Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

CĂRȚILE BIBLEI

META

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!
Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

„O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău!
Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!
Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit,
Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi!

Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc
şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită;
îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei” (Psalm 139:19-22).

Situația celui ce poartă războaiele Domnului

Este foarte important să înțelegem că David nu și-a purtat războaiele lui, ci războaiele Domnului. Împrejurări de dincolo de el l-au pus în mișcare și a trebuit, a fost obligat să plece la luptă.

Asta ne spune capitolul de față în care prietenia lui David este întâmpinată cu răutatea dușmănoasă a amoniților. În loc să fie acceptate cu mulțumire, condoleanțele lui au fost condamnate, iar solii lui au fost batjocoriți:

„După aceea, împăratul fiilor lui Amon a murit, şi în locul lui a domnit fiul său Hanun. David a zis: „Voi arăta bunăvoinţă lui Hanun, fiul lui Nahaş, cum a arătat şi tatăl lui faţă de mine”. Şi David a trimis pe slujitorii săi să-l mângâie pentru moartea tatălui său. Când au ajuns slujitorii lui David în ţara fiilor lui Amon, căpeteniile fiilor lui Amon au zis stăpânului lor Hanun: „Crezi că David îţi trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască şi să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească îşi trimite el slujitorii la tine?”
Atunci, Hanun a luat pe slujitorii lui David, le-a ras barba pe jumătate şi le-a tăiat hainele pe jumătate până la coapse.

Apoi le-a dat drumul.
David, înştiinţat de lucrul acesta, a trimis nişte oameni înaintea lor, căci oamenii aceia erau foarte batjocoriţi, şi împăratul a spus să le spună: „Rămâneţi la Ierihon până vă va creşte barba şi pe urmă să vă întoarceţi” (2 Samuel 10:1-5).

Spiritualizată și ridicată la nivelul luptelor creștinilor cu diavolul, porunca lui David a fost aplicată de multe ori în biserici. Presbiterii „au pus deoparte“ pentru o vreme pe cei care au căzut în mâna dușmanului și au fost batjocoriți de păcat.

Revenind la textul nostru, în loc să-și ceară scuze pentru atitudinea lor dușmănoasă, amoniții au amplificat pornirile lor belicoase și au pus la cale un întreg război:

„Fiii lui Amon, văzând că se făcuseră urâţi lui David, au tocmit douăzeci de mii de pedeştri de la sirienii din Bet-Rehob şi de la sirienii din Ţoba, o mie de oameni de la împăratul din Maaca şi douăsprezece mii de oameni de la oamenii din Tob“ (2 Samuel 10:6).

Ce era să facă David? Providența lucra peste mâna lui și împrejurările i-au dictat să răspundă la război cu război:

„La auzul acestei veşti, David a trimis împotriva lor pe Ioab şi toată oştirea, numai oameni viteji. Fiii lui Amon au ieşit şi s-au aşezat în şiruri de bătaie la intrarea porţii; sirienii din Ţoba şi din Rehob şi oamenii din Tob şi din Maaca erau deoparte în câmpie“ (2 Samuel 10:7-8).

Tactica celor ce poartă războaiele Domnului

Influența lui David este evidentă din felul în care conducătorii oștirii analizează și decid tactica de luptă. Este evident că toți știau că participă la „războaiele Domnului“:

„Ioab a văzut că avea să lupte şi înainte, şi înapoi. A ales atunci din toţi aleşii lui Israel o ceată, pe care a aşezat-o împotriva sirienilor, şi a pus sub porunca fratelui său Abişai ce mai rămăsese din popor, ca să ţină piept fiilor lui Amon. El a zis: „Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să vii în ajutorul meu şi dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, voi veni eu să te ajut. Fii tare şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru, şi Domnul să facă ce va crede!” (2 Samuel 10:9-12).

Domnul să facă ce va crede!“ definește spiritul în care a luptat David. Tronul de la Ierusalim era vasal tronuui ceresc, iar împăratul lui Israel era un simplu general aflat în subordinea „Domnului oștirilor“.

Este evident că David n-a căutat „bătaia cu lumânarea“, ca un pretext pentru cuceriri teritoriale. Deși au fost victorioși în lupta de pe câmp, evreii nu s-au dus să asedieze cetățile dușmane, ci s-au întors cuminți la Ierusalim.

„Ioab, cu poporul lui, a înaintat la luptă împotriva sirienilor, şi ei au luat-o la fugă dinaintea lui. Şi când au văzut fiii lui Amon că sirienii o luaseră la fugă, au fugit şi ei dinaintea lui Abişai şi au intrat în cetate. Ioab a plecat de la fiii lui Amon şi s-a întors la Ierusalim“ (2 Samuel 10:13-14).

„Cineva“ avea însă chef de luptă și războiul a trebuit să continue. Amoniții s-au potolit, dar „mai marii lor sirieni“ s-au considerat umiliți și n-au putut să accepte această situație:

„Sirienii, văzând că fuseseră bătuţi de Israel, şi-au strâns puterile. Hadadezer a trimis după sirienii care erau de cealaltă parte a Râului şi au venit la Helam, în frunte cu Şobac, căpetenia oştirii lui Hadadezer. Au dat de veste lui David, care a strâns tot Israelul, a trecut Iordanul şi a venit la Helam: sirienii s-au pregătit de au ieşit înaintea lui David şi au început lupta cu el. Dar sirienii au fugit dinaintea lui Israel. Şi David le-a tăiat şapte sute de cai de trăsură şi patruzeci de mii de călăreţi; a lovit şi pe căpetenia oştirii lor Şobac, care a murit pe loc. Toţi împăraţii supuşi lui Hadadezer, văzându-se bătuţi de Israel, au făcut pace cu Israel şi i s-au supus. Şi sirienii n-au mai îndrăznit să ajute pe fiii lui Amon“ (2 Samuel 10:15-19).

Orice asemănare cu războiul de șase zile din secolul trecut … nu este întâmplătoare.

Privilegiile celui ce poartă războaiele Domnului

Este de remarcat că evreii au biruit în războaie de apărare. De regulă, nu ei, ci dușmanii lor au fost aceia care au început lupta. La fel a fost și războiul cu filistenii (2 Samuel 8:1-14). În spatele evenimentelor lucra însă mâna lui Dumnezeu care rânduise lucruri mari pentru David. Planurile Celui Atotputernic au depășit toate așteptările celor din Israel. Dintr-un regat minuscul, împărăția lui Israel a ajuns să se întindă peste popoarele din jur, de la râul Eufrat în nord (2 Samuel 8:3) până la deșertul Arabiei în sud.

Cartea Cronici nu descrie războaiele purtate de David pentru Domnul. Motivul s-ar putea să fie că acolo se vorbește despre contribuția lui David la zidirea Casei Domnului, iar războaiele au fost motivul pentru care lui David nu i s-a permis acest lucru. Asta nu înseamnă că războaiele nu sunt amintite de loc. Ele apar însă sub forma unor concluzii condensate. Iată câteva exemple:

„Împăratul David le-a închinat Domnului, împreună cu argintul şi aurul pe care-l luase de la toate popoarele, de la Edom, de la Moab, de la fiii lui Amon, de la filisteni şi de la Amalec. Abişai, fiul Ţeruiei, a bătut în Valea Sării optsprezece mii de edomiţi. A pus oşti de strajă în Edom şi tot Edomul a fost supus lui David. Domnul ocrotea pe David oriunde mergea” (1 Cronici 18:1-10; 11-13).

Se amintește despre „ușurința” cu care David a biruit în lupte, subliniind că asta nu s-a datorat geniului său, ci providenței care-l conducea pretutindeni. Este mare avantaj să pleci la război împreună cu Cel Atotputernic. „Domnul ocrotea pe David oriunde mergea”. Domnul Oștirilor ne poartă pretutindeni „în carul Său de biruință” (2 Corinteni 2:14).

Greșeli posibile în războaiele Domnului

Cea mai mare greșeală, cea mai grosolană dintre toate cele posibile, este să porți războaiele Domnului fără să te bizui pe Domnul, ci să te bizui pe resursele umane și capacitatea militară. Ea este verbalizată de David într-unul din psalmi:

„Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor,
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.
Ei se îndoaie şi cad,
dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare” (Psalm 20:7-8).

În războaiele Domnului, biruința este a Domnului, niciodată a fost, nu este și nu va fi „a noastră”! Se spune că un șoricel și un elefant pășeau pe același pod: „Bum, bum, bum!” făcea podul sub pașii elefanutului. Și șoricelul i-a zis mândru: „Uite ce mai tropăim!”

Oricât pare de necrezut, David a făcut el însuși această greșeală. Ea este descrisă spre finalul cărții 2 Samuel și se numește „numărătoarea poporului”. Acolo ni se spune că David a fost mânat cumva providențial de Dumnezeu să o facă, dar în cartea Cronici ni se spune că „Satana s-a sculat împotriva lui Israel și a ațâțat pe David” s-o facă. Probabil că amândouă explicații sunt suprapus adevărate:

„Şi împăratul a zis lui Ioab, căpetenia oştirii, care se afla lângă el: „Străbate toate seminţiile lui Israel, de la Dan până la Beer-Şeba; să se facă numărătoarea poporului şi să ştiu la cât se ridică numărul lor.”
Ioab a zis împăratului: „Domnul, Dumnezeul tău, să facă poporul de o sută de ori mai mare, şi împăratul, domnul meu, să vadă cu ochii lui lucrul acesta! Dar pentru ce vrea împăratul, domnul meu, să facă lucrul acesta?” (2 Samuel 24:2-3).

Nu se poate spune deci că David ar fi făcut-o din neștiință sau din nebăgare de seamă. Avertismentul lui Ioab ar fi trebuit să-l oprească, dar David a insistat:

„Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab şi căpeteniilor oştirii, şi Ioab şi căpeteniile oştirii au plecat de la împărat ca să facă numărătoarea poporului Israel. … Au străbătut astfel toată ţara şi au ajuns la Ierusalim după nouă luni şi douăzeci de zile. Ioab a dat împăratului numărul poporului: erau în Israel opt sute de mii de oameni de război care scoteau sabia şi în Iuda cinci sute de mii de oameni” (2 Samuel 24:8-9).

Indirect aflăm astfel că întreaga populația a lui Israel era pe vremea aceea între patru și cinci milioane.

Cum era de așteptat, Dumnezeu l-a făcut pe David să simtă gravitatea păcatului înfăptuit, l-a adus la pocăință și i-a pus înainte o pedeapsă:

„David a simţit cum îi bătea inima după ce făcuse numărătoarea poporului. Şi a zis Domnului: „Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum, Doamne, binevoieşte şi iartă nelegiuirea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!”
A doua zi, când s-a sculat David, cuvântul Domnului a vorbit astfel prorocului Gad, văzătorul lui David: „Du-te şi spune lui David: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Îţi pun înainte trei nenorociri; alege una din ele, şi te voi lovi cu ea.”
Gad s-a dus la David şi i-a făcut cunoscut lucrul acesta zicând: „Vrei şapte ani de foamete în ţara ta sau să fugi trei luni dinaintea vrăjmaşilor tăi, care te vor urmări, sau să bântuie ciuma trei zile în ţară? Acum alege şi vezi ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite” (2 Samuel 24:10-13). 

Am încercat nu de mult să pregătresc o predică din întâmplarea aceasta. Până la un punct, ea se mulează perfect pe tiparul făcut celebru de cartea Judecători: păcat, pedeapsă, pocăință și propășire. Le-am identificat repede pe primele trei, păcat, pedeapsă și pocăință, dar n-am reușit câteva zile în nici un chip să așez „propășirea” în întâmplarea cu David. Într-o dimineață (că nu degeaba se spune că noaptea este un sfetnic bun!) Duhul Domnului a venit în mintea mea și, dintr-o dată, am înțeles panorama mult mai mare a acestei pățanii.

În cartea 2 Samuel, ea apare la final, când se decantează concluziile finale. Prima concluzie este că maturitatea, acumulată între timp de David, nu ne scutește să facem greșeli. Se spune că oamenii mici fac greșeli mari, iar oamenii mari fac greșeli mici, dar nu este adevărat. Oamenii mari pot să facă foarte bine greșeli mari. David este cel mai bun exemplu.

Mai există însă și o altă concluzie: niciodată nu suntem destul de aproape de Dumnezeu ca să nu mai putem facem încă un pas spre El!

Pățania cu numărătoarea poporului este puntea care leagă viața lui David de viața lui Solomon și dorința lui David de a zidi Templul, cu misiunea lui Solomon s-o împlinească.

Sub povara alegerii dintre cele trei rele oferite de Dumnezeu ca pedeapsă pentru numărarea poporului, David o alege pe a treia, ciuma, pentru că numai ea îi oferă șansa să aibă de a face cu Dumnezeul milei, nu cu oamenii nemiloși:

„David a răspuns lui Gad: „Sunt într-o mare strâmtorare! Oh, mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!”
Domnul a trimis ciuma în Israel de dimineaţă până la vremea hotărâtă. Şi, din Dan până la Beer-Şeba, au murit şaptezeci de mii de oameni din popor” (2 Samuel 14:14-15).

David s-a refugiat în relația lui cu Dumnezeu, mult mai bună decât relația lui cu oamenii. Exact aceasta dorea și Dumnezeu! Aceasta fusese de fapt rațiunea întregii întâmplări! Vedem clar lucrul acesta din faptul că Dumnezeu îl pune la încercare dându-i temporar abilitatea de a vedea în lumea spiritulă. David privește cum „îngerul Domnului” se îndreaptă nimicitor spre Ierusalim. Priveliștea este prea grozavă pentru ca s-o poată răbda. El cere imediat o audiență la Dumnezeu și mijlocește pentru popor:

„Pe când îngerul întindea mâna peste Ierusalim ca să-l nimicească, Domnul S-a căit de răul acela şi a zis îngerului care ucidea poporul: „Destul! Trage-ţi mâna acum.” Îngerul Domnului era lângă aria lui Aravna, Iebusitul. David, văzând pe îngerul care lovea pe popor, a zis Domnului: „Iată că am păcătuit! Eu sunt vinovat. Dar oile acestea ce au făcut? Mâna Ta să se îndrepte dar împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu!” (2 Samuel 24:16-17).

Am înțeles în dimineața aceea, că punctul final al predicii mele nu trebuie să fie „propășirea”, ci predarea noastră și prezența lui Dumnezeu. Urmarea păcatului și a pocăinței a fost că David s-a dat Domnului ca jertfă de mijlocire, iar Domnul a ales locul unde va fi așezat altarul:

„În ziua aceea, Gad a venit la David şi i-a zis: „Suie-te şi înalţă un altar Domnului în aria lui Aravna, Iebusitul.”
David s-a suit, după cuvântul lui Gad, cum poruncise Domnul.
Aravna s-a uitat şi a văzut pe împărat şi pe slujitorii lui îndreptându-se spre el şi Aravna a ieşit şi s-a închinat înaintea împăratului, cu faţa la pământ. Aravna a zis: „Pentru ce vine domnul meu împăratul la slujitorul lui?”

Şi David a răspuns: „Ca să cumpăr de la tine aria şi să zidesc în ea un altar Domnului, pentru ca să înceteze urgia aceasta de peste popor.”
Aravna a zis lui David: „Să ia domnul meu împăratul aria şi să aducă în ea jertfele care-i vor plăcea; vezi, boii vor fi pentru arderea-de-tot şi carele cu uneltele lor vor ţine loc de lemne.”
Aravna a dat împăratului totul. Şi Aravna a zis împăratului: „Domnul, Dumnezeul tău, să te primească!”
Dar împăratul a zis lui Aravna: „Nu! Vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ de argint şi nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi-de-tot care să nu mă coste nimic.”
Şi David a cumpărat aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint. David a zidit acolo un altar Domnului şi a adus arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire” (2 Samuel 24:18-25).

Dintr-o nescultare militară s-a născut o părtășie mai reală între Dumnezeu și David în jurul altarului. David a fost înălțat pe un palier existențial mai înalt, devenind împlinitorul unor planuri providențiale. Fără să știe, David a cumpărat atunci, cu banii lui, țarina pe care avea să se construiască mai târziu Templul de la Ierusalim!

„Solomon a început zidirea Casei Domnului la Ierusalim, pe muntele Moria, care fusese arătat tatălui său David, în locul pregătit de David în aria lui Ornan, Iebusitul” (2 Cronici 3:1).

Ortografierea numelui s-a schimbat de la cartea Împărați la cartea Cronici datorită schimbării limbii după robia babiloniană. De la ebraică la aramaică „Aravna” a devenit „Ornan”. Este însă același om (1 Cronici 21:18). Surpinzătoare însă este în text identificarea țarinei lui Aravna cu „muntele Moria”, locul unde Dumnezeu l-a împiedicat pe Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac și i-a arătat berbecul ispășitor. Muntele Moria este Iehova Iire, „la muntele unde Domnul va purta de grijă” (Geneza 22:14). Ceea ce ne arată că Dumnezeu avea în vedere țarina lui Aravna de foarte, foarte multă vreme …

Dacă vă mai întreabă cineva a cui este esplanada, platoul spre care evreii privesc cu nostalgia Templului, dar unde arabii au înălțat acum moscheea lui Omar, spuneți-le că ea îi aparține lui David, este proprietatea lui personală pe care a cumpărat-o „cu banii lui”!

Confesiunea unia care a purtat războaiele Domnului

Cărțile Biblie au finaluri specifice, fiecare cu un mesaj aparte. Cartea 2 Samuel se încheie impresionant cu … un psalm. Oare se putea încheia și altfel? El este o confesiune a lui David și apare înainte de pățania cu numărătoarea poporului, alături de numele „vitejilor” care l-au însoțit în campaniile militare (2 Samuel 22—23). Misiune primordială a împăratului a fost războiul și el s-a achitat cu brio de această lucrare. Iată conținutul psalmului:

„David a îndreptat către Domnul cuvintele acestei cântări după ce Domnul l-a izbăvit din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul.

El a zis:
„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
Dumnezeu este stânca mea
la care găsesc un adăpost,
scutul meu şi puterea care mă mântuieşte,
turnul meu cel înalt şi scăparea mea.
Mântuitorule, Tu mă scapi de silnicie!

Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.
Căci valurile morţii mă înconjuraseră,
şuvoaiele nimicirii mă înspăimântaseră,

legăturile mormântului mă înconjuraseră,
laţurile morţii mă prinseseră.
În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul,
am chemat pe Dumnezeul meu;
din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul şi strigătul meu a ajuns la urechile Lui.

Atunci, pământul s-a cutremurat şi s-a clătinat,
temeliile cerului s-au mişcat
şi s-au zguduit, pentru că El Se mâniase.
Fum se ridica din nările Lui
şi un foc mistuitor ieşea din gura Lui:
cărbuni aprinşi ţâşneau din ea.
A plecat cerurile şi S-a pogorât:
un nor gros era sub picioarele Lui.
Călărea pe un heruvim şi zbura, venea pe aripile vântului;
era înconjurat cu întunericul ca şi cu un cort,
era înconjurat cu grămezi de ape şi cu nori întunecoşi.
Din strălucirea care era înaintea Lui
scânteiau cărbuni de foc.
Domnul a tunat din ceruri,
Cel Preaînalt a făcut să-I răsune glasul;
a aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei,
a aruncat fulgerul şi i-a pus pe fugă.
Fundul mării s-a văzut,
temeliile lumii au fost descoperite
de mustrarea Domnului,
de vuietul suflării nărilor Lui.
El Şi-a întins mâna de sus din înălţime, m-a apucat,
m-a scos din apele cele mari;
m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic,
de vrăjmaşii mei
care erau mai tari decât mine.
Ei mă prinseseră în ziua strâmtorării mele,
dar Domnul a fost sprijinitorul meu,
El m-a scos la loc larg.
El m-a mântuit, pentru că mă iubeşte.
Domnul mi-a răsplătit după nevinovăţia mea,
mi-a făcut după curăţia mâinilor mele;
căci am păzit căile Domnului,
nu m-am făcut vinovat faţă de Dumnezeul meu.
Toate poruncile Lui au fost înaintea mea
şi nu m-am depărtat de la legile Lui.
Am fost fără vină înaintea Lui, m-am păzit de fărădelegea mea.
De aceea, Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea
după curăţia mea înaintea Lui.

Cu cel bun Tu eşti bun,
cu omul drept Te porţi după dreptate,
cu cel curat eşti curat,
cu cel îndărătnic Te porţi după îndărătnicia lui.
Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte,
şi cu privirea Ta
cobori pe cei mândri.

Da, Tu eşti lumina mea, Doamne!
Domnul luminează întunericul meu.
Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate,
cu Dumnezeul meu sar peste zid.
Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite,
Cuvântul Domnului este curăţit;
El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El.
Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul?
Şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?

Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare
şi El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă.
El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor
şi El mă aşază pe locurile mele cele înalte.
Îmi deprinde mâinile la luptă
şi braţele mele întind arcul de aramă.
Tu îmi dai scutul mântuirii Tale
şi ajung mare prin bunătatea Ta.

Lărgeşti drumul sub paşii mei
şi picioarele mele nu se clatină.

Urmăresc pe vrăjmaşii mei şi-i nimicesc,
nu mă întorc până nu-i nimicesc.
Îi nimicesc, îi zdrobesc, de nu se mai scoală;
cad sub picioarele mele.

Tu mă încingi cu putere pentru luptă,
răpui sub mine pe potrivnicii mei.
Faci pe vrăjmaşii mei să dea dosul înaintea mea
şi nimicesc pe cei ce mă urăsc.
Se uită în jurul lor şi nu-i cine să-i scape.
Strigă către Domnul, dar nu le răspunde!
Îi pisez ca pulberea pământului,
îi zdrobesc, îi calc în picioare, ca noroiul de pe uliţe.

Mă scapi din neînţelegerile poporului meu;
mă păstrezi drept căpetenie a neamurilor;
un popor pe care nu-l cunoşteam îmi este supus.
Fiii străinului mă linguşesc; mă ascultă la cea dintâi poruncă.
Fiii străinului leşină de la inimă,
tremură când ies din cetăţuie.

Trăiască Domnul
şi binecuvântată să fie Stânca mea!
Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele,
Dumnezeu, care este răzbunătorul meu,
care-mi supune popoarele
şi care mă face să scap de vrăjmaşii mei!
Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei,
mă izbăveşti de omul asupritor.
De aceea Te voi lăuda printre neamuri, Doamne,
şi voi cânta spre slava Numelui Tău!
El dă mari izbăviri împăratului Său
şi arată milă unsului Său:
lui David şi seminţei lui pentru totdeauna.”

Războaiele purtate de David au fost fără milă. Dacă vă întrebați de unde a învățat Hitler să-i ardă pe evrei în cuptoare, iată un răspuns surprinzător dat de Biblie care ne spune ce a făcut David după ce a cucerit Raba:

„David a strâns tot poporul şi a mers asupra cetăţii Raba; a bătut-o şi a luat-o. A luat cununa de pe capul împăratului ei, care cântărea un talant de aur şi era împodobită cu pietre scumpe. Au pus-o pe capul lui David, care a luat o foarte mare pradă din cetate.
A scos pe locuitori şi i-a trecut prin fierăstraie, prin grape de fier şi securi de fier şi i-a pus în cuptoarele de cărămizi; aşa a făcut tuturor cetăţilor fiilor lui Amon. David s-a întors la Ierusalim cu tot poporul“ (2 Samuel 12:29-31).

Hușai a avut dreptate când i-a amintit lui Absalom de caracterul tatălui său:

„Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război  …“ (2 Samuel 17:8)

Pentru creștini, simpla menționare a acestor cruzimi de război este grea, neplăcută. Pentru cei chemați acum, în vremea harului și a îndelungii răbdări a Dumnezeului nostru, să nu ne luptăm „împotriva cărnii și a sângelui”, ci să fim „ca niște miei în mijlocul lupilor”, violența lui David este inexplicabilă și, pentru unii, chiar inacceptabilă. Delicata Mireasă a lui Christos este chemată acum la suferință, la iertare și la o dragoste plină de har. Ea nu se răzbună, ci caută binele celor ce îi prigonesc și-i binecuvintează pe cei ce o bleastămă. Ni s-a spus să întoarcem și celălalt obraz în fața celor ce ne pălmuiesc și să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Ni se pare deci că violența lui David nu se asortează de loc cu învățătura Fiului lui David, Isus Christos.

Am face bine însă să ne aducem aminte că Isus Christos va reveni, iar la cea de a doua venire, cei care i-au stat împotrivă vor cunoaște „mânia Mielului”. „Răzbunarea este a Mea” zice Domnul și va fi „groaznic lucru să cazi în mâinile” Dumnezeului celui viu. El se va întoarce să-i facă pe toți dușmanii Lui așternut al picioarelor Sale! Îi va călca în picioare în „teascul mâniei Lui”, iar sângele măcelului se va ridica „până la zăbala cailor”.

Și asta nu va fi decât finalul lor pe pământ! După aceea, Isus Christos îi va arunca etern, nu în cuptoare, ca David, ci în „iazul cu foc și pucioasă, unde flacăra nu încetează și viermele lor nu moare”. Acolo va fi pe veci „plânsul și scrâșnirea dinților”!

La cea de a doua Sa venire Fiul lui David nu va mai fi un Miel blând, ci va fi Leul din seminția lui David! El „Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge”. Nimic întinat nu va intra și nu va fi tolerat în Împărăția Lui viitoare. Îi va cârmui pe oameni cu „un toiag de fier” și va fi fără milă pe toată fața pământului. Înainte să vină Solomon, împăratul păcii, a trebuit să existe un războinic asemenea lui David! La fel va fi și la cea de a doua venire a Fiului lui David. Înainte de eternitatea păcii, pământul va fi recucerit pentru Dumnezeu printr-un război teribil. Va fi cea mai mare conflagrație din istorie. Mulți dintre noi vom face parte din armata Sa slăvită:

„Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Cruzimea lui David a ajuns temută peste tot și i-a înlesnit cucerirea de teritorii până la râul Eufrat:

„După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a smerit şi a luat din mâna filistenilor cârmuirea capitalei lor. A bătut pe moabiţi şi i-a măsurat cu o frânghie, punându-i să se culce la pământ; a măsurat două frânghii ca să-i omoare şi o frânghie plină ca să-i lase vii. Şi moabiţii au fost supuşi lui David şi i-au plătit un bir.
David a bătut pe Hadadezer, fiul lui Rehob, împăratul din Ţoba, când s-a dus să-şi aşeze iarăşi stăpânirea peste râul Eufrat“ (2 Samuel 8:1-3).

Vă mai mirați că Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe David să-I zidească templul pentru că a vărsat „prea mult sânge“?

Providența a vrut ca toate aceste victorii să fie menționate în 2 Samuel chiar înaintea celei mai mari căderi din viața lui David. Oare de ce? Probabil ca să ne ajute să înțelegem avertismentul ascuns într-unul din proverbele lui Solomon, fiul lui David:

„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.“ (Proverbele 16:32)

Aceasta va fi tema capitolului următor …

https://scripturile.wordpress.com/2020

Un gând despre “Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.