Isus din evanghelii (20)

download - Copie

Publicat pe 23 august, 2020 De danutj

Învierea lui Isus îi surprinde pe toți ucenicii, deși au fost anunțați de învățător că acest eveniment va avea loc, așa cum au profețit și Scripturile. Întregul tablou este constituit din câteva scene vii, prezentate atât de natural de autor încât invită cititorul să participe direct la tot ceea ce se prezintă în textul biblic. Geniul autorului biblic ne pune în față o proiecție vizuală deosebit de sugestivă, aproape cinematografică, ce ne implică gradual pe fiecare în retrăirea acestui episod din viața celor ce l-au urmat pe Mântuitorul. Figura lui Isus cel înviat apare progresiv, din căutările, suferința și speranța renăscută a ucenicilor. Fiecare scenă contribuie narativ și simbolic la prezentarea lui Cristos ca biruitor al morții și împlinitor al iconomiei lui Dumnezeu în lume. De asemenea, cu fiecare pas, suntem confruntați cu propriile trăiri și întrebări, cu evaluarea imaginii pe care o avem despre Isus și cu revelația pe care o aduce evenimentul învierii.

Tăcerea evangheliei cu privire la ziua de sâmbătă este enigmatică. Isus este pus în mormânt și totul încremenește parcă odată cu dispariția învățătorului. Lucrurile revin la viață cu o provocare ce ridică întrebări și invită la acțiune. În tip ce bărbații stăteau încuiați de frica iudeilor, femeile par mai curajoase și decid să meargă la mormânt duminică dimineață devreme, după ce a trecut Sabatul. Textul biblic o menționează doar pe Maria Magdalena și faptul că ea găsește mormântul gol. Urmează un cadru care este demn de un Oscar. Acțiunea crește brusc în viteză și intensitate. Maria aleargă la apostoli, iar apoi Petru și ucenicul iubit (cel mai probabil Ioan) aleargă la mormânt. Autorul biblic este dispus să dea aici mai multe detalii care nu par a fi semnificative, așa cum este cursa câștigată de ucenicul mai tânăr, prezența fâșiilor de pânză de pe jos sau poziția ștergarului. Deși Isus este absent, persoana sa emană atâta forță și îi animă profund pe cei doi discipoli. Vestea că el nu mai este în mormânt le dă oare speranță sau le mărește suferința? Nu știm. Dar este mecanismul care a declanșat ieșirea lor din starea de amorțire, din blocajul pe care l-a adus moartea lui Cristos. Însă moartea nu are ultimul cuvânt. Prezentarea detaliată a acțiunii și descrierea mormântului gol fac parte din intenția Scripturii de a ne vorbi despre faptul că Isus nu a rămas închis de moarte. „Celălalt ucenic”, care a alergat mai repede, a intrat al doilea în mormânt și a văzut și el că nu mai este nimeni. Doar despre el textul biblic ne spune lapidar că a crezut. Ce a crezut? În înviere sau în faptul că Isus lipsește, așa cum a anunțat Maria? Textul biblic rămâne provocator și ne cere să ne plasăm acolo, să facem cursa alergării alături de discipoli, să privim în mormânt și să ne punem întrebări sau să lăsăm ființa să tresară și să iasă din amorțire. Realitatea învierii îl ascunde pe Isus privirii și orizontului experienței așa cum a fost disponibilă înainte de moartea sa, însă acest tip de absență îl face prezent altfel. Lipsa sa din mormânt îi invită pe ucenici la reflecție, la reevaluarea trecutului și la orientarea responsabilă către misiunea încredințată de Cristos.

Scena a doua vine ca urmare a insistenței suferinde a femeilor de a găsi un răspuns cu privire la lipsa lui Isus din mormânt. Plânsul Mariei exprimă o suferință adâncă. Pe lângă faptul că învățătorul a murit, acum lipsește din locul în care a fost așezat după ce a fost coborât de pe cruce. Durerea și insistența femeii primesc un răspuns neașteptat din partea lui Dumnezeu. Așa cum la naștere îngerii se manifestă și anunță venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, acum ei se arată Mariei pentru a pune o întrebare, pentru a răscoli ființa omului ce caută adevărul. Învierea lui Cristos este o renaștere și reprezintă ieșirea omului de sub cădere și moarte, iar mesajul evangheliei cu privire la această realizare a lui Isus trebuie vestit tuturor. Al doilea Adam se ridică din moarte și inaugurează o nouă perioadă a istoriei omenirii, iar îngerii îi invită pe oameni să primească acest mesaj și să îl transmită mai departe. Dimensiunea interogativă lansată de îngeri este continuată apoi de Isus Cristos cel înviat. Maria nu are încă ochii deschiși să îl recunoască pe Isus și crede că este grădinarul. Abia atunci când i se rostește numele ea pricepe că în fața ei este cel pe care l-a văzut murind și a fost îngropat. Dar pentru a avea această claritate a privirii, textul ne spune că a mai fost nevoie de o întoarcere a Mariei, de o răsucire a ființei ei, de o transformare pe care o face credința, de o deschidere către prezența lui Isus cel înviat pentru care nu este suficientă privirea sensibilă. Această transformare a Mariei este încununarea unei experiențe alături de Isus și ceilalți ucenici, rodul căutării și dorinței de a urma calea lui Cristos. Pentru Maria, Isus nu mai este doar învățătorul, ci Domnul. Prin declarația ei, asistăm la formularea concisă a mesajului creștin care îl vestește lumii pe Isus Cristos ca om și Dumnezeu, ca cel care a trăit pentru a învinge păcatul și moartea. Maria apare în acest pasaj ca modelul ucenicului prin excelență și calea pe care trebuie să o urmeze omul pentru a găsi răspunsurile la întrebările fundamentale. Încântarea și entuziasmul ei că l-a găsit pe Isus sunt temperate de mesajul legat de ultima parte a misiunii lui Cristos. Învierea este urmată de înălțarea omului la dreapta lui Dumnezeu, iar prin acest act Isus se identifică complet cu noi cei din istorie. El subliniază că este fratele nostru, că se duce la Tatăl lui și la Tatăl nostru, la Dumnezeul lui și la Dumnezeul nostru. Învierea deschide drumul omului către Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu întrupat ne invită și ne arată calea către viața veșnică. Aparenta distanță pe care o pune Isus între el și Maria este acum clarificată de direcția și orientarea pe care trebuie să o aibă ucenicul în lume. Suntem chemați să îl urmăm pe Isus pentru a atinge destinul său, care este unirea cu Dumnezeu și dobândirea statutului de fii ai lui Dumnezeu. Isus a ajuns acolo deja și ne cere să îl urmăm, ne-a deschis tuturor calea și ne arată care este sensul existenței noastre. El este atât Marele Preot, cât și jertfa, este atât calea, cât și scopul nostru, este atât fratele, cât și Domnul nostru. Această identitate a lui Cristos nu produce ambiguitate, ci curaj și deschidere, bucurie și încredere.

A treia scenă se petrece seara. După o zi lungă de întrebări și emoții, speranțe și iluzii consumate în mica comunitate a celor ce l-au urmat pe învățător, se realizează minunea apariției sale. Se așteptau oare? Cei doi ucenici au găsit mormântul gol, iar Maria le-a adus mesajul că l-a întâlnit pe învățător și că a înviat dintre cei morți. Însă tensiunea nu a trecut. Textul biblic subliniază că discipolii erau încă animați de frică, se temeau că liderii religioși vor continua să acționeze mai departe și ei vor putea fi victime, așa cum a fost și maestrul lor. Însă tensiunea trebuie să fi fost mărită și de cele întâmplate peste zi, de dispariția trupului din mormânt, de pretenția Mariei că l-a văzut pe Isus înviat. Probabil că lucrurile au fost și mai complexe, de vreme ce Cristos le adresează mesajul „Pace vouă!” și apoi îi invită să vadă semnele crucificării ca să fie convinși că el este cu adevărat. Apariția bruscă a lui Isus este revelatoare și detensionează situația imediat. Din nou, foarte laconic, textul biblic nu insistă pe reacția ucenicilor, ci ne spune doar că s-au bucurat că l-au văzut pe Isus. Ca și în cazul declarației Mariei, acum învățătorul este numit Domnul, identitate pe care discipolii trebuie să o transmită mai departe. De pe această poziție, se conturează un cadru sugestiv care corespunde cu cel din cartea Facerii și momentului creației omului. Marea realizare a Fiului lui Dumnezeu devine un nou început și baza pentru o nouă creație. Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, insuflă o viață nouă ucenicilor, potrivit unui nou statut pe care aceștia îl dobândesc prin Isus Cristos. Unirea omului cu Dumnezeu este realizată de Isus cel înviat, iar acest destin este acum împărtășit tuturor celor ce cred prin iconomia Duhului Sfânt. Învierea corespunde cu împlinirea promisiunii divine potrivit căreia omul primește viața veșnică și statutul de fiu înfiat. Ideea trimiterii ucenicilor în lume a fost enunțată deja în rugăciunea sacerdotală și este reluată și aici. Misiunea discipolilor reprezintă continuarea misiunii lui Isus, cu autoritatea primită de la Dumnezeu Tatăl. Ca parte a noii creații care se dezvoltă în lume, ucenicii devin agenții și slujitorii învierii, ai renașterii la care sunt invitați toți oamenii, în parteneriat cu lucrarea eficientă a Duhului Sfânt.

Ultima parte a capitolului al douăzecilea anticipează marea întrebare cu privire la credința în înviere pentru toți ucenicii care vor urma, care nu au fost de față să-l vadă pe cel revenit din moarte la viață. Apostolul Toma îl anticipează pe ucenicul care nu a fost de față atunci când Isus i-a invitat pe discipolii săi să se apropie și să vadă semnele cuielor și lovitura din coasta sa. Pe nedrept, el a rămas etichetat drept necredinciosul, uitând că ceilalți frați ai lui au avut același comportament când femeile au adus vestea cu privire la învierea lui Isus. Cu riscul unei repetiții evidente și pentru unii de prisos, când Isus se arată din nou peste o săptămână, îl invită pe Toma să vadă și să atingă așa cum a făcut-o și la prima apariție cu ceilalți. Însă intenția autorului biblic este la fel de clară, așa cum s-a întâmplat cu Maria. Toma este tipul ucenicului care este invitat să creadă pe baza cuvintelor celor ce l-au văzut pe Cristos înviat. Inițiativa lui Isus de a se revela produce o răsturnare de situație care ne amintește de reacția Mariei când își aude numele rostit. Prin gura acestui discipol se declară o formulă de credință unică în tot Noul Testament („Domnul meu și Dumnezeul meu”) și în dreptul său este afirmată cea mai importantă fericire la care poate accede omul în lume, aceea de a crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Apostolul Toma completează titlul de Domn pe care ucenicii l-au folosit pentru Isus cel înviat cu cel de Dumnezeu pentru a indica identitatea sa de Fiu etern al Tatălui, cel care a lăsat slava sa divină pentru a veni în lume ca slujitor umil. Mesajul lui Toma reprezintă miezul proclamării creștine care afirmă că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu care a adus lumii viața veșnică prin tot ceea ce a trăit și a realizat. El este al doilea Adam, începutul unei noi creații la care este invitat orice om să participe prin credință. Aparent, Toma răspunde acestei invitații printr-o credință bazată pe semne evidente, pe o participare efectivă la un eveniment concret pe care l-a putut verifica empiric. Însă lucrurile nu stau așa. Ca noi toți, poate, Toma a cerut semne concrete, dar credința nu s-a născut pe baza lor, ci pe o transformare lăuntrică.

Isus nu se arată deodată omului pentru a convinge și a înlătura orice îndoială. Apariția sa nu a produs niciun efect dacă nu a existat organul propice pentru a recepta prezența sa. Maria îl vede și nu îl recunoaște decât după ce ființa sa realizează o răsucire, o reorientare pe care o produce doar credința. Învierea se adresează credinței, și nu evidențelor, așa cum o subliniază glosa scurtă de la finalul capitolului. Încrederea în Isus și acceptarea realității învierii implică în totalitate persoana credinciosului, o marchează profund cu întrebări, îndoieli, emoții și odihna activă a unei întâlniri care redefinește și repoziționează viața ucenicului pentru totdeauna. Apropierea noastră de Cristos cel înviat nu poate ocoli confruntarea cu suferința morții și posibilității pierderii lui Isus, cu angoasele întrebărilor legate de identitatea sa și cu așteptările noastre care nu primesc întotdeauna răspunsul sau soluția dorită. Evanghelia ne prezintă adevărul învierii ca o realitate spre care ne mișcăm cu toții și care, în același timp, are nevoie de inițiativa lui Cristos de a face pasul decisiv către noi. Nu l-am putea întâlni pe Isus cel înviat dacă nu l-am căuta. Și nu l-am putea găsi, dacă el nu ne-ar căuta pe fiecare dintre noi în chiar miezul vieții noastre, în complexitatea întrebărilor și sentimentelor cu care ne confruntăm. Isus cel înviat pare mai distant și dă impresia că impune deja un respect și o poziție nouă față de experiența avută cu ucenicii înainte de moartea sa. Această senzație vine din intenția autorului biblic de a deschide câmpul acțiunii și interacțiunii de la grupul restrâns al celor cărora Isus li s-a arătat în ziua învierii către toți ucenicii care vor crede pe baza mărturiei lor, fără să-l fi văzut și pipăit pe Cristos precum Toma. Isus este învățătorul apropiat și intim legat de viața ucenicilor, dar este și Domnul și Dumnezeul nostru. Este omul aproape de fiecare dintre noi, accesibil și deschis fiecăruia la dialog, prietenie și iubire, dar exigent și cu standarde la care ne cere să aspirăm fără compromisuri, cu o autoritate pe care nu o putem neglija, cu o identitate care nu ne va fi comodă niciodată. El este Dumnezeu-omul care coboară spre fiecare și ne cere apoi să urcăm cu el pe treptele jertfei de sine către înviere și viața veșnică alături de Duhul Sfânt și de Tatăl.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/08/23/isus-din-evanghelii-20/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.