O profesoară le interzice studenților să nu fie de acord cu Black Lives Matter, căsătoriile gay și avorturile — Revista ARMONIA – Saltmin Media

Mulți se întreabă ce se întâmplă în America, în special, și în Occident, în general. Știrea de mai jos explică o parte din lucruri. Studenții de la Universitatea din Iowa care s-au înscris la cursurile de Engleză ale profesoarei Chloe Clark pentru această toamnă au fost informați din programa acesteia că vor fi „dați afară” […] […]

Mana profetică – Gânduri…

download - Copie

Am avut o viziune, în care am văzut o femeie cu vârsta peste 40 de ani… Tocmai ai ai avut parte de o respingere puternică și de o mare dezamăgire. Respingerea aceasta te-a schilodit mental într-o așa de mare măsură, încât cele mai multe din gândurile tale sunt controlate de frica din lăuntrul tău, iar în consecință anticipezi întodeauna ce este mai rău. Dumnezeu îți spune acum că dorește să te elibereze.

Citeste mai departe

Mana profetică – Locuri secetoase…

Îl aud pe Domnul spunând ca va trimite ploaie peste locurile secetoase din viața ta. Indiferent de pustiul pe care-l străbați acum în viața ta, totul e gata să se schimbe prin împrospătarea adusă de ploaie. Ploaia va aduce o schimbare în acest moment al vieții tale și vei începe să experimentezi rodirea. Începe să rostești prin rugăciune ploaie peste pustiul din viața ta și vei vedea cum aceasta va începe să cadă.

Citeste mai departe

Mana profetică – Prietenie…

Nu-l lăsa pe diavolul să pătrundă în relațiile tale cu cei credincioși. Oricare ar fi părerile tale diferite, fii conștient că diavolul urmărește să fure pacea dintre noi, răcnind în jurul nostru ca un leu care caută pe cine să devoreze. Continuă să-i tratezi cu dragoste pe cei ce te-au ofensat, pentru că Dumnezeu este dragoste și dragostea acoperă o mulțime de păcate. Prin dragostea care le-o arăți, fă-i să-L vadă pe Dumnezeu în tine, căci după roade te vor cunoaște.

Citeste mai departe

Mana profetică – Încărcat cu putere!

Percep de la Duhul Sfânt că sunt mulți oameni care sunt gata să renunțe deoarece viața lor e grea în acest moment. Duhul Sfânt însă le șoptește cu blândețe: „Sunt gata să te umplu de putere, să te reîncarc pentru noul sezon ce îți stă în față! Nu renunța tocmai acum! Cere de la Mine, iar Eu îți voi da!”

Citeste mai departe

Mana profetică- Nu vă îngrijorați

Văd mai multe persoane care se îngrijorează cu privire la multe lucruri legat de această săptămână. Vă faceți griji pentru ce se va întâmpla cu voi și cu familia voastră dacă contractul de muncă nu va fi reînoit și veți rămâne fără un loc de muncă. Acesta nu este un sezon în care să vă îngrijorați, ci este timpul să-L căutați pe Dumnezeu, Iehova-Ire. El este Dumnezeul străpungerii; cereți-I Lui să intervină și în această situație prin care vă este testată credința.

Citeste mai departe

Mana profetică – Dumnezeu iți poate schimba numele…

Biblia este o carte atât de interesantă! În 1 Cronici 4, exact în mijlocul liniei genealogice a lui Iuda, apare istoria lui Iaebeț. Iaebeț înseamnă „unul care cauzează suferință”. Imaginează-ți să ai un nume ca acesta – unul care prezice despre tine că ești un cauzator de dureri! Cererea lui Iaebeț este menționată în 1 Cronici 4:10 și parte din ea exprimă dorința de a nu produce suferință. Și Dumnezeu i-a dat ceea ce ceruse. Duhul Sfânt îmi spune că sunt mulți care își sosotesc soarta după felul în care sunt numiți (fie de către alții, fie de către ei înșiși) sau după circumstanțele în care se află; „sunt blestemat pentru că provin de unde provin”, „datorită mediului în care am crescut”…; doresc însă să îți spun că Dumnezeu îți poate schimba numele, El dorește să-ți schimbe numele! Adu-ți astăzi cererea înaintea Lui cu o inimă deschisă. El te așteaptă…

Citeste mai departe

Mana profetică – Rostește o binecuvântare…

Aud cum Duhul Domnului ne reamintește să-i slujim pe slujitorii Lui, adevărații proroci ai lui Dumnezeu. Cel mai adesea, atunci când vorbești împotriva slujitorului lui Dumnezeu, în special când e vorba de un proroc, riști să stârnești mânia lui Dumnezeu și să atragi nenorocirea în viața ta. Simt în duhul meu că sunt anumite persoane care-i critică adesea pe adevărații proroci ai lui Dumnezeu, fără vreo dovadă sau fără să aibă discernământ. Maria s-a umplut de lepră, după ce l-a vorbit de rău pe Moise, și împreună cu Aaron au pus la îndoială și au subminat abilitatea lui Moise de a auzi ce îi spune Dumnezeu. În momentul în care începi să-i binecuvântezi pe slujitorii lui Dumnezeu, progresul și înaintarea vor deveni prietenii tăi cei mai buni.

Citeste mai departe

Mana profetică – Supunere…

Dacă treci printr-o perioadă dificilă, îmbărbătează-te, vezi cine este Dumnezeul tău și fă-ți timp să te reconectezi cu El, pentru a te umple din nou cu prospețimea prezenței Lui. Nu lăsa ca circumstanțele în care te afli să te conducă, ci, mai degrabă, lasă-L pe Dumnezeu să dicteze circumstanțele tale. Adu-ți aminte de faptul că Dumnezeu este Cel ce face imposibilul să devină posibil.

Verset biblic: Isaia 41:9-20 – „Tu, pe care te-am luat de la marginile pământului și pe care te-am chemat dintr-o țară depărtată, căruia ți-am zis: Tu ești robul Meu, te aleg, și nu te lepăd!

Citeste mai departe

Mana profetică – Misiune specială…

Mana aceasta este pentru acei ce au fost chemați, în această vreme, într-o misiunea specială. Domnul te-a împuternicit tocmai pentru o vreme ca aceasta. Ești instrumentul în mâna lui Dumnezeu. Mulți au fost forjați în focul curățirii în ultima perioadă de timp. Fierarul a scos prin curățire ceea ce este puternic și capabil să suporte provocările ce îi așteaptă pe copiii Domnului. Focul curățește, dar și aprinde. Cere Duhului Sfânt să toarne peste tine o ungere proaspătă, odată cu pășirea în ultimul trimestru al acestui an. În timp ce înaintezi și Îl lași pe Domnul să te folosească, gândește-te că acesta este un proces al pregătirii pentru anul ce urmează.

Citeste mai departe

Mana profetică – Seceriș și răsplată…

Domnul mi-a vorbit despre diferența dintre seceriș și răsplată. Răsplata o primești pentru calitatea muncii tale iar ceea ce seceri este rodul muncii tale. Mulți dintre voi vă aflați într-un sezon al secerișului și răsplătirii. Ați semănat sămânța în locuri pe care alții (uneori chiar și voi) nu le cunosc și nici nu pot măsura impactul. Ai semănat în secret și cu o inimă umilă. Prin urmare, intri acum într-un sezon al secerișului și răsplătirii.

Citeste mai departe

Mana profetică – Foc și jertfă…

Simt în duhul, cum mulți dintre noi am strigat la Domnul pentru a intra într-un nivel nou de intimitate cu El, am cerut focul Duhului Său, însă tot ce am avut parte a fost adversitate și necazuri. Citez aici o frază din cartea „The Glory of God” („Slava lui Dumnezeu”), scrisă de G. Maldonado: „Focul lui Dumnezeu coboară doar acolo unde este jertfă, deoarece jertfa dovedește că ceea ce este oferit lui Dumnezeu este real.” Așadar, dacă simți că te afli pe altar, nu dispera, Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea și Dumnezeu îți răspunde prin foc, pentru că vede inima ta curată. Lasă ca focul circumstanțelor, adversității, frustrării să ardă pentru a descoperi mai apoi noul sezon al slavei lui Dumnezeu!

Citeste mai departe

PNEUMATOLOGIE BOTEZUL DUHULUI SFÂNT Dr. BENIAMIN COCAR

download - Copie

CUPRINS

LISTĂ DE ABREVIERI

Capitolul

  1. INTRODUCERE
  2. O DEFINIRE A BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT 

III. MOMENTUL BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT

  1. AGENTUL BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT

Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv

Perspectiva lui Kenneth S. Wuest

Perspectiva divizării botezului în două

Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt

Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos

  1. CARACTERISTICILE BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT 

Botezul Duhului Sfânt este universal pentru toţi credincioşii din această epocă

Botezul Duhului are loc o dată cu regenerarea şi nu se repetă

Botezul Duhului Sfânt nu este de natură experimentală

  1. REZULTATELE BOTEZULUI DUHULUI 

Membralitatea în trupul lui Cristos

Unirea cu Cristos

Unirea cu alţi creştini

VIII. CONCLUZIE 

NOTE FINALE

BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE CONSULTATE 

LISTĂ DE ABREVIERI 

ISBE International Standard Bible Encyclopedia

EBC The Expositor’s Biblical Commentary

NAC New American Commentary

NASB New American Standard bible

NDT New Dictionary of Theology

NICNT New International Commentary of the New Testament

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Botezul Duhului Sfânt reprezintă o doctrină scripturală foarte importantă şi este uimitor faptul că această doctrină vitală este înconjurată de atât de multă confuzie. Cea mai mare parte a celor care au scris cu privire la acest subiect recunosc diferenţa de opinii în ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt. Motivul principal pentru aceasta îl constituie înţelegerea necorespunzătoare a naturii distincte a bisericii din această epocă. Dacă cineva doreşte să înţeleagă corect doctrina botezului Duhului, trebuie să definească biserica potrivit învăţăturii Noului Testament, confirm căreia biserica este trupul lui Cristos, iar botezul este operaţia divină a Duhului lui Dumnezeu, prin care credinciosul este aşezat în Cristos. O altă sursă a confuziei constă în identificarea botezului Duhului cu alte lucrări ale Duhului Sfânt şi, în principal, cu lucrarea de umplere. Faptul că aceste două lucrări ale Duhului Sfânt sunt distincte reiese în mod evident dintr-o serie de contraste accentuate din Scriptură. Dacă ar fi să expunem toate aceste diferenţe şi alte aspecte ale diferitelor lucrări ale Duhului, ar fi nevoie de sute de pagini, sarcină ce depăşeşte obiectivul acestei lucrări. Scopul lucrării de faţă este acela de a defini botezul Duhului dintr-o perspectivă nou testamentală, de a determina momentul lui, agentul, rezultatele care îl caracterizează şi locul lui în dispensaţionalismul progresiv.

CAPITOLUL II  DEFINIRE A BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT

Scriptura prezintă doctrina botezului în suficiente pasaje încât să permită celui ce o studiază să ajungă la o definire exactă a acestui botez. În Noul Testament există cu totul unsprezece referiri specifice la botezul Duhului. Acestea sunt: Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33, Fapte 1:5; 11:16-17, Romani 6:1-4, 1 Corinteni 12:13, Galateni 3:27, Efeseni 4:5 şi Coloseni 2:12. Cercetătorii şi teologii care au interpretat greşit aceste versete au dat naştere diferitelor perspective şi nevoii de a prezenta semnificaţia corectă a botezului Duhului. Principalul text care poate sluji ca bază pentru o definire a botezului Duhului este 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, într-un singur trup” (1). Mişcarea Penticostală Holiness asociază botezul Duhului cu o a doua binecuvântare, care este echivalentă cu umplerea Duhului. Un fost profesor la Universitatea Oral Roberts, Howard M. Ervin, scrie:

„În lumina experienţei convertirii sale şi a umplerii Duhului, ce vroia Pavel să spună în 1 Corinteni 12:13? Răspunsul este evident. Trebuie numai să ne amintim că Pavel s-a convertit pe drumul Damascului, în întâlnirea lui cu Isus cel înviat şi că, trei zile mai târziu, în Damasc, a fost umplut cu/botezat în Duhul Sfânt atunci când Anania şi-a pus mâinile peste el în numele lui Isus. Se pare, deci, că acţiunea Duhului Sfânt de convertire nu s-a încheiat o dată cu experienţa lui Pavel. Pentecostul lui a urmat la trei zile după convertire.” (2)

Este evident că o asemenea concepţie este greşită, întrucât o referire la o a doua binecuvântare trebuie să reiasă din text şi nu din afara lui. Mişcarea Penticostală se bazează pe elementul experimental al botezului Duhului şi din această pricină a trebuit să tragă concluzia că există două botezuri spirituale. Unul este botezul în Cristos, la convertire, iar celălalt este botezul în Duhul Sfânt, care reprezintă o experienţă ulterioară. Această afirmaţie este făcută în contradicţie cu afirmaţia lui Pavel potrivit căreia există un singur botez în această epocă (Efeseni 4:5). Merrill Unger defineşte astfel botezul Duhului:

„Botezul Duhului este acea operaţie divină a Duhului Sfânt care îl aşază pe credincios în Cristos, în trupul Lui mistic, biserica, şi care îi face pe credincioşi una în viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi, împărtăşind cu toţii mântuirea, nădejdea şi destinul Lui.” (3)

Este evident că această definiţie exclude elementul experimental, considerând că botezul operează în viaţa credinciosului fără vreo manifestare exterioară. Autorul acestei lucrări este întru totul de acord cu definiţia dată botezului Duhului de către profesorul său. McCune scrie: „Botezul Duhului Sfânt reprezintă plasarea juridică, ne-experimentală, a adevăratului credincios în Biserica ce constituie Trupul lui Cristos.” (4)

CAPITOLUL III  MOMENTUL BOTEZULUI DUHULUI 

Momentul botezului Duhului Sfânt trebuie analizat din două puncte de vedere: istoric şi personal. Pentru a stabili momentul în care a avut loc pentru întâia oară botezul Duhului, trebuie luate în considerare consemnările Scripturii. Relatarea Evangheliilor prezintă botezul ca pe un eveniment viitor (Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33). În cartea Faptele Apostolilor 1:5, botezul este încă un eveniment viitor, dar în Fapte 11:15-18 se arată că el a avut loc deja. Începutul botezului Duhului trebuie găsit între Fapte 1:5 şi 11:15-18, iar fapte 2 corespunde acestui început. Roland McCune, profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Baptist din Detroit, scrie: „Petru pune semnul egalităţii între experienţa din casa lui Corneliu şi ceea ce s-a întâmplat de Rusalii, precum şi între cele două cazuri şi ceea ce Isus promisese în Fapte 1:5. Aşadar, Pentecostul marchează împlinirea promisiunii lui Isus şi începutul botezului Duhului.” (5)

Cei mai mulţi evanghelici sunt de acord că acest eveniment reprezintă începutul lucrării unice a Duhului Sfânt în epoca Bisericii. Dar unii susţin că acest eveniment s-a petrecut numai la Rusalii şi că nu s-a mai repetat niciodată. Merrill Unger spune că acest eveniment este „la fel de irepetabil ca şi crearea universului, a omului, întruparea lui Cristos, viaţa Lui fără păcat, moartea Lui înlocuitoare, învierea Lui glorioasă sau orice alt eveniment din istorie.” (6) Deşi nu susţine perspectiva caracterului ulterior mântuirii, Unger nu consideră că evenimentele de după Rusalii sunt identice, ci le numeşte „darul Duhului.” (7) Pentru el, acest „dar al Duhului” reprezintă o experienţă orizontală, în contrast cu Rusaliile. Însă această perspectivă nu este lipsită de deficienţe, căci relatarea din Fapte 1:5 spune că ceea ce s-a petrecut în casa lui Corneliu era identic cu ce se întâmplase la Rusalii şi este greu de explicat unirea credinciosului cu Cristos şi cu ceilalţi credincioşi ca datând din vremea Rusaliilor. (8) Putem trage concluzia că botezul Duhului a început la Rusalii, dar acest eveniment nu a fost singurul moment istoric în care acesta a avut loc, ci el se petrece o dată cu regenerarea fiecărui credincios. Înainte de Rusalii, credincioşii nu au primit botezul Duhului dar, după acel moment, toţi credincioşii care sunt mântuiţi primesc acest botez. (9) Cei care caută o experienţă existenţială asociată cu botezul Duhului, îl consideră o experienţă subsecventă mântuirii, o „a doua binecuvântare”. Din pricina confuziei între botez şi umplere, Torrey a spus nu toţi credincioşii primesc botezul Duhului Sfânt în momentul regenerării, ci la o dată subsecventă acestuia. (10) Campbell crede că există două botezuri diferite ale Duhului, unul o dată cu mântuirea şi celălalt „atunci când duhul locuieşte cu tine şi în tine într-un mod mai intim”. (11) Stanley Horton, în încercarea de a clarifica perspectiva penticostală asupra sfinţirii, scrie:  „Adunările lui Dumnezeu şi majoritatea celorlalţi penticostali trinitarieni consideră că botezul Duhului Sfânt este o experienţă distinctă de regenerare. Aceasta înseamnă că, după ce Duhul Sfânt ne botează în trupul lui Cristos, suntem saturaţi sau umpluţi cu Duhul. Astfel, botezul în Duhul este o experienţă distinctă, care are loc după convertire.” (12)

Punctul de vedere afirmat mai sus nu are un fundament biblic puternic şi se bazează mai mult pe speculaţie şi tradiţie. Botezul Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii are loc în momentul mântuirii şi acea experienţă nu se repetă. O persoană devine parte a trupului lui Cristos prin botezul Duhului Sfânt şi este ciudat să credem că acea persoană este scoasă din Trup pentru a fi botezată din nou în el. (13) Fapte 2 şi 8 par să prezinte o anumită dificultate. În ambele relatări, credincioşii (apostolii şi samaritenii) nu au fost botezaţi în momentul mântuirii lor. J.I. Packer spune că primii ucenici „a trebuit să treacă printr-o experienţă în două etape, cu două niveluri, pentru a putea deveni credincioşi înainte de Rusalii.” (14) Dar pentru credincioşii de după Rusalii, care au fost mântuiţi în această epocă, nu mai sunt motive să aştepte o experienţă desfăşurată în două etape. Motivul botezului ulterior mântuirii petrecut în Samaria era ca iudeii să poată recunoaşte clar că acest grup de samariteni era mântuit. Ryrie scrie: „Cea mai bună explicaţie pentru această întârziere din Samaria pare să fie legată de natura schismatică a religiei samaritenilor. Dat fiind faptul că samaritenii aveau propriul lor mod de închinare, care rivaliza cu închinarea iudeilor de la Ierusalim, era necesar să li se arate că această credinţă nouă nu avea rolul de a reprezenta un rival pentru noua credinţă care prinsese rădăcini în Ierusalim… Această întârziere a acordării Duhului a scutit biserica primară de situaţia de a avea două biserici-mame: una în Ierusalim şi una în Samaria… Acest fapt a păstrat unitatea bisericii în această etapă timpurie.” (15)

Nici un cercetător nu ar trebui să îşi bazeze pe aceste două cazuri concluzia că acesta era modelul pentru epoca noastră, întrucât scrierile lui Pavel arată limpede că botezul Duhului are loc în momentul mântuirii (1 Corinteni 12:13) şi, dacă atunci el a avut loc o dată cu mântuirea, „prin analogie, la fel s-a întâmplat în cazul tuturor convertirilor de după Rusalii”. (16) A fi mântuit înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt; cele două sunt simultane. Mântuirea nu este posibilă fără această lucrare a Duhului Sfânt. Botezul Duhului Sfânt este o parte inseparabilă a mântuirii şi, astfel, nu poate fi sub nici o formă subsecvent mântuirii, ci simultan cu aceasta.

CAPITOLUL IV AGENTUL BOTEZULUI DUHULUI

Un subiect mult dezbătut se leagă de cel care botează în cadrul lucrării de botezare a Duhului – Duhul Sfânt sau Cristos. Utilizarea prepoziţiei greceşti εv s-a aflat în centrul multor păreri controversate. În acest capitol vor fi examinate cinci perspective: 1) Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv; 2) Perspectiva lui Kenneth S. Wuest; 3) Perspectiva divizării botezului în două; 4) Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt; 5) Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos.

Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv 

Această perspectivă susţine că agentul botezător este Isus Cristos, care îl botează pe credincios în „sfera Duhului Sfânt”. Potrivit lui Leon Morris, 1 Corinteni 12:13 se referă la Duhul Sfânt ca la elementul „în care ei sunt botezaţi; cei botezaţi sunt aduşi în sfera Duhului”. (17) Explicând utilizarea locativă a prepoziţiei εv, A. T. Robertson a declarat:

„Chiar şi aşa, trebuie să observăm că toate exemplele nou-testamentale care conţin această prepoziţie pot fi explicate din perspectivă locativă. Posibilitatea acestui punct de vedere este motivul pentru care εv a fost folosit astfel la început. Desigur, prin urmare, în limba engleză prepoziţia este tradusă prin „cu”, dar εv în sine nu are acest înţeles. Sensul poate fi înţeles doar în contextul potrivit” (18)

Robertson dă nişte exemple din Noul Testament pentru a-şi dovedi punctul de vedere, precum Luca 22:49, unde lovirea cu sabia poate fi privită ca fiind localizată în sabie sau în sfera acesteia. F. Kling, comentând 1 Corinteni 12:13, scrie: „Duhul este reprezentat aici ca fiind elementul în care sunt transferaţi cei botezaţi şi în care, ca rezultat al botezului lor, ei trăiesc şi acţionează”. (19) Cei care susţin acest punct de vedere afirmă că, dacă Pavel ar fi vrut să comunice ideea că Duhul Sfânt este agentul, ar fi folosit prepoziţia υπo în loc de εv. (20) Este evident că această opinie se bazează pe faptul că prepoziţia εv a fost tradusă prin „cu” de-a lungul Noului Testament.

Examinarea folosirii sensului locativ al lui εv scoate la iveală o serie de probleme. Nici unul dintre comentatorii care susţin această perspectivă nu explică ce înţelege prin „sfera Duhului Sfânt”. Robertson nu clarifică semnificaţia lovirii „în sabie” din Luca 22:49. McCune scrie: „credinciosul nu este adus în Duhul Sfânt sau în sfera Duhului Sfânt, ci în Trupul lui Cristos. Teologic vorbind, „în domeniul Duhului” nu are un înţeles exact”. (21) În momentul mântuirii, credincioşii intră în Trupul lui Cristos, pentru că Trupul nu este Trupul Duhului Sfânt, ci al lui Cristos. Însă această idee nu explică sensul întrebuinţării locative a prepoziţiei εv. Alte pasaje din Scriptură demonstrează că acest punct de vedere nu are nici un suport. Un verset care descalifică folosirea restrictivă a lui εv este 1 Corinteni 6:2: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi…” Construcţia greacă a folosit prepoziţia εv pentru a exprima instrumentul sau agentul prin care lumea va fi judecată, iar o traducere a lui εv prin „în sfera voastră” ar fi foarte neclară. (22)

Perspectiva lui Kenneth S. Wuest 

Această perspectivă nu lasă loc pentru Cristos drept agent al botezului Duhului Sfânt. Wuest susţine că Duhul Sfânt este singurul participant la botez. El scrie: „În expresia „El vă va boteza în sfera Duhului Sfânt”, cuvântul „Duh” stabileşte o limită a actului botezului şi Ioan desemnează contrastul dintre botezul lui şi cel al Domnului nostru. Botezul lui Ioan, care se făcea în apă şi prin intermediul apei, era o ceremonie. Botezul Domnului nostru se referea întru totul la Duhul, un botez în care Duhul Sfânt este singurul agent…Botezul Duhului la care se referea Ioan era acelaşi pe care îl menţionează Pavel în 1 Corinteni 12:13. Este un botez în Duhul în sensul că el nu se leagă de apă, ci de Duhul, care oficiază El Însuşi botezul.” (23)

Problema acestei perspective constă în faptul că ea lămureşte rolul lui Cristos în botezul Duhului folosind gramatica, în special când este vorba de Matei 3:11, unde nu îl identifică pe Cristos drept botezător. El caută să armonizeze relatarea Evangheliilor cu cea a Epistolelor, arătând că Duhul Sfânt este botezătorul în ambele cazuri, în vreme ce versetul din Matei învaţă că Isus este Cel care botează.

Perspectiva divizării botezului în două

Cei care susţin această perspectivă cred că, în Scriptură, există două categorii de învăţături referitoare la botezul Duhului. Una dintre ele învaţă că Duhul Sfânt este agentul, iar cealaltă că Isus Cristos este agentul. Acest punct de vedere susţine că „ambele botezuri” au loc în momentul mântuirii şi diferă de cel al lui Campbell, care afirmă caracterul ulterior mântuirii. Chafer explică această perspectivă atunci când scrie: „Pasajele în care Duhul Sfânt este legat de botez trebuie clasificate în două grupe. Într-una din ele Cristos este agentul botezător, iar Duhul Sfânt este influenţa binecuvântată care caracterizează botezul. În cealaltă categorie de pasaje, Duhul Sfânt este agentul botezător, iar Cristos, în calitate de Cap al trupului Său mistic, este receptorul şi influenţa binecuvântată ce caracterizează botezul”. (24)

Din perspectiva lui Chafer, relatările din Evanghelii şi Fapte aparţin celei dintâi grupe, iar cele din Epistole trebuie incluse în cea de-a doua grupă. Scopul acestei perspective este de a reconcilia pasajele aparent contradictorii cu privire la botezul Duhului. Pornind de la prepoziţia εv, această abordare împarte botezul Duhului în două: unul „în” Duhul şi unul „de către” Duhul. În versetele în care nu este folosită prepoziţia εv, Chafer se concentrează asupra cuvântului „a boteza”. Chafer nu are nici un suport biblic pentru această perspectivă. Textul din Efeseni 4:5 declară că există „un singur botez”, în vreme ce Chafer explică faptul că acesta este cel de-al doilea botez. Se pare că Cafer caută să ocolească învăţătura clară a versetului, care nu vorbeşte despre două botezuri, ci despre unul singur.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt

Această perspectivă este strâns asociată cu cea a lui Wuest, cu singura deosebire că Wuest nu lăsa loc pentru implicarea lui Isus în botezul Duhului. Rolul de agent al Duhului Sfânt este larg acceptat de către creştinii conservatori. Walvoord susţine că „ideea aducerii în sfera lucrării Duhului Sfânt, prin botez, nu este exclusă de considerarea Duhului Sfânt drept agent al botezului”. (25) Întru totul de acord cu această perspectivă este şi afirmaţia lui Ryrie: „accentul primar este pus pe Duhul Sfânt, ca agent al botezului care ne aduce în trupul lui Cristos”. (26) Această perspectivă nu Îl exclude pe Isus din botezul Duhului, dar rolul principal aparţine Duhului Sfânt. Pentru a armoniza relatările din Evanghelii şi din Fapte cu cele din Epistole, acest punct de vedere vine cu o nouă definiţie a botezului Duhului. Dat fiind faptul că Duhul Sfânt nu se afla în lume înainte de înălţarea lui Isus, a trebuit să prezinte în acele relatări o definiţie premergătoare înălţării în ce priveşte botezul Duhului. Pe baza sensului locativ al prepoziţiei εv, Unger afirmă că „agentul botezului Duhului este Însuşi Duhul Sfânt”. (27) Dar, aşa cum am afirmat mai devreme, εv poate avea nu numai un sens locativ, ci şi unul instrumental. Deşi Ryrie, Unger, Walvoord, şi Criswell se apropie de o înţelegere corectă a agentului botezului, ei greşesc prin faptul că susţin lucrarea exclusivă a Duhul Sfânt.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos

O înţelegere corectă a diferitelor întrebuinţări ale prepoziţiei εv poate stabili agentul botezului Duhului. Deşi unii gramaticieni au stabilit că εv are numai un sens locativ, această opinie nu este corectă. Dana şi Mantey plasează această prepoziţie în categoria celor care pot fi folosite în două cazuri: locativ şi instrumental. (28) Cazul instrumental este cel mai logic în cazul întrebuinţării prepoziţiei cu referire la botezul Duhului, pentru că exprimă ideea modului în care se îndeplineşte un lucru. Dana şi Mantey afirmă: „Probabil că acest caz a fost precedat istoric vorbind de vechiul caz asociativ ale cărui urme se regăsesc în sanscrită. Ideile de asociere şi instrumentalitate sunt mai strâns legate decât par la prima vedere. Într-un sens, unul este asociat cu mijloacele prin care s-a îndeplinit un obiectiv iar cel asociativ furnizează mijloacele părtăşiei… Funcţia cazului instrumental este considerabil diferită. Rădăcina lui de referă la mijloacele acţiunii”. (29)

Dezacordul acestei perspective constă în distincţia dintre agentul personal şi cel impersonal. Duhul Sfânt nu trebuie privit ca un mijloc impersonal, ci, după cum spune McCune: „Cristos este botezătorul suprem, iar Duhul Sfânt este mijlocul sau agentul personal al lui Cristos”. (30) Din însăşi natura versetelor referitoare la botezul duhului reiese clar că atât Cristos, cât şi Duhul Sfânt joacă un rol în cadrul botezului. Agentul botezului este Cristos, care foloseşte Duhul Sfânt pentru a-l boteza pe credincios în trupul lui Cristos. Din punct de vedere teologic este corect să legăm botezul Duhului de Cristos, dat fiind controlul pe care Cristos îl are asupra lucrării Duhului Sfânt. La Rusalii, Petru a atribuit revărsarea Duhului Sfânt lucrării lui Cristos (Fapte 2:33). (31)

CAPITOLUL V CARACTERISTICILE BOTEZULUI DUHULUI

Lucrarea Duhului Sfânt este unică în ce priveşte Biserica nou testamentală.

Botezul Duhului este limitat la această epocă

Lucrarea de botezare a Duhului nu se întâlneşte în nici o altă dispensaţie, fapt ce poate fi dovedit deopotrivă din punct de vedere teologic şi biblic. Teologic vorbind, dovada se bazează pe 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un sigur Duh, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Potrivit definiţiei botezului Duhului (dată mai devreme în această lucrare), o persoană poate fi adusă în trupul lui Cristos numai în această epocă. Biserica este limitată la această epocă şi la fel este şi botezul. Biblic vorbind, nu se menţionează niciodată că această lucrare a botezului Duhului ar fi fost experimentată în Vechiul Testament sau în zilele de început ale lucrării lui Isus pe pământ. Chiar şi după învierea lui Isus şi înainte de înălţarea Sa la cer, El a declarat că ea era încă de domeniul viitorului. (32) Discutând despre data botezului Duhului, McCune scrie: „Răpirea Bisericii pune capăt botezului Duhului”. (33) Deşi Duhul va fi activ şi în epoca mileniului, în Biblie nu există nici o menţiune specifică referitoare la lucrarea Lui de botezare în acea vreme. Potrivit lui Walvoord, mântuirea şi botezul Duhului sunt simultane. Prin urmare, putem concluziona că această lucrare a Duhului Sfânt este una specifică acestei epoci.

Dispensaţionalismul a susţinut poziţia de mai sus a discontinuităţii, potrivit căreia botezul Duhului Sfânt este limitat la epoca bisericii. Dispensaţionalismul progresiv a sugerat o continuitate a doctrinei botezului Duhului, pornind de la oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, continuând în epoca bisericii şi în împărăţia viitoare din vremea mileniului. (34) Post-modernismul a adus o mulţime de schimbări în gândirea teologică. Unul dintre domeniile afectate de aceste schimbări a fost cel al gândirii dispensaţionaliste. Dispensaţionalismul clasic a fost revizuit, iar dispensaţionalismul revizuit devine un dispensaţionalism progresiv. Uneori este dificil să mai numim dispensaţionalismul progresiv ca fiind „dispensaţionalism”. Dispensaţionalismul progresiv nu consideră că botezul Duhului aparţine numai epocii bisericii sau dispensaţiei prezente. Ei („campionii” dispensaţionalismului progresiv, Craig Blaising, Darrell Bock, şi Robert Saucy) afirmă că predicare lui Ioan Botezătorul care arăta că Isus avea să îi boteze pe oameni cu Duhul Sfânt, acţiune numită „promisiunea Tatălui”, era o promisiune vechi testamentală. Fără îndoială că promisiunea era una vechi testamentală. Luca 24:49 se leagă în mod evident de Ioel 2:28-32, dar aceasta nu înfăţişează un caz clar în ce priveşte continuitatea botezului Duhului Sfânt din Vechiul Testament în Noul Testament.

Botezul Duhului este universal pentru toţi credincioşii din această epocă

Scriitorul carismatic Robert Dalton a spus că botezul Duhului nu este pentru toţi credincioşii, ci „numai pentru cei care sunt dispuşi să plătească preţul”. (35)

Campbell a afirmat că „există creştini care nu sunt botezaţi în Duhul”. (36) Este botezul Duhului pentru toţi credincioşii sau numai pentru o „elită” de creştini, care „merită” să fie botezaţi de sau în Duhul? Din nou, 1 Corinteni 12:13 ne dă răspunsul. Pavel nu spune că numai cei „spirituali” din Corint fuseseră botezaţi. El nu i-a îndemnat să fie botezaţi pentru a deveni spirituali, ci afirmă simplu că toţi fuseseră botezaţi cu Duhul. (37)

Un al doilea text care susţine că toţi credincioşii din această epocă sunt botezaţi de Duhul este cel din Efeseni 4:5: „un Domn, o credinţă, un botez”. McCune scrie: „Botezul unic este un lucru posedat de toţi credincioşii. El este universal printre credincioşii din această epocă, la fel cum este şi singurul Domn şi singura credinţă”. (38) Este dificil să divizăm acest verset pentru a dovedi că nu toţi cei ce au un Domn şi o credinţă sunt botezaţi de Duhul. Un alt fapt care arată că acest botez este universal printre credincioşi, este lipsa poruncilor sau îndemnurilor cu privire la botez în Noul Testament. Dacă botezul nu ar fi fost experimentat de toţi credincioşii, ne-am aştepta la astfel de îndemnuri, dar faptul că ele lipsesc confirmă experienţa universală a botezului în cazul tuturor credincioşilor. Prin contrast cu absenţa unei astfel de porunci, umplerea Duhului este poruncită şi această poruncă este indică un prezent continuu. (Efeseni 5:18).

Botezul Duhului are loc o dată cu regenerarea şi nu se repetă

Trăsătura caracteristică a botezului Duhului a fost abordată în secţiunea referitoare la momentul în care botezul survine în viaţa credinciosului. Botezul este un act unic şi nu se poate repeta în viaţa credinciosului, întrucât definiţia botezului nu îngăduie două sau mai multe aduceri ale credinciosului în Trupul lui Cristos. Nu există vreun suport biblic pentru ideea că o persoană sau un grup de credincioşi au fost botezaţi de două ori. Toate exemplele indică o experienţă unică, ce nu a fost repetată.

Botezul Duhului nu este de natură experimentală 

Mişcarea Penticostală caută „experienţa” botezului Duhului, care să fie asociată cu o manifestare a sentimentelor şi a emoţiilor. Însă, aşa cum afirmam mai devreme, botezul Duhului nu trebuie căutat sau cerut, ci el este tranzacţie juridică prin care un credincios intră în Trupul lui Cristos. Ryrie scrie că botezul duhului „nu este bazat sau derivat dintr-o experienţă. El are loc indiferent dacă cel credincios este sau nu conştient de el”. (39) Botezul Duhului aparţine adevărului poziţional, fiind obiectiv şi nu subiectiv. (40) Aceasta nu implică faptul că din această lucrare nu decurge nici o experienţă. În viaţa credinciosului multe experienţe sunt rezultatul intrării lui în trupul lui Cristos, prin lucrarea de botezare a Duhului, însă botezul în sine nu este de natură experimentală. Este evident că acest act originar al Duhului nu a produs nici o senzaţie. Însăşi natura botezului Duhului Sfânt îi interzice latura experimentală. Fiind un act al lui Dumnezeu, botezul are loc în mod clar instantaneu, fără vreo perioadă de tranziţie.

Credinciosul este adus de la poziţia lui în Adam la una în Cristos, în mod instantaneu. Natura oricărui act instantaneu implică absenţa unei experimentări a procesului. Indiferent de ceea ce poate fi simţit după ce s-a petrecut botezul Duhului Sfânt, actul în sine nu a produs vreun fenomen experimental. (41) Dacă botezul Duhului este văzut corect ca fiind un act instantaneu al lui Dumnezeu, el se îndepărtează de doctrina eronată a celor ce anticipează o experienţă neobişnuită sau fenomenală în legătură cu acesta.

CAPITOLUL VI REZULTATELE BOTEZULUI DUHULUI

O serie de controverse au apărut din pricina interpretării greşite a unor pasaje precum Fapte 1:8. Torrey şi Moody credeau că botezul Duhului Sfânt era o înzestrare cu putere în vederea slujirii. (42) Ambii au înţeles botezul Duhului ca fiind o experienţă subsecventă regenerării, care dădea victoria asupra păcatului şi puterea de a sluji. Explicând mişcarea Holiness, McCune declară: „Reprezentanţii mişcării Holiness identifică botezul Duhului Sfânt cu o experienţă crucială, subsecventă regenerării, prin care natura carnală este nimicită (eradicaţionismul wesleyian) sau prin care Duhul Sfânt în controlează pe credincios în aşa fel încât vechea natură este contracarată de cea nouă, producând o stare de echilibru spiritual (keswickianism).” (43)

Potrivit lui Thomas Edgar, care a scris despre Darurile Duhului Sfânt, „penticostalii cred că botezul Duhului este un act ulterior convertirii, care se manifestă prin vorbirea în limbi”. (44) Dar nici unul din aceste lucruri nu este corect. După cum am dovedit mai devreme, botezul Duhului nu are o natură experimentală, ci una juridică şi nu este un moment crucial subsecvent regenerării. O examinare a naturii botezului Duhului relevă o serie de rezultate durabile, care se pot număra printre realităţile binecuvântate ale mântuirii creştinului. Trebuie să înţelegem că rezultatele botezului Duhului nu sunt de natură experimentală, ci sunt rezultatele aducerii credincioşilor în Trupul lui Cristos. Rezultatele sunt comune tuturor credincioşilor şi nu numai unei elite care dă dovadă de abilităţi speciale. Ele decurg din poziţia pe care au primit-o credincioşii în planul lui Dumnezeu.

Membralitatea în Trupul lui Cristos 

Aceasta este prima descoperire în ce priveşte rezultatul botezării de către Duhul. Dovada acestui fapt se găseşte în 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup…” Domnul Isus Cristos, prin Duhul Sfânt, realizează o tranzacţie spirituală prin care credinciosul este aşezat în Trupul lui Cristos şi de atunci este recunoscut de Dumnezeu ca parte a trupului sfinţilor, fiind unit juridic cu Cristos şi cu fiecare sfânt din biserică. (45) Potrivit versetului din Romani 6:4, credinciosul este înviat la o viaţă nouă şi trebuie să îşi folosească darurile pentru a menţine buna funcţionare a trupului. (46) Creştinul botezat de Duhul se alătură trupului lui Cristos ca un membru viu, devenind parte a vieţii comune a acestuia. Membralitatea în trupul lui Cristos implică deopotrivă o responsabilitate şi o relaţie. Această relaţie este un act al lui Dumnezeu, motiv pentru care nu poate fi anulată niciodată, iar responsabilitatea constă în trăirea unei vieţi sfinte, puse deoparte. Walvoord vede această unitate ca pe „un argument solid pentru siguranţa veşniciei sfântului” (47) Comentând 1 Corinteni 12-14, D.A. Carson a spus: „am dat atât de multă atenţie prepoziţiei încât am neglijat repetarea adjectivului ‚unul singur’ de către Pavel”. (48)

Unirea cu Cristos 

Prin botezul Duhului, creştinul nu este unit numai cu Trupul lui Cristos, dar şi cu Cristos Însuşi, într-o unire a vieţii veşnice. Apostolul Pavel a scris în Galateni 3:27: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos”. Noua poziţie a credinciosului în Cristos semnifică faptul că el s-a asociat cu Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui şi aceasta este baza crucificării naturii păcătoase a credinciosului şi a victoriei lui asupra păcatului. (49) McCune afirmă: „Unirea cu Cristos este o legătură spirituală permanentă între credincios şi Isus Cristos, legătură care rezultă din botezul Duhului”. (50)

Fiind aşezat în Cristos şi unit cu El, credinciosul primeşte dreptul la o nouă moştenire, la o nouă apropiere şi acces la Dumnezeu. Unirea cu Cristos face posibilă o plinătate a lucrării Duhului Sfânt în această epocă, care nu a fost cu putinţă niciodată înainte. Noua poziţie a credinciosului este o provocare şi un îndemn spre o trăire evlavioasă şi temeiul victoriei asupra păcatului. (51)

Unirea cu alţi creştini

Membralitatea în trupul lui Cristos şi unirea cu Cristos sunt relaţii pe verticală, care rezultă din botezul Duhului. Unirea cu ceilalţi credincioşi este o relaţie pe orizontală care rezultă din botezul Duhului. Ceea ce îi uneşte pentru totdeauna pe creştini este botezul Duhului; acesta este „o legătură juridică, spirituală între toţi membrii Trupului lui Cristos”. (52) Romani 12:4-5 afirmă: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”. Deşi toţi membrii Trupului lui Cristos sunt diferiţi în ce priveşte darurile, există o legătură clară între toţi credincioşii din pricina legăturii lor comune cu Cristos. Această unitate se naşte în momentul în care Isus Cristos îi botează în Trupul lui Cristos. Credinciosul nu mai este asociat cu lumea, ci cu trupul credincioşilor, într-o unitate pe care Satan nu o poate distruge niciodată. Satan şi puterile sale demonice au fost întotdeauna într-o opoziţie de moarte cu Cristos şi cu trupul Său, biserica. Satan încearcă să divizeze trupul credincioşilor şi scoate la iveală tot felul de diferenţe care, în unele cazuri, pot da deoparte unitatea organizaţională, dar Biserica este „un întreg organic, indiferent de legăturile rasiale şi religioase (iudei şi greci) sau de starea socială (robi sau oameni slobozi). Ea a fost unită de singurul Duh”. (53)

CAPITOLUL VII CONCLUZIE

Botezul Duhului Sfânt este acea lucrare unică a Duhului Sfânt pentru dispensaţia harului sau, mai specific, pentru epoca Bisericii. Pasajele examinate artă limpede că agentul botezului Duhului este Isus Cristos şi El realizează această lucrare a botezului prin intermediul sau prin acţiunea personală a Duhului Sfânt. Această activitate a început la Rusalii, nu în Vechiul Testament şi de atunci se repetă la fiecare convertire. Acest botez nu este un act experimental, ci unul juridic, prin care credinciosul este unit cu Trupul lui Cristos, „trup” care îi reprezintă pe credincioşii din această dispensaţie. Credinciosul este unit cu Cristos Însuşi şi cu toţi credincioşii. Deşi botezul Duhului nu este o înzestrare cu putere, el îi conferă credinciosului o poziţie în Cristos care îl împuterniceşte pe acesta să primească puterea de a-L sluji pe Dumnezeu şi pe ceilalţi credincioşi.

http://www.voxdeibaptist.org/boteyul_DSfint.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie/botezul-duhului-sfant-dr-beniamin-cocar/

PNEUMATOLOGIE LUCRAREA DUHULUI ÎN ILUMINAREA MINŢII James Buchanan

download - Copie

După ce am considerat planul general al darului Duhului, atât referitor la lume cât şi la Biserică, şi am descris cursul sau procesul prin care un suflet este transferat din împărăţia întunericului în împărăţia scumpului Fiu al lui Dumnezeu, propun să ilustrez în mod separat părţile variate ale lucrării Duhului, sau operaţiile sale succesive asupra sufletului, de la momentul când acesta este preluat prima dată sub învăţătura sa, până ce acesta este făcut ‚satisfăcător pentru moştenirea sfinţilor în lumină’.

Una din cele mai necesare operaţiuni ale sale este aceia prin care el transmite lumina spirituală în înţelegere; şi în ceea ce priveşte această parte a lucrării sale, care este într-adevăr aşa de importantă, încât este expusă adesea în întregime, la aceasta se referă apostolul atunci când vorbeşte despre Duhul Sfânt ca ‚Duh de înţelepciune şi revelaţie’, el se roagă ca prin Duhul ‚ochii inimii să fie iluminaţi’ (Efeseni 1:17, 18), şi atunci când el îi descrie pe adevăraţii convertiţi ca având ochii lor deschişi, şi întorşi de la întuneric la lumină, ba mai mult, din întuneric în lumina minunată a lui Dumnezeu.

Despre lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt se poate spune că este baza tuturor celorlalte operaţii ale sale; căci prin adevărul cunoscut şi crezut prin care Duhul împlineşte toate funcţiile slujbei sale glorioase1. Prin a ilumina mintea în cunoaşterea păcatului, el pune o temelie pentru convingerea conştiinţei; prin a ne permite să vedem importanţa şi însemnătatea Evangheliei, el propune motive pentru conversie; prin a ne învăţa părerile corecte despre Dumnezeu şi noi înşine, privilegiile şi prospectele noastre, el ne aprovizionează cu mijloace de confort; prin a ne arăta natura şi necesitatea sfinţeniei Evangheliei, el continuă lucrarea de sfinţire; prin dezvăluirea nouă a părerilor scripturale despre necesităţile noastre spirituale, el face apel la duhul de rugăciune; şi în general, el face tot ceea ce este deprins să facă, prin intermediul cunoaşterii. De aici este important să oferim o consideraţie importantă acestei părţi a lucrării Duhului, pentru ca noi să putem fi pregătiţi să înţelegem, şi să îndreptăm în mod corect, tot ceea ce găsim revelat în privinţa celorlalte operaţiuni ale sale asupra sufletului. Astfel, într-adevăr, este legătura inseparabilă, sau mai degrabă afinitatea reală a tuturor harurilor salvatoare ale Duhului, ca nici una dintre ele nu pot exista fără a fi însoţite sau urmate de restul; şi de aici fiecare dintre ele poate fi folosit pentru a semnifica prezenţa tuturora. Astfel, cunoaşterea, credinţa, pocăinţa, şi dragostea sunt câteva lucruri de care se vorbeşte în Scriptură ori ca fiind cuprinzătoare sau că implică fiecare lucru care este esenţial spre mântuirea unui păcătos; şi de aici o deplină expunere a oricare dintre aceste roade ale Duhului ar putea îmbrăţişa o descriere din întreaga lucrarea a Duhului. Aceasta nu este referitor la separarea acestora, sau desemnarea ordinii precise a producerii lor, fapt prin care noi distingem o parte a lucrării Duhului de alta, ci mai degrabă cu referire la desfăşurarea acesteia, în toată magnitudinea extinderii sale, şi varietate aspectelor sale, aşa cum este expus în Evanghelie.

Duhul Sfânt este iluminatorul poporului lui Dumnezeu şi distribuie iluminare spirituală minţilor lor.

Această parte a lucrării Duhului implică o stare anterioară a întunericului spiritual din partea acelora care sunt subiectele acesteia; şi starea naturală a tuturor oamenilor este foarte frecvent reprezentată sub figurile întunericului, orbirii şi a ignoranţei. Ei sunt descrişi ca ‚umblând în deşertăciunea minţilor lor, având priceperea întunecată, fiind înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în ei, datorită orbirii inimii lor’. Şi din nou, ‚Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci ele sunt o nebunie pentru el, şi nici nu le poate ştii, deoarece ele sunt distinse din punct de vedere spiritual’.

Aici se observă faptul că acest întuneric spiritual este universal; acesta este afirmat despre toate neamurile, şi vom descoperi că este afirmat şi referitor la evreii necredincioşi: aceasta aparţine ‚omului natural’, sau oricărui om aşa cum este el prin natură. Acesta nu este risipit de acele noţiuni comune despre Dumnezeu şi lucrurile divine, pe care o minte nereînnoită le poate dobândi în exercitarea aptitudinilor sale proprii. Şi nici puterea sa predominantă nu poate fi combătură prin existenţa acelor noţiuni, mai mult decât felul cum este combătută puterea predominantă a păcatului prin existenţa anumitor noţiuni a diferenţei dintre corect şi greşit. În plus, după cum în însăşi natură ‚nu este nici un întuneric fără un amestec de lumină’2, o astfel de lumină ce slujeşte doar pentru a face ‚întunericul vizibil’, la fel este cu sufletul nereînnoit; noţiunile sale comune despre Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a risipi întunericul în care este învăluit acesta; şi de aici apostolul, într-un loc, declară că atunci când ‚oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au slăvit ca Dumnezeu’; şi, referitor la aceasta ca o dovadă că a existat un anumit defect radical în cunoaşterea lor despre el, tot el vorbeşte despre ea de parcă nu ar fi deloc cunoştinţă; căci, spune el, ‚lumea prin înţelepciunea ei nu l-a cunoscut pe Dumnezeu’. Am putea aplica acestor noţiuni comune, care nu au nimic în ele din lumina celestă, remarca solemnă a Domnului, ‚Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este acel întuneric!’ Acest întuneric nu constă doar din absenţa luminii exterioare, ci în ‚orbirea minţii’, o astfel de orbire care împiedică intrarea luminii, chiar şi atunci când ea străluceşte glorios în jurul nostru. Astfel, despre necredincioşii evrei se spune, că ei au rămas în întuneric spiritual cu revelaţia lui Dumnezeu în mâinile lor: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată” (2 Corinteni 3:14-16). Aici se vorbeşte despre un voal dublu – unul care acoperea Vechiul Testament înainte de venirea lui Hristos, prin care acesta era explicat precum şi împlinit; iar celălalt care stătea chiar pe sufletele lor, şi care îi făcea pe ei să nu vadă, chiar dacă primul ‚voal a fost ridicat în Hristos’. Astfel, despre mulţimile care trăiesc în strălucirea deplină a luminii Evangheliei, se spune că ei rămân în interior într-o stare de întuneric spiritual; căci „dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:3, 4). Dacă acest întuneric spiritual ar fi natural pentru toţi oamenii, şi dacă acesta ar exista fără a mai lua în considerare noţiunile comune despre Dumnezeu şi religie pe care ei le-ar putea dobândi prin aptitudinile lor naturale, şi fără a mai lua în seamă instrucţiunea mai mare a Cuvântului scris, rezultă că acesta poate fi îndepărtat doar de către o operaţie interioară asupra minţii, şi aceasta este atribuit în mod expres influenţei de iluminare a Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului este libertate”. Dacă „am privi cu faţa deschisă sau fără de voal la slava Domnului”, aceasta ar trebui să fie „ca prin Duhul Domnului”.

În consecinţă, schimbarea care este produsă în minte la momentul convertirii ei este comparat cu o tranziţie de la întuneric la lumină, sau cu schimbarea nopţii în zi. Despre Tatăl se spuse că „el ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a pus în împărăţia Fiului său iubit”; că „el ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”; şi despre Hristos, că l-a rânduit pe Pavel „să le deschidă ochii lor, să-i întoarcă de la întuneric la lumină, şi de la puterea lui satan la Dumnezeu”: dar că aceasta nu urma să fie realizat prin nimic altceva decât acea putere creativă care, „atunci când peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, a vorbit spunând, „Să fie lumină, şi a fost lumină”; căci apostolul spune, „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Apoi ucenicul mirat va exclama, „Un lucru ştiu sigur, că am fost orb şi acum văd”.

Această mare schimbare este atribuită agentului imediat al Duhului Sfânt asupra sufletului. Este atribuit, într-adevăr, Tatălui, ca fiind „fântâna luminilor, de unde vine orice dar bun şi desăvârşit”; dar şi Fiului, ca Profet uns al Bisericii, „lumina lumii”; dar Duhul Sfânt este cel ce purcede de la Tatăl şi Fiul, prin a cărui agent personal imediat această iluminare a minţii este înfăptuită. Însăşi Domnul nostru a promisă ne trimită Duhul ca un Iluminator. „Când va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „El mă va slăvi pe mine, căci va lua din ce este al meu şi vă v-a descoperi”. „Mângâietorul, care este Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte toate lucrurile pe care vi le-am spus”. Şi că această promisiune preţioasă nu era personală pentru apostoli, şi nici limitată bisericii primitive, ceea ce apare din contextul ulterior: „Mă voi ruga Tatălui şi el vă va da un al Mângâietor, ca el să rămână cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”, prin a cărui prezenţă constantă şi har continuu în Biserică, el împlineşte cealaltă promisiune, „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul lumii”.

Există operaţiuni variate distincte ale Duhului Sfânt ca Iluminator al sufletului. (1) În calitate de revelator al adevărului, prin care acesta a fost făcut cunoscut profeţilor, evangheliştilor şi apostolilor – „căci oamenii sfinţi din vechime au vorbit după cum erau ei călăuziţi de Duhul Sfânt”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. (2) În calitatea de Autor al Scripturilor, inspirându-i pe profeţi, evanghelişti şi apostoli să scrie ceea ce trebuia să se păstreze şi să se înregistreze pentru convingerea lumii, şi mângâierea Bisericii, în toate erele, căci „toată Scriptura a fost dată prin inspiraţia sa”. Aşa că fiecare individ este îndatorat Duhului Sfânt pentru fiecare rază de lumină care a strălucit vreodată asupra priceperii sale din pagina Scripturii. Biblia este mesajul Duhului; ea este manualul pe care l-a oferit Bisericii. (3) Dar există, şi trebuie să fie, o operaţie mai directă a Duhului Sfânt asupra fiecărui suflet uman care este iluminat de adevărul său. Nu este de ajuns că el a revelat adevărul apostolilor, şi că el l-a păstrat şi l-a întruchipat într-o Biblie autentică. Lumina glorioasă ar putea străluci în jurul nostru, fără să strălucească în inimile noastre. Există o viziune defectă care trebuie lecuită, un ochi orb care trebuie deschis, un voal care trebuie ridicat, un întuneric gros în interior, care trebuie risipit prin mandatul său creativ, „Să fie lumină”. Fără a trece cu privirea abundenţa luminii Evangheliei, aceasta este la fel de adevărat ca oricând, că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu”; „şi nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”; şi că el este adesea încântat să „ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi să le descopere pruncilor”.

Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul, Duhul lui Dumnezeu este agentul, în această mare lucrare de iluminare. Biblia este manualul, însă Duhul este învăţătorul. El nu numai că este autorul acelei cărţi, ci şi interpretul acesteia, care ne conduce spre o cunoaştere a adevărurilor ei. El ne pune Biblia în mâinile noastre, ca o „lumină pentru picioarele noastre şi o candelă pe cărarea noastră”; dar, ştiind că noi suntem în mod natural orbi, şi nu putem vedea prea departe, el ne deschide ochii şi străluceşte în inima noastră. Tot adevărul pe care îl învaţă vreodată Duhul este în Cuvânt; dar acesta nu şi-ar găsi intrarea în inimile noastre dacă acesta nu ar fi acolo. Cuvântul este o sabie – o sabie cu două tăişuri; dar eficienţa ei depinde de aceasta – că ea este sabia Duhului. Cuvântul este o lumină; dar „în lumina sa noi vedem lumina”. „Intrarea Cuvântului său oferă lumină”; dar acesta intră doar atunci când „el deschide inima”. De aici şi rugăciunea psalmistului, „Deschide-mi ochii ca să văd lucrările minunate ale legii tale”; şi rugăciunea mult mai remarcabilă a apostolului, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru”. Aici este o lucrare puternică a Duhului asupra sufletului; aceasta trebuie întărită cu putere. Şi pentru ce scop? „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Aici nici un adevăr nou nu se spune că ar fi revelat, ci ceea ce este conţinut în Cuvânt este făcut de cunoscut prin iluminarea interioară a Duhului Sfânt.

De învăţătura Duhului depinde eficienţa tuturor mijloacelor harului, în special cea a citirii şi predicării Cuvântului. Fără de Duhul slujirea Cuvântului ar fi total neroditoare pentru toate scopurile conversiei mântuitoare. Aceasta ar putea fi o binecuvântare socială, ca un mijloc de menţinere în viaţă a sensului moralităţii comune din lume, dar nu ar putea fi niciodată mijlocul vieţii spirituale pentru suflet, decât dacă ar fi însoţit de harul iluminator al Duhului. Ce ar fi mai puternic decât lucrarea apostolilor? Ce raţiune ar fi mai viguroasă, ce apeluri mai copleşitoare, ce elocvenţă mai elevată, ce zel mai urgent, decât acela al lui Pavel? Ce dragoste aşa de tandră, ce blândeţe aşa de patetică, ce patos aşa de atingător, ce ungere atât de bogată şi de dulce ca cea a lui Ioan? Ce orator sacru mai bun a furnizat pentru vocaţia sa mi mult decât Apolo, despre care este scris că „el era un om elocvent, şi cunoscător al Scripturilor”? Ba chiar şi lucrarea oamenilor inspiraţi, predicarea apostolilor lui Hristos, a depins de toată eficacitatea ei salvatoare de harul Duhului; căci apostolul spune, „Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu Sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, Sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Lucrătorii sunt adesea implicai drept instrumente de iluminare şi de convertire a sufletului; şi aici se poate spune despre ele, din punct de vedere ministerial, că ei sunt părinţii spirituali ai convertiţilor. Totuşi nu este prin puterea lor aceasta, ci prin puterea Duhului Sfânt; aşa că fiecare lucrător plin de succes ar putea să spună împreună cu apostolul, „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?” Acest mare adevăr, dacă arată slăbiciunea slujitorului, va dovedi şi tăria lucrării lui; căci el nu se va simţi niciodată atât de profund impresionat ori cu măreţia muncii lui sau cu demnitatea misiunii sale, de parcă ar fi în totalitate convins că eficacitatea întregii lui predicări depinde de puterea Duhului. Aceasta îl va reîncărca cu tărie nouă, şi-l va inspira cu speranţă nouă, atunci când toate aparenţele exterioare sunt cele mai nepromiţătoare; şi în tăria acestei simple credinţe, el va sta pregătit să îşi prezinte mesajul său, înaintea oricărei audienţe, sălbatică sau civilizată, asigurat fiind că acelaşi Duh care a adus adevărul acasă în sufletul său, poate aduce de asemenea acasă, cu demonstraţie şi putere, atât pe ţăranul redus şi incult, cât şi pe omul rafinat, poate scepticul, sau dispreţuitorul om de ştiinţă.

În plus, Cuvântul, lucrarea şi alte mijloace de instruire, sunt adaptate naturii raţionale a omului, şi sunt în propria lor natură adecvate pentru scopul pentru care ele sunt angajate; oamenii, chiar, în folosirea aptitudinilor lor naturale, ar fi instruiţi, impresionaţi şi afectaţi de citirea şi auzirea Cuvântului, dar ei nu pot fi iluminaţi spre mântuire fără de învăţătura Duhului.

Operaţiile Duhului sunt adaptate naturii omului ca fiinţă raţională şi inteligentă; şi el lucrează în şi prin aptitudinile sufletului. Aceeaşi minte care este acum în întuneric este cea care trebuie transferată în lumina minunată; aceeaşi pricepere care acum este ignorantă care trebuie să fie informată; acelaşi ochi care acum este orb ce trebuie să fie deschis şi să i se permită să vadă. – Duhul îşi exercită de obicei puterea prin folosirea mijloacelor adecvate. Omiţând din consideraţia noastră cazul pruncilor, care pot fi sfinţiţi din pântec prin operaţiile secrete ale Duhului, este clar faptul că în cazul adulţilor, mintea este iluminată în mod instrumental de către adevăr, care este de aici numit „lumina glorioasei evanghelii”, şi „luceafărul ce răsare în inimă”. Cuvântul lui Dumnezeu este un mijloc adecvat de iluminare a minţii; este un instrument care este în oricare privinţă adecvat scopului pentru care este el angajat (1 Timotei 3:14). Dacă rămâne cineva în întuneric cu Biblia în mâinile lor, nu este pentru că nu ar fi lumină în Biblie, ci pentru că nu este nici un ochi spiritual ca să desluşească aceasta. Tot adevărul pe care un credincios iluminat îl poate câştiga vreodată sub învăţătura Duhului este conţinut de fapt în Biblie, deşi el nu a văzut aceasta acolo: ba mai mult, o mare parte din el poate să fi fost conţinut în articolele crezului său declarat; dar nu a fost cunoscut, înţeles şi crezut în întregul său înţeles spiritual aşa cum este el acum. El este adus doar, în multe cazuri să vadă ceea ce a profesat el înainte de a crede într-o lumină nouă, aşa încât să înţeleagă şi să simtă importul şi puterea sa spirituală, ca adevăr al lui Dumnezeu.

Fiind un mijloc corespunzător, adaptat aptitudinilor minţii umane, nu ar fi nici un motiv să ne îndoim de faptul că Biblia, ca oricare altă carte, ar putea transmite multă instrucţiune unui om nereînnoit. Când este afirmat că un om natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nu se implică faptul că Biblia a fost scrisă în mod ininteligibil, sau că el nu pateu înţelege sensul şi înţelesul propoziţiilor scripturale, aşa încât să fie capabil să ofere o socoteală raţională despre ele; căci el ar putea investiga înţelesul literal al Scripturii, şi, făcând aşa, poate ataşa o idee definită la multe din afirmaţiile sale – ar putea să vadă relaţiile lor mutuale – să raţionalizeze asupra lor, şi chiar să le clarifice; şi totuşi, în sensul scriptural, el poate fi în ciuda acestor lucruri în întuneric. Există adevăruri în Biblie care admit faptul de a fi recunoscut şi chiar dovedit prin raţiunea naturală, „căci lucrurile omului pot fi cunoscute de duhul omului care este în el”; şi chiar „lucrurile Duhului”, când sunt revelate, pot fi atât de departe înţelese încât să afecteze şi să impresioneze mintea care este în ciuda acestor lucruri neconvertită. Fariseii aveau „forma de cunoaştere în lege”; ei erau marii teologi din Vechiul Testament. Totuşi Domnul nostru declară că, atât de studioşi şi de instruiţi pe cât erau ei, şi capabili de a explica scrierile lui Moise, ei nu îl cunoşteau de fapt pe Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau scrierile lui Moise. Simon Magul se prea poate să fi avut o cunoştinţă a noţiunii corecte în ceea ce priveşte adevărul conducător al Evangheliei, şi poate că era capabil să le pună în propoziţii inteligibile, atunci când el a făcut acea declaraţie de credinţă pe care însăşi apostolii au privit-o ca bază suficientă pentru admiterea sa in sacramentul botezului. Dar el nu fusese iluminat spiritual, căci „el tot mai era în fiere amară şi legat de nelegiuire”. La fel vorbeşte şi Domnul nostru despre cei care aud Cuvântul, şi îl primesc apoi cu bucurie. Ei nu numai că au o noţiune a înţelesului său, ci şi anumite impresii ale puterii sale; totuşi ei nu au „lumina vieţii”. Ei sunt ca şi Irod, „se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. Există o mare diferenţă între părerile chiar ale oamenilor naturali în privinţa subiectului adevărului divin, o diferenţă care este uluitor de exemplificată de însăşi limbajul diferit al celor trei guvernatori romani, Festus, Agripa şi Felix, în referire la predicarea lui Pavel. Festus a vorbit cu îndrăzneala unui om natural, pentru care predicarea evangheliei era nebunie „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Agripa a fost impresionat şi mişcat, căci a spus, „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin”; şi încă a fost mult mai adânc mişcat, căci „pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix era îngrozit”. Astfel, omul natural poate cunoaşte ceva despre adevărul divin – el ar putea chiar să fie impresionat şi afectat de el, fără să câştige acea cunoştinţă salvatoare pe care însăşi Domnul nostru o declară a fi „viaţa veşnică”.

Omul natural este capabil de a dobândi, prin folosinţa aptitudinilor sale raţionale, o astfel de cunoştinţă  cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu cât ar fi suficientă pentru a-l face responsabil pentru felul lui de tratarea al acestuia. Pentru a nu mai intra în alte puncte, să luam doctrina care afirmă întunecimea priceperii umane, şi necesitate harului iluminator al Duhului Sfânt, care este adesea presupus pentru a distruge fundamentele responsabilităţii umane în această privinţă; doar dacă el nu este cumva învăţat de Dumnezeu, el nu poate avea o astfel de cunoaştere experimentală a acelei doctrine care ar aparţine credinciosului exercitat, şi probabil că el nu se va supune faţă de aceasta, ci este afirmat, totuşi, într-un limbaj pur inteligibil. El nu îşi poate citi Biblia fără să fie făcut conştient de faptul că ea conţine acest adevăr, şi nici nu îşi poate exercita priceperea asupra ei, fără să obţină vreo pricepere a importanţei ei; şi acea pricepere, deşi nu este nici spirituală şi nici mântuitoare, este amplu de suficientă ca fundament al obligaţiei morale. Şi mai departe, el ar mai putea învăţa din aceeaşi sursă şi în acelaşi fel cum se face că harul iluminator al Duhului este obţinut, căci el nu poate citi pasaje ca acestea: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”; şi „dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” – el nu poate citi astfel de pasaje fără să-şi formeze vreo noţiune de rugăciune ca mijloc prin care întunericul său natural să poată fi risipit; şi, dacă nu luam în considerare clara sa percepţie naturală despre astfel de doctrine, el ori refuză să le creadă, sau persistă în a neglija rugăciunea pentru Duhul Sfânt, cu el trebuie să se aplice principii diferite, şi să fie încercat de o regulă diferită de judecată din ceea ce este aplicabil acelora care au Biblia cu ei, sau nici o minte raţională să fi gândit. Nu ai fi putut sta sub slujirea unei Evanghelii pentru ani în şir fără să capeţi vreo cunoştinţă care este suficient de abundentă pentru a te putea pune sub cele mai grele responsabilităţi. Aceasta este o reflecţie solemnă, ca această pricepere ar trebui ori să dovedească „mireasma de la viaţă la viaţă” sau „mireasma de la moarte la moarte”. Dacă nu ar fi fost mijloacele convertirii tale, aceasta ar fi baza condamnării tale, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”; şi cel care iubeşte lumina Evangheliei nu se va contracta de la lucrarea de iluminare a Duhului.

Trebuie însă să ne amintim mereu că oricare pricepere ar obţine un om natural prin exerciţiul aptitudinilor sale raţionale pe Cuvântul lui Dumnezeu, acea pricepere nu este nici spirituală şi nici salvatoare, decât dacă el este iluminat de Duhul. Dacă mi se cerea să afirm diferenţa specifică dintre priceperea naturală şi cea spirituală despre adevărul divin, sau cum pot fi ele distinse una de alta, aş fi simţit dificultatea care este de obicei atunci când se face o discriminare dintre două stări ale minţii, care au o oarecare asemănare comună, şi a cărei diferenţă constă dintr-o calitate despre care omul natural nu ştie nimic, deoarece nu are nici o experienţă a acesteia. Aşa cum este dificil să descrii o idee de culoare unui orb, sau de muzică unui surd, la fel este dificil să descrii unui om natural percepţiile caracteristice ale unuia a cărui ochi au fost deschişi de Duhul. Şi dificultatea nu este diminuată ci crescută prin faptul că el are un anumit fel de pricepere care îi este comună lui cu adevăratul credincios, şi care este prea aptă pentru a fi greşită pentru ceea ce cere Evanghelia. Probabil că cea mai apropiată abordare pe care o putem face faţă de o explicaţie ar putea fi prin a-ţi cere să convingi pe un om care vede, dar care nu are nici un sens al frumuseţii, sau unui om care aude, dar care nu are nici un sens al armoniei; cam acelaşi este cazul şi al omului natural, care vede adevărul fără să-i perceapă excelenţa lui spirituală, şi pe urechea căruia intră sunetul Evangheliei fără să trezească nici o muzică în sufletul său. Cunoştinţa mântuitoare nu este o cunoştinţă a literei moarte sau a formei exterioare a Evangheliei, ci o cunoaştere a adevărului în „lumina, în luciul şi gloria ei”; „o cunoaştere plină de gust”3 care are în ea o savoare a adevărului ca excelent: ‚Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul’. Aceasta este „lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos”. Imaginează-ţi doar părerile diferite ale lui Hristos care au fost dezbătute de cei cu care s-a întâlnit în Iudea, şi aceasta te va ajuta să înţelegi diferenţa, sau măcar să vezi că este una, dintre un tip de cunoaştere şi alte. Toţi evreii care l-au văzut pe Hristos aveau anumite păreri despre el: dar pentru ochiul carnal, „el n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”; pe când pentru ochiul spiritual, el era „mai frumos decât zecile de mii, şi plăcut totodată”; căci apostolul spune, „a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Şi la fel cum a fost atunci le fel este şi acum: ca şi Hristos, suma şi substanţa Evangheliei, a venit ca lumină „şi întunericul nu a biruit-o”; căci „el era în lume, şi lumea nu era din el, şi lumea nu l-a cunoscut”, la fel şi Evanghelia, care este Hristosul revelat, să poată fi citită şi auzită. Deşi „văzând să nu pricepem, şi auzind să nu înţelegem”, până ce Duhul „ia lucrurile lui Hristos şi ni le arăta”, prin „a străluci în inimile noastre”.

O altă diferenţă dintre cele două tipuri de cunoaştere constă în aceasta, că lumina spirituală poartă cu ea o putere auto-evidenţiatoare, şi este însoţită de o convingere din toată inima a certitudinii ei, o credinţă cordială a adevărului ei. Când ochiul este deschis să vadă slava Evangheliei, mintea are o percepţie intuitivă a autorităţii ei divine; aceasta „se supune conştiinţei în faţa lui Dumnezeu”, şi păcătosul simte că „Dumnezeu este în aceasta într-adevăr”. Dumnezeu „şi-a ridicat Cuvântul său mai presus de numele său”; acesta poartă asupra sa o impresie mult mai uluitoare a perfecţiunilor divine decât oricare altă manifestare prin care s-a făcut el cunoscut vreodată; şi atunci când ochiul este deschis să perceapă slava lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos, mintea nu mai poate crede că Cuvântul ar mai putea fi scris, decât ar putea lumea să fie îngrădită, de oricare altul decât de Cel omniscient.

Dar marele test discriminatoriu al diferenţei dintre cunoaşterea spirituală şi naturală a adevărului divin trebuie găsit în influenţa sa practică şi în roadele actuale. Lumina spirituală este însoţită de dragoste; aceasta este vitală şi puternică, transformatoare, reînnoitoare, purifică sufletul în care locuieşte; căci dacă noi privim slava lui Dumnezeu, suntem prin urmare schimbaţi în chipul său; noi iubim ceea ce discernem că este bun, admirăm ceea ce percepem a fi excelent, imităm şi devenim conformaţi faţă de ceea ce iubim şi admirăm. Aceasta nu este o lumină rece ca cea a lunii sau stelelor, ci o lumină vie, însoţită de putere şi căldură, vitalizatoare, roditoare; aceasta acordează toate aptitudinile sufletului pentru serviciul lui Dumnezeu, ca lumina care a căzut pe statuia lui Memnon, şi a trezit coardele adormite ale unei lire.

Diferenţa dintre cunoaşterea naturală şi cea spirituală a adevărului divin nu este doar reală ci şi mare. Ea este ca diferenţa dintre întuneric şi lumină, sau dintre noapte şi zi. Fiecare om natural, oricât de educat, este „înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care este în el”. El ar putea fi mai învăţat în litera Scripturilor, mai rafinat cu erudiţia literară, mai ştiinţific în ortodoxia lui dogmatică, mai elocvent în ilustrare şi argument, decât mulţi dintre aceia care sunt „învăţaţi de Dumnezeu”; dar „vă spun că cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Aceasta nu este o diferenţă în grad, ci în fel. În ceea ce este comun la ambele, omul natural ar putea avea un grad mai mare de învăţare decât cel spiritual; dar în ceea ce este specific acelora care sunt învăţaţi de Dumnezeu, nu este loc de comparare; acel fel de pricepere, deşi şi aceasta este admisă în grade ca cea posedată de oamenii lui Dumnezeu, nu aparţine nimănui, decât acelora care sunt învăţaţi de Duhul său. Şi această diferenţă este mare, încât oamenii lui Dumnezeu, ai căror ochi sunt deschişi să înţeleagă Scripturile, se spune despre ei că au „o nouă înţelegere oferită lor”. „Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi Suntem în Cel ce este adevărat”; nu că ar fi creată o altă aptitudine, ci că cea veche este în întregime reînnoită. Şi această schimbare este produsă însăşi asupra înţelegerii. Nu este destul ca afecţiunile să fie desprinse de păcat, de parcă s-ar elimina împiedicările din dreapta operare a unei minţi presupuse a fi în sine „pură, nobilă şi nepătată”; nu, cunoştinţa a împărtăşit ruinele căderii, şi este în sine pervertită; şi astfel ea trebuie să fie reînnoită de cel care a creat-o, altfel ar deforma pentru totdeauna lumina, oricât de clar ar străluci aceasta din pagina Scripturii.

Aşa cum priceperea este aptitudinea conducătoare a sufletului, şi desemnată în mod clar să influenţeze, controleze şi guverneze pe toate celelalte prin lumina sa, la fel şi întunericul este aici cauza prolifică a unui astfel de rău moral şi spiritual. Priceperea, prin urmare, trebuie să fie iluminată, dacă inima e să fie reînnoită. În Scriptură se vorbeşte despre întuneric spiritual, nu ca un lucru simplu pasiv sau negativ, ci ca o putere pozitivă; „puterea întunericului” este în mod expres menţionată, şi îngerii apostaţi sunt reprezentaţi ca ţinuţi în „lanţurile întunericului”, de parcă ar fi impus cătuşe pe suflet, şi într-adevăr ar putea să rupă aceste cătuşe doar de către acela care a cauzat căderea lanţului de fier din mâinile şi picioarele ucenicilor lui întemniţaţi.

Apostazia noastră de Dumnezeu este descrisă ca fiind formată în principal din întunericul nostru spiritual. Finalul fiinţei noastre era acela de a-l „glorifica pe Dumnezeu”, aşa cum creaturile inteligente ar trebui, prin percepere, preamărire şi încântarea în slava lui: aceasta este cel mai înalt exerciţiu al îngerilor şi al serafimilor. Şi acum dacă un nor negru ascunde de noi perfecţiunile sale, dacă l-am putea avea pe Dumnezeu prezent în gândurile noastre fără a percepe slava sa, aceasta este deodată evidenţa şi esenţa căderii noastre melancolice.

Acest întuneric nu este doar umbra morţii sub care duşmănia noastră faţă de Dumnezeu îşi găseşte adăpost şi acoperire, ci este într-un anumit sens cauza acelei duşmănii în măsura în care aceasta dă naştere la nenumărate prejudicii împotriva lui Dumnezeu, care o hrănesc şi o ţin în viaţă, precum şi iluzii multiforme, variind de la cel mai pustiit ateism până la cea mai groaznică formă de superstiţie; şi dacă aceste prejudicii şi aceste iluzii trebuiesc a fi măturare, şi duşmănia pe care o produc acestea şi o hrănesc trebuie ucisă, aceasta trebuie să fie făcută prin cel care a poruncit ca lumina să strălucească în întuneric, strălucind în inimile noastre, pentru a ne oferi lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos.

Această iluminare a Duhului are referinţă la tot adevărul Evangheliei, dar este oferită într-un grad mai mare sau mai mic, în timp ce în fiecare instanţă ea îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut înspre mântuire. „Voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi cunoaşteţi toate lucrurile”. „Ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea”. Din aceste cuvinte este clar faptul că cei toţi cei care sunt învăţaţi de Dumnezeu cunosc ceea ce este necesar să fie crezut pentru mântuire, şi că respectivii nu sunt lăsaţi să depindă pe simpla învăţătură umană; dar aceasta este egal de clar din context, că această ungere nu înlătură folosirea unor astfel de mijloace de informare pe care Dumnezeu le-a oferit Bisericii sale; ci din contra, acelaşi apostol spune, „Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl”; „”Nu v-am scris că nu cunoaşteţi adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi”. Scrisoare apostolului a fost desemnată şi potrivită pentru instruirea lor, şi era folositoare, nu numai în „aprinderea minţilor lor prin amintirea acestora”, ci şi prin a-i ajuta să aplice adevărul la exigenţele condiţiei lor, ca unul care i-a expus pe aceştia seducţiei falşilor învăţători, şi în a-i permite să crească în cunoştinţa de Dumnezeu; căci printre creştini există grade de lumină spirituală, aşa cum printre oamenii naturali sunt grade de cunoaştere seculară; şi un fel de cunoaştere admite creşterea şi sporul, şi depinde de folosirea mijloacelor ordinare, cu nu mai puţin decât cealaltă. Am putea să-l cunoaştem pe Domnul ca şi Apolo, deşi am putea fi aduşi, ca şi el, spre „a cunoaşte cale Domnului mult mai perfect”. După cum şi cunoştinţa care este comună tuturor acelora ce sunt învăţaţi d Dumnezeu îmbrăţişează ceea ce este necesar să fie cunoscut şi crezut pentru mântuire, în timp ce, fiind împărţită în grade mai mari sau mai mici, poate exista o diversitate de opinie chiar şi printre adevăraţii creştini în punctele de importanţă minoră, vedem deodată originea şi natura acelei minunate uniformităţi de sentiment dintre aceia care marchează unitatea credinţei creştine în privinţa tuturor adevărurilor fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce ne-am putea aştepta în mod rezonabil să descoperim o varietate de opinii, apărând din diferite grade de lumină, chiar şi printre acelea care sunt în principal şi substanţial una. Şi această consideraţie trebuie îmbunătăţită ca o lecţie de caritate universală şi de toleranţă mutuală printre ucenicii lui Hristos.

Acesta este un adevăr preţios al Bibliei, ca harul iluminator al Duhului Sfânt, deşi ar fi în special promis spre slujirea Evangheliei ca fiind doar cel prin care funcţiile sale specifice să poată fi exercitate cu succes, nu este limitată acelora, şi la nici o altă clasă sau ordin de oameni, ci este comună tuturor credincioşilor. Fiecare persoană privată – fiecare om smerit, care ia Biblia în mâinile sale şi se retrage în cămăruţa lui pentru a medita şi a o citi acolo, este privilegiat să ceară şi să aştept învăţătura Duhului lui Dumnezeu. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Comunicarea directă a fiecărui suflet cu Dumnezeu ca „Tată al luminilor”, cu Hristos ca „lumina lumii” şi cu Duhul Sfânt ca „Duhul adevărului”, arată faptul că poziţie au creştinii în Biserica Creştină; şi aceasta, deşi Dumnezeu le-a oferit în mod graţios ajutoarele şi ghidele spirituale, el nu i-a lăsat absolut de independenţi de oricare alt ordin al oamenilor; cu atât mai puţin să-i fi supus pe aceştia la simpla autoritate umană în materiile credinţei: „credinţa lor trebuie să stea nu pe înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”.

NOTE

1 Despre acest subiect important, autorul le recomandă cititorilor săi pe Jonathan Edwards despre ‘The Reality of Spiritual Light.’ Works, vol. viii. p. 5?; Thomas Halyburton on ‘The Nature of Faith;’ and John Owen’s Discourses on ‘The Reason of Faith;’ and ‘The Causes, Ways and Means of Understanding the Word of God.’ Works, vol. vi.

2 Howe, Works, viii, 566.

3 Thomas Halyburton.

Despre autor

James Buchanan s-a născut în 1804. El a deţinut câteva poziţii de pastor înainte de a deveni Profesor de Apologetică şi mai târziu de Teologie Sistematică la Free Church College din Edinburg. El a avut o mare faimă ca predicator, maniera sa de la amvon fiind marcată de claritate susţinută a gândirii şi un împătimit elocvent evanghelic. Dintre lucrările cele mai experimentale ale lui Buchanan este una din care este preluat şi acest articol, Oficiul şi Lucrarea Duhului Sfânt, care a fost publicată prima dată în 1843 şi apoi republicată de Banner of Truth Trust în 1966.

http://www.voxdeibaptist.org/Lucrarea_Duhului_Buchanan.htm

PNEUMATOLOGIE  AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT  DM Lloyd Jones

download - Copie

AUTORITATEA DUHULUI SFÂNT   DM Lloyd Jones

Introducere

Mai întâi de toate as vrea să vă reamintesc, dintr-un punct de vedere practic, că această a treia diviziune a studiului nostru despre autoritate este cea mai importantă dintre toate. Notaţi că am spus dintr-un punct de vedere practic, aceasta pentru că tot ceea ce am considerat până în acest punct ar putea să nu fie de nici o valoare dacă nu am cunoaşte şi am experimenta autoritatea Duhului Sfânt. Putem studia autoritatea Domnului şi a Scripturilor într-o manieră pur intelectuală; putem avea convingeri intelectuale, dar ele nu ne afectează din necesitate vieţile şi lucrarea noastră. Doar atunci când autoritatea Duhului Sfânt ajunge să fie de o greutate pentru noi atunci aceste lucruri devin reale şi vii şi puternice pentru noi. Ba mai mult, tot ceea ce credem despre Scripturi şi despre Domnul ar putea fi aplicate doar în slujirea noastră şi astfel să devină relevante faţă de lume şi situaţiei ei, pe măsură ce suntem sub autoritatea şi puterea Duhului Sfânt. Aşa că din punctul de vedere practic nu este nici o întrebare ci că aceasta este cea mai importantă materie dintre toate.

În al doilea rând, există adeseori în minţile oamenilor un conflict între autoritatea Scripturilor şi cea a Duhului Sfânt. Despre cum are loc acesta este un aspect care în sine merită tratarea atentă şi prelungită, însă noi nu putem zăbovi la aceasta deoarece preocuparea noastră din prezent este de a trata altceva. Vă voi aminti doar în trecere faptul că în secolul al 17lea acest conflict a devenit acut între puritani şi i-a împărţit în două grupări principale. Aceia care susţineau că nimic nu conta decât autoritatea Duhului au devenit cunoscuţi sub numele de Societatea de Prieteni (sau ‘Quakerii’). Ei spuneau că nimic nu conta decât ‘Lumina Interioară’, mărturia interioară, experienţa interioară şi o putere interioară. Ei mai tindeau să deprecieze Scripturile, unii dintre ei mergând atât de departe încât să afirme că Scripturile nu mai erau deloc necesare. Acea atitudine a provocat în mod natural o reacţie în cealaltă grupare care a avut tendinţa poate de a deprecia oarecum locul, influenţa şi autoritatea Duhului şi să accentueze în mod exclusiv autoritatea Scripturilor.

Cu siguranţă că aceasta este o antiteză pe deplin artificială şi falsă. Crezând pe măsură, şi aşa cum am văzut, că este Duhul Sfânt acela care a inspirat şi a călăuzit pe oameni să scrie Scripturile, ar trebui să ne fie clar faptul că aceasta a fost în mod evident intenţia Sa ca Scripturile să fie folosite. Dar mai mult decât atât, Scripturile ne îndeamnă să căutăm, să examinăm şi să ‘cercetăm duhurile’. Din nefericire în lume există duhuri rele precum şi Duhul Sfânt. În plus, aceste duhuri rele ne tot atacă şi încearcă să ne influenţeze. ‘Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui’, spune apostolul, ‘ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti’ (Efeseni 6:12). Aceste duhuri vor să ne înşele şi să ne ducă în eroare. Aşa că singura cale prin care putem examina şi testa duhurile, precum şi pe noi înşine, este prin Cuvânt. Biblia sugerează, prin urmare, că Duhul Sfânt ne vorbeşte în mod normal prin Cuvânt. El ia propriul Său Cuvânt, Îl iluminează, şi ia şi minţile noastre şi le iluminează, şi astfel suntem făcuţi receptivi faţă de Cuvânt. Printr-un astfel de proces suntem capabili să verificăm toate experienţele pe care le-am putea avea, aşa ca să putem fi siguri că nu suntem duşi în rătăcire sau înşelaţi. Nu este corect, prin urmare, să vorbim despre Duhul sau despre Cuvânt, ci mai degrabă despre Duhul şi Cuvântul, şi în special Duhul prin Cuvânt. Această antiteză care tinde a fi perpetuată în anumite părţi ale lumii chiar şi astăzi, este una pe care ar trebui să o refuzăm să ne întreţină.

O a treia consideraţie care accentuează importanţa subiectului nostru este că, din toate aspectele aceste întrebări despre autoritate, nu este nici una care să fie aşa de neglijată astăzi aşa cum este autoritatea Duhului. O mare atenţie este oferită Persoanei Domnului nostru şi a autorităţii Lui. Este cu siguranţă un mare interes în Scripturi şi în autoritatea lor, dar cât de mult ne pasă, comparativ vorbind, despre Duhul Sfânt şi autoritatea Sa? Dacă ar fi să hazardez o opinie aş spune că nici un respect al credinţei creştine nu a fost atât de tragic neglijat şi poate chiar greşit înţeles. De ce? Este important ca noi să ne punem această întrebare, deoarece pe măsură ce vom ajunge să-i răspundem vom fi forţaţi să ne examinăm pe noi înşine. Aici, cred într-adevăr că avem de a face cu sursa principală a slăbiciunii din Evanghelismul modern.

Care sunt atunci motivele pentru această neglijare? Eu cred că una este respectabilitatea şi marea noastră preocupare în privinţa ‘demnităţii’. Acesta este cuvântul fatal, care se pare că a apărut undeva la mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Părinţii acelei mari generaţii au fost născuţi într-o atmosferă de mari treziri religioase. Ei erau bărbaţi care erau vii faţă de mişcările Duhului. Ei nu erau aşa de preocupaţi de ei înşişi, sau de demnitatea lor, ori posesiunea lor; dar spre mijlocul acelui ultim secol această ideea a apărut, şi oamenii au început să vorbească despre nevoia unui serviciu ‘impunător’. Aşa că ei au început să pună mai mult accent pe echiparea şi pregătirea intelectuală a lucrătorului decât pe convertirea sa, pe faptul că el era umplut cu Duhul, şi consecventa sa autoritate şi intuiţie spirituală. Aceasta a fost făcut pentru ca noi să avem o formă de slujire ‘impunătoare’. Unul din rezultate a fost că Biserica a început să acorde mai multă atenţie formelor şi ceremoniilor.

În acelaşi timp, un fel de mândrie de învăţare şi de cunoaştere a început să se furişeze în acest cadru. Pe măsură ce educaţia populară se răspândea, oamenii au spus că Biserica avea nevoie de o slujire mult mai educată. Era argumentat faptul că oamenii care mergeau la şcoli primare, secundare şi la universităţi nu mai erau mulţumiţi cu felul vechi de predicare. Toate aceasta sunt de sub titlul general al ‘respectabilităţii’, şi fără îndoială că a avut efectul ‘stingerii duhului’. Dorinţa pentru o lucrare cultivată şi educată este desigur corectă, dar nu este simplă ca un final în sine, şi niciodată pe cheltuiala elementului spiritual.

Aceasta este o explicaţie a neglijării acestui subiect. O alta, care este îndeaproape relatat faţă de prima, este frica noastră de ‘entuziasm’. A existat o oroare de exces. Auzim de diferite secte şi denominaţii care pun un mare accent pe lucrarea şi slujba Duhului, dar noi adăugăm deodată, ‘Priviţi la excesele lor. Priviţi la lucrurile pe care le fac ei. Priviţi la lipsa lor de control.’ Mulţi au devenit aşa de şocaţi la gândul excesului şi şi-au permis să fie duşi aşa de departe către cealaltă extremă încât ei sunt fără îndoială vinovaţi de stingerea şi întristarea Duhului.

În ciuda acestui fapt, acuzaţii de entuziasm au fost aduse împotriva Evanghelicilor. În special împotriva lui George Whitefield, John Wesley, şi a asistenţilor lor de acum două sute de ani în urmă. Ei sunt în mod continuu acuzaţi de episcopi şi de alţii că sunt ‘entuziaşti’. Totuşi, aceasta nu a fost preocuparea acestor bărbaţi, şi nici nu i-a înfricoşat. Însă creştinii moderni, evanghelicii moderni, par a fi speriaţi şi îngroziţi de această acuzare, de parcă ar fi fost ceva inerent de greşit apărut într-o fiinţă creştină şi, uneori, ieşit în afara controlului propriu. Căci chiar dacă aş încerca de la mine să apăr excesul sau fanatismul, sunt sigur însă că pericolul nostru de astăzi este acela de a fi aşa de înfricoşat de astfel de lucruri de parcă ar fi vinovaţi de stingerea Duhului. În ultima analiză, de sigur, totul se rezumă la întrebarea mândriei. Suntem aşa de preocupaţi de noi înşine şi de propria noastră importantă încât ne este aproape teamă să permitem Duhului Sfânt să câştige control, decât dacă nu cumva ne găsim pe noi înşine făcând sau spunând ceva, sau a apărea într-o aparenţă care nu este într-un acord deplin cu ideile noastre despre ceea ce se potriveşte cu individul modern educat şi sofisticat.

ÎNCERCĂRILE BISERICII DE A RECAPTURA AUTORITATEA

Nu este nici o îndoială că un studiu al acestui subiect este nevoia cea mai mare a Bisericii din prezent. Biserica de astăzi, totuşi, aşa cum a încercat să facă în vremurile anterioare, pare să neglijeze aceasta, şi îşi caută sursa ei de autoritate oriunde în afară de aici. Ea este conştientă de faptul că ea este cu mai mult sau mai puţin impotentă, că ea nu are nici un impact pe care ar trebui să-l aibă asupra lumii. Ea este conştientă că ceea ce-i lipseşte este autoritatea reală. Însă în căutarea ei după aceasta, ea pare să facă orice în afară de a se întoarce la autoritatea Duhului Sfânt.

Comportându-se astfel, Biserica de astăzi aproape că repetă în mod aproape exact experienţele din secolele anterioare. Dacă mergeţi înapoi la istoria Bisericii din secolul al 17lea şi la începutul celui de-al 18lea, veţi descoperi că oamenii au devenit conştienţi de pierderea influenţei Creştinismului. Raţionaliştii din partea târzie a secolului al 17lea şi deiştii părţii timpurii a secolului al 18lea îşi ţineau discursurile şi scriau cărţi. Biserica se părea că este destul de neajutorată. Aşa că un număr de creştini s-au întâlnit şi s-au întrebat reciproc, ‘Ce am putea face pentru a reafirma autoritatea Bisericii şi a adevărului?’ Ei s-au decis că el mai bun plan ar fi să fondeze un nou lectorat. Ei au fondat ceea ce se numeşte Discursurile Boyle, care sunt încă oferite anual. Care era subiectul acestor discursuri? Era simplu acela de a apăra credinţa creştină, de a produce un sistem de argumente şi de apologii în apărarea credinţei. Apoi, în timpul aceleiaşi ere, acelaşi om remarcabil cu un mare intelect, Episcopul Butler, lucrând în acelaşi asentiment cu această abordare, a scris faimoasa Analogie a Religiei.

Ce se intenţiona prin toată această activitate? Ei se străduiau să restaureze autoritatea Bibliei şi a evangheliei, şi să stabilească credinţa creştină în mod raţional. ‘Trebuie să facem ceva pentru a recăpăta vechea autoritate’, au spus ei. Aşa că au făcut-o în acel fel. Ei au produs apologetica zilelor lor. Dar din câte cunoaştem pe deplin până acum, nu au fost Discursurile Boyle şi nici lucrările Episcopului Butler cele care au restabilit poziţia Bisericii şi să-i fi restaurat veche sa autoritate. Ce a fost aceasta? Aceasta a fost felul de acţionare a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în persoana lui George Whitefield şi John Wesley în Britania şi prin alţii cum ar fi Jonathan Edwards şi Tennenţii din America. Aceasta a fost măreaţa trezire evanghelică a secolului al 18lea. Ceea ce au eşuat să îndeplinească Discursurile Boyle şi lucrările Episcopului Butler, însăşi Dumnezeu le-a îndeplinit în modul Său propriu.

La începutul secolului al 19lea Biserica a simţit inc o dată aceeaşi pierdere a puterii. Influenţa trezirii evanghelice a început mai mult sau mai puţin să scadă. Alţi factori noi au intervenit şi Biserica a luat în considerare doar puţin. Se părea din nou că şi-a pierdut autoritatea sa; nu avea nici o influenţă asupra oamenilor de rând. ‘Ce se poate face’, a întrebat Biserica, ‘pentru a restaura autoritatea creştină?’ Un număr de oameni capabili şi învăţaţi cum sunt Keble, Newman şi Pusey, s-au întâlnit în Oxford şi au ajuns la concluzia că ei trebuie să acorde mai multă autoritatea predicatorului. Cum puteau face ei aceasta? Ei s-au decis că singura cale era aceea de a-l scoate pe predicator dintre oameni. Ei au simţit că el a fost prea aproape de membrii normali ai bisericii şi că ei trebuie să-l investească cu o nouă aură de autoritate. Aceasta a fost raţiunea din spatele originii Anglo-Catolicismului şi a altor treziri ale Catolicismului care au fost lipsite de Romano-Catolicismul strict. Ei sugerau ca predicatorul ar trebui să se îmbrace într-o manieră diferită. Aşa că ei i-au pus straie diferite pe el. Ei l-au dus cu mult mai departe de prezenţa fizică actuală a oamenilor; l-au împins spre zona pristolului şi spre ceea ce ei numeau ‘altar’. Ei însăşi au ridicat altarul şi au încercat să investească acea parte a clădirii bisericii cu o nouă demnitate. Ei au argumentat faptul că, drept rezultat, oamenii aveau să vină şi să asculte cu frică şi tremur şi cu o dispoziţie mai mare de a răspunde. Aceasta a fost toată ideea din întregul lor demers. A fost parte din căutarea după autoritate şi, aşa după cum ştiţi, au fost mulţi care s-au dus în Biserica Romei deoarece ei simţeau că doar aceasta ar putea într-adevăr să garanteze acest tip de autoritate.

În acelaşi timp, aşa cum am notat deja, erau aceia care credeau că învăţătura şi cunoaşterea, o pregătire mai bună şi o abordare de critică literară, istorică şi ştiinţifică a Bibliei ar restaura din nou autoritatea pierdută Bisericii. Dar suntem cu toţi familiari cu faptele. Ceea ce a dat de fapt Bisericii o nouă autoritate în secolul al 19lea nu a fost nici una din aceste lucruri. Aceasta s-a întâmplat eventual prin acea trezire care a izbucnit în America în 1857 şi în Ulster, Ţara Galilor şi în alte părţi ale lumii în 1858 şi 1859. Aceasta a fost o trezire spirituală, o reînnoire evanghelică mare pentru încă o dată. Aceasta a fost felul de acţionare şi de intervenţie a lui Dumnezeu în puterea Duhului care a restaurat de fapt autoritatea şi nu încercările oamenilor.

Atunci când luam în considerare situaţie în ziua de astăzi descoperim faptul că Biserica în general repetă comportamentul celor două secole anterioare şi reintroduce expedientele care au fost adoptate atât de des în decursul lungii sale istorii. Fiecare din zilele de astăzi este preocupat cu această chestiune a autorităţii. Întrebările care se pun sunt, ‘De ce nu putem atinge acele mase care sunt în afară? Cum am putea stabili un contact? Cum îi putem face să ne asculte? Ce am putea face pentru a da bisericii autoritate în predicare şi în pronunţările ei?’ Observaţi dar felul în care mulţi încearcă să se ocupe de această situaţie. Ei spun, ‘Problema principală este, de sigur, faptul că Biserica nu a ţinut-o în pas cu vremurile. Ea nu îşi face reclamă aşa cum ar trebui de fapt. Marile afaceri au avut succes prin intermediul reclamei.’ Aşa că marile denominaţii au înfiinţat departamentele de publicitate. Ei aveau birouri de publicitate, şi ei aveau grijă ca paragrafele corespunzătoare erau puse în mod regulat în ziare. ‘Puneţi aceasta înaintea oamenilor şi ei vor începe să asculte’ era sloganul. Ei aderă la autoritatea marii voci şi a marii reclame.

Alţii spun, ‘Nu, nu aşa trebuie făcut. Ceea ce avem nevoie este o preocupare socială. Oamenii în cele din urmă sunt interesaţi în lucrurile materiale şi în problemele sociale. Biserica, prin urmare, trebuie să se coboare şi să arate că ea îşi asumă un interes mai mare în astfel de materii, şi ea trebuie să vorbească cu mult mai mult despre întrebările politice şi sociale, şi apoi oamenii vor începe să acorde atenţi şi să asculte la mesajul nostru.’ Alţii susţin faptul că singura cale de a recâştiga autoritatea este prin a se face o mai mare folosire de radio şi de televiziune. ‘Aici este un mare instrument şi o mare sursă a puterii,’ spun ei. ‘Biserica trebuie să o clădească. Să pună bani în ea. Să ne folosim de marele mijloc de publicitate şi de propagandă’. Alţii însă îşi pun credinţa lor în producerea de cărţi şi de literatură.

Cuplat cu aceasta, de sigur, este şi întreaga idee de învăţare şi cunoaştere. Mulţi simt că dacă am putea să arătam că creştinul modern ştie totul despre ştiinţă, că el nu este doar un nebun şi un entuziast, ci că este foarte raţional, intelectual şi ştiinţific, atunci lumea va fi mai pregătită să asculte de el. Acesta este motivul obişnuit din spatele a multe cărţi desemnate să reconcilieze ştiinţa şi religia. Acestea sunt argumentele de bază. Dar în spatele la toate acestea, ceea ce este cel mai important, ni se spune, decât toate celelalte puse laolaltă, este nevoia de unitate şi pentru o mai mare organizaţie mondială a Bisericii. Necazul real, de care suntem informaţi în mod constant, este că forţele Creştinismului sunt divizate. Lumea necreştină este una, şi aici este şi Biserica divizată într-o serie de fragmente. Cum am putea vorbi dar cu autoritate într-o astfel de situaţie? Ei spun că este doar un lucru de făcut. ‘Trebuie să avem o Biserică mare mondială. Dacă am putea deveni un a şi am înfrunta lumea împreună, ea va trebui mai apoi să asculte. Acesta este secretul autorităţii’.

În a spune toate acestea eu nu descriu doar acele Secţiuni ale Bisericii care nu sunt evanghelice. Din nefericire, vorbesc şi despre Evanghelism. Mi se pare că am căzut în aceeaşi eroare. Cităm adesea, ‘Nu prin forţă, nici prin putere, ci prin Duhul meu, spune Domnul,’ şi totuşi în practică se pare că ne bazăm pe ‘puternicul dolar’ şi ‘puterea presei’ şi a publicităţii. Se pare că credem că influenţa noastră va depinde pe tehnica şi programul nostru pe care îl putem pune înainte, şi că numerele, lărgimea, măreţia, cea care se va dovedi a fi eficientă! Se pare că am uitat că Dumnezeu a făcut majoritatea lucrărilor Lui în Biserica în decursul istoriei prin ‘rămăşiţe’. Se pare că am uitat marea povestire despre Ghedeon, de exemplu, şi de felul cum Dumnezeu a insistat asupra reducerii numărului de 32.000 de bărbaţi la 300, înainte ca El să se poată folosi de ei. Am devenit fascinaţi de ideea de măreţie, şi suntem destul de convinşi că dacă am putea doar să ‘scena’ (da, acesta este cuvântul!) ceva destul de mare înaintea lumii, o vom scutura şi vom produce o mare trezire religioasă. Aceasta se pare că este concepţia modernă a autorităţii.

Toată aceasta, sugerez eu, nu este nimic altceva decât vechea eroare în care Biserica a căzut în mod repetat. Maxima lui Hegel despre istorie este la fel de adevărată despre Biserică precum este faţă de lume ‘Istoria ne învaţă că istoria nu ne învaţă nimic.’ Părem a fi determinaţi să continuăm în mod repetat în felul aceloraşi erori, şi cădem în aceleaşi gropi ca şi strămoşii noştri. Tot ceea ce ne aduce înapoi la aceasta, la faptul că Biblia învaţă clar şi deschis că metoda lui Dumnezeu este întotdeauna prin Duhul şi autoritate şi puterea Sa. Ceea ce ar trebui să facem atunci, mai presus de orice altceva, este să studiem acest subiect – autoritatea Duhului Sfânt.

AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA DOMNULUI NOSTRU

Cum este manifestată această autoritate? Am văzut deja un fel din studiul nostru despre autoritatea Scripturilor. Dar acum trebuie să ajungem la felul în care vedem noi autoritatea Duhului Sfânt demonstrată în viaţa pământească şi în lucrarea Domnului Isus Hristos. Aceasta este, de sigur, unul din cele mai importante aspecte ale subiectului nostru. Ne reamintim de felul cum a fost El botezat la începutul lucrării Sale la vârsta de 30 de ani. El a mers la Ioan Botezătorul şi i-a cerut acestuia să-L boteze. Ioan a protestat faţă de El şi a spus că mai degrabă el (Ioan) ar trebui să fie botezat de EL, dar Domnul nostru a răspuns: ‘Lasă să fie aşa: căci aşa trebuie să împlinim toată neprihănirea.’ În acest punct din viaţa Sa, când a fost botezat de Ioan, Duhul Sfânt s-a coborât peste El în forma unui porumbel, şi vocea din cer a declarat, ‘Acesta este fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea’.

Acum acest lucru este unic. Domnul nostru a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca El să-şi exercite lucrarea Sa în calitate de Mesia. Să notăm cum este pus acest lucru în Ioan 3:34, „Dumnezeu nu-i dă Duhul cu măsură”. Dumnezeu i-a dat Lui Duhul într-o plinătate completă pentru sarcina Sa. Acest lucru este un mister, dar se pare a fi clar faptul că şi Fiul lui Dumnezeu (pentru scopurile lucrării Sale de mijlocire de pe pământ) nu ar fi putut face lucrarea care i-a fost încredinţată Lui decât dacă Tatăl nu i-ar fi ‘dat’ astfel Duhul Sfânt. Isus Hristos era tot a doua Persoană veşnică din binecuvântata Sfânta Treime, dar El a lăsat aparte semnul slavei Sale. El s-a smerit pe Sine însuşi şi a venit pe pământ să trăiască în calitate de om. De aceea El trebuia să se roage şi de aceea lucrul acesta era esenţial ca el să primească astfel plenitudinea Duhului. Lui nu i s-a dat Duhul ‘cu măsură’.

El însuşi a afirmat acest punct. Liderii evreilor se argumentau cu el despre autoritatea şi puterea Sa. Ei erau mai degrabă impresionaţi de hrănirea Sa a cinci mii de oameni prin intermediul unui miracol, însă ei i-au înţeles greşit semnificaţia. Domnul nostru le-a spus: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea, care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică, însuşi Dumnezeu, pe el L-a însemnat cu pecetea Lui” (Ioan 6:27). Aceasta este o referinţă la ceea ce s-a întâmplat acolo la botez. ‘Sigilarea’ este întotdeauna ‘cu Duhul Sfânt’. Domnul Isus Hristos spunea prin urmare, ‘Aceasta este autoritatea mea. Tatăl meu m-a autentificat atunci când a trimis Duhul peste Mine şi vocea Lui a vorbit. Am fost pecetluit de Tatăl. De ce mai sunteţi în îndoială referitor la mine? Nu miracolele ci pecetluirea Duhului mă autentifică.’ Aceasta a fost o proclamare publică a faptului că El este Mesia. Aceasta este însoţirea semnificativă de la botezul Său.

Apoi, după botez, El a fost condus de Duhul în pustie să fie ispitit de diavolul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. La încheierea acestei perioade El s-a întors la casa Lui din Nazaret şi acolo, după obiceiurile Lui, a mers în sinagogă în ziua de sabat, şi a început să citească din cartea prorocului Isaia: „Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit” (Luca 4:18-21). Ce vrea El să spună? Duhul Domnului este peste Mine. El M-a uns. Din nou, să notăm faptul că El a fost uns la botezul Său acolo la Iordan. El a primit acea ungere specială şi autoritate a Duhului pentru lucrarea Sa. În calitate de Dumnezeu-Om, Fiul omului, Lui i s-a dat Duhul Sfânt în plinătatea Sa ca el să purceadă să predice şi să facă lucrarea Sa de răscumpărare. Concluzia spre care trebuie să ajungem este că însăşi Fiul lui Dumnezeu nu ar fi putut face lucrarea Sa dacă El nu ar fi primit astfel autoritatea, ungerea, această ungere pe care doar Duhul Sfânt o poate da (Fapte 10:38).

AUTORITATEA DUHULUI ÎN VIAŢA CREDINCIOSULUI

Lucrarea Duhului în convertire

Acesta este un mare subiect care ar putea ocupa atenţia noastră pentru un timp lung. Voi oferii doar câteva sugestii. Vedem, mai întâi, autoritatea Duhului Sfânt chiar şi în materia iniţială a ajungeri la o credinţă în evanghelie. Acest lucru este descris atât de des în Scripturi. Domnul nostru accentuează în interviul Său cu Nicodim care a luat poziţia că aceasta era doar o chestiune de înţelegere. El era un învăţător al Israelului, însă el e confruntat de Cineva care are în mod clar mai multe decât el. Însă el crede despre sine, ‘Aceasta este doar un stagiu mai avansat decât acela pe care l-am atins deja’. Aşa că El a mers la Domnul nostru să spună ‘Ce altceva mai am de făcut în adiţie cu ceea ce deja fac? De ce mai am nevoie ca să pot deveni ca tine? Evident este că tu eşti un învăţător trimis de la Dumnezeu, căci nici un om nu mate face minunile pe care le faci tu decât dacă Dumnezeu este cu el.’ El se alfa pe punctul de a spune, ‘De ce mai am nevoie adiţional?’ Iar Domnul se întoarce spre el şi îi spune, ‘Adevărat, adevărat îţi spun, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.’ În efect, Domnul i-a spus lui Nicodim ‘Eşti greşit’. ‘De ceea ce ai tu nevoie este să fi născut din apă şi din Duh. Sunt lucruri care aparţin de carne; sunt lucruri care aparţin de Duh. Ceea ce este născut din carne este carne şi ceea ce este născut din Duh este duh. Nu te mira (nu încerca să înţelegi). Vântul bate în ce direcţie vrea el şi tu îi auzi sunetul, dar nu poţi să spui de unde vine şi unde se duce: aşa este cu oricine este născut din Duh. Tu ai nevoie de iluminarea şi puterea Duhului. Tu nu poţi face acest lucru pentru tine însuţi.’ Domnul nostru enunţă în mod autoritar acest principiu dată pentru totdeauna.

Acelaşi lucru este văzut în practica din Faptele Apostolilor. Primul convertit din continentul Europei conform înregistrării a fost o femeie pe nume Lidia, o vânzătoare de purpură din oraşul Tiatira. Cum a fost ea convertită? A fost ea atinsă de personalitatea apostolului Pavel? Şi-a ‘afişat’ el marea sa personalitate? Vă amintiţi cum şi-a început campania sa în Europa. El a mers la o mică întâlnire de rugăciune a femeilor, în afara oraşului într-o duminică după-amiaza. Acela a fost cel mai nefavorabil şi mai nevestit început care ar fi putu avea loc vreodată. Acolo în acea mică întâlnire de rugăciune el a şezut şi l-a vorbit acelora Cuvântul lui Dumnezeu.

‘Totuşi’, ar spune careva, ‘trebuie să fi fost personalitatea lui Pavel. Trebuie să fi fost învăţătura şi elocvenţa sa.’ Aceasta nu este ceea ce ne spune textul din Fapte 16:14, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”. Însăşi Pavel nu putea să mântuiască un suflet, oricât de măreţ ar fi fost el. Doar Domnul Duhul Sfânt poate deschide inima şi să ne permită să primim adevărul. O afirmaţie specifică a acestui fapt este în 1 Corinteni 12:3, care are să rezolve această materie, „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt”. Dacă aveţi nevoie de ceva mai mult, trebuie să mergeţi la Efeseni 2 şi acolo veţi descoperi că există doar o singură speranţă pentru cei care sunt ‘morţi în păcate şi nelegiuire’, aceia care sunt ‘copiii mâniei’ şi care umblă după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării’ şi sunt sclavi poftelor şi pasiunilor minţii precum şi ai firii şi ai trupului. Există doar o singură speranţă pentru ei. ‘Am fost înviaţi’. ‘Noi suntem lucrarea lui’. Fără de lucrarea şi autoritatea lipsită de putere a Duhului Sfânt nu ar fi niciodată un singur credincios în Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos.

Lucrarea Duhului în asigurare

Dar autoritatea Duhului nu se încheie aici. Doar Duhul Sfânt este cel care ne poate da în final o asigurare nezdruncinată a mântuirii. Acum acest subiect al asigurării mântuirii este unul foarte important, şi unul care pentru mine se pare că este foarte frecvent înţeles greşit. Există trei feluri principale prin care asigurarea ajunge la noi, dar adesea în aceste zile, din nefericire, doar prima este accentuată. Prima este ceea ce este obţinut prin a crede şi a ne aplica pe noi înşine faţă de simplul cuvânt al Scripturii în calitate de cuvânt autoritar al lui Dumnezeu. Acesta ne spune că ‘cel ce crede în el nu este condamnat’. Există cuvântul lui Dumnezeu, îl credem şi ne bazăm pe el.

Totuşi acesta este doar primul fel prin care asigurarea vine la noi. Într-adevăr, aceasta poate fi uneori periculoasă. Aceasta poate fi un fel de ‘credulism’. Un om poate spune aceasta pentru propria sa linişte a minţii şi pentru propriile sale scopuri. Noi acceptăm aceasta, dar ea singură nu este de ajuns. Avem nevoie de ceva mai mult, ceea ce este al doilea fundament al asigurării. Prima epistolă a lui Ioan ne oferă anumite criterii. Ioan spune că există anumite teste ale vieţii spirituale.

„Noi cunoaştem că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi.”

Ştim din nou că am trecut de la moarte la viaţă deoarece nu mai găsim poruncile Domnului a fi grele. Ele sunt o încântare pentru noi. Şi mai sunt şi alte teste.

Noi credem în Domnul Isus Hristos.

Suntem conştienţi de Duhul care lucrează în noi.

Noi ne examinăm pe noi înşine pentru a vedea dacă roada Duhului este manifestată în noi. Dacă descoperim aceste lucruri, putem fi asiguraţi că suntem născuţi din nou. Viaţa trebuie să se manifeste întotdeauna pe sine. Viaţa din copac produce mere, pere sau piersici. Viaţa este legată să se arate pe sine, şi dacă descoperi vreun semn sau evidenţă de viaţă, aceasta este garanţia că acolo există prezenţa vieţii. Aceasta este o formă mai sigură de asigurare decât prima, care era în întregime obiectivă. Şi aceasta este subiectivă.

Există, însă, încă o altă formă de asigurare. Aceasta este cea mai înaltă şi mai sigură dintre toate. Pavel spunea aceasta în Romani 8:15-17: „Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos”.

Aceasta nu este o formă de asigurare pe care aş putea-o deduce din Scripturi, sau din dovezile pe care le descopăr în mine. Aici este o mărturie directă a Duhului, însăşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul meu. Este posibil pentru noi să avem primele două fundamente de asigurare fără să avem acest al treilea. Aici este ceva ce numai Duhul ne poate oferii. Doar El este cel ce poate vorbi cu o autoritate finală care îmi oferă certitudinea în ceea ce priveşte faptul că sunt un copil al lui Dumnezeu, o certitudine aşa de mare, sau mai mare, ca certitudinea mea referitoare la orice altceva din viaţă. Un astfel de fapt este declarat în mod constant de sfinţi de-a lungul secolelor. Ei declară faptul că Duhul Sfânt i-a făcut să fie aşa de siguri de realitatea şi prezenta Domnului Isus Hristos şi a dragostei Lui pentru ei, încât ei erau mult mai siguri de aceasta decât de oricare alt fapt.

Acelaşi adevăr este pus în alte forme şi în alte părţi. În 2 Corinteni 1:22 o descoperim astfel, „El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”. În Efeseni 1:13, 14 este pus în această formă: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”. Veţi nota că acelaşi cuvânt este folosit referitor la Domnul nostru la botezul Său – ‘pecetluit’. Aici deci este asigurarea finală a mântuirii, şi numai autoritatea Duhului Sfânt ne poate oferi aceasta.

Lucrarea Duhului în a da înţelegere

De asemenea este tot Duhul Sfânt cel care ne poate da înţelegerea spirituală a Scripturilor, o înţelegere a doctrinelor. Ioan afirmă acest lucru clar (1 Ioan 2:20). El se confrunta cu ‘antihrişti’, acei oameni care au fost în Biserică, dar care au ieşit din ea deoarece ei nu erau din ea. Ei au crezut că erau convertiţi, şi că au fost astfel acceptaţi, dar ei au ieşit din biserică. Ei nu au fost niciodată adevăraţi credincioşi, ci ei sunt credincioşi temporari, falşi. Întrebarea este cum putem face diferenţa. Cum se face că aceşti primi creştini ignoranţi, din care o mare parte erau sclavi, să facă discriminare în aceste materii? Ioan spune, „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru”. El repetă aceasta în versetul 27, „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva”.

Există o ungere dată de Duhul Sfânt care ne dă înţelegere. Aşa se face că în lunga istorie a Bisericii, anumite persoane ignorante, mai mult sau mai puţini inculte, au fost capabile să discrimineze între adevăr şi eroare cu mult mai bine decât marii doctori ai Bisericii. Ei erau destul de simplii să se încreadă în ‘ungere’, şi astfel ei erau capabili să distingă între lucrurile care difereau. Sfântul Samuel Rutherford, acel măreţ om al lui Dumnezeu care a trăit acum 300 de ani în Scoţia, spunea odată: „Dacă ai fi un preot divin, ţi-aş recomanda sfinţirea”. În cele din urma pentru a înţelege Scripturile şi toată teologia înseamnă a deveni sfânt. Aceasta înseamnă să fi sub autoritatea Duhului, să fi călăuzit de El.

Lucrarea Duhului în apărarea adevărului

Un al patrulea fel prin care Duhul Sfânt îşi arată autoritatea Sa în credincios este în apărarea adevărului. Acesta este un lucru de care suntem foarte preocupaţi în aceste zile, şi este drept să fim aşa. Ni se spune în Iuda 3 că ar trebui ‘să ne luptăm pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Dar cum să facem aceasta? Noi tindem să facem aceasta în termeni de apologetică. Din nou vreau să spun că nu denunţ sau destitui apologetica. Cred că ea îşi are locul ei potrivit, dar sunt sigur că noi ataşăm prea multă importanţă acesteia, şi prea multe din cărţile noastre apără credinţa în acest fel. Noi încercăm să raţionalizăm, să ne arătăm cunoştinţa şi să facem acomodările, dar se pare că aceasta nu este de mare avantaj. Se pare că nu facem cine ştie ce impresie asupra oponenţilor noştri.

Atunci cum trebuie apărat adevărul? În Fapte 6 îl găsim pe Ştefan în exact aceeaşi situaţie, şi iată ce citim în versetele de la 9 în continuare: „Unii din sinagoga, numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor, şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte Iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan; dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el”. Secretul lui Ştefan era că el era plin de înţelepciune şi credinţă şi putere deoarece el era plin de Duhul Sfânt. Datorită acestora el putea să dea ochii cu acei combatanţi în aşa fel încât ei nu puteau să reziste înţelepciunii Duhului prin care vorbea el. Acesta este felul în care să apărăm credinţa şi să stăm tari pentru adevăr.

Să luam în considerare şi alte exemple ale aceleiaşi metode. Apostolul Pavel avea mulţi adversari în Corint, şi ei spuneau lucruri amare despre el. Ei încercau să-l ridiculizeze. Ei spuneau, „Prezenţa sa este slabă şi vorbirea lui vrednică de dispreţ”. (Mă tem că apostolul Pavel nu ar fi fost un evanghelist modern popular. Se pare că nu prea aveai de ce să te uiţi la el. Ni se spune că el era un om scurt de înălţime, chel cu un nas cârn, şi că ar fi avut o inflamaţie oribilă a ochilor, o oftalmie, ceea ce făcea ca privitul la el să fie repulsiv.) Acesta era felul în care ei vorbeau despre el. Iar apostolul le scrie acestora astfel: „Dar dacă va voi Domnul, voi veni în curând la voi, şi atunci voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfat. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (1 Corinteni 4:19, 20). Lucrul care contează, spune el, nu este înţelegerea sau simpla vorbire, este autoritatea, puterea Duhului Sfânt.

Apostolul spune aproximativ acelaşi lucru aceleiaşi biserici în 2 Corinteni 10:3-5, unde el scrie astfel: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Aceasta este metoda sa. El este în carne, el umblă în carne, dar nu se luptă ‘după fire’. El are o altă autoritate, o altă putere; aceasta este puterea şi autoritatea Duhului Sfânt care era în el. El este pregătit să întâlnească întreaga lume, şi el poate înlătura toate autorităţile, întăriturile şi dominaţiilor.

Cu siguranţă că este important pentru noi să realizăm că aici avem singura autoritate liniştită. Ne putem afişa propriile noastre mici autorităţi, şi lumea pe ale ei. Aceasta este pur şi simplu o autoritate împotriva alteia. Ne petrecem timpul citând ‘autorităţi’ şi în a descoperi cutarea şi cutare detaliu. Vedem uneori în ziar că o anumită persoană sau alta a devenit de acum un credincios. Şi am putea să credem că aceasta va face o mare impresia asupra publicului. Dar situaţia esenţială rămâne neafectată. Singura autoritate care ne va fi de folos în toate aceste privinţe este autoritatea Duhului Sfânt.

Lucrarea Duhului în evanghelism

Aceasta mă duce la cea mai practică materie dintre toate, autoritatea Duhului Sfânt în evanghelism şi în mărturisire. Aici luam în considerare sarcina de a duce adevărul în lume printre aceia care nu sunt credincioşi. Îmi amintesc că am citit o frază dintr-un articol scris de un om despre o întâlnire în care el a ascultat la doi vorbitori. Era o întâlnire politică, nu religioasă, însă ceea ce a spus el despre acei doi politicieni pentru mine a fost ca o convingere de la Duhul Sfânt. El a spus că, în timp ce îi asculta pe cei doi bărbaţi, a simţit că aceasta era diferenţa principală dintre ei: primul a vorbit în mod admirabil ca un avocat, al doilea a vorbit ca un martor. Şi eu mă întreb, care sunt eu? Sunt eu un avocat al acestor lucruri sau un martor? Poţi fi un avocat al Creştinismului fără să fi un creştin. Poţi fi un apărător al acelor lucruri fără să le experimentezi. Dacă ai inteligenţă, dacă ai fost bine pregătit, poţi înţelege Scripturile în anumit sens, şi le poţi expune înaintea altora. Poţi să prezinţi toate argumentele, poţi enunţa cazul unei anumite filozofii creştine. Şi ar părea minunat aceasta. Dar poate că stai în afara experienţei adevărate în tot acest timpul. Ai putea să vorbeşti despre ceva de care poate nici nu ştii, despre Cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Tu eşti un apărător, poate chiar unul strălucitor. Dar este de notat faptul că Domnul a spus apostolilor Săi, „Îmi veţi fi martori”.

Să continuam această chestiune. Ceea ce face Duhul Sfânt cu autoritatea Sa este de a ne face pe noi martori. Am arătat deja faptul că Domnul nostru avea nevoie de această autoritate înainte ca El să poată predica, să facă lucrările Lui măreţe şi să-Şi exercite slujirea Sa. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la ucenici. După înviere, chiar înainte de a se ridica la cer, Domnul nostru a ajuns la acei oameni care au fost cu El pentru trei ani şi le-a spus: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Ne dăm seama de semnificaţia deplină a acestui lucru? Aici erau acei bărbaţi care au fost cu El pentru trei ani de zile. Ei îl cunoşteau în mod intim, au ascultat la predicile Lui, au văzut miracolele Lui. Ei au stat acolo şi L-au urmărit cum murea pe cruce; L-au văzut fiind îngropat în mormânt; ei ştiau că El a înviat din morţi; El a vorbit cu ei şi a mâncat peşte fript şi miere alături de ei. Ei au avut contact cu EL în timpul celor patruzeci de zile şi El i-a învăţat şi i-a instruit despre Sine (vezi Luca 24). Dacă ar fi fost vreodată oamenii într-o poziţie de a mărturisi despre înviere şi toate faptele despre Domnul, aceştia erau acei ucenici. Şi totuşi ceea ce Domnul nostru le-a spus este că ei ar fi chiar incapabili de a face aceasta până ce ei aveau să fie botezaţi cu Duhul Sfânt. Nici ei nu au putut mărturisi faţă de El şi lucrările Lui, despre cine era El şi ceea ce a făcut EL, până ce ei au primit puterea. Cunoaşterea lucrurilor nu este destul. Înainte ca să poţi mărturisi în mod eficient trebuie să existe această putere a Duhului Sfânt.

Ucenicii au primit acea putere în ziua Cinzecimii. Rezultatul a fost, de sigur, că Petru a început să predice imediat cu îndrăzneală, autoritate şi putere, şi trei mii au fost convertiţi. Citim în Fapte 4 că autorităţile nu puteau să combată îndrăzneala cu care Petru şi Ioan aduceau mărturie de înviere şi au spus aceste lucruri. Aceasta nu a fost altceva decât o manifestare a Duhului Sfânt. Acelaşi Petru care fusese aşa de nervos şi de temător (într-adevăr, care fusese un aşa laş, că îi era frică să nu-şi piardă viaţa, el şi-a negat propriul său Domn, cel mai mare Prieten şi Binefăcător al său), acum stă cu îndrăzneală gata de a-i confrunta întreaga lume şi pe toţi diavolii din iad, şi să proclame pe acest Isus pe care el l-a negat atât de recent, prin a spune, „Eu nu îl cunosc. Eu nu sunt cu el”. Ce este aceasta? Autoritatea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt manifestându-şi autoritatea Sa într-o manieră extraordinară.

Citim mai târziu că aceşti bărbaţi au fost arestaţi şi au devenit din nou liberi, ei s-au reîntâlnit şi au avut o întâlnire de rugăciune (Fapte 4:23-33). „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta este autoritatea Lui. Atunci când El vine la o întâlnire, El nu numai că preia controlul asupra oamenilor: El poate chiar să cutremure zidurile şi clădirile. Din nou, în Fapte 4:33 descoperim că „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi”. Care era secretul puterii lor? Că ei erau capabili să argumenteze din punct de vedere ştiinţific faptul că învierea este posibilă? Că puteau să reconcilieze miraculosul cu ştiinţificul? Nu! A fost autoritatea şi puterea Duhului Sfânt care a transformat pe aceşti oameni în martori vii care erau irezistibili. „Şi un mare har era peste toţi”.

Pe măsură ce citim în continuare în Faptele Apostolilor, putem descoperi exact acelaşi lucru întâmplându-se în lucrarea măreaţă a apostolului Pavel. La o altă ocazie când Pavel predica, un om i s-a împotrivit, numit Elima, vrăjitorul. Ce s-a întâmplat? „Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme. Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână” (vezi Fapte 13:9-11). Aceasta este autoritatea dată de Duhul Sfânt slujitorului lui Dumnezeu.

Există anumite afirmaţii specifice în Scriptură care definesc aceasta destul de clar. Luaţi de exemplu 1 Corinteni 2. Sunt de părere că pentru evanghelicii de astăzi acest capitol este în multe feluri cel mai important capitol din întreaga Biblie. Priviţi la acest colos de om, Pavel, care avea una dintre cele mai mari minţi pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Nu este nici o îndoială despre aceasta, judecat fiind din orice punct de vedere. Şi totuşi Pavel ne spune că atunci când a mers la Corint, el era ‘în slăbiciune, în frică şi mare tremur’. El nu s-a avântat pe vreo platformă radiând confidenţa de sine, asigurarea proprie şi autoritatea. Şi el nu a lăsat ca nişte glume să-l îmbuneze în relaţia cu congregaţia. El nu era perfect, un ‘stăpân al adunărilor’. ‘Slăbiciune, frică şi mare tremur’. De ce? Deoarece Pavel îşi cunoştea propriile sale limitări. El ştia ceea ce nu putea face, şi el a fost îngrozit, ba chiar şi tremura, ca nu cumva în vreun fel el sau personalitatea sa să vină între acele suflete şi acest mesaj măreţ care i-a fost încredinţat lui. El nu a afişat nişte lucruri de care el ştia că ar face apel la ei. El a făcut exact opusul. El a fost determinat să ‘nu cunoască nimic altceva printre ei, decât pe Isus Hristos şi el răstignit’. Ba mai mult, el spune, „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu”. Atât în ceea ce priveşte materia şi maniera sa, el nu avea să stimuleze gustul popular. Şi rezultatul a fost că atunci când a vorbit, deşi unii puteau să spună că ‘vorbirea lui era vrednică de dispreţ’, a fost cu putere, şi bărbaţi şi femei au fost convinşi şi convertiţi, au devenit creştini şi au fost stabiliţi în cadrul bisericii. Care era secretul? Acesta era ‘manifestarea Duhului şi a puterii’. Era autoritatea Duhului Sfânt. În 1 Tesaloniceni 1, apostolul descrie astfel lucrurile: „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală”. Eu cred că îndrăzneala era atât în apostol cât şi în cei care au crezut. Acesta nu a fost simpla cuvântare a unui om; ei nu ascultau la o simplă expunere umană. El nu a enunţat vreo filozofie nouă sau ciudată. Cuvântul lui Dumnezeu a fost acela care a venit ‘cu putere, şi cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală’.

Apostolul Petru spune exact acelaşi lucru. El vorbeşte în 1 Petru 1:12 despre „aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească”. Prin ‘Duhul Sfânt trimis din cer’ faptul că această evanghelie este predicată cu asigurare şi convingere, cu autoritate şi putere.

Cu siguranţă că aceasta este cea mai mare nevoie din timpul prezent! Mergeţi înapoi şi citiţi istoria marilor treziri din Biserică, şi veţi descoperi că această putere a Duhului Sfânt şi autoritatea sa este întotdeauna prezentă. Acum două sute de ani în urmă s-a mărturisit despre o mare trezire evanghelică în Anglia, America, Scoţia şi Ţara Galilor. Unul din liderii din Ţara Galilor era un bărbat pe nume Howell Harris. Dacă veţi citi jurnalele lui veţi descoperi că el continuă să afirme ceva de acest gen: „Am ajuns în locul cutare; am predicat. Am simţit vechea autoritate”. Apoi altă dată el spune că atunci când a predicat într-un anumit loc „nu a fost nici o autoritate”. Aceasta l-a întristat şi a fost foarte nefericit. El a căzut înaintea lui Dumnezeu, şi-a cercetat inima şi şi-a mărturisit păcatele şi a căutat din nou ‘autoritatea’. El nu era niciodată fericit decât dacă era conştient de ‘autoritate’. Întotdeauna era acelaşi mesaj, dar acesta nu era de ajuns fără de autoritate. El ştia că acea predicare, într-un sens, era zadarnică aparte de ‘autoritate’.

Nimeni nu poate citi jurnalele lui Whitefield şi ale lui Wesley fără să găsească exact acelaşi lucru. Îmi amintesc cum citeam ceva din jurnalul lui Whitefield unde el descrie ceea ce s-a întâmplat când el a predicat în Cheltenham. Iată cum s-a exprimat el, „Domnul a coborât printre noi”. Autoritatea! „Era un strigăt al unui Rege printre noi,” a spus el într-o altă ocazie. Şi John Wesley exprimă în mod constant acelaşi gând. Aceasta a fost esenţa experienţei sale la întâlnirea de la Aldersgate din Londra când a simţit inima sa că era ‘straniu de încălzită’. Din acel moment el a avut această autoritate, cu rezultatul căreia întreaga sa slujire a fost transformată. Jonathan Edwards a experimentat exact acelaşi lucru. Dwight L. Moody este şi el un exemplu special al aceluiaşi subiect. După această experienţă în timp ce mergea prin zona Wall Street din New York City, când Duhul Sfânt a venit peste el, moment în care Moody a primit autoritatea sa. El a predicat acele predici care le-a rostit şi mai înainte, dar ele erau transformate. De ce? El avea de acum autoritatea Duhului.

Acest lucru este evident. Îmi amintesc recitind în jurnalul lui Whitefield despre prima sa vizită în Northhampton, Massachusetts, prima dată când el l-a întâlnit pe sfântul Jonathan Edwards. Whitefield spune că el nu va uita niciodată felul în care, în timp ce avea privilegiul de a sta şi a predica de la amvon, l-a observat pe Jonathan Edwards care îl asculta cu şiroaie de lacrimi curgând din ochii lui, şi cu un zâmbet aproape divin pe fata sa. De ce era aceasta? Nu era doar predicarea lui Whitefield, un orator neîntrecut cum era el. Jonathan Edwards experimenta autoritatea Duhului Sfânt. El o cunoştea pentru el însuşi. El o putea vedea în fratele lui, tovarăşul său slujitor al lui Dumnezeu, şi el se bucura în ea. Este un lucru minunat când un predicator se poate bucura de predicarea unui alt om atât de mult ca de a sa. Nimic decât Duhul Sfânt nu poate face aceasta pentru el.

Daţi-mi voie să închei această secţiune cu încă o povestire. A fost un vechi predicator odată în Ţara Galilor acum circa 150 de ani în urmă care a fost invitat să predice la o convenţie ţinută într-un mic oraş. Oamenii erau deja adunaţi, dar predicatorul nu sosise. Aşa că lucrătorul local şi alţi lideri au trimis pe o femeie la casa unde stătea predicatorul să-i spună că ei îl aşteaptă şi că totul era pregătit. Fata s-a dus şi atunci când s-a întors ea a spus: „Nu am vrut să-l deranjez. Vorbea cu cineva.” „O,” au spus ei, „aceasta este chiar ciudat pentru că toată lumea este aici. Mergi înapoi şi spune-i că vremea e trecută şi că trebuie să vină”. Fata s-a dus din nou şi şi-a reîntors şi a raportat. „Vorbeşte cu cineva”. „De unde ştii?” au întrebat ei. Ea a răspuns, „Îl auzeam cum îi spunea celeilalte persoane care era cu el, Nu mă duc să predic la acei oameni dacă nu vii cu mine.” „O, este în regulă”, au răspuns acei slujitori. „Ar trebui să-l aşteptăm atunci.”

Predicatorul mai în vârstă ştia că era prea puţin scop în a se duce şi a predica dacă el nu ştia cu siguranţă că Duhul Sfânt mergea cu el şi îi dădea autoritate şi putere. El era destul de înţelept, şi avea destul discernământ spiritual, pentru a refuza să predice până ce ştia că avea autoritatea lui şi că Duhul Sfânt mergea cu el şi ar vorbi prin el. Tu şi cu mine, totuşi, predicăm adesea fără El, şi toată isteţimea şi învăţătura noastră, şi toată ştiinţa şi apologetica noastră duc la nimic deoarece ne lipseşte autoritatea Duhului Sfânt.

AUTORITATEA DUHULUI ÎN BISERICĂ

În cele din urmă, să luam în considerare autoritatea Duhului Sfânt în Biserică. În mod evident că suntem confruntaţi din nou cu un subiect larg. Pot atinge doar consideraţiile cele mai importante. El oferă daruri Bisericii. Citiţi 1 Corinteni 12 şi veţi descoperi că El face aceasta într-o manieră suverană. El o face conform propriei Sale voinţe şi înţelegeri. Tu nu îi poţi dicta Lui. Nu trebuie să spui prin urmare că „Este vremea ca Biserica să înceapă să revendice darul vindecării, sau al minunilor sau altceva”. Noi nu revendicăm; El dă. El împarte conform voii Sale suverane. Ne-am referit în capitolul anterior la formarea canonului şi am văzut că aceasta a fost în mod clar prin călăuzirea Duhului. Vreau să luam acum în considerare în mod special autoritatea Duhului Sfânt în Biserică aşa cum este ea manifestată şi revelată în trezirile religiilor.

Trebuie să exercităm o mare atenţie în a mânui acest subiect, dar mi se pare că este o mare compătimire ca un om minunat al lui Dumnezeu, Charles G. Finney, care a fost folosit în mod aşa de măreţ de Dumnezeu, ca să introducă noţiunea că oamenii pot aranja şi organiza o trezire. Pentru mine aceasta este o chestiune de mare regret, deoarece ea introduce un element de confuzie, şi îi duce pe mulţi să vorbească de campaniile evanghelistice ca ‘treziri’ şi a se vorbi despre a se tine o trezire. Nu poţi să anunţi că are să se tină o ‘trezire’. Aceasta este o confuzie clătinată de limbaj, şi este extrem de derutantă. Cred că este chiar capabilă de stingere a Duhului. O trezire este ceva ce nu poate fi aranjat niciodată şi organizat de oameni. O trezire este rezultatul şi acţiunea directă a Duhului Sfânt în autoritate şi putere. O trezire nu înseamnă doar predicarea evangheliei cu un rezultat de oameni ce se convertesc. O trezire înseamnă că Duhul Sfânt se coboară peste o Biserică sau o comunitate sau o parte din ţară în putere şi măreţie, într-o manieră precisă, zdrobindu-i pe oameni, şi poate chiar şi aruncându-i pe aceştia fizic la pământ. Aceasta duce la agonii de pocăinţă şi dor după Hristos şi după pace şi mântuire. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o trezire.

A fost o trezire autentică, aşa cum vă spuneam, acum două sute de ani. Aceasta a fost o trezire autentică care a izbucnit în Northhampton, Massachusetts. Jonathan Edwards stătea la amvon cu manuscrisul în mână. În timp ce citea o predică, oamenii au căzut în mod literal la pământ sub o convingere teribilă de păcat şi starea lor pierdută. Ei au plâns. În vremuri de trezire, oamenii sunt văzuţi umblând pe străzi şi uliţe şi drumuri dintr-un district în puţinele ore ale dimineţii plângând după pacea cu Dumnezeu. Ei vor bate la uşa predicatorului întrebându-l, „Nu-mi puteţi da alin?” Ei sunt convinşi de păcat şi se văd pe ei înşişi ca păcătoşi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi măreţ. Ei sunt alarmaţi de terorile iadului. Acestea sunt întotdeauna trăsăturile caracteristice ale trezirii. Oamenii sunt adesea convertiţi în cadrul trezirilor chiar înainte ca ei să ajungă la întâlnire. În timp ce ei se îndreaptă spre un serviciu, Duhul coboară peste ei. Oamenii care lucrează pe câmp sunt constrânşi deodată să cadă pe genunchii lor şi să strige la Dumnezeu după milă. Aceasta este trezire. Duhul lui Dumnezeu este revărsat peste tot şi vine în autoritate şi putere.

Nu există nimic altceva care să arate în acest fel autoritatea Duhul Sfânt decât astfel de întâmplări. Lunga istorie a bisericii poate fi pusă în forma unui grafic. Aceasta începe acolo la Rusalii în ceea ce poate fi descris ca o trezire măreaţă. După o scurgere de timp, vă amintiţi, puterea se pare că trecuse, şi Biserica a intrat într-o decădere. Diavolul şi lumea atacau şi totul se părea a fi pierdut. Biserica nu avea nici o autoritate şi nici o putere. Oamenii au devenit disperaţi. Deodată Dumnezeu îşi revarsă din nou Duhul Său. Are loc o măreaţă trezire, şi Biserica este ridicată încă o dată pe vârful valului. Aşa a progresat istoria Bisericii. Acesta nu a fost un nivel stabil. Ne-am fi dorit noi să fie aşa, dar nu a fost niciodată aşa. A fost întotdeauna aşa sus şi jos, şi partea de sus sunt trezirile, ‘revărsarea’ Duhului. Acesta este termenul folosit în al doilea capitol din Fapte şi pretutindeni. Sub astfel de revărsări măreţe oamenii au mărturisit că ei au învăţat mai multe despre Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos într-o ora într-o întâlnire din timpul unei treziri decât au învăţat ei într-o viaţă întreagă de studiu biblic şi de citire a teologiei. În acelaşi timp bărbaţi şi femei care au aparţinut până atunci lumii şi care nu au auzit niciodată evanghelia înainte se păreau a fi puşi în poziţii egale în mod imediat.

Este ceva minunat în această privinţă. O afirmaţie din Psalmi spune, „Cel ce locuieşte în ceruri va rade”, şi eu cred că Dumnezeu râde câteodată de Biserică. El ne vede că suntem gata să punem mâinile ca să echilibrăm arca. Noi credem că singuri putem face aceasta. Suntem destul de preocupaţi. Ne ţinem conferinţele noastre şi aducem propuneri, dar ele duc la nimic. Apoi, când suntem destul de extenuaţi, după toate marile noastre campanii, conferinţe şi organizarea noastră strălucitoare, şi după ce ne-am cheltuit toţi banii noştri, şi lucrurile au mers de la rău înspre mai rău, Dumnezeu în mod neaşteptat – în ultimul loc unde te-ai aştepta vreodată ca El să facă aşa şi prin ultima persoană la care te-ai gândit vreodată – îşi revarsă deodată Duhul. Apoi Biserica se ridică la o nouă perioadă de glorie, de putere şi influenţă. Oamenii şi femeile sunt convertite în mase, şi puterea adevărului este din nou peste ei. Duhul Sfânt îşi manifestă autoritatea Sa în Biserică în cadrul trezirii.

La ce concluzie ajungem ca rezultat a toate acestea? Să continuăm cu eforturile noastre practice şi cu studiul nostru, dar să ne ferească Dumnezeu ca noi să ne bazăm pe ele. Să ne echipăm pe noi înşine pe cât de bine putem. Noi nu vom fi atât de capabili şi de învăţaţi ca şi apostolul Pavel, Sf. Augustin, Luther sau Calvin. Ei erau oameni cu învăţătură şi intelecte gigante. Acesta este tipul de om pe care Dumnezeu se pare că îl foloseşte atunci când El îşi face lucrările Sale cele mai mari în istoria Bisericii. Să continuăm, totuşi, să căutăm cunoaştere şi să ne echipăm pe cât de perfect posibil. Dar, în numele lui Dumnezeu, să nu ne oprim deloc. Să realizăm că fără de autoritatea şi puterea Duhului nimic nu are valoare. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi nu aş avea dragoste (un produs al lucrării Duhului), sunt un chimval zângănitor sau o alamă sunătoare” (1 Corinteni 13:1). Nu contează cine sunt eu sau ce as putea face eu: aceasta nu mă va duce nicăieri. Doar autoritatea Duhului este cea care contează.

Acum iată ceea ce mă întristează pe mine. Aud foarte rar de creştini, chiar şi evanghelici, care să se roage pentru trezire. Pentru ce se roagă ei? ei se roagă pentru propriile lor eforturi organizate, ori de acasă ori din diferite ţări. Într-o întâlnire tipică de rugăciune aceasta este ceea ce se întâmplă. „Mai întâi de toate să avem rapoartele”, spune preşedintele. După ce le aude, el adaugă, „Să mergem în rugăciune pentru aceasta. Aţi auzit faptele, să ne rugăm pentru ele”. Noi ne rugăm doar pentru binecuvântare peste eforturile noastre, fie că este o mare campanie evanghelică, sau o lucrare într-o ţară străină. Aceasta este chiar drept, de sigur, şi ar trebui să facem aceasta. Necazul este că noi începem întotdeauna cu noi înşine şi eforturile noastre şi îi cerem lui Dumnezeu să le binecuvânteze. Când ai auzit ultima dată pe cineva rugându-se pentru trezire, rugându-se ca Dumnezeu să deschidă ferestrele cerului şi să reverse Duhul Său? Când te-ai rugat tu însuţi pentru aceasta? Sugerez în mod serios faptul că noi neglijăm acest lucru aproape în întregime. Suntem vinovaţi de uitarea autorităţii Duhul Sfânt. Suntem aşa de interesaţi de noi înşine şi în propriile noastre activităţi încât am uitat singurul lucru care ne poate face eficienţi. Prin toate mijloacele să continuăm să ne rugăm pentru eforturile particulare, pentru predicator, şi predicarea sa din fiecare duminică, pentru toate organizaţiile esenţiale şi campaniile evanghelistice, dacă ne simţim călăuziţi să le avem. Dar înainte de toate acestea, şi în cele din urmă, să ne rugăm şi să pledăm după trezire. Atunci când Dumnezeu trimite trezire El poate face mai mult într-o singură zi decât în cincizeci de ani din toată organizarea noastră. Aceasta este verdictul clătinatei istorii care reiese în mod clar din lunga istorie a Bisericii.

Aceasta este cea mai mare nevoie astăzi, într-adevăr aceasta este singura speranţă. Să ne decidem prin urmare, ca zi după zi, şi de multe ori în timpul zilei, să ne petrecem timpul nostru înaintea lui Dumnezeu pledând după trezire. Dar, aşa de nebuni cum suntem noi, noi nu vom face astfel până ce nu am ajuns la sfârşitul nostru şi a resurselor noastre. Vom face aşa doar atunci când toate au eşuat, şi ne-am dat seama de totalul nostru faliment şi impotenţă, şi am ajuns să vedem că Domnul nostru a vorbit un adevăr simplu atunci când a zis, „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

Să ne reamintim că Dumnezeul care în trecut a intervenit în mod neaşteptat asupra Bisericii muribunde şi a ridicat-o la o nouă perioadă de viaţă şi victorie, încă mai poate face acelaşi lucru, pentru că braţul Său nu s-a scurtat, şi nici puterea Lui nu a diminuat. Să-L aşteptăm, să pledăm cu El, să învăţăm să agonizăm în rugăciune şi fie ca singura noastră rugă să fie:

Trezeşte-ţi lucrarea Ta, O, Doamne,

Dezvăluie-Ţi măreţul braţ al Tău;

Vorbeşte dar cu vocea care trezeşte morţii

Şi fă c-al Tău popor s-audă.

„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale!” (Habacuc 3:2).

http://www.voxdeibaptist.org/Autoritatea_Duhului_Sfint.htm

O imagine biblică a păcatului

download - Copie

 

O imagine biblică a păcatului

DE CHARLES LEITER ÎN AUGUST 7, 2017 | SUBIECTE: PACAT

Biblia vorbește foarte mult despre păcat. Dacă vrem să înțelegem corect care este natura adevărată a păcatului, trebuie să lăsăm lumina revelației biblice să ne lumineze mințile întunecate și să ne înmoaie inimile împietrite. Conform Bibliei, păcatul este:

Absolut universal

Păcatul este absolut universal în rasa umană. „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3:10-12). S-ar putea să nu ne fi întâlnit niciodată, dar putem fi siguri de un lucru, chiar înainte de a ne cunoaște – amândoi suntem păcătoși. Fiecare bărbat, femeie sau copil de pe fața pământului, indiferent de vârstă, este păcătos. Chiar și copiii mici, dacă li se îngăduie să facă ceea ce vor, sunt capabili de acte de o cruzime îngrozitoare față de animale sau față de alți copii.

Rasa și naționalitatea nu ne oferă imunitate față de păcat. Țările cu un nivel cultural ridicat sunt la fel de capabile să comită genocid ca și cele barbare. Camerele de gazare ale celor „civilizați” sunt doar forme sofisticate ale cuțitelor făurite de „societățile necivilizate”. Nu există nici „sălbatici nobili” și nici „păgâni fericiți”. Un misionar a spus odată, „Am mers în câmpul de misiune să împiedic un Dumnezeu rău de la a trimite în iad oameni buni. Când am ajuns acolo, am descoperit că ei erau monștrii ai nelegiuirii.” Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este dacă oamenii au avut șansa „să-L accepte pe Isus”. Întrebarea este dacă au avut ocazia să maltrateze misionari și să respingă mesajul – căci fără lucrarea specială a Duhului Sfânt, o vor face cu siguranță (Matei 22:1-6). Păcatul este universal în rasa umană.

Atotcuprinzător

Păcatul nu este numai universal, ci și atotcuprinzător. Fiecare aspect al personalității și existenței umane este afectat de păcat:

Mintea este orbită: „A căror minte necredincioasă a orbit-o Dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă…” (2 Corinteni 4:4).

Voința este coruptă și neputincioasă: „Răutatea omului era mare pe pământ, și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5) „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viața.” (Ioan 5:40) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis.” (Ioan 6:44)

Sentimentele sunt răvășite, tulburate și pervertite. Unele inimi mocnesc de ură și mânie constantă, altele sunt chinuite zi și noapte de temeri fără motiv. Mulți oameni sunt amuzați de lucruri care ar trebui să-i facă să plângă, în timp ce alții izbucnesc în lacrimi fără nici un motiv evident. Efectul direct sau indirect al păcatului asupra personalității umane este atât de profund și atotcuprinzător!

Irațional

Păcatul este irațional. Mulți și-au vândut dreptul de întâi născut pentru o farfurie de mâncare (Evrei 12:16), multe căsnicii și familii s-au destrămat în urma unei nopți de plăcere nelegiuită. Pentru senzațiile trecătoare oferite de droguri, cele mai importante funcții ale creierului sunt gradual distruse pentru totdeauna. Ar fi suficient să reflectăm un moment asupra păcatelor din trecutul nostru, pentru a ne da seama că niciunul din ele nu a avut logică. Așa a fost și nebunia acțiunilor fiului risipitor, astfel încât pocăința lui a presupus literalmente „venirea în fire” a acestuia (Luca 15:17). Nu există nici un păcat înțelept!

Înșelător

Păcatul este înșelător. Biblia spune că putem fi „împietriți prin înșelăciunea păcatului” (Evrei 3:13). Bineînțeles că victima nici nu știe că este înșelată. Chiar în momentul în care omul consideră că este „bogat, și nu duce lipsă de nimic”, în realitate el este „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17). El „se fălește că este înțelept”, dar de fapt este un „nebun” (Romani 1:22).

Împietrește

Unul din lucrurile cele mai de temut în ceea ce privește păcatul este puterea lui de a-l împietri pe cel ce-l practică (Evrei 3:13). Cu cât omul se adâncește mai mult în păcat, cu atât mai puțin îl deranjează. Conform Bibliei, chiar conștiința omului devine „însemnată cu fierul roșu” (1 Timotei 4:2). Păcătosul descoperă că el însuși comite acum păcate pe care odată le disprețuia, iar păcatele pe care le disprețuiește acum, le va comite în viitor. Ar trebui să ne șocheze gândul că Adolf Hitler a fost odată un băiețel care se juca cu jucării la fel ca ceilalți băieți. Omul cunoaște începutul păcatului, dar nici un om nu a cunoscut vreodată care este sfârșitul acestuia.

Înrobește

Păcatul îi înrobește pe cei care-l practică. „Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). Nimeni nu se poate elibera și nu poate scăpa de robia păcatului. Păcatul domnește peste păcătos și-l stăpânește ca un tiran, până când îl doboară în prăpastia nimicirii și a morții (Romani 5:21). Dacă tu nu ești creștin, ai un lanț în jurul gâtului tău, mult mai puternic decât orice lanț fizic. S-ar putea să fii în stare să renunți la un păcat, dar altul îi va lua imediat locul – cel mai adesea păcatul mândriei sau păcatul neprihănirii proprii, închipuindu-ți că ai reușit să te schimbi singur. Păcatul înrobește!

Înjosește

Păcatul afundă pe cei mai nobili și mai distinși oameni în mocirla degradării și rușinii. Tânărul care odată purta un costum scump și stătea pe un scaun de piele într-un birou, acum este nebărbierit și zace în propria-i vomă din cauza păcatului. Tânăra care era odată curată, frumoasă și inocentă este acum o femeie ieftină, senzuală și murdară, tot din cauza păcatului. Bărbați și femei creați după chipul lui Dumnezeu, creați să viseze vise nemuritoare, să gândească gândurile nemuririi, sunt reduși de păcat la niște ființe care se aseamănă cu porcii care caută mâncare în grămada de bălegar. Păcatul a transformat îngeri în demoni (Matei 25:41) și transformă oameni în „dobitoace fără minte” (2 Petru 2:12; Iuda 1:10). Păcatul înjosește!

Spurcă

Păcatul spurcă (Marcu 7:20-23). Păcatul nu este un joc, nu este „drăguț” și nu este distractiv. Păcatul este extrem de ticălos și pervers; este „din cale afară de păcătos” (Romani 7:13). Toate păcatele sunt amăgitoareurâte și ticăloase. Ar trebui să fim șocați de cât de răi sunt oamenii și cât de insensibili am devenit noi față de răutatea care ne înconjoară. Ne-am obișnuit cu ea! Primul copil care s-a născut pe pământ și-a ucis propriul frate (Geneza 4:8). De atunci încoace, istoria omenirii a devenit un lanț lung de războaie, poftă trupească, ură, tortură, viol, perversiuni, abuz și brutalitate. Este o binecuvântare că nu știm în detaliu toate păcatele comise chiar azi-noapte în orașul nostru. O astfel de cunoaștere ar fi prea murdară pentru a fi suportată.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că starea actuală a lumii nu este așa cum este din cauza câtorva oameni răi ca Hitler. Lumea este în starea de față din cauză că este plină de oameni ca noi înșine. Înlăuntrul nostru sălășluiește o răutate profundă. Câteodată Dumnezeu folosește lucruri aparent „mărunte” pentru a ne arăta răutatea care sălășluiește în noi. Ceea ce i-a revelat lui Augustin stricăciunea propriei inimi, nu a fost atât de mult viața imorală pe care o trăise, cât faptul că în tinerețea lui a furat niște pere de la un vecin – nu de foame, ci pur și simplu pentru distracție. Păcatul comis doar de dragul de a face rău, fără motiv și fără vreun beneficiu, izvorăște din inimile tuturor oamenilor și ne spurcă pe toți.

Fragment din cartea: Justificare și Regenerare

http://illbehonest.com/romana/o-imagine-biblica-pacatului

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

download - Copie

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”

*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeu şi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:

  1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
  2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
  3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
  4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: „Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14: o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

„Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen

„Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”

„Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea (unii nu o cred!!) Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:

– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!

– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!

– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!

– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

I.Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

  1. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16)care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
  2. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

„Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal „Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare „Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”

Ps.79:5 „Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”

Naum 1:2 „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”

Isaia 13:11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”

Ioan 3:36 „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”

Rom.1:18 „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne „impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne „mişca” inimile şi pentru „a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. „Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.

În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică) Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine. Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

  1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
  2. O simplă „trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
  3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
  4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

„Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel „supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale? De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l „împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui „Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. „Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuni ale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, „Cur Deus Homo”, ca fiind, „cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, „doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite „supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi „singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A „supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, „clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: „Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este „acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este „umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite: Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie: De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21

– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28

– Prin „înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24

– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: „Tragedia Veacurilor” E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, „s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit! Despre cuvîntul grecesc „tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, „S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin „consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna „plătit”, „achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 „…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire „limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit „doar” pentru „cei ce sunt ai Lui”, pentru

„poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10

Pentru „oile Lui” – Ioan 10:11,15

Pentru „Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27

Pentru „aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?

Dar a numi ispăşirea „limitată” sau „nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

„Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

„Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă„. John Owen

„Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

„Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

„Marele schimb” Luther a numit această lucrare, „Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită: Walter Martin a spus că: „Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a „făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel „noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

  1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
  2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

„Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

„El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că „Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale! (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

http://www.rcrwebsite.com/atone.htm

Ştiri internaţionale iun.09.2009

download - Copie

Penticostalism, versiunea 20.09

La cea de a doua absolvire de facultate a fiicei mele, în week-end-ul trecut, am văzut viitorul mişcării noastre.

Unii oameni vor strâmba din nas sau vor da ochii peste cap când aud cuvântul „penticostal”. Termenul evocă imagini învechite deopotrivă (1) despre freza părului lins, predicatori care trântesc Biblia de masă, care împroaşcă cu salivă pe ghinioniştii din primele trei rânduri sau (2) femei cu priviri piezişe şi cu păr împletit tip corăbioare pe ceafă, care ştiu cum să te sperie cu glosolalia lor.

Rabinul şef al Rusiei observă o creştere a numărului de oameni ce frecventează sinagogile, după începutul crizei

Moscova, 20 mai, Interfax – Rabinul şef al Rusiei, Berel Lazar a declarat că mai mulţi oameni frecventează slujbele evreieşti, în timpul recesiunii.

„Numărul de oameni ce vin la slujbă şi participă în diferite programe ale comunităţii a crescut,” a spus Lazar, pentru Interfax-Religion.

Conform lui, „criza economică pune o presiune mare peste noi, dar cel mai important lucru este ca noi să nu suferim o criză spirituală.”

O teologie falsă: Apelul lui Obama la credinţă este contrar credinţei creştine

de John-Henry Westen

20 mai 2009 (LifeSiteNews.com) – Discursul preşedintelui Barack Obama la Notre Dame, duminică a avut ca subiect central o teologie falsă a credinţei; o teologie falsă, contrazisă de Biblie, , de vechii scriitori creştini şi de catehismul bisericii catolice.

Un punct central în discursul preşedintelui a fost „credinţa” şi presupusa moştenire „îndoiala”. Obama a spus studenţilor: „Amintiţi-vă, că ultima ironie a credinţei este că ea admite dubiul. Este credinţa în lucrurile care nu se văd. Este dincolo de capacitatea noastră umană să ştim cu adevărat ce a planificat Dumnezeu pentru noi sau ce ne cere…şi această îndoială nu trebuie să ne alunge credinţa. Ci trebuie să ne smerească. Trebuie să ne tempereze pasiunile, să ne obosim de prea multă auto-neprihănire. Ar trebui să ne oblige să rămânem deschişi şi curioşi şi dornici de a continua dezbaterea spirituală şi morală.”

Experţii: Descoperirea unei fosile este tulburătoare, dar fără semnificaţie

Rapoartele mas media au scris despre o fosilă găsită în Germania, ca fiind „veriga lipsă” ce dovedeşte că oamenii au evoluat din alte specii, dar unii experţi spun că nu are nici o semnificaţie reală în dezbaterea cu privire la originea omenirii. American Natural History Museum.

de Erin Roach

NASHVILLE, Tenn. (BP)—În ciuda acoperirii pline de energie în mas media, numind-o „veriga lipsă”, rămăşiţele fosilei unui animal de 47 de milioane de ani, găsite în Germania, sunt lipsite de semnificaţie în dezbaterea cu privire la originea omenirii, în vederea celor doi experţi.

Poreclită „Ida,” descoperirea a avut loc în anul 1983 de către colecţionari particulari de fosile, dar nu a ajuns pe primele pagini până de curând, cu un documentar pe un canal de istorie, numit „veriga”, care va fi transmis în 25 mai.

Liderii bisericii kenyene resping propunerile de căsătorie poligamă

Arhiepiscopul Nzimbi.

de Fredrick Nzwili

Nairobi (ENI). Liderii bisericii din Kenya spun că resping propunerea de lege care urmează să fie dezbătută în parlament, care să autorizeze căsătoriile poligame, dota forţată în afara legii şi recunoaşterea coabitării.

„Legea va crea confuzie între cetăţeni. Va crea haos în familii,” a declarat arhiepiscopul anglican Benjamin Nzimbi către Ecumenical News International la data de 6 mai. „Ar trebui respinsă.”

India: Curtea anchetează atacuri asupra bisericii

Evanghelia pentru Asia

KARNATAKA, INDIA (ANS) – O curte din Karnataka, India, a numit o comisie pentru a „conduce o anchetă în cauze de atac şi măsuri preventive” după ce extremişti anti creştini s-au supărat toamna trecută. Rezultatul cercetărilor comisiei este o grijă serioasă pentru bisericile creştine din zonă.

Guvernul a ordonat comisiei să caute mărturii din partea bisericilor afectate de atac. Peste 800 de biserici au răspuns, înscriind un afidavit ce descria atacurile asupra bisericii lor. Peste jumătate din bisericile care au povestit ce li s-a întâmplat comisiei, sunt conduse de Evanghelia pentru Asia (Gospel for Asia – GFA) – pastori sprijiniţi.

Vietnam: pretinsul ucigaş de creştini loveşte din nou

Special pentru Compass Direct

LOS ANGELES (Compass Direct News) – Un om Hmong man din regiunea muntoasă de nord vest a Vietnamului, care şi-a ucis mama în februarie, deoarece devenise creştină, a atacat un alt creştin, rănindu-l critic, conform surselor creştine din zonă.

Lao Lia Po, la data de 25 aprilie, se zice că l-a atacat pe Koua Lo din districtul Meo Vac, provincia Ha Giang, deoarece devenise creştin, conform unui lider local al bisericii. Koua a avut răni grave la cap, conform martorilor, capul i-a fost despicat în două locuri, părţi din creier fiind vizibile.

Biserică din Carolina de Nord numeşte a doua femeie pastor

de Bob Allen

Julie Merritt Lee, rezident pastoral la Wilshire Baptist Church din Dallas, preia pastoraţia din Providence Baptist Church din Hendersonville, N.C., în iulie.

HENDERSONVILLE, N.C. (ABP) – O biserică baptistă din Carolina de nord are o a doua femeie pastor – un act pe care unii observatori îl numesc rar în viaţa moderată baptistă, în ciuda faptului că toate instituţiile baptiste moderate şi progresive, virtual sprijină femeile în lucrare.

Ruinele Primului Templu descoperite în Ierusalim

De JTA

Rămăşiţe din perioada Primului Templu au fost descoperite în estul Ierusalimului.

Rămăşiţele includ şi un fel de toartă pe care sunt inscripţionate cuvintele ebraice „Lui Menachem”.

Artefactele au fost găsite recent, în timpul unei excavări arheologice conduse de Autoritatea Israeliană a Antichităţilor, în vecinătatea zonei Ras el-Amud, înainte de construirea unei şcoli de fete de către municipalitatea Ierusalimului.

Alianţa Evanghelică îndeamnă bisericile să înfrunte problemele financiare

De Charles Boyd

Evangelical Alliance (Alianţa Evanghelică) va găzdui un seminar concentrat asupra problemelor financiare în cadrul Festivalului Penticostal de anul acesta, într-o încercare de a face bisericile să discute mai deschis despre bani şi datorii.

„Bisericile înşeală aşteptările membrilor lor şi ale comunităţilor prin evitarea discuţiei deschise despre bani şi datorii”, a afirmat E.A.

Lupta contra talibanilor îi presează pe creştinii din Pakistan

De Michael Larson / Compass Direct News

ISTANBUL (BP) – Creştinii din Swat Valley (Valea Swat), Pakistan, sunt prinşi între talibani şi armata naţională, deoarece aceasta asaltează refugiul fortificat în care sharia (legea islamică) este la putere.

Aproape 15.000 de soldaţi au fost mobilizaţi în pitoreasca Swat Valley, în Provincia Nord-Vestică de Frontieră (PNVF), care se învecinează cu Afganistanul. Soldaţii au venit după câteva luni de negocieri de pace care au eşuat în aprilie, negocieri purtate între insurgenţii islamişti talibani, care au impus sharia în valea respectivă şi guvernul central. Sute de mii de pakistanezi au fugit din zona răvăşită de război, de frica unui asalt militar în forţă.

‘Noi suntem biserica uitată,’ spun păstorii palestinieni

de Ethan Cole

Un semn în arabă „”Palestina, pământul lui Isus este dornică de justiţie, pace şi stabilitate”, se poate vedea la biserica Lady of Peace, prima oprire stabilită pentru Papa Benedict XVI, în vizita sa, în Amman, Jordan marţi 7 mai, 2009. Papa Benedict XVI a început un turneu de o săptămână în Estul Mijlociu, vineri, care include Iordanul şi Israelul, un auto descris „pelerinaj al păcii”, care caută să întărească legăturile slăbite cu evreii şi musulmanii şi care oferă sprijin creştinilor din regiune.

Întreaga populaţie de creştini evanghelici din West Bank şi Gaza pot încăpea într-o biserică mai mare din SUA, a realizat un pastor din Ierusalim, după o vizită recentă în SUA.

Limitele interconfesionale

Poate ca ne aşteptăm la prea multe din partea preoţilor, rabinilor şi imamilor. Vrem ca clericii noştri să fie atracţii spirituale, deasupra temerilor temporale şi să fie pricepuţi din punct de vedere politic. Din păcate, pe acest pământ nu există religie şi politică neafectate. Şi acest amestec inevitabil al sfântului cu profanul ne fac uneori să ne simţim descurajaţi de faptul că cei care pretind a înţelege voia Creatorului mai adânc, trebuie să se comporte limitat.

Totuşi, omul este un animal politic şi a creat religia după această imagine.

Cea mai mare Biserică din America marchează a 50-a aniversare

de Eric Young

În acest an, Ziua Mamei va fi în 10 mai – aceeaşi dată ca în anul 1959.

Şi în timp ce puţini americani cunosc acel fapt istoric, membrii celei mai mari biserici din America sunt aproape siguri că ei au ştiut că în aceeaşi zi în urmă cu 50 de ani biserica lor şi-a deschis uşile pentru prima dată.

În acest week-end, Biserica Lakewood din Huston va marca a 50 aniversare într-un loc destul de diferit de alimentara veche, abandonată în care ei au început.

Patriarhul latin al Ierusalimului denunţă „ocuparea nedreaptă” a Israelului

Într-un discurs de bun venit al lui Papa Benedict în Valea lui Iosafat – localizată sub Muntele Măslinilor şi Grădina Gheţimani – Arhiepiscopul Fouad Twal, Patriarhul latin al Ierusalimului, a comparat agonia palestinienilor şi a israeliţilor cu agonia lui Cristos din grădină şi a denunţat „ocupaţia nedreaptă” care afectează vieţile palestinienilor.

„Israelienii din New York, mai legaţi de iudaism decât ceilalţi evrei din SUA”

de Raphael Ahren, corespondent Haaretz

Israelienii care trăiesc în New York sunt mult mai legaţi de „iudaismul” lor decât evreii născuţi americani din alte zone, arată un studiu recent.

Studiul, lansat la începutul săptămânii de UJA – Federaţia din New York, afirmă că israelienii „îi surclasează de departe” pe americani în privinţa prezenţei la sinagogă, a sărbătoririi kashrut-ului (obicei culinar, n.trad.), a participării evreilor la evenimente de caritate, a voluntariatului pentru ajutorarea evreilor în dificultate, a vizitării muzeelor evreieşti şi a site-urilor web, precum şi în privinţa numărului de membri din centrele comunităţilor iudaice.

GCR: semnatarii documentului spun că este necesar „Marele angajament de renaştere”

de Mark Kelly

NASHVILLE, Tennessee (BP) – Declaraţia „Great Commission Resurgence” („Marele angajament de renaştere”) pusă în circulaţie de preşedintele Southern Baptist Convention, Johnny Hunt, reprezintă un efort sincer de abordare a provocărilor cu care se confruntă bisericile în privinţa mărturiilor de credinţă şi a ministeriatului în cultura de astăzi, iată ce au declarat cei patru semnatari ai declaraţiei pentru Baptist Press.

Un primar indonezian revocă permisul pentru o biserică

Samuel Rinaldo / Compass Direct News

JAKARTA, Indonezia (Compass Direct News) – Membrii bisericii din oraşul Depok, Java de Vest, sunt incapabili de a-şi folosi clădirea bisericească după ce primarul, în urma protestelor musulmanilor din zonă, a revocat permisul emis în 1998.

Sub auspiciile unui Decret Ministerial Unic (SKB) emis în 1969 şi revizuit în 2006, toate grupările religioase din Indonezia trebuie să înainteze o cerere pentru permisiunea de a ridica şi întrebuinţa lăcaşuri de închinare.

Papa va fi „pelerinul păcii” în Ţinutul Sfânt

Vatican, 4 mai 2009 (CWNews.com)

Papa Benedict al XVI-lea a călătorit în Israel la începutul lui mai ca şi „pelerin al păcii”, a spus el unui grup de filantropi americani într-o audiere din 2 mai. „Sfântul Părinte a spus membrilor Fundaţiei Papale că Ţinutul Sfânt „a fost ciumat de violenţă şi nedreptate”, ceea ce a creat „o atmosferă generală de neîncredere, incertitudine şi teamă – deseori asmuţind vecinul împotriva altui vecin, un frate împotriva altuia.”

Creştinii hispanici conduc miting împotriva căsătoriilor homosexuale în New York

de Adrienne S. Gaines

13 mai 2009 – Pastorii hispanici din New York se mobilizează pentru a se opune unei legi a căsătoriei homosexualilor care a fost votată în Adunarea statală marţi seara (12 mai 2009, n. tr.).

Condus de senatorul democrat din New York Ruben Diaz (foto), un pastor penticostal din Bronx, zeci de mii de creştini sunt aşteptaţi să se adune în faţa birourilor Guvernatorului David Patterson din Manhattan în ziua de duminică la prânz pentru a protesta faţă de mişcările acestuia de a aduce căsătoria dintre persoane de acelaşi sex în acest stat.

ZIUA 102: Video lansat pentru a expune tortura avocatului creştin Gao Zhisheng

Pe 12 septembrie 2007, avocatul creştin Gao Zhisheng al drepturilor omului a scris o scrisoare deschisă către Congresul Statelor Unite, expunând brutalitatea Partidului Comunist (din China, n. tr.), inclusiv persecuţia asupra creştinilor din biserica de casă.

La scurt timp după aceasta, Gao a fost răpit de autorităţile guvernului chinez şi torturat pentru 58 de zile. Oficialii l-au ameninţat să-l ucidă dacă acesta expunea vreodată detaliile torturii sale. Gao Zhisheng a refuzat să fie intimidat înspre tăcere – el a continuat să vorbească despre abuzurile drepturilor omului din partea Partidului ce conduce China. Determinaţi să-i închidă gura, oficialii guvernului l-au răpit din nou pe 4 februarie 2009.

Anglicanii reevaluează felul în care interpretează Scripturile

de Lillian Kwon, Christian Post

Consiliul Consultativ Anglican şi-a exprimat sâmbătă sprijinul pentru un proiect care va cerceta maniera în care Anglicanii din întreaga lume citesc şi interpretează Scriptura.

În proiectul Viaţa Bisericii, Biblia este lansată pentru a zidi “înţelegere, încredere şi respect” printre cei care au interpretări diferite ale Bibliei.

Fetiţe care îi inspiră pe alţii în privinţa misiunilor

Avery Reed (dreapta) şi Katie Bohnenstiehl arată perechile de încălţăminte pe care le-au colectat pentru copiii nevoiaşi din Zambia. Efortul lor a fost inspirat de o călătorie misionară a unei alte fetiţe de 10 ani în Zambia. Alana Wiechert (centru) s-a alăturat recent grupului GA la Biserica Baptistă Sterling, din Fairview Heights, Illinois.

de Lisa Sergent

SPRINGFIELD, Illinois (BP) – O călătorie misionară în Africa făcută de o fetiţă de 10 ani le-a inspirat pe alte două fete, membre ale Illinois Girls in Action – GA (Fetele din Illinois în Acţiune) să colecteze mai bine de 300 de perechi de pantofi pentru copiii sărmani din Zambia.

R-E-S-P-E-C-T: Ar trebui să „respecte” creştinii celelalte religii?

Albert Mohler | Autor, vorbitor, preşedinte al Southern Baptist Theological Seminary

Lumea pe care o ştim astăzi este marcată de pluralismul religios şi de ciocniri a părerilor. Lumea modernă aduce indivizi şi grupări din diferite sisteme de credinţă atât în proximitate cât şi într-un conflict potenţial. Cum ar trebui să răspundă creştinii când sunt întrebaţi despre aceasta, ar trebui să „respecte” creştinii alte religii?

Un cetăţean de 33 de ani din Samara flămânzeşte de 101 zile, citind Biblia şi Sfântul Coran

Samara, 13 mai, Interfax – Un cetăţean de 33 de ani din Samara, Alexander Antifov, a citit cărţile sfinte în timpul înfometării voluntare care a durat trei luni.

„Aş recomanda în mod deosebit această metodă. Am descoperit un adevăr, acela că aceste cărţi vorbesc despre aceleaşi lucruri, folosind doar cuvinte diferite”, a spus Antifov într-un comentariu publicat de ziarul Komsomolskaya Pravda (Adevărul Comsomolist) din Samara.

Deci de aia biserica mea e plină de bebeluşi!

Ministry News

În calitate de pastor, în mod natural ai vrea să vezi pe cei care devin urmaşi maturi ai lui Hristos din punct de vedere spiritual. Dar dacă congregaţia ta este încă plină de credincioşi bebeluşi, iată mai jos ceva care să digeri din partea ultimului studiu Barna: Tu poţi fi motivul pentru care lucrurile stau tot aşa.
Ierusalim

Episcopul Ierusalimului îl îndeamnă pe Papă să refuze „ocupaţia şi violenţa”

De Judith Sudilovsky

Ierusalim (ENI). Cu toate că Vaticanul subliniază că vizita Papei Benedict al XVI-lea în Ţinutul Sfânt este doar un pelerinaj, Episcopul luteran al Ierusalimului, Munib Younan a spus că aspectul politic al vizitei nu poate fi ignorat.

„Papa vine ca pelerin pentru a revigora credinţa în Isus Hristos celor ce trăiesc în Ţinutul Sfânt şi pentru a urma paşii lui Isus… Creştinii palestinieni au aşteptări mai mari decât credeţi”, a spus episcopul Younan, vorbind la un simpozion despre Dialogul inter-religios desfăşurat pe 30 aprilie, în Israel şi Palestina.

SONDAJ: Schimbarea religiei noastre

Ministry Today

29 aprilie 2009 – Anul trecut un sondaj naţional a descoperit că 44% dintre americani îşi schimbă denominaţiile în timpul vieţii lor. Acum un studiu aprofundat face un pas mai departe prin a dezvălui cât de mulţi îşi schimbă religiile lor – şi de ce o fac.

Un raport emis luni de către Pew Forum on Religion and Public Life a descoperit că aproape jumătate dintre americani îşi schimbă afiliaţia religioasă la un anumit punct al vieţii lor. Majoritatea oamenilor care fac schimbarea o fac înaintea vârstei de 24 de ani, şi mulţi dintre aceştia fac multiple schimbări de fapt. Nu-i de uimire, majoritatea credincioşilor se stabilesc în credinţa lor la o vârsta mai înaintată, cu foarte puţini care să părăsească religia lor după ce împlinesc vârsta de 50 de ani. (Majoritatea celor intervievaţi şi-au descoperit biserica locală curent la vârsta de 36 de ani).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri_iun09.htm

VIDEO Protest imens în Minsk: Zeci de mii de persoane au demonstrat împotriva președintelui Lukașenko de R.M. HotNews.ro

download - Copie

Duminică, 23 august 2020, 16:02 Actualitate | Internaţional

Proteste in Minsk

Foto: Captura Twitter

Proteste in Minsk
Zeci de mii de persoane protestează duminică la Minsk pentru a denunța realegerea președintelui Alexandr Lukașenko, care se confruntă de două săptămâni cu o imensă mișcare de protest, potrivit ziariștilor AFP. Opoziția spune că în piața Independenței sunt peste 100.000 de oameni.

Imagini LIVE din Minsk, transmise de presa de opoziție:

https://twitter.com/MBKhMedia?

Cu drapele alb și roșu, mulțimea de oameni s-a adunat în piața Independenței și pe străzile din jur, strigând „Libertate!”.

Presa și conturile de mesagerie Telegram legate de opoziție evocă peste 100.000 de oameni în capitala belarusă, pentru a doua duminică consecutiv.

Oamenii denunță realegerea considerată frauduloasă a lui Lukașenko, în 9 august, precum și represiunea brutală a protestelor care au urmat.

„Dacă au câștigat într-adevăr alegerile (cu 80% din voturi) atunci pentru ce atât de mulți oameni sunt în stradă împotriva lui?”, se întreabă Evgheni, un manifestant de 18 ani.

Lukașenko vrea „să trăim cu toții ca înainte. Dar nu va mai fi niciodată ca înainte”, spune la rândul său Nikita, 28 de ani.

Canalele Telegram apropiate de opoziție au semnalată proteste în mai multe orașe.

Săptămâna trecută, la Minsk, peste 100.000 de oameni s-au adunat pentru a cere plecarea lui Lukașenko, care, în 26 de ani de putere, nu s-a confruntat niciodată cu o astfel de mișcare de protest, atât ca număr cât și ca durată.

Președintele belarus, care conduce țara cu o mână de fier, a exclus să renunțe la putere, așa cum a cerut principala sa adversară la alegerile din 9 august, Svetlana Tihanovskaia.

După alegeri, aceasta a fugit în Lituania.

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

 

Subiectele zilei

Duminica, 23 August 2020

VIDEO O înregistrare îl prezintă pe Lukașenko cu vestă antiglonț și cu un kalașnikov în mână

O înregistrare video îl prezintă pe președintele belarus Alexandr Lukașenko venind duminică, cu vestă antiglonț și cu o pușcă de asalt Kalașnikov în mână, la reședința sa din
citeste tot articolul
Coronavirus în România: Au fost raportate 961 cazuri noi / Toate decesele din ultimele 24 de ore au fost la pacienți care aveau și alte boli

Numărul cazurilor de coronavirus din România a urcat, duminică, la 78.505, după raportarea a 961 de noi infecții, potrivit Grupului de Comunicare Strategică.
citeste tot articolul
Peste 30 de muncitori indieni care lucrează pe un șantier din București, infectați cu coronavirus / Primarul Băluță: „Este vorba despre o comunitate de 108 oameni”

Cel puțin 32 de muncitori indieni care lucrau pe un șantier din București și locuiau acolo în barăci, au fost depistați pozitiv cu coronavirus. Potrivit primarului sectorului 4, este vorba de o
citeste tot articolul
VIDEO Protest imens în Minsk: Zeci de mii de persoane manifestează împotriva președintelui Lukașenko

Zeci de mii de persoane protestează duminică la Minsk pentru a denunța realegerea președintelui Alexandr Lukașenko, care se confruntă de două săptămâni cu o imensă mișcare de protest, potrivit
citeste tot articolul
Locul meu secret în Obor. Exotism, surpriză, ieftinătate. Apoi, scârbă și milă. Sindromul șarpelui care înghite elefantul

Există un loc secret/mai puțin bătut în piața Obor. Ca-n orice piață. Un loc unde se vinde ce vrei și ce nu vrei la prețuri de nimic. Locul nu-l divulg, oricât ați bate din taste. Este
citeste tot articolul
ALDE îi cere lui Cristian Băcanu să spună dacă a „livrat în plic” judecătorilor deciziile privind soluțiile candidaturilor PNL / Daniel Florea anunță că sesizează CSM și Secția Specială, după ce numele liberalului, care candidează la Sectorul 5, apare într-o sentință a Judecătoriei Sector 3

ALDE acuză un complet de judecată de la Sectorul 3 că a primit „în plic deciziile privind soluțiile candidaturilor PNL” după ce, într-o hotărâre a acestei instanțe, din
citeste tot articolul
VIDEO Rusia a declasificat un documentar sovietic despre detonarea „Țar bomba”, cea mai puternică armă termonucleară construită vreodată

Rusia a declasificat un documentar sovietic despre detonarea „ Țar bomba ”, cea mai puternică armă termonucleară construită vreodată, înregistrarea video fiind publicată pe canalul
citeste tot articolul
Cum îl vede pe Donald Trump sora sa, fost judecător federal: „crud”, „mincinos”, „lipsit de principii”

Președintele american Donald Trump este un om „crud”, „mincinos” și lipsit de principii, spune Maryanne Trump Barry, sora președintelui american, ale cărei afirmații,
citeste tot articolul
Site-ul rusesc de propagandă Sputnik îl critică pe Ciolacu pentru că s-a rupt de linia Dragnea: ”Cât de ticălos să fii să nu vezi că PSD a fost singurul care a încercat ceva în privința independenței reale a Justiției”

Sputnik îl critică extrem de dur pe Marcel Ciolacu pentru declarațiile de la congresul de sâmbătă, organul de propagandă al Rusiei scriind că ”atitudinea lui Ciolacu este o rușine
citeste tot articolul
FOTO Sex simbolul Carmen Electra, la 48 de ani – Baywatch, Playboy și secretul frumuseții în viață

A făcut cu adevărat cunoștință cu gloria odată cu apariția în serialul Baywatch și în rol de iepuraș în Playboy. Continuă să arate foarte bine chiar și la 48 de ani, iar secretul
citeste tot articolul
Dan Barna, despre Congresul PSD: ”Un spectacol trist și ridicol. Românii știu că, în esență, doar hoția e în firea PSD”

Liderul USR, Dan Barna, spune, în contextul Congresului PSD care a avut loc sâmbătă, că acest partid vorbește despre politică modernă și responsabilitate, însă acest lucru nu se
citeste tot articolul
Sicilia vrea să închidă toate centrele de găzduire a migranților / „Nu mai putem continua să suferim această invazie de migranți”

Președintele regiunii Sicilia, Nello Musumeci, a sfidat duminică guvernul italian și a publicat o decizie de închidere a tuturor centrelor de găzduire a migranților din insulă, afirmând
citeste tot articolul
Iulia Timosenko (foto arhiva) Fostul premier ucrainean Iulia Timoșenko, infectată cu noul coronavirus, este în stare gravă

Fostul premier ucrainean Iulia Timoșenko, 59 de ani, a fost testată pozitiv la noul coronavirus și este în stare gravă, a anunțat purtătoarea de cuvânt a partidului său, citată de Reuters.
citeste tot articolul
Tragedie în Peru: 13 tineri au murit într-o discotecă din Lima, în timp ce încercau să fugă de poliție

O busculadă produsă într-o discotecă din Lima, în Peru, a provocat sâmbătă moartea a cel puțin 13 persoane care încercau să fugă de poliție, în condițiile în care
citeste tot articolul
Ursul care a intrat de două ori în curtea unui liceu din Miercurea Ciuc a fost împușcat

Ursul care a fost îndepărtat de două ori din curtea unui liceu din Miercurea Ciuc a fost împușcat, în noaptea de sâmbătă spre duminică, după ce Ministerul Mediului a autorizat
citeste tot articolul
Austria, coronavirus: Cozi de kilometri și până la zece ore de așteptare la granița cu Slovenia, din cauza controalelor sanitare

Instaurarea de către Viena, sâmbătă, de controale sanitare stricte la granița cu Slovenia, din cauza coronavirusului, a antrenat cozi imense, persoanele care se întorc din vacanțe fiind
citeste tot articolul
Coronavirus Italia: curba de contagiune își continuă creșterea bruscă

Italia a înregistrat 1.210 noi cazuri de coronavirus în ultimele 24 de ore, confirmând relansarea epidemiei, pe fondul deplasărilor generate de vacanțele estivale, potrivit
citeste tot articolul
Tatăl unei victime din Colectiv spune că este amenințat cu executarea silită: ”Cum îndrăznim noi, câțiva părinți ai căror copii au murit la Colectiv, să le cerem procurorilor să finalizeze cercetările?”

Tatăl unui tănăr care a murit la vârsta de 19 ani, după ce a fost rănit în incendiul din Colectiv, spune că statul român i-a cerut cheltuieli judiciare pentru că a cerut urgentarea
citeste tot articolul
(Un)Well, Netflix. Serialul despre industriile care fac miliarde de dolari exploatând frica oamenilor de moarte

(Un)Well are toate șansele să fie un catalizator pentru și mai multe seriale similare. Prin prezentarea acestei serii documentare, Netflix deranjează și informează despre industriile care profită de
citeste tot articolul
VIDEO ?Liga 1: CFR Cluj, victorie la limită în prima etapă

CFR Cluj a început cu dreptul noul sezon al Ligii 1 la fotbal, campioana en-titre trecând, scor 2-1, în deplasare, de Academica Clinceni.
citeste tot articolul

 

„Patrioți în mod fundamental”: Dennis Deletant despre Maniu și oamenii lui în contactele clandestine cu englezii. Interviu de Cristian Pătrășconiu

download - Copie

Cristian Pătrășconiu    23 august 2020

Activităţi britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război

Mondial este prima monografie care examinează activitatea SOE (Special Operations Executive – organizaţie căreia Churchill îi încredinţase misiunea «să dea foc Europei») şi MI6 (agenţia de spionaj a Marii Britanii) pe toată durata războiului. Ministerul de Război britanic a crezut că Germania va căuta să-şi impună voinţa asupra Europei de Sud-Est înainte de a-şi îndrepta atenţia către Europa Occidentală. Dată fiind poziţia geografică a României, Marea Britanie nu-i putea oferi mare lucru. Realitatea dură a relaţiilor româno-britanice era prezenţa incomodă a Germaniei: oportunitatea, proximitatea industriei şi logistica aprovizionării vorbeau în favoarea celui de-al Treilea Reich. La fel stăteau lucrurile, desigur, şi în privinţa chestiunilor militare şi economice. În aceste împrejurări, britanicii au ajuns la concluzia că singura lor armă împotriva ambiţiilor germane în ţările intrate în orbita lui Hitler erau operaţiunile militare subversive şi o încercare concomitentă de a scoate România din alianţa ei cu Germania“, spune, despre cartea sa, Dennis Deletant. De la ea pleacă, de altfel, dialogul de mai jos.

DIALOG REALIZAT DE CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

– În ce termeni pui raporturile dintre serviciile secrete britanice şi România la mijlocul secolului trecut?

– Anglia avea un mare interes în România, pentru că aceasta era producător de petrol. Englezii şi-au dat seama că Germania va vrea să cucerească, probabil, întâi Europa de Est şi, după aceea, să îşi întoarcă privirile către Occident. Prin urmare, ideea principală a serviciilor secrete britanice, la mijlocul anilor 1930, a fost aceea de a se concentra asupra unor planuri de sabotaj a câmpurilor petroliere de la Ploieşti, dar şi în acţiune, de sabotaj de asemenea, care consta în scufundarea unor vase, a unor şlepuri, care duceau petrol în Germania pe Dunăre. Acesta nu era, de altfel, un plan exclusiv britanic; la el se alăturaseră şi francezii. Chiar în vara lui 1939 a fost aici, la Bucureşti, inginerul Leon Wenger, inginer specialist francez, care, împreună cu membri ai serviciilor secrete britanice, a venit să discute cu Statul Major românesc posibilitatea efectuării unui sabotaj pe cele două planuri, despre care spuneam ceva mai înainte – şi în zona Ploieşti, şi pe Dunăre (mai ales la Porţile de Fier, ideea fiind să scufunde nişte vase în acea zonă, aşa încât să fie blocat tranzitul).

FOTO: Fold3, Arhivele Militare SUA

– Ce se juca aici, de fapt, pe teritoriu românesc?

– Winston Churchill era, cu siguranţă, unul dintre marii actori – încă din anii 1940, el a dezvoltat foarte mult serviciile noastre de spionaj. Şi de sabotaj, de fapt. În vara acelui an, de altfel, Churchill a şi spus că vrea „să dea foc Europei” – aceasta a fost formula, o formulă tare, cu aer războinic, îndreptată mai ales împotriva Germaniei. Figurativ vorbind şi pregnant vorbind, se gândea şi la Ploieşti. De fapt, pe lângă serviciul nostru de informaţii s-a creat acest serviciu, Special Operation Executives (SOE), care să întreprindă acţiuni de sabotaj mai ales în România. Mai mult decât atât, prima unitate în acest sens s-a numit MIR – Millitary Intelligence Romania; un amănunt, de altfel, cât se poate de explicit în privinţa planurilor şi a direcţiilor în care aceste planuri trebuiau să fie executate. Deci, ideea de a face sabotaj în Europa de Est a demarat cu România ca ţintă; mai apoi, acţiunile de acest gen s-au diversificat.

– De ce era aşa de importantă atunci România în ecuaţia geopolitică?

– Pentru că avea petrol, foarte mult petrol. Este foarte simplu. Maşinile de război germane aveau nevoie de petrol; o bună partea a acestui petrol se preconiza să vină din România, deci trebuia, din unghiul de vedere strategic al englezilor, ca sursa aceasta să fie cumva blocată. În plus, în 1940, deja începuse războiul, desigur, era şi o modalitate de a arăta publicului britanic faptul că, împotriva nemţilor, se face totuşi ceva, că există o anumită opoziţie la acţiunile beligerante ale Germaniei. Germanii dominau Europa de Est şi erau pe punctul de a cuceri şi o parte din Occident – au invadat Belgia şi Franţa şi păreau că merg fără o împotrivire masivă. Englezii erau, la acea dată, oarecum în defensivă, iar o asemenea iniţiativă, de a face sabotaj în România, era ceva pozitiv din unghiul de vedere al propagandei de război, pentru britanici.

– A avut succese remarcabile aici, în zonă, acea unitate de sabotaj, SOE, despre care vorbeai mai înainte?

– Nu prea. Aceasta, în primul rând, pentru că planul de sabotaj, coordonat de britanici şi de francezi, a fost descoperit – s-a întâmplat atunci când nemţii au invadat Franţa, atunci au dat de acest plan, când au ocupat Parisul. De altfel, toţi inginerii francezi şi britanici implicaţi în planul de sabotaj de la Ploieşti au fost prinşi de către nemţi şi de către partea română, de Siguranţă. Nu au fost întemniţaţi; pur şi simplu, au fost expulzaţi din ţară.

În cadrul acţiunii de a scufunda vase la Porţile de Fier, vina consider că a fost a englezilor, pentru că unii dintre marinarii care trebuiau să întreprindă această operaţiune, cu concursul unor piloţi români de vase, s-au îmbătat pur şi simplu. Aceasta s-a întâmplat la Giurgiu şi, cu acel prilej, au început să se fălească, să se laude cu succesul viitor, dar ipotetic, al acţiunii de sabotaj. Bineînţeles că nemţii, aflând despre aceasta, prin diverse canale speciale, au indicat autorităţilor române să îi aresteze pe aceşti marinari; în cele din urmă, marinarii nu au mai fost arestaţi, ci pur şi simplu expulzaţi din România. Fapt este că operaţiunea a fost ratată.

În privinţa MI6, aici este o altă poveste; pentru că nu s-a lucrat atât în direcţia unor operaţiuni de sabotaj, ci pentru a aduna cât mai multe informaţii. Mai precis, MI6 a recrutat câţiva francezi, lectori francezi mai exact – care lucraseră în România în epoca aceea. După căderea Franţei, aceşti lectori şi-au oferit serviciile părţii britanice. De altfel, şeful reţetei MI6 în România de la acea dată a fost un profesor francezo-belgian. Era un personaj absolut fascinant – fusese membru al partidului bolşevic sovietic în anii 1906, 1907, s-a născut în Polonia. A stat în Polonia până când a început Primul Război Mondial. Când a început Marele Război, a fost recrutat de serviciile franceze de informaţii şi a lucrat cu ei până în 1930, când a fost trimis la Bucureşti, la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Fusese trimis, la vedere, pe post de cercetător; de fapt, era şi aşa ceva, specialist în bizantinologie. De acolo, după căderea Franţei şi după dezvoltarea reţelei MI6 în România, a ajuns chiar şef al acesteia. La sfârşitul războiului a fost decorat chiar de Churcill, pentru serviciile aduse. El a fost prins cu una din reţelele MI6, în iunie 1944. Ceea ce făcea această echipă era să adune mai mult informaţii despre mişcările trupelor germane din România şi de pe Frontul de Est. Unii dintre membri au fost în Basarabia şi în Transnistria şi desenau, acolo, pe foiţe de ţigară, insignele unităţilor nemţeşti care luptau pe front şi pe urmă le trimiteau printr-un curier turcesc, la Istanbul. Şi, de acolo, le preluau englezii. Un amănunt foarte important pentru publicul românesc este că, în acţiunile întreprinse de MI6, s-a dat ordinul ca membrii reţelei să nu adune informaţii despre Armata Română. Este un detaliu foarte important. Numai despre armata germană. Se ştia că o bună parte din populaţia românească avea sentimente foarte favorabile pentru Occidentul care lupta împotriva nemţilor şi nu doreau să întreprindă acţiuni, cum ar fi fost aceasta, de a culege informaţii despre armata română, care să ostilizeze.

– Ce ştim nou, abia acum, la decenii distanţă, despre aceste activităţi clandestine ale Marii Britanii în România? Ce aflăm noi acum, abia acum, de fapt?

– Aflăm că erau acţiuni destul de susţinute ale românilor, în sensul de a căpăta o cât mai bună poziţie faţă de aliaţii occidentali în vederea Tratatului de Pace de după război. Mă refer mai ales la Iuliu Maniu şi la grupul de ardeleni, dar erau şi regăţeni strânşi în jurul lui, care, şi ei, transmiteau informaţii prin radio-emiţătoare, în Anglia, despre unităţile germane. Acum ştim mai multe despre aceasta – şi ştim în baza unor documente de necontestat, nu pe bază de zvonuri –, pentru că în Anglia este această lege, care este destul de dură, privind secretul de stat.

– Care prevede că?

– Documentele, de regulă, trebuie desecretizate la 30 de ani. Dar, deşi spune aşa, la 30 de ani, în unele cazuri, documentele care sunt clasificate ca fiind „de interes naţional” sunt reţinute. De aceea, a trecut mai mult timp, de la datele Celui De-al Doilea Război Mondial. Mult mai mult de trei decenii şi, de aceea, cum spun, aflăm abia acum, pe bază documentată, ce a fost. Mai vreau să spun ceva: multe din documentele pe care le invoc despre MI6 pentru cartea de faţă le-am găsit aici, în România, la CNSAS, între documentele Siguranţei de acolo. În Anglia nu am avut acces la ele. Legat de aceasta, chiar a fost o întâmplare amuzantă, atunci când s-a publicat această carte, mai întâi în limba engleză, cu doi ani în urmă. La un moment dat au venit nişte domni la mine din partea guvernului să mă întrebe de unde am aceste informaţii despre MI6. Eu le-am arătat documentele din arhivele româneşti. Au rămas miraţi. Da… Într-un sens, legislaţia privind accesul la aceste documente mai sensibile este oarecum mai liberală în România. Pe de altă parte, ceea ce am obţinut de aici arăta faptul că serviciile de informaţii româneşti din timpul războiului erau foarte bine puse la punct. Am descoperit aceasta, eu însumi cu o oarecare mirare, acum trei-patru ani, când am cercetat problemele de acest tip la CNSAS. De altfel, până la mine, niciun cercetător britanic nu a studiat la CNSAS această problemă.

– Apropo de probleme… De ce tema aceasta – a activităţii clandestine britanice în timpul Războiului – este, astăzi, importantă? Ce ne spune ea pentru prezent?

– Merită să îi acordăm toată atenţia pentru că România este băgată într-o „anumită oală” în ceea ce priveşte cel de-al Doilea Război Mondial. Este, cu alte cuvinte, considerată mai degrabă un aliat fidel al Germaniei. Prin urmare, a investiga o asemenea temă înseamnă şi a face un fel de dreptate, pentru că lucrurile sunt departe de a fi stat aşa cum insistă locurile comune de astăzi să gândim. Punctual, nu se ştie mare lucru în Occident despre activitatea celor din opoziţie, despre susţinuta lor activitate pro-occidentală. Nu se ştie, decât cel mult în nişte cercuri foarte-foarte restrânse, că oameni ca Maniu sau Brătianu au suferit, după aceea, în închisoare de pe urma comuniştilor, ei fiind condamnaţi în procesul din 1947 tocmai ca fiind „spioni britanici”.

– Cum erau, de altfel? E o întrebare pe care o pun, nu fac o afirmaţie…

– Spioni, da. Dar, aş spune, în sensul pozitiv al cuvântului. Pentru că erau patrioţi. Aceasta erau, în mod fundamental. Fiind ardelean, ideea lui Maniu a fost, el a scris şi a spus deseori aceasta britanicilor, că vrea să recapete Ardealul de nord, care fusese luat în 1940 de către unguri. El dorea să îi convingă pe anglo-americani să sprijine această idee la finalul războiului – anume, ca Ardealul de nord să fie dat înapoi României. Aceşti ardeleni, mai ales, dar nu numai, cum spuneam, căci erau şi unii regăţeni printre ei, erau motivaţi nu numai de faptul că nu aveau nimic de-a face cu germanii, ei fiind democraţi şi simpatizau cu aliaţii occidentali, ci şi de dorinţa lor de a aduce Ardealul la „ţara-mamă”. Erau şi speriaţi, pentru că înţelegeau că ruşii vor veni masiv în partea aceasta şi încercau să atenueze efectele unei ocupări sovietice, influenţându-i sau încercând să o facă, pe anglo-americani.

– Ar fi putut fugi cu adevărat în Marea Britanie Iuliu Maniu?

– Da, da. Desigur. De altfel, englezii i-au oferit deschis această posibilitate, să vină, în decembrie 1941. Au existat două situaţii în care Iuliu Maniu a fost înştiinţat că va veni un avion din Cipru să îl ia şi să-l ducă la Londra. De fiecare dată însă el a refuzat. Maniu era, după părerea mea, o persoană care nu putea să se hotărască. Era un tip de om destul de ezitant. Există note în care englezii chiar se plâng de această atitudine indecisă a lui Iuliu Maniu. Deşi, cum spuneam, au fost tratative între el şi britanici ca el să fie scos din România, în cele din urmă, nu a acceptat. El a zis, la un moment dat, locul meu e aici, pe lângă poporul român, nu la Londra.

– Un ordin de mărime – cam câţi oameni participau la operaţiunile acestea clandestine? Există disponibile estimări în acest sens?

– În acţiunea de sabotaj a câmpurilor petroliere, erau, dacă luăm în calcul şi partea franceză, peste 100 de oameni implicaţi. Specialişti, ingineri. Şi, pe lângă aceştia, mai exista şi ceva complementar, o parte „logistică”, să îi spunem, asigurată de români. Cei care conduceau maşinile, de exemplu. Câteva zeci bune de oameni, deci. Şi pe partea de spionaj, nu cred să fi fost, din cât am putut eu să îmi dau seama, mai mult de 40-50 de oameni. Erau cel puţin două reţele active aici. Şi exista, activă de asemenea, şi o reţea poloneză de spionaj patronată de MI6. După invadarea Poloniei a venit în România, a fost relocată aici. A lucrat la Bucureşti. Erau 5 sau 6 polonezi care lucrau mână-n mână cu unii dintre oamenii lui Iuliu Maniu. Aceşti polonezi aveau legătură proprie directă cu Londra.

– Şi din partea românească? Cine erau oamenii foarte importanţi? Cu cine compuneau britanii şi, iată, polonezii?

– Maniu, Augustin Vişa, spre exemplu. Valeriu (Rică) Simion Georgescu, cel care lucra pentru Societatea Româno-Americană de petrol, a fost o persoană foarte importantă în construirea reţelei lui Iuliu Maniu. A ajutat foarte mult în acest sens. El fiind inginer petrolist, sigur că era foarte bine pus la punct despre Ploieşti şi era în măsură să dea informaţii tehnice dintre cele mai preţioase.

– Şi locurile strategice de confruntare, care erau? Ca să sistematizăm, puţin, câmpurile tactice…

– Pe apă, pe Dunăre şi la Ploieşti. Pentru SOE – Special Operations Executive. Pentru MI6, căci aici erau agenţi care nu făceau sabotaj, cum spuneam, ci doar adunau informaţii, câmpurile tactice posibile erau numeroase. Ei erau, pur şi simplu, „pe teren”, acolo unde era nevoie. Unul dintre cei angrenaţi aici, „pe teren”, era George Tomaziu – şi el o persoană foarte interesantă, nepot, între altele, al lui George Enescu. Tomaziu a lucrat ca director artistic la Teatrul de Operă din Bucureşti şi s-a oferit să se ducă în Transnistria şi la Odessa, la teatrul de acolo. A stat doi ani acolo, la Odessa, fiindcă îi era mai uşor să călătorească în Transnistria şi, când mergea acolo, desena exact ceea ce spuneam mai înainte, elemente ale dispozitivelor germane, pe care le livra către MI6. El este cel care trimitea aceste desene pe foiţele de ţigară, la el mă refeream mai înainte. Le dădea unui curier turc, care avea acoperire diplomatică, şi acesta le ducea la Istanbul, iar acolo îşi intrau în rol experţii MI6. Sigur că unele dintre aceste informaţii – să nu uităm, este vorba despre trupele germane din Transnistria –, englezii le transmiteau sovieticilor, pentru că împărţeau anumite informaţii.

– A fost acesta un fel de război nevăzut?

– Cu siguranţă că da. Trebuie, de asemenea, să ţinem cont de faptul că, imediat după Al Doilea Război Mondial, autorităţile române au ezitat să dea acces la asemenea documente. Pentru că nu doreau să îi supere pe ruşi, pentru că nu doreau să se vadă că românii au lucrat împotriva ruşilor. Sovieticilor, de fapt. Lui Maniu, cum am mai spus, îi era frică de o ocupaţie sovietică şi de aceea încerca să se folosească foarte mult de legăturile pe care le avea cu englezii şi cu americanii.

– E necesar, e inevitabil un asemenea război nevăzut?

– Da. Şi necesar, şi inevitabil în condiţii de mare conflict, cum a fost cazul cu Al Doilea Război Mondial. În plus, cu cât ai mai multe informaţii la dispoziţie, cu atât poţi mai bine să iei decizii (mai) bune, mai valoroase.

– O asemenea confruntare, nevăzută, crezi că e inevitabilă şi astăzi?

– Dacă nu alegem să fim naivi, putem înţelege foarte uşor că în toată istoria au fost asemenea lupte nevăzute. Chiar şi între aliaţi, nu putem exclude posibilitatea ca asemenea lucruri să se întâmple.

– Dar în timpul comunismului, am avut ceva similar? Sau poate că rămâne să aflăm, cândva, în viitor despre aşa ceva?

– A continuat. Dar aici e iarăşi o problemă legată de metodele operaţionale. În ce sens? Iată: astăzi se folosesc, în unele cazuri, aceleaşi metode de spionaj care se foloseau la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Or, dacă dai drumul la documente care privesc, spre exemplu, spionajul anglo-american împotriva sovieticilor, e ca şi cum ţi-ai arăta unele cărţi, ca şi cum ai divulga un secret. Pentru că asemenea metode sunt, probabil, încă folosite de serviciile respective.

– Apropo de tema cărţii care a provocat acest dialog: s-ar fi putut scrie istoria altfel? Sau, pur şi simplu, istoria mergea, ca să spun aşa, într-un mod necesar?

– Nu ştiu. Era foarte greu pentru britanici să aibă succes sau, în orice caz, să reuşească spectaculos mai mult decât ceea ce au reuşit în cele din urmă să facă. Pentru că serviciile secrete româneşti erau foarte bune, i-au supravegheat foarte bine pe agenţii britanici, pe cei francezi şi (există multe dosare în acest sens) pe cei sovietici. Apoi, mai ales, erau aici germanii foarte atenţi. Şi jocul era şi mai complicat, pentru că la est erau sovieticii.

– Crezi că încă avem lecţii, lecţii majore, încă neînvăţate din această perioadă la care face referire cartea ta?

– Ce contează, după părerea mea, cel mai mult este, când analizăm istoria României mai ales, poziţia geografică foarte specială. Uneori nu ai ce să faci. Opţiunile aici sunt drastic limitate.

notă: interviu publicat în premieră în revista RAMURI, nr 10/2019
Foto: ​http://transilvaniareporter.ro/

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/patrioti-in-mod-fundamental-dennis-deletant-despre-maniu-si-oamenii-lui-in-contactele-clandestine-cu-englezii.-interiviu-de-

VALERIU GHILEȚCHI: Răspunsul lui Dumnezeu în mijlocul furtunii (AUDIO)

download - Copie - Copie

Iov 38
1. Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis:
2. „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?
3. Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi.
4. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere.
5. Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?
6. Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului,
7. atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
8. Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei?
9. Când i-am făcut haina din nori şi scutece din întuneric;
10. când i-am pus hotar şi când i-am pus zăvoare şi porţi;
11. când am zis: „Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale”?
12. De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor,
13. ca să apuce capetele pământului şi să scuture pe cei răi de pe el?
14. Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete, şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată?
15. Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor, şi braţul care se ridică să fie zdrobit?
16. Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului?
17. Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii?
18. Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri.
19. Unde este drumul care duce la locaşul luminii? Şi întunericul unde îşi are locuinţa?
20. Poţi să le urmăreşti până la hotarul lor şi să cunoşti cărările locuinţei lor?


21. Ştii, căci atunci erai născut, şi numărul zilelor tale este mare!
22. Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei,
23. pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie?
24. Pe ce cale se împarte lumina? Şi pe ce cale se împrăştie vântul de răsărit pe pământ?
25. Cine a deschis un loc de scurgere ploii şi a însemnat drumul fulgerului şi al tunetului,
26. pentru ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, pe un pustiu unde nu sunt oameni;
27. pentru ca să adape locurile pustii şi uscate, şi ca să facă să încolţească şi să răsară iarba?
28. Are ploaia tată? Cine dă naştere picăturilor de rouă?
29. Din al cui sân iese gheaţa şi cine naşte promoroaca cerului,
30. ca apele să se îngroaşe ca o piatră, şi faţa adâncului să se întărească?
31. Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei sau să dezlegi frânghiile Orionului?
32. Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului şi tu cârmuieşti Ursul mare cu puii lui?
33. Cunoşti tu legile cerului? Sau tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ?
34. Îţi înalţi tu glasul până la nori, ca să chemi să te acopere râuri de ape?
35. Poţi tu să arunci fulgerele ca să plece? Îţi zic ele: „Iată-ne”?
36. Cine a pus înţelepciunea în negura norilor sau cine a dat pricepere întocmirii văzduhului?
37. Cine poate să numere norii cu înţelepciune şi să verse burdufurile cerurilor,
38. pentru ca să înceapă pulberea să facă noroi, şi bulgării de pământ să se lipească împreună?
39. Tu izgoneşti prada pentru leoaică şi tu potoleşti foamea puilor de lei,
40. când stau ghemuiţi în vizuina lor, când stau la pândă în culcuşul lor?
41. Cine pregăteşte corbului hrana, când puii lui strigă spre Dumnezeu, când umblă rătăciţi şi flămânzi?