SOTEOROLOGIE / HARUL IREZISTIBIL John Murray

download - Copie - Copie

HARUL IREZISTIBIL John Murray

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29). Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de salvarea din păcat.

Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine mai mult decât la Creator. (cf. Rom. 1:25). Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant. Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.

Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate. Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen. 3:4). Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu (cf. Ps. 51:4); este vorba de contradicţia faţă de Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta. Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat. Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege”  (I Ioan 3:4).

Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei. (cf. Fapte 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9).Este evident că păcatul constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile, atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă. În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos. Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci, a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” (Fapte 7:51). Aceasta este enormitatea necredinţei; este contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19).

Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil, nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă, încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este percepută nevoia pentru harul irezistibil.

În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui Dumnezeu, dar nici nu poate fi. (Rom. 8:7). Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (I Cor. 2:14). Dar pentru acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6:44); „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65). Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.

Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Ceea ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea lumii. (cf. Efes. 1:4, 5) sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul. Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus, venise de la Tatăl. (Ioan 17:6-8). Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat. (Ioan 6:44, 65). Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii, pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o.

Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.

Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.

Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.

Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat. Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este distorsionată serios. Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu Fiul (cf. Rom. 8:28, 30; I Cor. 1:9; Gal. 1:15, 16; Efes. 1:18) şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o constrângere irezistibilă. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.

Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar aceasta este actul specific al Duhului Sfânt. (cf .Ioan 3:3-8). Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare. În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa noastră privată de bogăţia cerută de organizare.

Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are.

Nici o parte a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3, 5). Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus, din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire la omul firesc. (I Cor. 2:14).

Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5 dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.

Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase ocazii apar referinţe la regenerare (I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (3:9). „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (5:4). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” (5:18). Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.

Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil.

Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”  (Ioan 1:13). Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta a decis acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. La fel este şi în cadrul naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil, în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran.

De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar sfârşitul este viaţa veşnică.

În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă, este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.

 Despre autor

John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray şi-a primit M.A. de la Universitatea din Glasgow şi Th. B şi Th. M. de la Princeton Theological Seminary. Profesorul Murray este cunoscut pentru publicaţiile sale, Răscumpărarea, realizată şi aplicată şi Principii de comportament.

Acest articol a fost extras din  Soli Deo Gloria: Essays in Reformed Theology, ed. R.C. Sproul, publicat de Presbyterian and Reformed Publishing, 1976

http://www.voxdeibaptist.org/irresistible_grace_John_Murray_trd.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/soteoriologie/harul-irezistibil-john-murray/

SOTEOROLOGIE FEMEILE ÎN BISERICĂ / UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII / Samuele Bacchiocchi, Ph. D , Andrews University

download - Copie - Copie

FEMEILE ÎN BISERICĂ / UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII / Samuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

Capitolul 6

FEMEILE ŞI FUNCŢIA BISERICEASCĂ

Cum se relatează principiul de subordonare faţă de cap, examinat de noi în capitolul anterior, la rolul femeii în biserică? Permite acest principiu femeilor să funcţioneze ca pastori sau bătrâni ai congregaţiei? Astfel de întrebări primesc doar o tratare limitată în Noul Testament, probabil pentru că doar în anumite instanţe s-a ivit întrebarea referitoare la rolul pe care să-l îndeplinească femeia în congregaţiile creştine. Cele două pasaje principale care se referă la aceste întrebări sunt 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36. În cadrul observări importanţei lor majore, s-au făcut numeroase investigaţii recente în ceea ce priveşte înţelesul şi relevanţa lor pentru astăzi.

Obiective. Acest capitol reprezintă o încercarea proaspătă de a re-examina însemnătatea şi relevanţa contemporană a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 în lumina cercetării contemporane. Nu se va face nici o încercare de a se interacţiona direct cu toată literatura curentă, deşi cei ce sunt familiari cu acest subiect vor recunoaşte răspunsurile mele la poziţiile majore.

Scopul specific este de a stabili învăţătura acestor două texte cruciale din cadrul contextului gândirii lui Pavel şi a obiceiurilor zilelor lui. Acest studiu va forma baza pentru considerarea relevanţei acestor pasaje pentru situaţia noastră contemporană. Evident că concluziile nu îi vor satisface pe toţi. Ceea ce se poate cel mai mult spera este că majoritatea cititorilor vor recunoaşte efortul de a nu încălca integritatea şi autoritatea acestor două pasaje ale Scripturii.

PARTEA I

1 Timotei 2:9-15: FEMEILE ŞI CONDUCEREA ÎN BISERICĂ

Importanţa şi aplicabilitatea pasajului

Importanţa pasajului. În cadrul dezbaterii contemporane asupra rolului femeii în biserică, un pasaj i-a polarizat pe interpreţi mai mult decât oricare altul. acest pasaj este 1 Timotei 2:11-15, care spune: „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.

Semnificaţia acestui pasaj stă în faptul că acesta adresează în mod specific întrebarea rolului femeii din cadrul bisericii. Astfel, nu este surprinzător faptul că acest pasaj a fost examinat destul de mult de către evanghelici care se opun sau limitează1 sau sprijină deplina participare a femeii în lucrarea bisericii2. De obicei, părerea preluată de un autor asupra unui astfel de pasaj reflectă părerile sale asupra rolului femeilor din biserică şi vice versa.

Scopul lui 1 Timotei. Înainte de a examina instrucţiunile specifice date de Pavel în acest pasaj, este adecvat să luăm în considerarea faptul dacă astfel de instrucţiuni au fost intenţionate pentru situaţia locală care exista în Efes sau exclusiv pentru biserică, ca întreg. Pentru a răspunde la această întrebare, să privim mai întâi la scopul general al epistolei.

Se admite faptul că 1 Timotei a fost scrisă pentru a contracara influenţa păcătoasă a anumitor învăţători falşi din cadrul biserici din Efes. Natura exactă a acestor învăţături false nu este definită de Pavel, dar aparent aceasta includea speculaţii despre „genealogii” (1:4), interzicerea căsătoriri şi abstinenţa de la anumite mâncări (4:3). Rezultatul unei astfel de învăţături este că unii membrii „s-au rătăcit şi s-au apucat de flecării” (1:6).

Preocupat fiind de sfărâmătoarea influenţă a acestor învăţături false din viaţa bisericii, Pavel a scris lui Timotei, reprezentativul său delegat, oferindu-i acestuia instrucţiuni despre felul cum să ordoneze şi să conducă viaţa unei congregaţii: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejde că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (3:14-15).

Formularea precisă folosită aici de Pavel indică faptul că el a considerat instrucţiunile sale a fi normative ce trec dincolo de situaţia locală a bisericii din Efes. Impresionantul verb dei („ar trebui”) accentuează o puternică necesitatea, de obicei derivând dintr-o obligaţie morală stabilită în mod divin3. În mod similar forma de infinitiv prezent anastrephesthai („a se comporta”), care nu preia nici un număr de persoană, sugerează o aplicaţie generală mai degrabă decât una restrânsă.

James Hurley arată clar faptul că „Pavel nu a spus, ‚Timotei, uite cum ar trebui să te comporţi tu personal.’ El a spus în mod deliberat că el vroia ca Timotei să cunoască ‚felul cum cineva ar trebui să se comporte în casa lui Dumnezeu’”4. Folosinţa lui Pavel a acestui limbaj generic indică o aplicaţie generală a instrucţiunilor conţinute în 1 Timotei. Această concluzie este sprijinită de faptul că scopul explicit al lui Pavel este acela de a oferi sfat în felul cum să ordoneze şi să direcţioneze nu doar biserica din Efes, ci şi „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (3:15). Implicaţia este clară. Ceea ce este declarat despre ordinea din biserică se aplică bisericii universale.

Doar aplicaţie locală? În ciuda scopului general declarat, numeroşi scriitori recenţi au argumentat faptul că instrucţiunile oferite în 1 Timotei, în special cele referitoare la femei, ar trebui să fie înţelese ca fiind relevante doar către acel timp şi ocazie particulară. David Scholer, de exemplu, conclude: „Prin urmare, 1 Timotei ar trebui să fie înţeles ca o scrisoare ocazională ad hocă direcţionată în mod specific spre a permite lui Timotei şi bisericii de a evita şi a combate falşii învăţători din Efes. Această învăţătură falsă făcea un apel puternic la femei şi le rătăcea aşa de mult încât valorile tradiţionale ale căsătoriei şi ale căminului erau în mod serios violate. . . . 1 Timotei 2:9-15 ar trebui să fie înţeles ca un paragraf unificat despre locul femeii în biserica din Efes. Acesta oferea instrucţiuni pentru şi era limitat la o situaţie particulară a învăţăturii false”5.

Eforturile depuse în a detecta circumstanţele locale din spatele instrucţiunilor lui Pavel, în special cele legate la comportamentul adecvat al femeii creştine din cadrul serviciului de închinare, sunt motivate de presupunerea că dacă se pot demonstra circumstanţele locale, atunci instrucţiunile puse la îndoială nu sunt aplicabile în mod universal. Această presupunere este în mod evident greşită. Faptul că o învăţătură particulară a fost ocazionată de circumstanţele locale nu neagă per se natura normativă a unei astfel de învăţături. Învăţătura lui Pavel că „omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos” (Galateni 2:16) nu este privită ca lipsindu-i validitatea universală deoarece aceasta a fost ocazionată de o erezie de iudaizare care îi atrăgea pe galateni. Aplicabilitatea de font a oricărei porunci biblice ar putea să fie negată simplu prin a se argumenta că există circumstanţe locale posibile în spatele acesteia.

Patru criterii ajutătoare. Pentru a determina extinderea aplicabilităţii unei învăţăturii sau porunci biblice, patru criterii principale sunt de folos6:

(1)            Sunt circumstanţele care însoţeau instrucţiunea apte de a se repeta? În cazul pasajului în discuţie, am putea întreba, Există vreo ispită pentru femeile emancipate de astăzi, ca în vremea lui Pavel, de a părăsi „rolurile casnice cum sunt cele de creştere ale copiilor pentru a-şi asuma astfel de roluri proeminente în viaţa de congregaţie cum ar fi învăţătura?”7

(2)            Este oare baza pentru o poruncă sau o învăţătură o situaţie locală, temporară sau un principiu general? În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, şi-a bazat Pavel porunca sa pe anumite probleme locale cauzate de femei emancipate sau pe ordinea creaţiei?

(3)            Mai este dată aceeaşi poruncă sau învăţătură în alte situaţii? Dacă este aşa, cineva ar putea deduce cu uşurinţă că învăţătură are rolul de a avea o aplicaţie mai largă. În cazul lui 1 Timotei 2:11-15, instrucţiune similară se poate găsi şi în 1 Corinteni 11:3-16 şi 14:34-35.

(4)            Indică autorul o aplicabilitate generală sau limitată a învăţăturii sale? În pasajul de faţă Pavel nu restrânge interzicerea exercitării rolurilor improprii în cadrul bisericii doar la anumite femei liberale, ci la femei în general. Aşa cum observă şi Susan T. Foh: „Nu este nici o menţionare de învăţătură falsă, nici un cuvânt de corecţie în 1 Tim 2:9-15. Pavel spune că femeile nu ar trebui să înveţe sau să exercite autoritate peste bărbaţi, punct. Nu există nici o condiţie ataşată care să permită excepţii de la porunca lui Pavel”8.

Aplicabilitate generală. Chiar şi o citire superficială a lui 1 Timotei ajunge pentru a se vedea că instrucţiunile oferite de Pavel erau intenţionate nu doar pentru biserica locală din Efes, ci pentru biserica Creştină ca întreg. În timp ce epistola a fost ocazionată de influenţa sfărâmătoare a numitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), preocuparea lui Pavel nu este de a lansa o răsturnarea detailată a învăţăturilor lor, ci mai degrabă să explice congregaţiei, liderilor ei, şi lui Timotei, de felul cum ar trebui să-şi trăiască vieţile evlavioase creştinii într-un cadru de învăţătură nesănătoasă şi de păgânism depravat.

Aplicabilitatea generală a lui 1 Timotei este evidentă în special în natura subiectelor discutate. Capitolul de deschidere discută de folosirea pervertită a legii de către falşii învăţători, folosirea adecvată a legii pentru dezvoltarea caracterului, lucrarea lui Hristos şi provocarea lui Timotei de a exercita conducere competentă. Al doilea se ocupă de rugăciunile pentru conducători şi procedurile de închinare pentru bărbaţi şi femei. Al treilea şi al patrulea capitol discută calificările pentru liderii bisericii şi sugestiile practice pentru o lucrare mai serioasă. Capitolele cinci şi şase explică felul în care Timotei ar trebui să funcţioneze în relaţia cu membrii bătrâni şi tineri, văduve, bătrâni aleşi, învăţători falşi şi bogăţiile lumeşti.

Subiectele discutate nu se relatează cultural, deşi ele sunt adresate în cadrul contextului culturii vremii lui Pavel. Orice încercare de a reduce instrucţiunile lui 1 Timotei la o aplicabilitate locală şi temporară nu poate fi susţinută legitim din intenţia însăşi a epistolei.

Modestia şi supunerea

Rugăciunea şi modestia. Prima parte din 1 Timotei 2 se ocupă de rugăciune şi de modestie. După ce îndemână ca să se facă rugăciuni „pentru toţi oamenii”, în special pentru „regi şi cei care sunt în poziţii înalte” (2:1-2), Pavel se întoarce pentru a discuta despre cum „ar trebui să se roage bărbaţii”, prin „ridicarea de mâini curate fără mânie şi îndoieli” (2:8). Acest comentariu ne aminteşte de Psalmul 24:3-4 în care David afirmă că „cel cu mâinile curate şi o inimă pură” poate sta în locul sfânt. Pavel era preocupat de faptul ca bărbaţii să nu-şi strice rugăciunile lor prin „mânie şi ceartă” (îndoială, în versiunea din limba română, n. tr.).

Apoi Pavel îşi exprimă preocuparea sa pentru femei prin a spune: „Doresc. . . ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (2:9-10).

Chemarea lui Pavel spre un mare standard de modestie în îmbrăcăminte şi în împodobirea părului este în mod evident că nu are o relatare culturală. Ceea ce ar fi relatat cultural sunt unele din exemplele date „împletituri de păr sau cu aur, sau mărgăritare sau haine scumpe” (2:9). Este de notat faptul că numeroase texte iudaice şi păgâne favorizează modestia şi resping împodobirea externă extravagantă, argumentând faptul că o împodobire reală a unei femei ar trebui să fie frumuseţea ei interioară9.

Împodobirea şi nesupunerea. Împodobirea externă pompoasă exprima în mod aparent independenţa unei femei de soţul ei. David Scholer conclude analiza sa a numeroase texte referitoare la împodobirea femeii şi a hainelor din culturile iudaice şi greco-romane prin a spune: „Ceea ce este mai important, în fondul a toate textele iudaice şi păgâne, respingerea împodobirii externe era partea a supunerii unei femei faţă de soţul ei, şi o recunoaştere a locului ei printre bărbaţi în general. Folosirea împodobirii externe cum ar fi mărgăritarele, bijuteriile de aur, împletituri şi îmbrăcăminte scumpă şi provocatoare, indicau două caracteristici inoportune – extravaganţa materială şi infidelitatea sexuală”10.

Legătura dintre împodobirea modestă a unei femei şi supunerea faţă de soţul ei este de asemenea sugerat de îndemnul dublu al lui Petru ca soţiile să fie supuse soţilor lor şi ca ele să fie modeste în împodobirea lor (1 Petru 3:1-4). Unii argumentează asupra faptului că există o progresie de gândire de la preocuparea lui Pavel pentru îmbrăcămintea indecentă a femeilor (v. 9-10), care exprima nesupunerea, faţă de dispoziţia sa ca femeile să tacă în cadrul serviciilor de închinare în public (v. 11-12). Concluzia este că Pavel nu a interzis doar femeilor în general să nu înveţe în biserică, ci doar acelor femei din biserica din Efes care erau îmbrăcate indecent. Aşa cum exprimă Philip Payne aceasta, „Căci o astfel de indecenţă le înveşmânta pe femei să înveţe în biserică ceea ce avea să aducă evanghelia la dispreţ”11.

Acest argument poate fi drept în sugerarea existenţei unei unităţi profunde dintre avertizarea lui Pavel împotriva îmbrăcării indecente a femeilor şi a rolurilor lor neadecvate din cadrul bisericii. După cum se pare, ambele lucruri exprimau nesupunerea. Însă argumentul este greşit în susţinerea faptului că un „factor de contribuţie la restricţia lui Pavel asupra femeilor din biserica din Efes era o îmbrăcăminte indecentă”12. În primul rând, problema pare a fi ceea de îmbrăcare împopoţonată mai degrabă decât una superficială, aşa cum este indicat în accentul pus pe îmbrăcarea în mod risipitor (cf. 1 Petru 3:3-5). În al doilea rând, motivul dat de Pavel pentru interzicerea lui din v. 12 nu este îmbrăcămintea indecentă ci ordinea creaţiei lui Adam şi Eva (v. 13). Astfel, încercarea de a relativiza interzicerea lui Pavel prin a se face apel la pretinsa îmbrăcăminte indecentă a femeilor din Efes trebuie să fie respinsă ca fiind lipsită de suportul contextual.

Învăţarea în tăcere. De la modestia în îmbrăcăminte, Pavel purcede în a discuta în v. 11 şi 12 aspectele de învăţare şi de predare din vieţile „femeilor care spun că să închină lui Dumnezeu” (2:10): „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:11-12). Aceste două versete trebuiesc luate ca o unitate, deoarece ele formează un paralelism inversat. Ceea ce este afirmat în mod pozitiv în v. 11, este reafirmat şi amplificat în mod negativ în v. 12. învăţarea în tăcere este paralelă cu porunca de a nu învăţa pe alţii, şi atitudinea de supunere este paralel cu porunca de a nu exercita autoritate.

Prima dispoziţie este semnificativă deoarece conţine porunca pozitivă a lui Pavel (manthaneto – un verb imperativ): „Femeia să înveţe”. Această poruncă arată faptul că Pavel a presupus că femeile pot şi trebuie să înveţe adevărurile Evangheliei. Părerea sa despre femei, prin urmare, nu este una rabinică, „chiar radicală pentru vremea sa”13.

Maniera în care femeile trebuie să înveţe este calificată de două fraze: „în tăcere (hesychia) şi în deplină supunere (hypotage).” Cuvântul hesychia nu cere o linişte totală la fel ca şi cuvântul sigao din 1 Corinteni 14:34, ci mai degrabă „linişte, în pace”14. Aşa cum indică James Hurley, „Pavel nu cheamă doar la ‚buze lipite’ ci la o receptivitate tăcută şi o supunere faţă de autoritatea din descrierea sa a manierei femeii de învăţare”15.

Pentru a aprecia relevanţa dispoziţiei lui Pavel este important să ne amintim că un serviciu de biserică Nou Testamentală era mai degrabă diferit decât al nostru. Diferenţa este clar explicată de N. J. Hommes: „Evidenta şi cea mai izbitoare diferenţă dintre serviciile de biserică de atunci şi de acum se bazează pe faptul că predica, cuvântul vorbit, era discutat printre închinători, şi că exista mai mult de un predicator la un serviciu. Vedem aceasta clar în 1 Corinteni 14:26 şu. Este adevărat că Pavel aduce ordinea serviciului de închinare în linie cu charisma profeţiei, însă o astfel de discuţie reciprocă era, în vremea apostolică, întotdeauna o parte a serviciului de închinare”16.

Învăţarea în supunere. Învăţarea „în tăcere” este recomandată de Pavel, probabil nu doar pentru că o mare parte din vorbirea care se derula în dispoziţia sa cu „tipul de discuţie” al serviciului de închinare nu conducea întotdeauna la învăţarea efectivă, ci şi pentru că anumite femei prin vorbirea lor ar fi exprimat nesupunere faţă de soţii lor sau faţă de oficialii bisericii. Cea din urmă este sugerată de cea de-a doua frază de calificare „cu toată supunerea”. Conceptul de „supunere” (hypotasso) se repetă în mod regulat în discuţia femeilor în relaţia cu bărbaţii (Efeseni 5:21-24; 1 Petru 3:1-5). „Supunerea” apare a fi conceptul central care uneşte învăţătura femeilor din v. 11 cu subiectul din învăţătura lor în v. 1217.

Învăţarea şi exercitarea autorităţii

Învăţarea autoritară. După ce le chemă pe femei să înveţe „în tăcere şi supunere deplină”, Pavel merge mai departe la a interzice contrariul: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (2:12). Am notat anterior că acest verset formează împreună cu cel precedent un paralelism inversat. Prin urmare, este important să privim împreună la ambele versete, pentru a înţelege ceea ce accentuează Pavel. Introducerea paralelismului este bine explicat de James Hurley: „Versetul 11 cheamă la învăţarea în linişte şi supunere. Versetul 12 interzice învăţarea sau exercitarea autorităţii peste bărbaţi. Cele două lucruri sunt în mod vizibil paralele. Învăţarea în tăcere este un paralelism invers (verbal) al învăţării şi a deplinei supuneri care este paralela inversă a exercitării autorităţii. Ambele versete au aceeaşi situaţie în minte, una în care femeile nu trebuie să înveţe în mod autoritar ci în tăcere. Remarca de încheiere a versetului 12 clarifică aceasta prin a însuma ambele versete cu o singură afirmaţie scurtă: ‚ea trebuie să stea în tăcere’. Concludem, prin urmare, că Pavel a intenţionat ca femeile să nu fie învăţătoare autoritare în biserică”18.

Interzicere locală sau universală? Înainte de a încerca să definim ceea ce constituie învăţătura autoritară, este important să stabilim dacă interzicerea lui Pavel este de natură locală sau universală. Unii scriitori argumentează faptul că porunca lui Pavel nu este nici universală şi nici permanentă (trans-temporală), deoarece el foloseşte forma activă de indicativ prezent a persoanei întâi din cadrul verbului: „Eu nu permit….” Această formă a verbului, conform cu Philip B. Payne, „este felul tipic al lui Pavel de exprimare a propriei sale păreri”. Pentru a sprijini această dispută Payne apelează la faptul că verbul „a permite” (epitrepo) „din Noul Testament apare rar cu referinţă la o stare continuă” şi că „Pavel în 1 Timotei 2:12 nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau că trebuie să fie observată de toate bisericile”19.

Argumentul folosirii indicativului activ prezent al persoanei întâi de către Pavel pentru a exprima propria sa părere personală mai degrabă decât un principiu valabil universal nu poate fi susţinut. Deşi această formă este destul de rară în scrierile lui Pavel, există instanţe în care apostolul foloseşte indicativul singular de la persoana întâi pentru a comunica ceea ce credea el a fi voia lui Dumnezeu. De exemplu, în Romani 12:1, Pavel face apelul: „Vă îndemn fraţilor, . . . să prezentaţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (cf. 1 Corinteni 4:16; 11:2; 12:3; Galateni 5:2,3; Efeseni 4:1; 1 Tesaloniceni 4:1; 5:12,14). Nimeni nu ar interpreta acest îndemn ca fiind părerea personală, presupusă a lui Pavel doar pentru că el foloseşte indicativul singular al persoanei întâi fără vreo calificare universală.

Rara apariţie a verbului „a permite” (epitrepo) de a exprima o stare continuă, este per se irelevantă deoarece verbul în sine nu are nici o implicaţie temporală. În mod similar, faptul că Pavel „nu revendică faptul că această restricţie asupra femeilor este de la Domnul sau să fie observată în toate bisericile”, nu neagă aplicabilitatea sa universală. Pavel şi-a stabilit fundamentul autorităţii sale în versetul 7: „propovăduitorul şi apostolul lui am fost pus eu”.

Rareori Pavel clarifică dacă instrucţiunea sa este un sfat personal sau o poruncă de la Dumnezeul. Această clarificare este de obicei oferită în anumite situaţii nesigure, ca referitor la sfatul lui Pavel pentru cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi (1 Corinteni 7:6, 10, 12, 25, 40). Atunci când Pavel foloseşte în aceste instanţe părerea sa personală, el spune în mod explicit: „eu spun, nu Domnul” (1 Corinteni 7:12; cf. v. 6, 40). Astfel, absenţa unui calificator în cadrul interzicerii din 1 Timotei 2:12 sugerează faptul că Pavel nu a avut nici o îndoială în ceea ce priveşte natura normativă a instrucţiunilor sale. Această concluzie este sprijinită de faptul că instrucţiunea similară dată în 1 Corinteni 14:34-35 este urmată de afirmaţia lui Pavel: „Ceea ce vă scriu este o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37).

Învăţători feminini falşi? Care este înţelesul poruncii lui Pavel: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (2:12)? Evident că intenţia lui Pavel de aici nu este de a interzice toate formele de învăţătură ale femeilor şi de vorbire din biserică. Am notat în capitolul 5 că în 1 Corinteni 11:5 Pavel presupunea că unele femei se rugau şi proroceau alături de bărbaţi în cadrul serviciului de închinare. Mai mult, Pavel impune femeilor mai în vârstă „să înveţe pe alţii ce este bine” (Tit 2:3-4).

Unii autori argumentează faptul că porunca lui Pavel este doar „direcţionată împotriva femeilor implicate în învăţătură falsă care au făcut abuz de exercitarea adecvată a autorităţii în cadrul bisericii (care nu este negat nicăieri de Pavel faţă de femei) prin uzurparea şi dominarea liderilor şi a învăţătorilor masculini din biserica din Efes”20. Această concluzie se bazează pe două presupuneri false: (1) Ordinul lui Pavel a fost ocazionat şi direcţionat (în mod exclusiv) faţă de „învăţătura falsă care infesta biserica din Efes”21. (2) Verbul authentein tradus de obicei cu „a avea autoritate peste” pare „mai degrabă a purta sensul negativ de ‚autoritar’ sau de ‚autoritate uzurpatoare’”22. Astfel Pavel interzice învăţarea la acele femei care erau învăţători falşi şi care uzurpau autoritatea liderilor bărbaţi. Dacă femeile ar fi fost învăţătoare ortodoxe şi respectuoase faţă de liderii bisericii, Pavel nu ar fi avut nici o obiecţie faţă de învăţătura lor.

Prima presupunere este discreditată de faptul că, aşa cum am arătat anterior, deşi scrierea lui 1 Timotei a fost ocazionată de influenţa frapantă a anumitor învăţători falşi (1:3-6: 6:3-5), Pavel a ales să contracareze o astfel de influenţă prin a nu se adresa în mod specific falşilor învăţători, ci mai degrabă prin oferirea de linii călăuzitoare despre felul cum ar trebui să trăiască creştinii în biserică în faţa învăţăturilor nesănătoase şi a mediului păgân depravat.

Dacă Pavel intenţiona să interzică doar învăţătura adusă de anumiţi învăţători de gen feminin, el ar fi făcut cu siguranţă aluzie la aceştia, aşa cum se referă el la tinerele văduve care au intrat „în obiceiul de a umbla fără nici o treabă din casă în casă. . . şi vorbesc ce nu trebuie vorbit” (5:13). Ba mai mult, motivul oferit de Pavel pentru această interzicere nu este datorită efectului sinistru al anumitor învăţături false a femeilor, ci prioritatea creaţiei lui Adam şi înşelarea lui Eva, ambele fiind nerelatate faţă de problema învăţăturii false.

„Autoritate peste” sau „dominator”? A doua presupunere că verbul authenteo ar trebui tradus cu „a domina, a uzurpa autoritatea”, în schimbul la „a avea autoritate”, este greşit din două motive principale. În primul rând, studiul recent al lui George Knight a tuturor cazurilor lexicale majore ale lui authenteo (publicate în New Testament Studies [Studii ale Noului Testament], ianuarie 1984), au arătat că „înţelesul recunoscut pentru documentele din primul secol î. Hr. şi d. Hr. . .  este de ‚a avea autoritate peste’. Nuanţa este pozitivă, sau cel puţin neutră, însă în nici un caz nu există nici o conotaţie inerentă negativă ca cea care este sugerată de cuvântul ‚dominator’”23.

În al doilea rând, înţelesul la „a avea autoritate peste” se potriveşte cel mai bine în text cu verbul „a învăţa” (didasko) cu care este legat acesta, din moment ce ultimul nu are nici o implicaţie negativă. Am văzut că autoritatea şi învăţătura din versetul 12 sunt paralele cu supunerea şi tăcerea din versetul 11. aceasta sugerează faptul că inversul lui authenteo trebuie să fie găsit în fraza „deplină supunere”: conceptul „supunerii”, aşa cum am văzut din studiul nostru al Efeseni 5, nu poartă cu sine înţelesul de „ghemuire cu servilism sub o persoană care domină ci o supunere voită faţă de o autoritate recunoscută”24. Ceea ce refuză Pavel, deci, nu este abuzul sau uzurparea autorităţii, ci simpla exercitare a autorităţii de către femei peste bărbaţi în cadrul bisericii.

Femei needucate? Unii susţin faptul că Pavel a interzis femeilor să înveţe şi să exercite autoritate peste bărbaţi în biserică deoarece femeile erau needucate. Din moment ce aceasta nu mai este adevărat astăzi, atunci interzicerea lui Pavel nu ar mai fi deloc relevantă. Dacă lipsa educaţiei ar fi fost motivul interzicerii lui Pavel, atunci el ar fi interzis atât la bărbaţi cât şi la femei să înveţe, dacă aceştia nu erau educaţi. Mai mult, femeile precum şi bărbaţii puteau să fie pregătite să devină învăţători buni. Diaconiţele şi lucrătorii din vremurile apostolice trebuie să fi primit o anumită educaţie.

Situaţia reală din Efes se poate să fi fost chiar din contra. Unele dintre femei se poate să fi fost mult mai educate decât mulţi dintre bărbaţi, şi în consecinţă ele s-ar fi simţit justificate să acţioneze ca învăţători şi lideri în congregaţie. Priscila era destul de educată în credinţa creştină să poată să instruiască pe un intelectual ca Apolo atunci când acesta a mers la Efes (Fapte 18:26). Pavel, aşa cum am văzut în capitolul 2, le laudă pe anumite femei pentru contribuţia lor uimitoare la viaţa şi creşterea bisericii. Toate acestea sugerează faptul că motivul dispoziţiei lui Pavel nu a fost faptul că femeile erau needucate.

Natura învăţăturii.  Care este natura învăţăturii interzisă la femei? Această întrebare a fost dezbătută destul de mult. Unii au presupus că Pavel interzice femeilor de a participa în oricare fel de învăţare sau de vorbire, inclusiv învăţarea în şcolile publice şi în a avea o slujbă unde femeia să exercite autoritate peste bărbat. O astfel de părere este în mod evident nejustificată deoarece, aşa cum am văzut în capitolul 2, în lucrarea lui Pavel femeile se rugau, proroceau şi exercitau o lucrare de învăţare (1 Corinteni 11:5; Fapte 18:26; Filipeni 4:3; Romani 16:12).

Natura învăţăturii interzise femeilor în 1 Timotei 2:12 este fără îndoială învăţătura autoritară limitată doar pastorului sau bătrânului/supraveghetorului congregaţiei. Această concluzie este sprijinită nu doar de înţelesul paralelismului inversat discutat mai devreme, ci şi de folosirea verbului „a învăţa” şi a pronumelui „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale. Lucrarea de învăţare este prezentată, în special în epistolele pastorale, ca o funcţie guvernantă îndeplinită de Pavel, Timotei sau de bătrânii/supraveghetorii congregaţiei. Pavel vorbeşte despre sine ca un „învăţător al neamurilor” (1 Timotei 2:7; cf. 2 Timotei 1:11). El îi încredinţează lui Timotei să „poruncească şi să înveţe” (1 Timotei 4:11), „Să iei aminte la tine însuti şi la învăţătura ta” (4:16), „să înveţi şi să îndemni apăsat aceste datorii” (6:2), „predică cuvântul. . . în învăţătură” (2 Timotei 4:2).

Înţelesul restrictiv al lucrării de învăţare este evidenţiat în mod evident în 2 Tim 2:2 unde Pavel oferă o poruncă solemnă lui Timotei: „ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii”. „Oamenii de încredere” se presupune a fi bătrânul/supraveghetorii congregaţiei. O calificare pentru o astfel de slujbă era aceea de a fi „capabil să înveţe pe alţii” (1 Timotei 3:2). Pavel îndeamnă să se acorde o recunoaştere specială „Presbiterii (sau bătrâni) care cârmuiesc bine. . . mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Importanţa ataşată învăţăturii sănătoase din 1 Timotei şi alte epistole pastorale este ilustrată de faptul celor 21 de cazuri ale cuvântului „învăţătură, doctrină” (didaskalia) din Noul Testament, de 15 ori apare în 1 şi 2 Timotei şi în epistola către Tit25. Învăţătura prin lideri rânduiţi era cea mai importantă deoarece aceasta implica transmitea atentă a învăţăturilor lui Isus Hristos (cf. Galateni 1:12) şi a semnificaţiei lor pentru viaţa bisericii. Înaintea existenţei şi a disponibilităţii scrierilor Noului Testament, învăţătorul (pastor, bătrân, supraveghetor) slujea congregaţiei ca un fel de Biblie vie. El era gardianul trupului de învăţături care au fost primite de către biserici şi faţă de care ele trebuiau să rămână adevărate (Romani 16:17; Efeseni 4:21; Coloseni 2:7; 2 Tesaloniceni 2:15).

În lumina folosirii limitate a cuvintelor „a învăţa” şi „învăţătură” din cadrul epistolelor pastorale, este raţional să concludem că învăţătura interzisă femeilor este învăţătura autoritară făcută de „liderii congregaţiei”26 cum ar fi Pavel, Timotei, Tit, bătrân/supraveghetor. „Deşi femeilor li s-a permis o participare perceptibilă în cadrul adunărilor bisericii, ele nu trebuie să aspire la rolul de conducere cum ar fi cel de supraveghetori al congregaţiei locale”27. Rolul de învăţătură al acestor lideri este accentuat în special în epistolele pastorale, în care învăţătura distructivă şi demonică (1 Timotei 4:1) impunea lideri care să susţină „învăţătura sănătoasă” (2 Timotei 4:3). Pavel interzice femeilor să înveţe în calitate de lideri ai bisericii deoarece aceasta avea să le pună pe ele într-un rol principal de autoritate peste bărbaţi. Acest rol este nepotrivit pentru femei, nu pentru că ele sunt mai puţin capabile sau competente decât bărbaţii, ci datorită ordinii de creaţie pentru bărbaţi şi femei stabilit de Dumnezeu (1 Timotei 2:13). Aceste motive teologice oferite de Pavel vor fi examinate acum.

Motivele teologice

Motiv sau ilustraţie? Pentru a-şi justifica părerea sa în ceea ce priveşte excluderea femeilor de la învăţătură (ca lideri) şi de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în cadrul bisericii, Pavel propune două motive: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:13-14). Înainte de examinarea acestor două motive, trebuie acordat atenţie conjuncţiei „căci” (gar).

Unii argumentează faptul că acest „căci” este ilustrativ şi nu deductiv, adică, acesta este desemnat pentru a introduce un exemplu şi nu un motiv pentru concluzia lui Pavel28. Pentru a justifica această părere ei apelează la gramatică şi la context. Din punct de vedere gramatical, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) este o posibilitate lexicală. Din punct de vedere contextual, ei văd referinţa lui Pavel la Eva ca fiind un exemplu istoric a ceea ce s-a întâmplat atunci, într-o situaţie similară cu cea din Efes, o femeie înşelată a învăţat pe un bărbat. Astfel, afirmaţia lui Pavel nu oferă motive pentru excluderea generală a femeilor de la învăţătură sau de la exercitarea autorităţii peste bărbaţi în biserică, ci doar un exemplu istoric doar relevant faţă de situaţia locală din biserica din Efes.

Interpretarea lui gar („căci”), aşa cum a arătat Douglas Moo în mod convingător, se zbate din greu atât pe gramatică precum şi pe context29. Din punct de vedere gramatical, folosirea acestui cuvânt este rară. Toate lexicoanele majore şi manualele de gramatică oferă înţelesul obişnuit ca fiind primul şi cel mai comun. Din punct de vedere contextual, folosirea ilustrativă a lui gar („căci”) nu poate explica felul în care, de exemplu, prioritatea creării lui Adam ar putea explica ceea ce se întâmplă atunci când femeile falsei învăţături învaţă şi exercită autoritate peste bărbaţii din biserică. Motive ca aceste indică faptul că această conjuncţie „căci” este folosită pentru a introduce nu o ilustraţie ci un motiv pentru baza versetelor 11-12.

Prioritatea creării lui Adam. Primul motiv dat de Pavel pentru a justifica verdictul său prioritate creării lui Adam: „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva” (1 Timotei 2:13). Înţelesul acestei afirmaţii este clar exprimat de Paul Jewett: „Înţelesul clar al argumentului lui Pavel este că supunerea femeii faţă de bărbat este o parte esenţială a ierarhiei pe care însăşi Dumnezeu a stabilit-o pentru a garanta o ordine corespunzătoare în relaţiile vieţii”30.

Conform cu câţiva scriitori, argumentul lui Pavel din creare este defectuos din două lucruri. În primul rând, acesta este bazat pe greşita declarare a creării. În locul folosirii declaraţiei de creaţie din Geneza 1 care vorbeşte în mod clar despre creaţia simultană a femeii şi a bărbatului, Pavel a făcut nefericita greşeală de a folosi a doua, „poetică” relatare despre creaţie31. În al doilea rând, aceasta ataşează o semnificaţie ierarhică la faptul că omul a fost creat înaintea femeii. „Dacă fiinţele ce au fost create la început ar avea precedenţă, atunci animalele sunt în mod clar lucrurile mai bune ale noastre”32. În mod presupus Pavel a recurs la eisegeza sa rabinică, care l-a determinat să argumenteze pentru o doctrină greşită dintr-un text greşit33. Prin urmare, argumentul din creaţie nu oferă nici un suport valid faţă de decretul lui Pavel din versetele 11-12.

Autoritatea Scripturii. Acuzaţiile care au fost aduse împotriva lui Pavel în acest subiect sunt neimportante. Dacă Pavel a făcut o greşeală în interpretarea înţelesului lui Geneza în ceea ce priveşte relaţiile de rol ale bărbaţilor şi femeilor, el ar fi putut fi la fel de eronat în interpretarea înţelesului vieţii şi morţii lui Hristos, a învierii, a Celei de-a Doua Veniri, sau a relaţiei dintre credinţă şi fapte din procesul mântuirii. În cele din urmă ceea ce este în mijloc este autoritatea Scripturii. Dacă vreo parte din Scriptură prezintă învăţătură falsă prin exegeza greşită sau raţionament, atunci autoritatea sa normativă este discreditată.

Pavel a declarat foarte clar propria sa părere despre autoritatea învăţăturii sale şi a acelora care aveau să o provoace: „Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu eu, este o poruncă a Domnului. Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” (1 Corinteni 14:37-38). În mod frapant, Pavel a făcut această declaraţie în însăşi cadrul învăţăturii sale despre rolul bărbaţilor şi a femeilor din biserică. Prin urmare, se cuvine să acceptăm interpretarea sa a Scripturii.

Prioritatea creării şi supunerea. De ce a făcut Pavel apel la formarea anterioară a lui Adam pentru a-şi justifica dispoziţia sa ca femeilor să nu li se permise „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” (1 Timotei 2:12)? Iniţial pentru că Pavel a văzut în prioritatea creării lui Adam simbolul rolului de conducere pe care l-a intenţionat Dumnezeu ca omul să-l împlinească în cămin şi în biserică.

Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar şi iraţional ca unei conduceri să i se acorde poziţia ei pe baza priorităţii creaţiei. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, arbitrarul şi iraţionalul dispar deoarece prioritatea creaţiei este văzută nu ca un accident ci ca un proiect divin, intenţionat să simbolizeze conducerea şi rolul de cap al omului pentru care a fost creat să-l îndeplinească. Sfinţirea zilei a şaptea oferă un alt exemplu. Dintr-un punct de vedere empiric, se pare a fi arbitrar faptul că Dumnezeu ar fi trebuit să aleagă să binecuvânteze şi să sfinţească ziua a şaptea în schimbul primei zile sau oricare altă zi. În cele din urmă, cele şapte zile, fiecare constând din aceleaşi 24 de ore, par identice una de alta. Dintr-un punct de vedere biblic, totuşi, nu este arbitrar ca Dumnezeu să fi ales ziua a şaptea ca simbol al creaţiei şi al sfinţirii (Geneza 2:2-3; Exod 31:13, 17; Ezechiel 20:20).

În acelaşi fel Pavel vede prioritatea formării lui Adam şi a derivării femeii de la bărbat (1 Corinteni 11:8) ca simbolizând distincţiile de rol dintre bărbaţi şi femei. Această înţelegere tipologică a priorităţii formării lui Adam este reflectată atât în înţelesul ataşamentului Vechiului cât şi al Noului Testament la dreptul primului născut. Primul fiu născut moştenea nu doar o „porţie dublă” a bunurilor tatălui său, ci şi responsabilitatea de a acţiona ca un lider de închinare în urma morţii tatălui său.

Hristos „Primul Născut”. Însemnătatea tipologică a întâiului născut este folosită de Pavel cu referire la Hristos în Coloseni 1:15-18: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi-născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile . . . El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea”. Reprezentarea bogată folosită aici îl prezintă pe Hristos ca fiind (1) Chipul lui Dumnezeu, (2) Întâiul născut, (3) Sursă a Creaţiei, (4) Capul bisericii toate acestea sunt aduse laolaltă pentru a stabili autoritatea preeminentă a lui Hristos peste toate lucrurile.

Este de notat faptul că autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos sunt strâns legate de idee de „Întâi născut” a Sa. Studiul nostru anterior al Efeseni 5 arăta felul cum Pavel a folosit autoritatea şi calitatea de cap a lui Hristos ca model al rolului de cap al soţului pe care îl exercită acesta de dragul soţiei sale. Folosirea sa a tipologiei „primul născut” pentru a exprima capul şi autoritatea lui Hristos sugerează faptul că el a ataşat acelaşi înţeles la ideea că Adam „a fost format mai întâi”. În lumina fundalului Vechiului Testament, Pavel probabil că a văzut prioritatea formării lui Adam ca un tip al rolului de cap la care Dumnezeu l-a chemat pe om să-l îndeplinească, motiv pentru care bărbaţii, mai degrabă decât femeile, ar trebui să exercite învăţarea autorităţii de conducere din cadrul bisericii.

Prioritatea animalelor. Observaţiile de mai sus ajută în a arăta slăbiciunea argumentului care revendică faptul că motivul lui Pavel duce la concluzia că animalele ar trebui să stăpânească omenirea datorită dreptului lor la prioritate temporală în creaţie. Propunătorii acestui argument au trecut cu vederea faptul că nu este ataşat nici o semnificaţie tipologică în Scriptură în ceea ce priveşte prioritatea temporală a animalelor. Mai mult, în 1 Corinteni 11:8-9 Pavel asociază în mod clar prioritatea formării lui Adam cu derivarea lui Eva de la bărbat. Animalele au fost create înaintea omenirii, dar omenirea nu derivă din animale.

Semnificaţia faptului pe care o ataşează Pavel priorităţii de formarea a lui Adam este compatibilă cu rolul central al omului din Geneza 2. Am arătat în Capitolul 3 că rolul de conducere al bărbatului este implicat în Geneza 2, nu neapărat prin prioritatea creării sale, ci şi prin faptul că Dumnezeu i-a oferit acestuia o grădină, o ocupaţie şi o soţie care să fie „ajutorul potrivit pentru el” (v. 18). În plus Dumnezeu l-a numit pe om ha-’adam („omul”, „umanul”) numele colectiv al omenirii, şi i-a încredinţat responsabilitatea de a denumi mai întâi animalele şi apoi pe femeie. Pavel oferă în 1 Timotei 2:13 o interpretare explicită a acestor fapte istorice, aplicându-le la rolul femeilor în cadrul serviciului de închinare, care ar trebui să fie în conformitate cu supunerea, rolul de ajutare luat în considerare de către acestea în creaţie.

Înşelarea lui Eva. Al doilea motiv oferit de Pavel pentru a sprijini decizia sa este derivat din înşelarea lui Eva: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Acest argument este puţin dezvoltat de Pavel şi a produs multe interpretări periculoase. Unii au presupus că acest verset învaţă că femeile nu sunt calificate să înveţe doctrina religioasă din biserică deoarece ele nu au aceeaşi perspectivă critică precum bărbaţii şi astfel ele sunt susceptibile faţă de presiunile exterioare34.

Această părere este fără nici o bază, deoarece textul nu spune că „femeia este capabilă să fie înşelată”, ci că „ea a fost înşelată”. Dacă era adevărat ca femeile să fi fost mai susceptibile faţă de decepţie, aceasta l-ar fi făcut în cele din urmă pe Dumnezeu să fie responsabil de faptul că a creat femeile mai puţin perfecte decât bărbaţii. Dacă Pavel a crezut că femeile au mai mare tendinţa să greşească decât bărbaţii, el nu ar mai fi îndemnat atunci ca ele „să înveţe ceea ce este bine” copiilor şi altor femei (Tit 2:3-4; cf. 2 Timotei 1:5; 3:15).

Rolul tipologic al Evei. Cea mai bună cale de a înţelege afirmaţia „femeia a fost înşelată” este să nu privim la aceasta în mod empiric, adică, să ne întrebăm de felul cum afectează înşelarea lui Eva supunerea femeii; ci mai degrabă tipologic, adică, prin a întreba ceea ce reprezintă înşelarea lui Eva pentru Pavel. Stephen B. Clark subliniază în mod perceptiv faptul că noi avem tendinţa să gândim empiric, adică, în termeni de a cauze observabile, în timp ce scriitorii Bibliei sunt „mai înclinaţi să gândească tipologic”35, adică, în termenii înţelesului simbolic al unui eveniment. „Gândirea tipologică,” explică Clark, „se concentrează pe evenimentul concret – ‚tipul’ care descoperă scopul general sau intenţia lui Dumnezeu. Generalizările empirice se concentrează asupra faptelor verificabile şi a regularităţilor observate”36.

Gândirea tipologică presupune că dacă Adam a fost format mai întâi, atunci Scriptura trebuie să indice ceva mai presus decât rolul bărbatului. În mod similar, dacă femeia a fost înşelată şi nu bărbatul, Scriptura trebuie să indice ceva despre rolul femeilor. Aşa cum Adam este un bărbat „tip” (Romani 5:12, 18), în acelaşi fel şi Eva este o femeie „tip”, şi faptul că ea a fost înşelată arată spre ceea ce ar trebui femeile să facă sau să nu facă.

Cum putea să privească Pavel înşelarea lui Eva ca un tip al subordonării femeii faţă de bărbat? Textul nu ne spune. Putem presupune faptul că Pavel a înţeles că înşelarea lui Eva era rezultatul încercării ei de a-şi afirma independenţa sa faţă de bărbat. Comentariu Bibliei al Adventiştilor de Ziua a Şaptea sprijină această interpretare: „Al doilea argument al apostolului pentru supunerea femeilor este că Eva a încercat să-şi afirme conducerea cu care ea a fost ademenită”37. Ceea ce s-a întâmplat lui Eva în acea ocazie cea mai istorică şi mai semnificativă devine prin urmare un tip a ceea ce se poate întâmplă atunci când ordinea creaţiei este inversată. „În versetele 13-14, deci,” aşa cum observă Douglas Moo, „Pavel dovedeşte învăţătura sa din versetele 11-12 prin a argumenta că ordinea creată stabileşte o relaţie de subordonare a femeii faţă de bărbat, ordine care dacă este ignorată, duce la dezastru”38.

Supunerea şi căderea. Unii se luptă asupra faptului că argumentul din cadrul înşelării femeii este de neapărat deoarece acesta bazează supunerea femeii faţă de bărbat pe rezultatul Căderii. Dacă decizia lui Pavel despre supunerea femeilor în biserică este bazat pe „blestemele” care au rezultat de la Cădere, atunci o astfel de decizie a fost inversată de lucrarea lui Hristos39.

Slăbiciunea acestei motivări este dublă. În primul rând, aceasta ignoră faptul că apelul primar al lui Pavel este faţă de prioritatea formării lui Adam. În al doilea rând, acesta eşuează în a distinge între cauza şi rezultatele Căderii. Înşelarea lui Eva a fost cauza Căderii însă aceasta a avut loc înainte ca rasa umană să înfrunte judecata lui Dumnezeu şi să înceapă să îndure consecinţele ei. Pavel nu bazează supunerea femeilor pe Cădere, ci pe creaţie. Punctul argumentului său este că „Adam a fost făcut mai întâi” şi că „femeia a fost înşelată” (v. 13-14). Aceste două evenimente, care au avut loc înaintea rasei umane au înfruntat judecata lui Dumnezeu, simbolizează pentru Pavel rolul de conducere al bărbatului şi rolul de supunere al femeilor.

Mântuită prin naştere de copii? Pentru a contracara orice înţelegere greşită posibilă derivată din afirmaţiile sale negative din v. 11-14, Pavel îşi conclude argumentul său cu o afirmaţie pozitivă: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie” (v.15). Acest verset este în mod clar conectat cu cel precedent prin prepoziţia de („totuşi”) şi formează concluzia culminantă faţă de argumentul introdus în versetul 9 cu fraza „astfel femeile”. Prin urmare, o înţelegerea a acestei afirmaţii de încheiere poate să clarifice mai departe însemnătatea întregului pasaj.

Interpretarea acestui pasaj pozează anumite probleme lingvistice. Cea majoră se pare că are de a face cu verbul sothesetai, care poate însemna ori că „ea va fi mântuită” sau că „ea va fi în siguranţă prin naşterea de copii”. A doua opţiune a fost adoptată de Noua Versiune Internaţională (din limba engleză, n. tr.)40. Conform acestei traduceri ceea ce spune Pavel este că femeia va supravieţui la naşterea de copii dacă ea este evlavioasă. Această interpretare nu numai că este irelevantă faţă de context ci şi neadevărată din punct de vedere empiric. Femei creştine evlavioase au murit în timp ce năşteau copii.

Prima traducere este în armonie cu folosirea verbului „a mântui” din scrierile lui Pavel în care acesta se referă întotdeauna, în fond, la mântuirea de păcat. Întrebarea este, în ce sens va fi o femeie mântuită prin naşterea de copii? Unii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin fapte bune, reprezentate figurativ de naşterea de copii41. Aceasta ar fi o contradicţie clară a părerii lui Pavel despre mântuirea prin credinţa în Hristos.

Alţii cred că aceasta înseamnă că femeile creştine vor fi mântuite prin naştere de copii, adică, prin venirea lui Mesia42. Această interpretare îşi găseşte sprijinul în special în prezenta articolului de la expresia „naşterea de copii” (tes teknogonia), care ar putea sugera o naştere particulară, anume, aceea a lui Hristos. O astfel de părere, totuşi, este discreditată în primul rând de însăşi înţelesul lexical al lui teknogonia („purtarea de copii” sau „creştere de copii”) care denotă rolul femeii în a da naştere, şi nu naşterea ca urmare (cf. 1 Timotei 5:14). În al doilea rând, această interpretare nu se potriveşte cu contextul. Cum ar putea fi rolul lui Maria în naşterea lui Isus mijlocul de mântuire a femeilor?

Credincioşie faţă de rolul corespunzător. Interpretarea care se potriveşte cel mai bine cu vocabularul şi locaţia contextuală a versetului 15 – afirmaţia de concluzie referitoare la rolul femeilor în biserică – este următoarea: Femeile vor fi mântuire, nu prin aspirarea la rolul de conducere de învăţător-supravheghetor al congregaţiei locale, ci prin credincioşia faţă de rolurile lor materne şi casnice, dacă ele continuă în credinţă, dragoste şi sfinţire, cu modestie43.

Această interpretare se potriveşte în mod admirabil cu contextul imediat al versetelor 9-14, unde preocuparea lui Pavel este de a accentua sfera adecvată a activităţilor femeilor. Aceasta îşi găseşte de asemenea suport în contextul mai larg al epistolelor pastorale în care ideea dominantă repetată este nevoia ca femeile creştine să se devoteze pe ele insele în rolurile lor materne si casnice (1 Timotei 5:9-14; Tit 2:3-5).

Aparent era nevoie de o astfel de avertizare pentru a contracara influenţa sinistră a falşilor învăţători, care le sfătuiau pe femei să se abţină de la căsătorie (1 Timotei 4:3) şi să caute împlinirea în afara căminului (1 Timotei 5:13-15), prin a-şi asuma roluri de conducere în biserică (1 Timotei 2:12). Pentru a contracara această învăţătură, Pavel le îndeamnă pe femeile creştine să îşi menţină modestia lor (sophrosyne) – un termen pe care el îl foloseşte de două ori (v. 9, 15), la începutul şi sfârşitul îndemnului său. Femeile creştine trebuiau să-şi arate modestia şi proprietatea lor prin a se îmbrăca în mod sensibil, prin a învăţa în supunere, prin a se abţine de la aspirarea la rolul de învăţător (lider) al congregaţiei, şi prin îndeplinirea rolurilor lor materne-casnice.

Mântuirea prin naşterea de copii? Interpretarea noastră produce o problemă: A vrut Pavel să spună în versetul 15 că toate femeile ar trebui să se căsătorească şi să aibă copii ca să poată fi mântuite? Evident că nu. Ştim din 1 Corinteni 7 că Pavel a luat în considerare ambele căsătoria şi celibatul ca o chemare divină. Mai mult, această părere ar reduce mântuirea la o relaţie umană şi la un proces biologic, mai degrabă decât un dar divin al harului (Romani 3:28; Galateni 2:16). Prin urmare, este mai probabil faptul că Pavel menţionează naşterea de copii ca un aspect tipic, dar nu exclusiv al rolului femeii. Acesta este sprijinit de 1 Timotei 5:14 în care Pavel îşi exprimă dorinţa ca tinerele văduve să se „căsătorească” şi „să aibă copii” (teknogonein). Este evident că Pavel nu s-a aşteptat ca toate femeile tinere să se căsătorească; mai degrabă, el s-a aşteptat ca ele să-şi menţină rolurile lor casnice adecvate.

Pentru a elimina orice posibilitate de atribuire a unei valori merituoase naşterii de copii, Pavel adaugă virtuţile esenţiale creştine pe care trebuie să le menţină femeile „credinţa şi dragostea în sfinţenie, cu modestie” (v. 15). Versetul 15 se încheie prin a accentua „modestia”, însăşi calitatea menţionată la începutul pasajului (v. 9). Aceasta este accentuată de Pavel deoarece exprimă virtutea principală a unei femei creştine, manifestată nu doar în aspirarea de a fi lider-învăţător al congregaţiei, ci în menţinerea unui rol de supunere şi casnic, care este în acord cu rolul femeilor stabilit de Dumnezeu la creaţie.

În contextul său imediat şi mai larg, deci, 1 Timotei 2:15 ajută la clarificarea motivului pentru care Pavel interzice femeilor „să înveţe sau să aibă autoritate peste bărbaţi” în biserică, anume, deoarece el vede un astfel de rol ca fiind o violare a rolului casnic şi de supunere adecvat pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru femei la creaţie. Prin menţinerea acestui rol corespunzător în credinţă, dragoste şi sfinţenie, femeile, precum bărbaţii, devin recipienţi ai darului vieţii veşnice.

Relevanţa contemporană. Cât de relevant este pentru noi astăzi învăţătura lui Pavel despre rolul femeii în cămin şi în biserică? Unii argumentează faptul că acesta este total irelevant deoarece astăzi multe femei măritate îşi găsesc împlinirea nu în a se îngriji de familie, ci în a urma o carieră profesională. Ei argumentează că dacă Pavel ar fi trăit în era noastră, el ar fi avut o atitudine diferită. În consecinţă, pentru a fi credincios „vârfului central” sau a „viziunii mai mari” a lui Pavel, noi trebuie să respingem restricţiile lui şi să permitem femeilor să funcţioneze ca lideri nu doar în lumea seculară, ci şi în biserică unde ele ar trebui să fie ordinate ca pastori/bătrâni ai congregaţiei. Această raţionalizare este inacceptabilă din trei motive principale.

În primul rând, convingerea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică şi în cămin derivă nu din percepţiile culturale, ci din înţelegerea sa a rolului special la care Dumnezeu le-a chemat pe femei să-l împlinească. A se îngriji de o familie şi a fi supusă erau pentru Pavel elementele centrale ale definiţiei biblice a feminităţii şi a împlinirii ei a chemării lui Dumnezeu pentru omenire. Prin urmare, dacă Pavel ar fi trăit astăzi el tot ar mai avertiza femeile să rămână adevărate faţă de rolurile lor stabilite divin.

Un al doilea motiv pentru care învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor sunt importante astăzi este pentru că în anumite feluri emanciparea contemporană a femeilor ar putea să fie uluitor de similară cu ce din vremea sa44. Dacă, aşa cum argumentează numeroşi scriitori, oponenţii lui Pavel din epistolele pastorale le includeau şi pe „femeile [care] erau fruntea tendinţei libertine”45, evidenţiată prin îmbrăcămintea extravagantă, „părăsirea rolurilor casnice cum ar fi creşterea copiilor pentru a-şi asuma un rol proeminent în viaţa congregaţională – ca învăţatul”46, atunci Pavel se adresa unei situaţii mai degrabă similare cu cea care există astăzi.

Existenţa unei mişcări de „libertate a femeilor” din Creştinismul timpuriu este implicat nu numai de stricteţea lui Pavel (1 Timotei 2:11-12; 5:13; 2 Timotei 3:6; 1 Corinteni 11:5-10; 14:34), ci şi de documente cum sunt cele post-Noul Testament cum sunt apocrifa Faptele lui Pavel (circa 185 d. Hr.). În cea din urmă, Pavel deleagă o femeie, Tecla, să fie un predicator şi învăţător al cuvântului lui Dumnezeu: „Mergi şi predică cuvântul lui Dumnezeu”. Tecla a ascultat prin a merge în Iconia. Acolo ea a „mersa la casa lui Onisifor. . . şi a învăţat prezicerile lui Dumnezeu”47.

Încercarea acestui document apocrif de a-l prezenta pe Pavel nu numai ca interzicând ci şi ca delegând o femeie să fie un învăţător oficial al Cuvântul lui Dumnezeu în biserică, oferă o indicaţie adiţională a posibilei existenţe a unei mişcări feministe deja din vremea lui Pavel48. Dacă o astfel de mişcare a existat în acel timp, atunci instrucţiunea lui Pavel despre rolul femeilor în biserică ar fi în particular relevant pentru vremurile noastre, când o mişcare feministă din cadru bisericii câştigă teren.

Mărturia textului. Un al treilea motiv pentru acceptarea învăţăturii lui Pavel din 1 Tim 2:11-15 ca fiind relevantă pentru astăzi este faptul că textul nu conţine nici un element cultural care să fie modificat în lumina situaţiei noastre istorice noi. Dacă Pavel ar fi spus „Nu permit ca o femeie să înveţe ca un lider al bisericii sau să aibă autoritate peste bărbat deoarece femeia este needucată şi din punct de vedere cultural inacceptabil să fie lider în biserică”, atunci ar fi existat un motiv legitim de respingere a dispoziţiei lui ca relatându-se din punct de vedere cultural.

Pavel, totuşi, îşi bazează verdictul său nu pe factori culturali, ci pe evenimentele din capitolele de deschidere ale Genezei. El nu face nici un fel de referinţă la factorii culturali cum ar fi lipsa educaţiei şi orice posibilă ofensă culturală care ar fi rezultat dacă femeile erau acceptate să înveţe în calitate de lideri ai congregaţiei. Argumentul său înlătură introducere „noilor factori culturali” care l-ar determina pe acesta să aibă o atitudine diferită astăzi în ceea ce priveşte rolul femeilor în biserică.

Concluzie. Concluzia examinării noastre a textului din 1 Timotei 2:9-15 este că intenţia acestui pasaj, în lumina contextului imediat şi mai larg al epistolelor pastorale, este de a nu interzice femeilor să participe în lucrarea generală de învăţare din biserică („ele [femeile] să înveţe ceea ce este bun” – Tit 2:3), ci mai degrabă să le împiedice pe femei de la aspirarea la rolul restricţionat de învăţătură a liderului congregaţiei. Motivul verdictului lui Pavel este că dacă o femei exercită un astfel de rol de conducere ea este incompatibilă cu rolul de supunere pe care Dumnezeu l-a desemnat la început femeilor în cămin şi în biserică. În mod esenţial aceeaşi părere este exprimată de Pavel în 1 Corinteni 14:33b-36, un pasaj pe care îl vom examina acum.

PARTEA II

1 Corinteni 14:33b-36

VORBIREA FEMEILOR ÎN CADRUL BISERICII

Conţinutul şi interpretările pasajului

DispoziţiaÎn 1 Corinteni 14:33b-36 Pavel oferă o scurtă instruire referitoare la rolul femeilor în biserică, oarecum similar cu sfatul găsit în 1 Timotei 2:9-15. Iată ce spune pasajul: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” (1 Corinteni 14:33b-36).

Această afirmaţie are loc în cadrul contextului discuţiei despre cum să se menţină ordinea în adunările de închinare. Începând cu versetul 26 Pavel oferă instrucţiuni specifice despre cum ar trebui să se desfăşoare vorbirea în limbi şi prorocia în cadrul bisericii, ca să predomine ordinea. În acest context Pavel îşi oferă instrucţiunea sa referitoare la tăcerea femeilor în adunare. Acest pasaj a fost subiectul controversei considerabile, în special pentru că aceasta pare să fie într-un contrast puternic cu 1 Corinteni 11:5, unde, aşa cum am văzut, Pavel presupune că femeile se vor ruga şi vor proroci în biserică.

Patru interpretări. Patru interpretări principale au fost propuse pentru a rezolva contradicţia aparentă dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. O primă părere susţine că 1 Corinteni 14:34-35 este o interpolaţie post-Paulină49. Nu există nici o evidenţă textuală pentru o astfel de părere, deşi, câteva manuscrise tind să editeze textul prin a pune pasajul după versetul patruzeci50. Cu excepţia dificultăţii textului, nu există nici un motiv să îl privim ca o interpolare.

O a doua părere susţine că Pavel a fost pur şi simplu inconsistent în aplicarea sa a Evangheliei51. Este greu de crezut că un om de calibrul lui Pavel să nu fi recunoscut inconsistenţa sa într-un anumit domeniu, în cadrul a trei capitole. O astfel de părere subminează confidenţa în inspiraţia Scripturii.

O a treia părere presupune faptul că Pavel în 1 Corinteni 11 nu a dat permisiune femeii să se roage sau să prorocească în public ci doar în particular. În consecinţă, în 1 Corinteni 14 avem „o interzicere absolut împotriva vorbirii femeilor în slujbă”52. Slăbiciunea acestei păreri este că există puţină garanţie spre a se crede că rugăciunea şi profeţirea menţionată în 1 Corinteni 11:5 trebuia să fie făcută doar în particular acasă. Pavel a văzut prorocia ca un dar pentru folosire publică53. Mai mult, este greu de crezut ca Pavel să interzică femeilor să se roage cu capul neacoperit în casele lor. Prin acelaşi indiciu, este greu de conceput ca Pavel să interzică ca un om să se roage cu capul acoperit când este afară şi este frig.

O a patra părere susţine faptul că acest capitol 14 nu-l contrazice pe al 11lea, ci doar limitează anumite forme preluate de femei, cum ar fi soţiile să întrebe în public ceva pe soţii lor, sau ca femeile să se angajeze într-o formă dezorganizată de vorbire54. O slăbiciune de bază a acestei păreri este că aceasta ignoră faptul că Pavel le instruieşte pe femei să tacă în biserică nu pentru că ele sunt dezordonate, ci pentru că ele sunt femei.

Dacă problema era vorbirea dezordonată, este dificil să vedem de ce ar pune Pavel deoparte pe femei (ca soţii) în timp ce în contextul imediat el vorbeşte despre confuzia creată de oameni în general care vorbesc simultan în limbi sau prorocesc. Dacă problema era una de dezordine, cum ar fi cu limbile şi prorocia, atunci Pavel ar fi prescris pur şi simplu ordinea (cf. v. 27, 29, 31), şi nu tăcerea femeilor. Cu siguranţă că nu toţi cei se comportă în mod dezordonat erau femeile.

În al doilea rând, Pavel spune că aceeaşi regulă este prezentă în toate bisericile sfinţilor. Este puţin probabil ca problema femeilor gălăgioase să fi apărut în toate bisericile. În fine, Pavel afirmă în mod clar că „este o ruşine ca o femeie să vorbească în biserică” (v. 35). Ceea ce este ruşinos nu este vorbirea ei dezordonată ci „vorbirea” ei ca femeie. Astfel motivul pentru această dispoziţie trebuie căutat nu într-o anumită vorbire dezordonată, ci în felul vorbirii care era neadecvat pentru o femeie în adunare.

Interzicerea vorbirii autoritare

Fraza cheie. Propoziţia care poate oferi cheia înţelegerii dispoziţiei este fraza „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea.” (1 Corinteni 14:34). Fraza „să fie supuse” este adesea trecută cu vederea în determinarea înţelesului pasajului, totuşi aceasta conţine o calificare importantă. Contrastul puternic implicat de prepoziţia „ci” (alla), sugerează faptul că vorbirea pe care o are Pavel în gând este cea care implica nesupunerea. Femeilor li se interzice un tip specific de vorbire, anume, acela care este constituit dintr-un anumit exerciţiu al autorităţii şi care era prin urmare inconsistent cu rolul de supunere pe care Pavel credea că femeile trebuie să-l îndeplinească în cadrul bisericii. Vorbirea negată în dreptul femeii este o vorbire care este neadecvată poziţiei lor ca femei sau ca soţii.

Ce fel de vorbire din partea femeilor din biserică reprezenta pentru Pavel o violare a principiului supunerii femeii faţă de bărbaţi? Trei păreri majore au fost exprimate.

(1) Învăţarea. Unii susţin că Pavel trebuie să se fi referit la învăţătură deoarece „învăţătura este prin natură un exerciţiu al autorităţii şi ar viola principiul supunerii femeilor faţă de bărbaţi”55. Această părere este plauzibilă deoarece, aşa cum explică George W. Knight, „corelarea dintre vorbire şi linişte găsită aici este paralelă cu cea din 1 Timotei 2:11-14, unde ceea ce se interzice este ca femeile să înveţe pe bărbaţi. O astfel de înţelegere pare a fi cea mai adecvată pentru 1 Corinteni 14”. Pe de altă parte, trebuie admis faptul că nu există nimic specific în contextul din 1 Corinteni 14:34 care să indice faptul că Pavel se referă în mod exclusiv la învăţătură.

(2) Evaluarea profeţilor. Pe baza unei analize convingătoare mai degrabă structurală a 1 Corinteni 14:29-36, atât James Hurley cât şi Wayne Grudem conclud faptul că ceea ce a interzis Pavel este participarea femeilor la evaluarea profeţilor57. Chestiunea specifică adresată în versetele de la 29 la 33a este regularea vorbirii profeţilor. Numărul vorbitorilor este limitat la doi sau trei iar cuvintele profeţilor trebuiau „cantaride” (literal, „judecate” sau „evaluate”, diakrino) pentru a se asigura conformitatea cu învăţătura apostolică.

Următoarele trei versete 33b la 36 sunt văzute ca o instrucţiune în plus referitoare la evaluarea de către femei a mesajului profetului. În această privinţă, ceea ce ar fi spus Pavel este, „Femeile să tacă în biserici în timpul evaluării profeţiilor”. Motivul pentru care li se interzicea femeilor să evalueze în mod public mesajul unui profet este pentru că aceasta ar fi văzută ca o exercitarea a rolului de conducere inadecvat pentru femei.

(3) Cuvintele vorbite. O neînsemnată variaţie a acestei păreri este oferită de Walter L. Liefeld care crede că „judecarea” nu trebuieşte limitată faţă de mesajul profeţilor, ci s-ar putea referi la cuvintele vorbite în general de oricare lider al congregaţiei. El găseşte sprijin pentru această interpretare în referinţa lui Pavel la „lege”: „aşa cum spune şi legea” (v. 34). El sugerează că un exemplu al unei astfel de legi ar putea fi Numeri 12:1-15 unde Miriam şi Aaron s-au plâns împotriva lui Moise. Liefeld trage următoarea concluzie din acest exemplu: „Miriam a fost o prorocită (ca şi Debora, Judecători 4:4, şi Hulda, 2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22), însă atunci când ea a contracarat autoritatea lui Moise, ea a păcătuit. Ea era un lider (Mica 6:4) dar  nu ar fi trebuit să-l judece pe profetul Moise (Deuteronom 18:15). Astfel, argumentul lui Pavel ar putea decurge în acest fel, femeile din biserică por proroci, dar nu ar trebui să judece cuvintele altora. Ele ar trebui să fie „în supunere” aşa cum ar fi trebui să fie Miriam faţă de conducerea lui Moise. Aceasta se potriveşte bine dar nu necesită faptul ca limitarea pusă peste femei în capitolul 14 să fi fost cu referire la „judecarea” profeţilor.”58

Vorbirea autoritară. Toate încercările de mai sus de a defini natura vorbirii interzise femeilor în 1 Corinteni 14:34 în termenii învăţării oficiale, evaluarea profeţilor sau a cuvintelor rostite de alţii, par să conţină un element de adevăr. Noţiunea că un anumit fel de „judecare” poate fi implicat este sugerat de contextul imediat care vorbeşte despre cântărirea cuvintelor profeţilor (v. 29). Pe de altă parte, lipsa unei legături explicite dintre regularea despre profeţi (v. 29-33a) şi cea referitoare la femei (v. 33b-36) sugerează că vorbirea interzisă femeilor include orice formă de vorbire inadecvată faţă de rolul de supunere al femeilor.

Fraza cheie care califică felul de vorbire al femeilor pe care o avea Pavel în minte este „dar să fie supuse” (v. 34). Această frază sugerează faptul că vorbirea interzisă femeilor este un tip de vorbire care a fost văzut drept inadecvat lor în calitate de femei sau soţii. Din acestea puteau face parte femeile care vorbeau în biserică în calitate de învăţători autoritari ai congregaţiei, sau ca judecători ai cuvintelor rostite de profeţi, bătrâni sau chiar de proprii lor soţi. Aceasta ar fi putut să includă orice formă de întrebare care era văzută ca provocatoare pentru conducerea bisericii. În lumina acestor observaţii, este preferabil să înţelegem interzicerea lui Pavel în termeni mai extinşi, adică, care să includă orice formă de vorbire de către femei care era văzută ca reflectând lipsa de supunere faţă de soţul lor şi/sau faţă de liderii bisericii.

Vorbirea şi autoritatea. Pentru a aprecia semnificaţia declaraţiei lui Pavel, este important să notăm că în majoritatea culturilor, incluzând cultura evreiască din vremea lui Pavel, oamenii erau presupuşi să vorbească într-o manieră adecvată cu poziţia şi statutul lor. De exemplu, Stephen B. Clark indică faptul că „un ucenic pregătit în cadrul Palestinei din secolul întâi ar fi foarte şovăitor în exprimarea unei opinii în prezenţa rabinului său sau a altor rabini; el ar fi la fel de şovăielnic în a interveni într-o discuţie cu rabinul său prezent”59. Am descoperit spre surpriza mea că acelaşi obicei era adevărat în majoritatea claselor la care am fost la Universitatea Pontifical Gregorian din Roma. Întrebările nu trebuiau să fie puse în public în clasă, ci în particular profesorului, după terminarea clasei. Reţinerea de la a pune întrebări în clasă era văzut ca un semn de respect pentru autoritatea învăţătorului.

Ucenicii, soţiile şi copiii se presupuneau să-şi reţină vorbirea lor într-o adunare publică în care învăţătorii sau capii caselor discutau chestiuni care preocupau comunitatea. Aceşti oameni reprezentau în public preocupările membrilor căminelor lor la care ei le explicau ulterior sau cu care se discutau mai extins orice altă întrebare discutată60. În mod presupus acesta este motivul pentru care Pavel le îndemână pe femei să pună întrebări nu în mod public în adunare, ci în privat în casa soţilor lor (v. 35). Făcând astfel ele arătau respect pentru rolul de cap al soţilor lor. Din contra, dacă o femeie insista în a-şi prezenta propria sa părere, lipsită de respectul prezenţei soţului ei sau a liderilor bisericii, care, conform cu Pavel, era „ruşinos” (v. 35), deoarece aceasta încălca „legea” (v. 34) referitoare la supunerea femeilor.

Baza şi scopul decretului lui Pavel

Lege culturală sau biblică? Pentru a valida autoritatea decretului său, Pavel face apel la „lege”: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi legea” (v. 34). La care „lege” se referă Pavel? Unii argumentează faptul că el se referă la „legile culturale evreieşti şi ale neamurilor care limitau participarea publică a femeilor”61. Această părere este discreditată de faptul că termenul „lege” (nomaos) nu este niciodată folosit în scrierile lui Pavel cu referire la obiceiurile culturale. Mai mult, aşa cum am văzut din analiza noastră a textului din 1 Timotei 2:13 şi 1 Corinteni 11:8-9, Pavel îşi bazează decretul său referitoare la femei nu pe obiceiuri culturale, ci pe revelaţia biblică.

Problema e să descifrăm care „lege” a Vechiului Testament o avea Pavel în minte. Evident că el nu se putea gândi la o lege a Vechiului Testament care să le ceară femeilor să tacă în tot timpul la închinare, deoarece nu există o astfel de lege. Vechiul Testament arată că opusul este adevărat (Exod 15:20-21; 2 Samuel 6:15; Psalmul 148:12). „Legea” pe care Pavel o avea în minte este cel mai probabil principiul Vechiului Testament al rolului de cap şi al supunerii pe care l-am discutat în Capitolul 1.

Unii comentatori cred că Pavel se gândea la Geneza 3:16 („Soţul tău. . . să stăpânească peste tine”) atunci când a vorbit despre „lege”62. Aceasta puţin probabil deoarece Noul Testament nu apelează niciodată la „blestemele” Căderii ca bază pentru conduita creştină sau învăţătură. Am văzut că în celelalte pasaje în care Pavel dă instrucţiuni despre rolurile femeilor, el apelează în mod consistent la relaţia lui Adam şi Eva dinainte şi nu după Cădere, adică, la Geneza 2 şi nu la Geneza 3 (cf. 1 Timotei 2:13; 1 Corinteni 11:8-9).

Principiul de supunere faţă de cap. Din moment ce legea la care apelează Pavel în pasajele paralele sau analoge (1 Corinteni 11:8-9; 1 Timotei 2:13) este ordinea creaţiei în Geneza 2, putem presupune cu siguranţă că ultima este ceea ce a avut şi Pavel în vedere în referirea sa la „lege” în 1 Corinteni 14:34. aceasta înseamnă că apelul lui Pavel la „lege” nu trebuie să aibă nici un text particular în minte. Este suficient pentru el să le reamintească femeilor de principiul de supunere faţă de cap pe care Dumnezeu l-a stabilit în Vechiul Testament, un principiu încă aplicabil în participarea femeii la serviciul de închinare (1 Corinteni 11:5).

La acest punct este necesar să facem distincţia dintre un principiu biblic permanent şi aplicarea sa culturală, legată de timp. Abţinerea de la a pune întrebări în adunare era obiceiul prin care femeile arătau supunere faţă de soţii lor şi/sau faţă de liderii bisericii. Astfel, „să nu pună întrebări în adunare” era un obicei servil faţă de principiul „[femeile] să fie supuse” (1 Corinteni 14:34). În timp ce principiul este permanent, aplicarea sa este condiţionată din punct de vedere cultural. Totuşi, în fiecare cultură principiul trebuie să fie exprimat în cămin şi în biserică prin obiceiuri adecvate.

Interpretarea este consistentă cu preocuparea lui Pavel de a menţine o structură autoritară în cămin şi în biserică, unde bărbaţii erau chemaţi să exercite conducere responsabilă şi de sacrificiu, iar femeile să răspundă în mod susţinut. Am văzut în cursul studiului nostru că Pavel accentuează în mod repetat importanţa respectării principiului de supunere faţă de cap: „capul unei femei este bărbatul ei” (1 Corinteni 11:3); „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului” (Efeseni 5:22; cf. Coloseni 3:18); „Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (1 Timotei 2:11-12); „învaţă-le pe femeile tinere. . . să fie supuse soţilor lor” (Tit 2:4-5).

Armonia dintre 1 Corinteni 11:5 şi 14:34. În lumina principiului de supunere faţă de cap, se înţelege de ce are nega Pavel unei femei funcţia de  vorbire autoritară din 1 Corinteni 14:33b-34. A permite ultima ar fi subminat principiul de mai sus. Pe de altă parte, Pavel a permis în mod prompt ca femeile să se roage şi să prorocească în 1 Corinteni 11:5, deoarece aceste activităţi nu implicau presupunerea unei poziţii de autoritate peste bărbaţi.

Prorocirea în Corint era în mod aparent înţeleasă în sensul larg de comunicare pentru congregaţie a unui mesaj de îndemn de la Dumnezeu. Această lucrare nu implică asumarea rolului de conducere al bisericii pentru cel puţin două motive. Primul, Pavel sugerează faptul că lucrarea profetică de „zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Corinteni 14:3) era deschisă tuturor: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul” (14:31). În al doilea rând, fiecare membru al congregaţiei ar putea pune la întrebare limbajul profeţilor: „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14:29).

Implicaţia cuvântului grecesc diakrino, tradus aici prin „a cântări ceea ce este spus”, este că membrii trebuiau să asculte în mod critic, cernând binele de rău. E greu de imaginat că un profet al Vechiului Testament ca Isaia să îi invite pe oameni să evalueze în mod critic mesajul său şi să accepte doar ceea ce ei vedeau ca sănătos. Acesta sugerează faptul că, aşa cum notează Wayne A. Grudem, „că profeţii din Corint nu au fost învăţaţi de Pavel să vorbească cu o autoritate divină a cuvintelor actuale”63.

Această concluzie este sprijinită de versetul 36: „Ce? de la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?” Aceasta implică faptul că Cuvântul lui Dumnezeu a venit de la Pavel şi de la alţi apostoli; astfel chiar şi profeţii din bisericile locale trebuiau să fie supuşi directivelor apostolice. În lumina acestei observaţii nu există nici o contradicţie între vorbirea profetică a femeilor din 1 Corinteni 11:5 şi interzicerea vorbirii lor în mod autoritar din 1 Corinteni 14:34, din moment ce prima nu a implicat-o pe ultima.

Soţii sau femei? Este directiva lui Pavel din 1 Corinteni 14:34 intenţionată pentru toate femeile sau doar către soţii? Versetul 35 se referă în mod explicit doar la soţii: „Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă”. Această afirmaţie i-a determinat pe unii să concludă faptul că verdictul lui Pavel se aplică în mod exclusiv soţiilor şi nu inclusiv şi tuturor femeilor64. În discuţia noastră a textului din 1 Corinteni 11:3 am arătat că pentru Pavel relaţia dintre soţ-soţie este paradigma pentru relaţia bărbat-femeie în general. Femeile căsătorite, care alcătuiau majoritatea femeilor din congregaţie, slujeau ca model pentru femei în general. Stephen B. Clark ilustrează acest punct cu o analogie potrivită: „Dacă Pavel ar fi interzis copiilor să nu vorbească în public ca o expresie a supunerii lor faţă de părinţii lor, nimeni nu ar ezita să aplice această regulă la orfani precum şi la copiii cu părinţi. Relaţia părinte-copil ar fi cauza normală, însă regula s-ar aplica şi copiilor cu părinţi surogat. În mod similar, femeile necăsătorite ar fi aşteptate să adere la o regulă pentru femeile măritate”65.

Femeile şi darurile spirituale. Trebuie notat faptul că decretul lui Pavel referitor la femeile din biserică din 1 Corinteni 14 este oferit în contextul unui capitol care are de a face cu darurile spirituale. În mod aparent unii oameni le revendicau, ca şi cum, că dacă o persoană a primit un dar spiritual, atunci el sau ea îl poate folosi în mod liber în biserică fără restricţii. O întrebare pusă adesea este cine are dreptul de a nega unei femei oportunitatea de slujire ca pastor/învăţător al congregaţiei dacă Duhul Sfânt i-a dat acesteia un astfel de dar?

În acest capitol despre darurile spirituale, Pavel arată, în primul rând, că o folosire nelimitată a darurilor rezultă într-o confuzie şi dezordine. Ultima este contrară cu voia lui Dumnezeu, „căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14:33). În al doilea rând, apostolul respinge disputa aparentă că dacă femeilor nu lise permită să vorbească în calitate de lideri autoritari ai congregaţiei, atunci biserica s-ar opune lui Dumnezeu şi Duhului Său. Pavel răspunde că un astfel de exerciţiu al acelui dar spiritual este contrar legii lui Dumnezeu, adică, faţă de principiul de supunere faţă de cap care este bazat pe ordinea creaţiei. Prin urmare, darurile spirituale sunt date pentru a fi folosite, nu contrar cu, ci în armonie cu voia revelată a lui Dumnezeu. În alte locuri Pavel explică felul cum femeile îşi pot folosi darurile lor spirituale cu cuviinţă prin rugăciunile şi prorocirea din biserică (1 Corinteni 11:5) şi prin a învăţa pe femei şi pe copii (Tit 2:3-5; 1 Timotei 5:14).

Nici o normă independentă. Pavel îşi încheie instrucţiunile sale despre „vorbirea” femeilor în biserică prin a spune: „Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el?”(1 Corinteni 14:36). Aceste cuvinte sunt direcţionate nu doar către femei ci atât bărbaţilor cât şi femeilor, aşa cum indică forma de masculin plural monous („numai voi”). În această afirmaţie Pavel provoacă dreptul bisericii creştine de a stabili norme pentru închinarea bisericii care sunt contrare cu cele enunţate, anume, ca femeile, într-un sens calificat să păstreze liniştea în biserici.

Provocarea directă a lui Pavel din acest verset sugerează faptul că biserica din Corint a adoptat practica permiterii femeilor să vorbească şi să înveţe în mod autoritar în calitate de lideri ai congregaţiei. Apostolul provoacă cursul lor de acţiune prin a le aminti că acestea nu erau sursa şi definiţia principiilor şi practicilor creştine; din contra, ei ar trebui să se conformeze faţă de ceea ce a fost făcut „în toate bisericile sfinţilor” (v. 33).

Pentru a întări autoritatea instrucţiunilor lui date în întregul capitol, Pavel face apel la cei care se privesc pe ei înşişi ca „un profet, sau un om spiritual” pentru a recunoaşte că ceea ce a fost scris „este o poruncă de la Domnul” (v. 37). Această afirmaţie puternică clarifică faptul că Pavel privea învăţăturile întregului capitol, inclusiv cele referitoare la femei, ca aplicându-se nu doar situaţiei locale a bisericii din Corint ci la bisericile creştine în general. Aceasta înseamnă că învăţăturile lui Pavel despre rolul femeilor trebuiesc acceptate ca parte integrantă a revelaţiei lui dumnezeu găsită în Scriptură.

CONCLUZIE

Am Întrebat la începutul capitolului: Cum se relatează principiul de cap şi de supunere la rolul femeilor în biserică? Examinarea noastră a textelor din 1 Timotei 2:9-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 a arătat că aplicarea acestui principiu în biserică necesită ca femeile să fie numite „să înveţe” (1 Timotei 2:12) sau „să vorbească” (1 Corinteni 14:34) în mod autoritar ca lider al congregaţiei. Am descoperit că această instrucţiune Paulină derivă nu din convenţiile culturale ale vremii lui care limita participarea femeilor la adunările publice, ci mai degrabă din înţelegerea lui Pavel a rolurilor distinctive pentru bărbaţi şi femei pe care Dumnezeu le-a stabilit la creaţie.

Pavel a simţit că modelul de creaţie ca calităţii de cap a bărbatului şi supunerea femeii în cămin şi în biserică, cere ca femeile să nu exercite supravegherea spirituală pentru turmă. El şi-a bazat părerile lui pe relaţia omului şi a femeii de dinainte, şi nu de după, rezultatele Căderii. El nu a făcut apel la factorii local sau cultural cum ar fi comportamentul dezordonat al unor femei, a lipsei lor relative de educatei sau a impactului negativ asupra celor de afară a numirii femeilor ca lideri în biserică. Natura argumentelor lui Pavel nu lasă ni un loc pentru a face din instrucţiunile sale să aibă doar o aplicare locală şi legată de timp.

Excluderea femeilor din oficiul de învăţare şi de conducere din 1 Timotei 2:11-15 şi 1 Corinteni 14:33b-36 nu trebuie construită ca să însemne că Pavel le exclude pe femei de la participarea activă din lucrarea bisericii. Am văzut în Capitolul 2 că Pavel laudă un număr semnificativ de femei că lucrează din greu alături de el în lucrarea misionară a bisericii. Totuşi, femeile slujeau în biserică, nu ca lideri numit, ci în roluri de susţinere cum ar fi acelea de „tovarăşi de lucrare”, diaconiţe şi prorociţe care edificau şi încurajau congregaţia.

Pentru a aprecia mai bine motivul pentru care doar anumit bărbaţi şi nu femei au fost numite în biserica apostolică să slujească drept pastori sau bătrâni sau supraveghetori ai congregaţiei, vom lua în considerare în următorul capitol înţelegerea Noului Testament a rolului pastorului.

Note de subsol

  1. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as limiting or prohibiting the full participation of women in the ministry of the church, are: George. W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (1984): 143-157; Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal2 (1981): 198-222; Carroll D. Osburn, „Authenteo (1 Timothy 2:12),” Restoration Quarterly 25 (1983): 1-12; A. J. Panning, „Authentein–A Word Study,” Wisconsin Lutheran Quarterly 78 (1981): 185-191; B. W. Powers, „Women in the Church: The Application of 1 Timothy 2:8-15,” Interchange 17 (1975): 55-59; Susan T. Foh, Women and the Word of God (Phillipsburg, New Jersey, 1979), pp. 122-128; James B. Hurley, Man and Woman in Biblical Perspective (Grand Rapids, Michigan, 1981), pp. 193-228.
  2. Some of the studies which view 1 Timothy 2:9-15 as supporting the full participation of women in the ministry of the church, are: J. J. Davis, „Ordination of Women Reconsidered: Discussion of 1 Timothy 2:8-15,” Presbyterian Communique12 (November/December 1979): 1-15; N. J. Hommes, „Let Women Be Silent in the Church: A Message Concerning the Worship Service and the Decorum to Be Observed by Women,” Calvin Theological Journal4 (1969): 5-22; Catherine C. Kroeger, „Ancient Heresies and a Strange Greek Verb,” Reformed Journal 29 (March 1979): 12-15; „1 Timothy 2:12–A Classicist’s View,” in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), pp. 225-244; Philip B. Payne, „Libertarian Women in Ephesus: A Response to Douglas J. Moo’s Article: ‘1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,’” Trinity Journal2 (1981): 169-197; David M. Scholer, „Exegesis: 1 Timothy 2:8-15,” Daughters of Sarah 1 (May 1975): 7-8; also „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” in Women, Authority and the Bible,  Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois 1986), pp. 193-224; Aida D. B. Spencer, „Eve at Ephesus (Should Women Be Ordained As Pastors According to the First Letter to Timothy 2:11-15?),” Journal of the Evangelical Theological Society 17 (1974): 215-222.
  3. See, for example, Rom 1:27; 1 Cor 15:25, 53; 2 Cor 5:10; 1 Thess 4:1; 1 Tim 3:2; 2 Tim 2:6, 24; Titus 1:7, 11).
  4. James B. Hurley (n. 1), p. 196.
  5. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 200, 218. The same view is strongly defended by Philip B. Payne (n. 2), pp. 190-194; Catherine C. Kroeger, „1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View,” (n. 2), pp. 225-244.
  6. I am indebted for some of the criteria to Douglas J. Moo, „The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 220-221.
  7. Carroll D. Osburn (n. 1), p. 11.
  8. Susan T. Foh (n. 1), p. 123.
  9. For an extensive documentation of this point, see David M. Scholer, „Women’s Adornment: Some Historical and Hermeneutical Observations on the New Testament Passages,” Daughters of Sarah6, (January/February 1980):3-6.
  10. David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry” (n. 2), pp. 201-202; see also n. 9.
  11. Philip B. Payne (n. 2), p. 191; see also David M. Scholer, „1 Timothy 2:9-15 and the Place of Women in the Church’s Ministry,” (n. 2), p. 202.
  12. Philip B. Payne (n. 2), p. 192.
  13. Aida Spencer, „Eve at Ephesus,” The Journal of the Evangelical Theological Society17 (1974): 217.
  14. Philip B. Payne offers very compelling reasons for translating hesychiaas „quiet” and not „silence” (n. 2), pp. 169-170.
  15. James B. Hurley (n. 1), p. 200.
  16. J. Hommes, „Let Women Be Silent in Church,” Calvin Theological Journal4 (April 1969): 7.
  17. Douglas J. Moo sees in verses 11 and 12 a chiastic structure (inverted parallelism) with the word „submission” (hypotage) functioning as the pivotal point of the verses („1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance,” Trinity Journal1 [1980]: 64).
  18. James B. Hurley (n. 1), p. 201.
  19. Philip B. Payne (n. 2), p. 172; also G. Osborne, „Hermeneutics and Women in the Church,” Journal of the Evangelical Theological Society20 (1977): 347.
  20. David M. Scholer (n. 10), p. 205; also Grant Osborne (n. 18), p. 346; Richard and Joice Boldrey, Chauvinist or Feminist? Paul’s View of Women(Grand Rapids, Michigan, 1976), p. 62; Philip B. Payne (n. 2), pp. 173-175; Catherine C. Kroeger (n. 2), pp. 225-232.
  21. David M. Scholer (n. 10), p. 203.
  22. Ibid., p. 205; the same view is defended by Philip B. Payne (n. 2), p. 175. A similar conclusion is reached by Catherine C. Kroeger who interprets 1 Timothy 2:12 as follows: „I do not allow a woman to teach nor to represent herself as the originator or source of man” („1 Timothy 2:12 — A Classicist’s View” [n. 2], p. 232).
  23. George W. Knight III, „Authenteoin Reference to Women in 1 Timothy 2:12,” New Testament Studies30 (January 1984): 152. The same view is expressed by Fritz Zerbst, The Office of Woman in the Church(St. Louis, Missouri, 1953), p. 53 (Zerbst gives an extensive list of other authors who hold the same view); J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 68; James B. Hurley (n. 1), p. 202; Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ (Ann Arbor, Michigan, 1980), pp. 197-198.
  24. George W. Knight III (n. 23), p. 152.
  25. See 1 Tim 4:6, 13, 16; 2 Tim 3:14-17; 4:1-4; Titus 1:9; 2:1, 7.
  26. Karl H. Rengstorf, „Didasko,” Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard Kittel (Grand Rapids, Michigan, 1974), vol. 2, p. 147; also Douglas J. Moo, „1 Timothy 2:11-15: Meaning and Significance” (n. 1), pp. 65-66; „The Interpretation of Timothy 2:11-15: A Rejoinder” (n. 1), pp. 200-202; R. C. H. Lenski, The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon(Minneapolis, 1937), p. 564; David P. Scaer, „May Women Be Ordained as Pastors?” The Springfielder 36-2 (September, 1972): 104; Susan T. Foh (n. 1), p. 125.
  27. Keir Howard, „Neither Male nor Female: An Examination of the Status of Women in the New Testament,” The Evangelical Quarterly55, 1 (January, 1983): 41.
  28. Aida Spencer, (n. 2), p. 219; Philip B. Payne (n. 2), pp. 175-177.
  29. Douglas J. Moo provides a most compelling critical refutation of this interpretation in („The Interpretation of 1 Timothy 2:11-15: A Rejoinder,” Trinity Journal 2 (1981): 202-204.
  30. Paul K. Jewett, Man as Male and Female(Grand Rapids, MI, 1975), p. 57.
  31. Virginia Mollenkott, Women, Men and the Bible (Nashville, 1977), p. 99; Arlene Swidler, Woman in a Man’s Church (New York, 1972), pp. 34-35; Karl Schelkle, The Spirit and the Bride(Collegeville, Minnesota, 1979), p. 90.
  32. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty, All We’re Meant to Be: A Biblical Approach to Women’s Liberation(Waco, Texas, 1974), p. 28; see also Paul K. Jewett (30), pp. 126-127; Karen Hoover, „Creative Tension in 1 Timothy 2:11-15,” Brethren Life22 (1977): 164; Margaret Howe, Women and Church Leadership(Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47.
  33. Elizabeth Fiorenza, in The Liberating Word: A Guide to Nonsexist Interpretation of Scripture, ed. Letty Russel (Philadelphia, 1976), p. 49.
  34. Paul K. Jewett (n. 30), p. 61; Francis Cleary, „Women in the New Testament,” Biblical Theology Bulletin10 (1980): 81; Donald Guthrie, The Pastoral Epistles: an Introduction and Commentary(Grand Rapids, Michigan, 1957), p. 77; H. P. Liddon, Explanatory Analysis of St. Paul’s First Epistle to Timothy(Minneapolis, 1978), p. 19.
  35. Stephen B. Clark, Man and Woman in Christ(Ann Arbor, MI, 1980), p. 204.
  36. Ibid.
  37. The Seventh-dayAdventist Bible Commentary(Washington, D. C., 1957), vol. 7, p. 296; see also George W. Knight III, The Role Relationship of Men and Women (Chicago, 1985), p. 32.
  38. Douglas J. Moo (n. 17), p. 70.
  39. See, for example, Ida Ramig, Exclusion of Women from the Priesthood: Divine Law or Sex Discrimination?(Metuchen, 1976), pp. 111-116; A. M. McGrath, O. P., What a Modern Catholic Believes about Women(Chicago, 1972), pp. 36-37.
  40. This translation has been adopted also by Moffat and NASB.
  41. See C. Spicq, Les Epîtres Pastorales(Paris, 1969), p. 380.
  42. Philip B. Payne (n. 2), p.; Aida Spencer (n. 2), pp. 219-220; H. P. Liddon (n. 34), pp. 38, 39; Walter Lock, A Critical and Exegetical Commentary on the Pastoral Epistles(Edinburgh, 1924), p. 33; Pace Don Williams, The Apostle Paul and Women in the Church(Van Nuys, California, 1977), p. 113.
  43. This view is expressed by Douglas J. Moo (n. 17), pp. 71-72; Robert Falconer, „1 Timothy 2:14-15. Interpretative Notes,” Journal of Biblical Literature66 (1941): 376-378; J. N. D. Kelly, A Commentary on the Pastoral Epistles (London, 1963), p. 69; C. Spicq (n. 41), pp. 382-383; Herman Ridderbos, Paul: An Outline of His Theology (Grand Rapids, Michigan 1975), p. 309.
  44. For information on the improved social status of women in the Roman world in New Testament times, see Mary Lefkowitz and Maureen Fant, Women in Greece and Rome(Toronto, 1977); J. P. V. D. Balsolon, Roman Women (London, 1962).
  45. Philip B. Payne (n. 2), p. 190; see also David M. Scholer (n. 10), pp. 195-205; Catherine Clark Kroeger (n. 22), pp. 226-232.
  46. Carroll D. Osborn (n. 1), p. 11.
  47. Acts of Paul41, 42, in New Testament Apocrypha, eds. Edgar Hennecke and Wilhelm Schneemelcher (Philadelphia, 1965), vol. 2, p. 364; Tertullian challenges the use that some made of Thecla’s example to defend the right of women to teach and to baptize, by pointing out that the presbyter who fabricated the story was convicted and removed from office (On Baptism17).
  48. The suggestion is made by Martin Dibelius and Hans Conzelmann, The Pastoral Epistles,Hermeneia(Philadelphia, 1972), p. 48.
  49. See, William O. Walker, Jr., „The ‘Theology of Women’s Place and the ‘Paulinist’ Tradition,” Semeia28 (1983): 101-112; E. Schweizer, „The Service of Worship: An Exposition of 1 Corinthians 14,” Interpretation13 (1959): 402f.; Arnold Bittlinger, Gifts and Graces: A Commentary on 1 Corinthians 12-14(London, 1967), p. 110f.; Hans Conzelmann, 1 Corinthians, Hermeneia (Philadelphia, 1975), p. 246.
  50. For a discussion see Wayne A. Grudem, The Gift of Prophecy in 1 Corinthians(Washington, D. C., 1982), p. 241.
  51. Paul K. Jewett (n. 30), p. 115; Hans Conzelman (n. 49), p. 246.
  52. W. Grosheide, Commentary on the First Epistle to the Corinthians (Grand Rapids, Michigan, 1983), p. 342; cf. George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament(Grand Rapids, Michigan, 1974), p. 528.
  53. For a discussion of prophecy as a gift for public use, see Wayne A. Grudem (n. 50), p. 181.
  54. Among those who believe that the issue is disorderly speech are R. Banks, „Paul and Women’s Liberation,” Interchange18 (1976): 94; Letha Scanzoni and Nancy Hardesty (n. 32), pp. 68-69; D. Pape, In Search of God’s Ideal Woman (Downers Grove, Illinois, 1975), p. 138.
  55. Birney, The Role of Women in the New Testament Church (Pinner, 1971), p. 15.
  56. George W. Knight III (n. 37), pp. 24-35.
  57. James B. Hurley (n. 1), pp. 188-193; Wayne A. Grudem (n. 50), pp. 249-255.
  58. Walter L. Liefeld, „Women, Submission and Ministry in 1 Corinthians,”_ in Women, Authority and the Bible, ed. Alvera Mickelsen (Downers Grove, Illinois, 1986), p. 150.
  59. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.
  60. See discussion in Stephen B. Clark (n. 35), pp. 186-187.
  61. See Walter L. Liefeld (n. 58), p. 149.
  62. See C. K. Barrett, A Commentary on the First Epistle to the Corinthians(London, 1968), p. 330; Leon Morris, The First Epistle of Paul to the Corinthians(London, 1958), p. 201.
  63. Wayne A. Grudem (n. 50), p. 73. See Grudem’s analysis of the prophetic speech at Corinth on pp. 58-73.
  64. See, for example, E. Earle Ellis, „The Silenced Wives of Corinth,” in New Testament Textual Criticism, eds. Eldon Jay Epp and Gordon D. Fee (Oxford, 1981), p. 217; Gilbert Bilezikian,Beyond Sex Roles (Grand Rapids, Michigan, 1985), p. 149.
  65. Stephen B. Clark (n. 35), p. 187.

ww.voxdeibaptist.org/women_in_the_church_trd.htm

Isus din evanghelii (21) – Epilog

download - Copie - Copie

john 21

Publicat pe 29 august, 2020 De danutj

În evanghelia a patra, capitolul 21 apare ca o paranteză sau ca un epilog care mută lucrurile în contextul experienței bisericii, al vieții ucenicilor care vor beneficia de ceea ce a înfăptuit Isus Cristos. Învierea a avut loc, iar discipolii au avut parte deja de întâlnirea cu Isus, biruitorul morții. Acum urmează un fel de despărțire, care a fost anunțată în mai multe rânduri, dar și promisiunea că relația dintre maestru și ucenici va continua într-un alt cadru. Discipolii sunt puși în situația de a face alegeri, de a lua decizii cu privire la modul în care își vor trăi viața și vor duce mai departe misiunea încredințată de Domnul și învățătorul lor. Scena pescuirii minunate reprezintă contextul narativ și simbolic care vorbește despre această mutație de la viața care presupunea urmarea lui Isus prin Iudeea fără a avea nici o grijă, nici măcar pentru hrana zilnică, spre una care implică asumarea tuturor responsabilităților trăirii în această lume și asigurarea continuității slujirii cristice după modelul lui Cristos. Această trecere nu se realizează deloc ușor, iar textul biblic ne invită să evaluăm propria experiență și modul în care trăim prezența lui Isus cu noi în lume. Învierea aduce o schimbare majoră atât pentru discipolii Domnului de atunci, cât și pentru toți cei care au decis să-l urmeze de-a lungul timpului. Isus a promis că va rămâne alături de ucenici până la sfârșitul veacurilor, dar într-o formă diferită, neașteptată. Pentru a avea parte de asistența lui Cristos cel înviat în istorie este necesară angajarea credinței și a întregii ființe a discipolului, disponibilitatea actualizării a tot ceea ce a realizat Isus cât a trăit alături de noi, curajul de a împlini poruncile lui, indiferent de consecințe. Întrebările noaste cu privire la modul în care beneficiem de prezența Domnului nu sunt puține și nici simple. Evanghelia ne sugerează câteva piste de reflecție pe care le analizăm mai jos.

În primul rând, textul biblic ne introduce cu măiestrie în realismul vieții cotidiene a evreilor care își asigurau subzistența din activități primare precum pescuitul sau păstoritul. Ucenicii lui Isus erau pescari. Au practicat sporadic această activitate și în perioada în care l-au urmat pe Cristos prin Galileea și Iudeea. Scriptura ni-i prezintă pe șapte dintre discipoli (unii interpreți apelează aici la simbolistica numerelor specifică autorului acestei evanghelii pentru a sublinia totalitatea ucenicilor, nu doar de atunci, ci de pretutindeni, a corabiei care trimite la biserică și a mării care reprezintă lumea) pe Marea Tiberiadei la pescuit. Descrierea evenimentului este sumară, grăbind evenimentele spre partea centrală a arătării lui Isus. Fără a apela și la alte elemente cu potențial simbolic, cum ar fi noaptea, dimineața și efortul depus de ucenici fără nici un succes, ne apropiem de evenimentul care adună lucrurile. Isus ia inițiativa de a se implica în viața discipolilor, așa cum a mai făcut-o și odinioară. Prezența sa pe țărm dimineața este misterioasă și ucenicii nu îl recunosc. Această lipsă de receptivitate a fost amendată de cititori și interpreți mereu, iar unii pun lucrurile pe seama unei schimbări profunde a trăsăturilor lui Isus după înviere. Alți autori sunt de acord că problema se află de fapt la ucenici. Învierea lui Isus trebuie acordată cu ființa celor ce-l întâlnesc. Organul credinței discipolilor nu este încă suficient ajustat pentru manifestarea lui Cristos cel înviat. Arătările Domnului, după ridicarea sa dintre cei morți, reprezintă asemenea ocazii de recalibrare a ființei umane în raport cu noul tip de prezență a învățătorului în lume. În primă instanță, deși Isus îi interpelează de pe țărm, ucenicii nu îl recunosc. Cristos le cere să mai încerce o dată munca lor și să arunce năvodul în mare. Ochii li se deschid după ce are loc minunea prin care ei prind o mulțime mare de pești. Acest declic reprezintă mai mult decât participarea la un deja-vu. Este un moment semnificativ, o lecție importantă pe care discipolii o primesc în contextul vieții lor cotidiene. Promisiunea lui Isus stă în picioare. El este cu ei și va rămâne cu ei în permanență. Însă acest mod nou de a participa la relația cu Cristos presupune un efort și o transformare a ființei ucenicului, la fel de incomodă cum a fost și cea din perioada anterioară. Asistența divină nu eludează efortul și responsabilitatea ucenicilor. Isus nu le promite minuni și ușurarea muncii lor și nici nu le sugerează că asigurarea subzistenței este ceva nesemnificativ de care nu îi pasă. Schimbarea produsă prin acceptarea misiunii lui Cristos nu reprezintă o mutație care îi scoate pe ucenici din cadrele normalității acestei lumi. Identitatea de discipoli ai Domnului nu presupune un as în mânecă ce poate fi folosit oricând ca pe un atu în fața problemelor inerente vieții umane în lume. Ucenicii nu devin supraoameni care beneficiază de minuni în permanență pentru a se putea axa pe misiunea superioară a predicării evangheliei. Noua lor identitate contează, este definitorie, însă ea presupune o schimbare de perspectivă, asumarea faptului că urmarea lui Cristos și împlinirea misiunii lui presupun prezența maestrului alături de ucenici în permanență. Minunea este un semn al acestui adevăr care îi cere discipolului o reorientare, o redefinire a propriei condiții. Minunea atrage atenția asupra lecției pe care trebuie să ne-o însușim cu toții, anume că trebuie să ne trăim viața ca ucenici care beneficiază de prezența învățătorului și că ființa noastră are nevoie de o schimbare profundă pentru a se acorda la această realitate. Prezența discretă, dar eficientă, a lui Cristos cu noi în lume ne invită să ne asumăm cu îndrăzneală locul și rolul pe care îl putem juca în contextul în care am fost așezați, conștienți de faptul că nu suntem singuri, abandonați, pe cont propriu.

În al doilea rând, textul biblic ne mișcă spre întâlnirea cu Isus printr-un gest neașteptat. Asistăm la o mutație evidentă de pe o nevoie deja împlinită pe una mai profundă spre care suntem conduși de acțiunea Sf. Ap. Petru. Tristețea și apăsarea ucenicilor nu este legată numai de faptul că nu au prins nimic toată noaptea, ci este mai adâncă și este pricinuită de plecarea lui Isus. Apariția învățătorului schimbă complet lucrurile. Apostolul se aruncă în mare pentru a ajunge mai repede în prezența Domnului. Acest act însă nu este prezentat până la capăt. Nu ni se prezintă nici scena unei îmbrățișări calde și nici a unei închinăciuni solemne. Autorul ne lasă nouă să ne imaginăm întâlnirea dintre Petru și Isus, dar nu a ascuns ardoarea și pasiunea apostolului. Cadrul se mută imediat pe ceea ce găsesc ucenicii pe țărm. Ceva misterios plutește în aer. Nu se spun cuvinte și nu se fac gesturi neașteptate. Isus îi invită la masă. Ucenicii sunt așteptați cu un foc aprins, cu pește pe jeratic și pâine. Este o masă la care Cristos a lucrat sau pentru care a făcut iarăși o minune? Nu știm, dar ne place să credem că a muncit pentru ea, că a depus un efort cu mâinile și pasiunea sa pentru a le oferi ucenicilor o masă binevenită după o noapte de trudă. Această grijă atentă a maestrului pentru toate nevoile noastre ne scoate din imaginea falsă a unui creștinism orientat doar pe problemele sufletești sau incorect numite „spirituale”. Întâlnirea cu Isus are loc la o masă, în miezul experienței umane celei mai banale și, în același timp, celei mai profunde. Cadrul prânzului de pe țărm anticipează experiența credincioșilor într-o logică nouă pe care o aduce învierea. Omul este invitat la masă cu Dumnezeu. Promisiunile Scripturii capătă contur în acest cadru care adună întreaga noastră viață în ecuația restaurării. Gestul lui Isus este profetic și arată că existența noastră în lume este complet în grija atentă a lui Dumnezeu și că tot ceea ce suntem și facem fac parte din procesul întoarcerii noastre la Dumnezeu. Așa cum Isus a subliniat de nenumărate ori, Tatăl nostru din ceruri ne are în vedere și se implică alături de noi, în toate nevoile noastre. Fiul lui Dumnezeu ne deschide perspectiva unui alt raport cu Tatăl și ne promite că va fi mereu cu ucenicii săi în toate lucrurile. Dimensiunea simbolică a mesei de pe țărm este clară și ea anunță și pregătește cadrul pentru experiența profundă a participării la prezența lui Cristos cu cei credincioși în contextul eucaristiei (am alocat un alt text doar pentru această dimensiune a prezenței cristice în eucaristie). Isus ia pâinea și o frânge și apoi o împarte ucenicilor așezați la masă. Doar gesturile și acțiunea vorbesc, iar cuvintele sunt fără rost. Fiecare știa că se află în prezența lui Isus cel înviat și acest lucru era suficient. Fiecare era în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu și cu ceilalți participând la aceeași masă. Prin acest prânz pe malul mării, orizontul se deschide spre toți ucenicii din întreaga lume. Masa Domnului este locul întâlnirii tuturor cu Cristos și ocazia reafirmării credinței noastre în el, este participarea noastră efectivă la viața lui, la ființa lui, pentru că ni se oferă tuturor ca hrană.

Nu în ultimul rând, deși tabloul se restrânge către o discuție privată, textul biblic ne menține în aceeași atmosferă revelatoare. După ce au mâncat, Isus se adresează lui Petru într-un mod cu totul interesant, ciudat chiar. Apostolul joacă aici rolul ucenicului model, nu neapărat al liderului comunității apostolice. Întrebarea repetată de trei ori face trimitere la fundamentul relației dintre Isus și discipolul său, precum și la fundamentul slujirii și îndeplinirii misiunii încredințate de maestru. Creștinismul se fondează pe actul suprem al iubirii personale. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume animat de iubire pentru oameni, iar opera sa va continua după înviere pe aceeași bază. Isus nu le cere discipolilor să adere la un set de reguli, la o morală sau o religie ce se pretinde superioară. El cere o relație de iubire, angajarea într-o misiune care are ca temelie o nouă identitate ce se clădește prin raportarea la celălalt ca motor al propriei vieți. Slujirea creștină nu se întemeiază pe obligație, porunci sau jurământ, ci pe fidelitatea unei legături de iubire. Schimbarea pe care o produce Dumnezeu în noi nu se declanșează de frica judecății sau a morții, ci de promisiunea împlinirii pe care o aduce persoana lui Cristos. Este clar că această angajare într-o relație de dragoste implică standarde și dedicare, o misiune și un țel, dar nu invers. Nu îl iubim pe Isus pentru că ne-a dat un scop în viață sau pentru că ne-a oferit un sistem de valori, ci pentru ceea ce este el, pentru că se oferă pe sine în totalitate ca sursă de inspirație, schimbare, motivație, respect. Îl iubim pentru că iubirea ne împlinește și ne face să trăim în mod autentic ca ființe personale care găsesc că actul dăruirii de sine reprezintă toată profunzimea vieții. În Isus Cristos avem persoana care ne oferă iubirea sa necondiționată, mâna întinsă oricui dorește să îi fie aproape.

În biserica sa, Cristos se oferă lumii în mai multe moduri, pe mai multe căi. Isus se face manifest la cina cea de taină, în cuvintele Scripturii, în contextul liturgic al adunării laolaltă a credincioșilor, în misiunea creștină care aduce slujire tuturor. Dar toate acestea nu se pot realiza fără manifestarea reală și autentică a iubirii ucenicilor față de învățătorul lor. Isus Cristos cel înviat este prezent și manifest în lume prin relațiile de iubire pe care cei credincioși le trăiesc și le exprimă în viața lor. Discipolii pot fi pescari de oameni sau păstori pentru semenii lor doar dacă îl iubesc pe Fiul lui Dumnezeu. Această iubire nu poate fi una nominală, declarativă, de formă sau din obligație. Iubirea creștină reprezintă semnul distinctiv al prezenței unei noi identități și al unui nou mod de viață în lume care îl arată pe Dumnezeu-omul Isus Cristos. Iubirea lui Isus înseamnă urmarea lui, trăirea după modelul lui, raportarea la Dumnezeu după exemplul lui. Pare ciudat că Isus ne poruncește să-l iubim sau că ne spune că iubirea lui înseamnă împlinirea poruncilor sale. Pricepem însă că această iubire implică jertfa de sine, transformarea ființei noastre și trăirea după o altă logică decât cea pe care ne-o oferă lumea. Ucenici ai Domnului nu pot fi decât cei marcați profund de iubirea lui Isus și care sunt gata să răspundă cu aceeași iubire. Creștinismul nu poate cuceri lumea nici cu armele, nici cu puterea economică, nici cu știința sau civilizația. Calea cristică este cea a slujirii umile, a respectului pentru persoana celuilalt, a iubirii aproapelui așa cum este el. Cristos a înviat!

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/08/29/isus-din-evanghelii-21-epilog/

Mana profetică – Rostește viață…

download - Copie

Mana profetică – Rostește viață…

Dumnezeu dorește să fii atent la cuvintele pe care le rostești deorece ele au puterea, fie să ucidă, fie să aducă viață peste situațiile din viața ta. Faptul că te plângi de cât de lipsite de speranță par lucrurile din viața ta sau cât de rău îți merg toate, nu face altceva decât să îți distrugă credința. În timp ce meditam astăzi la acest cuvânt, am simțit în duhul că există o categorie de oameni spre care se îndreaptă acest cuvânt. Ei s-au obișnuit să rostească mai degrabă cuvinte de apărare, decât de biruință. Oamenii aceștia au ajuns să se blesteme ei înșiși, fără să-și dea seama că fac lucrul acesta. Dumnezeu dorește să te elibereze astăzi. Rostește viață și cuvinte de speranță peste viața ta și privește cum puterea lui Dumnezeu începe să lucreze în favoarea ta.

Citeste mai departe

Mana profetică – Întoarce-te la Isus…

Sunt mulți oameni care și-au formulat propria lor doctrină și se bizuiesc pe propria lor neprihănire și pe acțiunile religioase pe care le săvârșesc; pe Isus, însă, L-au lăsat pe dinafară. Noi suntem mântuiți prin credința în Isus, nu prin faptele noastre. Centrează-ți atenția asupra lui Hristos, căci tot ce El a săvârșit pe cruce pentru tine nu e în zadar. Aceasta este vremea să te pocăiești, să cauți iertare de la Domnul și să-L urmezi pe Hristos cu toată inima ta. Sarcina grea, cu care te-ai împovărat în încercarea ta de a-i impresiona pe alții, va fi ridicată de pe umerii tăi.

Citeste mai departe

Mana profetică – Blocaj…

Îmi vine stăruitor în minte cuvântul „blocaj”, iar apoi o imagine a unui birou pe care se află o tăviță compartimentată pentru documente care vin și care trebuie să plece. Compartimentul pentru documentele cu intrări este plin și trebuie rezolvate. Blocajul este o situație în care nimic nu progresează. Este vorba despre acele persoane ale căror blocaje se țin în lanț datorită amânărilor. S-au menținut ocupați cu lucruri plăcute lor, în timp ce au neglijat problemele care se cereau a fi rezolvate, și, astfel, s-au blocat.

Citeste mai departe

Mana profetică – Lămâi sau limonadă?

Puterea mărturisirii noastre e în stare să transforme o lămâie în limonadă. Dumnezeu îți vorbește astăzi cu privire la cuvintele pe care le mărturisești peste situația ta. Ai luat în considerare ce spune Cuvântul despre cuvintele pe care tu le mărturisești?

Citeste mai departe

Mana profetică – Virusul…

Recent mi s-a întâmplat să am un virus în computer, virus care mi-a distrus fișierele, și, în consecință, a trebuit să-mi formatez computerul și să-l readuc la setările inițiale, reinstalând totul din nou. Ca și creștin, poți fi foarte ușor infectat cu viruși care te vor corupe la nivelul sufletului și chiar al duhului. Trebuie, prin urmare, să te asiguri că ești conectat în permanență la Duhul Sfânt, care, precum un antivirus, te va proteja de orice atac distrugător.

Citeste mai departe

Mana profetică – Ține-te tare!

Inima ta este încă îndurerată datorită pierderii unei persoane iubite. Vremea aceasta a trebuit să vină, dar nu este menită să rămână pentru totdeauna. Dumnezeu dorește să te vindece și să te mângâie în timp ce treci prin această perioadă. El te va întări iar tu vei ieși din acest sezon mai puternic ca niciodată. Dumnezeu este Tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor (Psalmul 68:5).

Citeste mai departe

Mana profetică – Purtător de drapel…

Este o chemare pentru cei ce poartă drapelul lui Dumnezeu să se adune și să-și ocupe pozițiile. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemați să ridice, într-o astfel de vreme, drapelul lui Isus Hristos. Pe drapelul nostru se află blazonul cu numele lui Isus. Isus a spus că dacă numele Lui este înălțat, El va atrage la El pe toți oamenii. (Notă: cei se sunt atrași la El, sunt cei care vin de fapt la Isus. Ei vin la El deoarece Dumnezeu le-a deschis inimile și i-a învățat. Vezi Ioan 6:44-45. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie proclamat și declarat.

Citeste mai departe

Mana profetică – Integritate…

Aud în duhul meu, într-un mod foarte pătrunzător, cuvântul „integritate”. Dumnezeu ne dorește a fi oameni onorabili și integri în tot ceea ce facem. Cum vei știi să-ți controlezi comportamentul dacă nu e nimeni în fața căruia să dai socoteală pentru faptele tale? Amintește-ți că orice lucru făcut în ascuns, va fi adus la lumină și văzut de toți. Biblia ne învață în Romani 12:1, următorul lucru: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Condus de Domnul…

Am avut un vis în care mă confruntam cu niște persoane care răspândeau o doctrină falsă și îi duceau pe alții în confuzie. Am avut mai apoi imaginea unei busole ce indica spre nord. Lucrul acesta vorbește despre a primi ceea ce a fost făgăduit, atât în domeniul natural, cât și în cel spiritual. Chemarea este aceea de a umbla în această vreme cu multă înțelepciune, cunoștință și discernământ. Roagă-te să primești toate acestea, pentru a le manifesta atât în domeniul natural, cât și în cel spiritual.

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu judeca pe alții…

Nu te grăbi să judeci pe fratele tău sau să arăți cu degetul spre persoana de lângă tine. De multe ori judecăm prea repede și judecata aceasta se bazează pe standardele noastre. Încearcă să te pui în papucii celuilalt și vei vedea atunci propriile tale greșeli. Haideți mai degrabă să ne rugăm unul pentru celălalt, atunci când suntem gata să judecăm, și să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate mai degrabă păcatele noastre; iar în loc să-l doborâm pe cel de lângă noi, să fim mai bine gata să-l ridicăm.

Citeste mai departe

Mana profetică – Iartă…

Ultimele luni au fost pentru tine o mare provocare în ce privește căsnicia ta. În consecință, te gândești la un posibil divorț. Cel mai la îndemână lucru care îți vine să-l faci, este de a distruge tot ceea ce s-a clădit în viața ta; situația prin care treci, însă, este un test al abilității tale de a ierta. Iertarea ta este cea care va aduce restaurarea, vindecarea relației și unitatea în căsnicia ta și chiar în relațiile cu unii membri mai apropiați ai familiei. Pe măsură ce ierți, vei vedea lucruri noi întâmplându-se, iar căsnicia ta nu va mai fi niciodată la fel, deoarece va trece testul timpului, iar voi veți începe să vă mișcați în direcția și pe calea hotărâtă de Dumnezeu pentru voi.

Citeste mai departe

Mai multe articole…

Câteva cuvinte despre orfanii României | Teofil Stanciu

Câteva cuvinte despre orfanii României | Teofil Stanciu

În discursul demagogic, problemele familiei și ale copiilor sunt mereu transformate în arme. Și fiecare tabără își fabrică – în funcție de propria pricepere și creativitate – și folosește aceste arme nu neapărat în mod etic. Există însă și oameni, organizații, instituții care, fără să beneficieze neapărat de foarte multă mediatizare și notorietate, se înhamă la diverse proiecte menite să-i ajute pe cei mai năpăstuiți.

Biserica și societatea de Laviniu Gabor

Biserica și societatea de Laviniu Gabor

Laviniu Gabor (n.1974) este soț și tată a patru copii. Fondator și director general al unei firme de IT și fondator și președinte a platformei decenu.eu. Este pasionat de teologia publică și de un creștinism laic pe care dorește să-l vadă implementat în toate sferele societății.

Tinerii și Biserica, azi și mâine - Interviu cu Lucian Bălănescu

Tinerii și Biserica, azi și mâine – Interviu cu Lucian Bălănescu

Cum ai caracteriza, sintetic, perioada pe care o traversăm? 

Dincolo de pandemia care ne afectează pe toți, trăim în plină cultură a confuziei. Altfel spus, traversăm o deplină perioadă de post-adevăr. Suntem împărțiți pe preferințe. Preferințele doctrinare, politice, ideologice par mult mai seducătoare decât adevărul. Adevărul ar trebui să fie nemilos cu preferințele noastre, dar se pare că am hotărât să-l îngropăm. Așa că ce are de suferit este chiar gândirea critică. Buna judecată. Oamenii se dedică total propriilor gusturi și orice dialog se poartă de pe marginea confirmării propriilor prejudecăți.

Apostolii reconcilierii - Valorile creștine și părinții Uniunii Europene

Apostolii reconcilierii – Valorile creștine și părinții Uniunii Europene

N.red. AOTV: Vă prezentăm povestea prea puțin cunoscută din spatele nașterii Uniunii Europene și a modului în care valorile creștine au influențat puternic părinții fondatori ai Europei pentru a merge pe un drum de reconciliere, iertare, acceptare și unitate, după un război distrugător încheiat cu înfrângerea nazismului, distrugerea unei mari părți a Europei, zeci de milioane de morți, sărăcie, tensiuni sociale extreme și ridicarea comunismului în Est.

COVID-19: Lecții pentru Biserică - Interviu cu Lucian Chiș

COVID-19: Lecții pentru Biserică – Interviu cu Lucian Chiș

De mai multe luni auzim spunându-se încontinuu „nu va mai fi cum a fost”, că vor exista schimbări. Noi, ca lideri creștini care slujim Bisericii lui Hristos, ne punem întrebări care sunt schimbările care ar trebui făcute în Biserica din România. Ca să putem vorbi despre aceste schimbări și pentru a le face, cred că este important să ne referim la lecțiile pe care le-am învățat în această perioadă de distanțare socială, voi face referire la trei din ele.

OPORTUNITĂȚILE Pandemiei - Interviu cu Costel Grămadă

OPORTUNITĂȚILE Pandemiei – Interviu cu Costel Grămadă

Perioada pandemiei de COVID-19 poate fi caracterizată ca una de șoc, de frustrări, necaz și încercări. A fost o pandemie neanunțată care a șocat întreaga omenire, a provocat teamă și dezamăgiri, o perioadă de necaz pentru unii care au pierdut pe cineva drag în familie sau au pierdut locul de muncă. A fost o perioadă grea pentru toți, pe plan personal, bisericesc, dar și în societate.

Când o treime din populația lumii moare

Când o treime din populația lumii moare

În octombrie 1347, un vas genovez ce aducea pește proaspăt din Crimeea ancora într-un port din Sicilia. Morți și muribunzi erau la vâsle. Marinarii aveau umflături negre de mărimea unui ou la subsuoară și în regiunea înghinală, din care se scurgeau sânge și puroi, iar pete și bube se întindeau pe piele. Cei bolnavi îndurau dureri îngrozitoare și mureau în cinci zile de la primele simptome.

Biserica după COVID-19 - editorial de Sorin Pețan

Biserica după COVID-19 – editorial de Sorin Pețan

Trăim vremuri interesante. Totul a fost dat peste cap, am fost nevoiți să reevaluăm tot ce făceam, ținând cont de noile realități. Pentru mulți, pandemia a adus durere și pierdere. Pentru alții, resetarea cauzată de pandemie a fost benefică, o ocazie să ne reconsiderăm prioritățile, starea spirituală, relațiile cu cei dragi. Și cu toții resimțim nesiguranța cu privire la viitor.

Pandemia și eternitatea de Aurel Avram, pastor, Biserica Speranța Timișoara

Pandemia și eternitatea de Aurel Avram, pastor, Biserica Speranța Timișoara

COVID – Experiența personală

Am avut o experiență ca familie, dar și cu familia din biserică pe care am asistat-o ca păstor. Acolo am fost infectat (cu COVID, n.red.). Am avut și această experiență, ca sora din acea familie să plece acasă la Domnul, dar și mama-soacră să ajungă și ea infectată în spital. La vârsta de 83 de ani, Domnul a chemat-o acasă.

Biserica după COVID-19 | de Viorel Iuga

Biserica după COVID-19 | de Viorel Iuga

Acest virus fie a fost trimis de Dumnezeu, fie a fost permis de El. Dumnezeu e pe tron, nimic nu se întâmplă fără voia Lui, fie cea directivă sau cea permisivă.

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica  Idei PRACTICE

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica Idei PRACTICE

Cum să-ți administrezi finanțele, Petru Bulica | Idei PRACTICE 🙂
Cum să NU îi ajuți pe săraci  Petru Bulica

Cum să NU îi ajuți pe săraci Petru Bulica

Uneori, unele persoane au probleme financiare nu fiindcă pur și simplu sunt sărace, există cazuri în care și dacă ar primi o sumă uriașă, nu le-ar ajunge. Problema e că mulți oameni nu știu să își chivernisească banii și îi risipesc pe lucruri inutile. Cu toate acestea, nu trebuie condamnați, ci ajutați.
Eutanasia: moartea, singura soluție?

Eutanasia: moartea, singura soluție?

Boala unui copil ne provoacă să ne întrebăm de ce ? De ce el și nu eu ? Asta cu siguranță schimbă viețile părinților.
Documentar „TRANSUMANISMUL, reinventând umanitatea prin tehnologie!”: Realități și perspective 057

Documentar „TRANSUMANISMUL, reinventând umanitatea prin tehnologie!”: Realități și perspective 057

Transumanismul e un curent nou ce susține că următoarea etapă a evoluției va fi combinarea ADN-ului uman cu mașinăriile sau computerele, pentru a obține niște superoameni, cu superputeri, care vor fi ca niște zei.

Cu ce se confruntă studenții creștini la universitate

Cu ce se confruntă studenții creștini la universitate

Unde ne mai poți vedea:
Ce au în comun educația și migrația | Nicu Grămesc

Ce au în comun educația și migrația | Nicu Grămesc

Unde ne mai poți vedea:

De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător

De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător

Veștile despre ce se întâmplă cu mediul înconjurător nu au fost niciodată mai sumbre și nici nu au captat atenţia jurnaliștilor și publicului larg așa cum se întâmplă astăzi. De asemenea, studiile din ce în ce mai alarmante ale cercetătorilor au încetat să mai fie de interes doar pentru comunitatea știinţifică, concluziile lor regăsindu-se pe prima pagină a ziarelor sau în fluxul de știri al utilizatorilor reţelelor de socializare.

Isus ne poruncește să ne implicăm în societate  Ioan Bădăliță

Isus ne poruncește să ne implicăm în societate Ioan Bădăliță

De ce există rezerve când vine vorba de implicarea creștinilor în societate?
Relevanța Bisericii în societate | Pastor Viorel Iuga

Relevanța Bisericii în societate | Pastor Viorel Iuga

Fiecare credincios trebuie să fie relevant pt cei din jur, fiecare biserică trebuie relevantă în societat prin subiectele pe care le abordează și prin activitățile desfășurate. Relevanța nu e complicată: presupune o trăire frumoasă, o vorbire înțeleaptă. În plus, nu e un stas, ci trebuie să găsim modalități de a fi relevanți omului cu care ne întâlnim, iar Duhul Sfânt ne călăuzește în relația cu fiecare. Vorbirea nu trebuie să fie complicată, savantul înțelege și limbajul omului de rând.

Ce înseamnă să fii cetățean al Împărăției Cerului | Pastor Viorel Iuga

Ce înseamnă să fii cetățean al Împărăției Cerului | Pastor Viorel Iuga

Țara în care ne-am născut ne dă dreptul de a fi cetățeni ai ei. Când ne naștem din nou. Dumnezeu ne face onoarea de a fi cetățeni în Împărăția Cerului. În societatea în care ne aflăm, ne bucurăm de privilegiile pe care le avem, dar să nu uităm de responsabilități. La fel, în Împărăția lui Dumnezeu primim drepturi, dar și responsabilități pe care trebuie să le îndeplinim. Atât timp cât cele două coexistă fără să existe fricțiuni, nu avem dileme morale. Dar, dacă societatea impune reguli care contravin principiilor divine, trebuie „să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Despre bunătatea crizei ce ni s-a dat | Teofil Stanciu

Despre bunătatea crizei ce ni s-a dat | Teofil Stanciu

Situația în care ne aflăm – generată de Coronavirus – este una de criză, truism evident, dar așa o percepem, așa o trăim. Și această criză îngrijorează, sperie, îngrozește chiar. Reacții normale, inevitabile, deloc condamnabile la urma urmei. Natura noastră umană ia act de noutatea înfricoșătoare a unei realități.

Biserica, încotro? - Editorial de Sorin Pețan

Biserica, încotro? – Editorial de Sorin Pețan

În anii ‘90, România cunoștea un interes crescut de spiritualitate creștină. Această etapă, în care s-au născut multe biserici și lucrări creștine de mare impact, s-a stins gradual. Motivele sunt multiple: secularizarea, materialismul, deschiderea spre alte religii sau idei datorată circulației libere în UE și avansului tehnologiei, problemele slujitorilor Bisericii; o viață spirituală creștină neconvingătoare.

Evanghelicii români față cu viitorul - de Teofil Stanciu

Evanghelicii români față cu viitorul – de Teofil Stanciu

Dacă în anii comunismului, cultele și comunitățile evanghelice erau orientate spre interior, cu minime legături cu societatea și probleme ei, deceniile ulterioare au fost caracterizate, în opinia mea, de un comportament preponderent reactiv față de problemele ivite, atât la nivel instituțional, cât și la nivelul poporului credincios al mișcării evanghelice – iar asta atunci când s-a coagulat cât de cât o reacție.

Adrian Stupar - Am făcut avort în trecut, ce mai pot face acum?

Adrian Stupar – Am făcut avort în trecut, ce mai pot face acum?

Sunt multe femei care în trecut, în mod special în anii ’90, au făcut unu sau mai multe avorturi. Ulterior ele au realizat că acest lucru este greșit înaintea lui Dumnezeu. Ce se mai poate face acum? Răspunde la această întrebare Adrian Stupar, lider al comunității penticostale din Timișoara.

https://alfaomega.tv/devotional?start=803

Documente şi date din Istoria Bisericii de Nicolae Moldoveanu / 12.CULTUL MAICII DOMNULUI

download - Copie - Copie

Adevăr Istoric

12.CULTULMAICII DOMNULUI

În primele 3 secole se vorbea puţin despre Maica Domnului, iar sărbători în cinstea ei nu se cunosc. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155). Există o evanghelie apocrifă: “Despre adormirea Sfintei Măria”, scrisă spre sfârşitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea. Nu se ştie cine este autorul. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 201). Această scriere apocrifă a circulat mult printre creştini şi astfel Maica Domnului a câştigat mulţi simpatizanţi, care, cu trecerea timpului, au început s-o venereze.

“Marea veneraţie ce s-a dat Maicii Domnului în biserică, evident, a avut consecinţă asupra creştinilor, care, în fantezia lor au căutat ştiri despre soarta ei. Credinţa că Maica Domnului, după moarte, sufletul ei s-a dus imediat în cer, a prins tot mai mult teren, adăugându-se fel de fel de fantezii pe tema aceasta. Aşa se spunea că apostolii ar fi îngropat-o, dar după trei zile nu i-au mai găsit trupul, căci şi acesta a fost luat în cer. Această tradiţie nu e dogmatică ci istorică. Deşi ea nu e un obiect de credinţă obligatorie. (Eusebiu Popovici, Ist. Bisericii Univ. vol. 1, pag. 202). Fantezia creştinilor înflorea tot mai mult cu timpul şi Biserica din apus, a primit vorba că Măria s-a dus în cer. Biserica de răsărit n-a cunoscut această versiune. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 202). În decursul istoriei s-au stabilit şi sărbători în cinstea ei.

Biserica Catolică, prin Papa Pius al IX-lea, a definit, în bula dogmatică “Ineffabilis Deus”, din 8 dec. 1854, învăţătura că Maica Domnului s-a născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351). Chiar şi despre Ioan Botezătorul şi despre proorocul Ieremia, se spune că s-ar fi născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 91 – 92 şi 358). Învăţătura aceasta neoficial a fost declarată ca dogmă încă din sec. al XIV-lea. Chiar şi Biserica Ortodoxă susţine că: “Fecioara Măria n-a făcut în viaţa sa nici măcar un singur păcat venal” – care atinge conştiinţa. (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 43; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 525 ).

“Fiecare creştin să rostească cântarea: «Bucură-te cea plină de dar Mărie, Domnul este cu tine…» cerând mijlocirea Fecioarei, că mult poate face rugăciunea Maicii spre îmblânzirea (?) Fiului.” (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 42; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 472).

Cum adică? Domnul Isus nu este blând? Este rău intenţionat în mântuirea oamenilor, aşteptând doar să-l vadă pe careva păcătuind şi apoi să-l trântească în iad? Trebuie ca cineva să-L îmblânzească…? Oare aceasta nu se cheamă blasfemie, defăimare? Cum a ştiut diavolul să întoarcă toate lucrurile pentru a răpi slava lui Dumnezeu şi a întuneca adevărul!

A îmblânzi pe Dumnezeu prin rugăciune este o reminiscenţă păgână. Dumnezeu este blând şi plin de milă, prin însăşi natura Lui. El nu este rău intenţionat în ceea ce priveşte mântuirea oamenilor, ci, dimpotrivă, El Şi-a dat ce-a avut mai scump. L-a dat pe Domnul Isus ca să moară pentru mântuirea noastră.

Chiar sf. Ioan Gură de Aur foloseşte această expresie: “…Apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru dânşii?” (Epistola către Filipeni, Omilia IV, pag. 37).

 Pr. dr. Nicolae Dură: “…Fecioara nu este reprezentată (în icoană) ca o mamă oarecare, ci ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceşte între Dumnezeu-Fiul şi oameni.” (Teologia icoanelor, în “Ortodoxia” nr. 1/1982, pag. 62).

“Se poate spune fără teamă de a greşi, că Maica Domnului e mai prezentă în cult şi în evlavia populară decât în teologia ortodoxă, (dr. Antonie Plămădeală, “Ca toţi să fie una”, pag. 406, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. Ort. Română, Bucureşti, 1979).

Faptele sunt mai importante decât vorbele. Cu vorbele te arăţi evanghelic, iar cu faptele idolatru.

 Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului:

“…Maică a vieţii, cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre.” (Din Troparul Adormirii Maicii Domnului).

“Maica Domnului are toate darurile celor nouă cete îngereşti.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1974, pag. 86).

Cu referire la cele din Luca 2: 35 şi Ioan 19:25 – 27, unii spun că în vremea răstignirii Domnului, Fecioara Măria ar fi fost străpunsă de îndoială cu privire la biruinţa din urmă a Fiului său. Origen, de pildă, scrie că dacă Măria nu s-ar fi scandalizat de patimile Domnului, “Isus n-ar fi murit şi pentru păcatul ei.” (Luc. Horn. 17, M.P.G., XIII, 1845).

Drd. Pintea Dumitru scrie: “Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu şi cea a Sinodului al VII-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare… Preasfintei Fecioare îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute…” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 517- 518, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)

Şi mai scrie acest doctorand: “Definiţiile dogmatice ale sinoadelor al V-lea şi al VII-lea ecumenice (în anul 553, la Constantinopol şi în anul 787, la Niceea) constituie în Biserica Ortodoxă până astăzi pietrele de temelie ale învăţăturii despre Maica Domnului, şi ale cultului care i se aduce.”

Continuă, zicând: “Pururea Fecioria Maicii Domnului… Sfânta Tradiţie o confirmă ca pe un atribut al Maicii Preacurate nedespărţit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic (în anul 553, la Constantinopol) o decretează ca dogmă.

Darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară i-au fost acordate pentru întreaga omenire. De aceea ea se arată pentru întreaga Biserică o “comoară neîmpuţinată” şi un izvor nesecat de haruri.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 501, 505, 517, art. “Învăţătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)

 Sf. Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) este socotit ca “psalmistul Maicii Domnului” (dogmei Panagia Theotocos, “Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”). El aduce cel mai sublim elogiu părinţilor Maicii Domnului: Ioachim şi Ana. (Ortodoxia, nr. 3, pag. 549, 1980).

Pr. dr. Dumitru Belu: “Creştinarea, după sec. al IV-lea, se făcea global şi repede, fără pregătirea menită să asigure catehumenilor o acceptare din convingere a creştinismului. Biserica era pusă astfel în faţa unor greutăţi uriaşe. Trebuiau totuşi găsite mijloace spre a le face faţă. Unul din aceste mijloace a fost găsit în înfrumuseţarea Cultului, în îmbogăţirea lui prin acceptarea şi consacrarea liturgică a imnelor.” (Mitropolia Ardealului, 1960, nr. 3 – 4, pag. 256 – 257, “Imnele Liturgice ca izvor omiletic”).

Redăm mai jos din Mineiul pe luna martie a Bisericii Ortodoxe:

“Ceea ce ai născut pe pricinuitorul liniştii, Hristos, linişteşte viforul cel sălbatic al patimilor mele, Preasfântă Stăpână.” (martie, ziua -, la utrenie, cânt. 6, 3).

“Sufletul meu cel omorât din pricina dezmierdărilor înviază-l, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua I, cântarea 8, 3).

“Ca pe o ocrotitoare dumnezeiască şi ca pe o nădejde adevărată, pe tine singură te am, Maica lui Dumnezeu, ca să fiu izbăvit de păcate şi din primejdii.” (martie, ziua -, cântarea 9, 3).

“…Preacurată, nu mă trece cu vederea, pe mine cel ce sunt acum apăsat. Ci te milostiveşte degrabă şi mă slobozeşte…” (martie, ziua II, stih. 4).

“…Preacurată, să fie izbăviţi cei ce te laudă pe tine.” (martie, ziua II, cânt. 2, 5).

“Tămăduieşte sufletul meu cel slăbit de năvălirile şarpelui celui viclean şi robit de păcat Preacurată.” (martie, ziua II, cânt. 3, 5).

“Moartea până la tine a stăpânit, căci ai născut Izvorul nemuririi, Preasfântă: pe Hristos…” (martie, ziua II, la utrenie, cânt. 3, 9).

“Pe noi toţi, cei omorâţi de păcat, născând Viaţa, ne-ai înviat. Pentru aceasta îţi strigăm ţie: Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, pururea slăvită.” (martie, ziua II, cântarea 7, 10).

“Liman liniştit şi ancoră cu neputinţă de smuls având, credincioşilor, pe Născătoarea de Dumnezeu, să ne izbăvim din rătăcirea celor cumplite.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 1, 9).

“Nădejdea creştinilor, Preasfântă Fecioară, roagă neîncetat, împreună cu puterile cele de sus, pe Dumnezeu, pe care L-ai născut mai presus de minte şi de cuvânt, să ne dea iertare de păcate şi îndreptare vieţii nouă tuturor, celor ce cu

credinţă şi cu dragoste pururea te slăvim pe tine.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 3, 7). *

“Pe cei omorâţi de păcat şi ajunşi în stricăciunea morţii, tu însăţi i-ai înviat, născând pe începătorul vieţii, pe Hristos, Dumnezeul nostru, Stăpână Fecioară preacurată, Născătoare de Dumnezeu.” (martie, ziua IX-a, din Irmosul cântării a VIII-a, canonul 2).

“Sufletul meu cel întunecat, cu arătarea luminii tale… Fecioară, ceea ce eşti Uşa dumnezeieştii Lumini şi din focul cel veşnic învredniceşte-mă a mă mântui, cel ce cu credinţă cu dragoste şi cu cântări, te slăvesc pe tine, Curată.” (martie, ziua a IX-a, din Irmosul cântării a IX-a, canon 2).

“Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu: păzeşte-mă sub acoperemântul tău.” (martie, ziua a IX-a, la Vecernie).

“Nu vom tăcea nici odată, noi, nevrednicii, a grăi puterile tale, Născătoare de Dumnezeu. Că de nu ai fi stătut tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi din toate nevoile.” (martie, ziua a X-a, cântarea 3, 6).

“Ceea ce neispitită de nuntă ai născut pe Dumnezeu cel întrupat, pe mine cel ce mă clatin de viforul patimilor, mă întăreşte: căci nu am, Curată, alt ajutor afară de tine.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 3, 3).

“Pe tine armă nebiruită împotriva vrăjmaşilor înainte te punem ancoră şi nădejde a mântuirii noastre te-am dobândit, Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 5, 4).

“Primeşte rugăciunile norodului tău, către Fiul tău, Născătoare de Dumnezeu, Îmblânzindu-L cu bunăvoinţă… Tu care eşti ocrotitoarea vieţii noastre.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 9, 3).

“Fecioară Născătoare de Dumnezeu, fii şi mie curăţire de greşelile mele, preasfântă Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 3).

“Nemăsurata bogăţia milei tale şi puterea cea nebiruită a tăriei tale primind-o în minte… la acoperemântul tău alergând, strig către tine: Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, ajută-mi, ceea ce singură eşti lumii folositoare.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 6).

“Ca pe un rai înţelegător, te slăvim pe tine Fecioară …” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 4, 3).

“Avându-te pe tine ocrotitoare tare, nădejde şi zid… şi singură scăpare, prin tine cu toţi ne mântuim, Prealăudată şi Preacurată.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 9, 3).

“Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiţi prin tine, slăvindu-te împreună cu cetele celor fără de trupuri.” (martie, ziua a XV-a, Irmosul cântării a IX-a).

“…Binecuvântată Stăpână, te binecuvântăm, Fecioară preaslăvită, închinându-ne preasfintei tale naşteri.” (mart. ziua a XVIII-a, cântarea 8, 3).

“…Pe tine singură Milostivă, te avem curăţire înaintea Stăpânului, noi credincioşii.” (martie, ziua a XX-a, cântarea 5, 3).

“Tu eşti începutul mântuirii noastre, a tuturor celor de pe pământ, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua XXIV, la utrenie, cânt. 6, 6).

“Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe cei ce te măresc pe tine.” (Din Troparul de luni seara, glas I).

Cei ce nu voiau să se închine icoanei tale şi a Fiului tău s-au arătat nouă preavrăjmaşi şi blestemaţi…” (martie, ziua a XXX-a, cântarea 5, 3).

Urmaşii lui Hristos se poartă faţă de Maica Domnului aşa după cum ne învaţă Sfânta Scriptură. (Luca 1:48; Ioan 2:5).

Iată şi câteva citate din “CINSTITUL PARACLIS” al doilea (Tip. Mănăstirea Neamţu, 1937):

“…Tu eşti Preacurata Maica lui Dumnezeu Celui Preaînalt, Ţie ne rugăm, grăbeşte de mântuieşte pe robii Tăi.”

“…Bucură-Te uşa cerului… Bucură-Te lumina a toată lumea… Bucură-Te mântuirea credincioşilor… Bucură-Te apărătoare şi scăparea tuturor creştinilor, Stăpână.”

“…Bucură-Te Preacurată care eşti slava creştinilor… Bucură-Te Masa cea Dumnezeiască…”

“Pe ceea ce eşti mai înaltă decât cerurile… pe Stăpâna lumii… La Tine scap ceea ce eşti cu dar dăruită. Nădejdea celor fără nădejde, Tu îmi ajută.”

“Mute să fie buzele ce nu se închină cinstitei Icoanei Tale.”

“Milostivă fii mie smeritului, că afară de Tine altă năzuinţă nu ştiu…”

“Adevărată născătoare de Dumnezeu, Te mărturisim Stăpână, pe Tine ceea ce ai pierdut stăpânirea morţii, căci ca ceea ce din fire eşti vie, din legăturile iadului către viaţă m-ai scos pe mine.”

“Nu avem alt ajutor, nu avem altă nădejde, fără numai pe Tine Preacurată Fecioară: Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim, şi cu Tine ne lăudăm, ca să nu ne ruşinăm, că suntem robii Tăi.”

“Mireasă a lui Dumnezeu, nu este cu putinţă a număra măririle Tale şi a spune adâncul cel nepătruns al minunilor Tale care sunt mai presus de minte care pururea le săvârşeşti, celor ce cu dragoste te cinstesc pe Tine şi cu credinţă ţi se închină ca uneia adevărată Născătoare de Dumnezeu.”

O cântare liturgică a Bisericii Ortodoxe:

“Pre-Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări, cinstind-o, să o mărim!” – Deci, slavă şi închinare omului.

Biserica Ortodoxă închină şi alte nenumărate cântări de laudă şi mulţumire Maicii Domnului: “Imnul-Acatist – de exemplu -, este o cântare de laudă şi de mulţumire către Maica Domnului. Acest imn, care are 24 de strofe, este cântat de cler şi popor stând în picioare.” (pr. Ioan G. Coman, Patrologia, pag. 298, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Rom. Bucureşti, 1956).

Creştinul adevărat (omul născut din nou), citind cele scrise în cartea mai sus amintită, despre mama Domnului Isus, rămâne înlemnit faţă de aceste cuvinte de slavă şi închinare, ce se cuvin numai lui Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan 10:9, citim: “Eu sunt Uşa”, adică Domnul Isus. Unde găsim scris în Noul Testament despre mama Domnului Isus: “Uşa cerului” sau “Uşa dumnezeieştii Lumini” cum am citit mai sus?

“În Noul Testament nu se întâlneşte numele «Născătoare de Dumnezeu». (Ortodoxia, 1982, nr. 4, pag. 601).

Multe din dogmele şi actele de cult ale Bisericii Ortodoxe şi ale Bisericii Catolice sunt luate de la gnostici.

Iată ce scrie teologul ortodox, econom. P. Vintilescu: “Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes (431), a hotărât patru sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători trecute în rândul celor împărăteşti şi care au luat loc în calendarul bisericesc, mai întâi în Răsărit, iar apoi în Apus prin sec. al VII-lea şi al VIII-lea… O mulţime de imnologi au adus prinos cântări foarte frumoase sfintei Fecioare. Aşa, Chirii al Alexandriei (+434) a introdus imnul «Născătoare de Dumnezeu», iar împăratul Iustinian (535) a rânduit să se cânte în biserica sf. Sofia imnul “Unule născut”, pentru combaterea nestorienilor. În acelaşi veac, a început să răsune în biserici condacul “Fecioară astăzi” al lui Roman Metodul, iar la începutul veacului următor intră în întrebuinţare liturgică cântarea de laudă adresată Maicii Domnului, numită Acatist, compusă de patriarhul Sergiu (+638) de la Constantinopol. Peste 100 de ani, Cosma de Maiuma compune axion-ul “Cuvine-se cu adevărat.” (ec. P. Vintilescu, Cultul şi ereziile, pag. 71 – 72).

Maica Domnului, în credinţa celor care spun rugăciunile de mai sus, apare ca o zeiţă deopotrivă cu Dumnezeu, şi câteodată mai mare.

Pr. prof. dr. Ene Branişte, scrie: “Cultul Sfintei Fecioare a început să se dezvolte din sec. al V-lea după sinoadele ecumenice din Efes (431) şi Calcedon (451), care pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de “pururea fecioară” şi “născătoare de Dumnezeu” ale Maicii Domnului.” (Liturgica Generală, pag. 89, Bucureşti, 1985, şi Studii Teologice, 1963, nr. 3 – 4, pag. 137 – 138, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin).

Secolele al XIII-lea şi al XIV-lea constituie secolele de aur ale teologiei mariane. (Mitropolia Ardealului, nr. 7-8,1958, pag. 222).

Pr. dr. Alexandru Moisiu, scrie: “Se ştie că în primele veacuri stăpâneşte un fel de mister în jurul persoanei Maicii Domnului. Ea este fiinţa despre care se vorbeşte mai puţin, iar scriitorii şi apologeţii vremii o lasă în umbră în scrierile lor.

Cultul Maicii Domnului – scrie în continuare Alexandru Moisiu – s-a manifestat cu o oarecare timiditate şi rezervă până târziu de tot, prin veacurile al V-lea şi al VI-lea.” (Mitropolia Ardealului, anul 5, nr. 3 – 4, pag. 232, Ce învaţă Fer. Augustin despre Maica Domnului).

  1. Cartojan, scrie: “Cultul Maicii Domnului s-a statornicit în Biserica Ortodoxă în sec. al X-lea.” (Cărţile populare în literatura românească, vol. 2, pag. 95, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1974).

Pr. prof. Constantin Galeriu: “Cultul este corp al Sfintei Tradiţii… Mai inspirat, cultul a luat-o… Înaintea teologiei şi a catehezei… Căci comuniunea cu Dumnezeu o simţim mai puternic, mai profund, mai integral… În cult.” (Ortodoxia, nr. 3, 1980, pag. 454, Maica Domnului “Povăţuitoarea”).

Pr. prof. dr. Grigorie Marcu, teolog ortodox, scrie: “Despre «Maica Luminii», Sfânta Scriptură, izvor al credinţei noastre, vorbeşte rar şi puţin… Faptul acesta este explicabil şi nu se datoreşte omisiunii voite a sfinţilor autori ai cărţilor inspirate. Ei au notat esenţialul: Rolul Preasfintei Fecioare în economia mântuirii s-a limitat la naşterea Mântuitorului.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).

Observăm însă că în Biserica Ortodoxă, mântuirea neamului omenesc se deplasează înspre Maica Domnului când se zice: “Cu naşterea acestei copile, se face începutul mântuirii noastre.” (Mitropolia Ardealului, nr. 4 – 6, 1974, pag. 281).

Imaculata concepţie proclamată de către Biserica Catolică, şi care nu este încuviinţată de Biserica Ortodoxă, o găsim altfel formulată în ortodoxie, dar tot în afara luminii Sfintelor Scripturi. Biserica Ortodoxă susţine că Fecioara Măria s-a născut cu păcatul strămoşesc, dar prin zămislirea Domnului Isus, a fost curăţită de acest păcat. După naştere, a fost scutită de orice păcat personal, întrucât a fost “plină de har”. (Mitropolia Ardealului, 1974, nr. 4 – 6, pag. 281).

Deci pentru ea, jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus a fost de prisos.

Tot teologul de mai sus, mai scrie: “În Fap. Ap. 1:14, pentru ultima dată se aminteşte despre Maica Domnului. Ferestrele Bibliei îşi trag obloanele în faţa pomenirii ei. Tradiţia bisericească, mai generoasă, socoteşte că Născătoare de Dumnezeu a fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt. Iconografia creştină a valorificat această informaţie acordându-i atenţia care se cuvine certitudinilor.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).

Deci, tradiţia! (vezi Coloseni 2:4, 8 şi 18).

Învăţătura Bisericii Ortodoxe spune că Maica Domnului s-a suit la cer ca să “treacă la cer pe cei de pe pământ, căci prin ea s-a deschis raiul.” (Acatistul Bunei Vestiri, Icosul 2).

într-un Tropar se cântă: “Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare, pururea Fecioară.” (Troparele Născătoarei, luni seara). Scriptura însă spune cu totul altceva. (2 Petru 1:4). De cine ascultăm?

învăţătura despre “pururea fecioria” Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul al V-lea ecumenic, ţinut în anul 553, la Constantinopol. (Studii Teologice, 1981, nr. 5 – 6, pag. 330).

Biserica Ortodoxă consideră pe Maica Domnului ca “Eva cea nouă, care a născut Adevărata Lumină.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 56).

“Ea (Maica Domnului) îi creşte în bucurie sfântă şi în nădejde pe fiii luminii: pentru că ei ştiu că în slava ei Maica Domnului este Maica mângâierii şi a rugăciunii neîncetate pentru toţi.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 84).

Se înţelege de aici că nu Duhul Sfânt creşte pe copiii lui Dumnezeu, ci Maica Domnului. Mare îndrăzneală din partea celor care afirmă aceste lucruri.

Dr. Antonie Plămădeală, episcop, scrie: “Scriptura vorbeşte despre Maica Domnului cu mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologică. Şi chiar când începe să se vorbească, se vorbeşte nu despre Maica Domnului pur şi simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu întruparea Domnului. Însăşi dogma emisă la Efes de Sinodul din anul 431, în realitate este o dogmă hristologică ce avea să pregătească pe cea de la Calcedon din anul 451.

Nimeni n-ar putea susţine că mariologia actuală (în liturghie, cult, devoţiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. Nimeni n-ar îndrăzni să susţină că apostolii şi sf. părinţi ar fi crezut spre exemplu în Imaculata Concepţie.” (Ca toţi să fie una, pag. 399, 401 -402, Bucureşti, 1979).

În Epistolele sfinţilor apostoli, Maica Domnului nu este amintită nici odată.

Biserica Catolică, în anul 1854 a proclamat dogma “Imaculatei Concepţii” (nepătatei zămisliri), susţinând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar, şi în 1930 dogma “Înălţării cu trupul a Sfintei Fecioare la cer. (Despre Maica Domnului, născută fără păcat şi ridicată cu trupul la cer, vezi revista: Viaţa Creştină, nr. 15 – 16, pag. 1).

În Cartea Iov 14: 4, citim: “Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.”

 Cât de departe este credinţa ortodoxă şi cea catolică de Noul Testament, de ceea ce ne învaţă însuşi Domnul Isus despre mama Sa!

Tot dr. Antonie Plămădeală, în aceeaşi carte citată mai sus, referindu-se la dogmatizare, scrie: “Dar oare, ştim noi în urma acestor dogmatizări, totul?” înălţarea cu trupul la cer a Maicii Domnului este o învăţătură a Bisericii Ortodoxe şi a Bisericii Catolice, legată de învăţătura Imaculata Concepţie (naşterea fără păcat), despre care Antonie Plămădeală scrie mai departe: “Cineva născut fără păcatul originar trebuie exceptat de la moarte, căci moartea e o consecinţă a păcatului originar… Când începi să greşeşti, antrenezi şi alte greşeli… Ortodocşii cred în mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer.”

 Maica Domnului este după expresia lui Kniazeff, «omniprezentă» în cultul ortodox… Din douăsprezece sărbători împărăteşti, socotite cele mai mari sărbători creştine, cinci sunt dedicate Maicii Domnului.

Multe biserici sunt închinate Maicii Domnului şi icoane ale Maicii Domnului sunt considerate făcătoare de minuni şi locuri de pelerinaj ca spre exemplu Maica Domnului de la Mănăstirea Neamţu, Maica Domnului de la Rarău, etc. Numai icoana Maicii Domnului este făcătoare de minuni, nu şi alte icoane, de exemplu icoana lui Dumnezeu, sau icoana Domnului Isus. (Oare nu-i semnificativ lucrul acesta? n. n.)

Despre rugăciunile la Maica Domnului, A. Plămădeală spune: “Pe Dumnezeu (credincioşii) îl roagă mai sobru, la Maica Domnului vin cu rugăciune mai stăruitoare pentru că ea e din neamul omenesc.”

Mai departe acest autor spune: “…Maica Domnului e de fapt expresia bucuriei întâlnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit în lume şi S-a făcut om. A venit prin om şi a rămas în om, căci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Şi a venit ca să deschidă calea Omului-Dumnezeu, cale la capătul căreia cea dintâi a ajuns Maica Domnului. Cum? Prin naştere, prin lipsă de păcat…

…Maica Domnului este maica tuturor creştinilor şi îi cheamă să fie una, să fie fraţi aşa cum sunt fiii aceleiaşi mame.”

Ne întrebăm noi, însă: dacă Domnul Isus este numit “Fratele nostru” – după Tatăl Ceresc, care ne-a născut din nou din sămânţa Sa – (Romani 8: 29; Evrei 2:11; Ioan 20:17; Matei 28: 10), de ce mama după trup a Domnului Isus să fie mama noastră, şi nu sora noastră? Singur Dumnezeu este Tatăl nostru. Nu aşa ne învaţă chiar Domnul Isus? (Matei 23: 9).

Cultul Maicii Domnului, cuprinde şi sărbători pentru cinstirea ei, care sunt prilej de manifestare a Bisericii Ortodoxe.

  1. Buna-Vestire, la 25 martie. Este consemnată în sec. al IV-lea, statornicită definitiv în sec. al VII-lea.
  2. Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, a început să fie ţinută în sec. al V-lea, iar generalizarea ei şi fixarea datei de 15 august, în anul 582, prin împăratul bizantin Mauriciu (539 – 602).
  3. Naşterea Maicii Domnului, la 8 sept. statornicită la sinodul al III-lea ecumenic (431).
  4. intrarea în Biserică (templu) a Maicii Domnului, la 21 nov. s-a generalizat în sec. al VIII-lea în răsărit, iar în apus la 1375 (Franţa). (România Liberă, 12 dec. 1992, pag. 5; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească).

“Până spre finele sec. al IV-lea, Biserica nu avea o sărbătoare specială pentru Fecioara Măria.” (Rev. Ortodoxia, nr. 4/1982, pag. 601).

Pr. prof. dr. N. C. Buzescu: “Tradiţia este izvorul adevărului divin ca şi viaţa autentică a bisericii. Tradiţia împleteşte ceea ce este logic, demonstrabil, cu ceea ce este metalogic (după sau dincolo de logică, n. n)… Datele istorico-scripturistice sunt foarte sumare, chiar sărace, ce ar putea fi interpretat ca o situaţie minoră a Maicii Domnului în ansamblul vieţii lui Hristos. În schimb, tradiţia Bisericii suplineşte aceste date şi ne furnizează elemente completive de o uimitoare bogăţie în legătură cu persoana Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, ceea ce denotă că tradiţia are un conţinut revelator mult mai profund decât Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 534 – 538, Panagia Theotokos).

În Sfânta Scriptură nu întâlnim termenul “preasfânt” ca nume al lui Dumnezeu sau al Domnului Isus. În Biserica Ortodoxă însă întâlnim acest cuvânt panhagia, “preasfânt” de nenumărate ori dat Maicii Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.” De ce acest lucru? Este Maica Domnului mai sfântă decât Dumnezeu?

Datoria noastră de creştini (urmaşi ai Domnului Isus Hristos) este supunerea şi ascultarea în tot ce au lăsat scris sfinţii apostoli.

Credinţa adevărată se măsoară cu ascultarea desăvârşită de Cuvântul scris al Noului Legământ (Noul Testament).

Numai ascultătorii de Cuvântul sfânt sunt mântuiţi. Neascultătorii atrag mânia lui Dumnezeu asupra lor.” (Colos. 3:6).

Filotei Sinaitul, scrie: “Căci în nimic altceva nu se află Mântuirea noastră, decât în Hristos Isus.” (Filocalia, IV, pag. 111).

</s™an>

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iul09.htm

PERSECUȚION

download - Copie - Copie

https://youtu.be/PsQjzokxgVs?t=8

https://youtu.be/PsQjzokxgVs

Dear Ardleean Viorel,
For many years, Boko Haram and Fulani militants have terrorized Christian farming communities throughout Nigeria. The attackers violently sweep into the villages, destroying the families’ farms and displacing them from their land.
In response, ICC has been helping these communities get back on their feet through massive communal farms. By handling the upfront costs of rebuilding the farms, we are helping them get back to the work they love in a dignified manner.
But we are just getting started! If you are interested in supporting our Nigerian brothers and sisters who are still in need, click here to learn more.
Be Blessed,
Jeff King
President of International Christian Concern
Author of Islam Uncensored and The Last Words of the Martyrs
Host of Into the Deep Podcast

Pastorul din India de Nord Bătut puternic de Mobul Extremiștilor

26 august 2020: Pe 21 august, pastorul Prasanna Kumar, al cărui nume a fost schimbat din motive de securitate, a fost atacat și bătut brutal de către naționaliștii hinduși radicali din Uttar Pradesh, India.

MAI MULT

Masjid Sri Sendayan

Dispariția soției unui pastor malasian

29 august 2020: 29.08.2020 Malaezia (Preocuparea creștină internațională) – noiembrie 2016 a fost ultima dată când Ruth Sitepu, un creștin indonezian căsătorit cu un […]

MAI MULT

Militarii burkinabi acuzați din nou de crime extrajudiciare

29 august 2020: 29.08.2020 Burkina Faso (Preocupare creștină internațională) – La sfârșitul lunii iunie a acestui an, doisprezece bărbați ar fi fost arestați de militari […]

MAI MULT

Algeria stabilește data pentru referendumul constituțional

29 august 2020: 29.08.2020 Algeria (Preocupare creștină internațională) – După luni de întârziere din cauza pandemiei, președintele Algeriei a anunțat în cele din urmă că […]

MAI MULT

Poliția a ordonat să asigure securitatea adolescenților creștini răpiți în Pakistan

29 august 2020: 29.08.2020 Pakistan (Preocupare creștină internațională) – Potrivit The Nation, Înalta Curte Lahore a ordonat poliției din Pakistan să […]

MAI MULT

CPI trimite o scrisoare președintelui algerian pentru a redeschide bisericile închise

28 august 2020: 28/08/2020 Washington DC (International Christian concern) – International Christian Concern a trimis recent o scrisoare deschisă președintelui Tebboune din Algeria […]

MAI MULT

 POVESTEA PREZENTATĂ

 Straturile de persecuție ale Pakistanului: Constituția

28 august 2020: Persecuția creștinilor din Pakistan este severă și complexă. Zilnic, creștinii pakistanezi sunt tratați ca cetățeni de clasa a doua pur și simplu datorită identității lor religioase.

MAI MULT

Vezi mai mult

Doamne, Învață-ne să lucrăm Învățând din lucrarea lui Hristos

download - Copie - Copie

Articol de   David Mathis

Editor executiv, desiringGod.org

O viață umană în toate turnurile Scripturilor deasupra celorlalte. Toți cei care au venit înainte l-au anticipat și toți cei care urmează după orientarea către el. Și datorită schițelor biografice găsite în cele patru Evanghelii ale Noului Testament, știm mai multe detalii despre viața de zi cu zi a lui Isus decât orice altă figură biblică.

Moise și David, și Petru și Pavel, care amândoi au scris multe și au scris multe despre ei, nu sunt dezvăluiți cu aceeași bogăție, profunzime și detaliu ca Hristos. Și din motive întemeiate. Nimeni nu se compară cu Dumnezeu însuși care locuiește printre noi în sufletul și corpul deplin uman. Și nimeni nu a îndeplinit munca pe care a îndeplinit-o.

„Evangheliile ne arată doar un om care lucra, dar și unul care nu lucra numai”.

Toate cele patru relatări sunt Evanghelii , conducând spre ultima sa săptămână, arestarea sa, procesul său, moartea sa, lunga pauză a Sâmbetei Sfinte și apoi, în sfârșit, învierea sa. Așadar, în calitate de cititori atenți ai Evangheliilor, avem grijă să adunăm detalii despre viața lui Isus și să le dezlănțuim de unde mergea întreaga sa viață. Cu toate acestea, avem mai multe de învățat din viața lui Hristos decât evenimentele din ultima săptămână a lui (care cuprind mai puțin de jumătate din Evanghelii). O temă, pronunțată în special în Evanghelia după Ioan, este ceea ce am putea vedea ca „etica de lucru” a lui Hristos.

Isus a lucrat

Observați, mai întâi, că Isus a lucrat – și luați în considerare ce a vrut să spună prin muncă, mai degrabă decât ceea ce am putea presupune. În noaptea înainte de a muri, s-a rugat Tatălui său, în timp ce oamenii săi ascultau: „Te-am proslăvit pe pământ, după ce am împlinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să fac ” (Ioan 17: 4). Într-un anumit sens, întreaga sa viață a fost o singură operă – am putea spune „opera vieții”. A avut o chemare și o comisie. Tatăl său ia dat de lucru. Și acest lucru a fost bun – o binecuvântare, nu un blestem.

Isus nu a lăudat această lucrare. În schimb, a experimentat un fel de satisfacție în realizarea lucrărilor pe care Tatăl său i le-a atribuit. De fapt, sufletul său s-a hrănit cu îndeplinirea lucrării Tatălui său, în timp ce a mărturisit stând lângă fântână în Samaria. „Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis și să-mi îndeplinesc lucrarea ” (Ioan 4:34).

Isus vorbește, de asemenea, în Ioan 9 despre timpul de păstrare a unei astfel de vieți. Aici sună ca rugăciunea lui Moise pentru „să ne învețe să ne numărăm zilele” (Psalmul 90:12) și îndemnul lui Pavel pentru „[să] folosim cel mai bine timpul” (Efeseni 5: 15-16). „Vine noaptea, când nimeni nu poate lucra”, spune el, știind că „trebuie să lucrăm lucrările Celui care m-a trimis cât este ziua” (Ioan 9: 4). A avut un anotimp desemnat al vieții pământești. Veșnicia avea să vină, dar deocamdată era pe ceas. El a avut de lucru pentru a realiza. „Atâta timp cât eu sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (Ioan 9: 5). El chiar a „lucrat” în Sabat sau cel puțin a fost acuzat de asta. Și el a răspuns acuzației nu spunând că nu lucrează, ci că „Tatăl meu lucrează până acum și eu lucrez” (Ioan 5:17).

El nu a lucrat doar

Evangheliile nu ne arată doar un om care a lucrat, ci și unul care nu a lucrat doar . Viața lui a fost mai mult decât munca sa . S-a odihnit și s-a retras și și-a chemat ucenicii obosiți să se odihnească cu el. Când s-au întors de la însărcinarea lor și „i-au spus tot ce au făcut și învățat” (și învățarea, făcută bine, poate fi o muncă grea), le-a spus:

„Pleacă de unul singur într-un loc pustiu și odihnește-te un timp”. Căci mulți veneau și plecau și nici nu aveau timp liber să mănânce. Și au plecat în barcă într-un loc pustiu de la sine. (Marcu 6: 30–32)

Isus a dormit și el . Poate că a stat toată noaptea să se roage înainte de a-și alege doisprezece și a pierdut somnul pentru a se ruga în grădină, dar acestea au fost împrejurări neobișnuite. El a dormit în pace pe o corabie aruncată de furtună până când discipolii săi l-au trezit frenetic și, ca mare împlinire personală a Psalmilor, nu a disprețuit înțelepciunea lui Solomon din Psalmul 127: 2,

Degeaba te ridici devreme
și mergi târziu să te odihnești,
mâncând pâinea trudei neliniștite;
căci dă somnului iubit.

Ceea ce lucrarea Lui a îndeplinit

Că Iisus a lucrat (și nu a funcționat doar ) este destul de simplu, dar ce a însemnat lucrarea sa?

O mare parte din ceea ce avem din Evanghelii despre lucrarea sa provine din propria sa gură. În primul rând, el era conștient de faptul că lucrarea sa dădea mărturie Tatălui său. Într-adevăr, lucrarea sa de viață a fost să-l glorifice pe Tatăl său, să-l facă cunoscut cu adevărat și admirat în mod corespunzător (Ioan 17: 4, 6, 26).

„Fiecare indicație pe care o avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) lucrător, nu idil.”

Iar lucrările lui Isus au demonstrat că Tatăl la trimis. „Lucrările pe care Tatăl mi le-a dat să le îndeplinesc, însăși lucrările pe care le fac, mărturisesc despre mine că Tatăl m-a trimis” (Ioan 5:36; de asemenea, Ioan 10:25, 32). Nu doar că a fost trimis ca un simplu om. Modul în care a învățat (cu autoritate, Matei 7:29; Marcu 1:22, 27; Luca 4:32; Ioan 7:17), și minunile pe care le-a făcut, au arătat că este mai mult decât un profet – spre aproape nespus adevăr că acesta este Dumnezeu însuși.

Chiar dacă nu mă credeți, credeți lucrările, ca să știți și să înțelegeți că Tatăl este în mine și eu sunt în Tatăl . (Ioan 10:38)

Nu crezi că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu vorbesc pe propria mea autoritate, ci Tatăl care locuiește în mine își face lucrările. Crede-mă că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine , sau altfel credeți din pricina lucrărilor în sine . (Ioan 14: 10–11)

Lucrările sale, interpretate în lume cu cuvinte și mâini umane, au arătat cine era și a cui era – la fel cum cei care l-au respins au arătat prin lucrările lor cine a fost tatăl lor (Ioan 8: 38-41).

Industrie Frenzy

Fiecare indiciu pe care îl avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) muncitor, nu minunat. Nu numai că a lucrat în obscuritate ca meserias timp de treizeci de ani, sprijinindu-și familia ca om al casei după moartea lui Iosif, dar tenorul slujirii sale era unul de energie și industrie, nu de lene sau letargie. Viața lui nu a fost lipsită de oboseală (Ioan 4: 6); nici nu a fost fără odihnă fizică și retragere spirituală (Marcu 6:31). El nu s-a gândit la lucrarea sa ca a lui, ci ca a Tatălui său. Și, de dragul credinței oamenilor pe care i-a dat-o Tatăl său, el a cheltuit energia pe care Dumnezeu i-a acordat-o, zi de zi, pentru a-și îndeplini chemarea.

Avem impresia clară din Evanghelii că era ocupat. Era foarte solicitat. Zilele lui au fost lungi. Cu toate acestea, nu avem niciodată sentimentul că era neliniștit sau frenetic (chiar și atunci când un tată disperat încearcă să-l îndepărteze pentru a salva o fiică pe moarte, Marcu 5: 22–36). Viața lui era ocupată, dar nu grăbită.

Știa chemarea lui și se dădu singur. Nu fără somn sau timp liber, dar nu trăia să se odihnească.

Lucrăm pentru bine

Pentru cei dintre noi care îl pretind ca Domn, este îngrijorător să ne dăm seama că Isus ne numește de mai multe ori „lucrători” (Matei 20: 1, 2, 8, 14). Nu numai că a spus că Evanghelia „muncitorul își merită salariul” (Luca 10: 7; Matei 10:10), ci ne-a instruit, ca lucrători ai săi, să ne rugăm pentru mai mult:

Recolta este abundentă, dar muncitorii sunt puțini; rugați-vă deci cu stăruință Domnului secerișului pentru a trimite muncitori în recolta lui. (Matei 9: 37–38; Luca 10: 2)

Isus ne cheamă să lucrăm , să cheltuim energie și efort, pentru binele altora. Aceasta este ceea ce face ca actele noastre să fie bune : că munca noastră este bună pentru alții , nu doar pentru sine. „Lăsați-vă lumina să strălucească înaintea altora, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să dea glorie Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:16).

Învățăm limite umile

În Hristos lucrăm, dar învățăm rapid și recunoaștem cu bucurie limitele muncii noastre. Învățăm, împreună cu Petru, că cuvântul lui Hristos este eficient într-un mod în care lucrarea noastră nu este. „Maestre, ne-am chinuit toată noaptea și nu am luat nimic! Dar la cuvântul tău voi lăsa mrejele ”(Luca 5: 5). Munca noastră în această lume depinde de faptul că lucrarea sa este cu adevărat rodnică și de valoare durabilă.

De fapt, în anumite perioade și moduri, nostru nu funcționează ( la fel ca în îndreptățirea numai prin credință) este o modalitate de a accentua furnizarea și să lucreze pentru noi (Romani 4: 5) a lui Hristos. Există un timp pentru a fugi, în harul său, cu propriile noastre picioare pentru eliberarea din Egipt și un timp pentru a ne lăsa înapoi „și a vedea mântuirea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru tine. . . . Domnul va lupta pentru tine și nu trebuie decât să taci ”(Exod 14: 13-14). Munca noastră este rod. Opera sa este rădăcină. În partea de jos, suntem ca niște crini de câmp care „nici nu trudesc, nici nu se învârtesc”, spune Isus, „totuși vă spun, chiar și Solomon în toată slava Sa nu a fost îmbrăcat ca unul dintre aceștia” (Matei 6: 28-29; Luca 12:27).

„Isus a primit un apel și s-a dat pe el însuși. Nu fără somn sau timp liber, dar nu a trăit ca să se odihnească ”.

Fundamentul eticii muncii lui Isus ca exemplu pentru noi este unicitatea lucrării sale pentru noi . Punctul culminant al lucrării sale a fost moartea și învierea sa pentru păcătoși într-un mod pe care nu-l putem imita. Există un curs finalizat (Luca 13:32), o lucrare unică terminată (Ioan 19:30), o lucrare inimitabilă pe care nu îndrăznim să o înlocuim cu a noastră. Hristos ne cheamă într-adevăr să fim lucrători, dar nu în primul rând. Și când ne cheamă pe câmpuri, ne invită la un fel de odihnă:

Vino la mine, toți cei care muncesc și sunt grei, și eu îți voi da odihnă. Ia-mi jugul asupra ta și învață de la mine, căci sunt blând și cu suflet slab și vei găsi odihnă pentru sufletele tale. Căci jugul meu este ușor și povara mea este ușoară. (Matei 11: 28-30)

Nu înțelegeți greșit. El nu ne cheamă doar în odihnă. Dar într-un fel de muncă, în el, aceasta este adevărata odihnă – într-un fel de odihnă în care primim jugul și povara lui , și totuși sunt ușoare și ușoare . În timp ce el însuși lucrează atât de sârguincios, este blând cu noi și cu o inimă modestă.

Deci, munca în care intrăm, în slujba lui, este o lucrare umilă. Recunoaștem și recunoaștem, oricât de pionier și întreprinzător ar părea lucrarea noastră, că acolo unde contează cel mai mult, construim pe lucrarea și secerăm secerișul altora – mai întâi Hristos însuși, și, de asemenea, semenii noștri din el. „Te-am trimis să culegi ceea ce nu ai muncit”, le spune ucenicilor săi. „Alții au muncit, iar voi ați intrat în munca lor” (Ioan 4:38).

Cu smerenie, nu ne prefacem că începem munca regatului de la zero, o pretindem ca pe a noastră și ne facem eroi. Mai degrabă, Dumnezeu ne cheamă să construim pe muncile credincioase ale altora. Munca noastră nu este un tribut adus măreției noastre. Cu smerenie, îmbrățișăm contextul în care ne cheamă Dumnezeu și ne străduim cel mai bine să construim, pentru a face următorii pași modesti.

Cum lucrăm

În cele din urmă, ce ne poate învăța viața și lucrarea lui Hristos pentru modul în care trebuie să lucrăm?

În primul rând, suntem proprii că lucrarea noastră și darul (harul) lui Isus nu sunt în contradicție. Muncim pentru că el lucrează . „Cine face ceea ce este adevărat iese la lumină, astfel încât să se vadă clar că lucrările sale au fost realizate în Dumnezeu ” (Ioan 3:21), adică în „puterea pe care Dumnezeu o oferă” (1 Petru 4 : 11). Lucrările noastre, dar realizate în lucrarea lui Dumnezeu.

Și cu greu putem spune destul despre ce înseamnă pentru noi, în Hristos, să avem Duhul Său Sfânt . De fapt, Isus ne împuternicește să facem „lucrări mai mari”, într-un anumit sens, decât a făcut-o pentru că merge la Tatăl său pentru a ne trimite Duhul său . „Cu adevărat, vă spun cu adevărat, cine crede în mine va face și lucrările pe care le fac; și va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că mă duc la Tatăl ”(Ioan 14:12).

Apoi, el ne învață să căutăm răsplata , așa cum a făcut el însuși (Evrei 12: 1-2). După cum ne amintește apostolul Pavel, în contextul „muncii din greu”, Iisus însuși a spus: „Este mai binecuvântat să dai decât să primești” (Fapte 20:35). El nu numai că a spus-o, ci a trăit-o și o laudă. Învățăm să îmbrățișăm costurile muncii grele, privind peste frecare și bariere în acest moment, spre binecuvântarea viitoare.

În lucrarea Lui

În Hristos, lucrăm – și facem acest lucru în propria sa energie . Nimeni nu a modelat acest lucru ca Paul. Sau a vorbit despre asta la fel de des ca Pavel. Există o putere în Hristos în care ne cheamă să lucrăm. Hristos însuși a fost sursa puterii lui Pavel: „Îi mulțumesc celui care mi-a dat putere, Hristos Isus Domnul nostru” (1 Timotei 1:12). Deci, Pavel îi scrie protejatului său: „Copilul meu, fii întărit de harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2: 1). Și către Efeseni, „Fiți puternici în Domnul și în puterea puterii Lui” (Efeseni 6:10). Iar Filipienilor mărturisește: „Eu pot face toate lucrurile prin intermediul Celui care mă întărește” (Filipeni 4:13).

Nu doar o putere în Hristos, ci o putere a lui Hristos . Isus, Omul-Dumnezeu, își dă propria energie divino-umană prin Duhul său pentru a ne împuternici lucrarea. Când Pavel se descurcă , așa cum spune în Coloseni 1:29, „se luptă cu toată energia [lui Hristos] pe care o lucrează cu putere în mine.”

Deci, în Hristos, și pentru el și prin el, lucrăm și facem acest lucru într-o putere pe care Hristos însuși o oferă. Pentru justificare înaintea lui Dumnezeu, ne depunem eforturile și, în viața creștină de zi cu zi, luăm energia omului Dumnezeu însuși și mergem. Pentru că „noi suntem manopera Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să mergem în ele” (Efeseni 2:10).

David Mathis ( @davidcmathis ) este editor executiv pentru desiringGod.org și pastor la Cities Church din Minneapolis / St. Paul. Este un soț, tată de patru ani și autor al „ Habits of Grace: Bucurându-L pe Isus prin intermediul Disciplinelor spirituale .

https://www.desiringgod.org/articles/lord-teach-us-to-work?

Nu mai sunt eu Cine mama / Unirea cu Hristos (și copiii mici)

download - Copie

Articol de 

Colaborator invitat

Ca mame, zilele noastre sunt adesea pline de neașteptate și haotice.

Jonglăm mai multe sarcini și cerințe, în timp ce încercăm să anticipăm și să prevenim următoarea catastrofă înainte de a se întâmpla – pentru cei care urmăresc vizitele în camera de urgență, știți ce vreau să spun. Magazinele noastre personale de cunoștințe, răbdare și forță sunt deseori întinse peste capacitate. Cererile asupra atenției noastre sunt neîncetate. La sfârșitul zilei, ne simțim obosiți și cheltuiți. Și mergem la culcare știind că mâine va fi mult ca azi.

În mijlocul zilelor aglomerate, ne poate fi ușor să căutăm ajutor și să sperăm mai întâi de la lucrurile create, mai degrabă decât de la Dumnezeu. Este ușor să apelezi la înlocuitori pentru a oferi liniște și confort în haos. S-ar putea să ne distragem atenția cu confortul pe termen scurt, parcurgându-ne prin rețelele de socializare, sărbătorind o delicatese preferată, căutând online soluții la problemele noastre sau numărând, pur și simplu, orele până la sfârșitul zilei.

Dragă mamă care se luptă, există un magazin bogat de ajutor și speranță pentru noi și nu are rădăcini în conforturi sau plăceri pe termen scurt. Nu se găsește în distrageri. Puterea, rezistența și bucuria noastră pot fi zilnic și riguros înrădăcinate în cine este Hristos pentru noi și cine suntem în El.

Noi mama ca regine

Doctrina unirii cu Hristos este unul dintre acele adevăruri fundamentale pe care adesea le trecem cu vederea, sau dacă o recunoaștem, nu reușim să înțelegem semnificația ei. Știm că este adevărat și că avem nevoie de el, și cu toate acestea, mulți dintre noi, dacă suntem sinceri, ne luptăm să experimentăm cu adevărat sau să aplicăm unirea noastră cu Hristos.

„Unirea noastră cu Hristos nu este doar un sentiment sau o învățătură pe care să o acordăm; este o realitate. Noi suntem ai lui, iar el este al nostru. „

Când Iisus Hristos a venit pe acest pământ, a luat trup uman și a trăit în lumea noastră căzută. El simpatizează suferința și slăbiciunea noastră. El a trăit viața perfectă pe care noi nu am putut să o trăim și a murit moartea pe care o merităm. Prin darul credinței în cine este Hristos și în ceea ce a făcut El, suntem acum uniți cu el. După cum scrie apostolul Pavel, „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos care trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine ”(Galateni 2:20). Dumnezeu ne privește și ne vede alături de Hristos și de dreptatea Lui. Tot ce are Isus și tot ce este el este acum al nostru, așa cum suntem ai lui.

În lucrarea lui Luther Cu privire la libertatea creștină , el descrie această unire prin ilustrația unui rege care alege să se căsătorească cu o prostituată. Prin uniunea lor de căsătorie, prostituata devine regină și tot ce aparține regelui devine al ei. Ea este deodată regalitate; cârpele ei murdare sunt înlocuite cu haine regale. Nu numai asta, dar regele și-a asumat și și-a asumat toate nelegiuirile și datoriile sale ca ale sale. După cum scrie Luther ,

Hristos, acel soț bogat și evlavios, ia ca soție o prostituată nevoiașă și impioasă, răscumpărând-o de toate relele ei și aprovizionând-o cu toate lucrurile sale bune. Este imposibil acum ca păcatele ei să o distrugă, deoarece au fost puse asupra lui Hristos și înghițite în el și din moment ce ea are în Soțul ei Hristos o neprihănire pe care o poate pretinde ca a ei și pe care o poate înființa cu încredere. împotriva tuturor păcatelor ei, împotriva morții și a iadului, spunând: „Dacă am păcătuit, Hristosul meu, în care cred, nu a păcătuit; toate ale mele sunt ale lui și toate ale lui sunt ale mele. ”

Unirea noastră cu Hristos nu este doar un sentiment sau o învățătură la care să fim de acord; este o realitate. Suntem sinceri și profund uniți cu Mântuitorul nostru. Noi suntem ai lui, iar el este al nostru.

Născând în victoria altuia

Rankin Wilbourne explică unirea cu Hristos astfel: „Când suntem în Hristos, fiecare parte a vieții lui Hristos, nu numai moartea sa, are o semnificație pentru noi. Ne împărtășim viața și ascultarea, moartea și învierea lui, chiar ascensiunea lui! Participăm la victoria altuia ”( Unirea cu Hristos , 45).

„Hristos este pentru tine tot ceea ce nu poți fi pentru tine. El este sursa și izvorul tuturor celor de care aveți nevoie. ”

De-a lungul scrisorilor sale, Pavel folosește expresia „în Hristos” pentru a descrie unirea noastră. „În Hristos” suntem îndreptățiți, adoptați, sfințiți și proslăviți (1 Corinteni 1:30; 2 Corinteni 5:17). Experimentăm realitatea acestei uniri prin intermediul Duhului lui Hristos care trăiește în noi. În seara înainte ca Iisus să fie trădat, el le-a promis ucenicilor că Duhul va veni și va trăi în ei. De fapt, el a spus că este bine să le lase deocamdată, pentru ca Duhul să poată veni (Ioan 16: 7).

Duhul Sfânt este avansul, promisiunea și sigiliul că aparținem lui Hristos (Efeseni 1: 13-14). Experimentăm părtășia cu Dumnezeu prin Duh. El este Mângâietorul și Avocatul nostru. El ne încurajează, ne condamnă, ne învață și mijlocește pentru noi. Acum trăim, și mamă, prin Duh și nu prin carne (Romani 8: 9).

Unirea în viața maternității

Ce legătură are unirea cu Hristos cu viața de mamă? Cum se intersectează cu viața noastră de zi cu zi și ne dă speranță în timp ce ne străduim să ne iubim copiii?

Când îți schimbi al doisprezecelea scutec pentru ziua respectivă și simți că nu ai realizat nimic altceva, îți poți aminti că ești unit cu Hristos. Dacă mamei cu suflet, cu privire la Domnul, știind că vei primi recompensa de la el, părinția ta îi aduce glorie (Coloseni 3: 23-24). Când lucrezi pentru gloria și lauda lui Hristos, oricât de aparent menționantă sau repetitivă este lucrarea ta, nu este niciodată irosită. Prin lucrarea perfectă a lui Hristos în numele vostru, munca voastră este sfințită înaintea lui Dumnezeu. El vede dragostea voastră autentică, plină de Duh și grija pentru copiii voștri și este slăvit de aceasta (1 Corinteni 10:31; 16:14).

Când simți un eșec ca mamă, deoarece copilul tău a avut o mulțumire pe podeaua magazinului local și toată lumea s-a întors și s-a uitat fix la tine, poți să-ți amintești că performanța copilului tău nu este ceea ce îți dă viața sensul și scopul. Valoarea și valoarea ta nu se bazează pe cât de bine te mamești sau pe cât de bine se comportă copiii tăi. Se găsește, prin credință, în cine este Hristos pentru voi și în voi (Galateni 2:20; Efeseni 1: 4-5).

Când păcătuiești ca mamă , când răspunzi copiilor cu nerăbdare sau mânie, amintește-ți că prin unirea ta cu Hristos, Dumnezeu își acceptă moartea pentru păcatul tău. „Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și doar pentru a ne ierta păcatele noastre și pentru a ne curăța de orice nelegiuire” (1 Ioan 1: 9). Prin unirea voastră, aveți și Duhul Său trăind și lucrând în interiorul vostru, rafinându-vă păcatul și transformându-vă în chipul lui Hristos. El va termina ceea ce a început și te va pregăti pentru ziua lui Hristos Isus (Filipeni 1: 6).

Când vă simțiți slabi, neajutorați sau insuficienți , amintiți-vă unirea voastră cu Hristos, care este înțelepciunea întrupată (Coloseni 2: 3). El este puterea ta. Hristos este pentru tine ceea ce nu poți fi pentru tine. El este sursa și izvorul tuturor celor de care aveți cu adevărat nevoie (2 Petru 1: 3). Strigați-l după ajutor și speranță. Caută-i înțelepciunea. El este suficient.

Când copiii tăi se maturizează și devin mai puțin dependenți de tine și începi să te simți inutil, amintește-ți că în Hristos ai fost creat pentru fapte bune înainte de începerea timpului (Efeseni 2:10). Dumnezeu are sarcini importante și necesare pentru tine în acest nou sezon. Este posibil ca acele fapte bune să fi fost concentrate mai mult asupra copiilor tăi o perioadă, mai ales când erau mici, dar el te va folosi în altă parte. Prin unirea ta cu Hristos, El va aduce roade în tine pentru scopurile sale bune (Ioan 15: 5).

Mamele, zilele noastre sunt adesea pline de provocări care ne întind și ne testează, dar nu suntem singuri. Suntem uniți prin credință cu Isus. Amintiți-vă acea unire. Îndepărtați-vă de el, trageți putere de la el și bucurați-vă de el.

Christina Fox ( @christinarfox ) este scriitoare, vorbitoare de retrageri și conferințe și autoră a mai multor cărți, inclusiv Idoli de inimă de mamă și Speranță suficientă: meditații evanghelice și rugăciuni pentru mame . Puteți găsi mai multe dintre scrierile sale pe site-ul ei web .

 

https://www.desiringgod.org/articles/no-longer-i-who-mother?

Cum mă pot recupera dintr-o tragedie insuportabilă?

download - Copie - Copie

Episodul 1518 28 august 2020

Interviu cu  John Piper

Fondator și profesor, desiringGod.org

Transcriere audio

Fiind 28/8, pare potrivit să înregistrăm un episod despre suferință, în cinstea prețioasei adevăruri la care ne agățăm în Romani 8:28. Cu siguranță nu este greu să găsești un astfel de e-mail: mii de oameni ne trimit un e-mail din cea mai tragică durere pe care au experimentat-o ​​vreodată. Este un regret că nu putem răspunde la fiecare dintre aceste e-mailuri. Mi-aș dori să putem. Putem răspunde la acest e-mail de la un ascultător de podcasturi, o femeie spartă. „Pastor John, am nevoie de ajutorul tău. În mod tragic, în 2007, m-am întors și l-am ucis pe nepotul meu de 18 luni cu o mașină. Am fost devastat. Rămân devastat. Ziua aceea m-a schimbat. Am fost cândva director de biserică pentru copii și profesor de școală duminicală. Nu mai servesc. Treisprezece ani mai târziu, cu greu pot conduce fără să plâng. Vina pe care o simt pentru nepotul meu este mai mare decât vina pe care o simt pentru că nu i-am slujit lui Dumnezeu. Oamenii spun că ar trebui să fiu fericit; este într-un loc mai bun. Sau spun că Dumnezeu i-a cruțat o viață proastă – că știa că nepotul meu va merge pe un drum prost. Ce spui? Ce m-ar face fericit din nou, slujind din nou lui Dumnezeu și în pace fără nepotul meu? După toți acești ani, mă puteți ajuta? ”

Dacă pot fi de ajutor după tot acest timp, treisprezece ani, va depinde dacă Duhul Sfânt are plăcerea de a lua ceea ce spun și de a face miracolul – minunea continuă – că în mine, cu siguranță nu sunt în stare să fac. Așadar, cuvintele mele, acum, când voi vorbi, despre care m-am rugat, vin în speranța că va exista o atingere a lui Dumnezeu și o minune săvârșită prin ele, care, în sine, nu s-ar putea întâmpla niciodată.

Prin multe pericole

Acum, înainte de a-i indica prietenului nostru trei considerații biblice, permiteți-mi să spun un cuvânt despre Romani 8:28 aici, în luna a opta și a douăzeci și opt a anului 2020.

Fluxul de gândire din Romani 8 este următorul: „Știm că pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile lucrează împreună pentru bine, pentru cei care sunt chemați conform scopului său” (Romani 8:28). Apoi săriți câteva versete și citiți,

Cine ne va despărți de dragostea lui Hristos? Oare va fi necazul, sau necazul, sau persecuția, sau foametea, sau goliciunea, sau pericolul, sau sabia? [Și ați putea adăuga „sau să vă alergați peste propriul nepot”.] După cum este scris,

     „De dragul tău suntem uciși toată ziua;
suntem considerați ca niște oi de sacrificat ”. (Romani 8: 35–36)

„Unele dizabilități sunt fizice, altele sunt mentale, iar altele sunt emoționale și spirituale.”

Iar Pavel răspunde la acea litanie a ororilor care se întâmplă poporului lui Dumnezeu: „Nu, în toate aceste lucruri suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). Nu în loc de , ci „ în toate aceste lucruri suntem mai mult decât cuceritori prin cel care ne-a iubit”. Deci, este absolut crucial, de fiecare dată când cităm Romani 8:28, că ne dăm seama că versetul nu ne scutește pe creștini suferință, foamete, goliciune, pericol, ci mai degrabă ne face inseparabile de Hristos în aceste mizerii – în ele .

Aceasta este lămurirea pe care trebuie să o ținem întotdeauna în fața noastră: Romani 8:28 nu este o promisiune de evadare din nenorocire, ci o promisiune de a fi păstrați de amăgire, necredință și distrugere în ea și că, în timp util, Dumnezeu o realizează pentru binele nostru .

Trei modalități de a continua

Acum, iată trei considerații pe care aș dori să le ia în considerare prietenul nostru rănit – încă rănit după treisprezece ani.

1. Trăiește cu durerea.

Când Isus a intrat în viața lui Pavel pe drumul Damascului, el a spus: „Saul, Saul, de ce mă prigonești?” (Fapte 9: 4). La început, Pavel habar nu avea ce înseamnă asta. „Îl persecutăm pe Iisus, Domnul înviat al universului? Nici nu cred că exiști! ” Luca tocmai spusese mai devreme trei versete despre ceea ce implica persecuția lui Pavel: „Saul [încă] respira amenințări și omor împotriva discipolilor Domnului” (Fapte 9: 1). Se evidențiază două cuvinte: crimă și liniște .

Și noi și Noël tocmai am citit devoții noaptea trecută, de altfel, în Faptele Apostolilor 26:10, unde Paul folosește pluralul pentru decesele în care fusese implicat. Nu mai observasem acest plural înainte, dar aici, în Fapte 9, spune el încă respiră crimă, adică „am făcut parte din uciderea lui Stephen și încă fac același lucru în drumul meu spre Damasc”. A fost un ucigaș creștin. Și pe drumul Damascului, Isus i-a spus că nu este doar un ucigaș creștin; a fost un ucigaș al lui Hristos. „Mă persecuți – Isus. Îmi atingi urmașii, mă atingi. Îi închizi, mă închizi. Le ucizi, mă ucizi pe mine. ”

„Durerea și pierderea ta nu sunt o boală care se vindecă; sunt o amputare care produce o șchiopătare pe tot parcursul vieții. ”

Și din 1 Timotei 1:15 și 1 Corinteni 15: 9 se pare că Pavel nu a uitat-o ​​niciodată. Nu a încetat niciodată să simtă înțepătura, groaza, de a fi un ucigaș creștin și un ucigaș Hristos. El nu a vrut să fie un ucigaș al lui Hristos, ci a vrut să fie un criminal creștin. Și iată-l acum la sfârșitul vieții sale în 1 Timotei, spunând că încă o simte: se simte ca cel mai important păcătos; el se numește „cel mai de seamă” sau „șeful păcătoșilor” pentru că, potrivit 1 Corinteni 15: 9, el a persecutat și ucis pe creștini și, prin ei, pe Domnul însuși.

Acum, ideea mea nu este că alerga peste propriul tău nepot este ca și cum ai ucide creștini intenționat sau ai ucide pe Hristos din greșeală. Ideea mea este aceasta: iată ceva atât de oribil în viața lui Paul, în fundalul său, încât a făcut asta niciodată, niciodată nu a încetat să-l ia în considerare. Nu a depășit niciodată. Nu a încetat niciodată să se gândească la asta și la implicațiile sale; nu a încetat niciodată să joace vreun rol emoțional în viața lui.

Așadar, sugerez că calea de urmat nu trebuie căutată mai ales în uitarea – sau, Doamne interzicerea, minimizarea – groazei, ci, de fapt, amintind, deținând, găsind modul supranatural al lui Pavel de a trăi cu durerea și greșeala care a fost făcut, în așa fel încât să nu paralizeze slujirea, ci misterios, dureros – chiar frumos – o adâncește. Citiți contextul din 1 Timotei 1:15 și meditați la această posibilitate. Asta e prima mea observație.

2. Purtă cu handicapul.

Iată-l pe al doilea și rezultă din primul: poate că Domnul te cheamă să te gândești la această tragedie și la efectul ei nu ca o rană care trebuie vindecată, ci ca o dizabilitate de suportat. Unele dizabilități sunt fizice: Iacob s-a luptat cu Dumnezeu, Dumnezeu și-a scos șoldul și a umblat șchiopătat pentru tot restul vieții, ca un memento inevitabil al întâlnirii sale cu Dumnezeu (Geneza 32: 24-25).

Unele dizabilități sunt mentale, iar altele sunt emoționale și spirituale. Și s-ar putea să vă ajute dacă mentalitatea voastră trece de la a trece dincolo de durere, dincolo de remușcare, dincolo de memoria oribilă și vie – de a trece dincolo de toate acestea – la recunoașterea prezenței continue a durerii, a remușcărilor, a memoriei, așa cum a fost transformată miraculos de la un minister care paralizează realitatea într-o realitate de aprofundare, de înmuiere a ministerului, de abilitare a ministerului.

Gândiți-vă la oamenii care înalță pe Hristos, pe care îi cunoașteți, care au un handicap profund. Cu toții ne-am putea gândi probabil la unul sau doi sau trei. Și poate au acest handicap din cauza unui accident fără minte. Și printr-un miracol al harului suveran, au transformat acea dizabilitate care distruge viața într-o slujire a harului care dă viață, putere-în-slăbiciune. Aceasta este a doua observație a mea: o modificare a mentalității.

3. Îmbrățișați bucuria cu inimă spartă.

Și acum, în sfârșit, a treia observație, care rezultă din aceasta și, într-un anumit sens, este o extensie a primelor două. Cu siguranță, una dintre marile piedici pentru a sluji în urma unei asemenea calamități de nedescris este simțul profund că, dacă mă bucur sau dacă mă bucur de o slujire, voi trata, prin acea bucurie, prin acea bucurie, să tratez moartea nepotului meu cu lipsă de respect; Prin acea bucurie, voi reduce la minimum groaza faptei și pierderea pentru familie. Așadar, stă peste tine un sentiment că nu îndrăznești să te întorci la nicio formă de normalitate, ca să nu faci lumină din ceea ce se simte infinit de greu.

Iată ce sugerez: că minimizarea nu se va întâmpla după treisprezece ani cu tine; nu este. Vocea a treisprezece ani de întristare și paralizie ministerială este să vă arate că aveți un handicap pe care nu îl veți lăsa niciodată în urmă. Niciodată nu vei deveni ciudat despre asta. Nu vei deveni niciodată frivol în privința asta. Niciodată nu veți deveni tare față de asta. Nu vei deveni niciodată indiferent față de acel moment îngrozitor și de acea pierdere nemăsurată. Nu vei face. Nu o vei face .

„Pavel a găsit un miracol al harului pentru a transforma greutatea dureroasă și emoțională a trecutului său”.

Sugerez că durerea și pierderea nu sunt o boală care se vindecă; sunt o amputare care produce o șchiopătare pe tot parcursul vieții: nu vei rula niciodată la fel. Și acea șchiopătare, sugerez eu, este capacitatea miraculoasă de a sluji altor oameni cu un fel de bucurie (marcați acest cuvânt: un fel de bucurie), un fel de speranță și un fel de pace pe care doar o persoană o poate avea cine a băut această ceașcă amară pe care ai băut-o tu. Va fi unic pentru tine: felul tău particular de bucurie, speranța ta, pacea ta.

Ce a vrut să spună Pavel când a spus în 2 Corinteni 6:10 că și-a îndeplinit slujirea „ca întristat, dar totdeauna bucuros”? Ar putea fi acea parte din povestea pe care Pavel a purtat-o ​​cu el tot timpul a fost amintirea că el a fost un ucigaș al lui Hristos, întrucât, într-adevăr, toți suntem într-un singur sens ucigași ai lui Hristos?

Oricare ar fi fost întristarea (și, oh, câte motive a avut Pavel să fie întristat), ceea ce contează cel mai mult este că Pavel a găsit un miracol al harului pentru a transforma greutatea emoțională și dureroasă a trecutului său dintr-o memorie paralizantă a slujirii într-o putere de aprofundare a slujirii , chiar și cu un fel de bucurie care era specific acestui om uimitor – nu o bucurie superficială, ci genul de bucurie pe care numai șeful păcătoșilor îl poate avea în harul lui Dumnezeu.

Și asta e rugăciunea mea pentru tine.

John Piper ( @JohnPiper ) este fondator și profesor al desiringGod.org și cancelar al Bethlehem College & Seminary. Timp de 33 de ani, a slujit ca pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem, Minneapolis, Minnesota. Este autorul a peste 50 de cărți , printre care Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and very recent Coronavirus and Christ .

https://www.desiringgod.org/interviews/how-do-i-recover-from-an-unbearable-tragedy?

Calea dintre Lukewarm și Wound Out

download - Copie - Copie

Articol de   Marshall Segal   Scriitor personal, desiringGod.org

Viața creștină obișnuită, normală, este un miracol spectaculos, ceva literal imposibil fără intervenția divină reală și zilnică. Acest miracol este o uniune autentică, trăită, la nivelul inimii, viață în viață cu Isus Hristos însuși.

Cei care încearcă să-L urmeze pe Hristos, fără a experimenta unirea cu el, fug în mod inevitabil pe un drum din două moduri. Fie că îmbrățișăm o credință de har ieftin, ascultător, opțională, care se simte îndepărtată și călduță în timp, fie ne înrobim de porunci exterioare, lăsându-ne epuizați, rușinați și chiar mai departe de Dumnezeu. Rankin Wilbourne scrie:

Unirea cu Hristos este cântarea pe care trebuie să o recuperăm și să o auzim astăzi ca inima Evangheliei. Cântecul harului fără unire cu Hristos devine impersonal, un calcul rece care te poate lăsa cinic. Cântecul uceniciei fără unire cu Hristos devine o datorie de bucurie, un deal fără sfârșit care te poate lăsa epuizat. ( Unirea cu Hristos , 78)

Unirea cu Hristos este melodia caldă dintre cinismul detașat și legalism zdrobitor. Nu vom supraviețui, cu atât mai puțin să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne cheamă să facem decât dacă învățăm ce înseamnă să trăim în Hristos – și să-l avem pe acesta să trăim în noi.

Pericolele „Grace”

Acolo unde harul conduce cu adevărat – într-o inimă umană, într-o familie, într-o biserică – păcatul fuge și neprihănirea înflorește. Din păcate, unii dintre noi încearcă să facă harul rege, dar fără a-i da nicio autoritate reală în viața noastră. Vrem iertarea, libertatea, aprobarea, conștiința curată, dar ne temem de orice corzi care ar putea fi atașate – orice condiții sau comenzi care nu miros sau se simt fără efort.

Cu toate acestea, apostolul Pavel spune că harul a venit nu doar pentru a ierta, ci pentru a domni (Romani 5:21). Apoi întreabă: „Ce vom spune atunci? Trebuie să continuăm în păcat ca harul să abundă? ” (Romani 6: 1). Dacă harul domnește în viața mea, sunt deja iertat, nu? De ce stresul și transpirația asupra a ceea ce spune Biblia să fie și să facă? De ce să lăsăm vinovăția vreun sfert în inimile noastre?

„Unirea cu Hristos este melodia caldă dintre cinismul detașat și legalismul zdrobitor.”

Pavel își răspunde la propria întrebare cu un avertisment sever: „Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? În niciun caz! Nu știți că, dacă vă prezentați cuiva ca sclavi ascultători, sunteți robi ai celui pe care îl ascultați? ” (Romani 6: 15-16). În momentul în care ne gândim că „harul” înseamnă că nu mai trebuie să ne facem griji pentru păcat, ne-am făcut de două ori mai mult sclavul păcatului. Ne sunt ascultare, dar suntem ascultarea de maestru crud și opresiv în noi (Romani 6:12).

Iar cei care împrumută harul în timp ce se supun păcatului în cele din urmă se răcesc față de Dumnezeu. El este doar judecătorul care trebuie să ne achite din nou, Butlerul care ne așteaptă nevoile, bancherul care trebuie să ne ascundă datoria. Cinismul izvorăște pentru că Dumnezeu trebuie să ne ierte, să ne accepte, să ne iubească. El nu prea îi pasă de noi, ne vrea, încântă în noi. Dacă harul devine dumnezeu, Dumnezeu va părea plictisitor, detașat și îndepărtat, iar bucuria se va simți mai îndepărtată și mai evazivă.

Pericole de „ascultare”

Dar ascultarea necinstită este la fel de periculoasă ca harul ieftin. În timp ce unii caută doar să scape de vină și rușine, alții dintre noi caută în liniște orice scuză pentru încredere în sine și mândrie. Iar Biblia (în mâinile greșite) ne poate oferi o mulțime de nutrețuri pentru autoexaltare. Chiar și doar știind ce spune Biblia poate face un om mândru (1 Corinteni 8: 1).

Același Pavel care a avertizat despre capcanele harului spune: „ Toți cei care se bazează pe faptele legii sunt sub blestem; căci este scris: „Blestemat să fie toți cei care nu vor respecta toate lucrurile scrise în Cartea Legii și le vor face” (Galateni 3:10). Încrederea excesivă pe iertare ne va lăsa înrobiți de păcat și, astfel, ne vom baza prea mult pe sine. Dacă începem subtil să credem că Dumnezeu ar trebui să fie impresionat de neprihănirea noastră, că crucea ar fi putut fi depășită în cazul nostru, că ascultarea noastră ar trebui să curgă inima cerului, atunci Satana s-a furișat pur și simplu în ușa din spate. Dacă nu ne poate ademeni cu păcate mai evidente, își va disimula năluca cu o ispită mai șiretă, mai măgulitoare, mai religioasă.

„Nu mai trebuie să ne dovedim. Trebuie doar să-i dovedim harul. ”

Și în timp ce emoțiile inițiale ale mândriei se pot simți îmbucurătoare pentru o perioadă – sentimentul cald de încredere în sine și de realizare, privirea aprobatoare a celorlalți, sentimentul de scădere a nevoii – mândrii se confruntă în cele din urmă cu ceea ce nu putem face. Cu oamenii, încă suntem după ce se stabilește praful tuturor eforturilor noastre. Deci, ne epuizăm și bucuria noastră se scurge. Nu numai că trebuie să ne înțelegem cu cât de dureros am căzut, ci și cu cât de puțin din Dumnezeu am gustat în ciuda tuturor lucrărilor noastre.

Înlocuirea Sinelui

Fie că suntem atrași să folosim greșit harul sau să ne hrănim mândria (sau ambele în diferite momente ale vieții noastre), Dumnezeu însuși a deschis o cale între licențiunea călduță și legalismul uzat. Dar trebuie să fim dispuși să demisionăm de la a fi centrul. Wilbourne scrie,

Unirea cu Hristos ne îndepărtează de centrul vieții noastre. Ne spune că putem descoperi cine ne-a creat Dumnezeu pentru a fi doar trăind în uniune vitală cu Fiul Său. Ne spune că lucrarea lui Hristos pentru noi nu poate fi separată de persoana lui Hristos din noi . . . . Fiecare viață este mai bună cu Hristos în centrul ei, dar asta înseamnă că Hristos trebuie să devină, din ce în ce mai mult, centrul animator al tot ceea ce faci și spui – aceasta este unirea cu Hristos. (72)

Cei care folosesc harul pentru a justifica păcatul și cei care ascultă pentru a se justifica pe ei înșiși au o mare problemă comună: eul , nu Hristos, este în centru. Totul – harul și legea, credința, lucrarea și biserica, Hristos și toți ceilalți – se învârte în jurul meu . Dar dacă Hristos devine soarele aprins, centrul de greutate irezistibil, atunci harul va domni cu adevărat în noi și va aduce rodul dreptății reale. După cum spune Tim Keller, „Isus este singurul Domn care, dacă îl primiți, vă va împlini complet și, dacă nu îl veți ieși, vă va ierta veșnic” ( Motiv pentru Dumnezeu , 179).

Deci, cum ne împiedică unirea cu Hristos să abuzăm de har și să ne încredem în noi? Apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, arată puterea de purificare a unirii în ambele direcții.

Hristos în tine

În primul rând, cum ne împiedică unirea cu Hristos să abuzăm de har? Ioan le scrie celor care ar putea presupune harul și vor continua în păcat: „Dacă spunem că avem părtășie cu El în timp ce umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul” (1 Ioan 1: 6). Mersul în păcat trădează că nu-l cunoaștem cu adevărat pe Isus și că nu trăiește cu adevărat în noi. Persistența în păcat îndepărtează măștile și ne expune ca străini, chiar dușmani, ai harului.

„Așteptați-vă că harul nu numai că anulează mânia lui Dumnezeu împotriva voastră, ci creează sfințenia lui Dumnezeu în interiorul vostru.”

„ Dar dacă umblăm în lumină, așa cum este și el în lumină, avem părtășie unul cu celălalt și sângele lui Isus Fiul său ne curăță de orice păcat” (1 Ioan 1: 7). Acesta este un remediu uimitor pentru cei care abuzează de grație. Mergând în lumină, încântându-ne să ascultăm din ce în ce mai mult de poruncile lui Hristos, ne dezvăluie cât de profund îl cunoaștem pe Isus și harul său. Observați, ascultarea nu ne curăță de orice păcat. Numai sângele Fiului fără păcat ar putea să ne plătească datoria și să ne elibereze. Însă dovezile acelei libertăți se plimbă în lumină, nu rămân în întuneric. Ascultarea parade domnia harului.

Harul care doar iartă nu este la fel de mare ca harul care se transformă și el. Când vă apropiați de tronul lui Dumnezeu cu păcatul vostru, așteptați-vă ca harul să fie mai mare decât toate așteptările noastre ieftine. Așteptați-vă ca harul să nu numai să anuleze mânia lui Dumnezeu împotriva voastră, ci să creeze sfințenia lui Dumnezeu în voi. Așteaptă-te ca Hristos să trăiască, să trăiască cu adevărat, în tine (Galateni 2:20).

Tu în Hristos

Dar pentru ca „umblarea în lumină” să nu devină un spectacol pentru propria noastră putere, înțelepciune și hotărâre, Ioan se confruntă și cu neprihănirea de sine (și chiar în cuvintele sale următoare). „Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1: 8). Dacă creștinismul devine în liniște o confirmare a dreptății noastre în afară de Hristos, nu este creștinismul. Cei care cred că câștigăm cumva dragostea lui Dumnezeu sclavi de ascultare mint despre Dumnezeu, despre har și chiar despre ascultare. Și, cel mai tragic, ne mințim pe noi înșine.

Dar „dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și doar pentru a ne ierta păcatele noastre și pentru a ne curăța de orice nelegiuire” (1 Ioan 1: 9). Trebuie să mărturisim că suntem curați. Trebuie să recunoaștem, să recunoaștem și să ne pocăim de păcatul rămas dacă vrem să pășim în lumină. Nu trebuie să purtăm greutatea tuturor păcatelor noastre sau să urcăm vreun munte stricător spre neprihănire, pentru că trăim în Hristos . Prin credință, el a devenit înțelepciunea pe care nu am putut să o învățăm, neprihănirea pe care nu am putut-o câștiga, sfințirea pe care nu am putut-o produce și răscumpărarea pe care nu am putut-o realiza (1 Corinteni 1:30). Nu mai trebuie să ne dovedim. Trebuie doar să-i dovedim harul.

Ioan luminează din nou această cale îngustă câteva versete mai târziu, în 1 Ioan 2: 1: „Copilașii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătiți” (feriți-vă de abuzul harului). „Dar dacă cineva păcătuiește, avem un avocat cu Tatăl, Isus Hristos cel drept” (ferește-te de neprihănirea de sine). Aceasta este calea către libertate și bucurie: sfințenie și smerenie, convingere și mărturisire, efort și dependență, toate acestea umplute și alimentate cu har, toate acestea sunt dovezi că suntem uniți cu el .

Marshall Segal ( @marshallsegal ) este scriitor și editor manager la desiringGod.org. El este autorul cărții Nu s-a căsătorit încă: urmărirea bucuriei în singuratate și întâlniri . A absolvit Colegiul și Seminarul Bethlehem . El și soția sa, Faye, au un fiu și locuiesc în Minneapolis.

https://www.desiringgod.org/articles/the-path-between-lukewarm-and-worn-out