Am fost în carantină… și nu m-ați vizitat!

1 DAY AGO 5 MINUTEREAD 0 Comentarii”…am fost străin și nu M-ați primit între voi, am fost gol și nu M-ați îmbrăcat, am fost bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat!” (Matei 25:43, NTR)

Zilele acestea mi-a venit în minte acest titlu. Apoi mi s-a făcut legătura cu pasajul indicat mai sus din Evanghelia după Matei 25. Nu știam ce legătură au acestea până când nu a trebuit să trăiesc ceea ce tocmai urmează să vă relatez mai jos.

Tot zilele trecute, cam pe la final de noiembrie 2020, m-am întâlnit cu un coleg de muncă, cu care trebuia să rezolv niște chestiuni organizatorice. Nu puteam să ofer informațiile prin telefon, am preferat să merg în persoană la locul de muncă unde era… și să lămuresc acolo lucrurile. Trebuia să aplic niște setări la unul din aparatele din dotare pe care le aveam și eu… și colegul meu, dar dintr-o altă locație din același oraș. M-am gândit că o să fac eu această faptă bună. Însă, înainte să ajung la coleg… mi-a scris că mă anunță ceva înainte să ajung acolo. În ziua când am decis să fac vizita… tocmai ce ieșise din auto-izolare, sau carantină. A admis că a fost testat pozitiv. Oarecum mi-a dat un semnal de alertă… să știu cum să reacționez.

Nu credeam că o să îmi relateze așa ceva și nici nu mă așteptam să îmi dea această veste. Nu m-am panicat. Cu doar câteva săptămâni în urmă eram în același loc, alături de alți colegi și beam o cafea împreună și discutam diverse lucruri din viață, de la muncă, din realizări, vise, necazuri, circumstanțe.

Am trecut probabil cu toți dintre noi – cel puțin din martie 2020 și până în prezent – printr-o perioadă în care am fost închiși în case… ca să ne protejăm de un virus. Apoi am revenit la muncă, s-au mai ridicat din restricții… și apoi iar ne-am băgat în carantină. La unii a fost ceva de așteptat, la alții de nedorit. La colegul meu a fost ceva la care pur și simplu nu mă așteptam. A făcut o formă mai ușoară de răceală/gripă… și a trebuit să stea 2 săptămâni acasă în auto-izolare pentru a se însănătoși și pentru a nu pune și pe alții în pericol.

Am stat atunci de am discutat detaliile acestui incident care a dus la carantina sa, dar nu am înțeles ce legătură aveau toate acestea. Am mai ținut legătura, dar nu mi-a transmis că… era în carantină, în concediu medical. Nu avea nevoie de vizitele nimănui pentru că urma să bage și pe alții în carantină, izolare forțată.

Asta am înțeles. Dar nu am înțeles de ce această distanțare și de ce această tăcere și tăinuire a evenimentelor. Să fie oare pentru unii rușine că sunt acasă și că au dureri, că sunt contagioși… că nu sunt bine? Cu certitudine că o vizită a unui prieten ar fi prins bine. Cu siguranță că o supă caldă ar fi fost bine primită. Chiar și un zâmbet de la distanță ar fi făcut o mulțime de bine… dar nu, nu a solicitat nimeni vizită.

De obicei la persoanele bolnave se așteaptă ca familia să vină să viziteze pe pacient în salonul unde este internat. Asta, desigur, dacă și condițiile medicale dau voie la acest gen. În Noul Testament ne spune Mântuitorul că în zilele din urmă vor fi oameni care se vor lăuda că au făcut anumite lucruri, deși ei nu le-au făcut. Unul dintre aceste lucruri menționat și în pasajul citat mai sus este… vizitarea unei persoane bolnave.

Odată cu începutul pandemiei generate de apariția covidului… se pare că această faptă a trebuit să fie abandonată. Abandonată total! Și cu mască și cu halat dacă ai fi venit, nu aveai cum să vizitezi pe cineva bolnav într-un spital…. Trist, dar lucrurile au început să se schimbe… și se schimbă în ceva ce nu ne-am dorit niciunul dintre noi.

La finalul lunii mai 2020 am avut și eu ocazia nedorită și neplăcută să ajung la o secție de urgențe de la un spital de la noi din oraș. Înainte să intru acolo – deși asistentele sau medicii care m-au întâmpinat au citit pe figura mea că nu eram acolo ca să irosesc timpul nimănui – am fost interogat prin mai multe întrebări legat de unde am fost în ultimele 14 zile, dacă am intrat în contact cu persoane străine, mi s-a luat temperatura de vreo 2 ori, pulsul, tensiunea și altele… Am primit un diagnostic la care nu m-am așteptat niciodată. Pareză facială parțială. Nu mă durea nimic. Am observat că nu mai pot să îmi mișc jumătate din figură. Nu mai puteam să zâmbesc, nu mai puteam să clipesc cu un ochi…, însă puteam să lăcrimez.

Nu am făcut covid, nici nu am fost testat pentru aceasta. Atunci când mă aflam pe treptele spitalului să intru să fiu văzut de un doctor… am văzut că tocmai se externa o persoană din acel spital și soția (bănuiesc) acestui pacient a preluat pe omul care se externa. Asistenta sau doctorița i-a explicat ceva femeii și apoi ea s-a întors să revină în spital, timp în care femeia a întrebat… ”sper că nu are covid acum soțul?”. Nu i-a răspuns nimeni la întrebare. M-am uitat lung la ea și apoi am văzut cum pleca.

După ce am terminat cu vizita medicală și mi s-a prescris tratamentul – pe care l-am urmat cu strictețe, am făcut tot ce mi s-a recomandat și slava Domnului că mi-am revenit – am pornit înapoi spre casă. Eram la doar 4-5 metri de clădirea spitalului și unul dintre gardieni urla ca un lup la mine: ”nu vă apropiați, treceți pe partea cealaltă!” Chiar și stația autobuzului fusese deviată în zona acelui spital. Erau marcaje, se înțelegea.

Doar că eu nu aveam nimic contagios. Dar respectivul individ urla la mine de parcă eu aș fi fost în vizită la cineva… și păream suspect pentru el. Însăși vorbele lui mi s-au părut dornice de a distruge un gest uman de socializare. Probabil că de asta am și scris articolul recent cu ”De ce nu mai suporți să vezi zâmbetul meu?” pentru că pentru unii carantina, izolarea, distanțarea a produs ceva radical! 
S-au schimbat oamenii peste noapte din umani în dușmani. 
Toți sunt de acum experți cum se ține masca și de ce trebuie să o purtăm. Niciunul nu știe să explice de ce, nici cum și nici dacă…. Este precum o taină. Și da, am fost în carantină, am fost în izolare și nu a venit nici la mine nimeni să mă viziteze. Am solicitat cuiva să vină să se roage pentru mine, dar a refuzat… se temea că adeverința de deplasare nu era prea credibilă în cazul unui control al poliției. Deci da, au fost și cazuri unde unii au stat în carantină și nu a aflat nimeni, au fost unii care au stat forțat în carantină pentru că au intrat în contact cu persoane bolnave… și au fost alții în carantină pentru că au trebuit să stea acasă, să urmeze un tratament, să se recupereze (cum a fost și cazul meu) și mi-a lipsit vizita unui amic, a unui mentor, a unui om care să îmi spună ceva bun despre viață, să îmi revin măcar psihic, spiritual.

Oare se va ține în seamă – la sfârșitul zilelor – de acest aspect? Oare se va contoriza că cineva nu a fost în vizită la un bolnav pentru că era în izolare? Oare…

Avem cu toți întrebări. Nu avem soluții sau răspunsuri la toate. Pentru că pandemia acestui an ne-a schimbat din oameni sociabili în distanți. Și totul s-a întâmplat așa de brusc, așa de neașteptat, atât de neplăcut. Aș vrea să se termine cât mai curând această perioadă. Am început să urăsc și știrile care vorbesc sau pomenesc doar despre aceste cuvinte pe care le-am învățat sau probabil auzit pentru prima dată doar în acest an: lockdown, pandemie, auto-izolare, distanțarea socială… etc.

Am revenit apoi la pasajul citat mai sus… și am descoperit ceva care practic s-a întâmplat cu noi anul acesta:

Atunci și ei vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în închisoare și nu Ți-am slujit?!” Atunci El le va răspunde, zicând: „Adevărat vă spun că, întrucât n-ați făcut așa unuia dintre cei mai neînsemnați dintre aceștia, Mie nu Mi-ați făcut!” (Matei 25:44-45, NTR)

Mai sus vorbea Mântuitorul de ”vizitare”, iar ei… au schimbat totul în ”slujire”. Am realizat de fapt că micile gesturi pe care le puteam face – dar care ne-au fost interzise oarecum datorită acestei pandemii – ne-au determinat să găsim alte cuvinte pentru a crea scuze la ceea ce nu am făcut, la ceea ce puteam face, la micile gesturi pe care le-am evitat. Unii cu siguranță că au spus rugăciuni. Alții au rămas încarcerați în temeri și îngrijorări.

Pe cine ai mai vizitat recent?

https://crestinismtrait.blogspot.com/2020/12/am-fost-in-carantina-si-nu-m-ati-vizitat.html?utm_source=newsletter&ut

Protestele din Franța produc efecte. Guvernanții spun că vor reformula articolul contestat din legea securității globale, opozanții cer anularea sa

Raluca Oanță30/11/2020

Partidele majorităţii guvernamentale din Franţa vor prezenta în Parlament o nouă versiune a legii privind securitatea globală, controversatul articol privind interzicerea difuzării de imagini cu polițiști urmând să fie modificat, anunță AFP, citată de Agerpres.

Anunțul a fost făcut, luni, în cadrul unei conferințe de presă, după protestele masive care au avut, sâmbătă, în Franța.

„Majoritatea va propune o nouă variantă a articolului 24”, a anunțat Christophe Castaner, fost ministru de interne, potrivit sursei citate.

Totuși, opozanţii faţă de acest articol cer retragerea sa în totalitate, denunţând  îngrădiri ale dreptului la informare.

După cum a relatat R3Media, peste 133.000 de oameni au protestat, sâmbătă, în Franța, față de proiectul de lege privind securitatea globală, care prevede pedepsirea celor care fac publice imagini cu forțele de ordine aflate în exercițiul funcțiunii.

https://r3media.ro/protestele-din-franta-produc-efecte-guvernantii

POVESTEA de DUMINICĂ: Unde este Dumnezeu atunci când sufăr?

Doina Bejenaru  29-11-2020 19:42:51

O întrebare deloc ușoară, mai ales dacă avem în vedere încărcătura ei emoțională, este cea pe care o pun mulți în zilele noastre și anume „Unde este Dumnezeu când trecem prin suferințe?” Și nu vorbim aici de simple neplăceri, ci de tragediile vieții ca pierderea sănătății, a celor dragi, a casei, a slujbei, a libertății și așa mai de parte. Am în minte două exemple care ar putea fi edificatorii.

În anul 1850, după o lungă suferință, moare Anne, fiica favorită a lui Charles Darwin. Acest eveniment a constituit un punct de cotitură în viața marelui naturalist. Toate ideile și observațiile sale de până atunci l-au făcut să concluzioneze după decesul fiicei sale că Dumnezeu nu există. S-a cufundat tot mai mult în studiile sale observând realitatea înconjurătoare plină de contradicții și de brutalitate aparent fără sens.

Este interesant că în aceași perioadă, mai exact în 1870, murea, în urma unei infecții, unicul fiu al avocatului american Horatio Gates Spafford. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în 1871 orașul Chicago a luat foc, mii de case fiind distruse, lăsând peste 100 000 de mii de oameni fără adăpost, inclusiv familia Spafford. Incendiul le-a afectat serios situația financiară dar, cum era un credincios practicant și un prieten al evanghelistului D.L Moody, o personalitate marcantă în lumea spirituală a orașului, a pus umărul la ameliorarea situației supraviețuitorilor dezastrului.

După doi ani, el și soția, au considerat că este timpul să plece într-o vacanță în Anglia. Își luaseră bilete pentru vapor atât pentru ei, cât și pentru cele patru fiice ale lor, însă în ultimul moment, treburi de serviciu l-au reținut pe Horatio acasă. Soția și fiicele s-au îmbarcat pe nava Ville du Havre cu destinația Anglia, urmând ca el să li se alăture peste câteva zile.

În timpul traversării Atlanticului, s-a întâmplat însă o tragedie. Un alt vas s-a ciocnit de vaporul lor și în mai puțin de 12 minute, 226 de pasageri din cei 307 care se îmbarcaseră în SUA s-au înecat. Printre victime se aflau și cele patru fiice ale lui Horatio. Sotia sa a reușit să se agațe de niște scânduri și a supraviețuit dezastrului. Ajunsă în Anglia i-a trimis o telegramă soțului ei cu mesajul: „Singura salvată. Ce să fac?”

Horatio s-a îmbarcat imediat către Anglia. Ajuns la locul naufragiului, inima sa a fost cuprinsă de un puternic sentiment de tristețe, dar și de o inexplicabilă pace. Fiica sa, Bertha, care s-a născut peste câțiva ani, scria la maturitate că tatăl ei, motivat de sentimentele trăite, a scris în acele momente versurile unui imn  ce a devenit apoi celebru: „It is well with my soul” (cunoscut la noi cu titlul „Când am pacea Domnului în inimă”).

Aceleași încercări, dar două reacții diferite. Aceleași tragedii, dar ce destine opuse. Darwin a văzut naturalul, Spafford a simțit supranaturalul. Darwin a rămas prizonierul lui acum și aici, refuzând orice mângăiere divină, Spafford nu doar a fost alinat în suferința sa, dar a oferit speranță la milioane de oameni care i-au citit, sau cântat versurile.

Rațiunea este un instrument de navigare prin viață excelent (pe care din păcate nu-l folosim la capacitate maximă), însă are limitele ei și anume, funcționează cu date, cu informații logice. Din păcate necazurile (sau bucuriile) nu ne furnizează de cele mai multe ori argumente logice, ci senzații, sentimente puternice, iar sentimentele bruiază radarul rațiunii lăsându-ne dezorientați. De ce se îmbolnăvește de cancer mamar o femeie de 40 de ani cu trei copii mici? Nu are nici un sens. În fața durerii, sau bucuriei extreme rațiunea intră în colaps, singura care ne poate duce mai departe (și care paradoxal poate scoate inclusiv rațiunea din impas) este credința. Ea ne ajută să pășim cu încredere prin norul necunoașterii mai departe.

Unde este Dumnezeu atunci când suferim? Este cu noi și în noi, suferind  împreună și mângâindu-ne totodată cu o pace aparent inexplicabilă, a cărei rațiune este suveranitatea Sa plină de iubire divină. S-ar putea să nu înțelegem acum  sensul tragediilor care se abat peste noi, însă niciodată nu vom primi mai mult decât putem duce și în încercările noastre nu suntem singuri, suntem cu EL, suntem purtați de El. S-ar putea ca cel mai puternic argument al existenței lui Dumnezeu într-o lume împietrită să fie tocmai răspunsul plin de iubire a unui om care continuă să se bucure și să se încreadă în Dumnezeu  atunci când trece prin necazuri.

Dr. Mihai Tudor Gavrilă

https://mail.google.com/mail/u/