Adevăr Istoric
12.CULTULMAICII DOMNULUI
În primele 3 secole se vorbea puţin despre Maica Domnului, iar sărbători în cinstea ei nu se cunosc. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155). Există o evanghelie apocrifă: “Despre adormirea Sfintei Măria”, scrisă spre sfârşitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea. Nu se ştie cine este autorul. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 201). Această scriere apocrifă a circulat mult printre creştini şi astfel Maica Domnului a câştigat mulţi simpatizanţi, care, cu trecerea timpului, au început s-o venereze.
“Marea veneraţie ce s-a dat Maicii Domnului în biserică, evident, a avut consecinţă asupra creştinilor, care, în fantezia lor au căutat ştiri despre soarta ei. Credinţa că Maica Domnului, după moarte, sufletul ei s-a dus imediat în cer, a prins tot mai mult teren, adăugându-se fel de fel de fantezii pe tema aceasta. Aşa se spunea că apostolii ar fi îngropat-o, dar după trei zile nu i-au mai găsit trupul, căci şi acesta a fost luat în cer. Această tradiţie nu e dogmatică ci istorică. Deşi ea nu e un obiect de credinţă obligatorie. (Eusebiu Popovici, Ist. Bisericii Univ. vol. 1, pag. 202). Fantezia creştinilor înflorea tot mai mult cu timpul şi Biserica din apus, a primit vorba că Măria s-a dus în cer. Biserica de răsărit n-a cunoscut această versiune. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 202). În decursul istoriei s-au stabilit şi sărbători în cinstea ei.
Biserica Catolică, prin Papa Pius al IX-lea, a definit, în bula dogmatică “Ineffabilis Deus”, din 8 dec. 1854, învăţătura că Maica Domnului s-a născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351). Chiar şi despre Ioan Botezătorul şi despre proorocul Ieremia, se spune că s-ar fi născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 91 – 92 şi 358). Învăţătura aceasta neoficial a fost declarată ca dogmă încă din sec. al XIV-lea. Chiar şi Biserica Ortodoxă susţine că: “Fecioara Măria n-a făcut în viaţa sa nici măcar un singur păcat venal” – care atinge conştiinţa. (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 43; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 525 ).
“Fiecare creştin să rostească cântarea: «Bucură-te cea plină de dar Mărie, Domnul este cu tine…» cerând mijlocirea Fecioarei, că mult poate face rugăciunea Maicii spre îmblânzirea (?) Fiului.” (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 42; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 472).
Cum adică? Domnul Isus nu este blând? Este rău intenţionat în mântuirea oamenilor, aşteptând doar să-l vadă pe careva păcătuind şi apoi să-l trântească în iad? Trebuie ca cineva să-L îmblânzească…? Oare aceasta nu se cheamă blasfemie, defăimare? Cum a ştiut diavolul să întoarcă toate lucrurile pentru a răpi slava lui Dumnezeu şi a întuneca adevărul!
A îmblânzi pe Dumnezeu prin rugăciune este o reminiscenţă păgână. Dumnezeu este blând şi plin de milă, prin însăşi natura Lui. El nu este rău intenţionat în ceea ce priveşte mântuirea oamenilor, ci, dimpotrivă, El Şi-a dat ce-a avut mai scump. L-a dat pe Domnul Isus ca să moară pentru mântuirea noastră.
Chiar sf. Ioan Gură de Aur foloseşte această expresie: “…Apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru dânşii?” (Epistola către Filipeni, Omilia IV, pag. 37).
Pr. dr. Nicolae Dură: “…Fecioara nu este reprezentată (în icoană) ca o mamă oarecare, ci ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceşte între Dumnezeu-Fiul şi oameni.” (Teologia icoanelor, în “Ortodoxia” nr. 1/1982, pag. 62).
“Se poate spune fără teamă de a greşi, că Maica Domnului e mai prezentă în cult şi în evlavia populară decât în teologia ortodoxă, (dr. Antonie Plămădeală, “Ca toţi să fie una”, pag. 406, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. Ort. Română, Bucureşti, 1979).
Faptele sunt mai importante decât vorbele. Cu vorbele te arăţi evanghelic, iar cu faptele idolatru.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului:
“…Maică a vieţii, cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre.” (Din Troparul Adormirii Maicii Domnului).
“Maica Domnului are toate darurile celor nouă cete îngereşti.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1974, pag. 86).
Cu referire la cele din Luca 2: 35 şi Ioan 19:25 – 27, unii spun că în vremea răstignirii Domnului, Fecioara Măria ar fi fost străpunsă de îndoială cu privire la biruinţa din urmă a Fiului său. Origen, de pildă, scrie că dacă Măria nu s-ar fi scandalizat de patimile Domnului, “Isus n-ar fi murit şi pentru păcatul ei.” (Luc. Horn. 17, M.P.G., XIII, 1845).
Drd. Pintea Dumitru scrie: “Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu şi cea a Sinodului al VII-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare… Preasfintei Fecioare îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute…” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 517- 518, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)
Şi mai scrie acest doctorand: “Definiţiile dogmatice ale sinoadelor al V-lea şi al VII-lea ecumenice (în anul 553, la Constantinopol şi în anul 787, la Niceea) constituie în Biserica Ortodoxă până astăzi pietrele de temelie ale învăţăturii despre Maica Domnului, şi ale cultului care i se aduce.”
Continuă, zicând: “Pururea Fecioria Maicii Domnului… Sfânta Tradiţie o confirmă ca pe un atribut al Maicii Preacurate nedespărţit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic (în anul 553, la Constantinopol) o decretează ca dogmă.
Darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară i-au fost acordate pentru întreaga omenire. De aceea ea se arată pentru întreaga Biserică o “comoară neîmpuţinată” şi un izvor nesecat de haruri.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 501, 505, 517, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)
Sf. Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) este socotit ca “psalmistul Maicii Domnului” (dogmei Panagia Theotocos, “Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”). El aduce cel mai sublim elogiu părinţilor Maicii Domnului: Ioachim şi Ana. (Ortodoxia, nr. 3, pag. 549, 1980).
Pr. dr. Dumitru Belu: “Creştinarea, după sec. al IV-lea, se făcea global şi repede, fără pregătirea menită să asigure catehumenilor o acceptare din convingere a creştinismului. Biserica era pusă astfel în faţa unor greutăţi uriaşe. Trebuiau totuşi găsite mijloace spre a le face faţă. Unul din aceste mijloace a fost găsit în înfrumuseţarea Cultului, în îmbogăţirea lui prin acceptarea şi consacrarea liturgică a imnelor.” (Mitropolia Ardealului, 1960, nr. 3 – 4, pag. 256 – 257, “Imnele Liturgice ca izvor omiletic”).
Redăm mai jos din Mineiul pe luna martie a Bisericii Ortodoxe:
“Ceea ce ai născut pe pricinuitorul liniştii, Hristos, linişteşte viforul cel sălbatic al patimilor mele, Preasfântă Stăpână.” (martie, ziua -, la utrenie, cânt. 6, 3).
“Sufletul meu cel omorât din pricina dezmierdărilor înviază-l, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua I, cântarea 8, 3).
“Ca pe o ocrotitoare dumnezeiască şi ca pe o nădejde adevărată, pe tine singură te am, Maica lui Dumnezeu, ca să fiu izbăvit de păcate şi din primejdii.” (martie, ziua -, cântarea 9, 3).
“…Preacurată, nu mă trece cu vederea, pe mine cel ce sunt acum apăsat. Ci te milostiveşte degrabă şi mă slobozeşte…” (martie, ziua II, stih. 4).
“…Preacurată, să fie izbăviţi cei ce te laudă pe tine.” (martie, ziua II, cânt. 2, 5).
“Tămăduieşte sufletul meu cel slăbit de năvălirile şarpelui celui viclean şi robit de păcat Preacurată.” (martie, ziua II, cânt. 3, 5).
“Moartea până la tine a stăpânit, căci ai născut Izvorul nemuririi, Preasfântă: pe Hristos…” (martie, ziua II, la utrenie, cânt. 3, 9).
“Pe noi toţi, cei omorâţi de păcat, născând Viaţa, ne-ai înviat. Pentru aceasta îţi strigăm ţie: Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, pururea slăvită.” (martie, ziua II, cântarea 7, 10).
“Liman liniştit şi ancoră cu neputinţă de smuls având, credincioşilor, pe Născătoarea de Dumnezeu, să ne izbăvim din rătăcirea celor cumplite.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 1, 9).
“Nădejdea creştinilor, Preasfântă Fecioară, roagă neîncetat, împreună cu puterile cele de sus, pe Dumnezeu, pe care L-ai născut mai presus de minte şi de cuvânt, să ne dea iertare de păcate şi îndreptare vieţii nouă tuturor, celor ce cu
credinţă şi cu dragoste pururea te slăvim pe tine.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 3, 7). *
“Pe cei omorâţi de păcat şi ajunşi în stricăciunea morţii, tu însăţi i-ai înviat, născând pe începătorul vieţii, pe Hristos, Dumnezeul nostru, Stăpână Fecioară preacurată, Născătoare de Dumnezeu.” (martie, ziua IX-a, din Irmosul cântării a VIII-a, canonul 2).
“Sufletul meu cel întunecat, cu arătarea luminii tale… Fecioară, ceea ce eşti Uşa dumnezeieştii Lumini şi din focul cel veşnic învredniceşte-mă a mă mântui, cel ce cu credinţă cu dragoste şi cu cântări, te slăvesc pe tine, Curată.” (martie, ziua a IX-a, din Irmosul cântării a IX-a, canon 2).
“Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu: păzeşte-mă sub acoperemântul tău.” (martie, ziua a IX-a, la Vecernie).
“Nu vom tăcea nici odată, noi, nevrednicii, a grăi puterile tale, Născătoare de Dumnezeu. Că de nu ai fi stătut tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi din toate nevoile.” (martie, ziua a X-a, cântarea 3, 6).
“Ceea ce neispitită de nuntă ai născut pe Dumnezeu cel întrupat, pe mine cel ce mă clatin de viforul patimilor, mă întăreşte: căci nu am, Curată, alt ajutor afară de tine.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 3, 3).
“Pe tine armă nebiruită împotriva vrăjmaşilor înainte te punem ancoră şi nădejde a mântuirii noastre te-am dobândit, Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 5, 4).
“Primeşte rugăciunile norodului tău, către Fiul tău, Născătoare de Dumnezeu, Îmblânzindu-L cu bunăvoinţă… Tu care eşti ocrotitoarea vieţii noastre.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 9, 3).
“Fecioară Născătoare de Dumnezeu, fii şi mie curăţire de greşelile mele, preasfântă Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 3).
“Nemăsurata bogăţia milei tale şi puterea cea nebiruită a tăriei tale primind-o în minte… la acoperemântul tău alergând, strig către tine: Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, ajută-mi, ceea ce singură eşti lumii folositoare.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 6).
“Ca pe un rai înţelegător, te slăvim pe tine Fecioară …” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 4, 3).
“Avându-te pe tine ocrotitoare tare, nădejde şi zid… şi singură scăpare, prin tine cu toţi ne mântuim, Prealăudată şi Preacurată.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 9, 3).
“Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiţi prin tine, slăvindu-te împreună cu cetele celor fără de trupuri.” (martie, ziua a XV-a, Irmosul cântării a IX-a).
“…Binecuvântată Stăpână, te binecuvântăm, Fecioară preaslăvită, închinându-ne preasfintei tale naşteri.” (mart. ziua a XVIII-a, cântarea 8, 3).
“…Pe tine singură Milostivă, te avem curăţire înaintea Stăpânului, noi credincioşii.” (martie, ziua a XX-a, cântarea 5, 3).
“Tu eşti începutul mântuirii noastre, a tuturor celor de pe pământ, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua XXIV, la utrenie, cânt. 6, 6).
“Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe cei ce te măresc pe tine.” (Din Troparul de luni seara, glas I).
Cei ce nu voiau să se închine icoanei tale şi a Fiului tău s-au arătat nouă preavrăjmaşi şi blestemaţi…” (martie, ziua a XXX-a, cântarea 5, 3).
Urmaşii lui Hristos se poartă faţă de Maica Domnului aşa după cum ne învaţă Sfânta Scriptură. (Luca 1:48; Ioan 2:5).
Iată şi câteva citate din “CINSTITUL PARACLIS” al doilea (Tip. Mănăstirea Neamţu, 1937):
“…Tu eşti Preacurata Maica lui Dumnezeu Celui Preaînalt, Ţie ne rugăm, grăbeşte de mântuieşte pe robii Tăi.”
“…Bucură-Te uşa cerului… Bucură-Te lumina a toată lumea… Bucură-Te mântuirea credincioşilor… Bucură-Te apărătoare şi scăparea tuturor creştinilor, Stăpână.”
“…Bucură-Te Preacurată care eşti slava creştinilor… Bucură-Te Masa cea Dumnezeiască…”
“Pe ceea ce eşti mai înaltă decât cerurile… pe Stăpâna lumii… La Tine scap ceea ce eşti cu dar dăruită. Nădejdea celor fără nădejde, Tu îmi ajută.”
“Mute să fie buzele ce nu se închină cinstitei Icoanei Tale.”
“Milostivă fii mie smeritului, că afară de Tine altă năzuinţă nu ştiu…”
“Adevărată născătoare de Dumnezeu, Te mărturisim Stăpână, pe Tine ceea ce ai pierdut stăpânirea morţii, căci ca ceea ce din fire eşti vie, din legăturile iadului către viaţă m-ai scos pe mine.”
“Nu avem alt ajutor, nu avem altă nădejde, fără numai pe Tine Preacurată Fecioară: Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim, şi cu Tine ne lăudăm, ca să nu ne ruşinăm, că suntem robii Tăi.”
“Mireasă a lui Dumnezeu, nu este cu putinţă a număra măririle Tale şi a spune adâncul cel nepătruns al minunilor Tale care sunt mai presus de minte care pururea le săvârşeşti, celor ce cu dragoste te cinstesc pe Tine şi cu credinţă ţi se închină ca uneia adevărată Născătoare de Dumnezeu.”
O cântare liturgică a Bisericii Ortodoxe:
“Pre-Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări, cinstind-o, să o mărim!” – Deci, slavă şi închinare omului.
Biserica Ortodoxă închină şi alte nenumărate cântări de laudă şi mulţumire Maicii Domnului: “Imnul-Acatist – de exemplu -, este o cântare de laudă şi de mulţumire către Maica Domnului. Acest imn, care are 24 de strofe, este cântat de cler şi popor stând în picioare.” (pr. Ioan G. Coman, Patrologia, pag. 298, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Rom. Bucureşti, 1956).
Creştinul adevărat (omul născut din nou), citind cele scrise în cartea mai sus amintită, despre mama Domnului Isus, rămâne înlemnit faţă de aceste cuvinte de slavă şi închinare, ce se cuvin numai lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan 10:9, citim: “Eu sunt Uşa”, adică Domnul Isus. Unde găsim scris în Noul Testament despre mama Domnului Isus: “Uşa cerului” sau “Uşa dumnezeieştii Lumini” cum am citit mai sus?
“În Noul Testament nu se întâlneşte numele «Născătoare de Dumnezeu». (Ortodoxia, 1982, nr. 4, pag. 601).
Multe din dogmele şi actele de cult ale Bisericii Ortodoxe şi ale Bisericii Catolice sunt luate de la gnostici.
Iată ce scrie teologul ortodox, econom. P. Vintilescu: “Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes (431), a hotărât patru sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători trecute în rândul celor împărăteşti şi care au luat loc în calendarul bisericesc, mai întâi în Răsărit, iar apoi în Apus prin sec. al VII-lea şi al VIII-lea… O mulţime de imnologi au adus prinos cântări foarte frumoase sfintei Fecioare. Aşa, Chirii al Alexandriei (+434) a introdus imnul «Născătoare de Dumnezeu», iar împăratul Iustinian (535) a rânduit să se cânte în biserica sf. Sofia imnul “Unule născut”, pentru combaterea nestorienilor. În acelaşi veac, a început să răsune în biserici condacul “Fecioară astăzi” al lui Roman Metodul, iar la începutul veacului următor intră în întrebuinţare liturgică cântarea de laudă adresată Maicii Domnului, numită Acatist, compusă de patriarhul Sergiu (+638) de la Constantinopol. Peste 100 de ani, Cosma de Maiuma compune axion-ul “Cuvine-se cu adevărat.” (ec. P. Vintilescu, Cultul şi ereziile, pag. 71 – 72).
Maica Domnului, în credinţa celor care spun rugăciunile de mai sus, apare ca o zeiţă deopotrivă cu Dumnezeu, şi câteodată mai mare.
Pr. prof. dr. Ene Branişte, scrie: “Cultul Sfintei Fecioare a început să se dezvolte din sec. al V-lea după sinoadele ecumenice din Efes (431) şi Calcedon (451), care pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de “pururea fecioară” şi “născătoare de Dumnezeu” ale Maicii Domnului.” (Liturgica Generală, pag. 89, Bucureşti, 1985, şi Studii Teologice, 1963, nr. 3 – 4, pag. 137 – 138, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin).
Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea constituie secolele de aur ale teologiei mariane. (Mitropolia Ardealului, nr. 7-8,1958, pag. 222).
Pr. dr. Alexandru Moisiu, scrie: “Se ştie că în primele veacuri stăpâneşte un fel de mister în jurul persoanei Maicii Domnului. Ea este fiinţa despre care se vorbeşte mai puţin, iar scriitorii şi apologeţii vremii o lasă în umbră în scrierile lor.
Cultul Maicii Domnului – scrie în continuare Alexandru Moisiu – s-a manifestat cu o oarecare timiditate şi rezervă până târziu de tot, prin veacurile al V-lea şi al VI-lea.” (Mitropolia Ardealului, anul 5, nr. 3 – 4, pag. 232, Ce învaţă Fer. Augustin despre Maica Domnului).
- Cartojan, scrie: “Cultul Maicii Domnului s-a statornicit în Biserica Ortodoxă în sec. al X-lea.” (Cărţile populare în literatura românească, vol. 2, pag. 95, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1974).
Pr. prof. Constantin Galeriu: “Cultul este corp al Sfintei Tradiţii… Mai inspirat, cultul a luat-o… Înaintea teologiei şi a catehezei… Căci comuniunea cu Dumnezeu o simţim mai puternic, mai profund, mai integral… În cult.” (Ortodoxia, nr. 3, 1980, pag. 454, Maica Domnului “Povăţuitoarea”).
Pr. prof. dr. Grigorie Marcu, teolog ortodox, scrie: “Despre «Maica Luminii», Sfânta Scriptură, izvor al credinţei noastre, vorbeşte rar şi puţin… Faptul acesta este explicabil şi nu se datoreşte omisiunii voite a sfinţilor autori ai cărţilor inspirate. Ei au notat esenţialul: Rolul Preasfintei Fecioare în economia mântuirii s-a limitat la naşterea Mântuitorului.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).
Observăm însă că în Biserica Ortodoxă, mântuirea neamului omenesc se deplasează înspre Maica Domnului când se zice: “Cu naşterea acestei copile, se face începutul mântuirii noastre.” (Mitropolia Ardealului, nr. 4 – 6, 1974, pag. 281).
Imaculata concepţie proclamată de către Biserica Catolică, şi care nu este încuviinţată de Biserica Ortodoxă, o găsim altfel formulată în ortodoxie, dar tot în afara luminii Sfintelor Scripturi. Biserica Ortodoxă susţine că Fecioara Măria s-a născut cu păcatul strămoşesc, dar prin zămislirea Domnului Isus, a fost curăţită de acest păcat. După naştere, a fost scutită de orice păcat personal, întrucât a fost “plină de har”. (Mitropolia Ardealului, 1974, nr. 4 – 6, pag. 281).
Deci pentru ea, jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus a fost de prisos.
Tot teologul de mai sus, mai scrie: “În Fap. Ap. 1:14, pentru ultima dată se aminteşte despre Maica Domnului. Ferestrele Bibliei îşi trag obloanele în faţa pomenirii ei. Tradiţia bisericească, mai generoasă, socoteşte că Născătoare de Dumnezeu a fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt. Iconografia creştină a valorificat această informaţie acordându-i atenţia care se cuvine certitudinilor.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).
Deci, tradiţia! (vezi Coloseni 2:4, 8 şi 18).
Învăţătura Bisericii Ortodoxe spune că Maica Domnului s-a suit la cer ca să “treacă la cer pe cei de pe pământ, căci prin ea s-a deschis raiul.” (Acatistul Bunei Vestiri, Icosul 2).
într-un Tropar se cântă: “Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare, pururea Fecioară.” (Troparele Născătoarei, luni seara). Scriptura însă spune cu totul altceva. (2 Petru 1:4). De cine ascultăm?
învăţătura despre “pururea fecioria” Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul al V-lea ecumenic, ţinut în anul 553, la Constantinopol. (Studii Teologice, 1981, nr. 5 – 6, pag. 330).
Biserica Ortodoxă consideră pe Maica Domnului ca “Eva cea nouă, care a născut Adevărata Lumină.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 56).
“Ea (Maica Domnului) îi creşte în bucurie sfântă şi în nădejde pe fiii luminii: pentru că ei ştiu că în slava ei Maica Domnului este Maica mângâierii şi a rugăciunii neîncetate pentru toţi.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 84).
Se înţelege de aici că nu Duhul Sfânt creşte pe copiii lui Dumnezeu, ci Maica Domnului. Mare îndrăzneală din partea celor care afirmă aceste lucruri.
Dr. Antonie Plămădeală, episcop, scrie: “Scriptura vorbeşte despre Maica Domnului cu mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologică. Şi chiar când începe să se vorbească, se vorbeşte nu despre Maica Domnului pur şi simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu întruparea Domnului. Însăşi dogma emisă la Efes de Sinodul din anul 431, în realitate este o dogmă hristologică ce avea să pregătească pe cea de la Calcedon din anul 451.
Nimeni n-ar putea susţine că mariologia actuală (în liturghie, cult, devoţiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. Nimeni n-ar îndrăzni să susţină că apostolii şi sf. părinţi ar fi crezut spre exemplu în Imaculata Concepţie.” (Ca toţi să fie una, pag. 399, 401 -402, Bucureşti, 1979).
În Epistolele sfinţilor apostoli, Maica Domnului nu este amintită nici odată.
Biserica Catolică, în anul 1854 a proclamat dogma “Imaculatei Concepţii” (nepătatei zămisliri), susţinând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar, şi în 1930 dogma “Înălţării cu trupul a Sfintei Fecioare la cer. (Despre Maica Domnului, născută fără păcat şi ridicată cu trupul la cer, vezi revista: Viaţa Creştină, nr. 15 – 16, pag. 1).
În Cartea Iov 14: 4, citim: “Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.”
Cât de departe este credinţa ortodoxă şi cea catolică de Noul Testament, de ceea ce ne învaţă însuşi Domnul Isus despre mama Sa!
Tot dr. Antonie Plămădeală, în aceeaşi carte citată mai sus, referindu-se la dogmatizare, scrie: “Dar oare, ştim noi în urma acestor dogmatizări, totul?” înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului este o învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Catolice, legată de învăţătura Imaculata Concepţie (naşterea fără păcat), despre care Antonie Plămădeală scrie mai departe: “Cineva născut fără păcatul originar trebuie exceptat de la moarte, căci moartea e o consecinţă a păcatului originar… Când începi să greşeşti, antrenezi şi alte greşeli… Ortodocşii cred în mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer.”
Maica Domnului este după expresia lui Kniazeff, «omniprezentă» în cultul ortodox… Din douăsprezece sărbători împărăteşti, socotite cele mai mari sărbători creştine, cinci sunt dedicate Maicii Domnului.
Multe biserici sunt închinate Maicii Domnului şi icoane ale Maicii Domnului sunt considerate făcătoare de minuni şi locuri de pelerinaj ca spre exemplu Maica Domnului de la Mănăstirea Neamţu, Maica Domnului de la Rarău, etc. Numai icoana Maicii Domnului este făcătoare de minuni, nu şi alte icoane, de exemplu icoana lui Dumnezeu, sau icoana Domnului Isus. (Oare nu-i semnificativ lucrul acesta? n. n.)
Despre rugăciunile la Maica Domnului, A. Plămădeală spune: “Pe Dumnezeu (credincioşii) îl roagă mai sobru, la Maica Domnului vin cu rugăciune mai stăruitoare pentru că ea e din neamul omenesc.”
Mai departe acest autor spune: “…Maica Domnului e de fapt expresia bucuriei întâlnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit în lume şi S-a făcut om. A venit prin om şi a rămas în om, căci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Şi a venit ca să deschidă calea Omului-Dumnezeu, cale la capătul căreia cea dintâi a ajuns Maica Domnului. Cum? Prin naştere, prin lipsă de păcat…
…Maica Domnului este maica tuturor creştinilor şi îi cheamă să fie una, să fie fraţi aşa cum sunt fiii aceleiaşi mame.”
Ne întrebăm noi, însă: dacă Domnul Isus este numit “Fratele nostru” – după Tatăl Ceresc, care ne-a născut din nou din sămânţa Sa – (Romani 8: 29; Evrei 2:11; Ioan 20:17; Matei 28: 10), de ce mama după trup a Domnului Isus să fie mama noastră, şi nu sora noastră? Singur Dumnezeu este Tatăl nostru. Nu aşa ne învaţă chiar Domnul Isus? (Matei 23: 9).
Cultul Maicii Domnului, cuprinde şi sărbători pentru cinstirea ei, care sunt prilej de manifestare a Bisericii Ortodoxe.
- Buna-Vestire, la 25 martie. Este consemnată în sec. al IV-lea, statornicită definitiv în sec. al VII-lea.
- Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, a început să fie ţinută în sec. al V-lea, iar generalizarea ei şi fixarea datei de 15 august, în anul 582, prin împăratul bizantin Mauriciu (539 – 602).
- Naşterea Maicii Domnului, la 8 sept. statornicită la sinodul al III-lea ecumenic (431).
- intrarea în Biserică (templu) a Maicii Domnului, la 21 nov. s-a generalizat în sec. al VIII-lea în răsărit, iar în apus la 1375 (Franţa). (România Liberă, 12 dec. 1992, pag. 5; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească).
“Până spre finele sec. al IV-lea, Biserica nu avea o sărbătoare specială pentru Fecioara Măria.” (Rev. Ortodoxia, nr. 4/1982, pag. 601).
Pr. prof. dr. N. C. Buzescu: “Tradiţia este izvorul adevărului divin ca şi viaţa autentică a bisericii. Tradiţia împleteşte ceea ce este logic, demonstrabil, cu ceea ce este metalogic (după sau dincolo de logică, n. n)… Datele istorico-scripturistice sunt foarte sumare, chiar sărace, ce ar putea fi interpretat ca o situaţie minoră a Maicii Domnului în ansamblul vieţii lui Hristos. În schimb, tradiţia Bisericii suplineşte aceste date şi ne furnizează elemente completive de o uimitoare bogăţie în legătură cu persoana Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, ceea ce denotă că tradiţia are un conţinut revelator mult mai profund decât Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 534 – 538, Panagia Theotokos).
În Sfânta Scriptură nu întâlnim termenul “preasfânt” ca nume al lui Dumnezeu sau al Domnului Isus. În Biserica Ortodoxă însă întâlnim acest cuvânt panhagia, “preasfânt” de nenumărate ori dat Maicii Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.” De ce acest lucru? Este Maica Domnului mai sfântă decât Dumnezeu?
Datoria noastră de creştini (urmaşi ai Domnului Isus Hristos) este supunerea şi ascultarea în tot ce au lăsat scris sfinţii apostoli.
Credinţa adevărată se măsoară cu ascultarea desăvârşită de Cuvântul scris al Noului Legământ (Noul Testament).
Numai ascultătorii de Cuvântul sfânt sunt mântuiţi. Neascultătorii atrag mânia lui Dumnezeu asupra lor.” (Colos. 3:6).
Filotei Sinaitul, scrie: “Căci în nimic altceva nu se află Mântuirea noastră, decât în Hristos Isus.” (Filocalia, IV, pag. 111).
</s™an>
Blog Creștin Ardelean Viorel 