Stire de groaza: La o familie din Leeds, Marea Britanie, li s-au luat sambata 6 copii de catre autoritati- DISTRIBUIE și ROAGĂ-TE! — Ciprian I. Bârsan

In aceasta dupa- masa, 5 martie 2016, am primit o stire de groaza din Leeds, UK. Fratele Ciriblean Leonard, un frate din biserica Rugul Aprins Leeds ne-a dezvaluit ca aseara o familie din biserica, frati penticostali, au primit vizita nedorita a autoritatilor britanice. Scopul vizitei era dezvoltarea inspectarii cazului de neglijenta din familia lor […] via […]

SOTEOROLOGIE  / EŞECUL RELIGIEI EMOŢIONALE – Norman H. Street.

download - Copie

EŞECUL RELIGIEI EMOŢIONALE – Norman H. Street.

Credinta şi Asigurarea
J.C.Ryle

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/the_failure_of_emotional_religion_trd.htm

SOTEOROLOGIE / ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

download - Copie - Copie

ERORI ARMINIENE Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.

Doctrinele cardinale ale evangheliei veşnice pe care Arminianii
le susţin spre propria lor distrugere sunt:

I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU;
Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii
II. DEPRAVAREA TOTALĂ;
III. CHEMAREA EFICACE;
Credinţa Mântuitoare
Incapacitatea şi Responsabilitatea omului
IV. ISPĂŞIREA;
Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite
Garanţia păcătosului de a crede în Hristos
O prezentare eronată a chemării Evangheliei
V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR.
Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU

Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-30) Aceste versete care au fost citate de mulţi, şi întreaga schemă a răscumpărării de la Geneza la Apocalipsa, oferă o dovadă infailibilă şi calificată că mântuirea este gratuită şi este prin harul suveran.

Capitolul nouă din Romani este comentariul Duhului Sfânt asupra decretelor veşnice ale lui Dumnezeu. În legătură cu aceste mistere sublime nouă ni se pare, ca şi creaturi finite păcătoase, să stăm liniştiţi şi să ştim că El este Dumnezeu, drept în toate căile Sale, sfânt în toate lucrările Sale, că judecăţile Sale sunt de nepătruns şi căile Sale întrec înţelegerea noastră. La fel cum alegerea tuturor celor care El i-a destinat pentru a fi mântuiţi decurge din buna Sa plăcere suverană, tot aşa trecerea pe lângă restul omenirii îşi are şi ea sursa în sfatul de neînţeles al voii Sale suverane, în toate acţiunile în care El este sfânt, drept şi adevărat. „Alegerea este expresia milei divine; respingerea este cea a justiţiei divine. Oricine susţine doctrina alegerii trebuie să susţină şi doctrina respingerii. Respingerea implică faptul că Dumnezeu pur şi simplu trece pe lângă păcătos lăsându-l aşa cum este el. În alegere El îl alege pe păcătos în harul Său suveran. Amândouă sunt acte ale suveranităţii lui Dumnezeu.” (Pastorul D. Beaton, Free Presbyterian Magazine, Vol. 35: p. 244). Cei care nu sunt aleşi de Dumnezeu, potrivit sfatului de nepătruns al voii Sale, sunt rânduiţi „pentru dezonoare şi pentru păcatul lor, spre lauda justiţiei Sale glorioase” („Confession of Faith,” Ch. 3, sec. 7). Nu pentru s-a trecut peste fiinţa lor vor fi ei judecaţi, ci pentru păcatele lor. Faptul că fiinţa lor a fost trecută cu vederea este un act suveran: condamnarea lor este un act justiţiar al lui Dumnezeu în capacitatea Sa de judecător. „Mântuirea este toată prin har, pedeapsa tuturor este datorită păcatului. Mântuirea lui Dumnezeu de la primul la ultimul – Alfa şi Omega; dar pedepsirea oamenilor nu este de la Dumnezeu: şi dacă tu pieri, din mâinile tale ţi se va cere sângele tău” (C. H. Spurgeon).

„Suveranitatea lui Dumnezeu este piatra de poticnire pe care mii cad şi pier; şi dacă ne luptăm cu Dumnezeu în privinţa suveranităţii Sale aceasta va fi spre ruina noastră veşnică. Este absolut necesar ca noi să ne supunem lui Dumnezeu ca unui suveran absolut, şi suveranul sufletelor noastre; ca Unuia care poate avea milă şi poate împietri pe cine vrea El” (Jonathan Edwards).

Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, sunt aduşi în acest punct – să vadă că Dumnezeu are un „popor,” „un popor specific,” un popor separat de lume, un popor pe care El l-a „creat pentru Sine, ca ei să vestească lauda Sa.” Alegerea mai devreme sau mai târziu este ascunsă în inimile poporului lui Dumnezeu. Iar un om care trăieşte şi moare împotriva acestei doctrine binecuvântate, trăieşte şi moare în păcatele sale; şi dacă moare în această ostilitate, el va fi blestemat în acea ostilitate (J. C. Philpot).

„Pe de altă parte, Arminienii susţin şi învaţă alegerea condiţionată pe baza credinţei prevăzute. Acest lucru este contrar Adevărului. Câtă vreme oamenii sunt neregeneraţi, ei sunt într-o stare de necredinţă, fără speranţă în Dumnezeu şi fără credinţă în Hristos. Când sunt mântuiţi prin har, ei au credinţă, dar nu de la ei înşişi. Aceasta nu este din propria lor putere sau din voinţa lor liberă, ci este darul lui Dumnezeu prin învăţătura eficientă a Duhului Sfânt. De aceea, credinţa nu poate fi cauza alegerii. Ea este efectul ei şi este asigurată de ea. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.”(Fapte 13:48) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)

Textul citat de Arminieni pentru a-şi susţine doctrina lor a alegerii condiţionate pe baza credinţei prevăzute, este „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte, etc.” (Romani 8:29) O astfel de promisiune este superficială şi nu poate fi susţinută. „Cuvântul „cunoscut mai dinainte” în sensul folosit de Noul Testament, aşa cum a remarcat Dr. W. G. T. Shedd, este întrebuinţat în sensul ebraicului yada (cunoaşte) care indică dragostea şi favoarea. „Nu cunoaştere mai dinainte ca o simplă preştiinţă,” zice Calvin, „ci adopţia prin care Dumnezeu i-a deosebit din veşnicie pe copiii Săi de cei condamnaţi.” Scripturile reprezintă alegerea ca având loc în trecut, făcând abstracţie de meritul personal. „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13) Suveranitatea alegerii lui Dumnezeu devine clară în afirmaţia lui Pavel că Hristos a murit pentru oamenii Săi în timp ce ei erau încă păcătoşi (Romani 5:8). S-a spus bine că Arminianii iau alegerea din mâinile lui Dumnezeu şi o pun în mâinile oamenilor” (The Reformed Faith (Credinţa Reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 24). „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)

Un alt subterfugiu la care au recurs Arminianii pentru a explica alegerea particulară a indivizilor, este să spună că textul „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) înseamnă o alegere naţională, nu persoane deosebite, ci copiii lui Iacov şi copiii lui Esau – copiii lui Israel şi copiii lui Edom. „Acum, îi întrebăm prin tot ceea ce este rezonabil,” comentează C. H. Spurgeon, „nu este la fel de nedrept din partea lui Dumnezeu că alege o naţiune şi o lasă pe cealaltă?” Argumentul pe care ei şi-l imaginează că ne răstoarnă pe noi îi răstoarnă şi pe ei. Niciodată nu a fost un subterfugiu mai prostesc decât acela de a încerca să arăţi clar alegerea naţională. Ce este alegerea unei naţiuni, decât o alegere de mai multe unităţi, de atât de mulţi oameni? – şi aceasta este egală cu alegerea particulară a indivizilor. În gândire, oamenii nu pot vedea clar că dacă – ceea ce nu credem noi în nici un caz – ar fi vre-o nedreptate în Dumnezeu în alegerea unui om şi nu a altuia, cu cât mai mare ar fi nedreptatea în cazul alegerii unei naţiuni şi nu a alteia. Nu! Nu putem scăpa de această dificultate astfel, ci ea este mărită foarte mult prin această denaturare prostească a Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, aici este dovada că aceasta nu este corect: citiţi versetele care îl precedă. Acesta nu spune nimic despre naţiuni; el spune, „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, se referea la copii, nu la naţiuni. Desigur, ameninţarea a fost împlinită după aceea în poziţia celor două naţiuni; Edom a fost făcut să îl slujească pe Israel. Dar textul înseamnă exact ceea ce spune; el nu se referă la naţiuni, ci se referă la persoanele menţionate. „Iacov” – acesta este omul a cărui nume era Iacov – „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Aveţi grijă, prietenii mei dragi cum vă amestecaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit de cineva care schimba pasajele care nu îi plăceau. Aceasta nu se poate, ştiţi, nu le puteţi schimba; ele sunt într-adevăr la fel. Singura noastră putere cu Cuvântul lui Dumnezeu este pur şi simplu să îl lăsăm să stea aşa cum este el şi să ne străduim prin harul lui Dumnezeu să ne adaptăm noi înşine la el. Nu trebuie niciodată să încercăm să facem Biblia să se plece înaintea noastră, de fapt nu putem, pentru că adevărurile revelaţiei divină sunt tot atât de sigure şi solide ca şi tronul lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să se bucure de o perspectivă încântătoare şi un munte măreţ îi stă în calea lui, începe el să îl reteze de la bază, în speranţa deşartă că în final acesta va deveni o câmpie netedă înaintea lui? Nu, ci dimpotrivă, el îl foloseşte cu grijă pentru împlinirea scopului său urcându-l, cunoscând bine că acesta este singurul mijloc prin care îşi poate îndeplini obiectivul avut în vedere. Deci ce trebuie să facem; nu putem coborî adevărurile lui Dumnezeu la înţelegerea noastră slabă şi finită; muntele nu va cădea niciodată înaintea noastră, dar noi putem căuta tăria de a ne urca mai sus şi mai sus în percepţia noastră a lucrurilor divine şi doar în acest fel putem spera să obţinem binecuvântarea.” (Din predica despre „Iacov şi Esau” de C. H. Spurgeon).

Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii

Westminster prezice în capitolul 3 secţiunea 8 din „Mărturisirea de credinţă” afirmând că „doctrina acestui mister înalt al predestinării trebuie să fie tratat cu o prudenţă specială şi cu grijă.” Aceasta este atât de mult depărtată de doctrina moartă şi oarbă a fatalismului cum este lumina faţă de întuneric. Cartea decretelor eterne ale lui Dumnezeu este în mâinile Mântuitorului (Apocalipsa 5). În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25, 26) În lumina deplină a acelei suveranităţi pe care El ca şi Fiu veşnic o putea înţelege, şi care a fost pentru El motivul de laudă şi de mulţumire, El continuă în mila şi în dragostea Sa să dea chemarea evangheliei deplină, gratuită şi care descătuşează celor păcătoşi care sunt trudiţi şi împovăraţi ca să vină la El ca la Singurul în care ei vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu în harul Său a fost un motiv de laudă şi de mulţumire pentru Marele Profet al Bisericii, singurul care ne-a revelat voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, cât de necuviincioase sunt criticile celor care resping doctrina alegerii, sau o explică atribuind-o voii instabile a omului, şi nu aşa cum o fac Scripturile, bunei plăceri a voii veşnice a lui Dumnezeu. Când Hristos îi mulţumeşte Tatălui, Domnul cerului şi al pământului, să căutăm să avem gândul care era în El, şi să oferim laudă şi adorare înaintea voii Suverane a marelui EU SUNT, pe de o parte, şi pe de altă parte să ne dăm chemării şi ofertei gratuite a evangheliei, pe care El prin Duhul Său poate să o facă eficace pentru mântuire.

Pastorul R. M. McCheyne în predica asupra cuvintelor „Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu” (Proverbe 8:4) spune: „Foarte adesea persoanele trezite stau şi ascultă o descriere vie a lui Hristos şi a lucrării Sale de substituire în locul păcătoşilor; dar totuşi întrebarea lor încă este „Este Hristos un Mântuitor pentru mine?” Acum la această întrebare eu răspund: Hristos este oferit gratuit întregii rase umane. „Oamenilor, către voi strig.” Nu este un subiect mai greşit înţeles de către sufletele neconvertite ca cel al gratuităţii necondiţionate a lui Hristos. Noi avem o idee atât de mică în mod natural despre harul gratuit încât nu putem crede că Dumnezeu poate să ne dea un Mântuitor nouă, în timp ce noi suntem într-o condiţie rea, meritând iadul. O, este trist să ne gândim cum oamenii argumentează împotriva fericirii lor proprii şi nu vor crede întocmai cuvântul lui Dumnezeu!

„Dacă aş şti că sunt unul dintre aleşi, aş veni; dar mi-e frică de faptul că nu sunt!” Ţie iţi răspund: Nimeni nu a venit vreodată la Hristos pentru că ştiau că sunt aleşi. Este adevărat că Dumnezeu are pe câţiva pe care i-a ales din buna sa plăcere pentru viaţa veşnică, dar ei nu au ştiut aceasta până când nu au venit la Hristos. Nicăieri Hristos nu îi invită la El pe cei aleşi. Întrebarea pentru tine nu este, Sunt eu unul dintre cei aleşi? Ci, Sunt eu din rasa umană?

„Dacă aş putea să mă pocăiesc şi să cred, atunci Hristos ar fi gratuit pentru mine; dar eu nu pot să mă pocăiesc şi să cred. Ţie îţi spun, Nu eşti tu un om, înainte de a te pocăi şi de a crede? Atunci Hristos iţi este oferit înainte ca tu să te pocăieşti şi să crezi. Hristos nu iţi este oferit pentru că tu te pocăieşti, ci pentru că tu eşti un păcătos ticălos, pierdut. Dacă Hristos este oferit gratuit tuturor oamenilor, atunci este clar că toţi cei care trăiesc şi mor fără a-l accepta pe Hristos vor suporta sentinţa celor care îl refuză pe Fiul lui Dumnezeu.”

„Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Nouă celor păcătoşi nu ne revine să fim curioşi încrezuţi în lucrurile secrete care aparţin Domnului Dumnezeului nostru. Mai degrabă să ne preocupe lucrurile despre care Domnul spune că ne aparţin nouă. Ofertele gratuite, invitaţiile şi avertizările din evanghelie ne aparţin nouă, pentru ca noi să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7)

„Nici un om,” scrie Christopher Ness, „nu se poate judeca pe sine ca şi condamnat în această viaţă, şi astfel să dispere; pentru că neascultarea finală (singura dovadă infailibilă a condamnării) nu poate fi descoperită până la moarte.” (An Antidote Against Arminianism, (Un antidot împotriva Arminianismului) p. 51).

„Nici o persoană care îl caută pe Dumnezeu şi mântuirea prin Fiul Său,” a spus marele Dr. John Love, „nu ar trebui să aplice doctrina suveranităţii divine astfel: Dumnezeu este suveran şi de aceea deşi eu caut mântuirea El ar putea să mi-o respingă. Aceasta este fals. Dar astfel, Dumnezeu este suveran şi de aceea probabil El m-a lăsat aşa cum i-a lăsat pe alţii nu să îl caute pe El, ci să îl respingă şi să îl dispreţuiască, dar El nu a făcut aceasta. Aceasta este sfera potrivită a suveranităţii. Ea este manifestată în lucrarea minunată prin care în cursul providenţei Sale un păcătos este făcut să îl caute pe El şi altul este lăsat fără să facă aceasta. Dar aceasta nu este manifestată în faptul că cineva a căutat vreodată degeaba faţa Sa, „Cei ce îl caută pe Domnul îl vor lăuda.” Da, în fiecare etapă a căutării Sale, această reflectare ar trebui să ne încurajeze şi să ne conducă să spunem, „Binecuvântat să fie Dumnezeu care m-a ajutat până aici, mai departe decât pe alţii.” Doctrina ar trebui să fie aplicată în practică pentru lucrurile din trecut şi nu la ceva care va veni. Aşa este ea întotdeauna în Scriptură. Cunoaştem hotărârea divină cu privire la evenimente prin evenimentele în sine.”

DEPRAVAREA TOTALĂ

Adevărul lui Dumnezeu ne învaţă că omul prin Cădere este într-o stare de moarte spirituală şi de înstrăinare faţă de Dumnezeu. El este pervertit şi murdărit în natura sa. Înţelegerea sa, voinţa şi sentimentele sale sunt sub puterea şi dragostea de păcat. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.” (Marcu 7:21-22) „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Psalmul 14:2, 3) „Întreaga rasă umană,” în cuvintele lui Dr. Charles Hodge, „este total depravată prin apostazia lor faţă de Dumnezeu. Prin depravarea totală nu se înţelege că toţi oamenii sunt răi în mod egal, nici că orice om este în întregime corupt atât cât este posibil pentru om să fie – ci este o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu comună tuturor oamenilor, astfel că nici un om ne reînnoit nu îl înţelege sau nu îl caută pe Dumnezeu: un astfel de om nu îl face niciodată pe Dumnezeu partea sa, sau din slava lui Dumnezeu scopul principal al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi slujesc mai degrabă creatura, şi mai mult decât pe Creator. De aceea, toţi sunt declaraţi în Scriptură ca fiind morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu al vieţii spirituale.” Aceasta este condiţia omului aşa cum este el înaintea lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7, 8) „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:6, 7) „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

Arminianii neagă depravarea totală a omului, în faptul că ei susţin că voinţa omului este liberă şi are capacitatea de a-l alege pe Hristos şi mântuirea care este în El. O astfel de învăţătură este falsă şi înşelătoare. Voinţa omului este liberă doar de a alege potrivit cu natura sa morală, şi deoarece natura sa este sub stăpânirea păcatului, omul alege în mod corespunzător. „Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut toată capacitatea voinţei pentru orice bine spiritual care însoţeşte mântuirea, deci ca un om natural, fiind în totalitate potrivnic faţă de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare prin puterea sa să se convertească sau să se pregătească pe sine la aceasta.” („Confession of Faith”, (Mărturisirea de credinţă) capitolul 9, secţiunea 3). „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) „Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.”(Ioan 6:65, 66) Despre toţi care sunt născuţi din nou se spune că sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13) „Evanghelizarea” prin decizie, venirea în faţă sau a sta în picioare pentru a lua o decizie pentru Hristos, sau semnarea unor cartele de decizie, este pur Arminiană. Aceasta nu este de la Dumnezeu, ci din voia omului şi poate sfârşi doar în amăgire şi disperare veşnică.

„Evanghelizarea” prin decizie este bazată pe o altă doctrină falsă şi eronată susţinută şi propagată de Arminiani, acea a Ispăşirii universale. „În fiecare minte există o oarecare cunoştinţă despre adevărul evanghelic,” a spus eminentul Dr. John Kennedy din Dingwall, „ideea că un interes în moartea lui Hristos este esenţial pentru siguranţă. În fiecare inimă ne reînnoită există o dorinţă de a evita necesitatea de a avea de a face cu un Mântuitor personal şi de a dobândi speranţa, prin evanghelie, fără a fi „născut din nou.” Minciuna unei ispăşiri universale a fost produsă pentru a împli această solicitare. Aceasta este chiar evanghelia pervertită pentru a se potrivi cu gustul omului carnal mândru. „Hristos a murit pentru toţi şi de aceea şi pentru mine; eu cred aceasta şi de aceea voi fi mântuit,” sunt stadiile scurte ale unei scurte călătorii spre speranţa păcii. A crede că Hristos a murit pentru mine, deoarece El a murit pentru toţi, înseamnă să „crezi o minciună”; dar chiar dacă aceasta ar fi adevărat, care ar fi avantajul acestei credinţe pentru mine? Moartea Sa pentru mine, deoarece a fost pentru toţi, nu asigură nimic pentru mine. Şi a crede aceasta este ceva diferit decât a crede în Hristos Însuşi. De fapt, aceasta înseamnă să faci moartea Sa un înlocuitor pentru El Însuşi. Dar în loc să priveşti la moartea lui Hristos ca referindu-se la tine, priveşte în primul rând, la aspectul ei asupra aptitudinii Lui de a mântui şi la perspectiva tuturor care sunt una cu El. A vedea aceasta astfel, înseamnă a-l vedea pe Hristos lăudat în loc să fie înlocuit de moartea Sa. Primul lucru pe care eu îl cer ca să fiu asigurat este potrivirea lui Hristos de a mă mântui pe mine, un păcătos. În El eu sunt chemat să mă încred. Înainte de a putea face aceasta, eu trebuie să fiu convins că El este vrednic de încrederea mea. Nu pot fi asigurat de aceasta, până nu îl cunosc pe El ca o jertfă pentru păcat. Nu pot aprecia meritul sacrificiului Său, decât în lumina slavei Sale personale. Nu pot potrivi avantajele asigurate de aceasta, până când nu l-am luat mai întâi pe El Însuşi prin credinţă, ce pot descoperi în lumina crucii este că El mă poate mântui într-un fel care va fi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este marea Sa recomandare ca Mântuitor pentru mine. Dacă aceasta nu ar fi fost adevărat cu privire la El, nu m-aş fi putut încrede în El niciodată. Şi în lumina în care realizez meritul infinit al sacrificiului Său, cunosc dragostea Sa ca una care „întrece cunoştinţa.” A uni acea dragoste şi moartea prin care ea a fost lăudată, cu cei pe care Tatăl i-a dat Lui, nu mă lipseşte de speranţă. Aceasta doar mă asigură de cât de sigur şi cât de dezirabilă este răscumpărarea pe care el a cumpărat-o cu sângele Său. Persoana care îmi este prezentată în toată puterea şi dragostea; şi autoritatea lui Dumnezeu mă face să-l accept pe El pentru mântuirea mea. Lumina, descoperind persoana glorioasă, meritul infinit şi dragostea inexprimabilă a lui Hristos, şi o chemare care îmi cere să vin la El; şi nu vre-o referinţă presupusă a morţii Sale pentru mine, care mă încurajează să îl primesc pe El pentru ca să fiu mântuit.”

 CHEMAREA EFICACE

„De toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai aceia, El este mulţumit în timpul Său rânduit şi acceptat, chemaţi în mod eficient după Cuvântul şi Duhul Său, din starea de păcat şi moarte, în care ei sunt prin natură la harul şi mântuirea prin Isus Hristos, iluminând minţile lor spiritual şi mântuitor pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu, înlăturând din ei inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoind voinţa lor şi prin puterea Sa atotputernică determinându-i să facă ce este bine; şi aducându-i în mod eficace la Isus Hristos; totuşi ca ei să vină liber, făcuţi să dorească aceasta prin harul Său.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, capitolul 10 secţiunea 1).

„Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Romani 8:30). „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2 Timotei 1:9)

„Aici este criteriul prin care putem testa chemarea noastră nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit cu scopul şi harul Său. Această chemare interzice toată încrederea în faptele noastre şi ne conduce doar la Hristos pentru mântuire, dar apoi ne curăţă de faptele moarte pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, tot aşa trebuie să fiţi şi voi sfinţi. Dacă trăieşti în păcat, tu nu eşti chemat, dar dacă eşti cu adevărat al lui Hristos, poţi spune, „Nimic nu mă doare mai tare decât păcatul. Doresc să scap de el; Doamne ajută-mă să fiu sfânt.” Este aceasta suflarea inimii tale? Este aceasta direcţia vieţii tale spre Dumnezeu şi spre voia Sa divină? Din nou, în Filipeni 3:13, 14 ni se spune despre chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Este oare chemarea ta o chemare înaltă? A înnobilat ea inima ta şi a îndreptat-o spre lucrurile cereşti? A înălţat ea speranţele tale, gusturile tale, dorinţele tale? A ridicat ea cursul constant al vieţii tale, aşa că tu o petreci cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Un alt test îl găsim în Evrei 3:1 – „Părtaşi ai chemării cereşti.” Cereşti înseamnă o chemare din cer. Dacă nici un om nu te poate chema aşa, tu nu eşti chemat. Este chemarea ta de la Dumnezeu? Este ea o chemare spre cer şi din cer? Dacă nu eşti un străin aici, şi cerul este casa ta, nu ai fost chemat cu o chemare cerească; pentru că cei care au fost chemaţi astfel declară că ei sunt în căutarea unei cetăţi care are fundaţii, a cărei constructor şi creator este Dumnezeu, şi ei înşişi sunt străini şi călători pe pământ. Este chemarea ta astfel de sfântă, înaltă, cerească? Atunci preaiubitule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, căci astfel este chemarea cu care Dumnezeu îi cheamă pe oamenii Săi.” – C. H. Spurgeon.

Pe de altă parte, Arminianii cred că omul are puterea naturală a voinţei pentru a exercita credinţa în Hristos. De aceea păcătoşii sunt îndemnaţi să ia o decizie pentru Hristos. Pe această fundaţie de nisip mulţi şi-au construit speranţa lor pentru veşnicie. Convertirea prin decizie nu este altceva decât exerciţiul voinţei ne reînnoite. Credinţa în Hristos profesată nu este darul lui Dumnezeu. Bucuria experimentată este bucuria ascultătorilor cu un pământ împietrit. Speranţa nutrită nu este speranţa bună prin har, ci speranţa ipocritului care va pieri. Toate activităţile religioase care urmează nu sunt din Duhul ci din carne. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:22, 23)

Credinţa Mântuitoare

Credinţa mântuitoare, care este rodul chemării eficace sau a naşterii noi este darul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9)

„Credinţa se uită la Hristos ca având slujba unui Mântuitor. Porunca este dată, şi observaţi că ea este dată tuturor ca orbi, vinovaţi şi neajutoraţi a privi la Hristos pentru ca ei să poată să fie mântuiţi; şi prima dovadă decisivă şi satisfăcătoare a unei schimbări a inimii este să îl priveşti pe Hristos ca şi Mântuitor. Chiar înainte de aceasta, să avem speranţe bune despre tine, că Duhul harului a început să lucreze în tine: dar nu îndrăznim, deoarece noi preţuim sufletele oamenilor, şi oferim slava lui Dumnezeu, nu îndrăznim să spunem că vre-un om este născut din Dumnezeu, cu alte cuvinte convertit cu adevărat, până când el nu îl vede pe Hristos.

„Mulţi dintre voi spuneţi că aveţi credinţă în Hristos. Ne puteţi spune ceva despre El în care spuneţi că credeţi? Au fost vreodată sufletele voastre gata să se scufunde în iad? V-aţi lipit vreodată repede în lipiciul murdar al corupţiei? Închişi în închisoarea necredinţei? Înconjuraţi de gheţuri de ne pocăinţă? Culcaţi mai jos decât bestiile cu pofte? Chinuiţi ca şi când aţi fi blocaţi de diavoli? A venit cineva să vă salveze în starea aceea? Cine este El? Este El un Mântuitor? Maria l-a văzut pe Domnul; ea ar putea să spună ceva despre aceasta. Şi la fel şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus. Puteţi azi să coborâţi asupra unui singur incident, chiar până la întinderea unei clipiri din ochi? Vre-o condiţie a trupului sau a sufletului în care l-aţi văzut pe Domnul prin credinţă? Puteţi spune ce a trecut între El şi voi?” (Pastorul Jonathan R. Anderson, Glasgow. A murit în 1859).

În timp ce convertiţii Arminiani manifestă o abstinenţă strictă şi lăudabilă faţă de băutură, fumat, jocuri de noroc, cinematografe, în viaţa pe care o trăiesc, şi un zel de negare a eului pentru propagarea evangheliei lor şi câştigarea convertiţilor, atitudinea lor faţă de ziua Domnului nu este una de blândeţe şi dragoste. „Noi nu suntem sub lege, ci sub har,” este Scriptura cu care se luptă ei pentru a se justifica. Adevăraţii credincioşi în Hristos nu sunt sub condamnarea legii – „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,” ci ei sunt „sub legea lui Hristos” ca şi regulă a vieţii lor. Aceasta afirmă apostolul în 1 Corinteni 9:21. Dragostea faţă de Hristos este manifestată şi dovedită prin dragoste faţă de poruncile Sale. „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Toţi cei care nu au nici o dragoste pentru ziua sfântă a Domnului, care nu sunt mâhniţi cât de puţin vor ţine Sabatul sfânt pentru Domnul şi care nu sunt răniţi şi întristaţi în suflet când văd ziua Domnului profanată, indiferent de profesia lor, şi indiferent de ce nume poartă, ei au doar numele că trăiesc: ei sunt încă în iritaţia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Când Domnul îşi scrie legea Sa în inimă în regenerare există iubire pentru a Patra Poruncă, desigur la fel şi pentru celelalte porunci. Dragostea pentru Domnul, pentru Cuvântul Său, pentru Cauza Sa, pentru poporul Său şi pentru poruncile Sale, sfântul Sabat fiind inclus, nu pot fi separate.

Bisericile Arminiane din zilele noastre au înlăturat punctele de reper vechi care au fost puse părinţii evlavioşi în trecut ca şi protecţii şi parapete ale sfinţeniei sabatului. Rezultatul este evident. Blestemul Papal sau „continentala duminică” s-a răspândit pe pământ ca un potop. Este vre-o îndoială că Dr. Kennedy din Dingwall a spus că Voluntarismul şi Arminianismul trebuie să fie pionierii Raţionalismului, pentru că amândouă sunt copiii necredinţei?

Incapacitatea şi Responsabilitatea omului

Arminianii susţin că responsabilitatea deduce capacitatea şi de aceea susţin că atunci când păcătoşii sunt chemaţi să creadă şi să se pocăiască, că ei au puterea de a face aceasta. O astfel de învăţătură este falsă din temelii. Chemarea dată în evanghelie, şi dată de toţi care predică evanghelia în deplinătatea ei, a crede şi a se pocăi este chemarea exterioară. Ea este doar privilegiul Duhului în lucrarea sa internă şi de răscumpărare pentru a face eficace chemarea exterioară. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Deşi omul prin cădere şi-a pierdut capacitatea sa, el încă este responsabil şi răspunzător faţă de Dumnezeu şi pentru că el este responsabil el este dator legat să folosească mijloacele exterioare şi decretele rânduite de Dumnezeu, şi eficienţa de care el este dependent doar de puterea Sa. Dumnezeu a stabilit o legătură între mijloace şi finalul dorit. El ne porunceşte să le folosim, şi El a promis că le va binecuvânta. A separa mijloacele de final, pe care Domnul l-a rânduit pentru salvarea păcătoşilor înseamnă să fi vinovat de a separa ceea ce Domnul a unit. Dispreţuirea şi neglijarea mijloacelor înseamnă o dispreţuire a mântuirii prin care ea a fost adusă înaintea noastră. „Şi cum vom scăpa dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?”

ISPĂŞIREA

Ispăşirea este satisfacerea cu care Domnul Isus Hristos prin ascultarea Sa până la moarte a dat-o tuturor pretenţiilor legii şi justiţiei lui Dumnezeu în locul tuturor lucrurilor care i-au fost date Lui de către Tatăl. Pe baza ispăşirii lui Hristos – lucrarea pe care El a sfârşit-o şi sacrificiul pe care El l-a oferit, păcătoşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Sacrificiul pe care Dumnezeu Însuşi în dragostea Sa infinită, în mila şi în înţelepciunea Sa l-a oferit într-un fel compatibil cu dreptatea naturii Sale, este cel prin care păcătoşii, pierduţi, vinovaţi şi meritând iadul, vor fi salvaţi cu o mântuire veşnică. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10) Dragostea Fiului în venirea Sa pentru a suferi şi a muri este egală cu dragostea Tatălui care L-a trimis pe El. Sacrificiul lui Hristos este unicul sacrificiu pentru păcat. El are o valoare şi un merit infinit datorită sacrificiului lui Dumnezeu în natura noastră. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Doar la Hristos ca şi împăcător prin credinţa în sângele Său, noi ca şi păcătoşi suntem trimişi ca să privim pentru mântuire, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12)

Arminianii cred într-o Ispăşire Universală, că Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om la fel, pentru Iuda cât şi pentru Petru, şi pentru a sprijini punctul lor de vedere ei apelează la anumite pasaje din Scriptură, care la suprafaţă par să înveţe că Hristos a murit pentru întreaga omenire. Este evident din Scriptură că termenul „lume” are o diversitate de înţelesuri, şi că el trebuie să fie întotdeauna interpretat potrivit contextului în care se găseşte. Aceasta se aplică şi cuvântului „toţi.” Textele folosite de Arminiani pentru a-şi susţine teoria lor despre Ispăşirea Universală pot fi explicate în lumina contextului ca lămurirea unei ispăşiri pentru toţi cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Ele nu contrazic în nici un fel doctrina Scripturală şi Calvinistă a unei Ispăşiri Limitate sau Categorice – limitată în proiectul ei, nelimitată în eficacitatea ei. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, prin moartea Sa, Hristos a asigurat infailibil mântuirea celor aleşi, acei aleşi în El şi care i-au fost daţi lui de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Cei pentru care Hristos a suferit şi a murit sunt numiţi „oile Sale” (Ioan 10:11, 15); „Biserica Sa” (Fapte 20: 28; Efeseni 5: 25-27); „poporul Său” (Matei 1:21); „aleşii Săi” (Romani 8: 32-35). Dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi vor fi mântuiţi, pentru că este imposibil ca cei pentru care Hristos a murit şi a căror vină El a ispăşit-o, să fie condamnaţi şi pierduţi din cauza acelei vine. În rugăciunea Sa de mijlocire Hristos se roagă pentru toţi pentru care El S-a oferit pe Sine ca o jertfă. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Şi numai acestora El le dă viaţa veşnică. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite

Dacă moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, cum poate fi oferită iertarea şi mântuirea tuturor?

„Predicatorii evangheliei” spune Dr. John Owen, „în congregaţiile lor, ne fiind familiarizaţi în întregime cu scopul şi sfatul secret al lui Dumnezeu, fiindu-le interzis să îl cerceteze sau să caute în el, (Deuteronom 29:29) pot chema justificabil pe fiecare om să creadă, cu asigurarea mântuirii pentru fiecare în particular care fac aşa; cunoscând şi fiind pe deplin convinşi de aceasta, că există suficient în moartea lui Hristos pentru a mântui pe fiecare care face aşa; lăsând scopul şi sfatul lui Dumnezeu asupra cărora El va acorda credinţă şi pentru care Hristos a murit în particular, lui Însuşi. Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu îi cheamă în primul rând pe ei să creadă că Hristos a murit pentru ei: ci că nu există alt nume sub cer printre oameni, prin care noi trebuie să fim mântuiţi, ci doar cel al lui Isus Hristos, prin care mântuirea este predicată.” (Death of Death (Moartea Morţii) cartea 4, capitolul 1).

În vol. 3, p. 295 din cartea sa Works (Fapte), Dr. Owen mai spune, „Predicatorii evangheliei şi alţii au garanţii suficiente să impună asupra tuturor oamenilor datoriile de credinţă, pocăinţă şi ascultare, deşi ei ştiu în ei înşişi că ei nu au capacitatea suficientă pentru performanţa lor datorată; pentru (1) Este voia şi porunca lui Dumnezeu ca ei să facă aşa şi este regula datoriilor lor. Ei nu trebuie să considere ce pot sau ce vor face oamenii, ci ce cere Dumnezeu. A judeca capacitatea oamenilor şi a adapta poruncile lui Dumnezeu la ea în mod corespunzător, nu este compatibil cu nici unul dintre fiii oamenilor … astfel sunt poruncile lui Dumnezeu, şi astfel sunt datoriile cerute în ei. În şi prin ei Dumnezeu se foloseşte pentru a comunica harul Său sufletelor oamenilor: nu cu privire la ei ca şi datorii ale lor, ci pentru că ei sunt căi rânduite şi sfinţite de El pentru astfel de scopuri.”

John Calvin spune, „De vreme ce slujitorii Evangheliei sunt mesageri între Dumnezeu şi oameni, prima datorie transmisă lor este ofere gratuit harul lui Dumnezeu, şi a doua este să se străduiască, cu toată tăria lor ca acesta să nu fie oferit în zadar.”

Garanţia păcătosului de a crede în Hristos

Nici un păcătos să nu se excludă de la câştigul evangheliei, spunând sau că eu nu ştiu dacă sunt ales, sau că nu ştiu dacă sunt un credincios şi nu ştiu dacă Hristos a murit pentru mine şi s-a dat pe Sine pentru mine în particular. Aceasta înseamnă să greşeşti temelia şi obiectul credinţei, şi mântuirea în posesia credinciosului nu este temelia credinţei, ci mântuirea în Cuvântul harului şi în oferta evangheliei: acestea sunt veştile bune care vin în maşina păcătosului, pe care el poate să-şi clădească credinţa sa şi speranţa mântuirii.

Atunci întrebarea nu este, eşti tu o persoană aleasă sau nu? Nici dacă eşti tu un credincios sau nu? Ci întrebarea este, eşti tu un păcătos care are nevoie de un Mântuitor? El nu este Hristos din decretul alegerii la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu ştii că eşti ales, aceasta înseamnă să mergi prea mult înapoi; nici nu este Hristos din inimă sau în posesia ta la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu eşti un credincios, aceasta înseamnă să mergi prea mult înainte; ci este Hristos în Cuvânt. Tu şti că eşti un păcătos şi Hristos un Mântuitor oferit ţie acolo, spunând, „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi din toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este altcineva.” (Ralph Erskine).

O prezentare eronată a chemării Evangheliei

„În formularea chemării evangheliei, fiţi atenţi la garanţia cu care o însoţiţi,” a spus Prof. R. Watts, D.D., LL.D., un eminent teologic Calvinist în zilele lui într-un discurs – „The Gospel Call,” (Chemarea Evangheliei) pe care el l-a ţinut unor studenţi la divinitate de la Assembly College, Belfast, în 1867. „În chemarea oamenilor de a crede, păziţi-vă să nu daţi o altă garanţie decât cea pe care Cuvântul lui Dumnezeu vă autorizează să o daţi … Garanţia credinţei care constă în asigurarea tuturor oamenilor că Hristos a murit pentru ei, este, în viziunea faptului îngrozitor că nu toţi oamenii sunt mântuiţi este absolut nedemnă faţă de lucrarea Răscumpărătorului, cât şi faţă de onoarea, justiţia şi adevărul Tatălui veşnic. Veţi fi conduşi să concluzionaţi că pretinsa ispăşire nelimitată este atât de limitată în realitate încât nu este deloc o ispăşire. Oferirea unei astfel de garanţii, în vederea faptului îndoielnic, că milioane dintre cei pentru care se pretinde că a fost făcută satisfacerea, au pierit, implică o acuzare a dragostei, adevărului şi a justiţiei Tatălui, sau a dreptăţii perfecte în întregime a lui Hristos. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-aţi putea simţi când faceţi o chemare a evangheliei, nu trebuie să încercaţi să înlăturaţi adoptând o teorie a ispăşirii care o dezbracă de toată slava ei şi separă din ea tot ceea ce o exprimă răscumpărătoare eficace, sau care o constituie o temelie credinţei poporului lui Dumnezeu şi o garanţie pentru mântuirea lor deplină şi finală. O dorinţă pentru succes i-a condus pe mulţi ambasadori să cadă în această greşeală. Însărcinat să „predice evanghelia” – să îl predice pe Hristos şi pe El răstignit – să proclame tainicele bogăţii care sunt în persoana şi în lucrarea Sa – ambasadorul a redus evanghelia, tema inepuizabilă la o propoziţie, şi scurtându-şi mesajul său, l-a uşurat la o singură propoziţie – „Hristos a murit pentru tine!” Din această primă eroare s-au ridicat toate încurcăturile sale. O astfel de garantare a credinţei cere, ca şi fundalul ei, sau o revelaţie specială cu privire la părţile la care se adresează sau o ispăşire universală. Ne având prima revelaţie, mesagerul s-a străduit să găsească uşurare adoptând-o pe ultima.”

Predicarea evangheliei nu constă în rostirea a una sau două invitaţii laconice (scurte) de a veni la Hristos. Scopul predicării este să „producă deopotrivă credinţă şi pocăinţă şi astfel de invitaţii sunt potrivite pentru a nu produce nici una dintre ele … Trebuie să clarifici şi să proclami tuturor oamenilor calea vieţii, prin expunerea lui Hristos în demnitatea infinită a persoanei Sale şi harul relaţiilor Sale oficiale şi a lucrării Sale; trebuie să îi îndemni pe oameni asupra datoriei de a accepta mântuirea oferită de Dumnezeu în El, şi de predarea pentru a fi mântuit în felul în care a rânduit Dumnezeu în mila sa infinită. Făcând aceasta, trebuie să îi convingi pe cei cărora te adresezi cu toate argumentele furnizate de valoarea sufletului, fericirea din cer, gemetele inexprimabile ale celor pierduţi, justiţia şi mânia lui Dumnezeu, descoperită în legea Sa şi în istoria administrării ei, şi prin dragostea şi mila Sa arătate în Hristos şi în lucrarea Sa. Făcute fiind acestea, îi poţi asigura că toţi care ascultă aceasta vor fi mântuiţi. Făcute fiind acestea, lucrarea ta ca şi ambasador este terminată. Ai spus tot ceea ce ai autoritatea să spui. În executarea unei astfel de însărcinări, această întrebare va veni din nou şi din nou la tine – Pot trăi aceste oase? Dar atunci când simţi incompetenţa ta de a învia morţii care sunt presăraţi în valea viziunii în care Capul Bisericii te poate duce, adu-ţi aminte de adevărul spre care atenţia ta a fost întotdeauna direcţionată; adu-ţi aminte că tu eşti co-lucrător cu Dumnezeu; că în timp ce tu ai însărcinarea chemării exterioare, există alta – o chemare interioară – dată de Duhul Omnipotent care dă viaţă, care străluceşte în inimile oamenilor şi le face să vadă acea slavă a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos pe care tu trebuie să îl prezinţi înaintea minţii oamenilor în starea lor naturală.” (Free Presbyterian Magazine, (Revista Prezbiteriană gratuită) Vol. 37:1).

PERSEVERENŢA SFINŢILOR

Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului

„Avertizările de la amvon şi denunţarea erorilor Arminianismului nu se mai aud azi ca şi altădată. Chiar de la amvoane unde este predicat adevărul, în unele cazuri unii se tem ca nu cumva să fie ridicată o mărturie credincioasă împotriva Arminianismului. Cauza acesteia este datorată într-o anumită măsură faptului că în apărarea cauzei adevărului a trebuit să fie expuse şi combătute noi forme ale erorii, cu rezultatul că vechiul duşman este lăsat fără să fie necăjit ca şi când ar fi mort. Din nefericire, aceasta nu este aşa; Arminianismul este foarte viu la amvon, în presa teologică şi cea religioasă, şi în întrunirile evanghelice moderne … Când purtăm în minte oroarea cu care strămoşii noştri au privit Arminianismul, atitudinea modernă faţă de aceasta indică, cât de departe a deviat poziţia teologilor din acele zile.” (The Reformed Faith I (Credinţa reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 18).

Arminianismul a fost evanghelia falsă a lui John Wesley şi a urmaşilor săi din secolul optsprezece şi cea a lui D. L. Moody din secolul nouăsprezece. El este capitalul de bază al aproape tuturor evangheliştilor din acest secol de la Billy Graham în jos. Sălile evanghelice ale Fraţilor, Deschise şi Închise, sunt grădiniţele Arminianismului. Agenţii activi ai Misiunii Credinţei şi a Armatei Salvării, în ciuda rezultatelor morale şi sociale a celei din urmă, a răspândit epidemia peste tot. Toate sectele care au izvorât în aceste vremuri din urmă, oricât de divergente sunt în doctrinele şi în practicile lor – Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea, Mormonii, Hristadelfienii, Cooneyites, etc., etc., toate au în comun minciuna fatală a liberului arbitru. Acesta este drogul Satanei, care determină sufletul să doarmă în amăgire, şi sfârşitul unei astfel de iluzii este moartea. „Voinţa liberă,” spune Spurgeon, „a dus multe suflete în iad dar niciodată un suflet în cer.”

Arminianismul este înarmat până în dinţi în duşmănie faţă de adevărata şi vitala evlavie. Unde acesta înfloreşte roadele sale sunt o formă superficială sentimentală a evlaviei – candela şi lumina fecioarelor nechibzuite care au mers la moarte şi în disperare. Actele Declaraţiei din 1879, 1892 şi 1921 din Scoţia, şi în 1901 în Biserica Prezbiteriană din Noua Zealandă au deschis stăvilarele potopului faţă de potopul Arminianismului. Moartea spirituală şi devastarea au urmat. Pământul gras a fost transformat în pustiu, şi Bisericile care au adoptat aceste Acte Declarative sunt pe drumul spre Roma. „Drogul suveran” al Arminianismului a înflorit dincolo de cele mai sălbatice vise ale preoţilor şi ale iezuiţilor. Dar Satan nu lucrează acum prin Acte Declarative necinstite deschise ca un înger de lumină. Infiltrarea subtilă este politica şi tehnica sa din prezent. Ceea ce avem nevoie acum este „denunţarea” şi „oroarea” la care se referă Pastorul D. Beaton, copita despărţită a Arminianismului este văzută fără nici o greşeală dincolo de corturile convenţiilor, părtăşiilor şi uniunilor evanghelice populare din zilele noastre! Uniunea Scripturii, Părtăşia Inter-universitară, Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine, convenţiile fraternităţii Keswick, etc., sunt toate străpunse cu cancerul Arminianismului.

http://www.voxdeibaptist.org/erori_arminiene.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/soteoriologie/erori-arminiene-din-brosura-o-alta-evanghelie-de-pastorul-william-maclean-m-a/

SOTEOTOLOGIE CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle.

download - Copie - Copie

CREDINŢA ŞI ASIGURAREA – J.C.Ryle.

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/faith_and_assurance_trd.htm

SOTEOROLOGIE Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism? Ernest Reisinger

download - Copie - Copie

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?   Ernest Reisinger

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizat aceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică: „Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination) (Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

 Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

SOTEOROLOGIE Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

download - Copie - Copie

Captivitatea Pelagiană a Bisericii de R. C. Sproul 

La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii). În această carte, Luther privea înapoi la acea perioadă a istoriei Vechiului Testament când Ierusalimul a fost distrus de armatele invadatoare ale Babilonului şi elita poporului a fost dusă în captivitate. În secolul şaisprezece Luther a luat imaginea istorică a captivităţii Babiloniene şi a aplicat-o din nou erei sale şi a vorbit despre noua captivitate Babiloniană a Bisericii. El vorbea despre Roma ca fiind Babilonul modern care ţinea ostatică Evanghelia prin respingerea înţelegerii biblice a justificării. Puteţi înţelege cât de cruntă era controversa, cât de polemic putea să fie acest titlu în acea perioadă spunând că Biserica nu doar a greşit sau s-a rătăcit, ci a căzut – că de fapt ea este acum Babiloniană; ea este acum în captivitatea păgână.

M-am întrebat adesea dacă Luther ar fi viu azi şi ar veni şi s-ar uita, nu la comunitatea bisericii liberale, ci la bisericile evanghelice, ce ar trebuie să spună el? Desigur, nu pot răspunde la această întrebare cu vre-un fel de autoritate definitivă, dar presupunerea mea este aceasta: Dacă Martin Luther trăia azi şi îşi lua stiloul său să scrie, cartea pe care ar scrie-o el în vremurile noastre ar fi intitulată Captivitatea Pelagiană a Bisericii Evanghelice.

Luther a văzut doctrina justificării ca fiind alimentată de o problemă teologică adâncă. El scrie despre aceasta pe larg în cartea The Bondage Of the Will (Sclavia voinţei). Când privim la Reformă – sola Scripturasola fide, solus Christussoli Deo Gloriasola gratia – Luther era convins că adevărata problemă a Reformei era problema harului; cea care subliniază doctrina sola fide, justificarea numai prin har, a fost încredinţarea anterioară pentru sola gratia, conceptul justificării numai prin har.

În ediţia lui Fleming Revell, a cărţii The Bondage Of the Will, traducătorii J. I. Packer şi O. R. Johnston, au inclus o introducere istorică şi teologică provocatoare la cartea în sine. Iată finalul acelei introduceri:

 

     Aceste lucruri trebuie să fie cântărite de Protestanţii de azi. Cu ce drept putem noi să ne numim copii ai Reformei? O mare parte din Protestantismul modern nu ar fi aparţinut şi nici măcar nu ar fi fost recunoscuţi de pionierii Reformei. The Bondage of the Will pune în faţa noastră în mod cinstit ceea ce au crezut ei despre mântuirea omenirii pierdute. În lumina ei, suntem forţaţi dacă nu cumva Creştinismul Protestant nu şi-a vândut în mod tragica dreptul ei de întâi născut între zilele lui Luther şi zilele noastre. Nu a devenit Protestantismul de azi mai Erasmian decât Luteran? Nu încercăm adesea să minimizăm şi să lustruim peste diferenţele noastre doctrinare de dragul păcii  dintre partide? Suntem noi nevinovaţi de indiferenţa doctrinară cu care Luther l-a acuzat pe Erasmus? Mai credem aceste chestiuni de doctrină?1

 

Din punct de vedere istoric, este doar o chestiune minoră faptul că Luther, Calvin, Zwingli şi toţi teologii Protestanţi conducători din prima epocă a Reformei au stat precis pe aceeaşi temelie aici. În alte puncte de vedere ei au avut diferenţele lor. În afirmarea neputinţei omului în păcat şi a suveranităţii lui Dumnezeu în har, ei sunt în întregime una. Pentru ei toţi aceste doctrine erau sângele vieţii credinţei creştine. Un editor modern al lucrărilor lui Luther spune aceasta:

 

     Oricine pune această carte jos fără să fi realizat că teologia Evanghelică stă sau cade împreună cu doctrina sclaviei voinţei a citit-o în zadar. Doctrina justificării gratuite numai prin credinţă, care a devenit punctul furtunii unei controverse atât de mari în timpul perioadei Reformei, este considerată foarte des ca fiind inima teologiei Reformatorilor dar acest lucru nu este corect. Adevărul este că gândirea lor a fost centrată pe disputa lui Pavel, repetată de Augustin şi de alţii, că întreaga mântuire a păcătosului este numai prin harul suveran şi gratuit, şi că  doctrina justificării prin credinţă a fost importantă pentru ei deoarece ea proteja principiul harului suveran. Suveranitatea harului a găsit expresie în gândirea lor la un nivel mai profund decât în doctrina regenerării monergistice.2

 

Adică, credinţa care îl primeşte pe Hristos pentru justificare este în sine darul gratuit al unui Dumnezeu suveran. Principiul sola fide nu este înţeles corect până când nu este văzut ca o ancoră în principiul mai larg al lui sola gratia. Care este sursa credinţei? Ea este în mijloacele date de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu, sau este o condiţie a justificării care este lăsată pentru ca să fie împlinită? Auziţi diferenţa? Să o pun în termeni mai simpli. L-am auzit pe un evanghelist recent spunând, „Dacă lui Dumnezeu face o mie de paşi pentru a ajunge la tine pentru a te răscumpăra, totuşi în analiza finală, tu trebuie să faci pasul decisiv pentru a fi mântuit.” Consideraţi afirmaţia care a fost făcută de cel mai iubit şi mai important evanghelist al secolului douăzeci, Billy Graham, care spune cu o pasiune mare, „Dumnezeu face nouăzeci şi nouă procente din ea dar totuşi tu trebuie să faci acel ultim procent.”

Ce este Pelagianismul? 

Să ne întoarcem acum pe scurt la titlul meu, „Captivitatea Pelagiană a Bisericii.” Despre ce vorbim?

Pelagius a fost un călugăr care a trăit în Anglia în secolul cinci. El a fost contemporan cu cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii dacă nu al tuturor timpurilor, Aurelius Augustin, Episcop de Hippo în Nordul Africii. Noi am auzit de Sf. Augustin, despre marile sale lucrări de teologie, despre cărţile sale City of God (Cetatea lui Dumnezeu), Confessions(Mărturisiri) şi aşa mai departe, el rămâne unul dintre creştinii Clasici.

Augustin a fost nu numai un teolog titanic şi un intelectual prodigios, el a fost şi un om de o spiritualitate profundă şi un om al rugăciunii. În una dintre faimoasele sale rugăciuni, Augustin a rostit o rugăciune aparent inofensivă şi nevătămătoare către Dumnezeu în care el a spus: „O Dumnezeule, porunceşte ceea ce doreşti şi acordă ceea ce tu porunceşti.” Acum, v-ar da aceasta o apoplexie – să auziţi o astfel de rugăciune? Ei bine, aceasta l-a pus cu siguranţă pe traiectorie pe Pelagius, acest călugăr englez. Când el a auzit aceasta, el a protestat zgomotos, chiar a apelat la Roma ca să fie cenzurată această rugăciune oribilă a lui Augustin. Iată de ce. El a spus: „Spui tu Augustin că Dumnezeu are dreptul inerent să poruncească orice doreşte el de la creaturile sale? Nimeni nu va combate aceasta. Dumnezeu, ca şi creator inerent al cerului şi al pământului, are dreptul să impună obligaţii asupra creaturilor sale şi să spună, „Să faci aceasta şi să nu faci aceea.” „Porunceşte orice doreşti” – este o rugăciune perfect legitimă.”

A doua parte a rugăciunii este cea care a detestat-o Pelagius – când Augustin a spus, „şi acordă ceea ce tu porunceşti.” El a spus, „Despre ce vorbeşti? Dacă Dumnezeu este corect, dacă Dumnezeu este drept şi Dumnezeu este sfânt, şi Dumnezeu porunceşte creaturii să facă ceva, cu siguranţă acea creatură are puterea în ea însăşi, capacitatea morală în ea, pentru a face aceasta sau Dumnezeu nu ar mai fi cerut aceasta de la bun început.” Acum, aceasta are sens, nu-i aşa? Ce spunea Pelagius este că responsabilitatea morală implică mereu şi pretutindeni capacitatea morală sau, simplu, abilitatea morală. Atunci de ce a trebuit el să se roage, „Dumnezeule, acordă-mi, dă-mi darul de a fi în stare să fac ceea ce tu îmi porunceşti să fac”? Pelagius a văzut în această afirmaţie o umbră care este aruncată pe integritatea lui Dumnezeu însuşi, care i-ar considera responsabili pe oameni pentru ceva care ei nu pot face.

Astfel, în dezbaterea care a urmat, Augustin a clarificat că în creaţie, Dumnezeu nu le-a poruncit nimic lui Adam şi Eva care ei nu erau capabili să facă. Dar odată ce păcatul a intrat şi omenirea a căzut, legea lui Dumnezeu nu a fost abrogată şi nici Dumnezeu nu şi-a reglat cerinţele sale sfinte în jos pentru a se adapta condiţiei slăbite, căzute a creaţiei sale. Dumnezeu şi-a pedepsit creaţia sa prin imputarea asupra ei a judecăţii păcatului original, astfel că oricine s-a născut după Adam şi Eva în această lume s-a născut deja mort în păcat. Păcatul original nu este primul păcat. El este un rezultat al primului păcat; el se referă la corupţia noastră inerentă, prin care noi suntem născuţi în păcat şi în păcat ne-a zămislit mama noastră. Noi nu suntem născuţi într-o stare neutră de inocenţă, ci suntem născuţi într-o condiţie păcătoasă, căzută. Efectiv, fiecare biserică din istoricul Consiliu Mondial al Bisericilor într-un anumit punct din istoria ei şi din dezvoltările sale de crez articulează o anume doctrină a păcatului original. El este atât de clar în revelaţia biblică, încât pentru a nega păcatul original trebuie să respingi cu desăvârşire viziunea biblică a omenirii.

Exact aceasta era chestiunea problematică în bătălia dintre Augustin şi Pelagius în secolul al cincilea. Pelagius a spus că nu există păcatul original. Păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam. Nu există nici o transmitere sau vre-un transfer de vină sau cădere sau corupţie către urmaşii lui Adam şi Eva. Fiecare este născut în aceeaşi stare de inocenţă în care Adam a fost creat. Şi, a spus el, trăirea unei vieţi de ascultare faţă de Dumnezeu, a unei vieţi de perfecţiune morală, este posibilă fără vre-un ajutor de la Isus sau fără vre-un ajutor al harului lui Dumnezeu. Pelagius a spus că harul – şi aici este deosebirea cheie – facilitează neprihănirea. Ce înseamnă „facilitează”? Acesta ajută, o face mai uşoară, mai lesne, dar nu eşti obligat să îl ai. Tu poţi să fi perfect fără el. Pelagius a afirmat mai departe că nu este doar teoretic posibil pentru unii oameni să trăiască o viaţă perfectă fără vre-un ajutor din partea harului divin, ci de fapt există unii oameni care trăiesc astfel. Augustin a spus, „Nu, nu, nu, nu… noi suntem infectaţi de păcat prin fire, până în adâncurile şi în centrul fiinţei noastre – atât de mult încât nici o persoană nu are puterea morală să se încline pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu.” Ca un rezultat al păcatului original, voinţa umană încă are puterea de a alege, dar este în sclavie faţă de dorinţele şi înclinaţiile rele. Condiţia umanităţii căzute este una pe care Augustin ar descrie-o ca şi incapacitatea de a nu păcătui. Cu cuvinte simple, ceea ce spunea Augustin este că în Cădere, omul îşi pierde capacitatea morală de a face lucrurile lui Dumnezeu şi este ţinut captiv de înclinaţiile sale rele.

În secolul cinci Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca şi eretic. Pelagianismul a fost condamnat la Consiliul de la Orange şi a fost condamnat din nou la Consiliul de la Cartagina şi de asemenea, în mod ironic, la Consiliul de la Trent în secolul şaisprezece în primele trei anateme ale Canoanelor Sesiunii Şase. Astfel, în toată istoria Bisericii, Biserica a condamnat în mod repetat şi puternic şi răsunător Pelagianismul – deoarece Pelagianismul neagă căderea naturii noastre; el neagă doctrina păcatului original.

Acum ceea ce este numit Semi-Pelagianism, aşa cum sugerează prefixul „semi,” a fost ceva la mijloc între Augustinianism şi Pelagianism. Semi-Pelagianismul a spus aceasta: da, a existat o cădere; da, există păcatul original; da, natura constituentă a umanităţii a fost schimbată de această stare de corupţie şi toate părţile umanităţii noastre au fost slăbite semnificativ de cădere, atât de mult încât fără ajutorul harului divin, nimeni nu poate să fie răscumpărat, astfel că harul nu numai că este ajutător, ci este absolut necesar pentru mântuire. În timp ce noi suntem atât de căzuţi încât nu putem să fim mântuiţi fără har, nu suntem atât de căzuţi încât să nu avem abilitatea de a accepta sau respinge harul când el ni se oferă. Voinţa este slăbită dar nu este înrobită. Mai rămâne în centrul fiinţei noastre o insulă de dreptate care rămâne neatinsă de cădere. Din acea mică insulă de dreptate, acea mică parcelă de bunătate care este încă intactă în suflet sau în voinţă, este diferenţa determinantă între cer şi iad. Acea insulă mică trebuie să fie exersată când Dumnezeu face cei o mie de paşi pentru a ajunge la noi, dar în analiza finală, acel singur pas pe care îl facem noi este ceea ce determină dacă mergem în cer sau în iad – dacă exersăm sau nu acea mică dreptate care este în centrul fiinţei noastre. Acea mică insulă Augustin nu a vrut să o recunoască nici măcar ca un atol în Pacificul de Sud. El a spus că ea este o insulă mitică, că voinţa este înrobită şi că omul este mort în păcatul său şi în fărădelegile sale.

În mod ironic, Biserica a condamnat Semi-Pelagianismul la fel de vehement cum a condamnat Pelagianismul original. Totuşi atunci când ajungi la secolul şaisprezece şi citeşti înţelegerea Catolică a ceea ce se întâmplă în mântuire, Biserica a respins în esenţă ceea ce Augustin şi Aquinas au predat. Biserica a concluzionat că în voinţa umană încă mai rămâne această libertate şi că omul trebuie să coopereze cu – şi să aprobe – harul preventiv care le este oferit lor de către Dumnezeu. Dacă exercităm acea voinţă, dacă exercităm o cooperare cu oricare dintre puterile care ne-au mai rămas, noi vom fi mântuiţi. Şi astfel în secolul şaisprezece Biserica a reîmbrăţişat Semi-Pelagianismul.

În vremea Reformei, toţi reformatorii au fost de acord într-un punct: incapacitatea morală a fiinţelor umane căzute de a se înclina singure înspre lucrurile lui Dumnezeu; că pentru a fi mântuiţi, toţi oamenii sunt în totalitate dependenţi, nu nouăzeci şi nouă de procente, ci o sută de procente dependenţi de lucrarea de regenerare monergistică pentru a ajunge la credinţă, iar acea credinţă în sine este un dar de la Dumnezeu. Ei nu au crezut că nouă ni se oferă mântuirea şi că vom fi născuţi din nou dacă alegem să credem. Dar noi nici măcar nu putem să credem până când Dumnezeu în harul şi în mila sa nu schimbă mai întâi înclinarea sufletului nostru prin această lucrare suverană de regenerare. Cu alte cuvinte, toţi reformatorii au fost de acord cu faptul că dacă un om nu este născut din nou, el nici măcar nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum spune Isus în capitolul şase din Ioan, „nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” – condiţia necesară pentru credinţa şi mântuirea oricărui om este regenerarea.

Evanghelicii şi credinţa 

Evanghelicii moderni învaţă aproape uniform şi universal că pentru ca o persoană să fie născută din nou, ea trebuie să exercite credinţă. Tu trebuie să alegi să te naşti din nou. Nu aceasta este ceea ce auziţi? Într-un sondaj de opinie al lui George Barna, mai mult de şaptezeci de procente din „creştinii evanghelici declaraţi” din America şi-au exprimat credinţa că omul este în esenţă bun. Şi mai mult de optzeci de procente au articulat viziunea că Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută pe ei înşişi. Aceste poziţii – sau ca să spun acest lucru în mod negativ – nici una dintre aceste poziţii nu este Semi-Pelagiană. Ele sunt Pelagiane amândouă. A spune că noi suntem în esenţă buni este un punct de vedere Pelagian. Aş dori să presupun că cel puţin treizeci de procente dintre oamenii care citesc ceea ce scriu aici, şi probabil mai mult, dacă examinăm cu adevărat adâncimea gândirii lor, am putea găsi inimi care bat pentru Pelagianism. Noi suntem copleşiţi de el. Noi suntem încercuiţi de el. Suntem scufundaţi în el. Îl auzim în fiecare zi. Îl auzim în fiecare zi în cultura seculară. Şi îl auzim în fiecare zi nu numai în cultura seculară, îl auzim în fiecare zi la televiziunea creştină şi la radioul creştin.

În secolul nouăsprezece a existat un predicator care a devenit foarte popular în America, care a scris o carte de teologie, ce provine din pregătirea sa în drept, în care el nu a ezitat cu privire la Pelagianismul său. El nu a respins doar Augustinianismul, dar a respins şi Semi-Pelagianismul şi a susţinut clar subiectul nelustruit al Pelagianismului, fără a folosi termeni nesiguri, fără vre-o ambiguitate, că nu a existat nici o Cădere şi că păcatul original nu există. Acest om a continuat să atace nărăvaş doctrina ispăşirii înlocuitoare a lui Hristos şi în plus, a respins cât a putut de clar şi de tare doctrina justificării numai prin credinţă prin imputarea neprihănirii lui Hristos. Teza de bază a acestui om a fost, noi nu avem nevoie de imputarea neprihănirii lui Hristos deoarece noi avem capacitatea în noi înşine să devenim neprihăniţi. Numele său: Charles Finney, unul dintre cei mai respectaţi evanghelişti ai Americii. Acum, dacă Luther a fost corect când a spus că sola fide este articolul pe care Biserica stă sau cade, dacă ce spuneau reformatorii că justificarea numai prin credinţă este un adevăr esenţial al creştinismului, care au argumentat de asemenea că ispăşirea înlocuitoare este un adevăr esenţial al creştinismului; dacă ei au fost corecţi în evaluarea lor că acele doctrine sunt adevăruri esenţiale ale creştinismului, singura concluzie la care putem ajunge este că Charles Finney nu a fost creştin. Citesc scrierile sale – şi spun, „nu văd cum vre-o persoană creştină putea să scrie aceasta.” Şi totuşi, el este în Muzeul celebrităţilor creştinilor evanghelici din America. El este sfântul patron al Evanghelicilor din secolul douăzeci. Şi el nu este Semi-Pelagianist; el este neşlefuit în Pelagianismul său.

Insula dreptăţii 

Un lucru este clar: că nu poţi fi pur Pelagian şi să fi binevenit în întregime în mişcarea evanghelică de azi. Nu este ca în cazul în care cămila îşi bagă nasul ei în cort; el nu doar intră în cort – el îl dă afară din cort pe proprietarul acestuia. Evanghelicii moderni privesc cu suspiciune la teologia Reformată, care a devenit un fel de cetăţean evanghelic de clasa a treia. Acum tu spui, „Stai o clipă, R. C. Hai să nu îi ungem cu smoală pe toţi cu peria extremă a Pelagianismului, pentru că, la urma urmei, Billy Graham şi restul acestor oameni spun că a fost o Cădere; tu trebuie să ai har; există păcatul original; şi Semi-Pelagianii nu sunt de acord cu viziunea uşoară şi optimistă a lui Pelagius despre natura umană necăzută.” Şi aceasta este adevărat. Şi aceasta este adevărat. Fără nici o îndoială. Dar datorită acelei mici insule de dreptate unde omul are abilitatea, în şi de la el însuşi, să se întoarcă, să se schimbe, să se încline, să dispună, să îmbrăţişeze oferta harului care descoperă de ce istoricul Semi-Pelagianism nu este numit Semi-Augustininianism, ci Semi-Pelagianism. Acesta nu scapă cu adevărat de ideea centrală a sclaviei sufletului, captivitatea inimii umane de a păcătui – care nu este doar infectată de o boală care poate fi fatală dacă este lăsată netratată, ci este mortală.

L-am auzit pe un evanghelist folosind două analogii pentru a descrie ceea ce se întâmplă în răscumpărarea noastră. El a spus că păcatul ne ţine într-o fortăreaţă, o prinsoare care ne sugrumă, care este ca o persoană care nu poate înota, care cade peste bord într-o mare înfuriată şi ea se scufundă a treia oară şi doar vârfurile degetelor sale mai sunt încă deasupra apei; şi dacă nu intervine cineva să o salveze, ea nu are nici o speranţă de supravieţuire, moartea ei este sigură. Şi dacă Dumnezeu nu îi aruncă colacul de salvare, ea nu poate fi salvată. Şi nu numai că Dumnezeu trebuie să îi arunce un colac de salvare în apropierea ei, ci colacul de salvare trebuie să o lovească exact acolo unde degetele sale mai sunt întinse în afara apei şi să o lovească astfel încât ea să îl poată prinde. Colacul trebuie să fie aruncat perfect. Dar totuşi acel om se va îneca dacă nu îşi prinde degetele sale de colacul de salvare şi astfel Dumnezeu îl va salva. Dar dacă acea mică acţiune umană nu este făcută, persoana va pieri cu siguranţă.

Cealaltă analogie este aceasta: un om este foarte bolnav, muribund, stă întins în patul său de spital având o boală care este fatală. El nu poate fi vindecat decât dacă cineva din afară vine cu un remediul, un medicament care va trata această boală fatală. Dumnezeu are remediul şi intră în cameră cu medicamentul. Dar omul este atât de slab încât nici măcar nu poate lua el însuşi medicamentul; Dumnezeu trebuie să îl toarne într-o lingură. Omul este atât de bolnav încât el este aproape în stare de comă. El nu poate nici măcar să îşi deschidă gura şi Dumnezeu trebuie să se aplece peste el şi să îi deschidă gura. Dumnezeu trebuie să aducă lingura la buzele omului, dar totuşi omul trebuie să înghită medicamentul.

Acum dacă vom folosi analogii, să fim exacţi. Omul nu se scufundă pentru a treia oară; el este mort, rece, împietrit, la fundul oceanului. Acolo erai tu odată când erai mort în păcat şi în fărădelegi şi umblai potrivit cursului lumii acesteia, potrivit prinţului puterii aerului. Şi în timp ce tu erai mort Dumnezeu te-a înviat împreună cu Hristos. Dumnezeu s-a scufundat până pe fundul mării şi a luat acel cadavru înecat şi a suflat în el suflarea vieţii sale şi te-a înviat dintre cei morţi. Şi tu nu erai pe moarte într-un spital din cauza unei boli, ci mai degrabă, când te-ai născut te-ai născut cu D.O.A. Aceasta spune Biblia: că noi suntem născuţi morţi din punct de vedere moral.

Avem noi voinţă? Da, desigur că noi avem o voinţă. Calvin a spus, dacă prin liberul arbitru înţelegi o facultate de a alege prin care ai puterea în tine de a alege ceea ce tu doreşti, atunci cu toţi avem liberul arbitru. Dacă prin liberul arbitru înţelegi abilitatea fiinţelor umane căzute de a se înclina pe ei înşişi şi de a exercita acea voinţă de a alege lucrurile lui Dumnezeu fără lucrarea anterioară monergistică a regenerării, atunci, a spus Calvin, liberul arbitru este un termen mult prea grandios pentru a se aplica unei fiinţe umane.

Doctrina Semi-Pelagiană a liberului arbitru din lumea evanghelică de azi este o viziune păgână care neagă captivitatea inimii umane faţă de păcat. Aceasta subestimează efectul de sugrumare pe care îl are păcatul asupra noastră.

Nici unul dintre noi nu vrea să vadă lucrurile atât de rău precum sunt ele cu adevărat. Doctrina biblică a corupţiei umane este aspră. Noi nu îl auzim pe Apostolul Pavel spunând, „Ştiţi, este trist că noi avem un lucru ca păcatul în lume; nimeni nu este perfect. Dar fiţi voioşi. Noi suntem buni în esenţă.” Nu vedeţi că chiar şi o citire superficială a Scripturii neagă aceasta?

Acum să ne întoarcem la Luther. Care este sursa şi statutul credinţei? Este ea mijlocul dat de Dumnezeu prin care este primită justificarea dată de Dumnezeu? Sau este ea o condiţie a justificării care este lăsată pentru noi pentru a fi împlinită? Credinţa ta este la lucru? Este ea acea singură lucrare pe care Dumnezeu te lasă să o faci tu? Recent, am avut o discuţie cu câţiva oameni în Grand Rapids, Michigan. Eu vorbeam despre sola gratia şi un om era supărat. El a spus: „Încerci să îmi spui că în analiza finală Dumnezeu este cel care regenerează sau nu o inimă în mod suveran?”

Şi am spus, „Da,” iar el era foarte supărat din cauza aceasta. Am spus, „Lasă-mă să te întreb ceva: tu eşti creştin?”

El a zis, „Da.”

Am spus, „Ai prieteni care nu sunt creştini?”

El a zis, „Ei bine, desigur.”

Am spus, „De ce tu eşti creştin şi prietenii tăi nu sunt? Este aceasta din cauza faptului că tu eşti mai drept decât ei?” El nu era prost. El nu urma să spună, „Desigur, aceasta este din cauză că eu sunt mai drept. Eu am făcut lucrul corect şi prietenii mei nu au făcut aceasta.” El ştia unde mă îndreptam eu cu acea întrebare.

El a spus, „Oh, nu, nu, nu.”

Eu am spus, „Spune-mi de ce. Este pentru că tu eşti mai deştept decât prietenul tău?”

Şi el a spus, „Nu.”

Dar el nu dorea să accepte faptul că, chestiunea decisivă era harul lui Dumnezeu. El nu dorea să ajungă la aceasta. Şi după ce am discutat aceasta timp de cincisprezece minute, el a spus, „Foarte bine! Îţi spun. Sunt un creştin deoarece am făcut lucrul corect, am răspuns corect şi prietenul meu nu a făcut aceasta.”

În ce se încredea această persoană pentru mântuirea sa? Nu în faptele sale în general, ci în acea singură lucrare pe care a înfăptuit-o. Şi el era un Protestant, un evanghelic. Dar viziunea sa despre mântuire nu era diferită de viziunea Romană.

Suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire 

Aceasta este problema: Este mântuirea o parte a darului lui Dumnezeu, sau ea este contribuţia noastră pentru mântuire? Este mântuirea noastră în întregime a lui Dumnezeu sau ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine? Cei care spun ultimul lucru, că ea depinde în final de ceva ceea ce noi facem pentru noi înşine, în consecinţă, neagă neputinţa totală a umanităţii în păcat şi afirmă că o formă de Semi-Pelagianism este adevărată în cele din urmă. Nu este de mirare faptul că teologia Reformată târzie a condamnat Arminianismul ca fiind în principiu, deopotrivă o întoarcere la Roma deoarece, ca efect al lui, el a transformat credinţa într-o lucrare meritorie, şi o trădare a Reformei deoarece el neagă suveranitatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor, ceea ce a fost cel mai adânc principiu teologic la care s-au gândit reformatorii. Arminianismul era în ochii celor Reformaţi, o renunţare la creştinismul Noului Testament în favoarea Iudaismului Noului Testament. Pentru că a te baza pe credinţa ta nu este un lucru diferit în principiu faţă de a te baza pe faptele tale, şi primul lucru este ne-creştin iar celălalt este anti-creştin. În lumina a ceea ce i-a spus Luther lui Erasmus nu este nici o îndoială că el ar fi susţinut această judecată.

Şi totuşi această viziune este raportul majorităţii copleşitoare de azi în cercurile evanghelice declarate. Şi atâta vreme cât Semi-Pelagianismul – care este simplu o versiune slab învelită a Pelagianismului real în miezul său – atâta vreme cât el predomină în Biserică, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar ştiu, totuşi, ce nu se va întâmpla: nu va exista nici o Reformă nouă. Până când nu ne umilim şi nu înţelegem că nici un om nu este o insulă şi că nici un om nu are o insulă a dreptăţii, că noi suntem total dependenţi de harul neamestecat al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, nu vom începe să ne odihnim pe har şi să ne bucurăm de măreţia suveranităţii lui Dumnezeu, şi nu vom debarasa de influenţa păgână a umanismului care înalţă şi îl pune pe om în centrul religiei. Până când nu se întâmplă aceasta, nu va fi o Reformă nouă, deoarece în inima învăţăturii Reformate este locul central al închinării şi al mulţumirii date lui Dumnezeu şi numai lui Dumnezeu. Soli Deo gloria, numai a lui Dumnezeu să fie slava.

  1. Sproul este un membru al Alianţei Evangelicilor declaraţi şi Preşedintele Misiunii Ligonier în  Orlando, Florida.

http://www.voxdeibaptist.org/the_pelagian_captivity_trd.htm

SOTEOROLOGIE Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

download - Copie - Copie

Calvinismul şi baptiştii de Dr. Laurence M. Vance

Ceea ce urmează este din lucrarea excelent revizuită recent de Dr. Laurence M. Vance intitulată, „The Other Side of Calvinism.” (Cealaltă parte a Calvinismului.) Această lucrare definitivată este un tratat de 800 de pagini a sistemului teologic cunoscut prin numele de Calvinism. Ea este extinsă cu note de subsol. Această carte poate fi cumpărată scriind la Vance Publications, P.O. Box 11781, Pensacola, FL 32524, USA. Phone: (850) 474-1626. Vance Publications este specializată în găsirea cărţilor care nu se mai tipăresc. Vă rugăm să trimiteţi orice întrebări sau comentarii pentru autor la Vance Publications. Pusă pe Internet prin permisiunea autorului. Adresa de e-mail a lui Dr. Laurence M. Vance este vancepub@juno.com

Controversa asupra Calvinismului între baptişti cere o atenţie specială. Nu numai că această dezbatere a fost furioasă printre baptişti timp de sute de ani, cei mai mari exponenţi ai Calvinismului de azi nu sunt Presbiterienii sau Reformaţii ci Baptiştii. Faptul că un baptist spune că el nu este un Calvinist nu înseamnă nimic, pentru baptişti, mai mult decât pentru oricare alţi Calvinişti, când încearcă să distragă atenţia de la numele lui Calvin, folosesc fraza „Doctrinele Harului” ca o metaforă pentru Calvinism.105 Un alt termen folosit de baptişti este „Harul Suveran.”106 Termenul „har” în sine este de asemenea folosit pentru a sta pentru doctrinele Calvinismului.107 Un baptist Calvinist chiar a scris o carte numită Har nu Calvinism.108 Dar aşa cum a fost subliniat mai înainte, dacă acest Calvinism este doctrina harului găsită în Biblie, atunci aceasta implică faptul că dacă nu eşti de acord cu Calvinismul atunci tu negi mântuirea prin har. Unii baptişti Calvinişti sunt ofensaţi direct când sunt acuzaţi că ei sunt Calvinişti. Joseph Wilson, fostul editor al ziarului baptist Calvinist, a afirmat:

Noi suntem Baptişti Misionari Jalonaţi prin Harul Suveran. Aceasta suntem noi. Aşa ne facem noi reclamă. Aşa dorim noi să fim cunoscuţi şi aşa vrem să fim numiţi de alţii. Dacă ne numeşti aşa, nu vei obţine nici o ceartă. Nu ne este ruşine de aceasta. Noi suntem fericiţi să purtăm această etichetă. Numeşte-ne „Calvinişti” şi ne vei jigni.109

Încercarea acestor „Baptişti ai Harului Suveran” de a se distanţa de John Calvin prin pretenţia de a menţine „Doctrinele Harului” şi negarea că ei sunt Calvinişti nu este doar insultătoare faţă de toţi aderenţii şi destinatarii doctrinei harului lui Dumnezeu gratuit în mântuire, ci a ascuns mai mult adevărata lor identitate şi de aceea a făcut necesar studiul mai atent al Calvinismului şi al Baptiştilor.

Toate argumentele întâlnite până acum care sunt folosite pentru a dovedi adevărul Calvinismului sunt continuate de baptişti care îmbrăţişează această doctrină. Afirmaţiile strălucitoare despre Calvinism care îl prezintă ca pe singura formă de creştinismul biblic sunt repetate cu răzbunare:

Dacă sunt crezute, doctrinele Calvinismului sunt un remediu suveran împotriva celor două mari erezii din lumea aşa zisă creştină, şi anume: ritualism, sau mântuirea sacramentală, pe de o parte, şi raţionalism, pe de altă parte; una fiind urmaşa superstiţiei, cealaltă, produsul infidelităţii.110

Nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi a lui crucificat, decât dacă predici ceea ce în zilele noastre este numit Calvinism.111

Milburn Cockrell, editorul unui alt ziar baptist Calvinist, susţine că nimic nu dovedeşte mai mult starea de apostazie în care sunt majoritatea bisericilor baptiste decât „devierea lor faţă de doctrina harului gratuit şi suveran.”112 Într-adevăr, el nici măcar nu recunoaşte o biserica baptistă adevărată ca fiind o biserică ce este împotriva Calvinismului:

Noi nu recunoaştem ca biserici adevărate cele care denunţă doctrinele harului ca fiind doctrinele Diavolului. Nu vom da şi nici nu vom primi vre-o scrisoare de la o biserica aşa-numită baptistă. Admitem că o biserică poate fi slabă cu privire la harul suveran şi totuşi să îşi menţină statutul ei de biserică, dar nu credem că o biserică ce se opune violent şi în mod deschis harului suveran poate fi o Biserică Nou Testamentală Baptistă.”113

Cockrell nu explică niciodată diferenţa dintre „violent şi deschis” opunându-se harului suveran şi fiind „slabă cu privire la harul suveran.” Cât de „slabă cu privire la harul suveran” trebuie să fie o biserică baptistă pentru a-şi pierde „statutul ei bisericesc”? Şi mai departe, cine decide când a fost traversată linia?

Dar în ciuda antipatiei lor faţă de numele lui Calvin, baptiştii au folosit întotdeauna bifurcaţia Calvinist / Arminiană pentru a-şi sprijini poziţia lor la fel ca şi „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Din nou trebuie să fie accentuate două lucruri despre Arminianism. Primul este că atunci când un Calvinist foloseşte termenul, el niciodată nu îl limitează la doctrinele presupuse ale lui James Arminius, pentru că potrivit Calviniştilor, Arminianismul este orice contrar Calvinismului. Şi în al doilea rând, despărţirea arbitrară a oamenilor în Calvinişti sau Arminiani este tăria sistemului Calvinist, căci dacă sunt doar două puncte de vedere justificabile atunci dacă nu eşti un Calvinist atunci trebuie să fi un Arminian. Roy Mason (1894-1978) susţine „cei doi termeni sunt ficşi şi întemeiaţi” astfel că „dacă o persoană vrea să fie etichetată Calvinistă sau Arminiană sau nu vrea, nu există nici un fel în care să putem evita aceasta.”114 Odată ce acest sistem cu două straturi este aranjat, se fac obişnuitele afirmaţii şocante despre Arminianism:

Arminianismul este o formă modernă a căii lui Cain, pentru că face cuvintele, valoarea şi faptele oamenilor să valoreze mai mult decât a făcut Hristos. Cu adevărat Arminianismul este păgânism şi catolicism sub steagul creştinismului. Acesta va culmina prin adorarea unui om în persoana finală a lui Antihrist.115

Adam şi soţia sa au fost primii care au demonstrat filozofia care în cele din urmă a ajuns să fie cunoscută sub numele teologic de „Arminianism.” Ei au inventat un sistem de soteriologie care, în timp ce includea unele elemente de revelaţie divină, se potriveau în conformitate cu propria lor înţelepciune mai degrabă decât pe cea a lui Dumnezeu.116

Odată ce Calviniştii îi etichetează pe toţi oponenţii săi ca fiind Arminiani, argumentul vinei prin asociere este folosit la fel. Kenneth Good (1916-1991) ne aminteşte că Penticostalii, Mişcarea Sfinţirii şi Carismaticii „sunt toţi definitiv Arminiani.”117 El mai face şi jalnica legătură dintre Arminianism şi Semi-Pelagianism.118 Cu toate acestea, unii baptişti Calvinişti consideră că aceasta este o „tactică ieftină,” şi dispreţuiesc această despărţire a oamenilor în aceste două tabere: „Am scris un articol în urmă cu câţiva ani în care am pledat cu predicatorii, să nu îi numesc pe alţi predicatori Arminiani sau Calvinişti. Dacă ei sunt baptişti, ei nu sunt Calvinişti şi ei nu sunt Arminiani.”119 Dar aşa cum vom vedea în curând, Calviniştii nu vor recunoaşte nici o poziţie de mijloc între Calvinism şi Arminianism.

Din cauza insistenţei lor că, Calvinismul este Evanghelia, baptiştii Calvinişti au făcut câteva afirmaţii pripite despre „Arminianism” încât numărul lor a fost forţat să se micşoreze. Cockrell insistă că „Hristosul Arminianismului nu este Hristosul Noului Testament.”120 Wilson pretinde că „nimeni nu a fost sau nu va fi mântuit prin calea învăţată de Arminianism.”121 Acestea sunt acuzaţii foarte serioase, pentru că ei insinuează că nimeni în afară de Calvinişti nu poate fi mântuit. Dar unii dintre cei ai Harului Suveran au călcat uşor în această chestiune, pentru că ei recunosc faptul că ei au fost „mântuiţi prin predicarea unui predicator şi a unei biserici Arminiane.”122 Chiar Wilson însuşi recunoaşte că „mulţi dintre noi am fost mântuiţi în biserici Arminiane şi sub predicare Arminianistă”123 Astfel, cum se împacă aceasta cu afirmaţiile sale de mai devreme? El explică: „Înţelegeţi că eu cred că unii (chiar mulţi) dintre Arminiani sunt mântuiţi, dar susţin tare că ei vor fi mântuiţi în calea învăţată de Harul Suveran.”124 Faptul că aceşti Arminiani mântuiţi îşi pot trăi viaţa lor în sfidare faţă de Calvinism nu este o problemă, pentru că aceşti Arminiani „vor fi ai Harului Suveran când vor ajunge în cer şi vor striga eliberaţi veşnic, bucurându-se pentru că doctrina lor a fost falsă.”125

Deşi Calviniştii baptişti insistă că ei au dreptul să respingă termenii Calvinist şi Calvinism, ei nu vor acorda acest privilegiu oponenţilor lor. Keener spune Calvinismul ar trebui să fie numit „anti-Arminianism”126 Wilson menţionat mai devreme, care respinge atât de tare eticheta Calvinist, se plânge că acei baptişti care sunt opuşi Calvinismului „le este ruşine de cuvântul „Arminian.””127 El spune adversarilor săi „Numiţi-vă cum doriţi; voi sunteţi Arminiani.128 Dar să presupunem că un critic al Calvinismului respinge eticheta? Wilson se luptă mai departe că „voi nu trebuie să vă numiţi altfel; dar dacă nu vă numiţi nicicum aceasta nu schimbă faptul a ceea ce sunteţi. Refuzând să vă numiţi un Arminian nu schimbă faptul că aceasta sunteţi.”129Good insistă că „sunt unii Arminiani care nu ştiu că ei sunt Arminiani.”130 Din cauza acestei duplicităţi a Calviniştilor, termenii Calvinist şi Calvinismvor fi folosiţi în toată această carte pentru a denumi orice om sau doctrină care este Calvinistă – indiferent dacă denumirile sunt acceptate sau nu. Şi în ciuda obsesiei pe care Calviniştii o au faţă de termenii Arminian şi Arminianism, ei pretind că „un fel de „Calvi-fobie” se dezvoltă în mintea Arminiană” când este abordat subiectul Calvinismului.131 Dar în vederea lucrurilor uluitoare şi exagerate care au fost spuse până acum despre Arminianism, este evident că cel care are o fobie este Calvinistul datorită obsesiei sale faţă de Arminianism. Aceasta este cel mai evident atunci când un baptist alege pur şi simplu să se identifice ca fiind un credincios al Bibliei.

Pentru acei baptişti care acceptă Biblia ca autoritate finală în locul speculaţiilor filozofice şi a implicaţiilor teologice ale Calvinismului sau ale Arminianismului, Calvinistul îşi rezervă cel mai mare dispreţ. A te numi „Biblicist,” în loc de Calvinist sau Arminian, deşi este ofensator faţă de aderenţii faţă de cele două sisteme deoarece aceasta implică în mod corect că amândouă sunt nebiblice, este deranjant în special pentru un Calvinist datorită insistenţei sale tari că cineva trebuie să fie sau un Calvinist sau un Arminian. Ca un răspuns la cei care spun „adevărul stă între Calvinism şi Arminianism,” Spurgeon a replicat: „Nu; nu există nimic între ele decât o pustietate stearpă”132 Good insistă că cei care pretind titlul de Biblicist caută „un slogan simplist pentru a evita problema sau pentru a evita studiile.”133 Şi în timp ce el laudă dorinţa de a fi identificat ca şi Biblicist, Good priveşte „temelia raţionamentului” ca „fiind mai degrabă şubredă. De fapt aceasta nu are o bază potrivită în Scriptură.”134 Problema pe care o are Good cu Bibliciştii este că „de fapt ei nu sunt Biblicişti deloc.”135 De fapt ei „urmează sistemul doctrinar inventat de Arminius.”136 Cu alte cuvinte, ei sunt Arminiani – la fel cum oricine altcineva care nu este un Calvinist. Curtis Pugh susţine că pastorii Biblicişti „cer membrilor din biserică să le îngăduie să „vorbească din ambele părţi ale gurii lor””137 Dar a crede că, Calvinismul este biblic, el pur şi simplu se priveşte pe sine „de asemenea ca un Biblicist”138 pentru a opri dezbaterea. Orice încercare de a fi doar un baptist care crede Biblia şi tu porţi eticheta semnului de „Calminian,”139 evident un derivat al celor două sisteme acceptate.

Un corolar faţă de dihotomia Calvinist / Arminian şi unul care este specific baptiştilor, este diviziunea anterioară a baptiştilor în două grupuri (unde am mai auzit despre aceasta mai înainte?) numiţi baptişti „Generali” şi „Speciali” – baptiştii generali susţin că Hristos a murit pentru toţi oamenii în general şi baptiştii speciali privesc Ispăşirea doar pentru un grup special al lui Dumnezeu numit aleşii.140 În America aceştia erau numiţi baptişti „Separaţi” şi baptişti „Obişnuiţi”.141 După învierea acestor titluri, Calviniştii fac afirmaţii lăudând virtuţile baptiştilor Calvinişti:

„Ortodoxia baptistă s-a păstrat printre baptiştii Speciali sau Calvinişti.”142

„Doar baptiştii Speciali englezi au scăpat cu bine de apostazia teologică”143

În mod natural aceasta implică faptul că baptiştii Generali sau Separaţi au fost într-un fel mai puţin ortodocşi. Good susţine că noi ar trebui să ne identificăm cu baptiştii Speciali deoarece ei au fost „cel mai larg corp de biserici baptiste,”144 în timp ce Jack Warren, editorul altui ziar baptist Calvinist, ne porunceşte să ne „întoarcem la vechile căi şi la rădăcinile noastre baptiste Speciale.”145

Totuşi, unii baptişti au refuzat să fie îmbinaţi cu aceste distincţii arbitrare. În această ţară, aşa cum povesteşte istoricul baptist David Benedict (1779-1874), o asociaţie neobişnuită a bisericilor s-a format odată în vestul Pennsylvaniei numit „Covenanted Independent Baptists.” (Legământul baptiştilor independenţi) Printre aceste biserici el relatează: „Aceste biserici sunt, aşa cum spun ei, numite de unii Semi-Calvinişti, de alţii, Semi-Arminiani.”146După discutarea felurilor de baptişti din Anglia, istoricul baptist englez Thomas Crosby (c. 1685-1752) observaţi pertinent în cartea sa The History of the English Baptists (Istoria baptiştilor englezi):

Şi ştiu că există mai multe biserici, pastori şi multe persoane speciale, printre baptiştii englezi, care nu doresc să meargă nici sub numele de Generali nici de Speciali, nici nu pot fi încadraţi sub nici unul dintre aceste nume; deoarece ei primesc ceea ce ei gândesc a fi adevăr, fără a considera cu ce schemă umană este aceasta de acord sau nu.147

Şi despre aceeaşi perioadă de timp, un istoric baptist mai recent relatează despre un fond înfiinţat în 1717 pentru a-i ajuta pe pastorii nevoiaşi că aceasta era „argumentată împotriva limitării ei la baptiştii Speciali” de vreme ce „mulţi baptişti nu mergeau sub nici un nume.”148 Astfel nu toţi baptiştii au acceptat aceste denumiri întocmite de oameni, contrar eforturilor fierbinţi ale Calviniştilor de a-i forţa pe toţi oponenţii lor în tabăra Arminiană.

Ca şi semenii lor Calvinişti, baptiştii Harului Suveran folosesc argumentul istoric când încearcă să dovedească adevărul doctrinei lor. În mod natural, ei încep cu Biblia şi progresează simplu cu timpul. Mason începe să se lupte că „Biblia este o carte a predestinării.”149 „Hristos şi apostolii Săi” au fost Calvinişti, potrivit lui Milburn Cockrell.150 Apostolul Pavel a fost chiar un predicator al Harului Suveran.151 Nedorind să se limiteze doar la apostoli, Mason insistă că, „creştinii din timpurile Noului Testament erau credincioşi puternici în măreţia şi suveranitatea lui Dumnezeu şi în consecinţă şi în doctrinele alegerii şi predestinării.”152 Şi în afară de apelarea la Calvinismul Puritanilor, grupării Legământului şi a Hughenoţilor, el mai relatează că „marii teologi ai istoriei” şi „majoritatea crezurilor din istoria creştinismului” au fost Calviniste.153 Alţi baptişti apelează la fel la aceste crezuri Calviniste ca o dovadă a adevărului Calvinismului.154 Cu privire la baptişti în special, Mason susţine: „Baptiştii au fost Predestinarieni de-a lungul secolelor, din zilele lui Hristos.”155 Garner Smith repetă că „doctrinele harului au fost crezute şi învăţate de baptiştii dinaintea apariţiei lui Calvin pe scenă.”156 Altul adaugă că „majoritatea baptiştilor au fost Calvinişti din punct de vedere istoric.”157 Warren ne aminteşte că „moştenirea noastră este una Calvinistă.”158 Wilson insistă asupra faptului că, Calvin a obţinut Calvinismul său din „conservarea baptistă” a doctrinelor sale.159 De aceea, Spurgeon a putut spune: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai clar se pare că sistemul lui John Calvin este cel mai aproape de perfecţiune.”160 Uneori se face un apel de către baptişti faţă de Calvinismul vechii Asociaţii Baptiste din Philadelphia (întemeiată în 1707).161 Alteori, rugămintea este faţă de Calvinismul confesiunilor de credinţă baptistă.162 Chiar ne-baptistul Boettner apelează la Calvinismul confesiunilor baptiste când caută să dovedească adevărul Calvinismului cu argumentul istoric.163 Presbiterianul McFetridge abia spune: „Baptiştii, care sunt Calvinişti,”164 şi apoi continuă aşteptând ca cititorul doar să accepte afirmaţia sa.

Deoarece grupurile Presbiteriene şi Reformate sunt inerent Calviniste, ei nu au apelat niciodată la oameni individuali în istorie care erau Calvinişti aşa cum au făcut baptiştii. De la autorii baptişti nu găsim doar secţiuni,165 ci capitole întregi în cărţi dedicate baptiştilor Calvinişti în istorie.166 Există şi cărţi cu acest subiect.167 Teza afirmată de un scriitor este că, „Calvinismul, denumit popular Doctrinele Harului, a predominat în cele mai influente şi mai trainice arene ale vieţii confesionale baptiste până la sfârşitul celei de-a doua decade a secolului al douăzecilea.”168 Dar chiar presupunând fără nici o rezervă că această afirmaţie este adevărată, cum dovedeşte aceasta că, Calvinismul este adevărat şi că, în consecinţă toţi baptiştii ar trebui să fie Calvinişti? Ce este implicat în teza de mai sus (şi ceea ce încearcă autorul să dovedească în restul cărţii sale) este că deoarece majoritatea predicatorilor, teologilor şi misionarilor baptişti au fost Calvinişti – Calvinismul trebuie să fie adevărat. În afară de Spurgeon menţionat mai devreme, sulul cu baptiştii Calvinişti este următorul:

Isaac Backus (1724-1806); W. B. Johnson (1782-1862)

Abraham Booth (1734-1806); Adoniram Judson (1788-1850)

James P. Boyce (1827-1888); Benjamin Keach (1640-1704)

John Brine (1703-1765); William Kiffin (1616-1701)

John A. Broadus (1827-1895); Hanserd Knollys (1599-1691)

John Bunyan (1628-1688); John Leland (1754-1841)

William Carey (1761-1834); Basil Manly Sr. (1798-1868)

  1. Carroll (1843-1914); Basil Manly Jr. (1825-1892)

Alexander Carson (1776-1884); Patrick Hues Mell (1814-1888)

John L. Dagg (1794-1884); Jesse Mercer (1769-1841)

Edwin C. Dargan (1852-1930); J. M. Pendleton (1811-1891)

Andrew Fuller (1754-1815); J. C. Philpot (1802-1869)

Richard Furman (1755-1825); Arthur W. Pink (1886-1952)

John Clarke (1609-1676); Luther Rice (1783-1836)

  1. Gambrell (1841-1921); John Rippon (1751-1836)

John Gano (1727-1804); John C. Ryland (1723-1792)

John Gill (1697-1771); John Skepp (c. 1670-1721)

  1. Graves (1820-1893); A. H. Strong (1836-1921)

Robert Hall (1728-1791); John Spilsbery (1593-1668)

Alva Hovey (1820-1903); H. Boyce Taylor (1870-1932)

  1. C. Howell (1801-1868); J. B. Tidwell (1870-1946)

Henry Jessey (1601-1663); Francis Wayland (1796-1865)

Lista impresionantă de nume ale unor baptişti proeminenţi care se presupune că au fost Calvinişti şi care este compilată în mod regulat de baptiştii Harului Suveran este presupusă a fi atât de copleşitoare pentru cititor încât îl convinge pe acesta că el ar trebui să fie Calvinist dacă vrea să fie un baptist istoric. Dar dacă acel Calvinism al oamenilor mai sus menţionaţi este verificat, se va vedea că el este răspândit de la radical la îngăduitor şi orice între acestea. Într-adevăr, unii dintre aceşti Calvinişti au avut dispute unii cu ceilalţi cu privire la subiect. Deci care este exact poziţia istorică baptistă?

Dintre aceşti oameni sunt trei care se detaşează ca având cea mai mare influenţă: John Gill, Charles Spurgeon, şi Arthur W. Pink – toţi fiind englezi.

Numit „Dr. Voluminos” datorită scrierilor sale lungi,169 Gill este discutabil de a fi cel mai mare cărturar pe care l-au avut vre-odată baptiştii, în pofida Calvinismului său. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, el a fost chemat să păstorească o biserică deja remarcabilă la Goat’s Yard Passage, Fair Street, Horselydown, în Londra târgului Southwark.170 Aici el a rămas peste cincizeci de ani. În afară de comentariul său asupra întregii Biblii, el este notat pentru cartea Body of Divinity (Trupul Divinităţii) şi numeroasele sale scrieri polemice despre baptism şi Calvinism. Majoritatea lucrărilor lui Gill au fost retipărite de The Baptist Standard Bearer (Agentul Standard Baptist).171 Aşa cum a fost menţionat mai înainte, Spurgeon este cel la care apelează baptiştii şi pedo-baptiştii ca la un exemplu de Calvinist care a avut o misiune roditoare. Totuşi, ceea ce nu se cunoaşte în general este că Spurgeon a fost succesorul lui John Gill, cu toate că la câţiva ani mai târziu. Ca şi predecesorul său, Spurgeon a preluat păstoria la o vârstă tânără şi a rămas pastor până la moarte. El este în principal amintit pentru predicile sale, care au continuat să fie publicate timp de câţiva ani după moartea sa. Întinderea Calvinismului lui Spurgeon este dezbătută în mod continuu, amândouă părţile folosesc extrase din predicile sale pentru a-şi dovedi punctele lor respective. Dar deşi mulţi ne-Calvinişti au căutat să dejoace Calvinismul său, Spurgeon este esenţial Calvinist. Good pretinde că „ceea ce a fost David pentru armatele lui Israel în zilele lui Goliat, Spurgeon a fost pentru baptiştii Calvinişti în vremurile noastre.”172 Natural, predicile sale Calviniste au fost extrase din miile pe care el le-a predicat şi le-a publicat separat.173 Majoritatea lucrărilor lui Spurgeon au fost retipărite de Pilgrim Publications (Publicaţiile Pelerinului).174 Deşi a fost un englez, Pink şi-a început misiunea sa în Statele Unite ale Americii după o scurtă limitare la Moody Bible Institute (Institutul Biblic Moody) în 1910.175 Începând ca un dispensaţionalist premilenist, Pink a respins mai târziu ambele învăţături sar a rămas un Calvinist radical în toată viaţa sa. El este cel mai bine cunoscut pentru cărţile sale care au crescut din articolele din revista sa Studies in the Scriptures, (Studii în Scriptură) cea mai scandaloasă fiind The Sovereignty of God (Suveranitatea lui Dumnezeu), prima dată publicată în 1918.176Calvinismul lui Pink i-a supărat pe unii Calvinişti atât de rău încât s-a făcut o încercare de a fi redusă la tăcere prin The Banner of Truth Trust (Drapelul încrederii în adevăr) care a publicat în 1961 o „Ediţie britanică revizuită” a cărţii The Sovereignty of God în care trei capitole şi patru anexe au fost şterse.177 Pentru aceasta ei au fost criticaţi sever (şi corect) de alţi Calvinişti.178 Majoritatea lucrărilor lui Pink sunt tipărite azi de o varietate de editori diferiţi.179 Printre cei apelaţi ca baptişti Calvinişti se găsesc patru mari lideri ai mişcării misionare baptiste moderne: Adoniram Judson, Luther Rice, William Carey, şi Andrew Fuller. Calvinismul lor profesat este valoros în special pentru Calvinişti deoarece el este folosit pentru a dovedi că, Calvinismul nu este incompatibil cu lucrarea misionară. Judson şi Rice au fost Congregaţionalişti Americani care mai târziu au devenit baptişti: primul mergând la Burma şi ultimul strângând fonduri în Statele Unite ale Americii. Dar indiferent de profesia lor, ei au dovedit prin acţiunile lor în numele misiunilor străine pretenţia „Calvinismului” lor. Carey, numit „părintele misiunilor moderne,”180 a fost un englez care a mers în India. El a fost autorul cărţii Inquiry into the Obligation of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathen (Investigaţie în obligaţia creştinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor), şi datorită experienţei sale în învăţarea limbilor, a fost responsabil pentru numeroase versiuni ale Scripturii în alte limbi. Şi în timp ce este adevărat că societatea misionară a lui Carey a fost numită oficial „Particular Baptist Society for the Propagation of the Gospel Among the Heathen,” (Societatea baptistă specială pentru propagarea Evangheliei printre păgâni) a susţine că, Carey a fost un Calvinistconsecvent este o altă poveste. Din cauza acestei deosebiri, se presupune că John Ryland i-a ripostat lui Carey la apelul său pentru folosirea mijloacelor în lucrarea de misiune: „Tinere, stai jos. Când o să îi placă lui Dumnezeu să convertească păgânii, el o va face fără ajutorul tău sau al meu.”181 În timp ce păstorea la Kettering, Anglia, Fuller a publicat The Gospel Worthy of All Acceptation (Evanghelia demnă de toată acceptarea) în 1785 şi a fost instrumentul pentru formarea societăţii misionare baptiste care l-a trimis pe Carey în India. Astfel acţiunile lor dovedesc că doar în ciuda Calvinismului lor aceşti oameni au luat asupra lor eforturile lor misionare.

Deoarece denumirile Obişnuit şi Separat, cât şi Special şi General, nu se mai folosesc pentru a-i denumi pe baptiştii, majoritatea baptiştilor Calvinişti au anumite nume care îi identifică, ca fiind Calvinişti. Datorită antipatiei baptiste pentru numele lui Calvin care îi împiedică să folosească numele său, cineva poate găsi prefixe ca „Harul Suveran,” „Hardshell,” „Elementar,” „Vechi,” „Şcoala Veche,” „Strict,” „Ortodox,” sau „Reformat.” The „Gospel Standard Baptists” (Baptiştii Evangheliei Standard) sunt un grup Calvinist şi la fel sunt şi „Continental Baptist Churches.” (Bisericile Baptiste Continentale) Numele de „Missionary Baptists” (Misionari Baptişti) pe care unii baptişti Calvinişti îl iau pentru ei este o folosire greşită a numelui. Toţi baptiştii ar trebui să fie baptişti misionari. Motivul pentru care baptiştii Harului Suveran folosesc termenul menţionat anterior este pentru a se distinge de baptiştii mai stricţi Elementari – cei care practică un Calvinism al lor. Aceşti baptişti accentuează rapid Calvinismul lor, astfel că nu este greu să îi recunoşti pe majoritatea dintre ei. Totuşi, unii baptişti sunt greu de legat. Veţi găsi baptişti cu înclinaţii Calviniste în felurite asociaţii şi părtăşii baptiste, cât şi printre cei care sunt strict independenţi. A existat o înviere a Calvinismului în târzia Conferinţă Baptistă de Sud.182 Când sunt cercetaţi, majoritatea acestor oameni îşi vor afirma Calvinismul lor; totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi dintre ei au predicat public şi au învăţat aceste opinii şi nici că le-au pus în practică. Unii dintre aceşti oameni sunt ceea ce s-ar putea numi „Calvinişti apropiaţi,” de vreme ce ei îşi păstrează Calvinismul lor, ca şi scheletul proverbial, în cămară, pentru ca membrii bisericii lor să nu pună la inimă ceea ce crede pastorul lor şi să nu mai viziteze şi să nu mai dea bani pentru misiuni. Aceasta nu implică faptul că aceşti oameni desconsideră vizitările şi misiunile – dimpotrivă – ei pot fi înflăcăraţi cu privire la vizitarea şi sprijinirea multor misionari. Ei sunt trişti inconsecvenţi; ei niciodată îşi întrebuinţează ferm teologia lor. Un Calvinist i-a denumit mai degrabă „Calvinişti de raft” pe aceşti oameni, de vreme ce Calvinismul lor se găseşte în principal în rafturile bibliotecilor lor.183 Mai multe ziare sunt publicate de baptişti Calvinişti (The Christian Baptist, Atwood, Tennessee; The Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi; The Baptist Examiner,Ashland, Kentucky; the Baptist Evangel, Saginaw, Texas), şi ei susţin câteva colegii mici (Baptist Voice Bible College, Wilmington, Ohio; Landmark Baptist Theological Seminary, Fort Worth, Texas; Lexington Baptist College, Lexington, Kentucky), dar fără o cercetare profundă nu s-ar şti niciodată că aceste publicaţii şi şcoli sunt Calviniste. Deci, aşa cum a fost menţionat la începutul acestei secţiuni, faptul că un baptist spune că el nu este Calvinist aceasta nu înseamnă nimic. Adesea este nevoie de un studiu harnic pentru a identica dacă o biserică, şcoală sau predicator baptist este Calvinist. Totuşi, uneori, un grup de baptişti ai Harului Suveran emit un catalog al bisericilor lor.

Încercarea aranjată a baptiştilor Calvinişti de a egala Calvinismul cu baptiştii ortodocşi nu este împărtăşită de „verişorii” lor Presbiterieni şi Reformaţi. Aceste două grupuri au în esenţă aceeaşi doctrină: termenul Reformat accentuează doctrinele Reformei şi termenul Presbiterian accentuează forma lor de conducere a bisericii. Istoria cum s-a dezvoltat fiecare grup va fi găsită în următoarele patru capitole. Dar în relaţie cu baptiştii, mai întâi ar trebuie punctat faptul că denominaţiile Presbiteriene şi Reformate îşi consideră teologia lor ca fiind cea a creştinismului biblic:

Convingerea mea fermă este că singura teologie conţinută în Biblie este teologia Reformată.184

Creştinismul îşi găseşte expresia sa deplină în Credinţa Reformată.185

Doctrina apostolică a fost o Teologie Reformată.186

Totuşi, prin apelul la un spectru mai larg de creştinism, termenul Reformat devine mai puţin interesant. Titlul unui manual de teologie larg adoptat scris de teologul Reformat Louis Berkhof (1873-1957) a fost schimbat din Reformed Dogmatics (Dogmele Reformate) în Systematic Theology(Teologie Sistematică) şi schimbări similare au făcute şi ale altor cărţi ale sale.187

Există două doctrine care sunt centrale pentru Credinţa Reformată: teologia Legământului şi Calvinismul. Prima este detestată de toţi baptiştii şi a doua este preţuită de baptiştii Harului Suveran. Această contradicţie dintre baptişti este o motivaţie pentru lucrarea sa, căci aşa cum se va susţine în toată cartea aceasta, Calvinismul nu este doar o doctrină greşită, ea este o doctrină Reformată. Nu este nici o îndoială că teologia Reformată se identifică, cu teologia Legământului.188 Relaţia este atât de puternică încât Sproul recunoaşte că „Teologia Reformată a fost denumită „Teologia Legământului.””189 Dar aderenţii teologiei Reformate o identifică, cu Calvinismul:

Acest termen este folosit adesea în mod sinonim cu termenul Calvinist când descrie o poziţie teologică.190

Marele avantaj al Credinţei Reformate este că ea este în cadrul celor Cinci Puncte ale Calvinismului care arată clar ceea ce învaţă Biblia cu privire la calea mântuirii.”191

Predestinarea poate fi luată ca un semn special al teologiei Reformate.192

Astfel, Calvinismul poate fi egalat cu teologia Reformată – nu doar printr-o simplă acceptare, ci fiind un termen înrudit în totalitate. D. James Kennedy menţionat mai înainte relatează de ce el este un Presbiterian: „Sunt un Presbiterian pentru că eu cred că Presbiterianismul este cea mai pură formă de Calvinism.”193 Mai mult, Kuyper susţine că, „Calvinismul înseamnă evoluţia completă a Protestantismului.”194 Talbot şi Crampton insistă mai departe că „dacă biserica nu se întoarce la ţărmurile sale Reformatoare, ea va secera vântul general al unei evanghelii trunchiate şi o credinţă centrată în om.”195 Dar dacă, Calvinismul este esenţa Protestantismului; culmea Reformei, atunci el este clădit pe o fundaţie falsă, căci aşa cum chiar şi baptiştii Calvinişti vor fi de acord, Reformarea a fost doar aceasta: o reformare, nu o întoarcere completă la creştinismul biblic. Când Loraine Boettner a scris cartea sa The Reformed Doctrine of Predestination, (Doctrina reformată a predestinării) el a spus în mod neglijent adevărul simplu: predestinarea în sistemul Calvinist este o doctrină Reformată la fel cum Masa Catolică este o doctrină Catolică. De aceea, Calvinismul este o doctrină Reformată distinctă, în ciuda baptiştilor.

Deşi Kenneth Good susţine că baptiştii pot fi Calvinişti (în cartea sa Are Baptists Calvinists? (Sunt baptiştii Calvinişti?)) fără a fi Reformaţi (în cartea sa Are Baptists Reformed? (Sunt baptiştii Reformaţi?)), cei care sunt de convingere Reformată nu sunt de acord:

Controversa noastră că baptiştii sunt Reformaţi este cu adevărat un lucru imposibil. Baptistul care apără liberul arbitru, iniţiativa omului în lucrarea de mântuire, harul faţă de care poţi să te împotriveşti, chemarea la altar, oferta gratuită a evangheliei, etc., este baptistul care este consecvent. Baptistul care apără dispensaţionalismul, în orice formă ia el, este baptistul care îşi menţine consecvent poziţia sa. Pe de altă parte, baptistul care susţine doctrinele harului şi respinge dispensaţionalismul este inconsecvent cu teologia sa. Nu neg faptul că, în teologia sa, el ar putea fi un Calvinist. Nu neg faptul că el ar putea respinge dispensaţionalismul. Dar pentru toate acestea el este vinovat de o inconsecvenţă fericită.196

Cei care susţin adevărul botezului copiilor au susţinut în general că ideea botezului credinciosului şi harul suveran sunt mutual exclusive şi cei care susţin aceste două poziţii susţin un punct de vedere contradictoriu despre mântuire.197

Nu se poate să fi un Presbiterian sau un Reformat fără a fi un Calvinist, dar cu siguranţă nu poţi fi un baptist. Un baptist Calvinist ar trebui să aibă un nume greşit, deoarece, în cuvintele Reformatorului olandez Herman Hanko: „Un baptist este doar inconsecvent cu un Calvinist.”198

  1. Curtis Pugh, „Six Reasons I Love the Doctrines of Grace,” The Berea Baptist Banner,November 5, 1994, pp. 207-208; Thomas J. Nettles, By His Grace and for His Glory(Grand Rapids: Baker Book House, 1986), p. 13; Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace(Xenia: Providence Baptist Church, 1991), pp. ix-x.
  2. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace Versus Arminianism,” The Baptist Examiner,July 22, 1989, p. 1; Jack Warren, „For Sovereign Grace; Against Arminian Heresy,” Baptist Evangel,January­March 1997, p. 2.
  3. Ted Gower, „Am I a Calvinist?” The Baptist Examiner,November 21, 1992, p. 9; Jimmie B. Davis, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,March 5, 1990, p. 51.
  4. Forrest L. Keener, Grace Not Calvinism(Lawton: The Watchman Press, 1992).
  5. Joseph M. Wilson, „From the Editor,” The Baptist Examiner,June 22, 1991, p. 2.
  6. Patrick H. Mell, The Biblical Doctrine of Calvinism(Cape Coral: Christian Gospel Foundation, 1988), p. 18.
  7. Spurgeon, Sovereign Grace Sermons, p. 129.
  8. Milburn Cockrell, Introduction to Tom Ross, Abandoned Truth: The Doctrines of Grace, v.
  9. Milburn Cockrell, „Second Trip to the Philippines,” The Berea Baptist Banner,January 5, 1995, p. 4.
  10. Mason, pp. 5, 4-5.
  11. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  12. Good, Calvinists, p. 85.
  13. , p. 62.
  14. , pp. 60-61, 96.
  15. Keener, p. 21.
  16. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. vi.
  17. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  18. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,September 5, 1992, p. 172.
  19. Joseph M. Wilson, „Is There an Arminian Gospel?” The Baptist Examiner,December 7, 1991, p. 11.
  20. Wilson, Sovereign Grace, p.3.
  21. Keener, p. 18.
  22. Joseph M. Wilson, „Sovereign Grace View and Arminian View of Salvation,” The Baptist Examiner,July 18, 1992, p. 8.
  23. Good, Calvinists, p. 63.
  24. Charles H. Spurgeon, quoted in Good, Calvinists, p. 63.
  25. Good, Calvinists, p. 2.
  26. , p. 124.
  27. Curtis Pugh, „The Biblicist Position,” The Berea Baptist Banner,July 5, 1993, pp. 128-129.
  28. , p. 121.
  29. Good, Calvinists, pp. 124, 133, 140; Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  30. Thomas Crosby, The History of the English Baptists(Lafayette: Church History Research & Archives, 1979), vol. 1, p. 173.
  31. John T. Christian, A History of the Baptists(Texarkana: Bogard Press, 1922), vol. 2, p. 407; Thomas Armitage, The History of the Baptists(Watertown: Maranatha Baptist Press, 1980), vol. 2, p. 731.
  32. Good, Calvinists, p. 150.
  33. Nettles, By His Grace, p. 73.
  34. Good, Calvinists, p. 156.
  35. Jack Warren, „More on Particular Baptists,” Baptist Evangel,January 1994, p. 2.
  36. David Benedict, A General History of the Baptist Denomination in America, şi Other Parts of the World(Gallatin: Church History Research & Archives, 1985), vol. 1, p. 602.
  37. Crosby, vol. 1, p. 174.
  38. Robert G. Torbet, A History of the Baptists,3rd (Valley Forge: Judson Press, 1963), p. 70.
  39. Mason, p. 5.
  40. Cockrell, Introduction to Tom Ross, p. v.
  41. Warren, For Sovereign Grace, p. 2.
  42. Mason, p. 1.
  43. , p. 2.
  44. Fred Phelps, „The Five Points of Calvinism,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1990, p. 25
  45. Mason, p. 3.
  46. Garner Smith, in „The Berea Baptist Banner Forum,” The Berea Baptist Banner,February 5, 1995, p. 30.
  47. Kober, p. 46.
  48. Warren, Particular Baptists, p. 2.
  49. Wilson, Sovereign Grace, p. 1.
  50. Charles H. Spurgeon, citat în Iain H. Murray, The Forgotten Spurgeon(Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1978), p. 79.
  51. Good, Calvinists, p. 156; Nettles, By His Grace, p. 42.
  52. Mason, p. 24; Good, Calvinists, pp. 34-35, 66-67, 80; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty(Ashland: Calvary Baptist Church, n.d.), pp. 50-51.
  53. Boettner, Predestination, p. 1.
  54. McFetridge, p. 49.
  55. Tom Ross, Abandoned Truth, pp. 21-28; Good, Calvinists, pp. 137-149.
  56. Mason, chap. 3; Robert B. Selph, Southern Baptists and the Doctrine of Election(Harrisonburg: Sprinkle Publications, 1988), chap. 2.
  57. Nettles, By His Grace and for His Glory; The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignty.
  58. , 13.
  59. Nettles, By His Grace, p. 73.
  60. Pentru a biografie a lui Gill d succesorul său imediat, vezi John Rippon, A Brief Memoir of the Life and Writings of the Late Rev. John Gill, D.D.(Harrisonburg: Gano Books, 1992); pentru o lucrare mai recentă, vezi George M. Ella, John Gill and the Cause of God and Truth(Durham: Go Publications, 1995).
  61. The Baptist Standard Bearer, Number One Iron Oaks Dr., Paris, AR 72855.
  62. Good, Calvinists, p. 147.
  63. Spurgeon’s Sovereign Grace Sermons;Spurgeon’s Sermons on Sovereignty(Pasadena: Pilgrim Publications, 1990).
  64. Pilgrim Publications, P.O. Box 66, Pasadena, TX 77501.
  65. Despre viaţa lui Pink, vezi Richard P. Belcher,Arthur W. Pink: Born to Write(Columbia: Richbarry Press, 1982), şi Iain H. Murray, The Life of Arthur W. Pink(Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1981); pentru o examinare şi o analiză a Calvinismului său, vezi Richard P. Belcher, Arthur W. Pink: Predestination(Columbia: Richbarry Press, 1983).
  66. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God,4th (Grand Rapids: Baker Book House, 1949). Toate referinţele la această carte sunt la această ediţie.
  67. Arthur W. Pink, The Sovereignty of God, ed. (Edinburgh: The Banner of Truth Trust, 1961).
  68. Marc D. Carpenter, „The Banner of Truth Versus Calvinism,” part 1, The Trinity Review,May 1997, pp. 1-4.
  69. Majoritatea sunt publicate de Baker Book House, P.O. Box 6287, Grand Rapids, MI 49516.
  70. Good, Calvinists, p. 79.
  71. , p. 73.
  72. Vezi în jurnalul oficial al the Southern Baptist Convention, „A Study Tool for the Doctrine of Election,” SBC Life,April 1995, pp. 8-9, şi „Arminian/Calvinist Responses,” SBC Life,August 1995, pp. 8-9.
  73. Kenneth H. Good, Are Baptists Reformed?(Lorain: Regular Baptist Heritage Fellowship, 1986), p. 67.
  74. B. Kuiper, God-Centered Evangelism(London: The Banner of Truth Trust, 1966), p. 9.
  75. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  76. Talbot and Crampton, p. 79.
  77. Henry Zwaanstra, „Louis Berkhof,” în David F. Wells, ed. Dutch Reformed Theology(Grand Rapids: Baker Book House, 1989), pp. 48, 53. Publicistul său, the Wm. B. Eerdmans Publishing Co., obişnuia să fie cunoscut ca „The Reformed Press.”
  78. Pentru o scurtă evaluare a teologiei Reformate, vezi George W. Zeller, The Dangers of Reformed Theology(Middletown: The Middletown Bible Church, n.d.); pentru o critică majoră, vezi Good, Are Baptists Reformed?Pentru o analiză coprinzătoare a teologiei Legământului, vezi Renald E. Showers, There Really is a Difference(Bellmawr: The Friends of Israel Gospel Ministry, 1990).
  79. C. Sproul, Grace Unknown(Grand Rapids: Baker Books, 1997), p. 99.
  80. Coppes, p. x.
  81. Boettner, Reformed Faith, p. 24.
  82. John H. Leith,Introduction to the Reformed Tradition, rev. ed. (Atlanta: John Knox Press, 1981), p. 103.
  83. James Kennedy, Why I Am a Presbyterian(Fort Lauderdale: Coral Ridge Ministries, n.d.), p. 1.
  84. Kuyper, p. 41.
  85. Talbot and Crampton, p. 78.
  86. Herman Hanko, We and Our Children(Grand Rapids: Reformed Free Publishing Association, 1988), p. 11.
  87. Hanko,Covenant of Grace, p. 2.
  88. Hanko, We and Our Children, p. 12.

http://www.voxdeibaptist.org/calvinism_and_the_baptists_trd.htm

SOTEOROLOGIE Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

download - Copie - Copie

Augustin şi Pelagius de R.C. Sproul

„Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om.

Umanismul, în toate formele sale subtile, recapitulează nelustruitul Pelagianism împotriva căruia s-a luptat Augustin. Deşi Pelagius a fost condamnat ca un eretic de Roma şi forma sa modificată, Semi-Pelagianism a fost şi ea condamnată de Consiliul de la Orange în anul 529, presupunerile de bază ale acestui punct de vedere au persistat în toată istoria bisericii pentru a reapărea în Catolicismul Medieval, Renaştere, Umanism, Socinianism, Arminianism şi modernul Liberalism. Germenul gândirii lui Pelagius supravieţuieşte azi nu ca o urmă sau ca o influenţă tangenţială ci una penetrantă în biserica modernă. În schimb, biserica modernă este ţinută în captivitate de ea.

Care a fost neînţelegerea principală dintre Augustin şi Pelagius? Inima dezbaterii s-a centrat pe doctrina păcatului original, în special cu privire la chestiunea referitoare la voinţa omului căzut care este „liberă.” Adolph Harnack a spus:

„Probabil că nu a fost niciodată o altă criză de o importanţă egală în istoria bisericii în care oponenţii şi-au exprimat principiile problemă atât de clar şi de abstract. Doar disputa Ariană dinaintea Consiliului de la Nicea poate fi comparată cu aceasta.” (History of Agmer (Istoria lui Agmer) V/IV/3)

Controversa a început când călugărul englez Pelagius, s-a opus la Roma celebrei rugăciuni a lui Augustin: „Autorizează ceea ce Tu porunceşti, şi porunceşte ce doreşti Tu.” Pelagius s-a ferit cu oroare la ideea că este necesar un dar divin (har) pentru a săvârşi ceea ce porunceşte Dumnezeu. Pentru Pelagius şi adepţii săi responsabilitatea implică întotdeauna capacitate. Dacă omul are responsabilitatea morală de a asculta de legea lui Dumnezeu, el trebuie să aibă şi capacitatea morală de a face aceasta.

Harnack rezumă gândul Pelagian:

„Natura, liberul arbitru, virtutea şi legea, acestea definite strict şi făcute independente de noţiunea de Dumnezeu – au fost cuvintele capcană ale Pelagianismului: virtutea dobândită de sine este binele suprem care este urmat de răsplată. Religia şi moralitatea stau în sfera spiritului liber; ele sunt în orice moment prin efortul propriu al omului.”

Diferenţa dintre Pelagianismul şi Semi-Pelagianism este mai mult o diferenţă de grad decât de fel. Pentru a fi siguri, la suprafaţă se pare că există o diferenţă enormă dintre cele două, în special cu privire la păcatul original şi la dependenţa păcătosului de har. Pelagius a negat categoric doctrina păcatului original, argumentând că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam şi că la naştere copiii sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de Cădere. Pelagius a argumentat de asemenea că deşi harul poate uşura dobândirea dreptăţii, el nu este necesar pentru acest final. De asemenea, el a insistat că natura constitutivă a umanităţii nu este convertibilă; ea este nezdruncinat de bună.

Împotriva lui Pelagius, Semi-Pelagianismul are o doctrină a păcatului original prin care omenirea este considerată căzută. Harul consecvent nu doar facilitează virtutea, el este necesar pentru a rezulta virtutea. Natura omului poate fi schimbată şi a fost schimbată de Cădere.

Totuşi, în Semi-Pelagianism mai rămâne o capacitate morală în om care nu este afectată de Cădere. Noi o numim o „insulă a dreptăţii” prin care păcătosul căzut încă are capacitatea inerentă de a înclina sau de a se mişca pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu. Harul este necesar dar nu necesar eficient. Efectul său depinde întotdeauna de cooperarea păcătosului cu el prin virtutea exercitării voinţei.

Nu din întâmplare cartea lui Martin Luther „The Bondage of the Will” (Sclavia voinţei) este considerată cea mai importantă carte a sa. El a văzut în Erasmus un om care, în ciuda protestelor sale contrarii, a fost un Pelagian în haine Catolice. Luther a văzut această furişare sub controversa meritului şi a harului, şi credinţa şi faptele a fost problema în ce grad este voinţa umană sclavă faţă de păcat şi în ce grad suntem noi dependenţi de har pentru eliberarea noastră. Luther a argument din Biblie că firea nu ajută la nimic şi că acest „nimic” nu este un mic „ceva.”

Punctul de vedere al lui Augustin în ce priveşte Căderea a fost opus şi faţă de Pelagianism şi faţă de Semi-Pelagianism. El a spus că omenirea este o massa peccati, o „confuzie de păcat,” incapabilă de a se ridica din moartea spirituală. Pentru Augustin omul nu se poate mişca sau înclina pe sine spre Dumnezeu la fel cum nici un pahar gol nu se poate umplea singur. Pentru Augustin lucrarea iniţială a harului divin prin care sufletul este eliberat de sclavia păcatului este suverană şi eficientă. Pentru a fi siguri noi cooperăm cu acest har, dar numai după lucrarea divină iniţială de eliberare.

Augustin nu a negat că omul căzut încă are o voinţă şi că voinţa sa este capabilă să facă alegeri. El a argumentat că omul căzut încă are un liberul arbitru (liberium arbitrium) dar el şi-a pierdut libertatea sa morală (libertas). Starea păcatului original ne lasă în condiţia nenorocită de a fi incapabili să ne abţinem de la a păcătui. Noi încă suntem în stare să alegem ce dorim, dar dorinţele noastre rămân înlănţuite de impulsurile noastre rele. El a argumentat că libertatea care rămâne în voinţă conduce întotdeauna la păcat. Astfel în carne noi suntem liberi numai să păcătuim, o libertate găunoasă. Ea este o libertate fără libertate, o sclavie morală reală. Adevărata libertate poate veni numai din lucrarea lui Dumnezeu asupra sufletului. De aceea noi nu suntem doar în parte dependenţi de har pentru convertirea noastră ci total dependenţi de har.

Evanghelicii moderni au izvorât din Reforma a căror rădăcini au fost plantate de Augustin. Dar azi viziunea Reformată şi cea Augustiniană a harului este toată eclipsată în Evanghelici. Unde Luther a triumfat în secolul şaisprezece, generaţiile următoare s-au înclinat spre Erasmus.

Evanghelicii moderni resping Pelagianismul nelustruit şi frecvent Semi-Pelagianismul. Se insistă că harul este necesar pentru salvare şi că omul este căzut. Se recunoaşte că voinţa este slăbită chiar până în punctul de a fi „99 %” dependentă de har pentru eliberarea ei. Dar acel 1 % din capacitatea morală neafectată sau de putere spirituală este cel care devine diferenţa decisivă între mântuire şi pierzare este legătura care păstrează lanţul spre Pelagius. Noi nu am fost eliberaţi de captivitatea Pelagiană asupra bisericii.

Acel 1 % este „micul ceva” pe care Luther a încercat să îl demoleze pentru că el înlătură sola din sola gratia (numai harul) şi în final sola din sola fide (numai credinţa). Ironia poate fi că prin evanghelicii moderni care denunţă tare şi repetat Umanismul ca fiind un duşman mortal pentru creştinismul, el întreţine un punct de vedere Umanist despre om şi despre voinţă în adâncul miezului său.

Avem nevoie de un Augustin sau de un Luther care să ne vorbească din nou ca nu cumva lumina harului lui Dumnezeu să nu fie doar umbrită ci ştearsă din vremea noastră.

http://www.voxdeibaptist.org/Augustine_and_Pelagius_trd.htm

Doamne, Învață-ne să lucrăm Învățând din munca lui Hristos

download - Copie

Articol de  David Mathis Editor executiv, desiringGod.org

O viață umană în toate Scripturile se înalță deasupra celorlalte. Toți cei care au venit înainte l-au anticipat și toți cei care urmează după el se orientează spre el. Și datorită schițelor biografice găsite în cele patru Evanghelii ale Noului Testament, cunoaștem mai multe detalii despre viața de zi cu zi a lui Isus decât orice altă figură biblică.

Moise și David, și Petru și Pavel, care amândoi au scris multe și au scris multe despre ele, nu sunt dezvăluite cu aceeași bogăție, profunzime și detaliu ca Hristos. Și din motive întemeiate. Nimeni nu se compară cu Dumnezeu însuși care locuiește printre noi în sufletul și corpul deplin uman. Și nimeni nu a realizat munca pe care a realizat-o.

„Evangheliile nu ne arată doar un om care a lucrat, ci și unul care nu a lucrat doar.”

Toate cele patru relatări sunt Evanghelii , conducând spre ultima sa săptămână, arestarea sa, procesul său, moartea sa, lunga pauză a Sâmbetei Sfinte și apoi, în sfârșit, învierea sa. Așadar, în calitate de cititori atenți ai Evangheliilor, avem grijă să adunăm detalii despre viața lui Isus și să le dezlănțuim de unde mergea întreaga sa viață. Totuși, avem mai multe de învățat din viața lui Hristos decât evenimentele din ultima sa săptămână (care cuprind mai puțin de jumătate din Evanghelii). O temă, pronunțată în special în Evanghelia după Ioan, este ceea ce am putea vedea ca „etica de lucru” a lui Hristos.

Isus a lucrat

Observați, mai întâi, că Isus a lucrat – și luați în considerare ce a vrut să spună prin muncă, mai degrabă decât ceea ce am putea presupune. Cu o seară înainte de a muri, el s-a rugat Tatălui său, în timp ce oamenii săi ascultă: „Te-am glorificat pe pământ, după ce am îndeplinit lucrarea pe care mi-ai dat-o să fac”( Ioan 17: 4 ). Într-un fel, întreaga sa viață fusese una singură operă – am putea spune o „operă a vieții”. A avut o chemare și o comisie. Tatăl Lui i-a dat de lucru. Și acest lucru a fost bun – o binecuvântare, nu un blestem.

Iisus nu a supărat această lucrare. În schimb, el a experimentat un fel de satisfacție făcând lucrarea pe care i-o încredințase Tatăl său. De fapt, sufletul său s-a hrănit cu îndeplinirea lucrării Tatălui său, în timp ce a mărturisit stând lângă fântână în Samaria. „Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a trimis și să împlinesc lucrarea sa”( Ioan 4:34 ).

Isus vorbește și în Ioan 9 despre timpul de administrareo astfel de viață. Aici el sună ca rugăciunea lui Moise pentru „să ne învețe să ne numărăm zilele” ( Psalmul 90:12 ) și îndemnul lui Pavel pentru „[să] folosim cel mai bine timpul” ( Efeseni 5: 15-16 ). „Vine noaptea, când nimeni nu poate lucra”, spune el și, știind asta, „trebuie să lucrăm lucrările celui care m-a trimis în timpul zilei” ( Ioan 9: 4 ). A avut un anotimp desemnat al vieții pământești. Veșnicia avea să vină, dar deocamdată era pe ceas. El a avut de lucru pentru a realiza. „Atâta timp cât eu sunt în lume, eu sunt lumina lumii” ( Ioan 9: 5)). El chiar a „lucrat” în Sabat sau cel puțin a fost acuzat de asta. Și el a răspuns acuzației nu spunând că nu lucrează, ci că „Tatăl meu lucrează până acum și eu lucrez” ( Ioan 5:17 ).

El nu a lucrat doar

Evangheliile ne arată doar un om care lucra, dar și unul care nu lucra numai . Viața lui a fost mai mult decât munca sa . S-a odihnit și s-a retras și și-a chemat ucenicii obosiți să se odihnească cu el. Când s-au întors de la însărcinarea lor și „i-au spus tot ce au făcut și învățat” (și învățarea, făcută bine, poate fi o muncă grea), le-a spus:

„Veniți singuri într-un loc pustiu și odihniți-vă o vreme.” Căci mulți veneau și plecau și nici nu aveau timp liber să mănânce. Și s-au dus cu barca într-un loc pustiu singuri. ( Marcu 6: 30–32 )

Isus a dormit și el. Poate că a stat toată noaptea să se roage înainte de a-și alege doisprezece și a pierdut somnul pentru a se ruga în grădină, dar acestea au fost împrejurări neobișnuite. El a dormit în pace pe o corabie aruncată de furtună până când discipolii săi l-au trezit cu frenezie și, ca mare împlinire personală a Psalmilor, nu a disprețuit înțelepciunea lui Solomon în Psalmul 127: 2 ,

Degeaba te ridici devreme
și mergi târziu să te odihnești,
mâncând pâinea trudei neliniștite;
căci dă somnului iubit.

Ceea ce lucrarea Lui a îndeplinit

Că Iisus a lucrat (și nu a funcționat doar ) este destul de simplu, dar ce a însemnat lucrarea sa?

O mare parte din ceea ce avem de la Evanghelii despre opera lui este din propria lui gură. În primul rând, a fost conștient de faptul că lucrarea sa dădea mărturie Tatălui său. Într-adevăr, munca sa de viață a fost să-L glorifice pe Tatăl său, să-l facă cunoscut cu adevărat și admirat în mod corespunzător ( Ioan 17: 4 , 6 , 26 ).

„Fiecare indicație pe care o avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) lucrător, nu idil.”

Iar lucrările lui Isus au demonstrat că Tatăl la trimis. „Lucrările pe care Tatăl mi le-a dat să le îndeplinesc, însăși lucrările pe care le fac, mărturisesc despre mine că Tatăl m-a trimis” ( Ioan 5:36 ; de asemenea, Ioan 10:25 , 32 ). Nu doar că era trimisca un simplu om. Felul în care a predat (cu autoritate, Matei 7:29 ; Marcu 1:22 , 27 ; Luca 4:32 ; Ioan 7:17 ) și minunile pe care le-a făcut, au arătat că este mai mult decât un profet – spre aproape nespusul adevăr că acesta este Dumnezeu însuși.

Chiar dacă nu mă credeți, credeți lucrările, ca să știți și să înțelegeți că Tatăl este în mine și eu sunt în Tatăl. ( Ioan 10:38 )

Nu crezi că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine ? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun din propria mea autoritate, ci Tatăl care locuiește în mine își face lucrările. Credeți-mă că sunt în Tatăl și Tatăl este în mine , sau altfel credeți din cauza faptelor în sine. ( Ioan 14: 10-11 )

Lucrările sale, interpretate în lume cu cuvinte și mâini umane, au arătat cine era și a cui era – la fel cum cei care l-au respins au arătat prin lucrările lor cine a fost tatăl lor ( Ioan 8: 38-41 ).

Industrie Frenzy

Fiecare indiciu pe care îl avem despre viața și slujirea lui Isus este că el a fost (și a fost cunoscut ca) muncitor, nu minunat. Nu numai că a lucrat în obscuritate ca meserias timp de treizeci de ani, sprijinindu-și familia ca om al casei după moartea lui Iosif, dar tenorul slujirii sale era unul de energie și industrie, nu de lene sau letargie. Viața lui nu a fost lipsită de oboseală ( Ioan 4: 6 ); nici fără odihnă fizică și retragere spiritualăMarcu 6:31 ). El nu s-a gândit la lucrarea sa ca a lui, ci ca a Tatălui său. Și, de dragul credinței oamenilor pe care i-a dat-o Tatăl său, el a cheltuit energia pe care Dumnezeu i-a acordat-o, zi de zi, pentru a-și îndeplini chemarea.

Avem impresia clară din Evanghelii că era ocupat. Era foarte solicitat. Zilele lui au fost lungi. Cu toate acestea, nu avem niciodată sentimentul că era neliniștit sau frenetic (chiar și atunci când un tată disperat încearcă să-l îndepărteze pentru a salva o fiică pe moarte, Marcu 5: 22–36 ). Viața lui a fost ocupată, dar nu grăbită.

Știa chemarea lui și se dădu singur. Nu fără somn sau timp liber, dar nu trăia să se odihnească.

Lucrăm pentru bine

Pentru cei dintre noi care îl pretind ca Domn, este îngrijorător să ne dăm seama că Isus ne numește de mai multe ori„Lucrători” ( Matei 20: 1 , 2 , 8 , 14 ). Nu numai că a spus că Evanghelia „muncitorul își merită salariul” ( Luca 10: 7 ; Matei 10:10 ), ci ne-a instruit, ca lucrători ai săi, să ne rugăm pentru mai mult:

Recolta este abundentă, dar muncitorii sunt puțini; de aceea, rugați-vă cu stăruință Domnului secerișului pentru a trimite lucrători în secerișul său. ( Matei 9: 37–38 ; Luca 10: 2 )

Isus ne cheamă să lucrăm , să cheltuim energie și efort, pentru binele altora. Aceasta este ceea ce face ca actele noastre să fie bune : că munca noastră este bună pentru alții, nu numai de sine. „Să strălucească lumina voastră înaintea altora, pentru ca ei să vadă faptele voastre bune și să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri” ( Matei 5:16 ).

Învățăm limite umile

În Hristos lucrăm, dar învățăm rapid și recunoaștem cu bucurie limitele muncii noastre. Învățăm, împreună cu Petru, că cuvântul lui Hristos este eficient într-un mod în care lucrarea noastrănu este. „Maestre, ne-am chinuit toată noaptea și nu am luat nimic! Dar la cuvântul tău, voi lăsa mrejele ”( Luca 5: 5 ). Munca noastră în această lume depinde de lucrarea sa reală fructuoasă și de valoare durabilă.

De fapt, în anumite momente și moduri, funcționarea noastră(ca și în justificarea numai prin credință) este o modalitate de a accentua proviziile și lucrarea lui Hristos pentru noi ( Romani 4: 5 ). Există un timp pentru a fugi, în harul său, cu propriile noastre picioare pentru eliberarea din Egipt și un timp pentru a ne lăsa înapoi „și pentru a vedea mântuirea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru tine. . . . Domnul va lupta pentru tine și trebuie doar să tăci ”( Exod 14: 13–14 ). Munca noastră este rod. Opera sa este rădăcină. În partea de jos, suntem ca niște crini care nu „trudesc și nici nu se învârtesc”, spune Isus, „totuși vă spun, chiar și Solomon în toată slava Sa nu a fost îmbrăcat ca unul dintre aceștia” ( Matei 6: 28-29 ; Luca 12:27 ).

„Isus a primit un apel și s-a dat pe el însuși. Nu fără somn sau timp liber, dar nu a trăit ca să se odihnească ”.

Fundamentul eticii muncii lui Isus ca exemplu pentru noi este unicitatea lucrării sale pentru noi lucrare finalizată lucrare inimitabilă pe care nu îndrăznim să o înlocuim cu a noastră. Hristos ne cheamă într-adevăr să fim lucrători, dar nu în primul rând. Și când ne cheamă pe câmpuri, ne invită la un fel de odihnă:. Culmea lucrării sale a fost moartea și învierea sa pentru păcătoși într-un mod pe care nu-l putem imita. Există un curs finalizat ( Luca 13:32 ), un unic ( Ioan 19:30 ), un an

Vino la mine, toți cei care muncesc și sunt grei, și eu îți voi da odihnă. Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este ușor și povara mea este ușoară. ( Matei 11: 28–30 )

Nu intelegeti gresit. El nu ne cheamă doar în odihnă. Dar într-un fel de muncă, în el, aceasta este adevărata odihnă – într-un fel de odihnă în care primim jugul și povara lui , și totuși sunt ușoare și ușoare . În timp ce el însuși lucrează atât de sârguincios, el este blând cu noi și cu o inimă modestă.

Deci, munca în care intrăm, în slujba Lui, este o muncă smerită. Recunoaștem și recunoaștem, oricât de pionier și întreprinzător ar părea lucrarea noastră, că acolo unde contează cel mai mult, construim pe lucrarea și secerăm secerișul altora – mai întâi Hristos însuși, și, de asemenea, semenii noștri din el. „Te-am trimis să culegi ceea ce nu ai muncit”, le spune ucenicilor săi. „Alții au muncit, iar voi ați intrat în munca lor” ( Ioan 4:38 ).

Cu smerenie, nu ne prefacem că începem munca regatului de la zero, o pretindem ca pe a noastră și ne facem eroi. Mai degrabă, Dumnezeu ne cheamă să construim pe munca credincioasă a altora. Munca noastră nu este un tribut adus măreției noastre. Cu smerenie, îmbrățișăm contextul în care ne cheamă Dumnezeu și facem cel mai bine nivelul nostru pentru a construi, pentru a face următorii pași modesti.

Cum lucrăm

În cele din urmă, ce ne-ar putea învăța viața și lucrarea lui Hristos pentru modul în care trebuie să lucrăm?

În primul rând, suntem de părere că lucrarea noastră și dăruirea (harul) lui Isus nu sunt în contradicție. Muncim pentru că el lucrează . „Oricine face ceea ce este adevărat vine la lumină, astfel încât să se vadă clar că lucrările Lui au fost săvârșite în Dumnezeu o dă”( Ioan 3:21 ), adică în„ puterea pe care o dă Dumnezeu ”( 1 Petru 4:11 ). Lucrările noastre, totuși realizate în lucrarea lui Dumnezeu.

Și cu greu putem spune destul despre ce înseamnă pentru noi, în Hristos, să avem Duhul Său Sfânt . De fapt, Isus ne împuternicește să facem „lucrări mai mari”, într-un anumit sens, decât a făcut-o pentru că merge la Tatăl său pentru a ne trimite Duhul său. „Cu adevărat, vă spun cu adevărat, cine crede în mine va face și lucrările pe care le fac; și va face lucrări mai mari decât acestea, pentru că mă duc la Tatăl ”( Ioan 14:12 ).

Apoi, el ne învață să căutăm răsplataașa cum a făcut el însuși ( Evrei 12: 1-2 ). După cum ne amintește apostolul Pavel, în contextul „muncii din greu”, Iisus însuși a spus: „Este mai binecuvântat să dai decât să primești” ( Fapte 20:35 ). El nu numai că a spus-o, ci a trăit-o și o laudă. Învățăm să îmbrățișăm costurile muncii grele, privind peste frecare și bariere în acest moment, spre binecuvântarea viitoare.

În lucrarea Lui

În Hristos lucrăm – și o facem în propria sa energie . Nimeni nu a modelat acest lucru ca Paul. Sau a vorbit despre asta la fel de des ca Pavel. Există o putere în Hristosîn care ne cheamă la muncă. Hristos însuși a fost sursa puterii lui Pavel: „Îi mulțumesc celui care mi-a dat putere, Hristos Isus Domnul nostru” ( 1 Timotei 1:12 ). Așadar, Pavel îi scrie protejatului său: „Copilul meu, fii întărit de harul care este în Hristos Isus” ( 2 Timotei 2: 1 ). Și către Efeseni, „Fiți puternici în Domnul și în tăria puterii Lui” ( Efeseni 6:10 ). Iar Filipienilor mărturisește: „Eu pot face toate lucrurile prin intermediul Celui care mă întărește” ( Filipeni 4:13 ).

Nu doar o putere în Hristos, ci o putere a lui Hristos . Iisus, omul Dumnezeu, își dă propria sa energie dumnezeiască-umană prin Duhul său, pentru a împuternici lucrarea noastră. Când Pavel se descurcă, așa cum spune el în Coloseni 1:29 , el „luptă cu toată energia [lui Hristos] pe care o lucrează cu putere în mine”.

Deci, în Hristos, și pentru el și prin el, lucrămși faceți acest lucru într-o tărie pe care Hristos însuși o oferă. Pentru justificare înaintea lui Dumnezeu, ne depunem eforturile și, în viața creștină de zi cu zi, luăm energia omului Dumnezeu însuși și mergem. Pentru că „noi suntem manopera Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să mergem în ele” ( Efeseni 2:10 ).

David Mathis ( @davidcmathis ) este editor executiv pentru desiringGod.org și pastor la Cities Church din Minneapolis / St. Paul. Este un soț, tată de patru ani și autor al „ Habits of Grace: Bucurându-L pe Isus prin intermediul Disciplinelor spirituale .

https://www.desiringgod.org/articles/lord-teach-us-to-work

Mana profetică – Nu renunța acum…

download - Copie - Copie

Mana profetică – Nu renunța acum…

Într-o lume, în care lucrurile se desfășoară cu repeziciune și în care împărăția luminii se confundă cu împărăția întunericului și întunericul este confundat cu lumina, sunt mulți oameni care devin frustrați și neliniștiți atunci când nu au parte imediat de miracolul pe care se așteaptă să-l primească. Există multă confuzie în viața atâtor creștini, deoarece aceștia doresc ca minunile să se producă repede. Ceea ce noi avem nevoie să ne amintim este faptul că, deși Domnul dorește ca noi să avem succes în tot ceea ce intreprindem, totuși El este mult mai interesat de creșterea caracterului nostru.

Citeste mai departe

Mana profetică – Odihna Lui…

Nu ți-am spus că e vremea să intri în odihna Mea? Nu este oare acesta sezonul în care să te odihnești de lucrările tale? Promisiunea intrării în odihna Lui este valabilă și astăzi, este pentru mine și pentru tine. Totuși, există două condiții de îndeplinit pentru a intra în odihna Lui. În Evrei 4:2 ni se explică de ce israeliții nu au putut să intre în odihna lui Dumnezeu. (1) Datorită necredinței lor, și (2) nu erau în unitate cu cei care aveau credință.

Citeste mai departe

Mana profetică – Rămâi în credință…

Văd imaginea unei biblii deschise, dar care a fost pusă deoparte, iar acum stă așezată cu fața în jos. Pare a fi o stare de disperare și deznădejde. „Tu nu ai fost menit doar pentru a supraviețui. Intenția și scopul Meu pentru tine este ca tu să propășești și să umbli în victorie, oriunde te-ai afla în umblarea ta pe acest pământ. Promisiunea Mea pentru tine se află în Ioan 10:10. Acolo stă scris faptul că hoțul vine să fure, să ucidă și să prăpădească. Eu, însă, am venit să aduc viață din abundență.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Revendică…

Într-o viziune, am văzut pe cineva care se tot muta de la un loc de muncă la altul, dintr-o relație de căsătorie în alta. Este prinsă într-un cerc vicios din care nu mai poate ieși. Situația aceasta a generat în viața ei o teamă cumplită. Îi este frică chiar să își împacheteze lucrurile atunci când trebuie să se mute în alt loc, temându-se că în curând va trebui să plece din nou. Domnul îți spune acum, că această perioadă de instabilitate s-a sfârșit, ești pe cale să-ți primești moștenirea. Așa cum a fost cu Iacov, fiecare loc unde calcă talpa piciorului tău va fi al tău, revendică-l în numele lui Isus! Roagă-te pentru locul de muncă, pentru orice loc pe care-l ocupi și cere-I lui Dumnezeu să intri în stăpânire în acel loc. Lucrurile vor începe să se schimbe în favoarea ta.

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu ezita!

Ce se întâmplă atunci când eziți să faci ceea ce Dumnezeu ți-a spus să faci. Adversarul tău va fi în avantaj. Dacă dorești să trăiești prin credință, ezitarea este unul dintre cele mai dăunătoare obiceiuri pe care le poți avea. Și aceasta datorită faptului că ești șovăielnic. Biblia spune despre un astfel de om că „seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo… este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale”(Iacov 1:6-8), și anume, în ce privește ceea ce crede, simte și decide.

Citeste mai departe

Mana profetică – Căror cuvinte le dai crezare?

Ieremia 49:14. Sunt mulți care se zbat în încercarea lor de a înțelege evenimentele care au loc în jurul lor. Multe dintre acestea sunt evenimente determinate de deciziile luate de alții. Ca și parte din această omenire, noi nu putem face nimic în acest sens, însă putem fi afectați de ele. Văd pe unii care trec chiar și prin crize ale credinței. Ei Îl pun la îndoială pe Dumnezeu și pun la îndoială chemarea, locul și poziția lor.

Citeste mai departe

Mana profetică – Rămâi liber!

Am văzut mulți oameni care au avut parte de eliberare în urma rugăciunilor făcute pentru ei, dar care nu au făcut nimic mai apoi, pentru a rămâne eliberați. Domnul îți spune astăzi că trebuie să te menții liber, stând departe de păcat, deoarece vrăjmașul caută mereu o fisură prin care să reintre în viața ta, lucru care îți va cauza o durere și mai mare. Nu lăsa păcatul să-ți conducă viața, împotrivește-te diavolului și el va fugi de la tine (Iacov 4:7).

Citeste mai departe

Mana profetică – Lauda…

Când israeliții au fost pe punctul de a intra în Țara Promisă, ei au trebuit să înconjoare cetatea Ierihonului cu strigăte de laudă, pentru ca zidurile cetății să cadă și ei să intre în posesia țării făgăduite de Domnul lor. Astăzi, mărșăluiește și tu lăudându-L pe Dumnezeu pentru promisiunile care stau gata să se împlinească în dreptul tău. Nu lăsa ca zidurile înalte să-ți obstrucționeze vederea a ceea ce te așteaptă de partea cealaltă. În timp ce vei începe să-L lauzi pe Dumnezeu, zidurile se vor prăbuși. Deschide-ți ochii spirituali și vezi ce te așteaptă de cealaltă parte.

Citeste mai departe

Mana profetică – Confruntarea…

Sunt persoane care trec prin situații în care e nevoie să facă față confruntării. De multe ori ne lipsește tăria de a confrunta anumite situații și îi tolerăm astfel pe cei care abuzează de noi. Dumnezeu vorbește acelora care au nevoie să crească în acest domeniu. Când înțelegem scopul și ținta confruntării, atunci două persoane pot sta împreună pentru a face față confruntării. Dumnezeu are un Cuvânt puternic pentru cei care nu se angajează în confruntări constructive:

Citeste mai departe

Mana profetică – Împovărat…

Domnul le vorbește astăzi acelora care se simt împovărați și obosiți datorită greutăților și dificultățiilor împrejurărilor cărora aceștia au trebuit să facă față încă de la începutul acestui an. Văd o femeie care, de la începutul acestui an, a pierdut atât de multe lucruri, inclusiv relații foarte importante. Femeia aceasta se simte secătuită emoțional și epuizată mintal, neștiind încotro să se îndrepte pentru ajutor. Domnul vorbește astfel: „Cheamă-Mă și aruncă asupra Mea toate poverile tale, căci Eu sunt mai aproape de tine ca niciodată (Psalmul 34:18). Eu îți voi restaura bucuria.”

Citeste mai departe

Mana profetică – Nu ești doborât!

Aud cuvântul CĂDERE. Îl aud pe Domnul spunându-le acelora dintre copiii Săi, care se văd căzuți, următorul lucru: „Se poate că acum te vezi căzut, Eu însă Mă folosesc de această situație ca să te învăț. Vei învăța să Mă cauți, să lași Cuvântul Meu să te călăuzească și astfel credința ta în Mine va crește. Eu nu am renunțat la tine și vreau ca nici tu să nu renunți la Mine sau la visul pe care Eu l-am pus în inima ta.” Prin credință și răbdare, vei crește în cunoștință și înțelepciune și în acest mod vei intra în țara promisă.

Citeste mai departe

Ultimele articole – creaționism

  • De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător
    De ce să le pese creștinilor de mediul înconjurător
  • Adrian Totan - Care sunt efectele cursului de educație sexuală pe care îl predă Fundația Estera?
    Adrian Totan – Care sunt efectele cursului de educație sexuală pe care îl predă Fundația Estera?
  • DOC: E Adevărat - 38 - Planeta Goldilocks
    DOC: E Adevărat – 38 – Planeta Goldilocks
  • DOC: E Adevărat -  37 - Probleme cu spatele
    DOC: E Adevărat – 37 – Probleme cu spatele
  • DOC: E Adevărat - 36 -  Sondaje inteligente
    DOC: E Adevărat – 36 – Sondaje inteligente
  • DOC: E Adevărat -  35 - Omul cu mușchi
    DOC: E Adevărat – 35 – Omul cu mușchi
  • DOC: E Adevărat -  34 - Trei în unul
    DOC: E Adevărat – 34 – Trei în unul
  • DOC: E Adevărat -  40- Pământ
    DOC: E Adevărat – 40- Pământ

https://alfaomega.tv/devotional?start=814

Pagina de Teologie / Să ştim cine suntem de Iosif Ţon / Pilde şi Minuni (partea III)  de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie - Copie

Pagina de Teologie

Să ştim cine suntem de Iosif Ţon

Iosif Ton

Cine suntem noi baptiştii? De unde am pornit? Ce credem? Spre ce ţintim? Ce avem de dăruit lumii şi ţării în care trăim? Iată întrebări fundamentale la care fiecare baptist trebuie să ştie să răspundă.

Noi baptiştii suntem credinţa şi practica din Noul Testament. În primele două secole de creştinism, toţi creştinii au fost baptişti, adică toţi creştinii au crezut în Domnul Isus şi şi­au mărturisit credinţa aceasta prin botez la vârsta maturităţii, când erau în stare judece şi să decidă pentru ei înşişi, au avut biserici în care toţi credincioşii erau preoţi şi cred3eau în relaţia personală directă cu Dumnezeu prin Domnul Isus, fără ceremonii, fără aşa­zise „taine”, adică au practicat numai ceea ce scrie în Noul Testament.

Prin secolul al treilea au început să se introducă în unele biserici nişte practici noi, străine de Noul Testament. Astfel, s­au introdus preoţii, s­au introdus ceremonii asemănătoare cu cele din Vechiul Testament şi ceremonii împrumutate de la religii păgâne, s­a introdus botezul copiilor mici şi s­au introdus credinţe false, ca aceea că botezul spală păcatul strămoşesc şi produce naşterea din nou, că preotul prin anumite formule magice transformă pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele Lui, că preotul poate ierta păcatele oamenilor, că prin slujbele făcute de preot chiar şi cei morţi pot fi duşi în cer.

Grupuri mari de biserici au refuzat să accepte aceste schimbări. Ei au fost imediat consideraţi „sectanţi” sau „Schismatici”. Ei au primit de­a lungul secolelor diferite nume, ca „novaţieni”, „donatişti”, „paulicieni”, „bogomili”, „valdenzi”, „albigenzi”, etc.

Când Martin Luther a început reforma religioasă în anul 1517, el n­a dus această reformă până la capăt. El a păstrat botezul copiilor mici, precum şi alte credinţe şi practici catolice. În anul 1525, un grup de credincioşi din oraşul Zurich, din Elveţia, au ajuns la concluzia că reforma nu este completă decât dacă recunosc că botezul copiilor mici nu este valabil şi dacă se botează din nou cu botezul credinţei. Unul dintre ei l­a botezat pe altul, iar apoi acesta i­a botezat pe toţi ceilalţi.

Fiindcă ei s­au re­botezat, au fost numiţi ana­baptişti, adică re­botezători. După ce ei s­au răspândit prin toată Europa, au primit nume ca „menoniţi”, „huteriţi”, etc.

La anul 1612, un grup de englezi care au trăit o vreme în Olanda şi acolo au primit credinţa de la menoniţi şi au fost botezaţi cu botezul credinţei, au întemeiat lângă Londra prima biserică pe care ei au numit­o biserica baptistă. De la ei s­a răspândit apoi credinţa baptistă în America şi, treptat, în toată Europa.

În România, anabaptiştii au venit foarte curând, pe la 1560, în Transilvania şi în Bucovina. Baptiştii au venit mai târziu. În 1856 s­a format în Bucureşti prima biserică baptistă germană. În 1875 s­a format la Salonta prima biserică baptistă maghiară. În 1881 s­au format în judeţul Bihor primele biserici baptiste române. De acolo s­au răspândit foarte repede în toată Transilvania şi Bucovina (care era ca şi Transilvania sub stăpânire austriacă).

Din Bucovina, baptiştii au trecut şi în Basarabia.

Baptiştii reprezintă pe aceste meleaguri întoarcerea la credinţa curată şi simplă pe care o găsim în Noul Testament. Noi restituim poporului adevărata credinţă. Căci numai credinţa pe care ne­a dat­o Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, este adevărata credinţă. Noi aruncăm la o parte funcţia preotului de mijlocitor între om şi Dumnezeu şi toate slujbele şi ceremoniile făcute de preot. Ceea ce ne rămâne este relaţia personală a fiecărui credincios cu Dumnezeu mijlocită numai de Domnul Isus!

Această relaţie personală a fiecărui om cu Dumnezeu aduce adevărata viaţă, adevărata trăire cu Dumnezeu.

Noi aducem poporului Cuvântul lui Dumnezeu curat, aşa cum este el scris în Sfânta Scriptură. Şi prin Cuvântul lui Dumnezeu aducem lumina, adevărul, viaţa, moralitatea, împlinirea individuală şi o societate curată, bazată pe învăţătura (moralitatea) Domnului nostru Isus Cristos.

Pilde şi Minuni (partea III) de Dr. Benjamin Cocar

V. PRINCIPII DE INTERPRETARE A PILDELOR

Interpretarea pildelor nu este uşor, însă anumite principii ne vor ajuta să evităm erorile din trecut şi să ajungem la o interpretare corectă.

Sarcina hermeneutică creată de pilde este unică. Aceasta are de a face cu faptul că atunci când ele au fost rostite în original, ele abia dacă aveau nevoie de interpretare. Ele aveau un caracter imediat pentru ascultătorii lor, parte în care era şi efectul că multe dintre ele aveau abilitatea să „prindă” ascultătorul.

  1. Pildele ar trebui să fie analizate în mod temeinic. Personajele, mişcarea povestirii, culmea sa, cuvintele sau ideile cheie ar trebui notate cu atenţie.
  2. Ascultaţi la pilde fără alte preconcepţii în privinţa formei sau înţelesului lor. Acelaşi tip de analiză care este folosit în interpretarea pasajelor narative şi expozitive ar trebui să fie folosit şi în interpretarea pildelor.
  3. Priviţi la contextul imediat al pildelor. Determinaţi mediul general istoric şi cultural al scriitorului şi al audienţei sale. Circumstanţele istorice generale trebuiesc determinate. Circumstanţele culturale şi normele care adaugă înţeles pildelor ar trebui luate în socoteală. Nivelul de înţelegere spirituală al audienţei trebuie discernut.
  4. Găsirea punctelor de referinţă. În Luca 7:40-42, Isus îi spune lui Simon, Fariseul, povestirea despre cămătarul cu cei doi datornici. Simon nu putea să scape din vedere punctul lui Isus. Dumnezeu era cămătarul şi prostituata era unul dintre datornici, iar Simon era celălalt. În fiecare pildă, punctele de referinţă ar trebui să fie identificate.
  5. Notează felul cum pilda se potriveşte în scopul şi planul întregii cărţi. În special pildele lui Isus care sunt găsite în Evanghelii, locaţia lor, şi felul cum au fost ele modelate să se potrivească în scopul fiecărui scriitor de Evanghelie.
  6. Determină pe cât de explicit posibil mesajul pildei. În pilda lui Natan către David (2 Samuel 12:1-14), mesajul a fost aşa de clar încât David a tras concluzia corectă: acel om e vinovat! „Sigur”, i-a spus Natan, „tu eşti acel om!”.
  7. Caută punctul central al pildei, şi oferă accentuarea semnificativă cu privire la detalii pe măsură ce se relatează faţă de ideea centrală. Detaliilor nu le trebuiesc date înţeles care este independent de învăţătura principală a pildei.

(Chrysostom şi Theophylact a argumentat că există doar un punct central în pildă, restul este ornament. Augustin, în timp ce se argumenta cu principiul lor, în practică, îşi extindea adesea interpretările sale chiar până la cele mai minuţioase fibre de naraţie. În secolul 17-18, Cocceius, părintele teologiei de legământ, şi urmaşii săi, a afirmat puternic că oricare parte a pildei este semnificativă.) Trench, „Notes on the Parables”, p. 15, 33.

VII. O TRECERE ÎN REVISTA A PILDELOR VECHIULUI TESTAMENT

Lockyer discută 69 de pilde ale Vechiului Testament în lucrarea sa „Toate Pildele Bibliei” („All Parables of the Bible”). El recunoaşte, însă, că există doar cinci pasaje „care sunt învăţate să reprezinte cea mai apropiată abordare faţă de Pildă, în sensul tehnic” (Lockyer, p. 27).

The Baker Bible Encyclopedia listează nouă pilde ale Vechiului Testament:

  1. Pilda lui Natan către David despre mieluşea, 2 Samuel 12:1-7
  2. Pilda celor doi fraţi şi răzbunătorul sângelui, 2 Samuel 14:1-24
  3. Prizonierul care a scăpat, 1 Împăraţi 20:35-40
  4. Via, Isaia 5:1-7
  5. Vulturii şi via, Ezechiel 17:2-10
  6. Puii de leu, Ezechiel 19:2-9
  7. Viţa, Ezechiel 19:10-14
  8. Focul din pădure, Ezechiel 20:45-49
  9. Oala care fierbe, Ezechiel 24:3-5

În adiţie, Judecători 9:7-15 înregistrează o fabulă a pomilor, şi 2 Regi 14:9 conţine fabula ciulinului şi a cedrului. (O fabulă este o povestire în care plantele şi animalele vorbesc şi se comportă precum oamenii) (BBE, 2:1611). Aşa cum am spus anterior, cuvântul evreiesc mashal stă pentru o varietate de devize literare, unul dintre ele fiind parabolee din LXX (traducerea grecească a Vechiului Testament). Vechiul Testament este bogat în folosirea de ilustraţii parabolice. Jertfa lui Isaac aduce un astfel de exemplu. Comentând actul de ascultare a lui Avraam, scriitorul cărţii Evrei spune că Avraam a primit pe Isaac într-o parabolee, într-o figură, Evrei 11:19. Versiunea engleză NASB traduce parabolee cu „tip”. E semnificativ să observăm că punerea lui Isaac pe altar era o reprezentare parabolică a morţii, şi eliberarea sa era o reprezentare parabolică a învierii. Nu cuvintele, ci acţiunile au revelat două mari adevăruri, moartea şi învierea. Rostirile profetice ale lui Balaam sunt numite pilde, Numeri 22-24.

Pilda lui Natan, 2 Samuel 12:1-7

De ce pilda?

David a păcătuit cu Batşeba, el a încercat să-şi acopere păcatul, şi când acel plan a eşuat, el a adăugat crima la adulter. Doar Ioab şi David ştia de complot… pe de această parte, însă pe de altă parte Dumnezeu ştia, şi El a spus „secretul” lui Natan. Insensibilul şi nesuspectul rege trebuia să fie adus la realitate, în cele din urmă, el era omul după inima lui Dumnezeu! Cum? Fără să-l acuze direct de adulter şi crimă, ci prin folosirea pildei a doi oameni, proprietatea şi acţiunile lor.

Rezultatele

Reacţia lui David este normală, însă cât de înfuriat a fost în privinţa acelui om din acel oraş… încât Natan să poată aduce acuzaţia, „tu eşti acel om!” Fără de pildă, profetul lui Dumnezeu putea să fie ucis, sau alungat din ţară. David s-a pocăit şi evidenţa se poate găsi în doi Psalmi care i-a scris după această experienţă, Psalmul 32 şi 51.

Pilda femeii din Tecoa, 2 Samuel 14:1-24

De ce pilda?

David era atât rege cât şi părinte. Regele l-a văzut pe Absalom drept un criminal, însă tatăl din David pleda pentru întoarcerea lui Absalom. Dreptatea l-a constrâns pe rege către severitate. Ioab îl ştia foarte bine pe David, şi într-un fel îl controla. De data aceasta nu s-a putut duce direct la rege şi să ceară întoarcerea lui Absalom (lui Ioab nu îi plăcea deloc de Absalom), însă îi cere ajutorul unei femei de la Tecoa. Ea a folosit o pildă.

Rezultatele

David înţelege limbajul pildei; mai mult, el ştie cine e în spatele pildei, şi înţelege ceea ce are de făcut. Absalon a fost rechemat la Ierusalim. O cerere directă din partea lui Ioab nu ar fi fost adecvată, însă pilda a funcţionat.

Prizonierul care a scăpat, 1 Regi 20:35-40

De ce pilda?

Ahab a lăsat pe regele asirian, Ben-Hadad, să plece liber. Dumnezeu a dat acestui rege nelegiuit şanse bune împotriva duşmanilor săi, însă el nu s-a folosit de aceste oportunităţi. Majoritatea profeţilor nu mai erau în acele zile, singurul care mai era, probabil Mica, fiul lui Imlah, nu avea nici o dorinţă să meargă şi să-l atace pe Ahab. O acţiune parabolică este cea mai adecvată deviză pentru a-i da o lecţie lui Ahab. Încăpăţânatul şi nepocăitul rege avea nevoie de cineva care să-i penetreze inima.

Rezultatele

Ahab a înţeles punctul pildei. El era soldatul fără griji, şi pilda a mers la inima lui. Ahab nu s-a pocăit, însă a înţeles şi s-a afundat tot mai profund în neascultarea lui faţă de Dumnezeul lui Israel.

Pilda viţei de vie, Isaia 5:1-7

De ce pilda?

Oamenii din Israel s-au depărta de la calea cea dreaptă a ascultării faţă de Dumnezeu. Profeţii Vechiului Testament erau chemaţi de Dumnezeu să-i aducă pe oameni înapoi la Dumnezeu. Isaia era unul din cei mai buni profeţi din toată era Vechiului Testament. El a slujit ca profet sub patru regi (Is. 1:1), şi a murit sub domnia celui de-al cincilea. El avea acces la curtea regală, şi pentru cea mai mare parte a vieţii lui, a fost respectat de regi. Din primele versete ale cărţii sale, Isaia aduce Cuvântul lui Dumnezeu cu energie şi entuziasm. Pilda viei este folosită de Isaia pentru că majoritatea evreilor erau familiari cu viţa de vie. Prin folosirea pildei, Isaia a descris situaţia reală a Israelului, plus pilda conţine elementul profetic, viitorul lui Israel. Viitorul apropiat era sumbru. Protecţia divină era înlăturată, şi Asiria şi Babilonul aveau să invadeze via. Viitorul distant aduce speranţă; Dumnezeu va restaura pe poporul Său.

Rezultatele

Aşa cum a spus Dumnezeu, Asiria invadase Împărăţia de Nord (722 î. Hr.) şi Babilonul invadase Iuda (606, 586 î. Hr.). Pilda lui Isaia se aseamănă cu pilda lui Isus despre gospodar (Matei 21:33). Naţiunea lui Israel agoniza de-a lungul secolelor, şi agonia nu e terminată, încă. Există însă speranţă. Romani 11 spune că „rămăşiţa” va fi mântuită.

Restul pildelor se găsesc în Ezechiel. Profetul vizionar din Râul Chebar, utilizează ilustraţiile parabolice în profeţia sa serafică. Limbajul viu al lui Ezechiel aduce judecata lui Dumnezeu peste poporul nepocăit din Israel.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iul09.htm