Ispitirea – cădere sau creștere — B a r z i l a i – e n – D a n

O predică veche, de pe vremea când eram mai tânăr și mai impetuos. Nu se aude prea bine, așa că n-o vor asculta decât cei interesați și cei care o … merită. Mă întreb cum de n-am fost ispitit să o mai repet și în altă parte ? …

Ispitirea – cădere sau creștere — B a r z i l a i – e n – D a n

Eternități în Micile Momente

Ceea ce dă glorie maternității

Articol de Monica Geyen

Contribuitor invitat

Mămicile își măsoară adesea viața după oportunitățile din afara casei la care spun că nu. În mod regulat, spunem nu să slujim mai mult în slujire sau să primim mai multă ospitalitate. Spunem nu oportunităților de a crește sau de a ne folosi darurile. Spunem nu activităților de timp liber pentru că timpul nostru nu este gratuit.

În mijlocul fiecărui nu , putem uita să numărăm da în maternitate – poate pentru că ceea ce spunem da este imposibil de măsurat.

Este pur și simplu prea glorios.

Gloria umple felul în care ștergem o banană spumată pe podea – și cum vorbim despre asta. Gloria se revarsă în modul în care acordăm avioane deformate și figuri zâmbitoare. Gloria strălucește în spatele ochilor noștri care se opresc, se uită la copiii noștri și intră în poveștile lor, gata să le arate calea Regelui.

În aceste momente obișnuite, uneori îmi imaginez un nor mare de martori în cer sărbătorind pentru că Dumnezeu, printr-un mic act de fidelitate al mamei, a dat viață unui copil. Mamele își desfășoară o misiune de salvare chiar în fața porților iadului – o banană, o figură de băț, câte o poveste la un moment dat. Uneori, pur și simplu nu știm.

Picioare frumoase

Pe măsură ce ne împiedicăm de zile aparent banale, Dumnezeu are un cuvânt pentru mamele care pun la îndoială lucrarea de formare a eternității pe care a dat-o: „Cât de frumoase sunt picioarele celor care propovăduiesc vestea bună!” ( Romani 10:15 ). Deși apostolul Pavel nu avea în mod specific mame în minte, puțini predică Evanghelia copiilor noștri, dacă nu noi. Dacă cea mai mare dorință și rugăciune a unei mame este ca copiii ei să fie mântuiți, această Scriptură guvernează și acea lucrare. Dumnezeu ne-a trimis un popor – copii care, în majoritatea cazurilor, încă nu au auzit și nu au crezut ( Romani 10:17 ).„Micile momente pe care mamele le doresc uneori sunt ușile deschise ale lui Dumnezeu pentru a predica cu credincioșie și cu bucurie Evanghelia.”TweetDistribuiți pe Facebook

Cât de frumoase sunt picioarele mamelor care predică vestea bună! Picioarele noastre nu obosesc degeaba dacă gurile noastre fac ceea ce Dumnezeu le-a conceput – proclamă zilnic copiilor noștri cea mai mare poveste de dragoste spusă vreodată. Predicarea Evangheliei nu este un lucru de făcut pe lista nesfârșită a unei mame. Aplică ochii veșnici zilelor pământești. Își ia o viață în casă, care vede minele de aur ascunse adânc în murdăria maro lipicioasă care pare să fi făcut parte din masa de luat masa. Misiunea noastră se desfășoară în momente mici care se construiesc în altele mai mari, toate devenind ceva glorios.

Momente mici

Poate că apelul de zi cu zi de a oferi evangheliei copiilor noștri pare prea inaccesibil. Dar iată veștile bune pentru mamele care predică vești bune: avem timp, har și un Dumnezeu care ne cheamă să nu fim perfecți, ci să vestim. Și când inima noastră se oprește asupra lui Isus, „nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și auzit” ( Fapte 4:20 ).

Micile momente pe care mamele le doresc uneori sunt ușile deschise ale lui Dumnezeu pentru a predica cu credincioșie și cu bucurie Evanghelia. Un scutec murdar ascuns inspiră conversații despre aroma lui Hristos – în timp ce râdem și ne înfundăm nasul. Tentațiile spre egoism, mormăieli, mânie și certuri dau șanse să nege puterea păcatului deja învins pe cruce. Mizeriile din camera de joacă sau de pe masa din bucătărie ne amintesc de mizeriile pe care Isus a murit pentru a le acoperi ( Romani 5: 8 ). Trezirea în mijlocul nopții se transformă din neplăcerea în oportunitatea de a vorbi și de a ne ruga adevărul Evangheliei peste frică. Tristețea noastră scoate la iveală adevărul pe care Isus l-a luat asupra durerilor noastre, precum și a păcatelor noastre ( Isaia 53: 4.)) și într-o zi ne va elibera și de ei. Împărtășim mărturiile noastre în detaliu din ce în ce mai mare pe măsură ce cresc, din momentele în care ne ridicăm copiii până în ziua în care ne ridică – când momentele mici au ajuns la sfârșit.

Și modul în care mămicile livrează Evanghelia în contextul unei relații iubitoare și plăcute cu fiecare copil va face minuni cu cuvintele noastre. Prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru este o promisiune minunată datorită modului în care se raportează la noi – se bucură de noi, ne liniștește cu dragostea sa și se bucură de noi cu cântări puternice ( Țefania 3:17 ). Deci, ca o imagine a lui Hristos, mămicile se îmbibă până la os stropindu-se în bălți, întrerup pregătirea mesei pentru a participa la rănile pe care nici nu le putem vedea și intră și ies din zilele noastre cu râs și cântând – tratând tot timpul aceste momente banale. ca pionieri în împărăția cerurilor.

Generații de laudă

Nu doar copiii noștri aud. Cuvintele pe care le vorbim copiilor noștri acum în mici momente vor, prin harul lui Dumnezeu, să răsune până la copiii lor.

Dumnezeu iubește moștenirile credinței și le-a spus deja în realitate. „Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generațiile” ( Psalmul 45:17 ), spune psalmistul. Și noi dorim „ca generația următoare să cunoască [lucrările lui Dumnezeu]”, astfel încât să „le spună la rândul lor copiilor lor , astfel încât să-și pună speranța în Dumnezeu” ( Psalmul 78: 6-7 ). O generație la alta va declara faptele puternice ale lui Dumnezeu ( Psalmul 145: 4 ), iar de această parte a crucii, noi și copiii noștri avem povești de spus despre un Mântuitor înviat care se întoarce să ne aducă la casa pentru care am fost făcuți .„Cuvintele pe care le vorbim copiilor noștri acum în momente mici vor, prin harul lui Dumnezeu, să răsune până la copiii lor.”TweetDistribuiți pe Facebook

Scriptura nu dezvăluie detalii despre viața de zi cu zi pentru bunica Lois și mama Eunice – ne ridică ochii pentru a ne arăta modurile în care a lucrat Dumnezeu în viața lor de zi cu zi. Au existat două generații de mame care l-au familiarizat pe Timotei „din copilărie” cu „scrierile sacre”, permițându-i lui Pavel să spună: „ Continuați în ceea ce ați învățat și ați crezut ferm” ( 2 Timotei 3: 14-15 ). Timotei a construit pe o fundație pusă deja pentru el de generații înainte, care au proclamat puterea lui Dumnezeu „chiar și până la bătrânețe și părul cărunt” ( Psalmul 71:18 ). Și noi putem purta coroane de glorie cu părul cărunt, modelate de credincioșie în prețioasa lume ( Proverbe 16:31 ).

Trimis acasă

Dumnezeu ne trimite pe toți undeva. Și nu numai că vede lucrarea mamelor – el iubește munca mamelor și folosește mici momente pentru a-și finaliza lucrarea glorioasă.

Mamele nu trebuie să aștepte eternitatea pentru a intra în zilele noastre cu ochii veșnici. Regele nostru stă în fața noastră, gata să ne ridice mâinile căzute și să ne întărească genunchii slabi pentru a merge în gloriile maternității ( Evrei 12:12 ) – gloriile ascunse în mâinile noastre ridicate care șterg lacrimile și genunchii noștri îndoiți în timp ce ne confruntăm cu copii. Suntem înconjurați de un nor mare de mame care au mers înaintea noastră după ce au terminat cu fidelitate această lucrare ( Evrei 12: 1 ). Vestea bună pe care o șoptim acum în mici momente formează și modelează eternitățile. Și într-o bună zi, vom vedea din nou bananele, avioanele și figurile bățului în lumina gloriei.Monica Geyen este soție pentru Ciad și mamă de școală la domiciliu a cinci copii. Anterior, ea a practicat avocatura și a lucrat cu InterVarsity, discipolând studenți la drept în Orașele Gemene. Acum, ea scrie și vorbește despre subiecte axate pe maternitate și viață misională.

Cum deschide rugăciunea ochii inimii noastre

Efeseni 1: 17-19, partea 7

Drepturile părinţilor în problema educaţiei sexuale a copiilor lor

Ana Vrânceanu – 07/11/2020 1803

În problema educației sexuale, identificăm, din punct din vedere juridic, două drepturi fundamentale: dreptul la educaţie şi dreptul la viaţă privată. Educaţia sexuală este astfel atât parte componentă a procesului de educaţie cât şi un domeniu intrinsec vieţii private. Dată fiind această dublă valenţă, introducerea educaţiei sexuale ca disciplină de studiu trebuie raportată la drepturile părinţilor din aceste două perspective.

În mult discutata şi spinoasa ecuaţie a educaţiei sexuale în şcoli, există o parte ignorată: părinţii.

Spunem acest lucru pentru că din cadrul public al dezbaterii acestei probleme lipsesc cu desăvârşire părinţii. Aceasta nu pentru că ei nu ar fi interesaţi de problema în discuţie, ci pentru că dezbaterea acestui subiect nu a fost niciodată cu adevărat publică, fiind aproape exclusiv teatrul unor interese promovate de ONG-uri. De fapt, toată dezbaterea publică s-a purtat între aceste entităţi.

Sub un prim aspect al analizei, avem de a face cu clarificarea unui aspect şi anume: dacă părinţii sunt sau nu cu adevărat interesaţi de subiect. Dintr-o perspectivă abruptă, în societatea românească sunt două categorii de părinţi: aceea care consideră că educaţia şi formarea copiilor este în căderea exclusivă a şcolii şi cea de-a doua categorie reprezentată de părinţii care se văd pe ei răspunzători pentru formarea copiilor cel puţin într-o măsură egală cu cea a şcolii.

Cum însă, potrivit articolului 487 din Codul civil, părinţii au îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri, dar şi potrivit însuşirilor şi nevoilor copiilor, vom porni de la premiza că părinţii sunt interesaţi de acest subiect. În plus faţă de temeiul juridic, premiza aceasta are şi un temei psihologic: elaborând „principiul epigenetic al maturizării”, reputatul psiholog Erik Erikson (în, de exemplu, Identity: Youth and Crisis, 1968) a demonstrat definitiv că stadiile dezvoltării personalităţii sunt determinate în primul rând de factori moşteniţi, genetici.

Aceasta fiind premiza de la care pornim, analiza problemei − care desigur poate fi făcută din mai multe perspective − se va limita la paradigma ei juridică, în scopul de a răspunde întrebării fundamentale: care sunt drepturile părinţilor în cadrul acestei probleme?

Desigur că o analiză rezonabilă nu poate să nu observe o lacună în modul de desfăşurare a acestui subiect în mass media. Lacuna este neindicarea oficială la acest moment a programei disciplinei de educaţie sexuală a copiilor având vârste între 7 şi 18 ani. Nu surprinde această lacună pe nimeni atât timp cât dezbaterea nu fost niciodată cu adevărat publică.

Pentru complinirea acestei lacune nu ne rămâne deocamdată decât să cercetăm programele şcolare ale acestei discipline în alte state. La o minimă căutare în acest sens aflăm că în programa şcolară pentru copii de 5-11 ani din Marea Britanie, în cadrul orei de educaţie sexuală, li se prezintă copiilor grafice explicite despre organele lor sexuale şi despre ceea ce înseamnă actul sexual. În Germania au existat manifestaţii de stradă ale părinţilor împotriva manualului folosit la nivelul de grădiniţă pentru imaginile şi explicaţiile referitoare la actul sexual.

Oricum ar fi, programa acestei discipline care se doreşte a fi introdusă trebuie să respecte Standardele pentru aceasta disciplină, emise de OMS in 2010 în documentul Standards for Sexuality Education in Europe din care aflăm că educaţia sexuală ar trebui să înceapă chiar înainte de 4 ani având în vedere că minorul este o fiinţă sexuală iar pentru vârsta de 4 – 6 ani programa disciplinei educaţie sexuală poate conţine informaţii despre plăcerea atingerii corpului ori despre relaţiile dintre persoane de acelaşi sex (pag. 40 – 41 din documentul menţionat).

Este evident că aceste subiecte prezentate copiilor reprezintă o intervenţie în viaţa lor intimă, pentru că tocmai acesta este scopul declarat al disciplinei în discuţie şi anume: formarea, educarea vieţii intime a copiilor. Este deci cu atât mai important ca în cadrul unei astfel de probleme indisolubil legată de viaţa intimă a copiilor şi, oricum, insuficient şi trunchiat prezentata deocamdată la noi în ţară, să fie cunoscute în detaliu drepturile pe care le au părinţii raportat la această problemă.

Din chiar denumirea disciplinei, rezultă că în conţinutul său intră două probleme fundamentale ce privesc viaţa copilului: educaţia şi viaţa lui intimă. În fond, fără să aprofundăm prea mult subiectul, doar ascultând dezideratele ONG-urilor care susţin cu tărie introducerea orei de educaţie sexuală în şcoli, înţelegem că scopul acesteia este acela de a-l educa pe copil în ceea ce priveşte viaţa lui intimă.

Identificăm ca atare, din punct din vedere juridic, două drepturi fundamentale: dreptul la educaţie şi dreptul la viaţă privată. Educaţia sexuală este astfel atât parte componentă a procesului de formare, de educaţie, cât şi un domeniu intrinsec vieţii private. Dată fiind această dublă valenţă a procesului de educaţie sexuală, introducerea ei ca disciplină de studiu aplicată de stat în procesul de formare a copilului trebuie raportată la drepturile părinţilor din aceste două perspective.

Potrivit articolului 29 alin. 6 din Constituţia României, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În mod similar, acest drept este garantat şi de articolul 14 alin. 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene („dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice şi pedagogice”), de art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului („dreptul părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor lor religioase şi filosofice”), precum şi de articolul 5 din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare potrivit cu care „părinţii sau, după caz, tutorii legali ai copilului au dreptul să organizeze viaţa de familie în conformitate cu religia sau convingerea lor, precum şi pornind de la educaţia morală de care ei cred că copilul ar trebui să se bucure”, stipulându-se expres în continuarea aceluiaşi articol că nu poate fi constrâns un copil să primească convingeri împotriva voinţei părinţilor săi sau ai tutorilor legali.

Desigur că garantarea acestui drept al părinţilor este subsumată libertăţii de conştiinţă (garantată ea însăşi de Constituţia României), atâta timp cât se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc, cu precizarea expresă că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale.

Cea de a doua componentă a subiectului în discuţie este viaţa intimă, norma constituţională prevăzând în art. 26 alin. 1 că autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

În cadrul paradigmei juridice de analiză a subiectului educaţie sexuală, veriga de legătură este stabilirea raportului dintre viaţa intimă şi conştiinţa individului.

Este evident că ceea ce se petrece cu trupul unei persoane este indisolubil legat de planul său afectiv şi intelectual. Cu alte cuvinte, persoana nu este numai corp sau numai minte ori numai suflet, ci este un tot unitar şi de aceea viaţa intimă care ţine la o primă vedere mai mult de planul fizic al individului, are consecinţe profunde în planul vieţii sale afective şi intelectuale. Se demonstrează astfel legătura între viaţa intimă a persoanei şi conştiinţa sa.

Ne interesează ce intră în sfera libertăţii de conştiinţă a părinţilor raportat la acest subiect legat de viaţa intimă a copiilor lor.

Numim în modul cel mai simplu „conştiinţă”, capacitatea omului de a discerne între bine şi rău, iar „libertate de conştiinţă” acea libertate a individului de a nu fi constrâns să facă un lucru despre care conştiinţa sa îi spune că este rău. Tocmai din perspectiva acestei definiţii, a apărut nevoia de a garanta dreptul părinţilor de a-şi creşte copiii potrivit libertăţii lor de conştiinţă. Cum educaţia sexuală este un aspect foarte intim al formării unui copil şi cum fiecare copil este unic (în conformitate cu principium individuationis / principiul individuaţiei), rezultă că atât responsabilitatea acestei formări a copilului cât şi dreptul de a face această educaţie potrivit propriilor convingeri, sunt absolut personale, la fel cum personală şi unică este relaţia dintre fiecare părinte şi copilul său. Ignorarea acestor date constitutive personalităţii duce inevitabil spre diverse forme de conflict psihic, care, aşa cum au demonstrat psihologii (Kurt Lewin, Erik Erikson şi alţii) se manifestă prin fenomene emoţionale negative, antiproductive în plan social.

Întorcându-ne la programa şcolară a cursului aflat în discuţie, se observă (în Marea Britanie de exemplu, ori la noi în proiectul naţional „Sexul vs barza”) că foarte multe dintre subiectele prezentate copiilor intră in contradicţie cu convingerile creştine. Se remarcă astfel în oglindă două abordări complet opuse: pe de o parte concepţia creştină a castităţii până la căsătorie, dorită de fiecare părinte creştin pentru copilul său din motive complexe (psihologice şi biologice) care exced analizei juridice de faţă, iar pe de altă parte angajarea libertină în teme de genul: „sexul prelungeşte viaţa”, „părinţii de astăzi sunt mai puţin pregătiţi decât tinerii în ceea ce priveşte discuţiile deschise despre sex”, relaţiile sexuale protejate, metode de contracepţie, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, etc. E limpede că educaţia sexuală nu se reduce la simple cunoştinţe de anatomie şi fiziologie, ci conţine şi o dimensiune morală. În acest punct, se ridică întrebarea: cine garantează asupra moralităţii sănătoase a cadrelor didactice care predau această disciplină?

În această antiteză trebuie să primeze garantarea dreptului părinţilor creştini de a-şi educa copiii potrivit concepţiei lor de viaţă. Părinţii au dreptul şi pot considera că le revine responsabilitatea de a transmite copiilor toate valorile creştine care fundamentează o viaţă intimă, astfel încât intervenţia exterioară sub forma unui set de cunoştiinţe care formează copilul într-un alt sens decât cel al convingerilor de acasă reprezintă o ingerinţă în acest drept fundamental al părinţilor.

De aceea, nu poate fi acceptată juridic situaţia de blamare a unui părinte creştin pentru că − potrivit libertăţii sale de conştiinţă − îl învaţă pe copilul său ce este abstinenţa până la căsătorie, ori de calificare a lui ca fiind „fundamentalist religios”. În acest sens, este de menţionat că Raportul anual emis în 5 iunie 2015 sub numărul 64 (RR3); 1-137 de către Center for Disease Control (Centrul pentru Controlul Bolilor) − organism guvernamental al SUA − a statuat că abstinenţa sexuală este cea mai potrivită formă de educaţie sexuală, iar în aceeaşi ţară, suma anuală de 50 milioane de dolari alocată educaţiei pentru abstinenţă, a fost majorată în anul acesta la 75 milioane.

Mai mult, din perspectiva scopului declarat al disciplinei „educaţia sexuală” ca obiect în programa şcolară (respectiv de reducere a natalităţii în rândurile adolescentelor), statistica pentru spaţiul european arată că Marea Britanie se situează pe locul 4 la numărul mare de asemenea cazuri deşi adolescentele din această ţară beneficiază de educaţie sexuală în şcoală, în vreme ce Italia se află între ultimele locuri, în ciuda absenţei educaţiei sexuale ca materie şcolară în această ţară.

În aceste condiţii, terminologia folosită de unele ONG-uri (împreună cu partea din clasa politică ce le susţin) de blamare a unui părinte creştin care crede (la fel ca şi organismul guvernamental SUA citat anterior) că abstinenţa până la căsătorie este cea mai potrivită formă de educaţie a copilului său − reprezintă o terminologie discriminatorie.

Situaţia nu e nouă. Încă din anul 2012 Parlamentul britanic, după o anchetă de şase luni, a emis un Raport intitulat Clearing the Ground prin care a atras atenţia asupra discriminării creştinilor pentru convingerile lor, iar în 2015, la 29 ianuarie, Adunarea Parlamentului Consiliului Europei a votat Rezoluţia „Combaterea intoleranţei si discriminării creştinilor în Europa”, prin care erau denunţate restricţiile abuzive impuse libertăţii de conştiinţă şi de exprimare a creştinilor, fiind citate numeroase cazuri si mărturii în acest sens, concluzia APCE fiind certă că în Europa a crescut în mod îngrijorător discriminarea împotriva creştinilor. Aceeaşi concluzie a fost trasă şi în 19 mai 2015 la Viena în cadrul Conferinţei OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) privind Intoleranţa şi Discriminarea împotriva Creştinilor.

De aceea, rămânând exclusiv în analiza neutră, juridică, a subiectului introducerii educaţiei sexuale în şcoli şi văzând criteriile de definire a unei discriminări, concluzionăm ca fiind uşor pasibilă de a fi calificată drept discriminatorie numirea unui părinte creştin-ortodox drept „domnul abstinenţă”, ori a unei asociaţii laice de părinţi ca fiind fundamentalist religioasă pentru că propune abstinenţa (la fel ca organismul guvernamental mai sus citat) drept o formă potrivită de educaţie sexuală a copiilor lor.

S-au scris sute de pagini în domeniul dreptului despre subiectul fascinant al libertăţii de conştiinţă, însă, în esenţă, aceasta ramâne, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, tribunalul lui Dumnezeu din om. Desigur că întotdeauna se vor găsi persoane care nu înţeleg să facă recurs la acest tribunal.

http://www.culturavietii.ro/2020/11/07/drepturile-parintilor-in-problema-educatiei-sexuale-a-copiilor-lor/

Etica medicală în vremuri pandemice

Vasile Astărăstoae – 02/11/2020 96

Chiar și atunci când prin lege drepturile cetățenești sunt abolite sau limitate, medicii au obligația să respecte regulile etice ale profesiei. Poate exista o imunitate legală, dar în niciun caz imunitate morală, deoarece, în medicină, regulile etice ale profesiei sunt deasupra oricăror altor norme.

În pandemii/epidemii, medicii se pot întâlni cu o gamă uluitoare de scenarii, care ridică probleme etice. Multe dintre aceste probleme au puține precedente sau deloc și deci soluția vine nu din experiența personală, ci din analiza etică a fiecărei situații în parte. Analiza apelează la teorii și principii etice și pleacă de la definirea oamenilor ca agenți raționali cu valoare morală absolută (Kant) și impune ca ei să nu fie niciodată tratați ca un mijloc, ci mai degrabă ca un scop în sine – principiu fundamental în etica medicală. O cale dificilă și obositoare și, prin urmare, sunt medici care preferă să nu se complice și preferă să eludeze aspectele etice.

Scopul analizei este de a găsi soluții la dilemele etice. Pentru aceasta se apelează la cele patru principii ale bioeticii elaborate de Beauchamp și Childress și acceptate quasi-unanim în domeniul eticii medicale. Să le reamintim:

1. Beneficiența – a acționa în așa fel încât să faci bine pacientului. Principiul rezultă dintr-o serie de tradiții (jurământul hipocratic, etica iudeo-creștină), și este acceptat de toată lumea, inclusiv de utilitarism cu al său slogan „cea mai mare cotă de fericire pentru cel mai mare număr de oameni”. Termenul sugerează acte de dragoste, milă, bunătate și caritate și acest principiu îi îndeamnă pe medici să acționeze în interesul superior al pacientului. Fiecare intervenție medicală oferită unui pacient ar trebui făcută cu credința că va aduce beneficii pacientului și din dorința de a-i face bine pacientului. Dar, uneori, intențiile bune neîngrădite, netemperate și prost analizate conduc la rezultate medicale și etice dezastruoase.

2. Non-vătămare (să nu faci rău). Principiul sintetizat în expresia primum non nocere se referă la obligația morală de a nu face rău altora. Acest principiu nu trebuie să se limiteze la interzicerea vătămării active, ci implică, de asemenea, obligația de a nu expune pacienții la un risc crescut de vătămare prin neglijență, abaterea de la standardele profesionale, orgoliu profesional, dorință de inovare etc. Non-vătămarea este o caracteristică importantă a tradițiilor etico-deontologice iudeo-creștine. Non-vătămarea acționează ca un element de ponderare a principiului Beneficienței, deoarece nicio intervenție medicală nu e lipsită de riscuri sau efecte secundare, iar luarea deciziilor medicale implică o echilibrare a beneficiilor și riscurilor. Dorința medicului de a face bine cu orice preț și luarea în considerare fără raționament critic a tratamentelor noi sau vaccinurilor ar putea expune pacienții la riscuri semnificative pentru un beneficiu redus. Un medic trebuie să ofere o intervenție medicală numai dacă are certitudinea că este în beneficiul pacientului și fără riscuri majore. Non-vătămarea susține, de fapt, o decizie rațională, deoarece riscurile sau efectele secundare asociate, care ar putea fi dăunătoare pentru un pacient, trebuie evitate, mai ales dacă nu există niciun beneficiu real.

3. Autonomia persoanei. Dacă principiul non-vătămării îi amintește medicului să nu facă rău unui pacient în dorința sa de a face bine, principiul respectului pentru autonomie limitează beneficiența prin punerea întrebării: cine decide ce este bun pentru pacient? Respectul pentru autonomie este principiul care recunoaște dreptul unui pacient de a-și susține propriile opinii și de a face alegeri, de a întreprinde acțiuni bazate pe valorile și convingerile lui particulare. Respectarea autonomiei implică o obligație a medicului de a nu controla sau constrânge pacienții, iar importanța autodeterminării autonome și a integrității corporale impune ca un consimțământ informat al pacientului să fie obținut de către medic. Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să fie voluntar și informat. Respectul pentru autonomie implică atât o atitudine de respect față de pacienți ca indivizi liberi cu propriile valori și credințe legitime, cât și acțiuni în furnizarea de informații. Beauchamp și Childress afirmau că respectul pentru autonomie este o obligație fundamentală pentru medic, nu un simplu ideal etic. Dorința medicului de a face bine unui pacient nu poate să anuleze refuzul autonom al intervenției sale. Conceptul „atu-ului autonomiei” sau „triumful autonomiei” demonstrează supremația principiului autonomiei asupra altor principii.

4. Justiția socială. Principiul Justiției sociale este cel care ar trebui să asigure echitatea și solidaritatea. Medicul și pacientul, chiar în intimitatea unei săli de consultație, nu sunt singuri în lume. Medicina se practică într-o lume cu mari nevoi și resurse limitate. Justiția apare în multe teorii etice, dar acestea o descriu în moduri foarte diferite. În utilitarism, justiția este la fel ca utilitatea – atâta timp cât o măsură are cel mai bun rezultat posibil, aceasta este considerată etică, indiferent de potențialele inegalități pe care le provocă. Teoriile libertariene consideră justiția ca un proces echitabil, astfel încât o situație poate fi etică chiar dacă rezultatele sunt inegale, atâta timp cât indivizii au avut șanse egale.

În practică, nu toată lumea primește la fel deoarece nevoile diferiților indivizi variază. Așa cum ar fi spus Aristotel, „egalii ar trebui tratați în mod egal și inegalii inegal”. Principiul justiției implică și alocarea resurselor, prin urmare au fost propuse diferite criterii pentru a ghida această distribuție: ponderea egală, efortul, contribuția, meritul, schimbul liber de piață, necesitatea etc. Beauchamp și Childress subliniază rolul deciziilor politice în ceea ce privește, de exemplu, suma alocată bugetului pentru sănătate sau modul de repartiție a resurselor în bugetele de sănătate, toate acestea ajungând până la decizii privind tratamentele pacienților individuali. Utilitaristul Peter Singer propune o perspectivă globală conform căreia fiecare om are dreptul la un minim decent de asistență medicală. Este important ca medicii să rețină că fac parte dintr-un răspuns medical la o nevoie globală, dar ale cărei resurse sunt limitate.

O analiză bazată pe aceste principii, constată că măsurile luate în actuala pandemie sunt cel puțin discutabile din punct de vedere etic. Câteva exemple:

1. Stabilirea diagnosticului de infectat cu SARS CoV-2 pe baza unui test PCR cu o marjă mare de eroare și în laboratoare, care, în majoritatea cazurilor, nu au o acreditare independentă și au personal fără atestat în tehnici de biologie moleculară.

2. Internarea forțată a unor persoane pozitive la testare, dar sănătoase, botezate ad-hoc „asimptomatici”, în spitale – locuri în care concentrația de viruși este mare.

3. Clasificarea spitalelor în COVID, suport COVID și Non-COVID. S-a ajuns ca spitalele COVID să fie supra-aglomerate, personalul epuizat fizic și psihic, în timp ce în alte spitale era pustiu. O arată datele, care evidențiază o scăderea semnificativă a numărului de internări, precum și indicele de utilizare a paturilor. Această împărțire nu se practică în țările din Uniunea Europeană.

4. Limitarea accesului la asistență spitalicească a bolnavilor non-COVID, mai ales a bolnavilor cronici. Există un ordin al comandantului acțiunii care „recomanda” externarea și temporizarea intervențiilor. Medicii sunt puși să decidă într-un cadru strict administrativ și nu într-un cadru etic. De aceea unii au preferat să se conformeze acestui ordin fără să se gândească la consecințele pentru pacient și pentru ei (răspunderea profesională).

5. Alocarea resurselor aproape exclusiv pentru această boală COVID-19 și elaborarea unor protocoale terapeutice uneori discutabile. De exemplu, în pandemia de gripă de tip A, N1 H1 („gripa porcină”) a fost la modă un medicament – Tamiflu. S-a dovedit că nu a avut efectele sperate, dar firma producătoare a avut un profit de peste 1 miliard de dolari. În actuala pandemie, se recomandă Remdesivir deși studiile arată că este ineficient, așa cum a fost și în Ebola. În schimb, este scump și toxic hepatic.

6. Recomandarea de a nu se face necropsii și modificarea criteriilor de stabilire a cauzei morții (orice persoană decedată cu un test pozitiv este declarată automat că a murit de COVID deși cauza morții putea să fie alta).

7. Limitarea libertății de credință prin închiderea locașurilor de cult, cimitirelor, interzicerea sau limitarea ceremoniilor religioase.

8. Afectarea solidarității societății prin lipsa transparenței decizionale, prin mesaje autoritare și panicarde (ale celor ce gestionează coronacriza), prin stigmatizarea și etichetarea unui segment al populației, prin încurajarea cenzurii și a delațiunii.

Și exemplele pot continua. Din păcate, la aceste masuri și-au contribuit și unii medici, care au argumentat încălcarea autonomiei prin binele ce l-ar face pacienților și societății. Nu pun la îndoială aceste afirmații, dar să ne amintim sintagma că drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

În concluzie, chiar și atunci când prin lege drepturile cetățenești sunt abolite sau limitate, medicii au obligația, cu orice risc, să respecte regulile etice ale profesiei. Poate exista o imunitate legală, dar în niciun caz imunitate morală, deoarece, în medicină, regulile etice ale profesiei sunt deasupra oricăror altor norme.

P.S.1. Există o mare dezbatere că trei medici pozitivi „au fugit din spital”. Este o falsă problemă, deoarece este o decizie autonomă a lor și cât timp respectă izolarea nimeni nu îi poate obliga (din punct de vedere etic) să se spitalizeze sau să urmeze un anumit tratament.

P.S.2. A apărut statistica Institutului Național de Sănătate Publică privind mortalitatea în România pe primele 9 luni. Contrar știrilor apocaliptice vehiculate de oficiali și presă, mortalitatea este aproape identică cu cea din anul 2019 și ușor mai scăzută față de 2018. În schimb, când se vor publica indicatorii economico–sociali, s-ar putea să ne îngrozim.

http://www.culturavietii.ro/2020/11/02/etica-medicala-in-vremuri-pandemice

<br>http://www.culturavietii.ro/2020/11/02/etica-medicala-in-vremuri-pandemice/

Bebe Ciaușu: Vindecarea sufletului – (2) Dezamăgirea: Când realitatea îți năruie așteptările

Postat pe 9 noiembrie
2020de gtgospel.wordpress.comhttps://www.youtube.com/embed/DjXb-w8jDZA?version=3&rel=1&showsearch=0&showinfo=1&iv_load_policy=1&fs=1&hl=en&autohide=2&wmode=transparent
https://gtgospel.wordpress.com/2020/11/09/bebe-ciausu-vindecarea-sufletului-2-dezam