântuiască şi nimeni nu este exclus, s-a impus, de către autorităţile statale, selecţia. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că acest tratament umilitor s-a aplicat direct credincioşilor, ei ajungând să fie privaţi de mersul la biserică, de închinare, de sărutare de sfinte moaşte [nu oase!] sau de participare la sfintele slujbe, pentru că autorităţile statale au apreciat, a priori, fără a furniza dovezi obiective că manifestarea libertăţii religioase în vreme de pandemie îmbolnăveşte.
II. 1. În cadrul ritualurilor religioase în care se vor folosi obiecte de cult care intră în contact cu credincioşii, acestea se vor dezinfecta după fiecare utilizare. Analizând prezenta normă, se observă o intenţie a autorităţilor statale de a sugera, dacă s-ar putea, chiar o igienizare a Sfintei Euharistii [a se vedea şi Ordinul comun nr. C1070/826/15.05.2020 de restricţionare a Euharistiei]. Ulterior, timpul avea să dovedească că strecurarea iscoditoare a autorităţilor în cultul bisericii, în potire, linguriţe sau pelerinaje, a urmărit, de facto, identificarea de pretexte pentru a-i limita manifestarea, deoarece cultul este perceput ca factor evolutiv de risc.
La data de 4 decembrie 2020 a fost postat pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte comunicatul intitulat: Recomandările de aplicare practică a măsurilor dispuse prin Ordinul comun nr. 1103/95/2020. Din punct de vedere juridic, aceste recomandări apar ca lipsite de obiect, de vreme ce ordinul comun însuşi are, prin natura sa, rolul de a pune în aplicare legea. Aceasta fiind realitatea, se pune întrebarea: care mai este rolul lor? Mai mult decât atât, ele sunt lipsite de concordanţă logică intrisecă, pentru aceea că titlul anunţă nişte recomandări, iar conţinutul relevă adevărate obligaţii.
Ca argument, Capitolele I şi II poartă denumirea generică de Reguli şi, ca o paranteză, pe baza interpretării gramaticale [8] a celor două titluri aferente capitolelor se poate afirma că respectarea regulilor prevalează în raport cu desfăşurarea activităţilor religioase şi cu accesul în lăcaşul de cult.
Mai departe, la pct. II. 3 se stipulează că: Accesul credincioşilor în lăcaşul de cult şi în locaţiile unde se organizează slujbe cu caracter individual [privat] se va face limitat, astfel încât să fie asigurată o suprafaţă de minimum 4 mp. pentru fiecare persoană şi o distanţă de minimum 2 m. între persoane. Sintagma se va face limitat, alături de alte sintagme ca: trebuie, este obligatorie, se va îngriji, vor rămâne deschise, se vor plasa, se vor desfăşura, ne determină a exclude ipoteza unor recomandări şi a admite, în mod aberant, incidenţa unor recomandări cu caracter obligatoriu.
În altă ordine de idei, trebuie arătat că Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuţia de a stabili, prin intermediul unui comunicat, obligaţia cultelor religioase de a menţine deschise lăcaşurile de cult, chiar şi în ipoteza în care respectarea ei ar profita credinciosului, acest aspect însemnând, în fond, o restrângere a libertăţii religioase aparţinând cultelor religioase, concretizată prin restrângerea dreptului acestora în a-şi stabili, în mod autonom [9], programul unităţilor de cult.
În fine, Secretarul de Stat pentru Culte nu are atribuţia de a institui, prin intermediul unui comunicat, obligativitatea respectării distanţei minime la domiciliul credinciosului [cf. pct. III. 5], aceasta reprezentând o ingerinţă în spaţiul privat, intim, al cetăţeanului şi care face obiectul strict al unor reglementări de natură organică, cum este cazul măsurilor de ordin procesual penal, care vizează domiciliul [e.g. art. 119 alin. (1) C. pen. – Consemnarea la sfârşit de săptămână [10]; art. 157-164 C. proc. pen. – Percheziţia domiciliară [11]; art. 218-222 C. proc. pen. – Arestul la domiciliu]. De altfel şi miniştrii de resort amintiţi, prin reglementările emise, au afişat intenţia unei ingerinţe în domiciliul privat [v. pct. I. 1 şi I. 5 din cele două ordine comune].
Un nou subiect, de mare interes atât pentru autoriăţile statale cât şi pentru presa din România, l-a constituit în aceste zile rânduiala liturgică a mergerii preotului cu icoana şi cu boboteaza, pe la casele credincioşilor. Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti s-a raportat la acestă practică la fel ca Secretarul de Stat pentru Culte, emiţând nişte aşa-zise recomandări, cu neglijarea nu doar a legislaţiei interne şi internaţionale aplicabile în domeniul libertăţii religioase, ci chiar a minimelor rigori ale logicii. Se constată cu tristeţe că funcţionarii acestei instituţii nu îşi dau seama că formulările de tipul se va alege o singură, va fi transmisă sau nu se va intra trimit la ipoteza respectării unor obligaţii, iar nu la îndeplinirea facultativă a unor recomandări.
Cât priveşte popularizarea acestor aşa-zise recomandări, Prefectul a ales, întocmai ca Secretarul de Stat pentru Culte, metoda comunicatului de presă şi se pune întrebarea legitimă: nu cumva, prin această conduită s-a urmărit o sustragere a cuiva sau a ceva de la un anume control, cu posibile consecinţe?
În altă ordine de idei, din comunicatul postat pe site-ul instituţiei la data de 24 decembrie 2020 aflăm că la şedinţa de analiză a participat şi Episcopia Bucureşti. Nu este clar la ce cult face trimitere această titulatură şi este grav că Prefectul nu ştie care-i sunt partenerii oficiali de dialog, într-un context atât de tensionat [12].
În fine, citind comunicatul, se observă că Prefectul nu a dorit să fie mai prejos faţă de cei doi miniştrii de resort şi Secretarul de Stat pentru Culte, aducându-şi şi el contribuţia la restrângerea nelegală a exerciţiului libertăţii religioase, că de… este la modă! În acest sens, ca şi recomandări obligatorii, în comunicat se stipulează: Se va alege o singură perioadă: ori înainte de Naşterea Domnului, ori de Bobotează. Nu se va merge de două ori cu vizitele pastorale în aceeaşi parohie; opţiunea va fi transmisă protopopului şi va cuprinde în mod obligatoriu perioada aleasă şi, în fine, nu se va intra în casele enoriaşilor, decât la cererea insistentă a acestora. Analizarea acestor enunţuri este de prisos.
Contrar tuturor exigenţelor democratice care prevăd că libertatea religioasă se restrânge doar prin lege, autorităţile statale persistă în aceeaşi conduită nelegală şi, mai nou, camuflată, de restricţionare, continuând şi retorica de tip miliţienesc.
Săracă ţară,
Sărac popor,
Sărbătoare amară,
Cu umilire şi dor!
Avocat Radu ZIDARU
–
NOTE:[1] „Limitările să fie «prescribed by law», adică «prevăzute [deja] de legea naţională» [cf. Siracusa Principles on the Limitation and Derogation Provisions in the ICCPR, E/CN.4/1985/4, annex, paras 15-18]. Legea trebuie să preceadă cronologic formularea restricţiilor, să fie clară şi concisă, accesibilă tuturor, nediscriminatorie în intenţie şi aplicare, iar restricţiile să nu fie arbitrare şi să ofere suficiente garanţii împotriva unei aplicări ilegale şi abuzive. Astfel, pentru a fi predictibile, restricţiile trebuie să se bazeze pe o lege deja în vigoare, nu pe o încropire de reglementări discreţionare. Este ceea ce diferenţiază un stat de drept în sensul democratic al termenului [rule of law, adică guvernare constrânsă de lege] de un «stat de drept» în sens autocratic [rule by law, adică guvernare prin intermediul legii]”. Vezi: C. RAIU, Cum se limitează libertatea religioasă în vreme de pandemie. Site accesat la data de 26 decembrie 2020, ora 17:05 [ora României].[2] „Să fie absolut necesară în limitarea efectelor pandemiei. Statul este cel care trebuie să facă dovada necesităţii nu în baza unor aprecieri subiective, ci în baza unor consideraţii obiective şi măsurabile [ex: numărul de infectări etc.]. Tot pe umerii statului cade obligaţia de a produce argumentele şi dovezile empirice pentru a justifica limitarea libertăţii religioase, atrage atenţia Heiner Bielefeldt, raportorul special pe libertate religioasă al ONU [2010-2016]. Cu alte cuvinte, limitarea libertăţii religioase este o decizie politică excepţională la care statul poate ajunge doar după ce a epuizat toate căile administrative de care dispunea pentru a reduce efectele pandemiei”. C. RAIU, art. supra cit.[3] „Să fie proporţională cu scopul urmărit, condiţie care decurge din cea a necesităţii. Astfel, restricţiile trebuie să fie nu doar absolut necesare, dar şi proporţionale cu pericolul. Este necesar ca Poliţia să întrerupă o manifestare religioasă, precum Liturghia desfăşurată în interiorul lăcaşului de cult? Sau Poliţia ar putea interveni preventiv şi pedagogic înainte sau după Liturghie? Chiar şi în jurisprudenţa CEDO, necesitatea şi proporţionalitatea sunt termeni foarte des invocaţi tocmai pentru că statele nu pot solicita derogare de la garantarea libertăţii religioase ca întreg nici măcar în timpul stării de urgenţă”. C. RAIU, art. supra cit.[4] „Limitările trebuie să fie nediscriminatorii în limbaj şi aplicabilitate. Astfel, statul nu poate folosi în enunţarea restricţiilor termeni liturgici specifici anumitor credinţe religioase [Euharistie, icoane, moaşte, raclă etc.] pentru că ar însemna că pune lupa pe o anumită credinţă religioasă, o face în ochii societăţii a priori suspectă de răspândirea virusului şi ţinta unui discurs al urii de tipul apelativului «vită». În egală măsură, limitarea manifestărilor religioase trebuie să fie aplicată nediscriminatoriu şi faţă de alte segmente sau zone sociale similare pentru ca statul, obligat să rămână neutru din punct de vedere religios, să nu se transforme într-un stat anti-religios, adică infidel respectării angajamentelor libertăţii religioase”. C. RAIU, art. supra cit.[5] În jurispudenţa sa, Curtea Constituţională a României a sancţionat drastic lipsa de previzibilitate a normelor juridice din actele normative care fac obiectul controlului de constituţionalitate, stabilind că: „O dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi”. A se vedea, în acest sens: Decizia CCR nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 şi Decizia CCR nr. 588/2017 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 835 din 20 octombrie 2017. De asemenea, tot în legătură cu cerinţa previzibilităţii, Curtea a mai precizat că: „Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii”. A se vedea şi: Decizia CCR nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia CCR nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia CCR nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.[6] „Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. Deci, este total ilegal ca unele acte cu caracter normativ să adopte reglementări de ansamblu, în care să existe numeroase prevederi, care nu constituie norme de aplicare/executare a actelor normative de nivel superior”. V. VEDINAŞ, Drept administrativ, ediţia a X-a revizuită şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 68; D. SOARE, „Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi internelor, care reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor şi ale altor categorii de personal”, în rev. «Dreptul», nr. 9, an. 2006, p. 132. Ultimul autor citat „se referă, în mod expres, la două ordine ale ministrului administraţiei şi internelor, respectiv Ordinul nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ordinul nr. 400 din 29 octombrie 2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul aceluiaşi minister, prin care se derogă practic de la prevederile actelor normative [legi, hotărâri de Guvern], care reglementează cadrul general privind cariera şi regimul disciplinar al funcţionarului public, ceea ce autorul apreciază, pe bună dreptate, că nu se poate realiza. De altfel, prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, Curtea Constituţională a analizat dispoziţiile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului [care constituiau temeiul legal al emiterii Ordinului nr. 400/2004] şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale, reţinând că răspunderea disciplinară, ţinând de statutul poliţistului, trebuie reglementată prin lege organică”. Tot în legătură cu caracterul strict aplicativ al actelor subsecvente legii, CCR a arătat în decizia nr. 157 din 13 mai 2020 că: „Referitor la măsurile care pot fi dispuse prin hotărârea de declarare a stării de alertă, precum şi prin deciziile, ordinele ori dispoziţiile entităţilor competente, potrivit legii, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, după ce enumeră expres, în art. 4 alin. (1), măsuri precum «avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol» [lit. a)], «punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată» [lit. c)], «intervenţia operativă cu forţe şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative» [lit. d)], «acordarea de ajutoare de urgenţă» [lit. e)], «acordarea de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice» [lit. h)], şi în art. 4 alin. (5), «obligaţiile cetăţenilor şi ale operatorilor economici în ceea ce priveşte participarea la activităţi în folosul comunităţilor locale», în acelaşi art. 4 alin. (1) la lit. i), legiuitorul stabileşte, în mod nedeterminat, «alte măsuri prevăzute de lege». În continuare, dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din ordonanţa de urgenţă par a circumscrie sfera acestor măsuri, statuând că «se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră», iar măsurile «trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege»”. Vezi: Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 157 din 13 mai 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. f) şi ale art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 15 mai 2020.[7] „Doctrina juridică defineşte anularea ca fiind «operaţiunea juridică ce constă într-o manifestare de voinţă în scopul de a determina, în mod direct, desfinţarea actului şi, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta»”. V. VEDINAŞ, op. cit., p. 361; A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, t. II, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2005, p. 72; „Anularea actului administrativ este sancţiunea ce lipseşte actul de efectele pentru care acesta a fost emis şi care îmbracă forma unei manifestări explicite de voinţă, aparţinând, în principiu, unei instanţe judecătoreşti şi, în subsidiar, unui organ al administraţiei publice, altul decât cel care a emis respectivul act, manifestare ce se exteriorizează, întrucât, cu ocazia emiterii actului, au fost încălcate dispoziţiile legii. C. CLIPA, Consideraţii cu privire la regimul juridic al anulabilităţii actului administrativ, în rev. Revista de Drept Public, nr. 4 din 2012, p. 26.[8] În ceea ce priveşte metoda gramaticală: „ea are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridică prin analiza gramaticală [sintactică şi morfologică] a textului normei juridice […]. În interpretarea gramaticală, organul de aplicare urmăreşte şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi sensul unor conjuncţii. Spre exemplu, o anumită concluzie trage interpretul din faptul că în textul normei juridice legiuitorul utilizează conjuncţia «şi», o altă concluzie dacă legea foloseşte conjunţia «sau»”. Vezi: N. POPA, Teoria generală a dreptului, ediţia a IV-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pp. 209-210. Tot în acest sens a se cosulta şi: D. MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 236-240; S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pp. 32-33; M. NIEMESCH, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 150-151.[9] În literatura de specialitate autonomia cultelor religioase a fost definită ca şi capacitatea cultelor de a legifera şi de a se conduce potrivit propriilor statute [v. M. SAFTA, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a dreptului constituţional. Drepturi şi libertăţi, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 232], ca dreptul Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de Stat [v. Pr. I.-G. CORDUNEANU, Biserica şi Statul: două studii, Ed. Evloghia, Târguşorul Vechi, 2006, pp. 52-82.] sau ca libertatea fiecărui cult în a-şi organiza forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu Statul [v. M. ANDREESCU, „Libertatea conştiinţei. Implicaţii juridice şi religioase”, în rev. «Management Intercultural», vol. XVII, nr. 2 (34) din 2015, p. 308]. Tot în legătură cu autonomia cultelor religioase, Curtea Constituţională a României a arătat, în jurisprudenţa sa, că: „Principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă insanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare” [v. Decizia CCR nr. 448/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 17 iunie 2011.].[10] Adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.[11] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.[12] În ipoteza în care instituţia a avut în vedere Episcopia Greco-Catolică din Bucureşti, la o minimă cercetare se poate observa că denumirea oficială a acesteia este Episcopia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare de Bucureşti.
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
Anul trecut am văzut o fotografie dintr-un bloc din India, un amfiteatru imens. Cred că erau mii de oameni, familii cu peste opt-nouă membri, la balcoanele unite. Am zis atunci că India este proba finală în pandemie: este absolut imposibil să distanțezi social milioanele de indieni comasați în zonele urbane, care interacționează zilnic, nu în supermarketuri ci în piețele unde adeseori totul de vinde direct de pe asfalt.
Ce titlu citesc săptămâna aceasta : „Scăderea spectaculoasă a cazurilor de coronavirus în India lasă experții perplecși”. Sau îi lasă „mască“.
Apropo de mască, multe zone din India nu au putut implementa purtatul măștii, fiind un lux pentru locuitori. Dar scăderea a avut loc în toate zonele și este de necontestat : spitalele se golesc. Numărul de infectări a scăzut din toamnă de zece ori, de la 100.000 pe zi, la 10.000 de infectări, scădere ce nu poate fi pusă pe seama testării, conform BBC.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Și nici vaccinul nu poate fi vinovatul în situația actuală, acțiunea de vaccinare începând în ianuarie.
Mai multe instituții din India și din afară au evaluat la peste 50% numărul de indieni care au trecut deja prin infectarea cu Covid-19. Mai mult, scăderea numărului de pozitivi ar fi cauzată de numărul ridicat de persoane care au anticorpi, epidemiologii nu văd un al doilea val periculos.
Astăzi în India trăiesc peste un miliard trei sute milioane de suflete, un număr foarte apropiat de populația Chinei. Cum au putut milioane de indieni să treacă prin pandemie ca asimptomatici, este inexplicabil pentru experți. Sunt mai multe păreri, care acum se bat cap în cap cu ce spuneau în toamnă. De exemplu opinia conform căreia că de fapt modul de trai din satele indiene, ce presupune mult stat în aer liber, a ajutat mult.
Specialiștii spun că s-ar fi atins imunitatea de turmă. Ceea ce este plauzibil. Dar cum? Oricum, fără un dezastru pandemic cum prognozau unii.
Un blogger renumit din Statele Unite ale Americii predă, în calitate de profesor, materia Istoria Americii. Aceasta înseamnă că de multe ori trebuie să vorbească despre subiecte dificile care ar dori să nu se întâmple. 103 cuvinte mai mult
Ar trebui să vorbim public despre păcatele conducătorilor creștini? — Lumea cre(s)tina in care traim
27/02/2021
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
AUR condamnă ferm desființarea de către actuala guvernare a programului de burse pentru elevii români din Ucraina, informează un comunicat de presă trimis pe adresa redacției R3media.
Programul multianual de burse identitare acordate acestora începând cu anul 2018 reprezintă un proiect strategic și contribuia semnificativ la creșterea numărului de etnici români care doreau să își înscrie copiii în unitățile de învățământ cu predare în limba română în statul vecin.ADVERTISING
AUR amintește că, în situația-limită în care a ajuns comunitatea românească din Ucraina, amenințată cu dispariția, statul român și-a asumat un program de burse identitare ca pe o intervenție minimală cu rolul de a menține elevii români în clasele cu predarea în limba română, în contextul în care, în prezent, circa 61% dintre copiii români din Ucraina sunt educați și instruiți în limbile ucraineană și rusă, statul ucrainean stimulând, prin diverse mijloace, abandonarea educației în limba română în favoarea celei în limba ucraineană.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
„Coaliția majoritară le-a întors spatele în Parlament, fără drept de apel, nu doar elevilor români care studiază în limba română în școlile din Ucraina, ci și catedrelor de limbă română din Universitățile Cernăuți, Ujgorod și Ismail. Vom face presiune publică continuă asupra oricărei formule de guvern să reia imediat programul de burse acordate elevilor români lăsați pradă politicilor de etnocid ale statului ucrainean. Totodată, cerem extinderea imediată a acestui tip minimal de intervenție în toate comunitățile istorice românești”, a declarat deputatul George Simion, copreședinte AUR.
„Avem români și în afara granițelor actuale ale țării, dar guvernarea se preface că această realitate nu există. Avem o obligație constituțională: să sprijinim românii din comunitățile istorice. Refuzul de a acorda burse elevilor români din Ucraina este o palmă pe care coaliția antinațională de la București o dă tuturor celor peste 500.000 de români din țara vecină. Nu uităm că Programul de guvernare, aprobat de Parlamentul României, prevede consolidarea și extinderea politicii de acordare a burselor pentru etnicii români din afara granițelor. Acesta a fost încălcat flagrant prin decizia ticăloasă luată astăzi fără cea mai mică ezitare”, a precizat senatorul Claudiu Târziu, copreședinte AUR.
Românii reprezintă în Ucraina cea mai numeroasă comunitate neslavă și sunt supuși unui proces puternic de asimilare forțată, mai cu seamă după adoptarea noii Legi ucrainene a educației, care a făcut obiectul criticilor Comisiei de la Veneția și care urmărește desființarea învățământului în limba română.
Radu Ursan27/02/2021
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
Un preot aflat în Piața Gării din Cluj-Napoca a fost amendat de către un echipa de jandarmi pentru un motiv neobișnuit.
Aflat la fața locului pentru a-și conduce copiii la tren, preotul a fost oprit de jandarmi pentru că nu purta mască, dar nu a fost amendat, scrie Ziarul Făclia.ADVERTISING
Încântat că a primit un simplu avertisment, omul Bisericii a dorit să le arate recunoștința sa oamenilor legii, binecuvântându-i astfel: „vă doresc să ajungeți în Rai cu toată familia”.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Din păcate, însă, jandarmii au luat această urare ca pe o amenințare și astfel l-au amendat pe preot cu 2.000 de lei.
Astfel, pe procesul verbal este menționată nepurtarea măștii dar și fraza „și a spus că îmi i-a(sic!) familia și mi-o duce în Rai” (foto).
Hrănește bine(le)!Cumpără suplimentul alimentar Tinctură de propolis și vei contribui la susținerea siteului R3media.
https://r3media.ro/ziarul-faclia-un-preot-din-cluj-napoca-a-fost-amendat-de
ACTUALITATE Mărturia cutremurătoare a unui pacient internat la ATI pentru covid: Sechestrat printre…ACTUALITATEȘTIRI
Radu Ursan28/02/2021
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
Publicația CriticArad publică în ediția de astăzi un articol cutremurător, o mărturie teribilă a unui pacient care a fost internat la secția ATI a spitalului din Arad, după ce a fost depistat pozitiv cu covid.
Publicația este editată de jurnalistul Lucian Valeriu, un om erudit și ziarist respectat în Arad, care garantează pentru autenticitatea mărturiei și pentru credibilitatea autorului, Marian Coșeri.
Considerând că alte comentarii sunt de prisos, vă invităm să citiți mărturia, așa cum a fost ea publicată de CriticArad, așteptând și răspunsul spitalului în cauză.
Sechestrat printre morții vii – jurnal de ATI
M-a mâncat în fund ca pe maimuțe să îmi schimb locul de muncă în plină pandemie, așa că a trebuit să predau mașină, laptop, telefon și am rămas ca un aurolac în fața firmei așteptând un taxi. Normal că taxi a venit după 30 de minute și m-a luat frigul până la oase. Seara m-a luat cu temperatură, frisoane și frig sub două plapume deși în casă erau 28 de grade. Spre dimineață totul era ok, dar din simțul (idiot) civic, am anunțat medicul de familie că am făcut febră și omul e obligat să anunțe DSP-ul.
După un timp vine SMURD-ul și îmi ia din gât / nas probe și după o zi devine oficial faptul că am COVID
A doua zi, medicul de familie îmi recomandă să mă duc să mă ia în evidență, deși nu mai aveam nici un simptom de gripă, primesc o plimbare pe gratis cu salvarea și a doua zi dimineața mă urc în salvarea (moca) și mă plimb prin oraș cu sirenele date la maxim deși nu ne grăbeam niciunde. Pe stație centrala le spune că în drum spre Expo să mai luăm pe cineva din Vlaicu, care se dovedește a fi imobilizat la pat și cei de la Smurd îmi cer să stau în mașină singur până urcă la etajul 4 pe scări după celălalt pacient. Mi se pare haios și glumind le cer cheile să dau o tură cu girofar până coboară ei – glumă care îi face să anunțe centrala că mă duc în Grădiște care e în drum, deși noi trecusem de UTA, prin toate intersecțiile cu girofarele pornite. Până atunci am crezut că „salvările” chiar au pacienți cu probleme, dar șoferul mi-a zis că nu are chef să stea la semafor… aiurea.
La Grădiște mă bagă într-un container
și după vreo oră vine o asistentă să îmi ia tensiunea, oxigenul din sânge și apoi glicemia din deget. După vreo două ore mai apare o asistentă și îmi face o radiografie la plămâni și iar pauză. Cam după șapte ore, o asistentă mă întreabă dacă vreau ceva și cer apă și de milă îmi mai dă și un pachet de biscuiți din mâncarea ei. După vreo 8 ore, o doctoriță îmi face o consultație prin telefon și îmi zice că sunt fericitul câștigător al unui pat din spitalul Covid Grădiște din Arad. Încerc să îi explic că nu am nici un simptom și că mai bine mă tratez acasă, dar femeia parșivă (Doamna doctor I.M.) îmi zice că nu poate să îmi dea drumul decât după 48 de ore.
Efectiv m-am simțit sechestrat împotriva voinței mele în aripa B, exact ca la pușcărie în celula 2
Mă împrietenesc rapid cu un coleg de celulă care îmi explică toate șmecheriile. Nu sunt singurul sechestrat, deși majoritatea au dat bani grei (unii peste 500€) să ajungă aici, pentru că la Municipal e mai rău. Nu am fost niciodată internat așa că nu îmi puteam închipui cum e mai rău, încă.
Am început să sun peste tot să mă elibereze, dar se pare ca nu te joci cu Covid-ul și, mai ales, cu implicațiile lui. Spre prostia mea, în prima zi am refuzat tratamentul cu insulină, le-am explicat că nu am diabet. Totuși analizele din deget arătau o glicemie crescută așa că musai insulină – de început 12 nu știu ce și după tot am crescut. Pe lângă insulină mai erau și vreo 12 medicamente dimineața și încă 10 seara, plus clexan – un anticoagulant injectabil – și antibiotic în venă.
Aparent nu era foarte greu. Veneau medicii cu asistentele îmbrăcați în pinguini dimineața și mai veneau seara, câteodată – în rest, pauză. Începusem să cred că sunt la pensiune și îmi iau concediu medical pentru prima dată în viață, așa că trebuie să mă bucur de zilele libere… asta până ce un coleg de celulă mi-a cerut să îi dau un pahar cu apă – era un profesor universitar cunoscut în Arad, așa că nu am comentat și l-am ajutat să bea apă. După câteva ore profesorul s-a ridicat în fund și m-a rugat să îl ajut. M-am trezit cu el în brațe și a murit.
Am sunat la numărul afișat – pentru că nu aveam buton de panică, trebuia să sunăm la un număr pentru asistente și la alt număr pentru doctori. Nu a răspuns nimeni vreme de câteva minute, apoi o asistentă a răspuns și mi-a zis că „e la neutralizare și că nu poate să vină”, dar „pentru că sunt eu disperat o să trimită o infirmieră”. Nu a venit nimeni timp de 2 ore sau mai mult, iar când a venit tura următoare au constat că Dom` Profesor e vânăt și țeapăn – au zis că a făcut infarct și de ce nu am anunțat? Când le-am arătat telefonul și că am martori că am sunat de peste 3 ore să vină cineva, l-au împachetat rapid pe Dom` Profesor în doi saci negri pe care au scris Covid, deși omul era albastru-moale și murise clar de infarct.
Schema era următoarea:
… doctori (mai rar), asistentele veneau la intrare în serviciu și dădeau o tură de maxim o oră și apoi stăteau minim trei ore la neutralizare la UV. Deci trei ore puteai muri fără probleme – cică e lipsă de personal.
Când am văzut că îmi moare al doilea coleg de celulă am știut că nu o să vină asistentele dacă sun, așa că am ieșit pe hol și am început să strig. Era pe la 3 noaptea și, din păcate, nu a venit nimeni. Am deschis ușa și geamul să fac rece să își revină omul, l-am luat în brațe, am fugit desculț pe hol să trezesc asistentele – nimic! Până la urmă omul a murit în brațele mele și m-am simțit neputincios ca un rahat în toaletă când tragi apa. Simțeam că nu mai am forță în brațe, simțeam cum mă duc, nu mai puteam face nimic. Încă plâng când îmi aduc aminte.
Apoi a început dezastrul.
Dimineață a venit tura nouă și l-a împachetat și pe Colegu’ (al doilea pentru mine) în sac negru cu covid și eu aveam 38,5 grade și tremuram tot, dar mi-am luat medicamentele cuminte după care mi s-a tăiat filmul. M-am trezit în locul colegului mort, legat la mâini și la picioare. Un alt coleg mi-a zis că am făcut urât și m-au legat, atunci aveam 39,5 de grade dar am reușit să vorbesc cu ai mei să le zic că sunt bine, deși nu puteam ține telefonul în mână, era prea greu pentru mine, apoi s-a stins lumina – am murit un pic.
M-am trezit aruncat într-un fel de lighean, înfășurat în cearceafuri ude
Nu înțelegeam unde sunt și ce se întâmplă și, când am început să întreb unde sunt, am simțit o moleșeală în vene și am adormit. M-am trezit mort de frig, cu picioarele și mâinile amorțite, legat de pat. Nu era nimeni lângă mine și mă simțeam căcat pe mine. Țeava pe care curgea urina mă trăgea în jos de penis. Îmi venea să dau de băut că sunt în viață, dar mi-am dat seama că picasem în altă capcană când a venit Doamna Doctor I.M.
„Cei din prima linie” mă și priveau demult ca pe un mort de Covid. Am ajuns din greșeală la ATI, iar când am încercat să-mi salvez colegii de cameră m-am împrietenit cu un infirmier care făcea tot ce putea, unul Mihai care își făcea meseria din pasiune, nu era din cei care venea la serviciu pentru bani – era voluntar din Moldova de peste Prut și nu a vrut să mor, așa că m-a învelit în cearceafuri ude și când a văzut că nu au efect a fugit cu mine prin curte la minus un grad să mă ducă la ATI – culmea plimbarea prin curte mi-a redus temperatura și m-a salvat. Sunt în viață doar din greșeala asta, cred acum…
La ATI au început să mă salveze conform cu procedurile în vigoare „băgați în el tot ce aveți pe listă!”
La ATI a început cu adevărat coșmarul morților vii. La câteva ore schimbau persoana din fața mea cu una nouă. Pe pacientul vechi îl duceau pe hol și îl băgau în sacii negri. Eram trei în salonul 2 de la ATI, mie îmi ziceau „2 cu 2” ca stăteam în patul 2 din salonul 2 – ca la pușcărie… Auzeam doar „2/2 puneți masca” – deși eu nu aveam nevoie – fără mască aveam oxigenul 97 și cu mască 95 pentru că nu venea oxigen suficient. I-am arătat doctoriței că nu am oxigen pe țeavă și ca respir mai bine fără, dar era să iau bătaie de la o infirmieră care zicea că respir pe ea și îi dau Covid… așa că trebuia să stau cu mască aiurea.
La început mi-a fost greu să înțeleg că ațipesc un pic și cel din fața mea era împachetat în saci negri, dar după câteva zile m-am învățat și mi se părea normal. Lângă mine mai era unul cu AVC, mai grav, pe care îl pupau în fund anumite doctorițe – presupun că cele care au luat șpagă, pentru că, miraculos, era în viață! Nu zicea nimic – doar urla noaptea și încercam să îl liniștesc pentru că oricum nu venea nimeni. Când a venit tura bună – pentru că, la cam două zile, nimereai o tură bună care spăla, la propriu, tot căcatul lăsat de ceilalți – fratele meu de suferință era tot roșu pe spate pentru că ajunsese rahatul din pampers până sus, dar a fost groaznic când i-au luat masca de oxigen de pe față cu nas cu tot și cu o parte din bărbie.
Încă aud bolborosirea aia de durere fără putere.
Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI…
După două săptămâni eram antrenat în ATI și le dădeam sfaturi – nu îi pune mască din aia sau nu are probleme cu respirația, verifică tensiunea. Sunt convins că doctorițele mă urau. Mai aveam un pic și îi salvam pe toți, pentru că nu dormeam și strigam ca disperatul când era oxigenul mic la câte unul sau tensiunea aiurea. Nu mai puteam să las să moară „pe tura mea”. Dincolo de pereți se auzeau sunete de discotecă, dinspre asistente glume, râsete, iar dincoace, în fața mea, oamenii rămâneau fără oxigen, piuiau aparatele și, după ce urlam ca lupul pe hol, venea câte un pinguin-femelă, stresat că de ce urlu, îi arătam aparatele că moare în fața mea, iar pinguinul-femelă zicea că e „zgomotul prea mare ca să audă toate aparatele … ce să facă?” .
Și uite-așa, mureau între 4 și 6 persoane pe noapte la ATI.
Dimineața mă trezeam în coșmarul devenit ritualic: sacii negri trecând pe hol.
Încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții
Sunt convins că oamenii ăia care lucrau în spital erau imunizați la moarte în general, pentru că, de multe ori, nici nu erau acolo, dar pentru mine, să aud cum scade pulsul și moare câte un om, era ceva ce mă depășea; încă nu îmi vine să cred că am scăpat din văgăuna aia a morții, din secția unde toți te vedeau ca pe un mort în devenire, unde era plin de morți vii. Nici măcar nu clipeau când îmi băgau câte o nenorocire în perfuzii. Dacă îi întrebam, îmi ziceau că e secret medical. Așa cum am spus, era bine că era câte o tură bună la trei zile și aia încerca să mă salveze și îmi băga pe ascuns în perfuzii ceva ce m-a ținut în viață. Totuși, când venea tura rea, dormeam vreo 24 de ore.
Pentru mine cel mai greu a fost cu nevoile elementare, pentru că, pentru urinat, aveam agățată o sondă care curgea într-o pungă de plastic ce nu ajungea până jos, tubul era prea scurt și ei nu aveau de unde să pună două, așa că mă trăgea de instrumentul de reproducere. „Pentru rahat avem pamperși.” Nu cred că pentru un om normal fără probleme e ceva mai odios decât să se cace pe el. Mă rugam de ei să mă lase la baie, dar trebuiau deconectate cele trei perfuzii prin care băgau toate substanțele utile și inutile, ca Glucoză cu insulină băgate deodată timp de zile întregi. Era greu să te caci pe tine de față cu alte persoane și după să implori pe cineva să te schimbe. O infirmieră mi-a zis că tura ei s-a terminat așa că să mă schimbe tura următoare. A fost un doctor (bun) care m-a schimbat el și a ieșit scandal că de ce am avut tupeul să îi cer să mă schimbe. Toți erau îmbrăcați ca pinguinii, deci nu știam cine e brancardier și cine e doctor. Pe de altă parte, era tura „ne-bună” care mi-a zis în față că nu are chef să mă mai schimbe, că e obosită și să mă schimbe tura care vine. A venit după trei ore.
Noaptea îmi era frică să dorm pentru că cei mai mulți mureau noaptea și aveam o poftă nebună să le arăt că eu o să scap de acolo
Am avut repartizată o doctoriță care nu m-a consultat niciodată și care a încercat să mă trateze după ureche, simplu, cu ce a găsit în farmacia spitalului și care aștepta șpagă de la maică-mea… mă îngrozea mai tare decât orice Covid. După ce a sunat prefectul și a venit un senator a încercat să „mă salveze ” și am trecut în partea cealaltă – cu antibiotice, remdesivir și insulină.
Dimineața începea pe la cinci, pentru că trebuiau să își facă rondul și să treacă niște date. Cred că, de fapt, voiau să vadă cine a mai murit. Au fost nopți în care nu venea nimeni. Strigam degeaba. Prostia era că, pe o parte aveam trei perfuzii și pe cealaltă era punga cu urină – care avea furtunul prea scurt, așa că trebuia să stau pe marginea patului, iar când se umplea punga, se lăsa jos și mă trăgea de instrumentul prin care urinezi – din interior. Era o durere atroce. Undeva pe la ora trei se umplea punga, așa că nu mai puteam să dorm și stăteam cu ochii pe ușă să îmi golească cineva punga. Am pățit și că nu a vrut nimeni să golească nenorocita de pungă vreo trei ore – până a văzut un infirmier care mi-a zis, sincer, că o schimbă că îi e frică să nu se spargă punga și să facă mizerie pe jos.
După un timp, nu moartea te mai impresiona, ci suferința celor de la geamuri de pe lângă spital care încercau să își vadă persoana iubită
Erau atât de mulți morți și atâta suferință încât, atunci când am scăpat de la ATI, nu înțelegea lumea de ce plâng. Eram din nou pe „secție” și plângeam ca un copil pentru că pot merge la toaletă și că cei lângă care mă culcam o să mai fie acolo dimineață. Era prea mult pentru mine. Din păcate, pe doi dintre noii colegi i-a aranjat sistemul și au murit după plecarea mea.
În ultimele două zile în spital nu am mai primit antibiotic așa că, gândacii care se plimbau peste tot și-au făcut datoria și am luat o bacterie spitalicească. Pe mine ideea de a mai sta în spital mă depășea.
Am fugit din spital cu 38,5 grade tremurând tot. Maică-mea a început să plângă și a vrut să cheme salvarea, dar eu am zis că nu mai întorc în spital niciodată.
Din păcate, după trei luni de medicamente și tratamente, încă nu îmi simt mâna dreapta și talpa picioarelor cu degete cu tot.
***
De curând am aflat că am fost legat (imobilizat) la ATI conform procedurilor de mâini și de picioare și sedat așa că am avut circulația blocată timp de câteva zile. E normal așadar să nu mai am control la mâini și picioare
Nu condamn oamenii din spital, nici măcar pe cei care mi-au măcelărit brațele și picioarele, ci sistemul care lasă să se întâmple așa ceva și fac din spitale să fie ultimul loc unde îți dorești să fii salvat.
Fraților, fugiți de/din spitalele din România!
Rușine celor care mențin starea asta de rahat și se tratează prin clinici private din străinătate!
https://r3media.ro/marturia-cutremuratoare-a-unui-pacient-internat-la
Radu Ursan28/02/2021
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
Redacția28/02/2021
Ziua de 1 martie este asociată în mentalul colectiv românesc cu Mărțișorul și începutul Primăverii, dar această zi ar trebui să ne amintească de ceva și mai important: pe 1 martie 1854 s-a născut unul dintre marii eroi români moderni, sergentul Constantin Țurcanu.
Mai cunoscut sub numele de „Peneș Curcanul”, acesta a fost singurul copil al lui Gheorghe și al Mariei Țurcanu. Pe când avea 7 ani, părinții l-au dus la Huși la niște rude mai înstărite, pentru a-l înscrie la școală, fiind printre puținii copii din mahala în care locuia care știa să scrie și să citească.
La 21 ani, a intrat în Armata Română, instituție pe care nu o va mai părăsi niciodată. Mai întâi a fost „dorobanț” în rândurile Regimentului 13 Dorobanți, după unele surse, iar după altele, în Regimentul 25 Dorobanți. La începutul Războiului de Independență avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent.
Constantin Țurcanu a devenit cunoscut publicului din țară după ce Vasile Alecsandri a scris o poezie despre faptele de eroism ale acestuia pe câmpul de luptă din Bulgaria. Despre cum a aflat Alecsandri despre Țurcanu circulă două variante: într-una din acestea, cei doi s-ar fi întâlnit într-un spital din Turnu Măgurele unde eroul era internat după ce fusese rănit pe front, iar în alta, întâlnirea ar fi avut loc pe străzile Capitalei.
În orice caz, după bătălia de la Grivița, Țurcanu este decorat de însuși Regele Carol I cu «Steaua României» în grad de cavaler.
La vârsta de 59 de ani, „Peneș Curcanul” se înrolează voluntar în Armata Română, pentru a participa la al doilea război balcanic, iar apoi, în 1916 în Primul Război Mondial, luptând la Oituz.
La 65 de ani, Țurcanu participă și la campania Armatei Române din Ungaria, la finalul căruia am eliberat țara vecină de bolșevism, în 1919.
„Tot ca voluntar în 1916, idem în 1918, idem în 1922, 1923 şi de astăzi până la moarte în armată“, după cum scria într-o carte poștală.
Peneș Curcanul trece la cele veșnice pe cele veșnice pe 15 noiembrie 1932, și este îngropat în cimitirul Eternitatea din Vaslui, acolo unde lui și colegilor săi li s-a ridicat un monument.
Peneș Curcanul
de Vasile Alecsandri
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!
Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
„Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.
Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
„Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară”!…
Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!
Mirceşti, august 1877
Redacția01/03/2021
FacebookWhatsAppTelegramMessengerSkypeRedditLinkedIn
Mărţişorul, un obiect-bijuterie prins într-un şnur alb cu roşu ce este oferit celor dragi pe 1 martie, a primit de-a lungul timpului semnificaţii diverse, de la vestitor al primăverii la simbol al renaşterii naturii. Din 2017, tradiţia este inclusă în lista patrimoniului imaterial al UNESCO.
În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.ADVERTISING
Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul – înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii.
Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că Soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei – vestitori ai primăverii.
Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor. O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă.
Se spune că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată – albă şi neagră sau albă şi albastră – şi era dăruit în prima zi din luna martie. Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului – primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei.
Unele tradiţii spun că firul mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu „funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor”.
Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.
Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea „Sărbătorile la români” că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti.
Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă „ca un fel de amuletă”, dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit „trebuie să-l poarte cu demnitate”.
În prezent, mărţişorul este purtat pe toată durata lunii martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că acesta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.
Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia.
Ziua de 1 martie este asociată în mentalul colectiv românesc cu Mărțișorul și începutul Primăverii, dar această zi ar trebui să ne amintească de ceva și mai important: pe 1 martie 1854 s-a născut unul dintre marii eroi români moderni, sergentul Constantin Țurcanu.
Mai cunoscut sub numele de „Peneș Curcanul”, acesta a fost singurul copil al lui Gheorghe și al Mariei Țurcanu. Pe când avea 7 ani, părinții l-au dus la Huși la niște rude mai înstărite, pentru a-l înscrie la școală, fiind printre puținii copii din mahala în care locuia care știa să scrie și să citească.
La 21 ani, a intrat în Armata Română, instituție pe care nu o va mai părăsi niciodată. Mai întâi a fost „dorobanț” în rândurile Regimentului 13 Dorobanți, după unele surse, iar după altele, în Regimentul 25 Dorobanți. La începutul Războiului de Independență avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent.
Constantin Țurcanu a devenit cunoscut publicului din țară după ce Vasile Alecsandri a scris o poezie despre faptele de eroism ale acestuia pe câmpul de luptă din Bulgaria. Despre cum a aflat Alecsandri despre Țurcanu circulă două variante: într-una din acestea, cei doi s-ar fi întâlnit într-un spital din Turnu Măgurele unde eroul era internat după ce fusese rănit pe front, iar în alta, întâlnirea ar fi avut loc pe străzile Capitalei.
În orice caz, după bătălia de la Grivița, Țurcanu este decorat de însuși Regele Carol I cu «Steaua României» în grad de cavaler.
La vârsta de 59 de ani, „Peneș Curcanul” se înrolează voluntar în Armata Română, pentru a participa la al doilea război balcanic, iar apoi, în 1916 în Primul Război Mondial, luptând la Oituz.
La 65 de ani, Țurcanu participă și la campania Armatei Române din Ungaria, la finalul căruia am eliberat țara vecină de bolșevism, în 1919.
„Tot ca voluntar în 1916, idem în 1918, idem în 1922, 1923 şi de astăzi până la moarte în armată“, după cum scria într-o carte poștală.
Peneș Curcanul trece la cele veșnice pe cele veșnice pe 15 noiembrie 1932, și este îngropat în cimitirul Eternitatea din Vaslui, acolo unde lui și colegilor săi li s-a ridicat un monument.
Peneș Curcanul
de Vasile Alecsandri
Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: „Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!
Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
„Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.
Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.
Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
„Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară”!…
Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!
Mirceşti, august 1877
https://r3media.ro/calendarul-zilei-1-martie-penes-curcanul/?
| View this email in your browser |
| UNDE ESTE HRISTOS ÎN CARTEA NUMERI? |
| Ce are cartea Numeri în comun cu Hristosul Noului Testament? Cum ar trebui să citim și să înțelegem această carte luând în considerare perspectiva mai largă a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru omenire? Probabil nu am greși dacă am crede că Numeri este cea mai puțin citită, studiată și, implicit, cunoscută carte din întreaga Scriptură, în ciuda referințelor ei simbolice și profetice la Persoana și lucrarea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Când citești această carte prin lentilele Noului Testament și ai în vedere planul veșnic de răscumpărare care se desfășoară progresiv de-a lungul Scripturii, nu poți să nu observi faptul că Numeri este o carte care joacă un rol special în dezvoltarea acetui plan. Ești pregătit să te întâlnești cu Hristos în cartea Numeri? Pregătește-te să fii surprins să vezi cât de mult vorbește această carte despre Hristos și despre Evanghelie. Această carte face parte dintr-o serie de 5 volume de comentarii devoționale asupra cărților ce formează Pentateuhul. Despre autor: Henry Law (1797–1884) a fost un teolog și predicator britanic, cunoscut pentru cele 5 volume de comentarii cristocentrice și devoționale asupra cărților lui Moise. Preț: GRATUIT Format: electronic, Acrobat Reader PDF, EPUB, MOBI. Nr. pag: 187 Citește cartea în format PDF, EPUB sau MOBI la adresa de internet https://www.magnagratia.org/194-gospel-in-numbers-law.htmlCITEȘTE CARTEA AICI https://mail.yahoo.com/d/folders/1/messages/15825?.lang=ro-RO |
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”
Har si Pace
Universul între paginile unei cărți
Blog Filozofic
Har si Pace
Cristian Ionescu
Blog evanghelic de teologie publica
cu Dănuț Jemna
Har si Pace
Simion Ioanăș
E viată pe pământ!
Inca un gand
... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!
Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai
Har si Pace
Cip! Cip!
Har si Pace
Informaţia e putere.
Pentru ca în viitor nu vreau să se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că până și el a tăcut"...
Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.
Har si Pace
Mana Zilnica
"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"
...din inima pentru tine
Har si Pace
Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria
A topnotch WordPress.com site
Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume
...fără cravată
de Teofil Stanciu
Lumea contemporana in lumina profetiilor
Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12
Ca sa stii!
Gânduri către o altă lume...
Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România
Blog of Danut Manastireanu
Hrană pentru minte și lumină pentru suflet
Răspunsuri relevante și actuale din Biblie
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)
Blog Creștin Ardelean Viorel 