Isus din evanghelii (21) – Epilog

Publicat pe 29 august, 2020 De danutj

În evanghelia a patra, capitolul 21 apare ca o paranteză sau ca un epilog care mută lucrurile în contextul experienței bisericii, al vieții ucenicilor care vor beneficia de ceea ce a înfăptuit Isus Cristos. Învierea a avut loc, iar discipolii au avut parte deja de întâlnirea cu Isus, biruitorul morții. Acum urmează un fel de despărțire, care a fost anunțată în mai multe rânduri, dar și promisiunea că relația dintre maestru și ucenici va continua într-un alt cadru. Discipolii sunt puși în situația de a face alegeri, de a lua decizii cu privire la modul în care își vor trăi viața și vor duce mai departe misiunea încredințată de Domnul și învățătorul lor. Scena pescuirii minunate reprezintă contextul narativ și simbolic care vorbește despre această mutație de la viața care presupunea urmarea lui Isus prin Iudeea fără a avea nici o grijă, nici măcar pentru hrana zilnică, spre una care implică asumarea tuturor responsabilităților trăirii în această lume și asigurarea continuității slujirii cristice după modelul lui Cristos. Această trecere nu se realizează deloc ușor, iar textul biblic ne invită să evaluăm propria experiență și modul în care trăim prezența lui Isus cu noi în lume. Învierea aduce o schimbare majoră atât pentru discipolii Domnului de atunci, cât și pentru toți cei care au decis să-l urmeze de-a lungul timpului. Isus a promis că va rămâne alături de ucenici până la sfârșitul veacurilor, dar într-o formă diferită, neașteptată. Pentru a avea parte de asistența lui Cristos cel înviat în istorie este necesară angajarea credinței și a întregii ființe a discipolului, disponibilitatea actualizării a tot ceea ce a realizat Isus cât a trăit alături de noi, curajul de a împlini poruncile lui, indiferent de consecințe. Întrebările noaste cu privire la modul în care beneficiem de prezența Domnului nu sunt puține și nici simple. Evanghelia ne sugerează câteva piste de reflecție pe care le analizăm mai jos.

În primul rând, textul biblic ne introduce cu măiestrie în realismul vieții cotidiene a evreilor care își asigurau subzistența din activități primare precum pescuitul sau păstoritul. Ucenicii lui Isus erau pescari. Au practicat sporadic această activitate și în perioada în care l-au urmat pe Cristos prin Galileea și Iudeea. Scriptura ni-i prezintă pe șapte dintre discipoli (unii interpreți apelează aici la simbolistica numerelor specifică autorului acestei evanghelii pentru a sublinia totalitatea ucenicilor, nu doar de atunci, ci de pretutindeni, a corabiei care trimite la biserică și a mării care reprezintă lumea) pe Marea Tiberiadei la pescuit. Descrierea evenimentului este sumară, grăbind evenimentele spre partea centrală a arătării lui Isus. Fără a apela și la alte elemente cu potențial simbolic, cum ar fi noaptea, dimineața și efortul depus de ucenici fără nici un succes, ne apropiem de evenimentul care adună lucrurile. Isus ia inițiativa de a se implica în viața discipolilor, așa cum a mai făcut-o și odinioară. Prezența sa pe țărm dimineața este misterioasă și ucenicii nu îl recunosc. Această lipsă de receptivitate a fost amendată de cititori și interpreți mereu, iar unii pun lucrurile pe seama unei schimbări profunde a trăsăturilor lui Isus după înviere. Alți autori sunt de acord că problema se află de fapt la ucenici. Învierea lui Isus trebuie acordată cu ființa celor ce-l întâlnesc. Organul credinței discipolilor nu este încă suficient ajustat pentru manifestarea lui Cristos cel înviat. Arătările Domnului, după ridicarea sa dintre cei morți, reprezintă asemenea ocazii de recalibrare a ființei umane în raport cu noul tip de prezență a învățătorului în lume. În primă instanță, deși Isus îi interpelează de pe țărm, ucenicii nu îl recunosc. Cristos le cere să mai încerce o dată munca lor și să arunce năvodul în mare. Ochii li se deschid după ce are loc minunea prin care ei prind o mulțime mare de pești. Acest declic reprezintă mai mult decât participarea la un deja-vu. Este un moment semnificativ, o lecție importantă pe care discipolii o primesc în contextul vieții lor cotidiene. Promisiunea lui Isus stă în picioare. El este cu ei și va rămâne cu ei în permanență. Însă acest mod nou de a participa la relația cu Cristos presupune un efort și o transformare a ființei ucenicului, la fel de incomodă cum a fost și cea din perioada anterioară. Asistența divină nu eludează efortul și responsabilitatea ucenicilor. Isus nu le promite minuni și ușurarea muncii lor și nici nu le sugerează că asigurarea subzistenței este ceva nesemnificativ de care nu îi pasă. Schimbarea produsă prin acceptarea misiunii lui Cristos nu reprezintă o mutație care îi scoate pe ucenici din cadrele normalității acestei lumi. Identitatea de discipoli ai Domnului nu presupune un as în mânecă ce poate fi folosit oricând ca pe un atu în fața problemelor inerente vieții umane în lume. Ucenicii nu devin supraoameni care beneficiază de minuni în permanență pentru a se putea axa pe misiunea superioară a predicării evangheliei. Noua lor identitate contează, este definitorie, însă ea presupune o schimbare de perspectivă, asumarea faptului că urmarea lui Cristos și împlinirea misiunii lui presupun prezența maestrului alături de ucenici în permanență. Minunea este un semn al acestui adevăr care îi cere discipolului o reorientare, o redefinire a propriei condiții. Minunea atrage atenția asupra lecției pe care trebuie să ne-o însușim cu toții, anume că trebuie să ne trăim viața ca ucenici care beneficiază de prezența învățătorului și că ființa noastră are nevoie de o schimbare profundă pentru a se acorda la această realitate. Prezența discretă, dar eficientă, a lui Cristos cu noi în lume ne invită să ne asumăm cu îndrăzneală locul și rolul pe care îl putem juca în contextul în care am fost așezați, conștienți de faptul că nu suntem singuri, abandonați, pe cont propriu.

În al doilea rând, textul biblic ne mișcă spre întâlnirea cu Isus printr-un gest neașteptat. Asistăm la o mutație evidentă de pe o nevoie deja împlinită pe una mai profundă spre care suntem conduși de acțiunea Sf. Ap. Petru. Tristețea și apăsarea ucenicilor nu este legată numai de faptul că nu au prins nimic toată noaptea, ci este mai adâncă și este pricinuită de plecarea lui Isus. Apariția învățătorului schimbă complet lucrurile. Apostolul se aruncă în mare pentru a ajunge mai repede în prezența Domnului. Acest act însă nu este prezentat până la capăt. Nu ni se prezintă nici scena unei îmbrățișări calde și nici a unei închinăciuni solemne. Autorul ne lasă nouă să ne imaginăm întâlnirea dintre Petru și Isus, dar nu a ascuns ardoarea și pasiunea apostolului. Cadrul se mută imediat pe ceea ce găsesc ucenicii pe țărm. Ceva misterios plutește în aer. Nu se spun cuvinte și nu se fac gesturi neașteptate. Isus îi invită la masă. Ucenicii sunt așteptați cu un foc aprins, cu pește pe jeratic și pâine. Este o masă la care Cristos a lucrat sau pentru care a făcut iarăși o minune? Nu știm, dar ne place să credem că a muncit pentru ea, că a depus un efort cu mâinile și pasiunea sa pentru a le oferi ucenicilor o masă binevenită după o noapte de trudă. Această grijă atentă a maestrului pentru toate nevoile noastre ne scoate din imaginea falsă a unui creștinism orientat doar pe problemele sufletești sau incorect numite „spirituale”. Întâlnirea cu Isus are loc la o masă, în miezul experienței umane celei mai banale și, în același timp, celei mai profunde. Cadrul prânzului de pe țărm anticipează experiența credincioșilor într-o logică nouă pe care o aduce învierea. Omul este invitat la masă cu Dumnezeu. Promisiunile Scripturii capătă contur în acest cadru care adună întreaga noastră viață în ecuația restaurării. Gestul lui Isus este profetic și arată că existența noastră în lume este complet în grija atentă a lui Dumnezeu și că tot ceea ce suntem și facem fac parte din procesul întoarcerii noastre la Dumnezeu. Așa cum Isus a subliniat de nenumărate ori, Tatăl nostru din ceruri ne are în vedere și se implică alături de noi, în toate nevoile noastre. Fiul lui Dumnezeu ne deschide perspectiva unui alt raport cu Tatăl și ne promite că va fi mereu cu ucenicii săi în toate lucrurile. Dimensiunea simbolică a mesei de pe țărm este clară și ea anunță și pregătește cadrul pentru experiența profundă a participării la prezența lui Cristos cu cei credincioși în contextul eucaristiei (am alocat un alt text doar pentru această dimensiune a prezenței cristice în eucaristie). Isus ia pâinea și o frânge și apoi o împarte ucenicilor așezați la masă. Doar gesturile și acțiunea vorbesc, iar cuvintele sunt fără rost. Fiecare știa că se află în prezența lui Isus cel înviat și acest lucru era suficient. Fiecare era în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu și cu ceilalți participând la aceeași masă. Prin acest prânz pe malul mării, orizontul se deschide spre toți ucenicii din întreaga lume. Masa Domnului este locul întâlnirii tuturor cu Cristos și ocazia reafirmării credinței noastre în el, este participarea noastră efectivă la viața lui, la ființa lui, pentru că ni se oferă tuturor ca hrană.

Nu în ultimul rând, deși tabloul se restrânge către o discuție privată, textul biblic ne menține în aceeași atmosferă revelatoare. După ce au mâncat, Isus se adresează lui Petru într-un mod cu totul interesant, ciudat chiar. Apostolul joacă aici rolul ucenicului model, nu neapărat al liderului comunității apostolice. Întrebarea repetată de trei ori face trimitere la fundamentul relației dintre Isus și discipolul său, precum și la fundamentul slujirii și îndeplinirii misiunii încredințate de maestru. Creștinismul se fondează pe actul suprem al iubirii personale. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume animat de iubire pentru oameni, iar opera sa va continua după înviere pe aceeași bază. Isus nu le cere discipolilor să adere la un set de reguli, la o morală sau o religie ce se pretinde superioară. El cere o relație de iubire, angajarea într-o misiune care are ca temelie o nouă identitate ce se clădește prin raportarea la celălalt ca motor al propriei vieți. Slujirea creștină nu se întemeiază pe obligație, porunci sau jurământ, ci pe fidelitatea unei legături de iubire. Schimbarea pe care o produce Dumnezeu în noi nu se declanșează de frica judecății sau a morții, ci de promisiunea împlinirii pe care o aduce persoana lui Cristos. Este clar că această angajare într-o relație de dragoste implică standarde și dedicare, o misiune și un țel, dar nu invers. Nu îl iubim pe Isus pentru că ne-a dat un scop în viață sau pentru că ne-a oferit un sistem de valori, ci pentru ceea ce este el, pentru că se oferă pe sine în totalitate ca sursă de inspirație, schimbare, motivație, respect. Îl iubim pentru că iubirea ne împlinește și ne face să trăim în mod autentic ca ființe personale care găsesc că actul dăruirii de sine reprezintă toată profunzimea vieții. În Isus Cristos avem persoana care ne oferă iubirea sa necondiționată, mâna întinsă oricui dorește să îi fie aproape.

În biserica sa, Cristos se oferă lumii în mai multe moduri, pe mai multe căi. Isus se face manifest la cina cea de taină, în cuvintele Scripturii, în contextul liturgic al adunării laolaltă a credincioșilor, în misiunea creștină care aduce slujire tuturor. Dar toate acestea nu se pot realiza fără manifestarea reală și autentică a iubirii ucenicilor față de învățătorul lor. Isus Cristos cel înviat este prezent și manifest în lume prin relațiile de iubire pe care cei credincioși le trăiesc și le exprimă în viața lor. Discipolii pot fi pescari de oameni sau păstori pentru semenii lor doar dacă îl iubesc pe Fiul lui Dumnezeu. Această iubire nu poate fi una nominală, declarativă, de formă sau din obligație. Iubirea creștină reprezintă semnul distinctiv al prezenței unei noi identități și al unui nou mod de viață în lume care îl arată pe Dumnezeu-omul Isus Cristos. Iubirea lui Isus înseamnă urmarea lui, trăirea după modelul lui, raportarea la Dumnezeu după exemplul lui. Pare ciudat că Isus ne poruncește să-l iubim sau că ne spune că iubirea lui înseamnă împlinirea poruncilor sale. Pricepem însă că această iubire implică jertfa de sine, transformarea ființei noastre și trăirea după o altă logică decât cea pe care ne-o oferă lumea. Ucenici ai Domnului nu pot fi decât cei marcați profund de iubirea lui Isus și care sunt gata să răspundă cu aceeași iubire. Creștinismul nu poate cuceri lumea nici cu armele, nici cu puterea economică, nici cu știința sau civilizația. Calea cristică este cea a slujirii umile, a respectului pentru persoana celuilalt, a iubirii aproapelui așa cum este el. Cristos a înviat!

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/08/29/isus-din-evanghelii-21-epilog/