UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE Cartea 3—Capitolul 10 DESPRE VINA PACATULUI LUI ADAM PENTRU INTREAGA LUI POSTERITATE – John Gill.

download - Copie

Luând în considerare deja nesupunerea primilor noştri părinţi şi efectele triste pentru ei, voi trata în continuare interesul pe care îl are posteritatea şi cât de mult este ea afectată de acesta. Sunt două lucruri care urmează cu privire la aceasta; acuzaţia de vină pentru păcat, asupra lor şi depravarea firii derivată din aceasta, la ei.  

Voi începe cu prima, ca fiind anterioară celeilalte, baza ei şi care este exprimată în termeni foarte puternici (Rom. 5:19). „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Apostolul tratează doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; şi poate fi o dificultate pentru minţile unora, cum poate cineva fi justificat prin neprihănirea altcuiva; şi a avut de-a face mult cu evreii la fel ca şi cu neamurile; primii înţelegând mai bine doctrina imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii; sau cum toţi oamenii sunt consideraţi păcătoşi prin păcatul lui, decât doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; este la fel de uşor să concepi cum oamenii pot fi făcuţi neprihăniţi prin supunerea altcuiva, adică, prin imputarea acelei supuneri asupra lor, cum este să concepi cum toţi oamenii sunt păcătoşi prin nesupunerea unuia singur, chiar prin imputarea acestei nesupuneri asupra lor. Pentru a pune această doctrină în cea mai bună lumină, voi face,

1) Observarea actului de nesupunere, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi.

2) Cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin aceasta.

3) În ce fel sunt “făcuţi” astfel prin ea.

Unu, Actul nesupunerii; al cui este şi ce.

1a. Al cui este: este uneori exprimat ca „unul care a păcătuit”; şi de mai multe ori numit „încălcare” (Rom. 5:15-16,18), şi mai clar; „printr-un singur om a intrat păcatul”; şi este numit „încălcarea unui singur om” şi „nesupunerea unui singur om” (Rom. 5:12,17,19), deoarece nu este păcatul unuia dintre duhurile apostate, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi, ci despre păcatul unuia din specia lor unul cu aceeaşi fire, chiar părintele întregii omeniri, care este exprimat prin nume (Rom. 5:14), unde această ofensă şi nesupunere este numită „fărădelegea lui Adam”; şi astfel în (1 Cor. 15:22). „În Adam toţi mor”, fiind toţi în el şi păcătuind în el, moartea vine asupra lor pentru aceasta; dar aceasta trebuie înţeles despre Adam, fără a o exclude pe Eva, care a fost de asemenea parte în fărădelege şi prima în ea şi a fost mama tuturor celor vii. Ei au amândoi acelaşi nume, acelaşi apelativ „om”; acelaşi nume specific Adam (Gen. 5:1-2), aveau aceeaşi natură; ba chiar, Eva a fost făcută din coasta lui Adam; era carne din carnea lui şi os din osul lui; o parte din el şi prin căsătoria lor au devenit una (Gen. 2:21-24), aveau aceeaşi lege dată lor, care le interzicea să mănânce fructul unui anumit pom; acelaşi legământ a fost făcut cu ei şi au fost amândoi vinovaţi de acelaşi act de nesupunere; şi au avut o hotărâre de pedeapsă pronunţată pentru amândoi; şi care nu era numai pentru persoanele lor numai, ci este pentru toată posteritatea lor şi încă mai continuă; ceea ce arată că posteritatea lor are interes în actul lor de nesupunere, în vina lui, deoarece împărtăşesc pedeapsa lor, ca fii şi fiice ale lui Adam şi Eva; după cum în truda şi munca unuia şi reîntoarcerea lui în ţărână; la fel şi în durerile naşterii şi supunere faţă de bărbat.

1b. Ce a fost această nesupunere; ceea ce apare din ceea ce s-a spus deja, a fost nesupunere la legea şi voinţa lui Dumnezeu, prin mâncarea fructului pe care El l-a interzis; astfel necrezând cuvântul lui Dumnezeu şi crezând şarpele. Prin acest act de nesupunere posteritatea lui Adam a fost făcută păcătoasă; şi deci este uneori numit păcatul, încălcarea, aşa ca în Romani 5:16 unele copii citesc enoV amarthmatoV, „printr-un singur păcat” ; şi în Romani 5:17 en tw eni paraptwmati, „o singură greşeală”; şi în Romani 5:18 poate fi tradus aşa cum este în Biblia noastră; a fost un singur păcat şi primul comis în lumea noastră; spun în lumea noastră deoarece păcatul a fost săvârşit mai înainte în lumea de deasupra, în cer, de către duhurile apostate, îngerii care au păcătuit; dar oamenii nu au nici o preocupare cu păcatul acestora; ei nu sunt consideraţi păcătoşi datorită acestui păcat; ci prin acel păcat care a intrat mai întâi în lumea noastră, printr-un singur om, Adam; şi acest singur păcat al lui, primul comis de el şi nici unul de după aceea; este singurul care a fost comis de el în timp ce era capul posterităţii sale: era un cap de legământ pentru noi, ceea ce s-a dovedit deja, şi era astfel când s-a comis păcatul, aceasta este clar, deoarece posteritatea lui este considerată în el, ca şi cap, şi a păcătuit în el, ceea ce a adus moartea asupra lor  (Rom. 5:12). Imediat ce Adam  a comis acest păcat care a rupt legământul făcut cu el, a încetat să mai fie capul legământului; legea dată lui ca un legământ, nu mai era astfel; promisiunea de viaţă prin ea a încetat; pedeapsa ei, moartea, a luat acest loc; şi el nu a mai avut capacitatea de a se supune fără păcat; şi nu a mai putut procura viaţa pentru el; deoarece nu mai era cap al posterităţii lui, nu au mai fost preocupaţi de păcatele lui ulterioare, nici cu pocăinţa lui şi faptele bune, ambele cu siguranţă făcute de el; dar prin pocăinţa lui ei nu sunt recunoscuţi ca păcătoşi ce se pocăiesc; nici faptele lui bune nu sunt ţinute în socoteala lor.

Doi,cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin nesupunerea lui Adam. Se spune că sunt mulţi, nu doar Adam şi Eva, care erau încălcătorii şi care au devenit păcătoşi  vinovaţi şi murdari, prin nesupunerea lor, aşa cum au făcut; cum apare din conştientizarea goliciunii lor; din ruşinea şi confuzia feţei care i-a acoperit; din teama şi înţelegerea înspăimântătoarea mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu; şi din fuga lor din prezenţa Lui şi ascunderea lor; dar şi toată posteritatea lor, care descinde din ei prin concepere obişnuită, au fost făcuţi păcătoşi; şi deşi se spune numai că sunt „mulţi”, aceşti mulţi semnifică „toţi”; motivul folosirii acestui cuvânt este să răspundă la următoarea întrebare, „mulţi” care „sunt socotiţi neprihăniţi prin supunerea unui singur Om”; „mulţi” aici, semnifică pe toţi cei care sunt în Hristos, ca şi Cap al legământului lor; toată sămânţa lui spirituală şi urmaşii daţi Lui şi aleşi în El: şi astfel toată sămânţa naturală şi urmaşii lui Adam, al căror cap a fost, au fost socotiţi păcătoşi prin neascultarea lui; ceea ce este puternic exprimat, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..”  (Rom. 5:12). Şi din nou, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii,” (Rom. 5:18). Toţi care descind din el, prin producere obişnuită, sunt socotiţi păcătoşi pentru păcatul lui şi nu alţii. Să fi făcut Dumnezeu mai multe lumi decât una, ceea ce ar fi putut dacă ar fi vrut, şi lumi de oameni; acestea nu ar fi descins din Adam, nu ar fi fost afectate de păcatul lui: dacă Dumnezeu ar fi ridicat copii lui Avraam din pietre, ceea ce ar fi putut face; ridicaţi într-un mod miraculos şi nu descendenţi ai lui Adam, nu ar fi fost afectaţi de păcatul lui; de aceea natura umană a lui Hristos trebuie exceptată de la vreo legătură cu aceasta şi de la vreun efect, vină sau murdărie; deoarece deşi a fost părtaş al aceleiaşi naturi umane, carne şi sânge cu alţi oameni şi la fel cu ei în toate lucrurile, dar nu prin concepere obişnuită; a fost făcut din femeie, dar nu din bărbat; Dumnezeu, Tatăl Lui, a pregătit un trup pentru El în legământ; şi la vremea potrivită, natura Lui umană a fost formată de Duhul Sfânt, în mod minunat; a fost o producere extraordinară; a fost ceva nou, pe care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi un lucru sfânt; a fost sfânt, inocent şi separat de păcătoşi, fără pată şi fără defect, fără vreo conştiinţă a păcatului; astfel fiind clar de pata şi depravarea naturii de la păcatul lui Adam, fiind astfel scutit de vina lui; (vezi Luca 1:34-35). Şi în plus, Hristos nedescinzând din Adam, prin concepere obişnuită, nu putea fi cap pentru El pe această socoteală; [1]nici datorită demnităţii persoanei Sale; natura umană fiind personal unită cu Fiul lui Dumnezeu, nu putea să se afle sub o creatură care să-I fie cap, sau să fie reprezentat de una. Mai mult, Hristos a fost Capul unui alt legământ mai bun decât cel al lui Adam şi a fost anterior acestuia, chiar înainte ca Adam şi legământul lui să aibă fiinţă. Hristos a fost Cap pentru Adam, deoarece el a fost ales în El, dat Lui prin legământ pentru a fi răscumpărat şi salvat de El; dar Adam nu I-a fost cap; „Capul lui Hristos este Dumnezeu” şi numai El  (1 Cor. 11:3).

III. Trei, în ce sens toată posteritatea lui Adam este socotită păcătoasă prin neascultarea lui.

3a. Nu prin imitare, aşa cum spun Pelagienii; oamenii pot deveni mai păcătoşi prin imitare, dar nu devin din prima păcătoşi prin aceasta: de exemplu, oamenii pot să fie atraşi să comită păcat mai frecvent şi mai mari; şi deci, tovărăşia oamenilor slabi trebuie evitată, deoarece „legăturile rele strică pe cele bune”; mai ales persoanele cu putere şi autoritate, exemplul lor are greutate şi influenţă; ca magistraţii civili, preoţii, părinţii şi stăpânii. Astfel, Ieroboam a făcut Israelul să păcătuiască, a fost ocazia şi i-a atras acolo prin autoritatea şi exemplul lui. Dar nu acesta este cazul aici, deoarece,

3a1. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa pentru el are loc asupra celor care niciodată „nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Rom. 5:14), adică, copiii care mor în copilărie; care deşi cu depravarea firii în ei, totuşi fără vreun păcat actual comis de ei, ca încălcarea lui Adam; murind atât de repede, nu au nici capacitatea, nici oportunitatea de a comite vreun păcat similar; vreo încălcare actuală; şi cu privire la aceasta, se spune că sunt inocenţi (Ier 19:4), nu fără pată, ci fără actul păcatului. Deoarece moartea, care este pedeapsa pentru păcat are loc asupra lor, aceasta presupune vină, altfel pedeapsa nu poate fi pe drept acordată lor; şi deoarece nu sunt păcătoşi prin imitaţia păcatului lui Adam, trebuie să devină vinovaţi sau să fie făcuţi păcătoşi în alt fel.

3a2. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa lui are loc asupra unora care nu au auzit niciodată de aceasta şi în consecinţă, nu pot fi socotiţi păcătoşi prin el, prin imitarea lui; deoarece moartea vine peste toţi oamenii, toate naţiunile lumii şi toţi indivizii din ea, prin păcatul unui singur om, Adam; chiar şi asupra celor ce nu au auzit de legea care interzice mâncarea fructului pomului cunoştinţei; sau nu au auzit într-adevăr de legea lui Moise şi de păcatele interzise prin ea; au cunoştinţă numai de legea şi lumina naturii; legea scrisă în inimile lor, conform cu care minţile lor, conştiinţele şi gândurile acuză sau scuză; şi totuşi, cei care sunt fără lege, pier fără lege, fiind păcătoşi; şi deoarece nu pot fi socotiţi păcătoşi prin păcatul lui Adam, prin imitare, trebuie să fie astfel în alt mod; (Vezi Rom. 2:12-15).

3a3. Acest sens face un om să fie păcătos prin neascultarea lui Adam, nu mai mult decât prin neascultarea părinţilor lui direcţi, sau a altuia al cărui exemplu îl urmează. Adam pare a fi prea îndepărtat şi strămoş pentru a fi imitat; mai degrabă părinţii direcţi; şi totuşi nu acesta este cazul întotdeauna; copii nu întotdeauna urmează exemplul părinţilor, bun sau rău. Unii pot avea părinţi răi şi ca evreii, să umple măsura păcatelor părinţilor şi să facă la fel ca ei şi să apară ca fiind o generaţie de vipere: şi alţii să aibă părinţi buni, care le dau o educaţie religioasă şi exemple bune şi totuşi ei iau căi foarte rele; şi aceasta nu prin imitare, cel puţin nu a părinţilor. Şi într-adevăr, păcatul în general, nu vine prin imitaţie; ci dintr-o natură coruptă; şi sunt multe păcate care nu sunt niciodată văzute comise, dar sunt comise de cei care nu le-au văzut niciodată; ca uciderea, necurăţia, etc. A păcătuit Cain prin imitaţie când şi-a ucis fratele? Au păcătuit fetele lui Lot prin imitare când au comis incest cu tatăl lor? Este posibil ca toate aceste defecte ale naturii să fie întâlnite într-un singur om, să fie născut orb, surd şi mut; incapabil de a auzi şi vedea şi de a şti că se comit păcate şi să fie la fel de vicios ca fii lui Adam.

3b. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” la care înclină pelagienii moderni şi arminienii; încât printr-o metonimie a efectului, păcatul să fie pus pentru pedepsirea lui, oamenii devin suferinzi, sau suferă moartea pentru neascultarea lui Adam; dar aceasta pentru a porni de la sensul comun şi constant al cuvântului „păcătoşi”. Nu se poate da nici un exemplu de folosire de către apostol al acestui cuvânt în acest sens, în context sau nu; semnifică întotdeauna o creatură păcătoasă, vinovată şi pângărită; una vinovată de crimă, şi demnă de moarte pentru ea; este contrar scopului apostolului şi modelului din context care era să arate cum a venit moartea în lume, adică prin păcat; şi diferenţa pe care o face mereu între păcat şi moarte; una o prezintă ca şi cauză, cealaltă ca şi efect; pe când sensul se confundă cauza cu efectul păcatul şi moartea, împreună; şi face ca apostolul să fie vinovat de o raţiune rea ceea ce nu i se poate imputa şi de care nu ar fi capabil un om cu aşa putere de raţiune mare, făcând abstracţie că este scriitor inspirat, de aceea sensul cuvintelor acestora. (Rom. 2:12). „Moartea trece peste toţi oamenii, peste toţi care au păcătuit” trebuie să fie, moartea trece peste toti oameni, si pentruca trece peste toti: toata lumea este dezgustata de moarte şi o suferă deoarece sunt nefericiti de ea  şi o suferă. În plus, ne oferă prea mult pentru ei, face cauza lor de neapărat şi chiar o distruge, o retează; deoarece oamenii sunt dezgustati de moarte, chiar dacă este vorba doar de o moarte fizică, ceea ce este subiectul aici, şi suferă o astfel de moarte pe socoteala păcatului lui Adam, trebuie să aibă o legătură cu aceasta şi să fie într-un fel sau altul vinovaţi de el; sau o astfel de pedeapsă dreaptă nu li s-ar putea aplica. Ce pedeapsă mai mare este între oameni, pentru cea mai mare crimă, decât moartea? Şi de ce să sufere oamenii moartea pentru păcatul lui Adam, de care nu sunt vinovaţi? Să lăsăm aceasta să fie împăcată, dacă se poate cu justiţia lui Dumnezeu.

3c. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” nu înseamnă că posteritatea lui Adam au o natură coruptă derivată din el, prin păcatul lui; acesta este într-adevăr un adevăr, dar nu al acestui pasaj; este adevărat că toţi oamenii sunt făcuţi prin sângele unui singur om şi acest sânge pătat cu păcat; şi astfel un lucru curat nu poate ieşi din ceva necurat; ce este născut din carne este carne, carnal şi corupt, orice om este conceput în păcat şi format în fărădelege, aşa cum era David; dar există o diferenţă între a fi „făcuţi” păcătoşi şi a „deveni” păcătoşi, unul se referă la vină, celălalt la murdăria firii; unul este anterior celuilalt şi îi este temelie; oamenii primesc o fire coruptă de la părinţii lor direcţi; dar nu sunt făcuţi păcătoşi prin vreun act sau acte ale neascultării lor. Pentru care,

3d. Rămâne că posteritatea lui Adam sunt doar „făcuţi” păcătoşi, prin imputarea nesupunerii lui asupra lor. Şi această imputare nu trebuie considerată în sens moral , ca acţiunea unui om, săvârşită de el însuşi, fie rea sau bună, este condamnată şi îi este recunoscută, fie ca laudă sau nu; ca şi munca bună şi zeloasă a lui Fineas, în a ucide doi oameni care erau în păcat, i s-a „socotit neprihănire” ; adică a fost judecată, recunoscută şi evaluată ca dreaptă, merituoasă şi lăudabilă; dar într-un mod „legal”, judiciar; ca şi când datoriile unui om sunt în mod legal puse în socoteala altuia, ca şi când ar fi ale acestuia, deşi nu contractate personal de acesta. Un exemplu avem în apostolul Pavel, care i-a spus lui Filimon, cu privire la Onisim; „dacă ţi-a greşit sau îţi este dator cu ceva”, ellogei, „să-mi fie socotit mie”, sau plasat şi pus în contul meu. Şi astfel posteritatea lui Adam este făcută păcătoasă prin neascultarea lui Adam, fiindu-le imputată şi socotită lor, ca şi când ar fi fost săvârşită de ei personal, deşi nu a fost. Şi acest sens va fi confirmat şi ilustrat,  —

3d1. De la semnificaţia cuvântului folosit aici, hatestaqhsan, „constituit” în mod juridic”, ordonat şi stabilit în împărţirea lucrurilor, că aşa trebuie să fie; aşa cum Hristos a fost făcut păcat, sau păcătos prin imputare, prin alcătuirea lui Dumnezeu, stând pe El, recunoscându-i, punând în socoteala Lui păcatele tuturor oamenilor şi tratându-l ca şi cum El este o persoană vinovată, ca şi cum El ar fi comis păcatele, deşi nu a fost aşa; şi nu le imputa lor încălcările, deşi ei erau adevăraţii încălcători; (vezi Isa. 53:6; 2 Cor. 5:19,21).

3d2. De la a fi neascultarea altuia, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi; şi deci nu pot în nici un alt fel fi făcuţi păcătoşi prin ea, decât prin imputare; la fel cum neprihănirea lui Hristos nefiind a lor, ci a Lui, a altuia; noi nu putem fi făcuţi neprihăniţi prin ea, ci prin imputarea ei asupra noastră.

3d3. de la pedeapsa aplicată oamenilor pentru ea. Pedeapsa cu care a fost ameninţat  Adam în cazul nesupunerii la legea lui Dumnezeu, era moartea (Gen. 2:17), ceea ce include moarte fizică, morală şi eternă; de moartea fizică s-a luat notă deja, ea este permisă să fie suferită pe socoteala păcatului lui Adam; şi dacă este astfel, trebuie să existe vina şi vina trebuie transferată celui care o suferă; ceea ce nu se poate face în altfel decât prin imputarea ei. Moartea morală nu este altceva decât pierderea imaginii lui Dumnezeu în om, care consta în neprihănire şi sfinţire; şi în mod deosebit, este o pierdere a neprihănirii iniţiale: în locul căreia a venit lipsa de neprihănire şi de sfinţire; şi ambele sunt păcat şi pedeapsă pentru păcat: este păcat deoarece are ceva rău în ea şi este pedeapsă pentru păcat; şi aşa a fost ameninţat Adam şi aşa a venit peste el; şi aşa pentru toată posteritatea lui, prin ordinea şi stabilirea lui Dumnezeu; pentru care nu este altă temelie decât imputarea neascultării lui Adam asupra lor; nici nimic altceva nu poate dovedi neprihănirea lui Dumnezeu, deoarece dacă legea naturii a fost suficientă, de ce această pată iniţială să infecteze oamenii mai mult decât păcatele părinţilor direcţi?  Dacă aceasta vine asupra oamenilor ca pedeapsă, presupune un păcat anterior; şi ce altceva ar putea fi decât neascultarea lui Adam, a cărui vină trebuie transferată posterităţii lui Adam, sau nu poate avea loc în dreptate; şi aceasta nu le poate fi transferată în alt mod decât prin imputare. Şi dacă moartea eternă este inclusă în pedeapsă, aşa cum trebuie să fie; deoarece plata păcatului este moartea, chiar moartea veşnică; şi aceasta nu poate fi pusă asupra persoanelor fără vină; dacă oamenii sunt astfel pedepsiţi pentru păcatul lui Adam, vina acelui păcat trebuie imputată asupra lor: în  Romani 5:18 se spune, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii”; adică hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu a trecut asupra întregii posterităţi a lui Adam, la condamnarea lor pentru această ofensă; fie acea condamnare la o moarte fizică, morală sau eternă, sau la toate, îi presupune vinovaţi de acea ofensă şi acea vină pentru ofensă este transferată lor şi recunoscută lor; ceea ce se poate face numai prin imputare; sau nu ar putea fi condamnaţi drept şi pedepsiţi pentru ea în nici unul din cazuri.  

3d4. Că acesta este sensul propoziţiei, „făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur”, apare din propoziţia opusă; „astfel prin ascultarea Unuia, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”: cei mulţi meniţi pentru viaţa veşnică, pentru care Hristos a murit şi pe care El i-a justificat, sunt făcuţi neprihăniţi sau sunt justificaţi numai prin imputarea neprihănirii Lui asupra lor; şi El este făcut păcat prin imputarea păcatelor lor asupra Lui (2 Cor. 5:21). În acelaşi mod este posteritatea lui Adam, sau toţi oamenii, făcuţi păcătoşi prin imputarea neascultării lui asupra lor. Şi acesta este sensul propoziţiei, nerezistând nici o obiecţie. 

Nu este nici o obiecţie în faptul că neascultarea lui Adam sau păcatul nu sunt acum în act; imediat ce a fost comisă ca act, a încetat; deci nu este imputată. Aceeaşi obiecţie poate fi la supunerea lui Hristos; sau mai degrabă cursul ei, o serie de acţiuni, care când sunt săvârşite, încetează să mai fie în act; dar neprihănirea ridicată din ele continuă; şi este în Hristos, Domnul neprihănirii noastre; aşa cum este pentru toţi şi peste toţi cei care cred. Şi astfel păcatul lui Adam, deşi a încetat a mai fi în act, vina lui continuă şi este imputată întregii lui posterităţi. La fel, păcatele sfinţilor, înainte de venirea lui Hristos, au încetat de a mai fi în act imediat ce au fost comise; şi totuşi Hristos a murit pentru răscumpărarea fărădelegilor care erau sub primul Testament, şi păcatele tuturor oamenilor lui Dumnezeu au fost puse asupra Lui prin imputare. Nu este nici o obiecţie la acest adevăr, că posteritatea lui Adam nu era în fiinţă când s-a săvârşit neascultarea şi astfel nu ar avea nici o legătură în aceasta: dar deşi nu erau de fapt în fiinţă, totuşi aveau una virtuală şi reprezentativă; erau în el seminala si federala; şi „au păcătuit în el” de asemenea (Rom. 5:12), aşa cum Levi era în coapsele lui Avraam şi a plătit zeciuială lui Melhisedec (Evr. 7:9,10). Spun şi seminala si federala; şi este vorba de a fi în el din punct de vedere seminala care constituie temelia fiinţei or în el federala, şi este rezonabil că astfel trebuie să fie; şi aceasta poate fi ilustrat şi confirmat bine de către filozofia modernă, conform căreia tot felul de plante ale aceluiaşi soi care urmează să fie produs în vremurile ce urmează, au fost de fapt formate în prima sămânţă care a fost crată; şi toată „stamina” şi „seminala”, nu numai a plantelor, ci şi a animalelor şi la fel şi la oameni, au fost iniţial formate de către Părintele Atotputernic, în prima din fiecare tip, pentru a fi sămânţa tuturor generaţiilor viitoare: [2] astfel întreaga omenire fiind formată în primul om, în acest mod, explică uşor aceasta, cum au ajuns ei să aibă o parte în vina pentru păcatul lui şi să le fie imputată; şi de asemenea să aibă depravarea şi pătarea derivată din aceasta la ei. Acest act al imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii lui nu Îl face pe Dumnezeu autorul păcatului; deoarece acest act face oamenii păcătoşi nu prin moştenire, ci prin imputare; nu pune păcat în ei, ci recunoaşte păcat la ei; în ei; şi deşi această imputare este actul lui Dumnezeu, nu Îl face autorul păcatului mai mult decât imputarea ascultării lui Hristos Îl face pe Dumnezeu autorul acelei ascultări; deoarece nu Dumnezeu, ci Hristos este autorul ascultării imputate; deci nu Dumnezeu, ci Adam este autorul acelei neascultări imputată posterităţii lui: această doctrină nu poate fi acuzată de cruzime şi nedreptate; nu s-a recunoscut nici aceasta, copiii trebuind să sufere pentru păcatele părinţilor lor; sau că părinţii trebuie pedepsiţi în copiii lor; Dumnezeu se descrie pe Sine ca un Dumnezeu care pedepseşte păcatele părinţilor în copii, până la a treia şi a patra generaţie a celor care Îl urăsc; dar este imposibil ca El să fie vinovat de vreo acţiune nedreaptă sau plină de cruzime: Când Acan a păcătuit, fii şi fiicele lui şi tot ce avea au fost aduse şi arse împreună cu el. Amaleciţii, pentru ceea ce au făcut lui Israel, când au ieşit din Egipt prima oară au fost loviţi, la porunca lui Saul, după sute de ani, şi li s-a distrus tot ce aveau, bărbaţi şi femei, copii şi bebeluşi şi toate vitele lor: sângele tuturor persoanelor drepte care a fost vărsat de la începutul lumii până în vremea lui Hristos, a fost răzbunat pe evreii răi. Şi o astfel de procedură, de a supune copiii la pedepsele pentru păcatele părinţilor lor este justificată de legi, obiceiuri şi tradiţiile naţiunilor, care fac ca trădarea să fie pedepsibilă în posteritatea oamenilor. Când un nobil comite trădare împotriva suveranului său, nu numai că i se iau titlurile, onoarea şi averile, dar şi copiii lui sunt reduşi la sărăcie şi mizerie, până când li se ridică această privare. Şi dacă trădarea împotriva unui rege pământesc este pedepsibilă astfel, cu atât mai mult împotriva Regelui regilor şi Domnului domnilor, aşa cum a fost păcatul lui Adam.

Textul din Ezechiel 18:2-4 nu este scopul; proverbul, „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, nu mai trebuie folosit în Israel, ci sufletul care păcătuieşte trebuie să moară; deoarece aceasta nu spune nici un cuvânt despre Adam şi păcatul lui, nici despre posteritatea lui care suferă pentru el; nici măcar despre oamenii care comit aceleaşi păcate ca şi părinţii lor; ci despre oamenii buni şi drepţi, care nu urmează căile rele ale părinţilor lor şi nu vor fi pedepsiţi pentru păcatele acestora şi este restrâns la un anume caz şi timp. Cazul omului născut orb este de asemenea destul de irelevant; deoarece nu se referă la păcatul lui Adam, ci la păcatul omului şi al părinţilor lui şi la un dezastru particular, orbirea. Discipolii pun această întrebare lui Hristos, despre aceasta; „cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” răspunsul lui Hristos a fost, „Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui”: nu că nu ar fi păcătuit, dar păcatul nu era cauza şi motivul orbirii lui; ci voinţa suverană şi plăcerea lui Dumnezeu,” ca lucrările lui Dumnezeu să se vadă în el”; ca să fie o oportunitate pentru Hristos să dovedească Divinitatea şi Mesianismul Său, vindecându-l, cum nu s-a mai auzit până atunci  (Ioan 9:2,3).

Pentru a încheia acest punct; trebuie observat că baza imputării păcatului lui Adam posterităţii lui nu este a fi capul natural şi părintele lor comun; căci aşa sunt părinţii direcţi pentru odraslele lor, dar păcatele lor particulare nu le sunt imputate; Adam fiind părintele comun al omenirii, poate fi considerat temelia derivării naturii corupte din ei; şi totuşi justiţia acesteia nu va apărea clar fără a fi consideraţi ca făcuţi păcătoşi prin imputarea păcatului lui Adam asupra lor: dar baza acestei imputări este conducerea federala a lui Adam, sau situaţia lui de cap al legământului pentru întreaga lui posteritate; de aceea ce a făcut este recunoscut ca şi când ar fi fost făcut de ei; ceea ce nu este cazul părinţilor direcţi; şi deci, păcatele lor nu sunt imputate: căci Adam a fost capul posterităţii lui, a fost dovedit într-un capitol anterior şi apărat de obiecţiile la el.

ENDNOTES:

[1][1] See more of this in Vol. II. of this Work, Book II. Chap. 1.  See 4 Topic on “Incarnation” 950

[1][2] See the Philosophical Transactions abridged, vol. ii. p. 912. Nieuwentyt’s Religious Philosopher, vol. ii. contempl. 23. s. 13. p. 711. ed. 5. Wolaston’s Religion of Nature, s. 5. p. 160, 164. ed. 8.

http://www.voxdeibaptist.org/vina_pacatului_Gill.htm

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE

download - Copie

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE Cartea 3—Capitolul 9

DESPRE NATURA, ÎNRĂUTĂŢIREA ŞI EFECTELE PĂCATULUI OMULUI

1).În primul rând, Natura păcatului: Aceasta pare să fi fost adusă prin neglijenţă, nechibzuinţă, şi fiind cu garda lăsată; aceasta a început prin îndoiala şi necredinţa în ceea ce a spus Dumnezeu; a apărut într-o dorinţă exagerată după fructul interzis; şi printr-o curiozitate ilegală de a şti mai mult: şi în mândrie, pretinzând a fi ca Dumnezeu; cel puţin a fi la egalitate cu îngerii.

Natura sa poate fi învăţată într-o anumită măsură din numele acestuia; el este numit „păcat”, şi „păcatul”, grandiosul „păcat”, primul şi fântâna tuturor păcatelor dintre oameni (Romani 5:12). El este numit o „călcare de lege” (Romani 5:14), aşa cum este definit fiecare păcat (1 Ioan 3:4), o încălcare a legământului; şi ce este mai atroce decât o încălcare a legământului? A rupe un legământ cu oamenii este un rău mare; dar a rupe legământul cu Dumnezeu este un rău şi mai mare. El este numit „neascultare” (Romani 5:19), neascultare faţă de voia lui Dumnezeu, şi faţă de legea sa; şi cum ascultarea faţă de Dumnezeu îi este plăcută lui; la fel neascultarea, în orice caz, este foarte jignitoare faţă de el. El este numit adesea „greşeală” (Romani 5:15, 17, 18, 20), aceasta este natura lui, şi în toate circumstanţele sale, este foarte ofensatoare pentru Dumnezeu, ceva dezgustător în ochii săi, aşa cum este tot păcatul; şi în ultimul locuri menţionat cuvântul semnifică o „cădere”; şi de aici este ceva obişnuit pentru noi să numim acest păcat „căderea lui Adam”; acesta este cel prin care el a căzut dintr-o stare de integritate, onoare şi fericire, într-o stare de păcat şi de mizerie.

2). În al doilea rând, înrăutăţirea acestui păcat a fost locul şi timpul unde a fost comis el, împreună cu alte lucruri.

2a. Cu privire la loc; el a fost comis în grădina din Eden. Aici omul a fost pus când a fost alcătuit; el nu a fost izgonit din ea decât după ce a păcătuit, şi pentru acest motiv: aici erau tot felul de pomi pentru folosul său; şi lui i-a fost permis să mănânce din toţi cu excepţia unuia, care i-a fost interzis; şi a nu se îngriji de acea interzicere a fost o mare ingratitudine faţă de Creatorul şi Binefăcătorul său, care a avut grijă de el atât de mult; şi în mijlocul a tot ceea ce era din belşug el a păcătuit. Dacă acesta ar fi fost într-o parte îndepărtată a lumii, sau într-un deşert, locul unde creştea acest copac, şi unde aproape nimic nu ar fi fost, aceasta ar fi atenuat într-o anumită măsură infracţiunea; dar într-o grădină, unde el avea suficient din orice, aceasta a fost o infracţiune înrăutăţită; şi cu cât era de mic ceea ce îi era interzis, cu atât mai mare a fost infracţiunea de a nu se abţine de la aceasta.

2b. Cu privire la timpul când acesta a fost comis; adică, cât de mult după crearea primilor noştri părinţi. Acesta nu poate fi determinat precis: unii fac acest timp prea lung, şi alţii prea scurt. Unii cred că primul Adam şi-a păstrat starea sa de integritate atât cât a trăit pe pământ al doilea Adam; dar aceasta este doar o fantezie, fără nici un fundament. Unii şi-au imaginat că el a căzut în a zecea zi a lui septembrie, şi ei presupun că, crearea lumii a început cu luna aceea; astfel că Adam a fost creat în a şasea zi, el rezistând nu mai mult de trei sau patru zile; şi acest lucru este presupus din cauza unui singur motiv, pentru că evreii de mai demult aveau marele lor post în ziua aceea; dar aceasta nu era pentru păcatul lui Adam, ci pentru păcatul lor; şi pentru că acesta trebui să fie general şi ţinut de toată omenirea. Iar alţii sunt de părere că el a căzut în aceeaşi zi în care a fost creat; dar textul pe care aceasta se întemeiază nu susţine aceasta (Psalmul 49:12), de vreme ce acesta nu vorbeşte despre primul om, ci despre fiii săi, şi aceştia a căror cinste nu dăinuieşte; şi cuvântul pentru „dăinuieşte”, aşa cum aleg unii să îl exprime, semnifică adesea o durată mai lungă decât găzduire de o noapte. Totuşi, trebuie că omul a căzut foarte timpuriu, de vreme ce povestirea căderii sale este legată foarte aproape de ceea ce a fost făcut în prima zi a creării sale; şi despre Satan se spune că este un „ucigaş”, adică un distrugător al omenirii „de la început” (Ioan 8:44). Acum aceasta a fost o înrăutăţire a păcatului lui Adam, ca el să fie vinovat atât de curând, după ce tocmai îşi primise fiinţa de la Dumnezeu; aşezat într-o situaţie atât de fericită; şi binecuvântat cu atât de multă onoare, putere şi autoritate, şi cu atât de multe favoruri îngăduitoare; el şi soţia sa se plimbau în grădină, fără îndoială, adesea „cântau laudele” marelui lor Creator şi Binefăcător amabil, în cântece melodioase, în acorduri melodioase; dar, ca unii dintre fiii lor de după ei, „au uitat repede lucrările sale”. (El probabil a căzut la sfârşitul zilei sabatului sau în a şaptea zi după creaţie.) Apoi despre Hristos, al doilea Adam, se poate spune cu adevărat că are întâietate în toate lucrurile, inclusiv în ţinerea sabatului. (Coloseni 1:18)

2c. Păcatul lui Adam a fost unul complicat; el a păcătuit împotriva luminii şi a cunoştinţei, şi când era în plină putere de a rezista ispitei; el nu a putut pleda nici ignoranţa şi nici slăbiciunea ca o scuză a păcatului său; acesta a fost înălţimea ingratitudinii faţă de Creatorul său; a fost o sfidare a lui în cel mai înalt grad, prin necredinţa faţă de cuvântul său, şi în consecinţă l-a făcut un mincinos; acesta a fost o mândrie intolerabilă, o afectare a divinităţii, sau a egalităţii cu Dumnezeu; o dorinţă a gândului, a grijii, a preocupării, şi a afecţiunii pentru posteritatea sa, cu toţi care i-au fost încredinţaţi. Pe scurt, aceasta a inclus tot păcatul în ei. Pentru că legile lui Dumnezeu sunt atât de unite împreună, încât cel ce „greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2:10).

Unii s-au străduit să facă impresia că prin păcatul său, Adam a călcat întregul Decalog, sau cele zece porunci, şi fără îndoială că multe, majoritatea, dacă nu toate, au fost călcate. Dr. Lightfoot[1] a exprimat aceasta astfel, „Adam, cu o pocnitură, a rupt şi tablele, şi toate poruncile.

  1. El a ales un alt Dumnezeu, când l-a urmat pe diavolul.
  2. El a idolatrizat şi şi-a zeificat stomacul său, aşa cum a spus apostolul; el şi-a făcut stomacul Dumnezeul său.
  3. El a luat numele lui Dumnezeu în deşert, când nu l-a crezut.
  4. El nu s-a odihnit şi nu şi-a păstrat moşia unde l-a pus Dumnezeu.
  5. El l-a dezonorat pe Tatăl său care era în cer; de aceea zilele sale nu au fost lungi în ţinutul pe care Domnul Dumnezeul său i l-a dat.
  6. El s-a masacrat pe sine şi toată posteritatea sa.
  7. Cu ochii şi în mintea sa el a comis adulter spiritual.
  8. El a furat (ca şi Acan) ceea ce Dumnezeu a pus deoparte cu care nu trebuia să se amestece; şi furtul său este ceea ce nenoroceşte tot Israelul, lumea întreagă.
  9. El a adus mărturie împotriva lui Dumnezeu când a crezut mărturia diavolului mai presus de el.
  10. El a poftit o poftă rea, care l-a costat viaţa sa şi a urmaşilor săi.”

3).În al treilea rând, Efectele triste şi consecinţele ale păcatului său. Povestirea a ceea ce s-a întâmplat cu Adam după căderea sa, este atât de scurtă, încât nu ne aşteptăm la nimic de la ea; şi în plus, el a fost atât de repede recuperat prin harul lui Dumnezeu, şi adus la pocăinţă pentru păcatul său, şi a avut o imagine mai bună restaurată decât cea pe care a pierdut-o; şi a avut atât de curând revelaţia seminţei femeii, ca un Mântuitor de acesta şi de alte păcate; astfel că pagubele care i-au sporit personal, nu sunt atât de clare; dar apar mai clare în posteritatea sa. Totuşi, se spun atât de multe lucruri, şi sunt date indicii care ne conduc în mod simplu să observăm efectele triste ale acestui păcat.

3a. A urmat o pierdere a neprihănirii originale. Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar păcătuind, el a pierdut dreptatea şi corectitudinea naturii sale; sau neprihănirea în care el a fost creat; astfel că el a devenit nedrept, ba mai mult, plin de toată nedreptatea; de vreme ce nu este nimeni drept din posteriorii săi, nici unul. Aceasta a fost semnificată prin goliciunea primilor noştri părinţi, care a fost percepută imediat după căderea lor; căci deşi aceasta se referă în primul rând la goliciunea trupurilor lor, care a fost la fel înainte de cădere, dar atunci nu a fost o ocazie de ruşine pentru ei; ci după aceea ea a fost; motivul acesteia fiind datorat pierderii îmbrăcămintei interioare, neprihănirea şi sfinţenia naturii lor; goliciunea trupurilor lor era acum o emblemă a lor: şi la fel cum Adam a recurs la a lua ceva pentru a se acoperi pe sine, la fel de natural este pentru oameni să caute să obţină o neprihănire a lor proprie, pentru a-şi acoperi sufletul lor gol; căci a fi neprihănit prin sine este la fel de natural pentru om ca şi a fi păcătos; şi ce realizează oamenii ca şi neprihănire prin faptele lor, nu este mai avantajos decât frunzele de smochin pentru Adam; ele nu pot acoperi un trup de privirea Justiţiei divine, nici să îl adăpostească de vânturile furtunoase ale mâniei şi a răzbunării divine; nici nu pot să îl justifice în faţa lui Dumnezeu; nici să îl justifice pentru cer şi fericire, nici să îl introducă în cer.

3b. Vinovăţia a apărut în conştiinţa primilor noştri părinţi, şi aceasta în strădania lor de a se ascunde de prezenţa lui Dumnezeu printre pomii din grădină. Vina este consecinţa păcatului în toţi oamenii; întreaga lume a posterităţii lui Adam este vinovată înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta este uneori intolerabilă, şi nimic nu o poate înlătura decât sângele lui Hristos. Şi din această conştiinţă a vinei, a decurs ruşinea, frica, şi a se ascunde de Dumnezeu; lor le era ruşine să apară înaintea lui; şi păcatul a cauzat ruşine în toţi, mai mult sau mai puţin, numai dacă nu suntem împietriţi, buimăciţi şi am trecut de orice simţire, şi suntem ca cei care îşi declară păcatul, ca Sodoma: de atunci oamenii aleg să comită păcatul în secret, în întuneric, pentru ca păcatele lor să nu fie văzute; şi nu le pasă să vină la lumină, pentru ca faptele lor să nu fie mustrate. Frica a urmat după o cunoştinţă a vinei în Adam; „mi-a fost frică, pentru că eram gol”; aşa cum este în fiecare om, mai mult sau mai puţin, o privire înfricată de judecată şi indignare, chiar în cel mai îndrăzneţ; da, acele creaturi îndrăzneţe demonii înşişi cred şi se înfioară; şi Adam s-a ascuns prin vină, ruşine şi frică, dar fără nici un folos; nu se poate fugi de prezenţa lui Dumnezeu, pentru care întunericul şi lumina sunt amândouă la fel; sau de ce folos putea să fie umbra pomilor din grădină lui Adam, pentru a se ascunde de ochiul care vede totul al lui Dumnezeu? Şi totuşi o astfel de noţiune o posedă posteritatea sa; (vezi Amos 9:2, 3; Apocalipsa 6:15-17).

3c. Pierderea şi dorinţa după cunoştinţă şi înţelegere au fost curând percepute în el. Ultimul exemplu, de a se ascunde pe sine, trădează ignoranţa şi nebunia sa; ca şi când copacii din grădină l-ar fi putut asigura de privirea şi de răzbunarea celui Atotputernic; în loc să câştige cunoştinţa pe care a căutat-o ilegal, el a pierdut mult din ceea ce avea; de vreme ce este mustrat ironic şi sarcastic pentru aceasta; „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.” Şi posteritatea sa este reprezentată ca fiind nebună, ignorantă şi lipsită de pricepere; „Nu este nici unul care să aibă pricepere” (Romani 3:11). Deşi ei pot înţelege lucrurile naturale şi lucrurile civile, şi ceva din lucrurile morale, deşi nu clar şi precis, cel puţin cât să le facă; ei nu au nici o cunoştinţă pentru a face binele: dar ei nu înţeleg lucrurile spirituale, lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pe care ei nici nu le primesc şi nici nu le cunosc, deoarece ele trebuie desluşite spiritual. Ei nu îl cunosc pe Dumnezeu, astfel ca să îl glorifice; şi mai puţin despre Hristos: ei nu îl cunosc pe Hristos, nici calea păcii, a vieţii şi a mântuirii prin el: ei nu îl cunosc pe Duhul lui Dumnezeu, persoana sa, slujba şi acţiunile sale; da, oamenii sunt idioţi ca fiarele de pe câmp, şi în multe lucruri şi mai mult; Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine. Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte Legea Domnului! (Iov 11:12; Isaia 1:3; Ieremia 8:6, 7).

3d. După ce au păcătuit, părinţii noştri au fost respinşi de blestemul legii, şi acesta a fost pronunţat asupra lor, alături de şarpe; deşi aceasta este exprimată ca şi când ar fi avut legătură doar cu trupul şi lucrurile temporale; în care tensiunea a dus la mai multe blesteme ale legii după aceea; „Vei fi blestemat în cetate” (Geneza 3:16-19; Deuteronom 28:15,18), totuşi ei s-au extins mai departe, chiar cu mânia lui Dumnezeu asupra sufletului, deopotrivă aici şi după aceea; căci blestemul legii nu este altul decât sancţionarea lui, moartea; şi care, aşa cum s-a văzut este moarte corporală, spirituală sau morală, şi veşnică; după ce a păcătuit, Adam a fost dezbrăcat dintr-odată de nemurirea trupului său, cu care Dumnezeu îl dedicase, şi a devenit muritor, supus bolilor, şi unei morţi corporale, şi astfel toată posteritatea sa; „În Adam mor toţi”; şi o moarte spirituală sau morală şi-a însuşit toate puterile şi facultăţile sufletului său; înţelegerea sa s-a întunecat; mintea şi conştiinţa sa au fost mânjite; sentimentele sale au fost exagerate; voinţa sa s-a înclinat spre ceea ce este rău, şi spre fiecare lucrare bună fără viaţă şi condamnată, până când este restaurat de harul lui Dumnezeu; deoarece fiecare om este mort în fărădelegi şi păcate până când este înviat. Şi moartea veşnică este plata corectă a păcatelor, care nu este alta decât mânia lui Dumnezeu care s-a descoperit împotriva oricărei nelegiuiri, şi care vine peste copiii neascultării: şi toţi copiii lui Adam sunt astfel, şi în ei înşişi sunt respinşi faţă de el; chiar şi aleşii lui Dumnezeu sunt „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efeseni 2:3). Acesta este marele blestem, Acesta este marele blestem, sulul zburător din viziunea lui Zaharia, care merge pe toată faţa pământului, şi îi taie pe păcătoşii de pe o parte şi de pe cealaltă; şi care cei răi îl vor auzi la final denunţându-i, „Mergeţi, blestemaţilor!” Dar cei neprihăniţi vor fi salvaţi de aceasta, deoarece Hristos i-a răscumpărat de blestemul legii, şi i-a eliberat de mânia care vine.

3e. Alungarea din paradis este alt lucru care a urmat după păcatul lui Adam; „Astfel a izgonit El pe Adam” (Geneza 3:24). O emblemă a acelei înstrăinări faţă de Dumnezeu, faţă de viaţa lui Dumnezeu, şi comuniunea cu el, pe care a produs-o păcatul, şi care l-a pus pe om la o distanţă faţă de Dumnezeu; de aceea Hristos a suferit ca să apropie poporul său de sine; şi prin sângele său cei care erau departe au fost apropiaţi de Dumnezeu. Şi în afară de acestea, Mai sunt multe altele, care sunt efectele păcatului şi căderii lui Adam; ca o corupţie generală şi o depravare a tuturor puterilor şi facultăţilor sufletului, care sunt toate scufundate în păcat, şi pline de el; şi toate mădularele trupului sunt folosite ca instrumente ale nedreptăţii; o înclinaţie spre tot ce este păcătos; o dorinţă exagerată după poftele trupului, şi de împlinire a lor; o slujire a felurite pofte şi plăceri; o slujire a poftelor ca şi plăceri, fiind iubitori de plăceri păcătoase mai mult decât iubitori de Dumnezeu. Mai mult, există o repulsie faţă de tot ceea ce este bun, da, o aversiune faţă de aceasta; o urâre a binelui, şi o iubire a răului; da, mintea carnală este o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, şi faţă de tot ceea ce este bun; şi mai există şi o neputinţă, o incapacitate de a face ceea ce este bine; de aici în colo omul este reprezentat ca fiind fără putere, pierzând-o, şi devenind incapabil de a face ceva care este spiritual bun; la care se poate adăuga, că păcatul l-a adus pe om într-o stare de sclavie faţă de păcat, Satan şi lume; aceasta este ceea ce noi numim în mod obişnuit corupţia şi depravarea naturii, efectul primului păcat al lui Adam. Aceasta este „cutia Pandorei” din care au ieşit toate bolile spirituale şi bolile trupeşti; toate dezastrele, nenorocirile, pagubele, şi calamităţile, care sunt sau au fost în lume.

NOTE:

1] Works, vol. i. p. 1027, 1028.

http://www.voxdeibaptist.org/natura_pacatului_Gill.htm

PĂCĂTOŞENIA STĂRII PĂCĂTOASE NATURALE A OMULUI Thomas Boston

download - Copie

DOCTRINA: NATURA OMULUI ESTE ACUM CORUPTĂ ÎN ÎNTREGIME

Voi confirma doctrina corupţiei naturii.

Voi ţine oglinda în faţa ochilor voştri, în care puteţi vedea natura voastră păcătoasă; care, deşi este observată de Dumnezeu, mulţi o trec cu vederea. Vom consulta Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele şi observaţiile oamenilor.

Pentru dovada Scripturii, să considerăm:

Felul în care Scriptura observă felul cum Adam cel căzut îşi comunică imaginea sa posterităţii sale (Geneza 5:3), „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.” Comparaţi aceasta cu primul verset al capitolului, „În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu.” Iată aici, cum a fost imaginea după care omul a fost făcut, şi imaginea după care el este născut, sunt opuse. Omul a fost creat după asemănare cu Dumnezeu; adică, sfântul şi dreptul Dumnezeu a făcut o creatură sfântă şi dreaptă, dar Adam cel căzut a născut un fiu, nu în asemănare cu Dumnezeu, ci în asemănare cu el; adică, Adam cel corupt de păcat a născut un fiu corupt de păcat. Căci la fel cum imaginea lui Dumnezeu purta neprihănirea şi nemurirea în ea, aşa cum a fost arătat mai înainte; tot aşa această imagine a lui Adam cel căzut purta corupţia şi moartea în ea (1 Corinteni 15:49, 50; comparaţi cu versetul 22). Moise, în capitolul cinci din Geneza, ne dă prima listă de mortalitate care a fost vreodată în lume, plasând în ea faptul că muritorul Adam a născut muritori. Păcătuind, el a devenit muritor, potrivit cu ameninţarea; şi astfel el a născut un fiu după chipul său, păcătos, şi de aceea muritor. Astfel păcatul şi moartea a trecut asupra tuturor. Fără îndoială el l-a născut şi pe Cain şi pe Abel după asemănarea sa, la fel ca şi pe Set. Dar aceasta nu se spune despre Abel, deoarece el nu a lăsat nici un urmaş în urma lui, şi căderea sa ca prim sacrificiu al morţii în lume, a fost un document suficient al acestui lucru; dar nici despre Cain, căruia i s-a părut ceva caracteristic, datorită răutăţii sale monstruoase; şi în plus, posteritatea sa a fost înecată la potop: dar se spune despre Set, deoarece el a fost tatăl seminţei sfinte; şi din el se coboară toată omenirea de după potop, căzuţi prin asemănarea cu Adam.

Aceasta este evident din acel text al Scripturii (Iov 14:4), „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” Primii noştri părinţi au fost necuraţi, cum am putea să fim noi curaţi? Cum ar fi putut părinţii noştri imediaţi? Cum ar putea să fie astfel copiii noştri? Necurăţia la care ne referim aici, este o necurăţie păcătoasă; căci ea este astfel că îi face omului zilele pline de probleme: şi ea este naturală, fiind derivată din părinţi necuraţi: „Omul născut din femeie” (versetul 1), „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” (Iov 25:4). Dumnezeu cel omnipotent, a cărui putere nu este provocată aici, poate aduce un lucru curat din unul necurat, aşa cum a făcut în cazul omului Hristos: dar nimeni altcineva nu poate aceasta. Fiecare persoană care este născută potrivit cursului naturii este născut necurat. Dacă rădăcina este necurată, aşa trebuie să fie şi ramurile. Nu materia este reparată, deşi părinţii sunt cei sfinţiţi; pentru că ei sunt sfinţi doar în parte, şi aceasta prin har, nu prin natură, şi ei i-au născut pe copiii lor ca şi oameni, nu ca şi oameni sfinţi. De aceea, aşa cum părinţii circumcişi nasc un copil necircumcis, şi după ce a fost semănat cel mai pur grâu, noi culegem pleava cu cerealele; astfel cei mai sfinţi părinţi nasc copii nesfinţi, şi nu le pot comunica harul lor către ei, aşa cum fac ei în natura lor; ceea ce mulţi părinţi evlavioşi găsesc ca fiind adevărat, în experienţa lor tristă.

Consideraţi mărturisirea psalmistului David (Psalmul 51:5) , „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Aici el se ridică de la păcatul său actual, la fântâna acestuia, şi anume, natura coruptă. El a fost un om după inima lui Dumnezeu, dar de la început aceasta nu a fost aşa cu el. El a fost născut într-o căsătorie legală: dar când grămada a fost formată în pântece, ea a fost o grămadă păcătoasă. De vreme ce corupţia naturii este numită „omul vechi”; fiind la fel de vechi ca şi noi, mai vechi decât harul, chiar în cei care sunt sfinţiţi din pântece.

Ascultaţi fermitatea Domnului cu privire la aceasta (Ioan 3:6), „Ce este născut din carne, este carne.” Iată corupţia universală a omenirii – toţi sunt carne! Nu că toţi sunt plăpânzi, deşi acesta este şi ea un adevăr: da, şi slăbiciunea noastră naturală este o dovadă a corupţiei noastre naturale, dar nu acesta este sensul textului. Înţelesul său este – toţi sunt corupţi şi păcătoşi, şi aceasta în mod natural. De vreme ce Domnul nostru argumentează că deoarece ei sunt carne, de aceea ei trebuie să fie născuţi din nou, sau altfel ei nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu (versetele 3-5). Şi deoarece corupţia naturii noastre arată necesitatea absolută a regenerării, tot astfel necesitatea absolută a regenerării dovedeşte simplu corupţia naturii noastre; căci de ce ar avea nevoie omul de o a doua naştere, dacă natura sa nu ar fi chiar stricată în prima sa naştere?

Omul este cu siguranţă afundat foarte jos acum, în comparaţie cu ceea ce a fost odată. Dumnezeu l-a făcut „cu puţin mai prejos decât îngerii”: dar acum îl găsim asemănat cu animalele care pier. El a ascultat de un animal, şi acum el a devenit ca un animal. Ca şi Nebucadneţar, partea sa în starea sa naturală este cu animalele, „care se gândesc la lucrurile de pe pământ” (Filipeni 3:19). Ba mai mult, animalele de un anumit soi au avantajul omului natural, care este scufundat cu un grad mai jos decât ele. El este mai neglijent de ceea ce îl interesează cel mai mult, decât broasca ţestoasă, sau cocorul, sau rândunica în ceea ce este pentru interesul lor (Ieremia 8:7). El este mai idiot decât boul sau măgarul (Isaia 1:3). Îl găsesc trimis la şcoală să înveţe de la furnică, care n-are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpân; totuşi „îşi pregăteşte hrana vara, şi strânge de ale mâncării în timpul secerişului.” (Proverbe 6:6-8); în timp ce omul natural are toate acestea, şi totuşi se expune la înfometarea veşnică. Ba mai mult decât toate acestea, Scripturile se ţin tare de omul natural, nu doar dorind calităţile bune ale acestor creaturi, ci ca un compus al calităţilor rele ale celor mai rele creaturi; în care violenţa leului, şiretenia vulpii, imposibilitatea de a învăţa a măgarului sălbatic, murdăria câinelui şi a porcului, otrava aspidei, şi altele ca acestea le are el. Adevărul însuşi îi numeşte „şerpi, pui de năpârci”; da chiar mai mult, chiar copii ai diavolului (Matei 23:33; Ioan 8:44). Atunci, cu siguranţă, natura omului este coruptă mizerabil.

Noi suntem „prin fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:3). Noi suntem vrednici de, şi răspunzători de, mânia lui Dumnezeu; şi aceasta prin natură: de aceea, fără îndoială, noi suntem prin natură fiinţe păcătoase. Noi suntem condamnaţi înainte de a face bine sau rău; sub blestem, înainte de a şti ce este el. Dar, „Răcneşte leul în pădure, dacă n-are pradă?” (Amos 3:4); adică, Dumnezeul ce sfânt şi drept va răcni în mânia sa împotriva omului, dacă acesta, prin păcatul său nu ar fi o pradă pentru mânia Sa? Nu, El nu va face aceasta; El nu poate face aceasta. Atunci să concluzionăm că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, natura omului este o natură coruptă.

Dacă vom consulta experienţa şi vom observa cazul lumii, în acele lucruri care sunt evidente pentru fiecare persoană care nu îşi va închide ochii împotriva luminii clare, vom distinge rapid astfel de roade care descoperă această rădăcină de amărăciune. Voi propune câteva lucruri care pot servi să ne convingă de acest punct.

Cine nu vede un potop de mizerii inundând lumea? Unde poate să meargă un om unde să nu îşi afunde piciorul său, dacă nu să îi ajungă peste cap şi urechi, în mizerii? Fiecare acasă sau în străinătate, în oraş şi la ţară, în palate şi în bordeie, oftează sub un lucru sau altul, neplăcut pentru el. Unii sunt apăsaţi de sărăcie, alţii sunt pedepsiţi cu boală şi durere, unii se plâng pentru pierderile lor, fiecare are o cruce de un fel sau altul. Condiţia omului nu este atât de fină, ci există un ghimpe al neliniştii în ea. În cele din urmă moartea, plata păcatului, vine după solii săi, şi îi mătură pe toţi. Acum, ce altceva decât păcatul a deschis stăvilarul necazului? El nu este un protest sau un suspin auzit în lume, nici o lacrimă care curge din ochiul nostru, ci o dovadă că omul este căzut ca o stea din cer; pentru ca „să le dea şi lor Dumnezeu partea lor de dureri în mânia Lui” (Iov 21:17). Există o dovadă clară a corupţiei naturii: deoarece la fel cum şi cei care nu au păcătuit, îşi au partea lor din aceste dureri; da, şi ei îşi trag prima lor suflare în lume plângând, ca şi când ar fi ştiut această lume la prima vedere că este Bochim, locul bocitorilor. Există morminte foarte mici cât şi de dimensiunea maximă, în cimitir; şi ei nu mai doresc nimic din lume, care sunt ca şi Rahela, plângând pentru copiii săi pentru că ei nu mai sunt (Matei 2:18).

Observaţi cât de timpuriu începe să apară această corupţie a naturii în cei tineri. Solomon a observat că „copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană.” (Proverbe 20:11). Se poate discerne curând ce înclinaţie are inima. Oare copiii lui Adam cel căzut nu calcă pe urmele paşilor tatălui lor, înainte de a putea merge singuri? Cât de mare este cantitatea de mică mândrie, ambiţie, curiozitate păcătoasă, vanitate, viclenie şi împotrivire faţă de bine, care apare în ei? Şi când se târăsc în afara copilăriei, există nevoia folosirii nuielei de corectare, pentru a goni nebunia care este legată în inimile lor (Proverbe 22:15), ceea ce arată că, dacă nu predomină harul, copilul va fi ca Ismael – „El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni,” aşa cum zice cuvântul (Geneza 16:12).

Priviţi la variatele răbufniri ale păcatului în lume: răutatea omului este încă mare pe pământ. Iată roadele amare ale corupţiei naturii noastre (Osea 4:2). „Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură, şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri.” Lumea este plină de necurăţie, şi de toate felurile de desfrâu, răutate şi de blasfemie. De unde vine potopul păcatului pe pământ, decât din ruperea fântânilor marelui adânc, inima omului? Din care ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia, etc. (Marcu 7:21, 22). Tu vrei ca să îi mulţumeşti lui Dumnezeu cu inima întreagă, că nu eşti ca ceilalţi oameni; şi într-adevăr tu ai mai multe motive decât eşti conştient; pentru că „Cum răspunde în apă faţa la faţă, aşa răspunde inima omului inimii omului.” (Proverbe 27:19). Aşa cum atunci când te uiţi în apa curată iţi vezi faţa ta; la fel, în ei te poţi vedea pe tine. Astfel că cele mai ticăloase şi mai profane mizerii care sunt în lume, ar trebui să iţi servească ţie ca o oglindă, în care tu trebuie să discerni corupţia naturii tale; şi dacă ai face aşa, îi vei putea mulţumi lui Dumnezeu şi nu ţie însuţi, cu o inimă atinsă cu adevărat, că tu nu eşti ca alţi oameni din viaţa ta, văzând cum corupţia naturii este la fel în tine ca şi în ei.

Aruncă-ţi ochii asupra acelor convulsii teribile în care lumea este aruncată de poftele oamenilor! Leii nu prădează lei, nici lupii nu prădează lupi: dar oamenii s-au transformat în lei şi lupi unul faţă de celălalt, muşcându-se şi devorându-se unul pe celălalt. În câte ocazii neînsemnate îşi scot oamenii săbiile din teacă unul împotriva altuia! Lumea este sălbăticie în care cel mai clar foc pe care oamenii îl pot duce cu ei nu va speria fiarele sălbatice care o locuiesc (şi aceasta deoarece ei sunt oameni şi nu animale); dar într-un fel sau altul ei vor fi răniţi. De când Cain a vărsat sângele lui Abel, pământul a fost transformat într-o măcelărie; şi vânatul a continuat de când Nimrod şi-a început vânătoarea; pe pământ, ca şi în apă, cel mai mare îl devorează pe cel mai mic. Când vedem lumea într-o astfel de fermentare, fiecare îl atacă pe celălalt cu cuvinte sau săbii, putem concluziona că există un duh rău printre ei. Aceste lovituri violente între fiii lui Adam arată că întreg trupul este bolnav, tot capul este bolnav, şi toată inima este leşinată. Ele pornesc cu siguranţă dintr-o cauză interioară (Iacov 4:1), „poftele care se luptă în mădularele voastre.”

Consideraţi necesitatea legilor umane, păzite de teroare şi severităţi; la care putem aplica ceea ce spune apostolul (1 Timotei 1:9), că „Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi.” Omul a fost făcut pentru societate; şi Dumnezeu Însuşi a spus despre primul om, când El l-a creat, că „nu este bine ca omul să fie singur”; totuşi adevărul este că în societate, el trebuie să fie împrejmuit cu spini. Şi de aici putem vedea mai bine corupţia naturii omului, să considerăm: (1.) Fiecare om iubeşte să aibă cea mai mare libertate a eului; să aibă voinţa sa ca lege; şi, dacă ar fi să îşi urmeze înclinaţiile sale naturale, el ar vota să fie în afara atingerii tuturor legilor, divine şi umane. De aici unii a căror putere a corespuns înclinaţiei lor naturale, s-au făcut într-adevăr pe ei înşişi absoluţi, şi mai presus de legi; plăcându-le să fie ca nişte zei (Geneza 3:5). (2.) Nu există nici un om care s-ar aventura în mod voit într-o societate fără legi: de aceea chiar şi piraţii şi tâlharii au legi între ei, deşi întreaga societate acordă respect legii şi dreptului. Astfel oamenii descoperă ei înşişi că sunt conştienţi de corupţia naturii; neîndrăznind să se încreadă unul în altul, ci în securitate. (3.) Cât de periculos este să pătrunzi prin gard, totuşi violenţa poftei trupeşti îi face pe mulţi să se aventureze expunându-se riscului. Ei nu îşi vor sacrifica doar încrederea şi conştiinţa, care este puţin preţuită în lume; ci pentru o plăcere de câteva momente, imediat urmate de teroare dinlăuntru, ei se deschid faţă de o moarte violentă prin legile teritoriului unde trăiesc. (4.) Aceste legi sunt făcute adesea pentru a produce pofte oamenilor. Uneori, societăţi întregi dau peste astfel de extravaganţe, încât, ca o companie de prizonieri, ei îşi rup lanţurile, şi îşi pun garda lor să lupte; şi vocea legilor nu poate fi auzită din cauza zgomotului armelor. Şi rareori este un timp, în care să nu existe unele persoane atât de mai şi de îndrăzneţe, încât legile să nu îndrăznească să privească în faţă poftele lor năvalnice; despre care David spune, în cazul lui Ioab, care l-a omorât pe Abner, „oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine.” (2 Samuel 3:39) Poftele cresc uneori prea puternice pentru legi, astfel că legea devine vlăguită, ca şi pulsul unui muribund (Habacuc 1:3-4). (5.) Consideraţi necesitatea care apare adesea de a îmbunătăţi legile vechi, şi de a face legi noi; care au apărut din delicte noi, în privinţa cărora natura umană este foarte roditoare. Nu ar mai fi nevoie de repararea gardului, dacă oamenii, ca nişte animale nesupuse, nu l-ar mai derâma. Este uimitor să vedem imaginea israeliţilor, care au fost despărţiţi de toate naţiunile pământului pentru Dumnezeu, în istoria lor; ce confuzii oribile au fost printre ei, când nu era nici un împărat în Israel, aşa cum puteţi vedea de la capitolul optsprezece la capitolul douăzeci şi unu din Judecători: cât de grea a fost reformarea lor, când ei au avut cei mai buni judecători! Şi cât de repede au deviat ei din nou, când au avut conducători răi! Nu pot să nu mă gândesc la faptul că marele proiect al istoriei sfinte, era să descopere corupţia naturii umane, nevoia absolută de Mesia, şi de harul Său; şi citind aceasta, trebuie să o îmbunătăţim spre acel sfârşit. Cât de tăios este cuvântul pe care Domnul îl are pentru Samuel cu privire la Saul (1 Samuel 9:17), „el va domni peste” (sau aşa cum este cuvântul, va împiedica) „poporul Meu.” Oh, corupţia naturii umane! Veneraţia şi teama de Dumnezeu nu îi împiedică; ci ei trebuie să aibă zei pe pământ care „să aducă ruşine asupra lor” (Judecători 18:7).

Consideraţi rămăşiţele corupţiei naturale din sfinţi. Deşi harul a intrat, totuşi corupţia nu este exclusă: deşi ei au făptura nouă, totuşi o mare parte din natura veche coruptă rămâne; şi acestea se luptă între ele, ca şi gemenii din pântecele lui Rebeca (Galateni 5:17). Ei o găsesc prezentă cu ei tot timpul, şi în toate locurile, chiar şi în cele mai retrase colţuri. Dacă un om are un vecin supărător, el îl poate înlătura; dacă are un slujitor bolnav, el poate să îl alunge la termen; dacă are un tovarăş de jug, el poate părăsi casa uneori, şi să fie liber de hărţuire în acest fel: dar oare credinciosul ar trebui să meargă în pustie, sau să stea în cort, sau pe o stâncă îndepărtată pe mare, unde nu a călcat niciodată picior de om, animal sau vultur, acolo ea va fi cu el. Dacă el ar fi cu Pavel, luat la al treilea cer, ea ar veni înapoi cu el (2 Corinteni 12:7). Ea îl urmează la fel cum face ca şi umbra faţă de trup; ea face o pată în cea mai dreaptă linie pe care el poate să o deseneze. Ea este ca şi smochinul pe zid, care oricât de aproape a fost tăiat, totuşi încă mai creşte, până când zidul a fost dărâmat: pentru că rădăcinile ei sunt fixate în inimă ca şi cu centuri de fier şi alamă, în timp ce sfântul este în lume. Ea este în special activă când el vrea să facă bine (Romani 7:21), apoi vulturii coboară pe hoituri. Astfel în datoriile sfinte, duhul unui sfânt, ca să spun aşa, se evaporează; şi el este lăsat înainte de a fi conştient, ca şi Mical, cu o imagine în pat în locul unui soţ. Nu sunt nevoit să dovedesc celor evlavioşi corupţia naturii din ei, căci ei gem sub ea; şi a dovedi aceasta lor, este ca şi când aş ţine o lumânare pentru ca ei să vadă soarele: cât despre cel rău, ei sunt gata să socotească muşuroaiele de cârtiţă din sfinţi mari ca munţii, dacă nu îi socoteşte pe toţi ca ipocriţi. Dar consideraţi aceste câteva lucruri: (1.) „Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23:31) Sfinţii nu sunt născuţi sfinţi, ci sunt făcuţi astfel prin puterea harului regenerator. Au ei o natură nouă şi totuşi rămăşiţele vechi sunt în ei? Cât de mare trebuie să fie corupţia în alţii, în care nu există har! (2.) Sfinţii gem sub o povară grea. Ascultaţi-l pe apostol (Romani 7:24), „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Dacă omul carnal trăieşte în largul său şi tăcut, şi corupţia naturii nu este povara sa, este el oare liber de ea? Nu, nu; aceasta este aşa pentru că el este mort, încât nu simte greutatea care îl scufundă. Multe oftaturi se aud dintr-un pat al unui bolnav, dar niciodată dintr-un mormânt. În sfânt, ca şi în omul bolnav, există o luptă puternică; viaţa şi moartea luptând pentru perfecţiune: dar în omul natural, ca şi într-un cadavru, nu există nici un zgomot, deoarece moartea îl conduce în întregime. (3.) Omul evlavios rezistă naturii vechi corupte; el se luptă să o mortifice, totuşi ea rămâne; el se străduieşte să o înfometeze, şi să o slăbească prin aceasta, totuşi ea este activă. Cât de mult trebuie să se răspândească ea şi să se întărească în acel suflet, unde nu este înfometată, ci este hrănită! Şi acesta este cazul tuturor celor neregeneraţi, care îşi fac „provizii pentru carne, pentru a împlini poftele ei.” Dacă grădina celui harnic îi permite lui să o lucreze în fiecare zi, în tăiere şi plantare, cu siguranţă că cea a leneşului trebuie să fie „toată plină de spini.”

Voi adăuga încă o observaţie, şi anume, că în fiecare om, în mod natural, apare imaginea lui Adam cel căzut. Unii copii, prin caracteristicile şi trăsăturile feţei lor, acţionează ca şi tatăl lor: şi astfel noi ne asemănăm cu primii noştri părinţi. Fiecare dintre noi poartă imaginea şi impresia căderii asupra lui: şi pentru a arăta acest adevăr, voi apela la conştiinţa tuturor, în următoarele articole:

Curiozitatea păcătoasă nu este naturală pentru noi? Şi nu este aceasta o asemănare cu imaginea lui Adam (Geneza 3:6)? Nu este omul în mod natural mult mai doritor să cunoască lucruri noi, decât să practice adevăruri cunoscute şi vechi? Cât de mult ne uităm ca şi Adam cel vechi ne uităm la noutăţi cu nerăbdare, şi simţim repulsie faţă de doctrinele vechi şi solide? Noi căutăm mai degrabă cunoştinţa decât sfinţenia, şi studiem cel mai mult să cunoaştem acele lucruri care sunt cel mai puţin ziditoare. Fanteziile noastre sălbatice şi rătăcitoare au nevoie de un frâu pentru a le curba, în timp ce afecţiunile noastre solide trebuie să fie impulsionate şi stimulate.

Dacă Domnul, prin legea Sa sfântă şi prin providenţa Sa înţeleaptă, pune o restricţie pentru noi, pentru a ne reţine de la un lucru, acea restricţie nu aţâţă marginea înclinaţiilor noastre naturale, şi ne face atât de râvnitori în dorinţele noastre? Şi în aceasta nu ne trădăm noi evident că suntem copiii lui Adam? (Geneza 3:2-6) Cred că aceasta nu poate fi negată, pentru că observaţia zilnică dovedeşte că aceasta este un principiu natural, că „Apele furate sunt dulci, şi pâinea luată pe ascuns este plăcută!” (Proverbe 9:17) Chiar şi păgânii au fost convinşi că omul este posedat de acest duh de contradicţie, deşi ei nu cunoşteau izvorul său. Cât de adesea oameni îşi dau drumul în înfăptuirea acelor lucruri, în care, dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat în libertate, ei s-ar fi legat pe ei înşişi! Dar natura coruptă îşi găseşte plăcerea în sărirea peste gard. Şi aceasta nu este o repetare a nebuniei părintelui nostru, că oamenii mai degrabă se vor căţăra pentru fructul interzis, decât să adune ceea ce este scuturat din pom din providenţa bună pentru ei, când ei au permisiunea expresă a lui Dumnezeu pentru aceasta?

Care dintre toţi copiii lui Adam nu este dispus în mod natural să audă instrucţiunea care îi determină să greşească? Şi nu aceasta a fost stânca prin care primii noştri părinţi s-au despărţit (Geneza 3:4-6)? Cât de apt este omul slab, încă de atunci pentru a parlamenta cu ispitele! „Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama.” (Iov 33:14), ci el ascultă repede de Satan. Oamenii ar putea să devină cinstiţi adesea, dacă ar îndepărta cu oroare ispitele, când ele apar prima oară; dacă ei le-ar pişca în fund, curând ei ar muri, dar, vai! Deşi noi vedem trenul îndreptându-se spre noi, şi focul pus în el, totuşi noi stăm nemişcaţi până când el vine alături de noi, şi suntem distruşi de forţa sa.

Oare ochii din capul nostru nu orbesc adesea ochii minţii? Şi nu acesta a fost cazul şi cu primii noştri părinţi (Geneza 3:6)? Omul nu este vreodată mai orb ca atunci când se uită la obiectele care sunt cele mai plăcute simţirii. De când ochii primilor noştri părinţi s-au deschis faţă de fructul interzis, ochii oamenilor au fost porţile distrugerii sufletului lor; prin care au intrat în inimă imaginaţiile impure şi dorinţele păcătoase, rănind sufletul, deteriorând conştiinţa, şi producând uneori efecte deprimante asupra unor societăţi întregi, ca în cazul lui Acan (Iosua 7:21). Sfântul Iov a fost conştient de acest pericol din aceste două corpuri mici care se rostogolesc, pe care o mică aşchie de lemn le poate face inutile; astfel că, cu regele care nu îndrăzneşte cu cei zece mii ai săi, să întâlnească pe cei douăzeci de mii care vin împotriva lui (Luca 14:31, 32), el trimite pe cineva şi doreşte condiţiile păcii, „Făcusem un legământ cu ochii mei” (Iov 31:1).

Nu este ceva natural pentru noi să ne îngrijim de trup, chiar cu cheltuiala sufletului? Acesta a fost un ingredient în păcatul primilor noştri părinţi (Geneza 3:6). O cât de fericiţi am putea să fim noi, dacă doar jumătate din durerile sufletului nostru le-am acorda trupului nostru! Dacă acea întrebare, „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16:30), ar alerga în mintea noastră aproape la fel de des ca aceste întrebări, „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6:31), atunci multe cazuri fără speranţă ar deveni foarte promiţătoare. Dar adevărul este că majoritatea oamenilor trăiesc ca şi când ei nu ar fi altceva decât o grămadă de carne: sau ca şi când sufletul lor nu ar servi pentru un alt folos, ci, ca şi sarea, pentru a împiedica corupţia trupului lor. „Ce este născut din carne, este carne” (Ioan 3:6); „trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (Romani 8:5); „şi trăiesc după îndemnurile firii pământeşti” (versetul 13). Dacă consimţământul cărnii duce la o acţiune, consimţământul conştiinţei este rar aşteptat: da, trupul este servit adesea, când conştiinţa a început să protesteze împotriva lui.

Oare nu prin natură fiecare este nemulţumit de soarta sa prezentă în lume, sau cu un lucru sau altul din ea? Aşa a fost şi cazul lui Adam (Geneza 3:5, 6). Cineva doreşte întotdeauna un lucru; astfel că omul este o creatură dedicată schimbărilor. Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, lăsaţi-i să se uite peste toate plăcerile lor; şi, după o recapitulare a lor, ascultaţi inima lor, şi veţi auzi un murmur secret al dorinţei pentru un lucru; deşi probabil, dacă ei consideră corect această chestiune, că este mai bine pentru ei să dorească decât să aibă acel ceva. De când inima primilor noştri părinţi s-a repezit prin ochii lor la fructul interzis, şi o noapte de întuneric a fost adusă astfel în lume, posteritatea lor are o boală naturală pe care Solomon o numeşte, „frământare de pofte neîmplinite,” sau aşa cum spune cuvântul, „o deşertăciune şi goană după vânt.” (Eclesiastul 6:9) Aceasta este un fel de transă diabolică, în care sufletul traversează lumea; se hrăneşte cu o mie de nimicuri; înhăţând una şi alta dintre excelenţele create, în imaginaţie şi dorinţă; merge aici şi acolo, şi peste tot, cu excepţia locului unde ar trebui să meargă. Şi sufletul nu este niciodată vindecat de această boală, până când harul cuceritor îl aduce înapoi la odihna sa veşnică în Dumnezeu prin Hristos. Dar înainte de aceasta, dacă omul ar fi pus din nou în paradis, grădina Domnului, toate plăcerile de acolo nu l-ar ţine să nu se uite şi să sară din nou gardul a doua oară.

Oare nu suntem noi mai uşor impresionaţi şi influenţaţi de sfaturile şi exemplele rele, decât de cele care sunt bune! Veţi vedea că aceasta a fost ruina lui Adam (Geneza 3:6). Exemplul rău este până în ziua de azi unul dintre procedeele experte ale lui Satan de a ruina oamenii. Deşi noi avem prin natură, mai mult din vulpe decât din miel; totuşi acea proprietate bolnavă care o observă unii în această creatură, şi anume, dacă un miel sare în apă, restul care sunt aproape îl vor urma dintr-odată, poate fi observată şi în caracterul copiilor oamenilor; pentru care este foarte natural să îmbrăţişeze o cale rea, deoarece îi văd pe alţii în ea înaintea lor. Exemplul rău are adesea forţa unui curent violent, de a ne duce peste datoria noastră, dar în special dacă exemplul este dat de cei pentru care noi avem o afecţiune mare; afecţiunea noastră, în cazul acesta, ne orbeşte judecata noastră; şi ceea ce ar trebui să detestăm în alţii, este încuviinţat pentru a face pe placul lor. Nu este ceva mai clar, decât că în general oamenii aleg mai degrabă să facă ceea ce face majoritatea, decât ceea ce fac cei mai buni.

Care dintre toţi fiii lui Adam are nevoie să fie învăţat arta de a coase frunzele de smochine împreună, pentru a-şi acoperi goliciunea lor (Geneza 3:7)? Când noi ne-am ruinat, şi ne-am făcut goi spre ruşinea noastră, în mod natural am căutat să ne ajutăm prin noi înşine: multe mecanisme slabe sunt întrebuinţate, la fel de prosteşti şi neînsemnate ca şi frunzele de smochin ale lui Adam. Cât de mult se străduiesc oamenii să îşi acopere păcatul lor de propria conştiinţă, şi să le coloreze cu toate culorile corecte cu câte pot! Şi când toate condamnările s-au fixat pe ei, astfel că nu se pot vedea decât goi, ei încearcă să se acopere de auto-înşelare la fel de natural precum peştele înoată în apă sau păsările zboară în aer. De aceea prima întrebare a celui convins este, „Ce să facem?” (Fapte 2:37). Cum să ne calificăm pe noi înşine? Ce să înfăptuim? Neconsiderând că noua creaţie este lucrarea lui Dumnezeu (Efeseni 2:10), mai mult decât a considerat Adam şi s-ar fi gândit să fie îmbrăcat cu piei ale sacrificiilor (Geneza 3:21).

Oare copiii lui Adam nu calcă pe urmele sale în mod natural, ascunzându-se de prezenţa Domnului? (Geneza 3:8) În această chestiune noi suntem la fel de orbi cum a fost şi el, care s-a gândit să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu printre copacii umbroşi din grădină. Noi suntem foarte capabili să ne promitem mai multă securitate într-un păcat ascuns, decât într-unul comis în mod deschis. „Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: „Nimeni nu mă va vedea” zice el, şi îşi pune o maramă pe faţă.” (Iov 24:15) Omul va face în mod liber aceasta în secret, ceea ce ar fi ruşinos să facă în prezenţa unui copil; ca şi când întunericul l-ar putea ascunde de Dumnezeul care vede totul. Nu suntem noi în mod natural neglijenţi faţă de comuniunea cu Dumnezeu; da, şi potrivnici faţă de ea? Nu a fost vreodată vre-o comuniune între Dumnezeu şi copiii lui Adam în care Domnul Însuşi să nu fi avut primul cuvânt. Dacă El i-ar fi lăsat în pace ei nu s-ar fi interesat de El; „M-am ascuns” (Isaia 57:17). A căutat el un Dumnezeu care s-a ascuns? Departe de aceasta: „El a mers mai departe în pornirea inimii sale.”

Cât de leneşi sunt oamenii în mărturisirea păcatului, pentru a lua vina şi ruşinea asupra lor? Nu aşa a fost în cazul dinaintea noastră? (Geneza 3:10) Adam şi-a mărturisit goliciunea sa, care nu putea fi negată; dar nu a spus nici un cuvânt despre păcatul său: motivul acestui lucru a fost că el l-ar fi ascuns cu plăcere dacă ar fi putut. A ascunde păcatul este pentru noi la fel de natural ca şi comiterea lui. Avem multe exemple triste despre aceasta în această lume, dar o dovadă mult mai clară o vom avea în ziua judecăţii, ziua în care „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:16) Multe guri nebune vor fi văzute care acum „se şterg la gură, şi apoi zic: „N-am făcut nimic rău.” (Proverbe 30:20)

Nu este natural pentru noi să ne scuzăm păcatul nostru, şi să dăm vina pe alţii? Când Dumnezeu a examinat primii noştri părinţi vinovaţi, nu Adam a dat vina pe femeie? Şi nu femeia a dat vina pe şarpe? (Geneza 3:12, 13). Acum copiii lui Adam nu trebuie să fie învăţaţi această politică din iad; căci înainte de a putea vorbi corect, dacă nu pot nega faptul, vor bâlbâi isteţ ceva ca să îşi micşoreze vina lor, şi să dea vina pe altul. Ba mai mult, acest lucru este atât de natural pentru oameni, încât în cele mai mari păcate, ei vor da vina chiar pe Dumnezeu Însuşi; ei vor huli providenţa Sa sfântă sub numele greşit de ghinion, şi astfel să dea vina păcatului lor pe uşa cerului. Şi nu acesta a fost unul dintre trucurile lui Adam după căderea sa? „Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Geneza 3:12) Observaţi ordinea din discurs. El se scuză la început, şi apoi vine mărturisirea sa: scuza sa este lungă, dar mărturisirea sa este foarte scurtă; ea este cuprinsă în cuvintele „şi am mâncat.” Cât de punctată şi de distinctă este scuza sa, ca şi când el s-ar fi temut să înţelesul ei ar fi fost greşit! „Femeia,” zice el, sau „acea femeie,” ca şi când ar fi arătat spre Judecător despre lucrările Sale, despre care citim (Geneza 2:22). Exista doar o femeie în lume atunci, aşa că cineva ar crede că el nu trebuia să fie atât de drăguţ şi de exact în a o arăta; totuşi ea este la fel de grijuliu marcată în apărarea sa, ca şi când ar fi fost zece mii. „Femeia pe care mi-ai dat-o.” Aici el vorbeşte, ca şi când a fost ruinat de darul lui Dumnezeu. Şi, pentru a face ca darul să arate mai negru, este ajutat de aceasta, „pe care mi-ai dat-o,” ca şi partener constant, ca să stea alături de mine ca un ajutor. Aceasta arată ca şi când Adam ar fi spus că Domnul a creat un proiect bolnav, în faptul că i-a dat acest dar. Şi, la urma urmei, aici este ceva doveditor nou, înainte ca propoziţia să fie completă; el nu a spus, „femeia mi-a dat,” ci, „femeia, ea mi-a dat,” emfatic; ca şi când ar fi spus, ea, chiar ea, mi-a dat din pom. Atât despre scuza sa. Dar mărturisirea sa este terminată rapid, în trei cuvinte, cum le-a spus, „şi am mâncat.” Aici nu este nimic care să arate spre el şi la fel de puţin să arate ce a mâncat. Cât de naturală este această artă neagră pentru posteritatea lui Adam! Cel care aleargă poate să o citească. La fel de universal susţine Solomon adevărat (Proverbe 19:3), „Nebunia omului îi suceşte calea, şi apoi cârteşte împotriva Domnului cu inima lui.” Atunci să îl numim pe Adam cel căzut, tată; haideţi să nu negăm relaţia, căutând să purtăm imaginea sa.

Pentru a încheia acest punct, confirmat suficient prin dovezile din Cuvântul Domnului, experienţa noastră, şi observaţie; să fim convinşi să credem doctrina corupţiei naturii noastre; şi să privim la al doilea Adam, binecuvântatul Isus, pentru aplicarea sângelui Său preţios, pentru a îndepărta vina păcatului nostru; şi pentru eficienţa Duhului Său Sfânt, pentru a ne face creaturi noi; ştiind că „dacă nu ne năştem din nou, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu.”

Textul este luat din cartea lui Thomas Boston – Human Nature in its Fourfold State. (Natura umană în starea sa împătrită.)

http://www.voxdeibaptist.org/pacatosenia_starii_pacatoase.htm

PĂCATUL ŞI CĂDEREA PRIMILOR NOŞTRI PĂRINŢI JOHN GILL

download - Copie

Un trup al divinităţii doctrinal Cartea 3—Capitolul 8

PĂCATUL ŞI CĂDEREA PRIMILOR NOŞTRI PĂRINŢI

JOHN GILL

Legea care a fost dată primilor noştri părinţi şi legământul care a fost făcut cu ei, au fost călcate curând de ei; „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând (sau ca Adam)” (Osea 6:7), ei nu au continuat multă vreme să asculte de el, şi ei au fost creaţi în acea stare de integritate; dar păcătuind, au căzut din ea, într-o stare de păcat şi mizerie.

1)Mai întâi, voi considera persoanele păcătuind, aceleaşi cărora le-a fost dată legea, şi cu care a fost făcut legământul; părinţii comuni ai omenirii, Adam şi Eva; mai întâi Eva şi apoi Adam; pentru că mai întâi a păcătuit Eva şi apoi Adam; deşi Adam a fost primul creat, Eva a păcătuit prima (1 Timotei 2:13, 14).

1a. În primul rând, Eva a fost ademenită şi înşelată de şarpele cel vechi, diavolul, pentru a mânca din fructul interzis, prin care ea a păcătuit şi a căzut din starea sa originală; se poate considera că păcatul ei a început prin parlamentarea cu şarpele; în special cu privire la un subiect ca fructul interzis; ea ar fi putut suspecta că i se pregătea ceva, prin introducerea unui astfel de subiect de conversaţie, şi de către o creatură atât de extraordinară; şi de aceea ar fi trebuit să întrerupă imediat aceste relaţii, şi să se abţină de la orice formă a răului, de la orice conducea sau ar fi putut fi un pas conducător spre aceasta; deşi există ceva ca o scuză a ei, că ea a luat întrebarea pusă de mincinos, ca fiind una inofensivă şi inocentă; şi faţă de care, în inocenţa şi în integritatea inimii sale, i-a dat un răspuns simplu şi cinstit: unii cred că ea a eşuat în relatarea pe care ea a oferit-o despre lege cu privire la pomul interzis de a fi mâncat; deopotrivă prin adăugarea la ea, spunând, „nici să nu ne atingem de el”; şi prin diminuarea sensului ei, „ca nu cumva să murim”, sau, „ca nu cumva probabil să murim”; ca şi când era o întrebare sau o îndoială în ea, dacă ei vor muri sau nu, dacă vor mânca din el; în timp ce Dumnezeu a spus „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Dar ea trebuie să fie apărată în toate acestea; pentru că deşi atingerea nu este exprimată în interzicere, ea este presupusă; de vreme ce fructul nu putea fi smuls din copac, şi nici luat în mână, nici pus în gură, fără atingere: în plus, acesta poate fi considerat un argument al Evei de la mai mic la mai mare, că ei aşa cum nu puteau să atingă fructul, atunci cu siguranţă nici să mănânce din el. Şi cât despre cealaltă expresie, „ca nu cumva”, sau „ca nu cumva probabil să murim”, aceasta nu exprimă întotdeauna o îndoială, ci certitudinea evenimentului care va urma; (vezi Psalmul 2:12). Dar păcatul ei constă în acordarea încrederii în ceea ce a spus şarpele, „Hotărât, că nu veţi muri!”; în opoziţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu, „vei muri negreşit”; de care ea a început să se îndoiască, şi să nu aibă încredere în el; şi pentru a întări îndoiala şi necredinţa, şarpele ar fi putut lua din fruct, ar fi mâncat din el, şi nu numai că l-a recomandat ca fiind cel mai delicios fruct, ci l-a examinat înaintea ei, încât ea a văzut cu ochii ei că după mâncarea lui, nu a urmat nici un astfel de efect precum moartea, sau vre-un simptom al ei; şi probabil el a sugerat mai departe, că acea cunoştinţă şi înţelepciune superioară celorlalte creaturi pe care el le avea, se datorau faptului că el a mâncat acest fruct; şi că dacă ea şi soţul ei ar fi mâncat din el, ei şi-ar fi mărit şi îmbunătăţit cunoştinţa lor, pentru a fi egali cu îngerii; ceea ce, a constatat el, era cunoscut lui Dumnezeu. Acum datorită tuturor acestor lucruri s-a născut o dorinţă pofticioasă exagerată de a mânca fructul, acesta era atât de plăcut ca şi aspect, atât de bun de mâncat, şi având în el o astfel de virtute de a face mai înţelept şi mai cunoscător; astfel că dintr-o dată s-a născut în ea, „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”: de aici în colo ea a păcătuit în interior, înainte de a mânca din fructul interzis. O mare parte din acelaşi progres poate fi observat în păcătuirea ei, prin ceea ce apostolul Iacov observă despre păcat; „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15), pentru că pofta a zămislit, ea nu s-a mai putut abţine, ci a luat din fruct, fie de la şarpe sau din copac, şi a mâncat din el, şi astfel a săvârşit păcatul ei; şi nefiind mulţumită că a mâncat doar ea, dar i-a dat şi soţului ei să mănânce şi el; el era fie cu ea, sau la o anumită distanţă, spre care ea a mers direct, cu ceva din fruct în mâna ei, aşa cum se poate presupune, mâncând tot timpul în care ea a mers; şi când a ajuns la Adam, i l-a arătat, cât mai plăcut la privit, şi a lăudat delicateţea sa; şi fără îndoială a folosit acelaşi argumente cu el pentru a mânca, pe care şarpele le-a folosit, şi el a ascultat-o, mâncând, şi a păcătuit şi el. Pentru că,

1b. În al doilea rând, Faptul că Adam a păcătuit ca şi Eva, este foarte sigur; căci deşi se spune, „Adam nu a fost înşelat”; înţelesul este că nu el a fost primul înşelat, că el nu a fost înşelat de şarpe, ci de soţia sa; şi când se spune că ea a „călcat legea”, sensul este că ea a păcătuit prima; dar nu numai ea; ci şi Adam a păcătuit; de aici citim despre „călcarea de lege” a lui Adam (Romani 5:14). Şi dacă el a fost cu soţia sa când ea a mâncat din fruct, aşa cum se pare din text (Geneza 3:6), el a păcătuit prin faptul că nu a încercat să detecteze sofismul şarpelui; pentru că nu şi-a apărat soţia de atacurile lui; neconvingând-o să nu mănânce din fruct: pentru că nu a avertizat-o de pericol, da, pentru că nu şi-a folosit autoritatea sa conjugală, şi pentru că nu i-a poruncit să nu mănânce; pentru că dacă el a fost prezent şi tăcut, el trebuie să fie criminal şi suplimentar la păcatul ei; dar probabil că el nu a fost cu ea. Dar păcatul său constă în „ascultarea” de soţia lui, de solicitările şi cererile pe care i le-a făcut ea (Geneza 3:17). Probabil ea l-a îndemnat că ei trebuie să fi greşit în privinţa sensului legii; că Dumnezeu nu a vrut să spună niciodată prin ea că ei vor muri negreşit dacă vor mânca din fruct, de vreme ce ea a mâncat din el, şi era vie şi bine; prin astfel de insinuări Adam a fost convins să mănânce şi el. Deşi unii cred că el nu a fost înşelat de ea, că el ştia ce făcea, şi care va fi consecinţa acestui lucru; el a păcătuit cu ochii săi deschişi; a cunoscut în întregime sensul legii, şi care va fi efectul ei; dar ceea ce a făcut a fost ca să îi fie pe placul soţiei sale, şi dintr-o dragoste vehement pasională şi din afecţiune pentru ea; deoarece nu a vrut să o mâhnească; şi pentru ca ea să nu moară singură, el a ales să mănânce şi să păcătuiască şi să moară cu ea: dar şi aceasta a fost foarte criminal; era datoria sa să îşi iubească soţia sa ca pe trupul său; dar el nu trebuia să o iubească mai mult ca pe Dumnezeu: şi să asculte mai mult de vocea sa decât de vocea lui Dumnezeu. Totuşi Adam a păcătuit, şi păcatul lui este subliniat mai mult decât păcatul Evei; şi din cauza păcatului lui sunt imputate toate efectele triste ale căderii; păcatul şi moartea au intrat în lume prin el; în Adam toţi au murit; căci el a fost capul federal al întregii sale posterităţi, el nu a păcătuit ca o persoană singură particulară, ci ca şi cap comun al întregii omeniri (Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:21, 22). Unii s-au gândit că dacă doar Eva ar fi păcătuit, şi Adam nu, păcatul ei ar fi fost personal, şi ar fi afectat-o doar pe ea, ea nefiind un cap federal cu Adam; dar ea nu ar fi putut fi mama unei posterităţi fără păcat; căci „Cine poate produce un lucru curat dintr-unul necurat?” şi ea trebuia să moară pentru ofensa ei; într-adevăr Dumnezeu ar fi putut crea o altă femeie pentru Adam; din care s-ar fi putut naşte o sămânţă sfântă. Dar aceasta este doar o ipoteză; nici nu este atât de clar faptul că Eva nu avea o preocupare în conducerea federală; de vreme ce deşi legea a fost dată lui Adam, şi legământul a fost făcut cu el înainte ca ea să fie creată; totuşi el i-a fost făcut cunoscut ei, şi ea l-a consimţit, şi s-a considerat a fi în mod egal obligată faţă de el, şi a împărtăşit aceleaşi privilegii ca şi Adam; în particular, având stăpânire peste creaturi; şi ea a fost ca şi el, părintele comun al posterităţii lor, mama tuturor celor vii; era un trup cu el, şi amândoi unicul Adam (Geneza 5:2), capul întregii omeniri.

2).În al doilea rând, Cum s-a putut ca acele creaturi atât de înţelepte şi cunoscătoare, atât de sfinte, drepte şi bune; făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să păcătuiască, merită o întrebare: Cărui lucru s-a datorat păcatul şi căderea lor? Nu datorită lui Dumnezeu; el nu este autorul păcatului, nici nu ispiteşte la păcat; nici nu este ispitit de păcat: nici lui Satan, doar ca un instrument, momitor şi înşelător; ci lor înşişi, voinţei lor, păcatul a fost fapta lor proprie.

2a. Mai întâi, Nu lui Dumnezeu; el l-a interzis; el era nemulţumit de păcat; şi era ofensat de el la cel mai înalt grad. Cei care sunt împotriva noastră, reprezintă sentimentele  noastre cu privire la păcatul lui Adam, ca fiind răspunzător de a-l face pe Dumnezeu autorul păcatului; ceea ce noi respingem şi detestăm. De aceea haideţi să considerăm ce interes avea Dumnezeu în această chestiune, prin care va fi evident că acuzaţia este falsă şi neîntemeiată. Şi,

2a1. Ce nu a făcut el.

2a1a. El nu l-a împiedicat pe şarpe de a ispiti, nici nu l-a oprit pe om de la a păcătui. El l-ar fi putut ţine pe şarpe în afara grădinii, şi i-ar fi putut porunci lui Satan să nu îi ispitească pe primii noştri părinţi; şi el ar fi putut împiedica faptul ca ispita să nu aibă nici o influenţă asupra lor; dar el nu a făcut aceasta: el nu l-a oprit pe Adam de la a păcătui, ceea ce el ar fi putut face; aşa cum l-a oprit pe Abimelec să nu păcătuiască împotriva lui, aşa cum i-a spus lui că a făcut; el l-a oprit şi pe Laban şi pe Esau să nu îl rănească pe Iacov; şi pe Balaam să nu blesteme poporul lui Israel; el ar fi putut face şi una şi cealaltă; dar el nu a făcut aceasta; nici nu era obligat să o facă. Şi pe de altă parte, el nu l-a forţat şi nu l-a îndemnat nici pe Satan să ispitească şi nici pe om să păcătuiască; ei amândoi au acţionat liber, fără nici o forţare sau constrângere. Satan, plin de ciudă şi de răutate, invidios de fericirea omului, liber şi voluntar a întocmit un plan ca să îl distrugă, şi a l-urmărit cu toată inima sa, şi l-a dus la îndeplinire; şi primii noştri părinţi, cu consimţământul întreg al voinţei lor, şi fără nici o forţare, au luat şi au mâncat din fructul interzis; nici unul dintre fiii şi fiicele lui Adam nu mâncat o mâncare cu o mai mare însufleţire, şi cu mai multă dorinţă, sau cu un gust mai bun, decât părinţii noştri care au mâncat din fructul interzis; apele furate sunt dulci, şi pâinea mâncată în secret este plăcută.

2a1b. Dumnezeu nu a reţinut nici o favoare de la om pe care i-a acordat-o, şi nici vre-o putere sau tărie de a sta pe care i-a dat-o; căci atunci când Dumnezeu face ceva de acest fel, aceasta este ca o pedeapsă pentru păcate anterioare; dar nici o astfel de pedeapsă nu a putut fi dată lui Adam, deoarece el încă nu păcătuise; dar Dumnezeu l-a lăsat în posesiunea deplină a tuturor puterilor şi abilităţilor pe care i le-a conferit; astfel că el putea să stea dacă ar fi dorit; el nu i-a oferit favoruri noi, nici nu i-a dat o putere şi o tărie în plus, faţă de care el nu era obligat; el i-a dat suficient, dacă el ar fi folosit-o corect, el ar fi continuat în integritatea sa; şi ar fi rezistat la fiecare ispită. Deci aceste acte negative ale lui Dumnezeu nu l-ar fi putut face răspunzător pe Dumnezeu de a fi autorul păcatului şi căderii lui Adam.

2a2. Sunt alte lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut, sau acte care sunt atribuite lui, în legătură cu această chestiune.

2a2a. El a ştiut mai dinainte despre păcatul şi căderea lui Adam; aşa cum el ştie mai dinainte toate lucrurile care se întâmplă în această lume, pe care nimeni nu le va nega ominscienţei şi preştiinţei lui Dumnezeu; şi dacă Dumnezeu a ştiut mai dinainte cel mai trivial şi mai posibil care se întâmplă oricărei creaturi ale sale; atunci cu siguranţă că un astfel de eveniment precum căderea lui Adam, atât de importantă în consecinţele ei, nu ar fi putut să scape de preştiinţa sa; acum preştiinţa lui Dumnezeu a lucrurilor viitoare decurge din determinările voinţei sale; el ştie mai dinainte ce va fi, deoarece el a determinat că aşa va fi. Prin urmare,

2a2b. Dumnezeu a predeterminat căderea lui Adam; aceasta a căzut sub decretul său, ca toate lucrurile care urmează să se întâmple în lume; nu se întâmplă nimic fără voia sa determinantă, „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângerile lui Ieremia 3:37), nimic nu se face, sau nu se poate face, pe care Dumnezeu nu vrea să se facă: faptul că această cădere a lui Adam a fost prin sfatul determinat şi preştiinţa lui Dumnezeu este un lucru sigur; deoarece suferinţele şi moartea lui Hristos, prin care se face răscumpărarea oamenilor de acel păcat, şi de toate celelalte, au fost rânduite mai înainte de întemeierea lumii; şi care ar fi fost precare şi nesigure, dacă acea cădere a lui Adam nu a fost printr-un astfel de decret (Fapte 2:23; 4:28; 1 Petru 1:20), dar atunci nici preştiinţa lui Dumnezeu, nici vre-un decret al lui Dumnezeu nu l-a pus pe Adam sub o necesitate de a păcătui; este adevărat, de aici rezultă o necesitate a neschimbării, adică, lucrurile pe care Dumnezeu le-a decretat se vor întâmpla neschimbate, dar aceasta nu este o necesitate a forţării; astfel Iuda şi Iudeii au păcătuit liber, unul prin trădare, ceilalţi prin omorârea lui Hristos; deci Adam a păcătuit liber, fără vre-o forţare sau constrângere, în ciuda oricărui decret al lui Dumnezeu cu privire la el; astfel că aceasta nu îl poate face pe Dumnezeu răspunzător de a fi autorul păcatului lui; el şi doar el a fost autorul păcatului.

2a2c. Dumnezeu a permis sau a tolerat păcatul şi căderea lui Adam, această permisiune nu a fost o permisiune sau o toleranţă simplă; Dumnezeu nu a fost un spectator inactiv al acestei afaceri; permisiunea a fost voluntară, înţeleaptă, sfântă, puternică şi eficace, potrivit cu sfatul neschimbabil al voii sale: el a dorit, şi nu a dorit păcatul lui Adam, în anumite aspecte; el nu l-a dorit ca pe un rău, ci ca pe ceva pe care el îl va respinge prin bine, un bine mai mare; el nu l-a dorit ca şi un păcat, ci ca un mijloc de a-şi glorifica harul său şi mila, dreptatea şi sfinţenia: şi aceasta nu a fost o permisiune simplă şi ineficientă, ci a fost însoţită în mod clar cu influenţă, deoarece,

2a2d. A existat un concurs al providenţei divine care a însoţit această acţiune, şi care a influenţat-o ca o acţiune, fără de care ea nu s-ar fi săvârşit niciodată; aşa cum providenţa divină îl suportă pe fiecare om rău în întregul curs al vieţii sale vicioase, şi astfel în timp ce el păcătuieşte; aceeaşi providenţă a susţinut fiinţa lui Adam, în timp ce el mânca din fructul interzis; altfel, dacă Eva nu ar fi putut să îşi întindă mâna sa şi să ia din fructul pomului şi să mănânce din el, nici Adam nu şi-ar fi putut întinde mâna şi să îl ia din mâna ei. Influenţele providenţei divine contribuie la fiecare acţiune, să fie ceea ce poate fi, ca o acţiune, deoarece toţi trăiesc şi se mişcă, şi îşi au fiinţa în Dumnezeu; fiecare acţiune, ca o acţiune, este de la Dumnezeu; dar înclinarea, neregularitatea şi păcătoşenia acţiunii, este de la creatură: de aceea Dumnezeu nu este autorul vre-unui păcat; deoarece el nu este autorul păcatului în nici un om, în ciuda afluenţei providenţei sale în fiecare acţiune a lui, ca şi acţiune, deci în nici în păcatul lui Adam.

2a2e. Prin plantarea grădinii şi a acelui pom particular al cunoştinţei binelui şi răului în ea, şi prin interzicerea lui de a mânca din acel fruct, se poate spune despre Dumnezeu că i-a permis lui Adam o ocazie de a păcătui; dar oare nu avea el dreptul, ca şi Domn al lumii, să planteze o grădină; şi ca şi Domn suveran să planteze orice pom i-a plăcut lui în ea, şi să interzică să se mănânce din el, fără a fi învinuit pentru aceasta? În special când el i-a dat lui Adam puterea de a se abţine de la el; şi Dumnezeu nu este mai răspunzător ca fiind autorul păcatului lui Adam, decât prin oferirea averii şi bogăţiilor unui om rău, care sunt ocazii ale păcătuirii sale, prin consumarea lor pentru poftele lui.

2b. În al doilea rând, Preocuparea pe care a avut-o Satan în această afacere se poate considera acum; şi ceea ce a făcut el nu a fost prin forţă sau constrângere, ci prin convingere; el a jucat rolul unui ispititor, şi de atunci are numele acesta (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), el a momit şi a sedus prin minciuni şi raţionamente false, şi astfel a biruit; se spune că el a ademenit-o pe Eva, şi că a înşelat toată lumea, reprezentanţii ei (2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9), şi pentru aceasta a folosit un şarpe, şi doar o formă şi o înfăţişare pe care şi-a însuşit-o; după cum este clar ca fiind recunoscut a fi unul din animalele câmpului, şi se spune că era mai şiret decât celelalte, pentru care această creatură îşi are reputaţia; şi din blestemul pronunţat asupra lui merge acum pe burtă: şi mănâncă ţărână în toate zilele sale; şi totuşi el nu era doar un şarpe, ci Satan era în el; aceasta apare nu numai din faptul că avea facultatea vorbirii, pe care astfel de creaturi nu o au; şi din faptul că avea puteri de raţionament, capabile de a forma un plan viclean, şi de a-l dirija şi de a-l realizam pentru a câştiga punctul său; şi din seducţia şi ruina oamenilor care este atribuită şarpelui cel vechi, diavolul (Ioan 8:44; 2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9).

Satan a arătat multă viclenie şi şiretenie în toată afacerea; prin folosirea şarpelui, cel mai ingenios dintre toate creaturile, care putea să se furişeze uşor în grădină neobservat, ceea ce alte creaturi nu o puteau face; şi probabil el era o creatură foarte încântătoare privirii, împodobit cu pete frumoase, şi de o culoare strălucitoare deschisă aurie, care, atunci când razele soarelui o băteau, o făceau să arate foarte plăcut, aşa cum se spune că sunt astfel de creaturi în acele părţi; tot ceea ce puteau să îl recomande lui Eva: ea putea să îl observe în special, şi să aibă o dragoste particulară pentru el; probabil el era foarte familiar pentru ea, probabil ea l-a făcut sul sau l-a tolerat să se încolăcească în jurul braţelor sale; şi ceea ce ar fi putut să o facă să îl îndrăgească şi mai mult era facultatea sa de a vorbi; prin care ea ar fi putut să converseze cu el despre lucruri neînsemnate; şi această familiaritate putea să fi continuat ceva timp înainte ca Satan din el să o atace; astfel că ea era obişnuită cu el, şi ne era o surpriză pentru ea că l-a auzit vorbind. Şiretenia lui Satan a apărut şi în mersul la lucru cu primii noştri părinţi atât de timpuriu, de îndată ce ei s-au instalat în starea lor de fericire, şi când abia gustaseră din plăcerile ei, şi înainte ca obiceiurile virtuţii şi ale bunătăţii să se fi întărit mai mult, când ar fi fost mai greu să le îmbunătăţească, şi a câştigat punctul său; de asemenea când a atacat-o mai întâi pe Eva, şi când ea era singură, şi soţul ei nu era cu ea, pentru a o ajuta, sfătui şi proteja. Nici nu s-a descoperit pe sine a fi ceea ce era cu adevărat; nu a declarat despre sine a fi un duh apostat, că el şi-a părăsit locul său dintâi, nesuportând să fie sub conducerea lui Dumnezeu, el a fost atât de crud şi tiranic; dacă el ar fi spus o astfel de blasfemie atât de ofensatoare împotriva lui Dumnezeu ca aceasta, femeia ar fi fugit de el dintr-odată, cu cea mai extremă orare şi detestare a lui, care ar fi distrus dintr-odată planul său; dar el a început, aparent ca având autoritatea lui Dumnezeu; şi că el avea puterea să interzică folosirea oricărui pom din grădină; şi doar a întrebat dacă el a făcut aceasta sau nu; cu greu ar fi crezut că cu Dumnezeu atât de bun cum era el, şi în special faţă de Adam şi Eva, a plantat o grădină pentru ei, şi a înzestrat-o cu toate felurile de fructe, încât nu i-ar reţine vreodată de la a mânca fructele din oricare pom, şi în special să nu le va produce moartea pentru o chestiune atât de neînsemnată ca aceea; că ei cu siguranţă l-au înţeles greşit, şi au greşit înţelesul său: şi după aceasta, şi mai multă conversaţie, femeia a început să se îndoiască dacă Dumnezeu a spus aceasta sau nu; sau oricum, că soţul ei a greşit înţelesul său, şi i-a dat un raport greşit despre aceasta ei, care nu era prezentă când a fost dată legea. Distingând că a câştigat teren, Satan a afirmat obraznic, că chiar dacă ei mănâncă, ei nu vor muri; şi că Dumnezeu ştia că o astfel de virtute era în fructul acelui pom, care îi va face pe ei mai înţelepţi şi mai cunoscători, atât de cunoscători ca şi Dumnezeu, cel puţin ca îngerii lui Dumnezeu: descoperind femeia că exista un ordin de creaturi superioare lor în cunoştinţă, şi cu priveliştea încântătoare a fructului, şi utilitatea lui, în special pentru a-i face mai înţelepţi, a luat din el şi a mâncat, şi l-a convins şi pe soţul ei să facă la fel. Şi astfel ei au păcătuit şi au căzut, nu prin forţare sau constrângere, ci prin ispitirea lui Satan, şi a seducţiei sale. De aceea,

2c. În al treilea rând, Păcatul, căderea şi ruina omului au fost de la el însuşi. Nu a fost prin ignoranţă şi prin dorinţa de cunoştinţă a căzut Adam; el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, o parte care constă în înţelepciune şi cunoştinţă; el nu avea o inimă întunecată, oarbă sau împietrită; el îl cunoştea pe Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul său; el cunoştea voia sa, el ştia legea sa, şi care era consecinţa neascultării de ea; într-adevăr, el nu era atât de perfect dar faptul că asupra lui se putea impune ceva cu înfăţişarea unui bine fals, prezentat înţelegerii sale, pe care voinţa sa l-a ales, sub forma unui bine: aceasta nu era printr-un defect al sfinţeniei şi al dreptăţii din el; căci „Dumnezeu l-a făcut pe om drept”, l-a înveşmântat cu corectitudine şi sfinţenie a naturii, cu o înclinare spre ceea ce este bun, şi cu aversiune faţă de ceea ce este rău; dar pentru că el a fost făcut schimbător, altfel nu putea fi, el a fost lăsat la îndemâna schimbării voii sale, şi astfel a păcătuit şi a căzut; care este acea prostie, sau mai degrabă slăbiciune, care a făcut cel mai mare rang dintre creaturi, în starea lor originală, să fie răspunzător în comparaţie cu Dumnezeu, Creatorul: am putea spune, De ce l-a făcut Dumnezeu pe om schimbător? Am putea să mai întrebăm, De ce nu l-a făcut pe el Dumnezeu? Pentru că imuabilitatea, în sensul strict al ei este caracteristică lui Dumnezeu. Ar trebui să schimbăm întrebarea, De ce nu l-a întărit în starea în care el a fost creat, aşa cum i-a întărit pe îngerii aleşi? La care putem răspunde, Nu este improbabil că el l-ar fi întărit dacă el ar fi continuat puţin mai mult în acea stare de probă. Dar cel mai adevărat răspuns este că aceasta nu a părut a fi ceva bun în ochii săi; şi pentru a-şi arăta suveranitatea sa, el i-a întărit pe îngerii aleşi; dar nu i-a întărit pe restul îngerilor, deci nici pe om. Şi aceasta ar trebui să fie satisfăcător.

http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_si_caderea_Gill.htm

PĂCATUL ORIGINAL – Davis W. Huckabee.

download - Copie

STUDII ALE DOCTRINEI APROFUNDATE

CAPITOLUL PATRU 

PĂCATUL ORIGINAL Davis W. Huckabee

Păcatul original nu este un subiect care este proeminent în teologia modernă, căci acesta este contrar cu multe din crezurile moderne mândre, şi prin urmare, nici un predicator care slujeşte în timp nu va îndrăzni să-l prezinte congregaţiei ca nu cumva să nu ofenseze sensibilităţile tandre ale cuiva. Cu toate acestea, subiectul de faţă a fost una dintre cele mai fundamentale şi mai importante doctrine ale Scripturii, căci aceasta este la baza atâtora. Căci dacă nu ar fi fost nici un păcat original, atunci nu s-ar mai fi moştenit natura păcătoasă din om, nu ar mai fost nevoie de o răscumpărare din păcat, nici de vreun Hristos crucificat, nici o lucrare de făcut pentru biserici, şi prin urmare o mare parte a crezului şi a practicii creştine este făcut dintr-o lovitură fără nici un sens. Însă Scripturile nu lasă nici un loc pentru ca cineva să nege faptul că această doctrină mare şi grea, căci una dintre revelaţiile timpurii este referitoare la păcatul original, şi tot restul Scripturilor asumă veridicitatea acestuia, şi se bazează de fapt pe aceasta. Len G. Broughton spune: „Noi nu ne putem baza prea mult pe faptul că rasa lui Adam de la căderea omului a fost sub blestemul şi pedeapsa păcatului. Aceasta este pretutindeni acolo unde nu există nici un creştin. Acesta nu ia nici un verset din Biblie pentru a dovedi că omul este o fiinţă depravată; istoria rasei dovedeşte aceasta; propria noastră experienţă o dovedeşte. Nu există nici un om în lume care să nu ştie că înclinaţiile omului natural sunt mai mult înspre rău. Este o luptă în a merge pe cealaltă cale. Tendinţa naturală este spre ceea ce este rău. Acest lucru este adevărat despre rasă oriunde” (Salvation And The Old Theology [Mântuirea şi Teologia Vechiului Testament], p. 50, Hodder and Stoughton Publishers, London, lipsă dată).

Cartea Geneza este, aşa cum deducem din numele ei, o carte a „începuturilor”, şi declară în capitolul trei, începutul păcatului din rasa umană; aici găsim prin urmare „păcatul original”, şi mare haos care a luat fiinţă după păcatul primului om. De sigur, mulţi neagă acum valoare istorică a cărţii Geneza, şi revendică faptul că ea nu este decât o simplă colecţie de mituri, care au ca intenţie învăţarea, într-o formă parabolică, a anumitor adevăruri, însă care nu pot fi luate literal. Se poate observa, şi încă destul de semnificativ, sperăm, că aceia care neagă adevărul literal al cărţii Geneza, sunt fără excepţie şi aceia care neagă doctrina păcatului original. Aceasta este natural, ca cele două să stea sau să cadă una de lângă alta, iar negarea adevărului primei cărţi a Bibliei este pur şi simplu strădania omului de a scăpa de problema păcatului original, căci dacă nu este nici un păcat original, atunci omul nu este o creatură căzută şi depravată, el nu e pierdut şi în drum spre iar, prin consecinţă nu ar avea nevoie de un Salvator. Aceasta este revendicarea făcută de evoluţionişti, căci ei afirmă că omul s-a dezvoltat în decursul a milioane de ani dintr-o creare a unui sediment, că el încă mai reţine o mare parte din natura animalică, şi prin urmare nu mai e responsabil că acţionează ca un animal. Însă atunci când la oameni li se spune că sunt animale drept scuză pentru păcătoşenia lor, ei vor continua să acţioneze ca animalele; adevărul este că evoluţioniştii sunt gata să facă literal nişte maimuţe din ei înşişi pentru a scăpa de problema păcătoşeniei lor înaintea lui Dumnezeu, precum şi de responsabilitatea lor înaintea Lui. Romani 1 arată că acţiunile bestiale ale omului sunt un rezultat direct al respingerii sale a adevărului lui Dumnezeu.

Dar negarea adevărului istoric al cărţii Geneza nu afectează în nici un fel adevărul; tot ceea ce face este să-l orbească pe om faţă de adevăr, astfel lăsându-l într-o condiţie mai rea, căci în negarea diagnosticului divin a condiţiei sale, el se depărtează de remediul divin pentru aceasta. Însă din moment ce cartea Geneza are o valoare minoră, aşa cum este susţinut de mulţi, ea este o carte a începuturilor, şi este fundamentală pentru înţelegerea noastră a restului Scripturilor. Ba mai mult, Geneza este necesară pentru înţelegerea adecvată a omului de restul Bibliei, şi chiar şi pentru corecta înţelegere despre el însuşi. Al treilea capitol din Geneza oferă de ce –ul şi prin urmare –le a mare parte a faptelor omului din restul Bibliei şi din istorie. Omul nu are nici un fel de a înţelege de ce are el înclinaţia păcătoasă pe care o are el decât atât de evidentă cu excepţia acestei revelaţii a căderii omului şi a naturii sale depravate prin consecinţă. Psihiatrii necreştini au încercat de mult să explice acţiunile omului aparte de natura sa căzută şi total depravată, şi ei au eşuat întotdeauna, şi în multe instanţe ei doar l-au scuzat şi l-au confirmat în păcătoşenia a prin „ajutorul” lor. O mare parte a nelegiuirii şi a profanităţii din prezent poate fi trasată direct din învăţăturile corupte ale psihiatrilor, şi nu este intenţia noastră prin aceasta să aruncăm o pătură de condamnare asupra tuturor psihiatrilor, căci mai sunt aceia care sunt creştini şi care învaţă o psihiatrie bazată pe Biblie. Însă ceea ce majoritatea oamenilor nu-şi dau seama este că psihiatria (de la grecescul psyche – suflet, şi iatreia – vindecare) este tratarea sufletului, iar primul pas în acest proces este de a răscumpăra sufletul din condiţia sa decăzută şi moartă. Fără aceasta, psihiatria merge spre un ţel greşit şi nu poate realiza niciodată un bun durabil.

Noul Testament conectează în câteva locuri căderea omului din Eden cu începutul păcatului din rasa umană; acest eveniment marchează timpul în care omul, care a fost original creat în inocenţă şi sfinţenie, a devenit prin actul său voluntar, o creatură căzută şi total depravată. Unii oameni, în timp ce cred că omul a căzut în păcat în Eden, resping un crez în depravarea totală a omului; în multe cazuri, aceasta este pentru că ei nu înţeleg ceea ce se spune prin depravare totală. Aceasta nu înseamnă că omul este atât de rău pe cât poate fii el, căci nimeni nu este aşa de rău încât să nu poată deveni cel mai rău. W. D. Nowlin spune despre aceasta: „Probabil că respingerea doctrinei depravării totale, de către mulţi oameni, este doar o altă evidenţă a depravării lor totale. Unii revendică faptul că ‚toţi sunt depravaţi dar că nu e nimeni care să fie total depravat’. Aceia care afirmă aceasta nu sunt în acord cu logica concluzie a poziţiei lor. Depravat înseamnă ‚corupt, viciat’. Care parte din om nu este ‚viciată’ sau nu este ‚coruptă’? Aceea care nu este depravată, sau viciată, care este sfântă, pură. Ceea ce este pur sau sfânt nu poate merge în iad şi ceea ce este viciat sau corupt nu poate merge în rai, deci ce dispoziţie s-ar putea face despre un om care este parţial depravat şi parţial sfânt? El nu poate merge nici în rai şi nici în iad. Respingerea doctrinei depravării totale se datorează de obicei unei înţelegeri greşite a doctrinei. Depravarea totală nu înseamnă că unul este atât de rău ca şi satana, şi nici că este atât de corupt pe câte poate fi acesta. Aceasta înseamnă că atunci când omul a căzut întregul om a căzut; că nici o parte din om nu a scăpat de cădere înseamnă că un om este depravat total – întregul om. Aceasta este mai degrabă o întrebare de proporţie mai degrabă decât de grad” (Fundamentals of the Faith, p. 41-42 [Lucrurile fundamentale ale credinţei], Şcoala Duminicală a Convenţiei Baptiste de Sud, Nashville, 1922).

Prin a lua în considerare învăţătura din Geneza 3, vedem câteva lucruri care sunt explicate şi care arată că omul a căzut în Eden, că el a devenit prin urmare o creatură depravată în totalitate, şi că este prin urmare posedat de o natură păcătoasă datorită păcatului său original, şi că această condiţie a fost transmisă descendenţilor lui Adam, care erau de fapt în el la vremea păcatului lui, şi au luat parte la aceasta împreună cu el. Observăm din Geneza 3 următoarele lucruri:

S-AU IMPUS ANUMITE RESTRICŢII

Este evident că trebuie să fi fost o anumită lege impusă asupra lui Adam încă de la început, căci altfel nu ar fi fost posibil pentru el să fi păcătuit. Scripturile declară necesitatea legii pentru a constitui un act sau un păcat de atitudine: „Oricine face păcat, face şi fărădelege, şi păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4). Şi din nou, „pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15). Şi totuşi, „Căci înainte de Lege (darea legii scrise la Sinai) păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o legeTotuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Romani 5:13-14).

Dar nu numai Scripturile, ci şi chiar raţiunea arată necesitatea legilor pentru creaţie, aşa cum observă Dr. Samuel Baird atunci când spune: „Este evident faptul că exercitarea unei suveranităţi universale, absolute şi de neschimbat, printr-o anumită fiinţă, este necesară pentru armonie şi fericire – ba mai mult, la însăşi existenţa universului pe care l-a făcut Dumnezeu. Creatorul trebuie să fie acel suveran. Nici o altă fiinţă nu are permisiunea pentru această slujbă. Însăşi actul creaţiei, care implică faptul un final potrivit care trebuie atins, îl aduce pe Creator sub obligaţia faţă de propria Sa înţelepciune de a da creaturilor Sale nişte legi care să-i călăuzească la realizarea acelui fina; fie că ele sunt imprimate pe esenţa creaturii, ca în cazul elementelor materiale, sau că sunt ataşate de structura organică, ca în cazul creaţiei vegetale şi a animalelor, sau fie că sunt înscrise în inimă şi sunt făcute de cunoscut înţelegerii, aşa cum este la om şi la oştile angelice” (The Elohim Revealed [Elohim revelat], p. 187 Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

De la începutul istoriei omului, Dumnezeu a dat anumite restricţii şi legi care au fost desemnate pentru trei motive principale, şi din nou facem referire la cuvintele Dr. Baird.

Aceasta a fost cea mai perfectă lege, sub care a fost creat omul – preceptele sale sunt bazate pe motive cel mai vrednice ale lui Dumnezeu, care îşi au originea în însăşi atributele propriei Sale naturi – în influenţa sa potrivită asupra omului şi creaturilor şi esenţială pentru a putea da socoteală, însăşi existenţa creaţiei. Prin intermediul ei, sunt realizate trei scopuri. Aceasta slujeşte la revelarea perfecţiunilor morale ale lui Dumnezeu; ea constituie o afirmaţie a suveranităţii Sale; şi tot ea este criteriul pentru creaturi (Idem, p. 214).

Descoperim restricţiile declarate în Geneza 2:16-17, iar aceasta constituie lege pentru Adam, care a fost de fapt un test efectiv al ascultării sale: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Siguranţa pedepsei pentru încălcarea acestei legi nu i-a mai lăsat loc lui Adam să pledeze într-o ignoranţă faţă de ea şi nici oamenii de azi nu pot revendica ignoranţa responsabilităţilor lor înaintea lui Dumnezeu, căci în timp ce ignoranţa ar diminua gradul vinei, aceasta nu ar afecta faptul acestei vini.

Noi trebuie să realizăm faptul că Dumnezeu este suveran, şi că este dreptul Său de a impune orice restricţii asupra creaţiei Sale aşa cum îi place Lui, şi într-adevăr, El face după cum voieşte toate lucrurile: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalmul 115:3); „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile” (Psalmul 135:6). În acelaşi timp, noi trebuie să realizăm faptul că oricare restricţii pe care le impune Dumnezeu asupra omului sunt spre binele şi spre cele mai bune interese ale omului, căci „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmul 84:11). Însă Dumnezeu permite adesea să facă ceea ce face nu ca un decret pozitiv, ci alege mai degrabă să stăpânească peste rău pentru a aduce slavă pentru Sine, şi a face bine omului în cele din urmă. Acesta este cazul pe care îl avem în faţă.

Unii l-au criticat pe Dumnezeu că a făcut rezultatele mâncării acelui fruct atât de temute; unii spun că păcatul lui Adam de a mânca din acest fruct oprit a fost un act prea semnificativ pentru Dumnezeu pentru a aduce moartea asupra lui şi asupra urmaşilor săi pentru păcatele lor, însă nu a fost un act neînsemnat; acesta a fost un caz de rebeliune voită, pe faţă împotriva voii revelate clar a lui Dumnezeu. Nici măcar nu se poate acuza faptul că Adam a fost înşelat în a mânca acest fruct, căci este spus în mod expres: „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Eva a fost ademenită de şarpe (2 Corinteni 11:3), însă nu şi Adam; el a păcătuit în întreaga sa cunoaştere a acţiunilor sale şi a consecinţelor lor, căci el a ştiut că Eva a păcătuit, şi el a ales să păcătuiască şi să rămână cu soţia sa, mai degrabă decât să îşi menţină inocenţa şi să fie separat de ea. Nu există nici o cale posibilă ori de a scuza ori de a atenua păcatul lui Adam. Pe lângă ideea că acesta este un act de rebeliune vădită împotriva a însăşi autorităţii lui Dumnezeu, care este cel mai important lucru, o chestiune pur nesemnificativă este un test mai bun de ascultare mai degrabă decât o chestiune mare.164

Pendelton spune: „Unii au crezut că nu este vrednic din partea lui Dumnezeu să facă aceste rezultate a fi atât de grave şi atât de posibil de temut în ceea ce priveşte mâncarea rodului unui pom. Oare cum ar fi nevrednic din partea Lui? El a desemnat să testeze ascultarea celor două fiinţe raţionale pe care le-a pus în gradină. Ascultarea poate fi testată atât prin ceva mic cât şi prin ceva mare, şi probabil mai bun. În a face un lucru mare, un om poate fi influenţat mai mult de magnitudinea lucrului decât de autoritatea care a impus executarea acesteia; deşi, în a face un lucru mic, el este mai mult probabil gata să acţioneze din reverenţă pentru autoritatea lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa adevăratei ascultări. Nu există ascultare autentică fără de ea” (Christian Doctrines[Doctrinele Creştine], p. 164. American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

Această critică este bazată pe vechea idee greşită că omul este în libertatea de a decide care porunci ale lui Dumnezeu sunt sau nu importante, şi să le asculte doar pe acelea pe care le consideră destul de importante pentru a fi vrednice de ascultarea lui, însă nu este niciodată o întrebare despre cât de importată este o poruncă; singura întrebare este dacă sau nu Dumnezeu a poruncit-o. Dacă El a făcut-o, atunci s-a rezolvat problema, omul trebuie să asculte fără nici o întârziere sau dezbatere. Altfel el nu ar trebui să-l asculte deloc pe Dumnezeu, ci doar propria-i raţiune şi voinţă.

Restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus asupra activităţile omului din Eden au fost doar un test; nimic nu a fost reţinut de om de care avea el neapărată nevoie, căci proviziile lui Dumnezeu nu erau doar adecvate, ci i-au oferit acestuia oportunitatea de a se bucura pe deplin de toate lucrurile, cu o singură excepţie, şi acel singur lucru nu ar putea adăuga nimic care să fi fost bun omului. Pe de altă parte, cele mai cumplite şi mai categorice circumstanţe au fost aduse ca ameninţare împotriva încălcării acestor restricţii, aşa că omul nu avea nimic de câştigat ci totul de pierdut prin încălcare acestora; atunci de ce a încălcat omul această clară poruncă a Domnului şi a mâncat din fructul oprit? El a făcut-o în parte pentru că el a fost determinat să facă astfel printr-o ispitire exterioară; aşadar notăm –

S-A STÂRNIT REBELIUNEA

Satana, folosindu-se de şarpe ca instrument, a fost agentul ispitirii acesteia: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Geneza 3:1). Faptul că satana a fost forţa care a stat în acest centru al ispitirii se poate vedea clar din referinţa la Apocalipsa 12:9 unde se vorbeşte despre el ca „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana”. Despre şiretenia şarpelui se vorbeşte în alte locuri de asemenea: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui…” (2 Corinteni 11:3). „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Ambele cuvinte folosite, şiretlicul precum şi uneltirea, sugerează o înţelepciune care este întoarsă spre o folosire rea, şi exact aceasta îl descrie pe diavolul, căci în crearea lui el a fost una dintre cele mai înţelepte creaturi, însă şi-a pervertit înţelepciunea sa în ţeluri rele prin mândria şi ambiţia sa: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17).

Observaţi felul în care satana a mers să îl insele pe om şi să cauzeze căderea sa din starea de inocenţă. Mai întâi, a fost o insinuare a îndoielii cu privire la ceea ce a vrut să spună Dumnezeu: „Oare chiar a spus Dumnezeu: Să nu mâncaţi din toţi pomii din gradină?” (Geneza 3:1 şu.). Aceasta este o formă foarte comună de ispitire, căci dacă diavolul ajunge să-l facă pe om să pună la îndoială înţelesul sau aplicaţia a vreunei porunci a lui Dumnezeu, el a făcut mult progres în a-l face pe om să îi fie neascultător Acestuia. Din nou, Eva avea această poruncă de la mâna a doua, căci Dumnezeu nu i-a vorbit despre aceasta ei, ci lui Adam (Geneza 2:16-17) deci ea nu era în nici o poziţie de a dezbate chestiunea aceasta cu şarpele; ceea ce ar fi trebuit ea să facă era să aducă la cunoştinţa soţului ei această chestiune, care era capul ei şi cel ce făcea fiecare decizie care trebuia luată.

În al doilea rând, şarpele a atras atenţia la o limitare, în loc să atragă atenţia la acea permisiune aproape fără limită. Doar un singur lucru nu i-a dat voie Dumnezeu omului în Grădină, toate celelalte lucruri erau gratis date acestuia, şi nu se ducea lipsă de nimic de care să fi avut omul nevoie sau pe care sa îl dorească; totuşi, acest lucru a fost uitat, iar şarpele a atras atenţia la ceea ce ar fi păcat dacă omul s-ar împărtăşi din el. rebeliunea nu putea fi provocată dacă atenţia omului era îndreptată doar spre ceea ce era legal pentru om; omul trebuie făcut să dorească ceea ce este interzis şi nelegiuit înainte ca acesta să ajungă să se împotrivească voii lui Dumnezeu.

În al treilea rând, şarpele a adăugat ceva la Cuvânt şi astfel i-a inversat înţelesul acestuia: „Cu siguranţă că nu veţi muri” (Geneza 3:4). El a adăugat doar un cuvânt şi acesta este unul dintre cele mai mici din limba ebraică, fiind compus doar din două litere în textul original, însă acesta a schimbat înţelesul poruncii. Traducătorii moderni ai Bibliei trebuie să ia în considerare felul în care diavolul încă mai foloseşte această manieră pentru a corupe Cuvântul prin a conduce pe oamenii neglijenţi la a corupe treptat Biblia din ce în ce mai mult prin parafrazarea şi traducerile lor libere.

Apoi, în al patrulea rând, şarpele a pus sub semnul întrebării motivele lui Dumnezeu în a refuza acest fruct al unui singur pom pentru om: „dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:5). Însăşi numele „diavol” înseamnă „calomniator”, şi aceasta este ceea ce face diavolul; el îl calomniază pe Dumnezeu înaintea omului, aşa cum a făcut aici, apoi îi defăimează pe cei mântuiţi înaintea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în Iov 1:9-11; 2:4-5. Pentru Eva, satana l-a calomniat pe Dumnezeu şi a revendicat faptul că motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis să mănânce din acel pom a fost acela de a preveni ca ei să nu devină ca El: „Dumnezeu ştie… veţi fi ca Dumnezeu” (cuvântul evreiesc Elohim = Dumnezeu Triunitar). El a făcut din motivele lui Dumnezeu să pară a fi în întregime egoiste, căci dacă el poate să-l facă pe Dumnezeu să apară ca egoist, el îi poate da omului o aparentă justificare de a acţiona în mod egoist.

În al cincilea rând, şarpele a făcut apel la căile principale de ispitire prin acel pom pentru a incita rebeliunea. Ioan declară că „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2:16). Aproape orice ispită vine pe una din aceste trei căi, şi la fel a fost şi cu Eva. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat” (Geneza 3:6) – aici era pofta firii – „şi plăcut de privit” – pofta ochilor – „şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” – lăudăroşia vieţii – „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”. Prin aceleaşi trei căi Acan a ajuns în păcat (Iosua 7); aceste trei lucruri au intrat în păcatul lui David cu Bat-Şeba (2 Samuel 11); şi acestea trei sunt evidenţiate şi în cadrul ispitirii lui Hristos din pustie (Matei 4). Se pare că orice ispită ar putea fi categorisită într-una din aceste trei forme de ispitire.

În al şaselea rând, ispita pe care a prezentat-o şarpele Evei a fost de aceeaşi natură cu acea prin care Lucifer a căzut; el a stârnit rebeliune printr-o ambiţie nesfântă de a fi ca Însăşi Dumnezeu (Geneza 3:5), şi acesta a fost felul său în care şi-a exprimat propria sa ambiţie profană: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14).

Prin faptul că a provocat perechea originală de oameni la rebeliune, şarpele a folosit puţin adevăr, căci pura falsitate prezintă o mică ispită, căci aceasta este văzută în toată urâciunea ei ţipătoare, însă a fost un adevăr care a fost destul de admis pentru ca omul să se poată justifica faţă de aceasta, prin urmare va cădea ca o pradă uşoară în ispită. Dacă Adam, în starea sa de inocenţă, ar fi intrat în acest păcat ştiind pe deplin că este păcat, aşa cum vom vedea în curând ca el a ştiut, atunci e mică mirarea pentru ce omul din starea sa prezentă de decădere permite aşa de uşor să fie momit de cel rău când momeala îi este aşa de frumos prezentată acestuia.

Însă un lucru este să fi ispitit, şi chiar un altul să dai cale liberă păcatului, şi aceste două lucruri nu trebuiesc să fie confundate, căci este scris: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc” (Iacov 1:12). O ispită este pur şi simplu un test, şi dacă nu se cedează înaintea sa, aceasta devine o binecuvântare pentru cel care este ispitit; doar atunci când cineva dă cale liberă acelei ispite ea devine păcat, aşa cum este scris: „Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Astfel, trebuie recunoscut faptul că toate forţele diavolului din lume nu pot înfuria bastionul sufletului unui om şi să îl preia decât dacă omul deschide mai întâi uşa din interior. Aceasta ne duce la a considera prin urmare faptul că –

III.          REVOLTA A FOST STÂRNITĂ

Cineva a afirmat bine faptul că „Păcatul este declaraţia de independenţă a omului faţă de Dumnezeu”, şi într-adevăr la aceasta se ajunge în analiza finală. Aceasta este o chestiune simplă a voinţei şi a căutării egoiste a omului în schimbul supunerii sale faţă de voia şi calea lui Dumnezeu. Aşa cum am afirmat deja, toate ticăloşiile diavolului nu l-ar fi putut forţa pe om să păcătuiască; diavolul l-a provocat însă pe acesta la păcat, însă a fost tot greşeala voluntară a omului pentru care doar el va da un răspuns înaintea judecăţii lui Dumnezeu.

Dintre cele două persoane, majoritatea oamenilor vor să o învinuiască cel mai mult pe Eva, şi aceasta este adevărat în privinţa acelora a căror mame, prin ipocrizia şi ticăloşia lor, le-au dat acestora motiv de a desconsidera pe femei, sau să facă chiar din ei urâtori de femei. Scripturile însă vorbesc altfel în această privinţă şi arată că vina mai mare a fost a lui Adam, şi aceasta pentru câteva motive.

În primul rând, Eva a fost amăgită în această chestiune, în timp ce nu o acuzăm, că şi-a atenuat cel puţin vina. Lui Eva nu i sa dat această poruncă, ci a primit-o din cuvântul gurii lui Adam; prin urmare, ea nu a înţeles tot ceea ce era implicat în privinţa restricţiilor faţă de acel pom al cunoştinţei binelui şi al răului. Ca răspuns la întrebarea şarpelui dacă ei puteau să mănânce din toţi pomii din gradină, ea a spus că acesta le fusese interzis, însă notaţi motivul oferit de ea în această privinţă: „Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Aici ea a adăugat poruncii lui Dumnezeu „nici să nu vă atingeţi de el”, care nu era parte a poruncii originale. În acelaşi timp ea a redus convingerea despre moarte din porunca originală, la doar o posibilitate a morţii: „ca să nu muriţi”. Este evident că ea a raţionalizat întreaga chestiune şi a concluzionat că Dumnezeu a limitat accesul la acest copac datorită posibilelor sale efecte otrăvitoare asupra lor, şi posibilitatea morţii în urma mâncării rodului său. Notaţi contrastul dintre porunca lui Dumnezeu…. „vei muri negreşit” (Geneza 2:17), şi interpretarea Evei despre aceasta: „ca să nu muriţi” (Geneza 3:3). Dacă aşa stau lucrurile, atunci oricine poate înţelege cu uşurinţă de felul cum ea a căzut aşa de uşor ca pradă în capcana şarpelui, în special după ce a văzut că roada pomului era bună de mâncat şi că nu avea efecte rele, aşa cam cum s-ar implica din Geneza 3:6: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat”.

În zilele noastre noi vedem aceeaşi formă de ispită foarte răspândită în care multe femei tinere justifică relaţiile sexuale premaritale pe motivul că porunca originală de a se înfrâna a fost doar o precauţie împotriva apariţiei copiilor în afara căsniciei, însă fac aceasta cu invenţia a atât de multe instrumente contraceptive încât acest pericol să fie redus la un minim, şi prin urmare porunca nu mai este în vigoare. Însă în ceea ce priveşte restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus referitoare la acest pot din Eden erau teste ale ascultării omului pe care nici o raţiune nu le poate înlătura, aşa cum nici o Lege Morală nu poate fi raţionalizată de oamenii răi.

În al doilea rând, Adam a fost cel mai vinovat deoarece el a păcătuit în mod voit, în deplina cunoaştere a tot ceea ce era implicat în actul său; „Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Timotei 2:14). Nu se neagă faptul că Eva era cea care a călcat porunca, însă ea a fost amăgită în a ajunge aici, ceea ce nu se poate spune despre Adam, căci el a intrat în acest păcat cu ochii larg deschişi, aşa cum spune B. H. Carroll: „El nu a fost amăgit. El ştia ceea ce a spus Dumnezeu şi că ceea ce i-a sugerat diavolul lui Eva nu era ceea ce a spus El. El credea că dacă mânca din acel fruct însemna moarte. El nu s-a îndoit niciodată de cuvântul lui Dumnezeu. Însă el a mâncat în mod deliberat din acel fruct pe care i l-a dat femeia. Fără îndoială că păcatul lui Adam a fost mai mare decât cel al Evei, şi moartea care a domnit peste această lume nu a venit pentru că Eva a păcătuit; să nu credeţi aceasta. Aceasta a venit pentru că Adam a păcătuit. Rasa umană nu a decăzut în Eva. Aceasta este recuperată în Eva prin Salvatorul care este sămânţa ei, şi nu a omului. Noi am căzut în Adam. El nu avea nici o scuză din lume. El a preferat-o pe femeie în schimbul lui Dumnezeu; aceasta a fost scuza sa” (An Interpretation of the English Bible [O interpretare a Bibliei englezeşti], Vol. I, pp. 105-106. Broadman Press, Nashville, 1947).

De îndată ce Eva a mâncat din acest fruct, ea a intrat sub blestemul morţii spirituale iar Adam nu putea să permită să fie despărţit de ea, aşa că şi el a ales să mănânce din fructul oprit şi să moară cu ea; el a preferat-o pe soţia lui în schimbul lui Dumnezeu. Câţi oameni în acelaşi fel lasă ca membrii familiei lor să stea între ei şi credincioşia faţă de Dumnezeu?

Dar în al treilea rând, Adam a fost mai vinovat dintre cei doi pentru că el ar fi putut să-şi interpună autoritatea sa peste soţia lui în oricare punct din această tranzacţie, şi ar fi prevenit-o de la a mânca din acest fruct oprit, şi de la a deveni o creatură căzută. Adam nu a făcut aceasta chiar după ce a avut loc ispitirea, şi nici Eva şi şarpele nu au căutat aceasta după ce s-a încheiat totul; Adam a stat tăcut pe întregul parcurs şi a urmărit cum soţia sa a fost ispitită, înşelată şi apoi să moară spiritual, căci atunci când Eva a mâncat din fructul oprit, „A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Geneza 3:6 şu.). Este destul de greu să îl justificăm pe Adam în vreun fel atunci când luăm în considerare toţi aceşti factori, căci el a fost ca un laş şi lipsit de scrupule, ca să spunem pe puţin, în a-i permite soţiei sale să între în acea postură în care era fără să dea nici un cuvânt de avertizare sau de prevenire. Şi ceea ce era mai rău este că el a încercat să „treacă răspunderea” şi să o blameze pe Eva, şi prin implicaţiei, lui Dumnezeu care i-a dăruit-o lui pe Eva: „Omul a răspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). De la primul păcat din rasa umană, pare a fi o slăbiciune înnăscută a omului de a încerca întotdeauna să dea vina pe altcineva mai degrabă decât pe sine pentru păcatele lui, însă aceasta nu funcţionează niciodată, căci vechea zicală spune, „Fiecare cadă stă pe propriu ei fund”.

În al patrulea rând, vina lui Adam a fost mai mare pentru că el a stat într-o relaţie diferită faţă de posteritatea sa decât Eva, căci în timp ce Eva era „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20), Adam era capul natural al întregii rase umane, şi în tip ce era strămoşul tuturor oamenilor, el a reprezentat pe fiecare din urmaşii săi în această cădere. Căci este evident faptul că păcatul lui Adam a fost imputat la toţi urmaşii lui, căci este scris, „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12); şi „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5:19). „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:21-22). W. G.T. Shedd a făcut următoare observaţie cu privire la textul din Romani 5:12: „Păcatul este imputat unităţii care l-a comis, se cuvine unităţii, şi este propagat din unitate. Prin urmare, toate lucrurile particulare despre păcat care se aplică unităţii sau naturii comune se aplică în mod egal şi strict fiecărei porţiuni individualizate a acesteia” (Dogmatic Theology [Teologie Dogmatică], Vol. II, p. 43. Zondervan Publishing House, Grand Rapids, lipsă dată).

A existat o unitate a întregii rase şi aceasta era centrată atunci în Adam, în calitate de cap natural al rasei. Fiecare persoană care a trăit vreodată pe pământ, cu excepţia lui Hristos, a fost în Adam din punct de vedere seminal atunci când el a păcătuit, şi ca rezultat al acestui lucru cu toţi am păcătuit în şi cu Adam, iar ca rezultat al naturii depravate pe care o moştenim prin natură de la Adam, noi validăm păcatul lui Adam într-un fel sau altul atunci când ajungem la vârsta de responsabilitate. J. M. Pendleton observă următoarele: „Copiii apostaţi ai lui Adam l-au blamat întotdeauna pe strămoşul lor pentru neascultarea sa, însă ei de fapt o susţin de îndată ce sunt capabili să distingă binele de rău. Ei aleg în mod invariabil răul şi resping binele. Natura lor depravată îşi arată depravarea ei în preferinţa lor faţă de căile păcatului. Ei iubesc păcatul mai degrabă decât lumina” (Christian Doctrines [Doctrine creştine], p. 171, American Baptist Publication Society, Philadelphia, 1878).

Este adevărată şi afirmaţia lui A. J. Mason că „Ceea ce a fost prin naştere nenorocirea noastră a devenit prin şansă greşeala noastră” (The Faith of the Gospel [Credinţa Evangheliei], p. 117, Rivingtons, London, 1889). Astfel, în revolta lui Adam, sunt multe şi depărtate efecte, care nu au încetat nici până astăzi, însă spre deosebire de valurile produse de aruncarea unei pietre într-un bazin, valurile păcatului cresc mai mari cu fiecare generaţie care trece, aşa că astăzi au ajuns a fi nişte valuri ca a unui flux. Însă aceasta este avansul spre următorul nostru gând, care este că –

AU AVUT LOC REZULTATE

Aşa cum am observat deja, Adam a păcătuit, nu ca individ, ci în calitate de cap natural al rasei umane, căci toată omenirea se afla în el din punct de vedere seminal la momentul revoltei sale împotriva lui Dumnezeu, şi prin consecinţă, înaintea lui Dumnezeu, cu toţii au luat parte la păcatul lui. Despre faptul că Dumnezeu se uită la oameni ca fiind una cu părinţii lor înainte de naşterea lor este evident din Evrei 7:9-10: „Mai mult, însuşi Levi, care ia zeciuială, a plătit zeciuiala, ca să zicem aşa, prin Avraam; căci era încă în coapsele strămoşului său, când a întâmpinat Melhisedec pe Avraam”. Principiul este acelaşi în ambele cazuri, cu excepţie că în cazul lui Adam toţi urmaşii săi sunt văzuţi ca fiind în el în acelaşi timp cu păcatul lui, şi de a fi vinovaţi de acesta. Trebuie reamintit de asemenea că Adam a fost primul om creat, că tocmai apăruse proaspăt, nou şi perfect din mâinile Creatorului, şi că el avea slăbiciuni naturale, nu era înclinat spre păcat şi spre nimic altceva care să lucreze împotriva caracterului său sfânt; dar dacă, în ciuda a toate aceste lucruri, el tot s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă că toţi descendenţii săi, care acum posedă o natură căzută şi depravată, dacă ei ar fi puşi în aceleaşi circumstanţe şi situaţie, ar păcătui în modul cel mai sigur şi mai rapid.

Primul şi cel mai mare rezultat al păcatului omului a fost moartea care a constituit ameninţarea de la început pentru mâncarea fructului din pomul interzis. Totuşi aceasta nu a fost iniţial moarte fizică, deşi este evident faptul că moartea fizică este rezultatul acestui păcat. Dr. S. J. Baird a declarat bine despre aceasta când a spus că „Acea dizolvare trupească nu a fost ideea imediată exprimată prin cuvânt, moartea, în cadrul pedepsei legii, este încă evidentă din câteva considerente. Dacă acesta ar fi fost înţelesul, se cuvenea ca părinţii noştri care au păcătuit să se fi reîntors de fapt în ţărână în ziua păcătuirii. Legea a fost „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 2:14, 15). El „a nimicit moartea” (2 Timotei 1:10), şi o asigură pe depravata Marta că „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). Totuşi dintre toţi aceia care au auzit şi au crezut atunci, şi toate generaţiile viitoare care s-au încrezut în aceste promisiuni excesiv de mari şi de preţioase, nici unul nu a evitat întoarcerea în ţărână… ca să marcheze în mod accentuat că cuvântul moarte, propriu-zis exprimat mânie, este repudiat de Scripturi în folosirea sa, în ceea ce priveşte oamenii lui Dumnezeu. Vezi Matei 9:24; Ioan 11:11; 1 Tesaloniceni 4:14; 5:9-10” (The Elohim Revealed, pp. 274-276, Lindsay and Blakiston, Philadelphia, 1860).

Prin a mânca din fructul pomului interzis, Adam a devenit imediat o creatură păcătoasă şi decăzută, care se afla sub mânia lui Dumnezeu, şi aceasta pare să fie ceea ce este indicat de cuvântul „moarte” din Geneza 3. Este adevărat că Adam şi Eva imediat după ce au mâncat din fructul oprit au devenit muritori, adică creaturi care mor, şi este de asemenea sigur că ei au fost socotiţi şi morţi spirituali până ce aceştia au fost născuţi din nou prin credinţă în răscumpărătorul promis, însă moartea care a fost ameninţată era mânia lui Dumnezeu care în mod necesar trebuie să fie peste fiecare copil al lui Adam până ce acesta este răscumpărat de la cădere.

Alte numeroase calamităţi au rezultat în urma păcatului omului şi acestea sunt enumerate în Geneza 3; în primul rând, Dumnezeu a înmulţit durerea naşterii femeii pentru ca ulterior ea să poată să conceapă mai des (Geneza 3:16), şi această parte a blestemului a implicat, în mod evident pentru femeie, durere, aşa cum este exprimat prin cuvântul „suferinţa”. Însă aceasta ar fi un blestem şi peste om, căci mulţi oameni suferă mintal atunci când îşi văd soţia suferind la pieptul lor.

În al doilea rând, femeia a fost făcută inferioară bărbatului într-un fel şi un grad diferit de ceea ce a fost moştenit în creaţie (1 Timotei 2:12-13; 1 Corinteni 11:8-9). Exact ceea ce este înţeles prin expresia „dorinţa ta va fi după soţul tău” (Geneza 3:16), nu este cunoscut, dar este clar că datorită păcatului lui Adam şi Eva, propria lor relaţie originală a fost aşa de dezmembrată încât să nu mai fie binecuvântată cum a fost înainte de cădere.

În al treilea rând, pământul însăşi a fost crucificat ca să aducă roadă în silă, şi aceasta în urma răspunsului munci laborioase a omului. „… blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale” (Geneza 3:17). Până în acest moment prezent, această condiţie s-a menţinut ca adevărată şi va continua până ce pământul însuşi va fi răscumpărat odată cu omul. „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”(Romani 8:20-23).

În al patrulea rând, căderea omului a rezultat în suferinţă – suferinţă pentru femei în sfera vieţii ei (Geneza 3:16), şi pentru bărbat în sfera vieţii lui (Geneza 3:17). Înainte de a păcătui, nici Adam şi nici Eva nu au avut niciodată vederea lor umplută de lacrimi, nici inimile care să îi doară în tristeţe şi regret, însă după păcatul lor, aceasta avea să devină o experienţă de o viaţă cu doar scurte şi ocazionale răgazuri din partea ei. Boala, păcatul, moartea, dezamăgirea, privare şi multe alte lucruri fac din această viaţă prezentă una din cele mai multe dureri ale inimii.

În al cincilea rând, ca rezultat al blestemului asupra pământului, avea să existe pericolul constant de frustrare a omului în încercarea de a se smulge de la nevoita trăire în urma lucrării pământului. „Spini şi pălămidă să îţi dea” (Geneza 3:18a). Fără îndoială că acest blestem nu a fost limitat doar pentru ocuparea slujbei de fermier, ci are aplicaţie la toate ocupaţiile, însă în nici o altă ocupaţie nu este mai evident blestemul ca în agricultură, căci toate roadele bune trebuiesc dirijate în ordine pentru a le face să producă, în timp ce buruienile de orice fel trebuiesc confruntate în mod constant şi acestea încă le merge bine şi se reproduc în mod extraordinar şi sufocă plantele bune.

În al şaselea rând, munca omului ar fi o sarcină dureroasă, neplăcută în întreaga sa existenţă pe pământ (Geneza 3:19): „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată pentru om să fie inutil, şi pentru acest motiv chiar înainte de cădere, omul a avut sarcina de cultivare a grădinii (Geneza 2:15), şi chiar după ce pământul a fost răscumpărat şi spălat de toate păcatele comise, omul încă va mai fi ocupat cu slujirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:3), însă aceasta este un strigăt îndepărtat de munca grea care a căzut în dreptul omenirii datorită acestui blestem.

În al şaptelea rând, moartea fizică a fost rezultatul blestemului, căci este scris: „Te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:19). Moartea este rezultatul natural al păcatului şi îl urmează prin blestem, aşa cum scrie şi Iacov: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:15). Moartea fizică nu este cea mai rea parte a blestemului, ci este cea mai manifestată şi mai considerată amintire pentru om a condiţiei sale căzute.

Într-un cuvânt, haosul a rezultat în urma păcatului şi a căderii lui Adam, căci el a scufundat în ruină nu numai posteritatea sa, ci a adus devastare asupra întregii creaţii, însă există o speranţă binecuvântată, căci notăm în final că –

LA MIJLOC A FOST PUSĂ RĂSCUMPĂRAREA

Prin păcatul său omul a meritat moartea veşnică, totuşi Dumnezeu în harul Său a oferit răscumpărarea; da El a furnizat-o înainte de întemeierea lumii. Căderea omului nu l-a luat pe Dumnezeu prin surprindere, căci provizia pentru răscumpărarea omului a fost făcută înainte ca să existe omul, deci înainte de a apărea nevoia. Astfel se scrie că Hristos este „Mielul junghiat încă înainte de întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8). Nu numai atât, dar este de asemenea scris că „…Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui” (Efeseni 1:4).

Provizia lui Dumnezeu de răscumpărare este premergătoare existenţei omului, şi a nevoii sale, însă aceasta a fost proclamată imediat ce a fost necesară, căci prima promisiune a venirii Răscumpărătorului este înregistrat în Geneza 3:15: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”.

Dar nu numai că s-a proclamat provizia pentru răscumpărare, ci şi un loc de închinare în care Dumnezeu se va întâlni cu mul şi îi va acceptat jertfele: „Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Geneza 3:24). Heruvimii sunt simboluri ale prezenţei lui Dumnezeu, iar despre locul în care El se va întâlni cu omul este scris: „Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei…” (Exod 25:22).

Să înţelegem că imediat după căderea omului a intervenit harul. În primul rând cu o promisiunea a unui Răscumpărător care va distruge lucrările diavolului. Apoi, cu îmbrăcarea care simbolizează neprihănirea lui Hristos. În al treilea rând, cu un capac al îndurării indicând metoda prin care Dumnezeu poate fi abordat înspre salvare. De la acest moment şi pana la potop acel capac al îndurării este în estul grădinii şi oricine va mânca din pomul vieţii şi va trai veşnic trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu unde locuieşte între heruvimi, unde Shekinah este simbolul prezenţei Sale, şi că putem veni la el doar prin sângele ispăşirii (B. H. Carroll, An Interpretation of the English Bible, Vol. I, p. 112. Broadman Press, Nashville, 1947).

Faptul că lui Adam şi Eva i s-a oferit o răscumpărare este mai mult decât sigur din reprezentarea simbolică a faptului că Dumnezeu le-a îmbrăcat goliciunea lor prin a înjunghia animale şi a le lua pieile lor: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele, şi i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Goliciunea este folosită foarte comun în Scripturi ca simbol al păcătoşeniei sau al unei lipse a neprihănirii, în timp ce provizia de îmbrăcăminte simbolizează imputarea neprihănirii altuia asupra unui păcătos. Faptul că acestea erau piei de animale, sugerează faptul că pentru a se acoperi nelegiuirea omului, un altul trebuia să moară în locul său, şi astfel se stabileşte doctrina substituţiei. Faptul că Dumnezeu însuşi a oferit aceste haine pentru Adam şi Eva arată că El a fost încântat să le ofere un Înlocuitor prin a cărui moarte omul să poată fi iertat.

Acest verset ne oferă o imagine tipică a mântuirii unui păcătos. Aceasta a fost prima predică evanghelică, predicată de însuşi Dumnezeu, nu în cuvinte ci în simbol şi acţiune. Aceasta a fost o creare a căii prin care o creatură păcătoasă ar putea să se reîntoarcă şi să se apropie de Creatorul ei sfânt. Aceasta a fost declaraţia iniţial a faptului fundamental că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta a fost o ilustrare binecuvântată a substituirii – cel inocent murind în locul celui vinovat (A. W. Pink, Gleanings in Genesis [Spicuiri din Geneza], p. 44. Moody Press, Chicago, 1922).

Omul, prin păcatul său, a devenit o creatură căzută şi total depravată, şi astfel a intrat sub blestemul care a fost pronunţat pentru încălcarea poruncii originale a lui Dumnezeu. El merita numai iadul, şi prin propriile sale fapte nu ar putea fi altfel, aşa că dacă el avea să fie vreodată răscumpărat, aceasta trebuia să fie prin har – adică, aparte de orice consideraţie a meritului din partea sa, şi aceasta este felul cum prezintă în mod universal Scripturile că este mântuire – prin har. Însă răscumpărarea în sine nu este prin har, căci a fost realizată de Hristos, prin plătirea Lui pe deplin pentru răscumpărarea omului din blestemul legii. Într-adevăr, „a răscumpăra” înseamnă „a cumpăra de la piaţa de sclavi” sau „a elibera prin a plătii un preţ”. Răscumpărarea este cea mai mare realizare a lui Hristos pentru scăparea omului de la cădere, în timp ce mântuirea este cel mai mare rezultat al acestuia care este oferit omului căzut în mod gratuit. Astfel, omul nu are nevoie să încerce să facă o răscumpărare pentru sine din următoarele motive: (1) Este imposibil pentru el în condiţia sa decăzută şi depravată să facă ceva care să fie acceptabil înaintea lui Dumnezeu. (2) Hristos a realizat deja tot ceea ce este necesar pentru răscumpărarea omului. (3) Încercarea de a realiza o răscumpărare pentru sine înseamnă a nega ori eficienţa ori valabilitatea răscumpărării lui Hristos, şi astfel să prezinte un afront şi faţă de Tatăl. Aceasta se rezolvă de la sine foarte simplu: omul ori trebuie să accepte cu mulţumire răscumpărarea care a fost făcută, sau să meargă nerăscumpărat într-o veşnicie fără de Hristos. Nu există nici o altă alternativă.

Răscumpărarea este o partea a acelui mare şi larg subiect, ispăşirea, despre care sperăm să discutăm într-un studiu ulterior, aşa că pentru prezent ne mulţumim cu a oferi o schiţă sugestivă a răscumpărării, pentru studiul ulterior mai aprofundat al cititorului. Scriptura afişează în mod clar următoarele lucruri despre răscumpărarea: I. Răscumpărarea intenţionată. II. Răscumpărarea prefigurată (în jertfele Vechiului Testament). III. Răscumpărarea cumpărată. IV. Răscumpărarea predicată. V. Răscumpărarea desăvârşită (încheiată la răpire). VI. Răscumpărarea lăudată (cântecul sfinţilor în veşnicie).

Păcatul original al omului a fost un păcat al întregii lumi, şi acesta a afundat întreaga rasă umană într-o stare de haos din care aceasta putea fi recuperată doar prin înţelepciunea şi lucrarea Divină, totuşi binecuvântatul adevăr este că omul câştigă mai mult prin răscumpărarea care este în Isus Hristos, decât să fie pierdut prin căderea sa în Adam, însă el câştigă aceasta nu prin propriile sale eforturi sau munci, ci doar prin favoarea nemeritată şi de nemeritat a lui Dumnezeu. Prin urmare, toată lauda i se datorează lui Dumnezeu şi numai Lui.

http://www.voxdeibaptist.org/pacatul_original_Huckabee.htm

Mana profetica – Nu fii nehotarât!

download - Copie

Ce se întâmplă atunci când eziți să faci ceea ce Dumnezeu ți-a cerut să faci? Adversarul tău face primul pas. Dacă vrei să trăiești prin credință, ezitarea este este unul dintre cele mai periculoase obiceiuri pe care le poți avea. Iar acest obicei îl dobândești datorită faptului că ești nehotărât. Biblia spune că un astfel de om este „nehotărât și nestatornic în toate căile sale (în ceea ce gândește, simte sau decide) – Iacov 1:6-8. Dacă ești șovăielnic, deciziile pe care le ei sunt împărțite. Încerci să trăiești prin credință, dar în același timp îți protejezi și temerile. Faci declarații de credință precum: „Cred că Dumnezeu mă vindecă”. Apoi, frica din tine îți șoptește: „Nu vei fi vindecat”. Ia decizia de a te încrede în Cuvântul lui Dumnezeu și de a acționa potrivit cu ceea ce este scris în el. Când mintea îți este cuprinsă de îndoială, respinge-o cât de repede poți.

Citeste mai departe

Mana profetica – Ce ai in mână?

Mi-aduc aminte de văduva care a trebuit sa facă față unui faliment total, gata să-și piardă singurul ei fiu, însă căreia, în domeniul natural, i-a mai rămas ceva. Sunt mulți care trec prin circumstanțe de acest gen. Dumnezeu îți vorbește astăzi: „ce ai în mână?” Ai un talent, deții o inteligență ieșită din comun, Dumnezeu ți-a dat credință și, cu toate aceste elemente la un loc, Dumnezeu te va conduce într-un loc al binecuvântării. În timp ce ne vom preda lui Dumnezeu cu talentul nostru și vom căuta oportunități de slujire, încrezându-ne în Dumnezeu că El va deschide uși pentru noi, unii dintre noi vor începe să experimenteze „miracolul înmulțirii”, pe când alții vor tinde să spună: „nu mai e nimic de făcut în această situație”. Dumnezeu îți spune: ce ai în mână? Pune ce ai la dispoziția Mea și vei vedea binecuvântarea ca urmare a acestui fapt.

Citeste mai departe

Mana profetica – Presiunile vietii…

Uneori lăsăm ca presiunile vieții de zi cu zi să clădească ziduri în jurul nostru și până să ne dăm seama, ne trezim prinși între aceste ziduri, fără a mai avea o portiță de ieșire. Dumnezeu îți vorbește astăzi astfel: „Trebuie să Mă lași să dărâm aceste ziduri din jurul tău pentru a putea experimenta din nou libertatea Mea. Lasă-Mă să dărâm aceste bariere și blocaje pe care le-ai zidit, ca să poți fi inundat din nou de Duhul Meu Cel Sfânt”. Pe măsură ce Îl vei lăsa pe Dumnezeu să dărâme aceste bariere, vei începe să experimentezi din nou pacea și bucuria Lui în viața ta. Începe prin a te ruga în Duhul, oferă-I Domnului închinarea ta și meditează la bunătatea Lui, gustă și vei vedea ce bun e Domnul.

Citeste mai departe

Mana profetica – Credincios in afaceri…

Unei persoane i s-a oferit să încheie o afacere. Te văd însă că eziți să accepți oferta deoarece ceva din această înțelegere nu e în regulă din perspectiva lui Dumnezeu. Adu-ți aminte că vrăjmașul e un înșelător și chiar dacă această afacere particulară pare grozavă, ascunde totuși o capcană prin care vrăjmașul dorește să te distrugă. Asigură-te că orice afacere, pe care o închei, e curată înaintea lui Dumnezeu și, astfel, vei vedea cum El te va binecuvânta și te va onora.

Citeste mai departe

Mana profetica – Nu pleca tocmai acum!

În timp ce mă rugam astăzi, am văzut o persoană care își punea în gând să renunțe la locul de muncă. Te afli în postura unei persoane victimizate. Șeful tău și colegii tăi te persecută; te afli într-o atmosferă foarte ostilă. Dumnezeu îți spune: „Nu este vremea să pleci acum… Este vremea să devii activ în războiul spiritual ce se duce împotriva ta. Ți-am dat arme cu care să legi și să dezlegi. Ridică-te în autoritatea pe care o ai și leagă duhul de ură și de victimizare și începe să eliberezi în dreptul tău favoarea din partea șefului tău și a colegilor tăi.

Citeste mai departe

Mana profetica – Disperare in vremuri de incercare!

Văd o femeie care plânge, spunând că nu înțelege de ce toate lucrurile îi merg prost în viață. Îl aud pe Domnul spunând: „Aceasta este doar o vreme, care va trece curând, dacă vei căuta răspunsurile la Mine și în Cuvântul Meu, în loc să te lași copleșită de circumstanțe”. Peste câteva luni, vei privi în urmă la această perioadă de încercare din viața ta și vei mărturisi cum puterea miraculoasă a lui Dumnezeu a străpuns zidul problemelor tale, întocmai cum apa se infiltrează într-un zid, ca mai apoi să țâșnească prin el.

Citeste mai departe

Mana profetica – Increde-te in El!

Pentru noi, copiii lui Dumnezeu, El are pregătit să ne dea tot ce este mai bun. Vrăjmașul încearcă mereu să te convingă că nu vei propăși, nu vei prospera, nu te vei căsători sau nu vei putea avea copii. Mai mult, în ultimele săptămâni te-a lovit și cu boală și suferință. Tu, însă, continuă să te încrezi în Domnul. Dumnezeu îți spune astăzi să nu te temi, căci nu vei muri, ci vei trăi și vei mărturisi lucrările Lui pe pământul celor vii (Psalmul 118:17). Rostește viață peste fiecare situație fără speranță din viața ta, peste fiecare mădular din trupul tău și vei mărturisi cum Dumnezeu va restaura tot ceea ce vrăjmașul a încercat să fure de la tine.

Verset biblic: Ioan 10:10; psalmul 128:6; Psalmul 103:17

© Ruach Ministries

Mana profetica – Esti descurajat!

Văd imaginea multor oameni a căror față este desfigurată și-L aud pe Domnul spunând: „toți acești oameni reprezintă fețele mutilate ale acelor credincioși care Mă cunosc, dar care, datorită problemelor, sunt lipsiți de direcție, sunt fără speranță și nu au nicio viziune pentru viitorul lor. Acești credincioși cu fețele mutilate doresc să renunțe la a mai crede și a-și mai pune încrederea în Mine.” Domnul spune: „Rămâi încrezător în Mine și acționează după voia Mea și astfel vei experimenta miracolul în viața ta, dacă nu vei renunța”.

Citeste mai departe

Mana profetica – Umblă cu inima intreaga inaintea Lui…

2 Cronici 6:14 spune că Dumnezeu arată îndurare față de cei care umblă înaintea Lui cu toată inima lor. Așadar, dacă astăzi te confrunți cu o problemă, cercetează cum este relația ta cu Dumnezeu. Întreabă-te: „Umblu eu înaintea Domnului cu toată inima mea? Este vreun domeniu din viața mea care e ascuns de Dumnezeu? Este vreun domeniu în care vreau să dețin eu controlul?” Nu se pune problema ca El să te refuze sau să îți poarte pică atunci când nu umbli cu inima întreagă înaintea lui Dumnezeu, dar nivelul credinței tale va fi afectat. Nu ceea ce Dumnezeu știe despre tine împiedică răspunsurile la rugăciune. Când știi că nu trăiești pentru Dumnezeu și nu faci ceea ce trebuie, nu îndrăznești să vii cu încredere înaintea Lui.

Citeste mai departe

Mana profetica – Imbarbateaza-te!

Îmbărbătează-te astăzi și crede că oricare ar fi situația cu care te confrunți, ea nu te poate copleși, nu te poate birui. „Cum se poate așa ceva?”, te întrebi. Ei bine, Isus a fost 100% om și 100% Dumnezeu, și fiind 100% om El a biruit lumea și toate provocările ei. Tu ești mai mult decât biruitor prin Isus Hristos, Cel ce a isprăvit lucrarea la cruce. Ia poziție, reafirmă-ți credința în Cel ce este în stare să te salveze și să te elibereze și fii sigur că victoria e de partea ta.

Citeste mai departe

Mana Profetica- Increde-te in Domnul

Proverbe 3:5-6: Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.

Aștepți de mult timp să-ți găsești un loc de muncă și până acum nu ai primit nicio ofertă. Duhul Domnului mi-a vorbit în această dimineață că trebuie să te încrezi în Dumnezeu și nu în cunoștințele, aptitudinile sau experiența pe care o ai deoarece El este cel care se îngrijește de tine. Acesta este sezonul în care trebuie să-L lauzi pe El deoarece El îți pregătește ceva unic în ceea ce privește locul tău de muncă. Nu numai că vei munci ca să primești un salariu, dar vei munci spre slava lui Dumnezeu și îi vei ajuta pe colegii de muncă să-L cunoască pe Dumnezeu. În timp ce-L lauzi, El va lucra în viața ta la fel cum a făcut și cu Pavel și Sila când se aflau în închisoare, iar lanțurile care împiedică apariția locului de muncă vor fi rupte. Continuă să recunoști implicarea lui Dumnezeu în tot ceea ce faci și El îți va netezi căile.

Citeste mai departe

Documente şi date din Istoria Bisericii de Nicolae Moldoveanu / SĂRBĂTORILE 10

download - Copie

Pagina de Istorie

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

10. SĂRBĂTORILE(Continuare)

Bobotează

Bobotează, se pare că a început a se serba (întâi în răsărit) prin sec. al III-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 153). Unii sunt de părere că a fost introdusă în sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 230). O asemenea sărbătoare ţineau şi gnosticii. Origen nu o aminteşte. Ziua în care se serba era 6 ianuarie.

Rusaliile

Rusaliile, (Cincizecimea), a fost introdusă ca sărbătoare în sec. al II-lea, întâi în răsărit. Prin introducerea acestei sărbători s-a căutat a se înlocui sărbătoarea păgână de primăvară Rosalia, “Sărbătoarea rozelor”. Numele “Rusalii” este vechiul nume păgân.

În sec. al IV-lea au fost introduse multe sărbători şi anume:

Tăierea împrejur a Domnului Isus (1 ianuarie),

Întâmpinarea Domnului,

 Sărbătoarea tuturor sfinţilor,

 Naşterea şi tăierea capului sf. Ioan Botezătorul.

 Şi în sec. al V-lea au fost introduse multe sărbători: Schimbarea la Faţă, Buna Vestire,

 Adormirea Maicii Domnului, Arhanghelii Mihail şi Gavril, Sfinţii Petru şi Pavel,

 Patruzeci de Mucenici, Sărbătoarea Macabeilor.

 În sec. al VII-lea a fost introdusă sărbătoarea:

Aflarea Sfintei Cruci. (Eusebiu Popovici Istoria Bis.

Universale,vol. 2, pag. 230 – 232; Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 297 – 298).

În sec. al VII-lea până la sec. al XII lea au fost introduse următoarele sărbători:

Naşterea Maicii Domnului (sec. al VII-lea), Intrarea in Biserică a Maicii Domnului (sec. VIII-lea), înălţarea Crucii (sec. VII-lea), Duminica Ortodoxiei (sec. al IX),

Sâmbăta Morţilor. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 398 – 399).)

Sărbătorile în cinstea celorlalţi sfinţi s-au introdus mai târziu şi se introduc până în ziua de astăzi noi sărbători.

În legătură cu sărbătorile, obiceiurile şi practicile legate de unele sărbători, redăm cele scrise de Vale Buturugă, în cartea “Cultura spirituală românească” apărută la Ed. Minerva, Bucureşti, 1982. La pagina 13 scrie: “Studiul culturii spirituale tradiţionale se bazează în primul rând, pe supravieţuirea până în timpuri apropiate a unor credinţe, obiceiuri şi practici magice străvechi, alături de practicile cultice creştine, care au constituit în condiţiile istorice vitrege, începând de la formarea poporului român, principalul suport moral… Ortodoxismul a fost mai conciliant decât catolicismul faţă de moştenirile din fondul cultural originar daco-roman. Astfel, alături de rânduielile cultice creştine din ciclul vieţii… au supravieţuit credinţe şi obiceiuri precreştine, fondul cultural originar. În felul acesta poporul român este “creştin” de peste două mii de ani”

A fi creştin (urmaş al lui Hristos) nu-i cu putinţă decât împlinind condiţiile puse de Domnul Isus. (Luca 9:23; 14: 33; Ioan 3: 3).

11. CULTULÎNGERILOR ŞI AL SFINŢILOR

Cultul îngerilor şi al sfinţilor s-a dezvoltat în perioada a II-a a creştinismului, îndeosebi din sec. al V-lea, când sfinţii şi îngerii au fost împărţiţi pe categorii. În cinstea sfinţilor se clădeau lăcaşuri de închinare, aşezând la temelia altarului din presupusele moaşte ale lor. Acest obicei a devenit aşa de frecvent încât aproape nu se mai sfinţeau biserici fără moaşte. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 220 – 221; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 298).

La locurile considerate sfinte, pentru motivul că acolo au trăit şi şi-au desfăşurat activitatea anumite persoane sfinte, precum şi la mormintele şi moaştele lor, au început încă de timpuriu să se facă diferite călătorii de închinare. Împotriva acestor practici, s-au ridicat mulţi bărbaţi credincioşi de pe vremea aceea, văzând că adevărul este tot mai uitat şi minciuna devenea tot mai stăpână. Aşa a fost sf. Grigore de Nissa. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi, vol. 2, pag. 295).

Istoricul Eusebiu Popovici spune: “Cultul sfinţilor va fi fost la mulţi păgâni, care au îmbrăţişat creştinismul, o compensare bine-venită pentru cultul ce-l aduceau înainte eroilor.” ( Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).

Cultul martirilor îşi are rădăcina în epoca persecuţiilor. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84). Din pricina atitudinii lor în faţa morţii au ajuns să fie veneraţi. (Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 85).

Un istoric ortodox susţine: “Prin aceasta martirul dobândeşte merite deosebite înaintea lui Dumnezeu. Murind pentru Hristos, martirul era un sfânt. Sângele vărsat şterge toate păcatele; el este un botez, botez al sângelui, care ţine loc de botez la catehumeni… Martirii nu vor fi judecaţi… Creştinii le-au adresat rugăciuni spre a se ruga la rândul lor lui Dumnezeu pentru ei…” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84).

Suferinţa este crucea pe care trebuie s-o poarte orice creştin. Unii au harul de a purta o cruce mai grea, alţii mai uşoară. Nu greutatea crucii te face merituos în faţa lui Dumnezeu, ci meritele lui Hristos. De multe ori e mai uşor să mori o singură dată pentru Hristos, decât să trăieşti şi să mori în fiecare zi pentru El. Fără a ştirbi câtuşi de puţin din cinstea cuvenită martirilor, noi apărăm adevărul Evangheliei ştirbit prin închinarea la sfinţi. Într-un înţeles, toţi membrii Bisericii lui Hristos sunt martiri, pentru că ei poartă în fiecare zi în trupul lor omorârea Domnului Hristos. (2 Cor. 4:10).

Începând cu sec. al IV-lea şi oasele sfinţilor se venerau, ajungându-se într-un timp, ca orice mormânt necunoscut să fie socotit mormânt de martir. Cu această ocazie s-a ivit comerţul cu oase, cu lemn sfinţit şi alte lucruri asemănătoare pe care se câştigau mulţi bani. (Sf Chirii al Ierusalimului, Catehezele, vol. 1, pag. 113; Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).

Ioan Damaschin în Dogmatica sa scrie: “Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor…” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 328).

“Prin sfintele moaşte demonii sunt puşi pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproşii se curăţă, ispitele şi supărările se risipesc şi se pogoară toată darea cea bună de la Părintele luminilor peste cei care cer cu credinţă neîndoielnică acestea… Biserica a osândit la sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea pe cei care înlătură cinstirea relicvelor martirilor.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, pag. 763 – 764, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1958).

Ce viclean mare este diavolul! Omului îi convenea să cumpere o bucată de os sau de lemn, crezând că acestea îl apără de duhuri rele sau va fi ajutat în câştig, ca după aceea să trăiască mai departe o viaţă fără Dumnezeu şi fără Cuvântul Lui.

Diac. prof. Emilian Corniţescu: “…Trupurile sfinţilor cu voia lui Dumnezeu nu mai sunt supuse procesului general al putrezirii… Cultul sfintelor moaşte este o formă a exprimării cinstirii sfinţilor în Biserica Ortodoxă.” (Studii Teologice, 1987, nr. 5, pag. 22 – 23, Texte din Vechiul Testament greşit interpretate).

Tot în sec. al IV-lea şi al V-lea s-a ivit credinţa că sfinţii care au murit sunt mijlocitori pentru cei vii înaintea lui Dumnezeu. (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461).

Sf Ioan Gură de Aur scrie: “Când trebuie să ne rugăm de oameni, suntem mai întâi nevoiţi să ne întâlnim cu portari, să ne rugăm de trântori şi de linguşitori, şi să facem mult drum; la Dumnezeu nu e aşa, căci de El poţi să te rogi fără mijlocitori.” (Predica a IV-a despre pocăinţă, pag. 38).

Rugăciunea către sfinţi a început să se practice tot mai mult, aşa încât s-au formulat rugăciuni speciale pentru diferite ocazii. Cel mai vechi Acatist datează de la sfârşitul sec. al IV-lea compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului. (Patriarhul Iustinian Marina, învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, pag. 330 -331).)

Sf. Chiril al Ierusalimului zice: “Tu, însă, închină-te unui Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl Domnului Isus Hristos. Fugi de erezie.” (Cateheza VIII, vol. 1, pag. 206).

Sf Ioan Gură de Aur. “Cinstirea sfinţilor constă în imitarea lor.”

Consiliul Tridentin (sec. al XVII lea) a întărit această învăţătură, spunând: “Sfinţii, care împărtăşesc împreună cu Hristos, se roagă lui Dumnezeu pentru oameni; că e lucru bun şi folositor a-i chema în ajutor, rugându-i…” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458).

“Să nu ne mirăm dacă în Sf. Scriptură nu vom găsi mărturisiri explicite despre adevărul acesta:

a), pentru că Sf. Scriptură nu s-a scris în formă de carte didactică sistematică,

b). pentru că sfinţii pe care-i venerăm astăzi atunci nu erau.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458-459).

Origen, mare învăţător creştin care a trăit în sec. al III-lea scrie: “Celsus socoteşte că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat morţii sau pe câte un prizonier de război, cum fac geţii, care cinstesc pe Zalmoxis, cei din Cilicia pe Mopsos, cei din Acarnania pe Amfiloh. Noi vom dovedi că această comparaţie nu are nici un temei. Popoarele amintite au înălţat temple şi statui celor pomeniţi. Noi însă refuzăm să aducem divinităţii o asemenea cinstire, potrivită numai demonilor, legaţi, nu ştiu cum, de un loc pe care fie că l-au ocupat, fie că îl locuiesc prin ceremonii religioase sau prin vrăjitorii. In schimb nu ne putem minuna îndeajuns în faţa lui Isus, Care ne-a înălţat de la ce cade sub simţuri, care sunt nu numai stricăcioase, ci condamnate să se descompună, şi ne-a îndreptat gândurile spre a cinsti pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe o cale dreaptă, prin rugăciunile pe care – le aducem prin Cel care este Mijlocitor, între natura Celui nenăscut şi între lumea tuturor celor create, Care ne aduce binefacerile Tatălui, ducându-ne, sub forma Marelui Preot, rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu, Stăpânul tuturor.” (Contra lui Celsus, 3, 34).

Biserica, atât cea catolică cât şi cea ortodoxă, canonizează sfinţi până în ziua de astăzi, la care apoi se roagă. Iosif, bărbatul Măriei, a fost declarat ca sfânt în anul 1870 la sinodul de la Vatican (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 359), iar Biserica Ortodoxă a canonizat sfinţi în anul 1953. (Şi Ştefan cel Mare a fost canonizat de Biserica Ortodoxă: Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar în aprilie 2007, ziarele şi posturile de radio comunicau canonizarea sfântului Pahomie).

Această învăţătură se contrazice prin ea însăşi. Sfântul Ioan Damaschin spune că un înger nu poate să lucreze în acelaşi timp în diferite locuri (Dogmatica, pag. 47), pentru că numai Dumnezeu este omniprezent (prezent pretutindeni). Dacă un înger nu poate fi pretutindeni, cu atât mai mult omul nu poate fi pretutindeni. Şi atunci se pune întrebarea: dacă se roagă cineva sf. Nicolae la Bucureşti şi în acelaşi timp altcineva se roagă tot sf. Nicolae la Moscova, pe cine ascultă sf. Nicolae?

Ziua de 9 martie, este consacrată ca Ziua Sfinţilor, Sărbătoarea Mucenicilor sau a Brânduşilor, cum este numită în unele zone, şi este închinată de Biserica Ortodoxă comemorării celor patruzeci de martiri din Sevasta, ce s-au jertfit pentru triumful credinţei creştine. Această sărbătoare creştină s-a suprapus însă peste vechea sărbătoare a echinocţiului de primăvară. De aceea în structura tradiţiilor sărbătorii de la 9 martie se regăsesc multe obiceiuri şi credinţe precreştine, legate de începutul anului nou de primăvară, ca şi de cultul morţilor. Este o dovadă în plus, cum de fapt remarcă şi Mircea

 Eliade, că biserica creştină n-a distrus vechile simboluri, ci le-a integrat în noua credinţă.

Astfel, în mitologia populară cei patruzeci de mucenici apar ca protectori ai omului, ai vegetaţiei şi agriculturii, întocmai ca divinităţile din religiile naturiste sau din cultele agrare. Se spune că ei alungă iarna, bătând cu ciubotele în pământ. Pentru a le capta bunăvoinţa li se aduc ofrande: patruzeci de colaci copţi în cuptor (numiţi mucenici, sfinţi, bradoşi sau boboneţi), sugerând silueta umană. În sudul ţării, în Muntenia şi Oltenia, mucenicii au forma cifrei opt şi se prepară prin fierbere. Aceştia se împart nu numai pentru cei patruzeci de sfinţi, ci şi pentru morţii familiei. De altfel, ziua de 9 martie este numită în unele zone ale ţării “Moşii cei curaţi” sau “Moşii de Păresemii”, ceea ce indică, în mod cert, că la origine ea a fost o sărbătoare consacrată cultului strămoşilor. De fapt, în tradiţia populară multe dintre sărbătorile morţilor sunt plasate în perioadele de cumpănă ale anului. În cazul de faţă la echinocţiul de primăvară (în forma veche a Caledarului Iulian), când se credea că spiritele strămoşilor vin pe pământ. Focurile care se aprind la această sărbătoare, sunt, în parte, destinate morţilor.

Dar, în tradiţia populară ziua de 9 martie continuă să reprezinte, prin multe obiceiuri (ritualul focurilor, menit a atrage duhul blând al primăverii, lustraţiile prin apă şi foc, inaugurarea simbolică a unor activităţi umane, practici divinatorii etc.), o sărbătoare a reînvierii naturii, a regenerării anului la început de primăvară. (Mucenicii în tradiţia populară, România liberă, 09. 03. 1993).

Interesantă este părerea lui Vasile cel Mare faţă de cei 40 de mucenici: “Aceştia – zice el – sunt cei care părăsind ţara noastră ne oferă scăpare ca nişte turnuri în contra năvălirilor inamice.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461). Ca şi cum sfinţii din cer n-ar avea altceva de făcut decât să se ocupe de politică şi că Dumnezeu ar prefera un popor mai mult decât pe altui. Toţi oamenii sunt ieşiţi dintr-un singur om şi Dumnezeu este Dumnezeul tuturor (Fap. Ap. 17:26). Nu există un popor de neprihăniţi, ci neprihăniţi sunt în fiecare popor. Dumnezeu este totdeauna de partea celor neprihăniţi. În Noul Aşezământ El nu se ocupă cu afaceri politice aşa cum se ocupa odinioară cu Israelul pământesc. Israelul duhovnicesc are cetate în cer, iar pe pământ este străin şi călător, (vezi Filip. 3:20; Evrei 13:14; 1 Pet. 1:1). Teza pe care o susţine însăşi Vasile cel Mare este falsă din punctul de vedere al Noului Testament.

“Dispariţia subită a muceniciei în Biserică a fost curând socotită ca un eveniment care putea avea în existenţa ulterioară a Bisericii, ridicată la situaţia de Biserică a imperiului, consecinţe pustiitoare în înţelesul unei dispariţii a adâncimii credinţei. Prin avântul monahismului începător în pustia Egiptului, se voia să se menţină în continuare în Biserică ceea ce poate fi numită puterea de viaţă dătătoare a muceniciei. Se căuta retragerea din lume, în asprimea nelimitată a unei vieţi ascetice…”

Alt mijloc pentru păstrarea credinţei şi pentru misiune, Biserica împreună cu împăratul şi-au propus înfrumuseţarea cultului. În privinţa aceasta cităm: “Pericolele implicate în pacea constantiniană pentru Biserică au fost recunoscute în mod clar sub Justinian şi de aceea s-a încercat acum, în primul rând de către Biserică, să fie înlăturate prin noile idealuri monahale, năzuite de mulţi. Prima mărturie externă şi cu totul vizibilă pentru Biserica ridicată din noaptea persecuţiei în lumina păcii seculare, sunt marile clădiri înălţate, începând cu Constantin, în toate părţile imperiului. În aceste clădiri se ţineau atât adunările creştinilor, cât, mai ales, sărbătorile liturgice. Privind clădirile ridicate în acest timp, despre care Eusebiu dă multe informaţii, se vede în ce mod faptul venirii lui Dumnezeu în lume, crezut şi lăudat de creştinism ca o cotitură a timpului, şi-a aflat forma lui mărturisitoare exterioară… Pereţii (clădirilor) erau împodobiţi, spre sfârşitul sec. al IV-lea, cu mozaicuri… Prin culorile luminoase ale pietricelelor mozaicului, întrebuinţate cu cruţare, chipurile apăreau în solemnitate liniştită, cu un aer imperial, din care iradia o certitudine interioară…” (W. Nyssen, începuturile picturii bizantine, Bucureşti, 1975, pag. 40 – 43).

“Tot ce s-a creat preţios înainte de naşterea Domnului nu este străin creştinismului, iar autorii respectivelor valori erau un fel de creştini înainte de creştinism…

…S-a ajuns din bună vreme la împroprietărirea de către creştinism a tezaurului culturii şi spiritualităţii antichităţii, la introducerea reprezentanţilor ei de frunte în “panteonul” Bisericii. Începutul odată pus, a continuat până la “consacrarea” lui Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Aristotel, Plutarh, Tu ci di de, Euripide, Sofocle, Hipocrate şi urmaşul său Galen, Filon, Sibilele, Vergiliu etc. … Vorbind de “consacrarea” reprezentanţilor de frunte ai spiritualităţii antichităţii nu folosim o simplă figură de stil, căci ei au fost realmente “canonizaţi” şi supuşi cinstirii prin zugrăvire pe pereţii locaşurilor sfinte… Găsim astfel numeroase biserici şi mănăstiri ale creştinătăţii răsăritene şi apusene având pictate pe pereţii interiori sau exteriori chipurile înţelepţilor elinilor… Enumerăm câteva din multele biserici şi mănăstiri, pe ai căror pereţi se află zugrăviţi aceşti reprezentanţi ai spiritualităţii antice: Mănăstirea Lavra din Muntele Athos cu zugrăveală datată 1535 – 1536; Catedrala Blagovescenski din Kremlin – Moscova cu fresce datate 1564; Biserica din Arbăneşti, lângă Târnova, Bulgaria, zidită în 1627; Mănăstirea Voroneţ, jud. Suceava, zidită la 1488 de Ştefan cel Mare; Mănăstirea Suceviţa, jud. Suceava, clădită la 1580; Mănăstirea Vatra Moldoviţei, Mănăstirea Humorului. Biserica mănăstirii Cetăţuia din Iaşi; Biserica “cu sfinţi” din Bucureşti zidită în 1729. Biserica satului Chicioara din corn. Păuşeşti-Măglaşi, jud. Vâlcea, datată 1780 şi altele.” (Nicolae Corneanu, teolog ortodox, mitropolitul Banatului, îndrumător bisericesc misionar şi patriotic, Oradea 1984, pag. 46-51, art. “Creştinism şi cultură în antichitate.”

Unii teologi ortodocşi şi catolici, vorbind despre vechii filozofi greci: Socrate, Platon, Aristotel şi alţii, spun că au fost “creştini” înainte de creştinism. Ei au fost socotiţi ca “sfinţii”, “canonizaţii”, supuşi cinstirii prin zugrăvire pe pereţii locaşurilor sfinte (mănăstiri şi biserici), pentru ca credincioşii să înveţe, privind chipurile pictate. (Ortodoxia, 1986, nr. 4, pag. 140-141).

Asterie al Amasei scrie: “Noi nu ne închinăm oamenilor, dar admirăm pe cei care s-au închinat cum trebuie lui Dumnezeu.” (Omilii şi predici, 204).

http://publicatia.voxdeibaptist.org/istorie_iun09.htm

Noul Cod Silvic, aprobat în Parlament: Furtul de arbori devine faptă penală de N.O. HotNews.ro

download - Copie

Miercuri, 19 august 2020, 22:36 Actualitate | Mediu

taiere ilegala in Arges – Lacul Pecineagu – identificata in cadrul actiunii din 27 octombrie 2012
Foto: USER UPLOADED

taiere ilegala in Arges - Lacul Pecineagu - identificata in cadrul actiunii din 27 octombrie 2012

Furtul de arbori va intra direct sub incidenţă penală, indiferent de prejudiciu, iar camioanele sau tirurile cu care sunt transportaţi arborii tăiaţi ilegal vor putea fi confiscate, potrivit Noului Cod Silvic aprobat miercuri de Parlament cu unanimitate de voturi, potrivit unui comunicat de presă al Ministerului Mediului.

„Astăzi am câştigat o luptă extrem de importantă pentru pădurile României. În urmă cu foarte puţin timp, Parlamentul a aprobat proiectul de lege de modificare a Codului Silvic. În ultimele săptămâni am solicitat, în mod repetat, colegilor mei din Parlament, să supună la vot în regim de urgenţă această lege, care face trecerea de la un Cod Silvic permisiv cu infractorii, la unul în care nimeni nu mai stă la discuţii cu aceştia. Mă bucur că mesajul nostru a avut rezonanţă şi că parlamentarii au înţeles că protejarea pădurilor este o prioritate dincolo de interese şi calcule politice”, a declarat Costel Alexe, ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi co-iniţiator al proiectului de lege.

Amendamentele din noul Cod Silvic:

furtul de arbori va intra direct sub incidență penală, indiferent de prejudiciu;
camioanele sau tirurile cu care sunt transportați arborii tăiați ilegal vor putea fi confiscate;
tăierile la ras vor fi interzise în rezervațiile naturale;
avizul de transport va deveni obligatoriu și pentru: rumeguș, biomasă, coaja arborilor și orice rest de lemn;
lemnul va fi comercializat ca lemn fasonat;
sumele destinate pazei suprafețelor de pădure sub 30 de ha vor crește cu peste 30%;
evaluarea de mediu pentru amenajamentele silvice care se suprapun cu ariile naturale protejate va deveni obligatorie;
accesul la terenurile agricole va fi permis proprietarilor și din drumurile forestiere;
accesul cetățenilor în pădure va fi permis pentru recreere, inclusiv cu bicicleta.

Ministerul Mediului precizează că va continua să implementeze măsurile asumate pentru protecţia pădurilor şi stoparea tăierilor ilegale, printre care se află noul SUMAL, achiziţia sistemului de monitorizare cu hărţi satelitare, demararea studiului ştiinţific pentru identificarea şi punerea sub protecţie a 40.000 de hectare de păduri virgine şi consolidarea capacităţii gărzilor forestiere.

Citește și:

Deputații au adoptat o modificare a Codului Silvic care permite accesul bicicliștilor în pădure doar pe trasee marcate
Amenzi sau închisoare pentru cei care fură lemne sau puieţi din pădure – proiect adoptat de Senat

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

Subiectele zilei

Joi, 20 August 2020

Noul Cod Silvic, aprobat în Parlament: Furtul de arbori devine faptă penală

Furtul de arbori va intra direct sub incidență penală, indiferent de prejudiciu, iar camioanele sau tirurile cu care sunt transportați arborii tăiați ilegal vor putea fi confiscate, potrivit Noului
citeste tot articolul
Washington Post: Riscurile unei intervenții rusești în Belarus

Oricât de neliniștitoare ar putea părea, tulburările din Belarus îi oferă președintelui rus și o oportunitate – una pe care ar putea s-o exploateze printr-o agresiune militară fără
citeste tot articolul
[P] Apetitul pentru achiziția de locuințe rămâne ridicat; 1 din 3 potențiali clienți caută vilă; confortul și spațiile de locuit mai mari câștigă teren în detrimentul locației, iar parcurile, grădinile și terasele sunt un must

Este piața rezidențială din București pregătită să răspundă cererii de vile? Apetitul pentru achiziția de locuințe rămâne ridicat, în condițiile în care peste 80% dintre cei care
citeste tot articolul
Deputații au adoptat o modificare a Codului Silvic care permite accesul bicicliștilor în pădure doar pe trasee marcate

Plenul Camerei Deputaților, în calitate de for decizional, a adoptat miercuri proiectul care vizează instituirea posibilității amenajării, în fondul forestier național, de poteci și trasee
citeste tot articolul
O firmă turcească va construi centrala în cogenerare de la Petromidia

Fondul de Investiții în Energie Kazah-Român (FIEKR), înființat în urma aplicării controversatului memorandum Rompetrol, a semnat cu firma Calik Enerji (Turcia) contractul
citeste tot articolul
Subiectele zilei: O analiză a pierderii simțului mirosului ar putea explica de ce coronavirusul e „atât de ușor de contractat”; Traseul drogurilor transportate cu autocarul „căpșunarilor“; Moscova, pusă în dificultate de Belarus

Românii, mangafaua și bilețelele ei . Vin vremuri bune pentru capitală, căci parcă veșnicul premier ar vrea să-i fie și primar. Iar Bucureștiul “merită un prim-ministru“… Neue
citeste tot articolul
Guvernul dă undă verde la angajarea de medici și asistenți medicali în școli, în încercarea de a controla epidemia de coronavirus

Guvernul dă undă verde la angajarea de medici și asistenți medicali în școli, în încercarea de a controla mai bine răspândirea coronavirusului în țara noastră. Decizia
citeste tot articolul
DOCUMENT Elevii vor putea merge la școală doar cu o declarație pe propria răspundere semnată de părinți / Părinții nu îi vor putea însoți pe copii în curtea școlii

Elevii trebuie să prezinte în prima zi de școală – 14 septembrie – o declarație pe propria răspundere semnată de părinți, care își asumă că, în ultimele 14 zile, copilul nu a
citeste tot articolul
VIDEO Klaus Iohannis: Dacă numărul de bolnavi crește zilnic, noi măsuri de relaxare nu sunt posibile

Președintele Klaus Iohannis a avertizat miercuri, într-o conferință de presă, că nu sunt posibile noi măsuri de relaxare în condițiile în care numărul de infectări cu noul
citeste tot articolul
Coronavirus în lume: Premierul Australiei anunță că vaccinul anti-Covid va fi obligatoriu / Marea Britanie va începe testarea în masă

Bilanțul mondial al îmbolnăvirilor a ajuns miercuri la 22.307.878, din care 784.364 sunt decese și 15.049.902 pacienți vindecați, potrivit datelor publicate pe platforma worldometeres.info .
citeste tot articolul
VIDEO Criza din Belarus: UE nu recunoaște rezultatele alegerilor și va impune sancțiuni ”în curând” unui număr ”substanțial” de personalități (Michel) / Protestele continuă / Lukașenko ordonă guvernului să pună capăt manifestațiilor

Uniunea Europeană a spus că nu recunoaște rezultatele alegerilor din Belarus și va impune în curând sancțiuni împotriva celor implicați în fraudarea alegerilor precum și
citeste tot articolul
Obama: Trump nu și-a luat niciodată rolul în serios / Este în joc democrația noastră

Fostul președinte al SUA, Barack Obama, urmează să prezinte miercuri seară o serie de acuzații severe împotriva succesorului său, Donald Trump, care, potrivit acestuia, „niciodată”
citeste tot articolul
Berliner Zeitung: La cinci ani de la declarația „Facem față situației”, cât de bine sunt integrați imigranții?

În august 2015, în timpul valului masiv de imigrări în Germania, cancelarul Angela Merkel a rostit replica devenită celebră: „Facem față situației”. Acum, după cinci ani,
citeste tot articolul
Rebeliunea militară din Mali: Opoziția va lucra cu junta pentru a realiza o tranziție politică

Opoziția din Mali s-a felicitat miercuri pentru lovitura de stat, estimând că a ”desăvârșit” lupta pentru obținerea plecării președintelui Ibrahim Boubacar Keita și spune că
citeste tot articolul
O nouă regulă îi uimește pe germani. Posesorii de animale vor fi obligați să își plimbe cățeii de două ori pe zi

O nouă regulă care îi forțează pe germani să își plimbe cățeii de două ori pe zi a iscat o largă dezbatere dacă statul poate decide ce este mai bine pentru cei 9,4 milione de căței
citeste tot articolul
Imagini tulburătoare într-un supermarket din Brazilia. Un bărbat a murit în Carrefour, dar magazinul l-a acoperit cu umbrele și l-a lăsat acolo în timp ce magazinul a rămas deschis

Un bărbat a murit într-un magazin Carrefour din Recife, Brazilia, dar cadavrul a fost lăsat pe podea și acoperit cu umbrele, iar în jurul său au fost create niște paravane din cutii,
citeste tot articolul
CFR Cluj, calificare muncită cu FC Floriana (2-0) – Urmează Dinamo Zagreb

CFR a obținut calificarea în turul doi preliminar al Champions League după o victorie, scor 2-0, împotriva formației FC Floriana, campioana din Malta. Golul lui Mike Cestor (54′) a
citeste tot articolul
?Champions League: Bayern Munchen vs Olympique Lyon 3-0 / Gnabry și Lewandowski îi califică pe bavarezi în finală

Bayern Munchen este cu un pas mai aproape de câștigarea „urecheatei” cu numărul șase din istoria clubului, după ce s-a impus, scor 3-0, pe Estadio da Luz, împotriva formației
citeste tot articolul
Bancul zilei: O bancă puțin prea explicită

Un afiș la intrarea unei bănci: „Vă informăm că banca noastră va instala Bancomate noi, ce vor permite clienților să efectueze tranzacțiifără a se mai da jos din mașină. Dacă doriți să
citeste tot articolul
Caru cu Vedete: Selly și-a lovit pentru a doua oară bolidul de lux. Cum l-au luat martorii peste picior; Bombă! Gina Pistol îl face tătic pe Smiley? Vedeta ar fi gravidă în 3 luni

Totul despre Deliric, iubitul INNEI. Cum a ajuns să facă un milion de euro cu afacerea sa. Deliric, pe numele real Răzvan Eremia, este unul dintre cei mai admirați… S-a îmbogățit la Kanal D,
citeste tot articolul

Ambasadorul Adrian Zuckerman: Mașina de propagandă comunistă chineză a făcut presiuni mari asupra României în sprijinul Huawei

download - Copie

Costin Andrieș   19 august 2020

„Huawei rămâne alegerea greșită. De ce? Pentru că națiunile nu trebuie să încredințeze securitatea cetățenilor lor unei companii inculpate pentru furt de proprietate intelectuală, conspirații, fraudă cibernetică, fraudă bancară, afaceri necinstite sau pentru că a ajutat Iranul să evite sancțiunile menite să oprească țara de la finanțarea terorismului”, scrie amabsadorul Statelor Unite la București Adrian Zuckerman.

Într-un comunicat primit azi pe adresa redacției, ambasadorul american avertizează asupra faptului că „cei care fac afaceri cu Huawei fac afaceri cu cei care încalcă drepturile omului”, iar în privința sistemului 5g, există alternative, cum ar fi Ericsson, Nokia și Samsung.

„Huawei a fost implicată în infracțiuni și comportament infracțional din Republica Cehă până în Sierra Leone și în nenumărate țări aflate între ele. 5G este o revoluție în tehnologia digitală, nu doar o evoluție și trebuie să fie sigură. Așa cum se dezvoltă acum internetul, mă simt confortabil ca telefonul meu inteligent să vorbească mașinii mele, dar refuz să ​îl las să comunice cu comuniștii chinezi și cu statul lor care supraveghează tot. România trebuie să ia o decizie și trebuie să țină cont de securitatea sa, de alianțele sale, de istoria sa și cu cine vrea să facă afaceri.

Sub conducerea Președintelui Trump, Statele Unite și alte democrații din întreaga lume au ales libertatea. România a ales și ea libertatea, alături de țări asemănătoare, care cred în transparență, stat de drept și securitate. România, ca alte state curate care folosesc tehnologia 5G, ar trebui să accepte doar cele mai înalte standarde de securitate.

În timp ce România își decide viitorul digital, dau un simplu sfat care m-a ghidat pe mine decenii întregi: ”Când cineva îți arată cine e, crede-l de la început”. Aceste cuvinte spuse de poeta americană și activistă pentru drepturile omului Maya Angelou sunt foarte adevărate. Și i-aș întreba pe cei care vor standarde flexibile pentru securitatea digitală a cetățenilor lor, sau care vor să deschidă calea comuniștilor chinezi pentru a controla infrastructura României: ce altceva ar trebui să demonstreze Partidul Comunist Chinez pentru a-l crede? Nu este expansiunea teritorială de ajuns, lagărele de concentrare pentru uiguri nu arată cu cine avem de-a face? Comportamentul Chinei în Tibet sau încălcarea drepturilor omului în Hong Kong nu vă arată nimic?

Președintele Iohannis, ca și Președintele Trump, a abordat această chestiune dintr-o perspectivă clară și informată din istorie. Eforturile Președintelui Iohannis de a încheia munca începută acum 30 de ani și de a curăța România de ultimii baroni roșii și moștenirea lor coruptă sunt lăudabile. Acum un an, Președintele Iohannis a promis împreună cu Președintele Trump să evite riscurile de securitate generate de investițiile chineze și implicarea acestora în rețelele 5G. Președintele Iohannis a fost la fel de clar când a spus: ”Nu vrem să ajungem ca sistemele esențiale să fie operate de companii care nu sunt de încredere”. Secretarul american al Apărării, Mark Esper, a fost empatic când a vorbit despre efectele cu adevărat negative pe care le-ar avea adoptarea tehnologiei chineze 5G în Europa asupra NATO. ”Încrederea în furnizorii chinezi de 5G ar putea provoca perturbări, manipulări și spionaj asupra sistemelor esențiale ale partenerilor noștri. Ar putea, de asemenea, să pună în pericol capacitățile noastre de partajare a informațiilor și comunicațiilor și, prin extensie, ar putea periclita alianțele noastre”. Din fericire pentru România, guvernul Orban a făcut din memorandumul bilateral 5G un pilon de susținere a platformei de securitate cibernetică.

Huawei nu reușește să îndeplinească standardele unor țări democrate, pentru că este controlată total de la Beijing. Pe lângă nenumăratele acuzații penale împotriva companiei și a filialelor sale, Huawei nu are o structură transparentă a acționariatului său, este profund neetică și nu poate fi trasă la răspundere de niciun sistem judiciar imparțial din China.

Mașina de propagandă comunistă chineză a făcut presiuni mari asupra României și a susținut că Huawei este prinsă în ”războiul comercial” dintre Statele Unite și China. Nu este. Statele Unite nu încearcă să conducă decizia spre o firmă sau alta. Statele Unite nu vor avea însă încredere într-un aparat străin agresiv, care să supravegheze fiecare aspect al vieții noastre. Există numeroase companii care oferă soluții 5G, cum ar fi Nokia, Ericsson și Samsung. Acestea au o valoare adăugată: nu sunt aliniate unui guvern comunist, armatei și celor care încalcă în mod grosolan drepturile omului.

Când ideea falsă a propagandiștilor privind războiul comercial eșuează, ei recurg la o altă manevră a comuniștilor – amenință. Huawei susține că mii de locuri de muncă și miliarde de euro sunt puse în pericol: ignorați încercările noastre de a vă controla și practicile noastre sclavagiste de muncă, în caz contrar muncitorii voștri și economiile națiunilor voastre vor fi pedepsite. Din nou, aceasta este o minciună. Ericsson are de două ori mai mulți angajați în România și deja produce echipament 5G aici. Informația și infrastructura sunt puteri care nu ar trebui transferate națiunii chineze, care se supune unui autoritarism absolut, de pe urma căruia România și multe alte țări est-europene încă se refac.

Secretarul de Stat Pompeo ne-a amintit că cei care fac afaceri cu Huawei fac afaceri cu cei care încalcă drepturile omului. Nu trebuie să faceți asta. Există alternative. România poate accepta revoluția 5G și să evite Revoluția Culturală Chineză. Ericsson, Nokia și Samsung sunt doar câteva alternative. Noi susținem progresul oricărei națiuni către viitor. Dar progresul trebuie să includă securitatea informației și o infrastructură care nu se află în mâinile unor puteri străine corupte, care amenință și forțează. România ar trebui să-și stabilească propriile standarde. România trebuie să-și protejeze viitorul și pe poporul său. Mult prea mult din trecutul acestei țări a fost furat în secolul 20 de comuniști – străini și locali – și de către supravegherea continuă. Partidul Comunist Chinez este extrem de experimentat în a folosi tehnologia de supraveghere și opresiune. Nu există loc pentru companiile chineze necinstite într-o Românie liberă și democrată”, scrie ambasadorul american.

http://inliniedreapta.net/stire/ambasadorul-adrian-zuckerman-masina-de-propaganda-comunista-chineza-a-facut-presiuni-mari-asupra-romaniei-in-sprijinul-huawei/?

Legea islamică a apostaziei a fost abrogată în SUDAN

download - Copie

 Doina Bejenaru  18-08-2020 12:00:08

Legea apostaziei din Sudan, care prevedea pedeapsa cu moartea pentru părăsirea islamului, a fost abrogată în cele din urmă. Acesta a fost un motiv de bucurie pentru creștinii sudanezi, în special pentru cei convertiți de la islam. Modificarea legii, care a fost adoptată fără obiecții de către Consiliul Suveran în aprilie, acordă totodată libertăți interzise anterior. Acestea includ libertatea femeilor de a călători în străinătate cu copiii lor, fără a avea consimțământul scris al soțului sau al unui membru de sex masculin din familie și incriminarea mutilării genitale a femeilor.

Noua modificare a pus capăt restricțiilor de lungă durată introduse în regimul de 30 de ani al fostului dictator, Omar al-Bashir, răsturnat de la putere în aprilie 2019. În timp ce apostazia fusese deja incriminată în baza codului penal anterior al Sudanului, regimul al-Bashir a condus sistemul juridic al țării spre o interpretare ultraconservatoare a șariei (legea islamică). Islamiștii din Sudan au cerut ca guvernul să fie răsturnat ca reacție la reforma codului penal. Clericul islamist ultra-conservator, Abdel-Hay Youssef, acum autoexilat în Turcia, a descris reformele drept un „război împotriva virtuților” și a chemat armata să intervină pentru „apărarea legii lui Allah”.

Sudanul este una dintre puținele țări din lume în care oamenii au fost executați oficial pentru apostazie în vremurile moderne.

Modificările includ un articol care interzice takfirul – acțiunea de a acuza un alt musulman că este un apostat, făcând astfel legală uciderea acestuia. „Takfirul a devenit o amenințare pentru securitatea și siguranța societății”, a spus un ministru.

Lăudați-L pe Domnul că legea apostaziei a fost abrogată în Sudan și pentru încurajarea pe care acest lucru o aduce comunității creștine. Mulțumiți-I Lui pentru credința fermă a creștinilor sub dictatura lui al-Bashir, când creștinii au fost nevoiți să trăiască având statut de clasă inferioară după legea șaria, și pentru răbdarea lor în necaz (Romani 5:3-

4). Rugați-vă ca vocile care se ridică împotriva reformelor să fie ignorate, să se renunțe la fundamentalismul islamic al fostului regim și să se acorde o libertate religioasă mai mare.

Sursa: Barnabas Found

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/18/legea-islamica-a-apostaziei-a-fost-abrogata-in-sudan/?