HARMATOLOGIE DESPRE PĂCATELE ŞI ÎNCĂLCĂRILE ACTUALE – John Gill

download - Copie

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE john Gill

Cartea 3—Capitolul 12

DESPRE PĂCATELE ŞI ÎNCĂLCĂRILE ACTUALE

De la păcatul lui Adam apare coruperea naturii, de care toată omenirea ce descinde din el, de-a lungul generaţiilor, este infectată;şi de la coruperea naturii sau de la păcatul care locuieşte în interior se ridică multe alte păcate şi nedreptăţi actuale, care sunt numite în Scriptură „Lucrările cărnii” (Gal. 5:19), sau natură coruptă, spre deosebire de roadele Duhului sau principiile interioare ale harului şi sfinţeniei. (vezi Gal. 5:17,22). Acestea sunt la fel cu „dorinţele cărnii”şi „poftele” sau „voile firii pământeşti” (Efes. 2:3). Actele păcătoase interne ale voinţei, chiar şi toate felurile de senzualitate, pe care pofta sau natura coruptă le lucrează în oameni, şi care se luptă împotriva sufletului: sunt numite uneori „roadele trupului”, ale trupului păcatului; care prin Duhul sunt înăbuşite, slăbite, ţinute sub control, pentru a nu fi comise frecvent şi a nu fi o cale de (Rom. 8:13 6:6). Şi uneori, roadele omului vechi, vechiul principiu al naturii corupte, să fie puse deoparte, cu privire la purtarea exterioară şi să nu fie guvernate de ordinele lor (Col. 3:9 Efes. 4:21). Uneori sunt reprezentate de roade corupte, aduse de un copac corupt; la fel este şi inima păcătoasă a omului şi natura lui şi la fel şi faptele care ies din ea: dacă pomul nu este bun, nu va avea roade bune: inima trebuie făcută să fie bună, pentru ca omul să poată face lucrări bune, (Matei 7:16-20; 12:33). Acele păcate sunt naşterea naturii corupte, care este ca o femeie care concepe, poartă şi naşte; „Când pofta a zămislit, dă naştere păcatului” (Iacov. 1:15; Rom. 7:5). Natura coruptă este fântâna şi păcatele actuale, interioare sau exterioare sunt izvoarele care curg din ea; „Din inimă” ca dintr-o fântână, „vin gândurile rele” (Matei 15:19), cum este primăvara, la fel sunt şi izvoarele, dacă apa la izvor este amară, la fel sunt şi apele care curg de acolo; „Curge din acelaşi izvor şi apă dulce şi spă amară?” Nu.

Păcatele actuale sunt deviaţii de la legea lui Dumnezeu; deoarece „păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4). Acţiunile naturale nu sunt păcătoase; deoarece toate acţiunile şi mişcările sunt de la Dumnezeu, prima Cauză; de la care nu vine nimic păcătos; creaturile depind de El în acţiuni şi în subzistenţă; „În El avem mişcarea”; altfel ar fi independente de El; pe când „toate lucrurile sunt din El”. Dar o acţiune este bună sau rea, în funcţie de acordul sau dezacordul ei cu legea lui Dumnezeu, conformitatea sau neconformitatea ei cu legea; este neregularitatea, abaterea şi anomalia acţiunii de la regula legii divine, acesta este păcatul; şi aceasta, gând, cuvânt sau faptă; deoarece păcatele efective nu sunt restrânse la acţiuni externe, făcute de elementele trupului, ca instrumente ale nedreptăţii; ci include acţiunile păcătoase ale minţii, gândurile rele, poftele carnale, poftele inimii, „ereziile”, erorile minţii, părerile false despre lucruri şi „invidiile”, sunt recunoscute printre „lucrările cărnii” (Gal. 5:20,21). Şi când deosebim păcatul actual de cel iniţial, nu vrem să spunem că păcatul iniţial nu este actual. Primele păcate ale lui Adam şi Eva erau păcate actuale, reale, încălcări ale legii lui Dumnezeu; „Eva a încălcat”; aceasta înseamnă vinovată de un act de încălcare; şi citim despre „încălcarea lui Adam”, care este primul păcat pe care l-a săvârşit el (1 Tim. 2:14; Rom. 5:14). Şi păcatul iniţial, derivat din păcatul primilor părinţi, este de asemenea actual; este o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi este foarte activ şi operativ, pusă în om lucrează în om carnalitatea; împiedică tot binele, şi face tot răul pe care îl poate face; şi este în sine păcat. Dar păcatele actuale sunt acte secundare, care curg din natura coruptă. Treaba mea nu este să dezvolt anumite păcate, explicând natura şi arătând răutatea lor; care aparţine unei alte părţi a planului meu care va urma, „Teologie practică”.  Voi trata deci numai păcatele actuale foarte scurt, în mod doctrinal, distribuind păcatele pe tipuri şi feluri diferite, reducându-le la clasele potrivite, înşirându-le sub capetele respective.

1.În primul rând, cu privire la obiectul păcatului, se pot distinge păcate împotriva lui Dumnezeu; păcate împotriva altora, vecinii, prieteni şi cei care sunt în legătură cu noi; şi păcate împotriva noastră înşine; pentru această distincţie există bază în 1 Samuel 2:25. „Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el

1a. Sunt unele păcate care sunt mai imediate şi directe împotriva lui Dumnezeu; toate păcatele sunt de fapt împotriva Lui, fiind contrare naturii şi voinţei Lui; o încălcare a legii Lui; o sfidare şi o neglijare şi o negare tacită a puterii Lui legislative şi a autorităţii Lui; care este „Dătătorul legii care poate salva sau distruge”. Păcatele lui David împotriva lui Urie sunt mărturisite de El ca fiind împotriva Domnului; „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit” (Ps. 51:4). Dar sunt unele păcate care îl vizează în mod particular, într-un mod deschis, curajos şi îndrăzneţ; „Limbile şi faptele lor sunt împotriva lui Dumnezeu” But (Isa. 3:8). Sunt aşa cum îi descrie Elifaz, „îşi întind mâna împotriva lui Dumnezeu” (Iov 15:25,26), minţile lor fireşti fiind în duşmănie cu Dumnezeu. În mod particular, păcatele împotriva primei table a legii, sunt păcate împotriva lui Dumnezeu; ca de exemplu ateismul în teorie şi în practică; care este o negare a existenţei lui Dumnezeu, şi loveşte chiar în Fiinţa Sa: blasfemierea Numelui Său , a desăvârşirii Lui, a providenţei Lui; ceea ce este unul dintre lucrurile care provin din inimile rele ale omului: idolatria, alţi dumnezei înaintea Lui, slujirea creaturii în locul Creatorului; închinându-se şi plecându-se înaintea idolilor de aur, argint, alamă, lemn şi piatră: la care se poate adăuga senzualitatea, voluptatea, facerea unui idol din stomac, zgârcenia, care este idolatrie: luarea numelui Domnului în deşert, folosirea lui în ocazii neînsemnate şi într-o manieră irelevantă: blestemarea creaturilor în numele lui Dumnezeu, jurarea strâmbă pe acest Nume, ceea ce este sperjur: dorinta de a iubi pe Dumnezeu, şi teama de El; neluând în seamă închinarea, privată sau publică; o profanare a zilei de închinare şi o neglijare a ritualurilor serviciului divin.

1b. Păcatul împotriva celorlalţi, sunt încălcarea celei de-a doua table a legii; ca de exemplu nesupunerea faţă de părinţi; lipsa respectului, a reverenţei, onoarei, atenţie la poruncile lor: la care se pot adauga, nesupunerea faţă de superiori; regele ca şi conducător suprem, ca tată al ţării; magistraţi subordonaţi; lucrători ai cuvântului, stăpâni, etc. Crima sau a lua viaţa cuiva este păcat împotriva poruncii a şasea, după cum prima este împotriva celei de-a cincia; există diverse tipuri din acestea; ca de exemplu patricid, fratricid, etc. ultimul fiind de fapt primul păcat despre care am citit, după păcatul primilor părinţi: se pare că păcatul uciderii exista din abundenţă în lumea veche deoarece la început a fost făcută o lege nouă cu privire la aceasta; „Cine varsă sângele altui om, va pieri în acelaşi fel” (Gen. 9:6). Toate păcatele necastităţii, în gânduri şi cuvinte obscene şi acţiuni murdare, sunt încălcări ale poruncii a şaptea, care interzice adulterul, concubinajul, incestul şi toate poftele nenaturale: luarea proprietăţii unui om, privat sau public, prin forţă sau fraudă, prin acuzaţii false, împiedicând sau folosind şiretenia în comerţ şi afaceri sunt încălcări ale poruncii a noua; şi nu numai aducând atingere persoanei sau proprietăţii altora, numelui lor bun, creditului lor şi reputaţiei vine sub numele de păcate contra celorlalţi; pentru răpirea bunului nume al cuiva este la fel de rău ca şi când i-ai lua banii, şi este lângă a-i lua viaţa.

1c. Sunt păcate împotriva sinelui unui om; apostolul recunoaşte păcatele trupeşti ca fiind păcate „împotriva corpului unui om” (1 Cor. 6:18), ce este o poluare aduce dezonoare, îl umple de boli dezgustătoare şi îi slăbeşte puterea. Beţia este un alt păcat împotriva sinelui; îl privează de exerciţiul raţiunii, îi slăbeşte sănătatea, îi risipeşte timpul, tăria, şi trupul. Sinuciderea este un păcat împotriva primului principiu al naturii, auto-ocrotirea. Stoicii o aplaudă ca pe o acţiune „eroică”, dar este una rea, laşă şi josnică; şi trădează nevoia de curaj al minţii de a îndura adversităţile prezente şi de a întâmpina ceea ce se crede a urma. Nici un om nu are dreptul de a dispune de propria viaţă; Dumnezeu o dă, sau o împrumută şi numai El are dreptul de a o lua.

2 În al doilea rând, cu privire la subiectul păcatului, se pot distinge păcate interne şi externe; păcate ale inimii, buzelor şi vieţii; sau ale gândului, cuvântului şi acţiunii.

2a.Păcatele interne, păcatele inimii; plaga păcatului începe acolo, acolo este începutul; este deznădăjduit de slabă, este slăbiciunea însăşi; şi din ea curg toate tipurile de păcat; gândurile ei sunt rele, sunt groaznice pentru Dumnezeu, şi foarte primejdioase pentru oamenii  buni, care urăsc gândurile în van; chiar gândul prostiei sau al slăbiciunii este păcat. [1]  Imaginarea gândurilor inimii este un rău continuu, chiar baza gândirii, mişcarea păcatului în minte, lucrează pentru a aduce roadă pentru moarte; dorinţele şi poftele minţii sunt carnale şi păcătoase, care sunt de mai multe feluri: pofta necurată a inimii; pofta patimii, mânia şi răzbunarea; pofta invidiei, al cărei obiect nu poate sta inainte si care sunt supuse ei,  pofta ambiţiei şi mândriei; şi care sunt astfel concluzionate de către apostol”poftele firii pământeşti, pofta ochilor şi mândria vieţii” (1 Ioan 2:15).

Erorile minţii, opiniile false despre lucrurile contrare cuvântului lui Dumnezeu; toate îndoielile nerezonabile, chiar si in sfinti; şi toate acţiunile necredinţei, care pornesc dintr-o inimă rea, vin în această categorie de păcate, cele interne, sau păcate ale inimii.

2b. Păcatele buzelor sau cu cuvântul, care sunt externe, pronunţate deschis, cu privire la Dumnezeu sau oameni şi unul pe celălalt; blasfemierea lui Dumnezeu, vorbirea de rău despre oameni, blestemarea, înjurăturile, minciuna, cuvintele obscene şi necredincioase, orice fel de comunicare coruptă; toată amărăciunea, mânia, furia, strigarea, vorbirea de rău, vorbirea prostească şi gluma, care nu sunt convenabile; da orice cuvânt nefolositor vine la socoteală ca păcat şi va fi adus la judecată vezi (Efes. 4:25,29,31 5:4; Matei 12:36,37).

2c. Acţiunile externe ale vieţii şi conversaţiei: o conversaţie inutilă, o desfăşurare a păcatului, haina mânjită de carne, păcatele ochiului şi ale mâinii drepte şi toate pentru care membrii Trupului sunt folosiţi ca instrumente.

3.În al treilea rând, cu privire la părţile păcatului: pot fi împărţite în păcate omisive şi comisive; când unele lucruri sunt lăsate nefăcute, deşi ar trebui făcute, şi altele care nu trebuie făcute, dar sunt; o astfel de distincţie poate fi observată în cuvintele lui Hristos, sau este o bază în ele (Matei 23:23; 25:42-44), şi ambele categorii de păcate sunt exprimate în Isaia 44:22-24. Păcatele omisive sunt împotriva preceptelor afirmative, nefacerea a ceva ce este poruncit; păcatele comisive sunt împotriva preceptelor negative, a face ceea ce este interzis; (vezi Iacov. 4:17).

4.În al patrulea rând, păcatul poate fi distins de principiul din care se ridică. Unele păcate apar din ignoranţă, ca prinţul lumii care L-a răstignit pe Domnul vieţii şi slavei; în apostolul Pavel, pe când era neregenerat, în persecutarea sfinţilor şi facerea multor lucruri care sunt contrare numelui lui Isus; şi care au fost făcute în mod ignorant şi în necredinţă şi în cei care nu cunosc voia stăpânului şi nu o fac şi trec neîndreptaţi; mai ales cei a căror ignoranţă este voită şi nefirească, care nu ştiu şi nu vor înţelege, dar resping şi dispreţuiesc mijloacele cunoştinţei şi care spun lui Dumnezeu să plece de la ei, nu vrem cunoştinţa căilor Tale; păcatele altora sunt îndrăzneţe , voite, făcute în cunoştinţă şi la alegere şi care merită multe lovituri, (vezi Luca 12:47,48). Unele păcate sunt din infirmitatea cărnii, puterea tentaţiei celui rău şi capcanele lumii, în care oamenii sunt înşelaţi prin înşelătoria păcatului şi sunt luaţi şi covârşiţi pe neaşteptate şi surprinşi în comiterea lor; ceea ce este cazul adesea al copiilor lui Dumnezeu.

5.În al cincilea rând, păcatele pot fi distinse după gradele pe care le au, în mai mici şi mai mari; deoarece nu toate păcatele sunt egale, după cum spun Stoicii, [2]şi unele sunt mai grave decât altele, cu privire la obiectul lor; ca păcatele împotriva lui Dumnezeu, care sunt mai mari decât cele împotriva oamenilor; încălcând prima tablă a legilor, mai mare decât cea de-a doua: şi cu privire la oamenii care le comit şi cu privire la locul şi timpul când şi unde sunt comise, cu alte circumstanţe; unele sunt ca un praf în ochi, altele ca razele. Domnul nostru ne-a învăţat această distincţie, nu numai în Matei 7:3-5 dar când spune „cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). Şi aceasta apare din diferitele grade de pedeapsă pentru păcat, care sunt repartizate proporţional; Domnul nostru vorbind de unele oraşe în care erau învăţate doctrinele Lui şi unde erau făcute minunile Lui, şi care nu se pocăiau, spune despre ele că „a fi mai uşor pentru Tir şi Sidon şi Sodoma decât pentru voi.” (Matei 11:20-24). Conform legilor lui Draco, toate păcatele erau egale şi toate erau pedepsite cu aceeaşi pedeapsă capitală; furtul unui măr la fel ca şi uciderea unui om. De aici s-a spus că Draco şi-a scris legea nu în cerneală ci în sânge. [3]Nu la fel sunt legile lui Dumnezeu, nici natura păcatului, conform lor.

  1. În al şaselea rând, păcatele pot fi distinse în funcţie de circumstanţe. De exemplu,

6a. În păcate secrete şi păcate deschise. Păcatele secrete sunt comise în secret, sau păcate ale inimii, pe care nimeni în afară de Dumnezeu şi sufletul omului le cunoaşte ; şi unele trec neobservate chiar şi de omul cel bun şi sunt opuse păcatelor îndrăzneţe; distincţie ce poate fi observată în Psalmul 19:12, 13. Altele sunt făcute deschis, public, înaintea soarelui şi în faţa tuturor, fără frică sau ruşine. Păcatele unor oameni merg la judecată dinainte; sunt unele notorii; condamnate de toţi, înainte ca să vină judecata; şi altele sunt comise în secret, care vin după, dar toate vor fi aduse la judecată  (1 Tim. 5:24; Ecl. 12:14).

6b. Papistaşii disting păcatul în scuzabile şi mortale: care nu pot fi admise fără limitare sau restricţie; deşi toate păcatele sunt scuzabile sau pardonabile prin harul lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos, fiind astfel iertate, cu excepţia unuia, care va fi menţionat imediat; totuşi nici unul nu este scuzabil în natura lui; sau sunt atât de mici şi de neînsemnate încât nu merită moartea, numai o pedeapsă mai mică; deoarece toate păcatele sunt mortale şi merită moartea; „plata păcatului”, a oricărui şi a tuturor păcatelor, fără diferenţă între mai mare sau mai mici, este moartea, moartea eternă, cum trebuie să fie; deoarece „blestemat este cel care nu continuă în toate lucrurile”, fie ele mai mari sau mai mici, „scrise în cartea legii sa le faca”: dacă prin urmare fiecare încălcare a legii este expusă la blestemul ei, care este moartea, atunci toate păcatele sunt mortale. Totuşi,

6c. Păcatul poate fi distins în scuzabil şi de neiertat. Toate păcatele copiilor lui Dumnezeu sunt scuzabile, uşor de iertat şi sunt de fapt iertate. Dumnezeu le iartă toate greşelile şi le vindecă bolile, maladiile lor spirituale: şi pe de altă parte, toate păcatele desfrânaţilor, ale păcătoşilor abandonaţi, care trăiesc şi mor în lipsă de căinţă şi necredinţă sunt de neiertat; „Cel ce l-a făcut n-a avut milă de el,” pentru a le ierta păcatele; „Cel ce l-a întocmit nu l-a iertat.” (Isa. 27:11). Există un păcat care este numit „păcatul de neiertat”, care este păcatul sau blasfemia împotriva Duhului Sfânt; şi despre care se spune expres că „nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni” (Matei 12:31,32). Dar nu despre orice păcat împotriva Duhului Sfânt este vorba aici; orice păcat comis împotriva lui Dumnezeu este şi împotriva Duhului Sfânt, împotriva Tatălui ca şi împotriva Fiului; Fiind un Sigur Dumnezeu, împotriva căruia se comite păcatul: nu este vorba nici de negarea divinităţii şi a personalităţii Lui, deşi păcatele împotriva Lui sunt din ignoranţă şi sunt erori de judecată; din care persoanele îşi pot reveni, de care se pocăiesc şi la care renunţă: nu este nici o negare a necesităţii lucrării harului asupra sufletelor oamenilor, pentru regenerarea lor, convertirea lor şi sfinţirea lor, pentru aceleaşi motive: oamenii pot, şi cei buni la fel, întrista Duhul Sfânt prin păcatele lor, să-L supere, ca Israeliţii; şi totuşi să nu păcătuiască păcatul de neiertat: da, un om poate încălca toate cele zece porunci şi să nun păcătuiască împotriva Duhului Sfânt, nu este un păcat împotriva legii, ci împotriva Evangheliei; este vorba de negarea adevărului mare şi fundamental al Evangheliei, salvarea prin Isus Hristos cu toate laturile ei, pace şi iertare în sângele Lui remuşcări prin sacrificiul Lui şi îndreptăţire prin neprihănirea Lui; şi aceasta după ce a primit cunoştinţa acestui adevăr, sub iluminarea, convingerea şi dovezile Duhului lui Dumnezeu; şi totuşi, prin instigarea lui Satan, şi slăbiciunea propriei inimi, voit şi în cunoştinţă neagă cu răutate acest adevăr şi persistă acolo cu încăpăţânare. Astfel, nu vine niciodată la pocăinţă, nu are iertare, nici aici, nici dincolo. Nu pentru că Duhul Sfânt este superior faţă de celelalte Persoane divine; deoarece sunt egali: nici printr-o deficienţă a harului lui Dumnezeu, sau sângelui lui Hristos; dar prin natura păcatului, care este diametral opus căii mântuirii, iertării, remuşcării şi îndreptăţirii; deoarece pentru negarea acestora ca fiind din Hristos, nu mai există iertare; deoarece nu va fi trimis un alt Isus, nu va fi dat un alt Salvator; nu va mai fi nici o vărsare de sânge, nici un sacrificiu, nici un alt sacrificiu pentru păcat; nici o altă revărsare a neprihănirii. Deci, nu rămâne nimic, decât o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a revoltei, care vor veni peste aceste persoane. Deasupra a tot ce poate fi observat, de la un început mic, aşa cum pare păcatul primilor părinţi, ce lucruri mari au apărut; ce rădăcini de amărăciune au adus roade neîntregi şi periculoase; un astfel de număr vast de păcate şi de o astfel de mărime enormă: ce virtute trebuie să fie în sângele lui Hristos, să cureţe de astfel de păcate, de toate; şi în jertfa Lui să facă ispăşire pentru ele; şi în neprihănirea Lui să-i îndreptăţească! Şi ce mare este harul din abundenţă al lui Dumnezeu, încât acolo unde păcatul a fost din abundenţă, harul este super abundent!

NOTE DE FINAL:

[1] Prov. xxiv. 9. This is a Christian doctrine; “apud nos et cogitare  peccare est”, Minutius Felix in Octavio, p. 39. and yet an heathen poet asserts it, from whom one would not have expected it; “nam scelus intra se tacitum qui cogitat ullum, facti crimen habet–-” Juvenal, Satire 13. v. 209. Vid. Alex. ab Alex. Genial. Dier. l. 2. c. 16.

[2] Laert. l. 7. Vita Zeno, p. 510.

[3] Plutarch in Solon. p. 87.

http://www.voxdeibaptist.org/despre_pacat_Gill.htm

HARMATOLOGIE DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE – John Gill

download - Copie

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE Cartea 3—Capitolul 11

DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE  John Gill.

Dovedind deja acuzaţia de vinovăţie pentru păcatul lui Adam pentru posteritatea lui, ceea ce urmează după aceasta este depravarea naturii, derivată lor de la el; prin aceasta înţelegându-se decăderea generală a omenirii, a tuturor caracteristicilor firii umane şi a tuturor puterilor şi resurselor sufletului şi elementelor corpului.

Unu, voi dovedi că există o astfel de depravare şi corupere a omenirii.

1a. Păgânii înşişi au cunoscut-o şi s-au plâns de ea, ei afirmă că nici un om nu este născut fără păcat;[1] că orice om este vicios natura;[2] că este o dispoziţie rea, sau un afect vicios, care este sădit şi creşte în oameni;[3] şi este o parte fatală de rău în toţi când se nasc, de acolo fiind depravarea sufletului, bolile, etc.[4] şi cauza viciului este de la părinţii noştri, mai degrabă şi de la primele principii, decât de la noi:[5] şi Cicero[6] deplânge în mod deosebit că oamenii sunt aduşi la viaţă de către fire ca mamă vitregă, cu un trup gol, fragil şi infirm şi cu o minte sau suflet înclinate spre pofte.

1b. Apocalipsa o afirmă; Scripturile abundă cu mărturii despre aceasta, afirmând că nici un om nu se poate naşte pur şi curat; că tot ce este născut din carne, sau vine în lume prin producere obişnuită, este carne, carnal şi depravat; că toţi oamenii, evrei şi neamuri, se află sub păcat, sub vină, impur şi sub domnia păcatului; că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor este rea şi aceasta în mod continuu; că inima este înşelătoare şi deznădăjduit de slabă; şi din ea iese tot ce este stricat şi păcătos (Iov 14:4; Ioan 3:6; Rom. 3:9; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Matei 15:19).

1c. Raţiunea confirmă aceasta, că aşa trebuie să fie; că dacă un pom este stricat, nu poate aduce decât roade stricate; că dacă rădăcina omenirii este ne sfântă şi ramurile trebuie să fie la fel; dacă fântâna este necurată şi izvoarele trebuie să fie la fel; dacă părinţii direcţi sunt necuraţi, posteritatea lor trebuie să fie necurată, deoarece un lucru curat nu poate veni dintr-unul necurat; şi dacă Dumnezeu a făcut din sângele unui om toate naţiunile care sunt pe pământ şi acel sânge este pătat de păcat, tot ce porneşte de la el prin concepere obişnuită, trebuie să aibă aceeaşi pată.

1d. Toată experienţa mărturiseşte adevărul acesta; nici un om nu s-a născut vreodată în lume, fără păcat; nici unul nu a fost vreodată scutit de această molipsire şi contaminare a firii, „nu este nici unul care să facă binele, nici unul” (Rom. 3:10) care să facă binele natural şi de la el, motivul este, pentru că nu este nici unul bun din natura lui; din toate milioanele de oameni care au venit de la Adam, prin concepere obişnuită, nici unul nu a fost găsit fără păcat; există doar o excepţie de la aceasta, o caracteristică a firii umane şi aceea este natura umană a lui Isus Hristos; şi aceasta este excepţia deoarece producerea, conceperea Lui a fost excepţională şi nu a descins din Adam, prin producere obişnuită.

1e. Necesitatea răscumpărării prin Hristos şi a regenerării de către Duhul lui Hristos, arată că oamenii trebuie să fie într-o stare de depravare, sau nu ar fi fost nevoie de acestea. Răscumpărarea oamenilor din păcat şi dintr-o purtare în van, presupune că ei sunt sub puterea păcatului şi influenţa acestuia, care conduce o viaţă păcătoasă şi sterilă;  şi dacă oamenii erau liberi de murdăria păcatului, sângele lui Hristos care să-i cureţe de toate nu mai era necesar; fiinţa Lui a fost făcută înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ei, implică faptul că erau ne sfinţi şi nejustificaţi şi robi păcatului şi lui Satan: regenerarea şi sfinţirea sunt absolut necesare pentru ca un om să se bucure de fericire veşnică; „dacă un om nu este născut din nou, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”; şi „fără sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ioan 3:3; Evr. 12:14), dar ce ocazie ar fi fost ca omul să fie născut din nou sau să aibă o naştere nouă şi supranaturală, dacă el nu ar fi fost pângărit de prima naştere, cea naturală; sau să fie sfinţit, dacă nu era ne sfânt şi necurat? (vezi 1 Cor. 6:9-11).

2.Doi, numele sub care această depravare a firii este cunoscută în Scriptură merită atenţie , deoarece nu slujesc numai la a oferi mai multă lumină despre natura ei, dar o şi confirmă; este de asemenea numită „păcat”, fiind o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi contrară ei; este reprezentată ca fiind foarte activă, lucrând tot felul de carnalităţi şi moartea însăşi; înşelând, distrugând, ucigând şi ca fiind foarte păcătoasă chiar ca o hiperbolă, fiind plină de tot păcatul şi sursa tuturor (Rom. 7:8,11,13). Are numele de „păcat care locuieşte”; apostolul vorbeşte despre aceasta cu privire la el, „nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7:17,20), nu este ceea ce vine şi pleacă, sau un vizitator din când în când, ci un locuitor şi încă unul care face numai probleme; împiedică tot binele şi face tot răul pe care poate să-l facă; şi locuieşte şi va locui cât timp oamenii sunt în acest templu, trupul, şi chiar în sfinţi, până când casa lor pământească a acestui templu va fi destrămată; este ca împrăştierea leprei în casă, care nu se vindecă până când casa nu este dărâmată şi piatra şi lemnul duse într-un loc necurat: deci templul trupului nu va scăpa de depravarea firii până când nu va fi dărâmat şi dus la mormânt. Se spune că este „legea păcatului” şi „legea în elementele trupului”; care are forţă, putere şi autoritate; domneşte ca un rege, mai degrabă ca un tiran, pentru că duce la moarte, cu excepţia cazului în care harul nu o previne; şi decretă legile şi cere supunere la ele; şi supunerea este oprita la poftele ei; oamenii slujesc diverselor pofte şi plăceri (Rom. 7:23; 8:2; 6:12; 5:21; Tit 3:3). Uneori este numit „trupul păcatului, deoarece constă în diferite părţi şi elemente, ca un trup; este un agregat sau o asamblare de păcate şi include totul în el (Rom. 6:6; Col. 3:5). Uneori se numeşte „omul cel vechi”, deoarece este efectul otrăvii şarpelui cel vechi, este aproape la fel de vechi ca şi primul om ; şi la fel de vechi ca orice om în care este; există de când este omul (Rom. 6:6; Efes 4:22). Adesea este numit carne, deoarece este propagat de carne şi este carnal şi depravat şi este opus duhului şi principiilor harului, care este de la Duhul lui Dumnezeu; şi în care nici un lucru bun , nimic spiritual nu locuieşte (Ioan. 3:6; Gal. 5:17; Rom. 7:18,25). Mai este numit „poftă” sau „carnalitate”; care este păcatul însuşi şi mama tuturor păcatelor; constă în mai multe ramuri, numite pofte trupeşti şi pofte lumeşti, pofta cărnii pofta ochilor şi mândria vieţii (Rom. 7:7; Iacov. 1:15; 1 Ioan 2:15). Evreii o numesc de obicei plăsmuirea răului sau imaginaţie.

3.Trei, această depravare a firii este universală,—

3a. Cu privire la caracteristicile omenirii. Primii noştri părinţi şi toţi descendenţii lor sunt pătaţi de ea. Depravarea imediată în urma păcatului primilor noştri părinţi a avut loc în ei; după cum apare de la ruşinea, confuzia şi teama cu care au fost imediat umpluţi; de la prostia şi nebunia lor când s-au gândit să se ascundă de Dumnezeu printre pomii grădinii; de la încercările lor de a ascunde, îmblânzi şi scuza păcatul lor, femeia care a dat vina pe şarpe, bărbatul pe femeie şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu Însuşi. Urmaşii lor direcţi s-au molipsit de la ei; primul om născut în lume, Cain, depravarea firii a apărut curând în el, în înfăţişarea lui mânioasă şi invidioasă, când jertfa fratelui său a fost preferată şi nu s-a lăsat până nu a vărsat sângele fratelui său, ceea ce a făcut: şi deşi Abel este numit Abel cel neprihănit, cum era, prin neprihănirea lui Hristos, atribuită lui şi pe socoteala noului om creat în el pe baza neprihănirii şi sfinţeniei adevărate; ca urmare a trăit sobru şi neprihănit, dar nu era fără păcat, altfel de ce oferea el jertfe şi prin credinţă s-a uitat la jertfa lui Hristos, care urma să se facă pentru a face ispăşire pentru păcatele lui şi ale altora? În locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain, Dumnezeu a ridicat o altă sămânţă lui Adam, pe care l-a zămislit după chipul lui şi asemănarea lui; nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat Adam; ci în aceea pe care el a adus-o asupra lui, prin păcatul şi căderea lui: posteritatea acestui om şi a lui Cain, au populat întreaga lume înainte de potop. Şi care este socoteala dată despre ei? Este că pământul a fost corupt prin ei; că toată carnea a fost coruptă pe pământ; şi că numai un om a găsit îndurare în ochii lui Dumnezeu; şi că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor era numai rău continuu (Gen. 4:25; 5:3; 6:5,8,11,12). Cât despre locuitorii noii lumi, care au răsărit din Noe şi cei trei fii ai săi, care a descins din linie dreaptă din Set, la fel se spune şi despre ei (Gen. 8:21). Pe scurt, toate naţiunile de pe pământ, care pot fi împărţite în evrei şi neamuri şi care includ întregul, sunt sub păcat, sub vina şi mizeria lui; nu numai neamurile, la ale căror timpuri de ignoranţă Dumnezeu a clipit, şi pe care i-a suferit să meargă pe căile lor, care erau păcătoase; dar chiar şi poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a ales să fie un popor special şi individual, a fost întotdeauna rebel, din vremea când erau un popor; tot timpul Moise a fost cu ei; în vremea Judecătorilor; şi în vremea Regilor, după cum mărturisesc cele câteva captivităţi; erau o sămânţă de făcători de rău; un popor încărcat de fărădelegi; în orice vreme sau perioadă de timp, oricând Dumnezeu privea la starea şi condiţia omenirii, acesta era totalul socotelii; „Sunt depravaţi”, (Ps. 14:1-3; Rom. 3:9-12). Discordiile, certurile şi războaiele care au avut loc în lume, în toate vremurile, sunt o dovadă constantă şi continuă a depravării naturii umane; „Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov. 4:1), care, la fel cum este adevărat războiul dintre fire şi duhul din suflet; şi animozităţile şi discordiile între experţii în religie; la fel şi războaiele dintre naţiuni, în sens civil; şi care au fost de la început şi încă mai continuă: o ceartă care a fost între primii doi oameni născuţi în lume, care a ajuns la vărsare de sânge; şi imediat ce s-au format regate şi state şi regi peste ele, auzim de războaie între ei. Priviţi la istoria tuturor vremurilor, ale tuturor naţiunilor din ele, şi le veţi găsi pline de socoteli ale acestor lucruri; toate care s-au ridicat din mândrie, ambiţie şi poftele oamenilor. Da, această depravare şi corupere a firii a apărut nu numai între oamenii din lume, din toate vremurile, ci şi între oamenii lui Dumnezeu şi după ce au fost chemaţi de har: nu a existat niciodată un om drept, care să facă binele şi să nu păcătuiască; în multe lucruri, în toate lucrurile ei păcătuiesc şi ofensează; în ei, în carnea lor, în partea lor coruptă nu locuieşte nici un lucru bun: spun că nu au păcat, se înşeală singuri şi adevărul nu este în ei.

3b. Această depravare a firii este generală, cu privire la părţile omului, la toate puterile şi resursele sufletului lui şi elementele trupului lui.

3b1. Cu privire la puterile şi resursele sufletului omului, la tot ce este în el; inima lui este înşelătoare şi deznădăjduit de rea; partea lui interioară este slăbiciune, gândurile inimii lui sunt rele, vane şi păcătoase; da, imaginaţia gândurilor inimii lui, chiar temelia gândului, primele mişcări care sunt în om în acest fel; mintea şi conştiinţa, sunt pângărite şi nimic nu poate îndepărta murdăria, doar sângele lui Isus: înţelegerea este întunecată de orbirea şi ignoranţa care sunt în ele; aşa încât un om firesc nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu; orice cunoştinţă ar avea oamenii despre lucrurile naturale şi civile, nu au nici una despre lucrurile spirituale; sunt înţelepţi în a face răul, dar nu au cunoştinţă să facă binele; nu ştiu şi nu vor înţelege: voinţa este împotriva la ceea ce este bun; mintea firească este duşmănie cu Dumnezeu şi nu este supusă legii lui Dumnezeu; şi nici nu poate fi fără harul Lui; este împietrită, dificilă, încăpăţânată şi perversă, până când inima de piatră este îndepărtată şi este dată o inimă de carne. Emoţiile sunt nechibzuite, merg pe un canal diferit, sunt fixate pe obiective greşite; oamenii urăsc ce ar trebui să iubească şi iubesc ce ar trebui să urască; urăsc binele şi iubesc răul; sunt iubitori de plăceri, de pofte păcătoase şi plăceri, decât iubitori de Dumnezeu, oameni buni şi lucruri bune. Pe scurt, nu este nici un loc curat, nici o parte liberă de mizeria şi influenţa păcatului.

3b2. Toate elementele trupului sunt pângărite de ea; limba este o parte mică şi este o lume de fărădelegi ea însăşi şi pângăreşte tot trupul; cele câteva elemente sunt folosite ca instrumente ale necurăţiei; unele dintre ele fiind menţionate în particular în socoteala generală a depravării omului, (Ro 3:1-31) ca gâtul, buzele, gura şi picioarele, toate angajate în slujba răului.

4.Patru, timpul când depravarea firii are loc în om; cea mai mică dată este în tinereţea lui; „Imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui” (Gen. 8:21), adică imediat ce este capabil de exercitarea raţiunii lui şi de comiterea păcatului actual; care la această vârstă apare ca nesupunere faţă de părinţi şi minciună; şi aceasta nu este spus de anumiţi oameni sau indivizi, ci despre oameni în general; şi nu numai ca în vremea lui Noe, ci în toate generaţiile ce au urmat, până la sfârşitul lumii. Această depravare a firii umane este dusă mai departe, în unele pasaje, până la naşterea unui om; „Cei răi Sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor”; adică sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu; fiind sub puterea unei morţi morale, sau morţi în fărădelege şi păcate; „mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3), adică imediat ce sunt capabili să vorbească şi să mintă, copiii sunt înclinaţi devreme spre aceasta; şi aceasta se spune nu numai despre cei care ajung imorali, destrăbălaţi şi păcătoşi abandonaţi, ci şi despre cei ce sunt născuţi din părinţi religioşi, au o educaţie religioasă şi devin religioşi ei înşişi, sunt „numiţi stricaţi încă din pântece” (Isa. 48:8), adică imediat ce sunt capabili să comită încălcarea de fapt. David poartă o mizerie a firii lui chiar mai mult, când spune; „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), ceea ce el observă, nu pentru a atenua, ci pentru a agrava, păcatul pe care îl mărturisea, în care fusese atât de devreme şi de mult păcătos; şi nu era ignorant de depravarea firii lui şi cât de înclinat era spre păcat, încât nu mai era veghetor împotriva lui. Nu spune „păcatul meu şi fărădelegea mea”, deşi erau ale lui, fiind în firea sa; dar „păcat” şi „fărădelege”, fiind obişnuit la el cu restul omenirii; şi ceea ce l-a însoţit de la formarea sa în pântece, deci înainte de a putea comite un păcat în fapt; deci modelul depravării iniţiale a firii lui; şi aceasta imediat ce sufletul şi trupul au fost unite, el a fost deja o fiinţă păcătoasă. La acest sens al cuvintelor au existat obiecţii, că David vorbeşte numai de păcatul mamei lui; şi se fac aluzii că păcatul ei era cel al adulterului. Aceasta arată cât de mult susţinătorii purităţii firii umane sunt strânşi de acest pasaj, să recurgă la o astfel de interpretare, cu preţul caracterului unei persoane inocente, despre care nu se sugerează nimic de acest fel, în scrierile sfinte; ci, dimpotrivă, că ea era o persoană pioasă şi religioasă; David se evalua în raport cu relaţia lui cu ea şi se roagă să fie considerat de dragul ei (Ps. 86:16; 116:16). Pe lângă aceasta, dacă aşa ar fi fost cazul, David ar fi fost nelegitim; şi legea în Israel interzicea intrarea în congregaţia Domnului şi nu ar fi putut avea nici o funcţie în biserică sau în stat; nici nu ar fi răspuns domeniului şi planului lui David să expună păcatele altora, mai ales ale părinţilor săi, în timp ce îl mărturiseşte şi deplânge pe al său; nici particula „în” nu aparţine mamei, ci lui însuşi, cu sensul nu că mama lui era în păcat sau că ea în sau „prin păcat” l-a conceput; ci că el a fost conceput ca fiind în păcat, sau că imediat ce firea umană a fost formată în el şi sufletul şi trupul au fost unite, el era în păcat şi păcatul în el; sau el a devenit o creatură păcătoasă. Unii care nu merg atât de departe, presupun totuşi că păcatul părinţilor lui direcţi, în procrearea şi conceperea lui, deşi în căsătorie conform legii, este menţionat aici; dar aceasta nu poate fi; deoarece propagarea speciei umane, prin producere, este un principiu implantat de Dumnezeu însuşi, deci nu este păcătos. A fost prima lege a firii, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; dată în starea de inocenţă. Căsătoria a fost instituită în paradis şi întotdeauna a fost văzută ca onorabilă, când patul nu este pângărit. În plus, unul din cuvintele folosite, tradus ca „forma” , este forma pasivă şi se referă la ceea ce nici David, nici părinţii lui nu puteau fi activi; şi întregul se referă la uimitoare lucrare a formării lui, pe care el o admiră atât de mult, (Ps 139:14-16). Alţii obiectează, că el nu merge mai sus decât mama sa; şi nu se ţine seama de Adam. Nici nu era nevoie; deoarece depravarea firii merge pe canal genetic, el nu a avut ocazia să vorbească despre aceasta, să observe altceva decât pe părinţii lui direcţi, prin care i s-a transmis; şi mai mult, că David nu vorbeşte de alţi oameni, ci numai de el. Dar că toată omenirea este coruptă în acelaşi fel, este exprimat din plin în alte pasaje (Iov 14:4; Ioan 3:6; Ps. 58:3; Efes. 2:3). Şi dacă David, un om atât de faimos pentru pietate şi religie, unul după inima lui Dumnezeu, pe care l-a ridicat pentru a-Şi împlini voia, a fost pătat de păcat în formarea lui iniţială, atunci desigur că acelaşi lucru este adevărat cu privire la alţii, care, după el, se pot ridica şi spune, nu a fost la fel şi cu el? În cele din urmă, unii vor avea aceste cuvinte pentru a fi figurativi şi hiperbolici, adică el a păcătuit adesea din tinereţea lui: dar oamenii, prin mărturisirea păcatului, nu exagerează de obicei, ci declară simplu, sincer, aşa cum este; şi într-adevăr, păcătoşenia firii nu poate fi bine hiperbolizată; şi dacă se încearcă, poate fi permisă, fără a o reduce; (vezi Rom. 7:13).

5.Cinci, Felul şi modul în care depravarea firii este transmisă oamenilor, astfel încât să devină păcătoşi.

5a. Nu poate fi de la Dumnezeu, sau prin insuflare de la El; El este prea curat ca să o suporte; nu îşi găseşte plăcerea în ea; este groaznică pentru El; şi deci, niciodată nu o va insufla şi implanta în firea oamenilor. Unii dintre ereticii din vechime îşi imaginau că erau două prime principii, sau fiinţe; una bună şi una rea; şi că tot ce este bun vine de la una; şi tot ce este rău de la cealaltă: dar aceasta pentru a face primele două cauze, deci doi zei; diametral opuşi.

5b. Nu poate fi nici imitarea părinţilor, primii sau cei direcţi, sunt unii care nu au păcătuit niciodată asemănător cu încălcarea lui Adam şi totuşi au murit; ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu erau vinovaţi şi pătaţi; sunt mulţi născuţi în lume, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii direcţi şi deci nu i-au putut imita. Taţii unora au murit înainte ca ei să se nască; şi alţii îşi pierd ambii părinţi, înainte de a fi capabili de imitaţie; şi dacă pata este la formarea lor şi înainte de naşterea lor, este imposibil să fie prin imitaţie.

5c. Aceasta nu se transmite nici printr-o stare pre existentă a sufletelor. Unii dintre filozofii păgâni, ca Pitagora şi Plato, susţin pre-existenţa sufletelor, înainte de a fi fost lumea; noţiune adoptată de către Origen, care susţinea că sufletele în această stare pre-existentă au păcătuit fiecare separat; şi pentru păcatele lor au fost aruncaţi în timp, în trupuri omeneşti, sau în alţii, în care suferă. Unii cred că această noţiune a fost îmbrăţişată de către evreii din vremea lui Hristos şi chiar de către unii din urmaşii Lui; cum reiese din Ioan 9:1-3 dar nu este permisă de el. Şi unii creştini moderni au absorbit aceeaşi noţiune păgână şi evreiască; care, observând că unele pasaje din Scriptură vorbesc despre pre-existenţa lui Hristos, în natura Sa divină, sau ca Persoană divină, le-au interpretat ca o pre-existenţă a sufletului uman; şi au afirmat pre-existenţa tuturor sufletelor, dar fără vreo raţiune sau autoritate scripturală.

5d. Aceasta nu este nici ca urmare a transmiterii sufletului de la părinţii direcţi; sau prin producerea lui, împreună cu trupul, de la ei. Dacă aceasta ar fi într-adevăr stabilit, ar îndepărta dificultatea care însoţeşte doctrina propagării depravării firii prin producerea naturală; de aici, Austin a fost odată înclinat spre aceasta, dar este atât de plină de absurdităţi, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, încât nu poate fi admisă; că duhul se trage din materie, şi generat din ea, şi deci, trebuie să fie material, coruptibil şi muritor; deoarece tot ce este generat este coruptibil şi deci, sufletul nu este nemuritor; o doctrină la care nu s-a renunţat niciodată; şi în plus, conform Scripturii, sufletul este imediat creat de Dumnezeu (Zah. 12:1; Evr. 12:9). Că această depravare a firii este transmisă prin procreare, pare a fi sigur; (vezi Iov 14:4; Ioan 3:6; Efes 2:3), deoarece firea este transmisă în acest fel, păcatul firii trebuie de asemenea să vină în acelaşi mod. Dar cum să susţinem aceasta, consecvenţi cu justiţia, sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, este o dificultate şi una dintre cele mai mari, în întreaga schemă a adevărurilor divine; pentru care, unii s-au gândit că este mai bine să ne aşezăm şi să deplângem această depravare şi să ne gândim cum să fim eliberaţi de ea, decât să întrebăm curioşi în ce fel şi mod vine ea în noi; ca un om care este căzut într-o groapă, care nu se preocupă prea mult cum a ajuns acolo, ci cum să iasă şi să fie curăţit de mizeria pe care a luat-o de acolo. Dar o întrebare serioasă în acest caz, cu atenţia cuvenită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu, Scriptura sfântă şi analogia credinţei, poate fi şi legală şi lăudabilă. Dificultatea este ocazionată de modul în care este pusă problema; un suflet care vine pur şi sfânt din mâna lui Dumnezeu, este unit cu un trup păcătos şi este întinat de acesta; că nici unul din acestea nu este faptul că trupul nu este păcătos iniţial, când sufletul este unit cu el prima dată, nici sufletul nu este pur şi sfânt când este creat de Dumnezeu; adică, nu aşa cum era sufletul lui Adam, când a fost creat; dificultatea ar fi mult uşurată, dacă nu îndepărtată pe de-a-ntregul.

5d1. Să observăm atunci că, molipsirea de păcat nu are loc numai în trup sau numai în suflet, ci în ambele, când sunt unite şi nu mai înainte; nu a fost doar trupul în esenţa cărnii lui Adam, care a păcătuit; nici nu a fost doar sufletul reprezentat de el; ci ambele, în uniune, ca un om, o persoană; căci nu trupurile şi sufletele separate, ci oamenii au fost consideraţi în Adam şi au păcătuit în el; şi după cum imputarea vinei păcatului nu este făcută numai trupului, nici numai sufletului, ci ambelor, unite; când şi nu înainte, devine un fiu al lui Adam, un membru al lui; deci, depravarea firii, derivată de la el, nu are loc numai într-una din ele, ci asupra ambelor, unite şi constituind omul. Trupul, antecedent unirii lui cu un suflet raţional, nu este altceva decât o brută, un animal, ca celelalte animale; şi nu este subiectul binelui moral sau răului moral; venind dintr-un trup corupt şi dintr-o sămânţă coruptibilă, are în el sămânţa multor rele, ca alte animale, conform cu natura lor; dar acestea sunt rele naturale, nu morale; ca sălbăticia, violenţa şi cruditatea leilor, urşilor, lupilor, etc. Dar când acest trup este unit cu un suflet raţional, devine parte a unei creaturi raţionale, vine sub lege, şi firea lui nefiind confortabilă cu legea, firea lui şi relele şi viciile ei sunt oficial păcătoase. Are înainte de dispoziţie, o capacitate pentru ce este păcătos; şi are combustibilul potrivit pentru păcat, adică pofte vicioase şi foame asemănătoare, când acestea devin păcătoase, prin devenirea lui ca o parte a unei creaturi raţionale; şi acestea cresc, acţionează şi pângăresc gradat sufletul. Această materie nu poate acţiona asupra duhului; dar aceasta se spune mai uşor decât se dovedeşte. Cât de uşor este să observăm că atunci când trupurile noastre sunt tulburate de boli şi durere, ce efect are aceasta asupra minţilor noastre; de la temperamentul şi constituţia trupului se ridică multe incomodităţi şi dezavantaje la suflet: persoane care au mult „atra bilis”, sau mânie neagră în ele, o melancolie şi o tulburare trupească, ce întunecime aruncă asupra minţii! Şi la ce pasiune, mânie şi furie sunt subiecţi oamenii cu trăsături sanguine? Şi la ce se datorează nebunia, decât la o tulburare în creier? Şi trebuie atribuită unui defect, că unii sunt idioţi, şi alţii cu capacităţi foarte rele şi memorie foarte scurtă; şi unde organele trupului nu sunt foarte bine attempered and accommodated, sufletul este strâns şi nu-şi poate îndeplini funcţiile corespunzător şi slujba; şi un om trebuie să fie neatent cu el însuşi ca să nu observe că prin gândurile minţii este mişcat trupul, fie păcătos, civil sau religios; deci mişcările trupului sunt adesea mijloacele şi ocaziile gândurilor minţii.

5d2. Nu este un fapt că sufletele sunt create de Dumnezeu, pure şi sfinte; adică aşa cum a fost creat sufletul lui Adam, cu neprihănire şi puritate iniţiale cu o înclinaţie spre ce este bun şi cu puterea să facă acest bine. Dar sunt creaţi cu dorinţa neprihănirii şi sfinţirii iniţiale; fără o înclinaţie spre ce este bun şi fără puterea să facă acest bine şi vom oferi un motiv de ce este aşa; şi de ce trebuie să fie aşa. Şi o astfel de creaţie poate fi concepută fără imputarea lipsei de neprihănire faţă de Dumnezeu şi fără să-L facem autorul păcatului. Poate fi concepută fără a aduce atingere perfecţiunii lui Dumnezeu; El putând crea un suflet în esenţa lui pură, cu toate puterile lui naturale şi proprietăţile, fără calităţi de puritate morală sau impuritate, sfinţenie sau ne sfinţenie; sau poate crea unul cu dorinţa neprihănirii şi cu neputinţa spre bine şi fără vreo înclinaţie spre el; deoarece făcând aşa, nu pune o plinătate în suflet, nici o înclinare spre păcat. Este drept şi echitabil ca sufletele oamenilor să fie create aşa, după cum rezultă din următoarele consideraţii: neprihănirea iniţială a lui Adam nu a fost personală, ci a firii lui; nu a avut-o ca o persoană singură şi particulară, ci ca un conducător  public, ca o rădăcină, origine şi ca părinte al omenirii; încât dacă îşi păstra integritatea, ar fi transmis-o posterităţii prin concepere naturală; la fel cum, dacă a păcătuit, depravarea firii derivă la ei, în acelaşi fel; ceea ce avea, nu avea numai pentru el, ci pentru posteritatea lui; şi ceea ce a pierdut nu a pierdut numai pentru el, ci pentru posteritatea lui şi nu a păcătuit ca o persoană singură, particulară, ci ca un conducător, rădăcină, origine şi părinte al tuturor urmaşilor lui; ei erau toţi în el şi au păcătuit în el, ca un singur om; deci a fost drept ca ei să fie privaţi, ca şi el, de slava lui Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu, care se află în neprihănirea iniţială, într-o înclinare spre bine şi puterea de a-l face şi fiind dezbrăcaţi de aceasta sau goliţi de ea, urmează înclinaţia spre păcat, imediat ce se manifestă; şi în locul ei apar lipsa de neprihănire şi de sfinţire, deoarece, după cum spune Austin, pierderea binelui are numele de rău; şi aceasta fiind situaţia, cât de uşor se poate socoti că un suflet fără gard sau pază, care doreşte neprihănirea iniţială, să fie stăpânit şi copleşit de pofte corupte şi lascive ale trupului. Şi cu aceasta este de acord ceea ce un autor învăţat [7] observă, „Dumnezeu este considerat de noi nu numai Creator, ci şi Judecător; El este Creatorul sufletului, în esenţa sa, cu privire la care este pur când este creat. Mai mult, Dumnezeu este un Judecător, când creează un suflet, în această circumstanţă; şi anume că nici un suflet nu este simplu creat de El; ci sufletul unuia dintre fii lui Adam: cu privire la aceasta este drept ca El să părăsească sufletul, ca imaginea Lui pierdută în Adam; în urma acestei părăsiri urmează o dorinţă după neprihănirea iniţială; dorinţă din care păcatul iniţial este propagat.”

Deşi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt limpezi de orice imputare, în acest mod de considerare a lucrurilor, nu pare atât de agreabil pentru bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu să creeze un astfel de suflet şi să-l unească cu un trup, în situaţia şi condiţia menţionate mai sus; deoarece consecinţa naturală pare de neevitat, murdăria morală a ambelor. La care se poate replica, că Dumnezeu în aceasta acţionează conform cu legea iniţială a naturii, fixată de El, şi care, conform cu cursul invariabil al lucrurilor, apare a fi aceasta, cu privire la propagarea omenirii: că atunci când materia generată este pregătită pentru primirea sufletului; imediat ce pregătirea se sfârşeşte, în acea clipă este creat un suflet şi gata să fie reunit cu ea şi este. Legea propagării omenirii prin concepere naturală a fost dată lui Adam într-o stare de inocenţă şi imediat ce a fost creat, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; el, după aceasta a corupt şi a pângărit întreaga sa fire şi pe cea a posterităţii lui. Este rezonabil acum, că deoarece omul a plecat de la supunerea lui faţă de legea lui Dumnezeu , Dumnezeu să plece de la legea Lui iniţială, respectând conceperea omului? Nu este rezonabil, şi nu o va face, aceasta apare din cazurile în care ar fi putut face astfel; ca în cazul nebuniei, care infectează sângele şi familia unui om şi devine o tulburare în familie; şi totuşi, pentru a opri aceasta, Dumnezeu nu pleacă de la ordinea lucrurilor fixată de El; şi în cazul celor care sunt zămisliţi în adulter sau păcat trupesc, când ceea ce este generat este gata să primească sufletul, este unul pregătit şi unit cu el. Şi uneori, astfel, Dumnezeu aduce în lume pe unii care aparţin alegerii harului; unul dintre strămoşii Domnului nostru a venit pe lume în acest fel (Gen. 38:29; Matei 1:3). Dar dacă Adam mănâncă fructul oprit şi oamenii beau apă din fântâna altuia, apă furată, care este dulce pentru ei şi astfel încalcă legea lui Dumnezeu; trebuie ca El să uite de legea Lui stabilită şi de ordinea lucrurilor? Nu; natura însăşi nu face aceasta: un om fură o cantitate de grâu şi o seamănă în câmpul lui; natura acţionează conform legilor ei, fixate de Dumnezeul naturii; pământul primeşte sămânţa, deşi furată, în centrul său, o păstrează cu grijă şi o aruncă din nou afară şi este produsă o recoltă abundentă. Dacă natura îşi face partea, să nu Şi-o facă Dumnezeu? O va face; şi cu cât va merge înainte în cursul Lui constant, cu cât păcatul oamenilor va fi manifest şi păcatul acela va fi pedeapsa lui.  Şi în această lumină, într-adevăr, trebuie să luăm în considerare depravarea firii; o moarte morală, ceea ce nu este altceva decât o privare de chipul lui Dumnezeu, o pierdere a neprihănirii iniţiale şi o incapacitate de a ajunge la ea, care au ameninţat pe Adam, şi au fost aplicate lui ca pedeapsă. Şi deoarece toată posteritatea lui a păcătuit în el, de ce să nu treacă aceasta şi asupra lor? Şi într-adevăr, este ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, ca lucrurile să fie aşa cum sunt, ca o consecinţă la păcatul lui Adam, care nu poate face un lucru nedrept; în Care nu este lipsă de neprihănire,; este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui; şi deci şi în aceasta. Şi aici oprim acest caz, în aceasta încuviinţăm; şi ne umilim sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

ENDNOTES:

[1][1] Which Plato calls kakofuia, and defines it kakia en fusei, an evil in nature, Plato, Definitiones. “Nam vitiis nemo sine nascitur—”, Horat. Satyr, l. 1. satyr 3. v. 68.

[1][2] “Unicuique dedit vitium natura creata”, Propert. l. 2. eleg. 22 ver. 17.

[1][3] Laertius, l. 2. in vita Aristippi.

[1][4] Plutarch, de Consol. ad Apoll. vol. 2. p. 104.

[1][5] Timaeus Locrus de Natura Mundi, p. 21.

[1][6] De Republica, l. 3. apud August. contr. Julian l. 4. c. 12.

[1][7] Sandford or Parker de Descensu Christi ad inferos, I. 3. s. 65. p. 121, 122.

http://www.voxdeibaptist.org/depravarea_firii_Gill.htm

HARMATOLOGIE CĂDEREA ŞI PĂCATUL ORIGINAL – Robert L. Dabley

download - Copie

Secţiunea trei – Condiţia omului

Capitolul 29: Căderea şi păcatul original Robert L. Dabley

Programa pentru cursul 27 – 29 

  1. Ce este păcatul? Este vina esenţa lui sau adjunctul acestuia?

Conf. of Faith, ch. 6. Cat. Qu. 14. Turrettin, Loc. 9, Qu. 1, 3. Knapp 73. Muller, „Christian Doctrine of Sin,” ch. 2, 3. Bp. Butler’s Sermons 11–14. Thornwell, Lect. 14, pp. 347, 389. Dr. Wm. Cunningham, Historical Theol., ch. 19, sect. 5.

  1. Care a fost primul păcat al lui Adam? Cum a afectat aceasta starea sa morală şi relaţiile cu Dumnezeu? Cum a putut o voinţă îndeosebi de nesfântă să îşi formeze primul ei act?

Turrettin, Loc. 11, Qu. 6, 7, 8. Hill, bk. 4, ch. 1. Dick, Lect. 47. Knapp 85. Watson, ch. 18 sect, 11. Witsius, bk. i, ch. 8, sect. 1, 13. Thornwell, Lect. 10, pp. 240–247. Butler’s Analogy. Muller, Chr. Loc. of Sin, bk. 2.

  1. Cine a fost ispititorul? Care a fost sentinţa asupra lui?

Turrettin, Loc. 9, Qu. 7, 4 9, etc. Dick, Lect. 44. Hill and Watson as above.

  1. Care sunt efectele căderii lui Adam asupra urmaşilor săi, (a) conform teoriei Pelagiene; (b) teoriei Arminiene de mai jos; (c) cea Wesleyană şi (d) teoria Calvinistă?

Augustine, Vol. 2, Ep. 899, 100., Vol. 8. De Natura et Gratia, and Libri Duo adv. Pelagius et Calestius. Hill as above. Turrettin, Loc. 9, Qu. 9 10. Dick, Lect. 46, 47. Cunningham, Hist. Theol., ch. 10, 12, and ch. 19, sect. 3. Thornwell, Lect. 13. Whithy’s Five Points. Knapp, sect. 79, lo. Watson’s Theol. Inst., ch. 18, sect. 3, 4. Wesley on Original Sin.

  1. Sunt sufletele urmaşilor lui Adam direct create sau generate? Cum este propagată acestora depravarea?

Turrettin, Loc. 9, Qu. 12, and Loc. 5, Qu. 13. Baird’s Elohim Revealed, ch. 11. Sampson on Hebrews, ch. 12, V. 9. Literary and Evangel. Magazine, of Dr. John H. Rice, vol. 4. p. 285, etc. Watson, ch. 18, sect. 4. Augustine, De Origins Animarum.

  1. Ce este păcatul original? Ce se înţelege prin depravare totală? Afectează aceasta întregul om în toate capacităţile şi aptitudinile?

Conf. of Faith, ch. 6, ch. 3. Cat. Qu. 18. Turrettin, Loc. 9., Qu 8, 10, 11. Dick, Lect. 46, 47. Hill, bk. 4., ch. 1. Watson. Theo. Inst., ch. 18. Thornwell, Lect. 17.

  1. Cum este dovedită această depravare totală, (a) din fapte, (b) din Scriptură şi există vreo virtute autentică seculară a celor nereînnoiţi?

Turrettin, Qu. 10. Dick and Hill as above. Edwards on Original Sin, pt. 1. ch 1, 2, pt. 2., ch. 2, 3, pt. 3., ch. 1. 2. Muller, Chr. Doc. of Sin, bk. 4., ch. 1, 2. Dorner’s History of Protestant Theology, Vol. 1., ch. 2, ch. 1.

  1. Definiţi şi dovediţi imputarea vinei a primului păcat a lui Adam întregii sale posterităţi.

Turrettin, Qu. 9, 12, 15, Dick and Hill as above. Edwards on Orig. Sin. pt. 2., ch. I, 4, pt. 3., ch. 1, 3. Wines’ „Adam and Christ.” Dr. Wm. Cunningham’s Hist. Theol., ch. 19, ch. 2. Knapp, ch. 76. Watson as above. Calvin and Hodge on Rom. 5th.

  1. Combateţi eschivările pelagienilor şi ale altora din argumentul pentru depravare nativă.

Turrettin, Loc. 9., Qu. Io. Edwards on Orig. Sin, pt. 1., ch. 1, ch. 9.

  1. Răspundeţi la obiecţiile făcute faţă de imputare (a) din Scripturi, ca cele din Deuteronom 24:16 şi Ezechiel 18:20 (b) din absenţa îngăduinţei noastre faţă de reprezentarea lui Adam; (c) din nedreptatea presupusă a acesteia; (d) din bunătatea lui Dumnezeu.

Turrettin, Qu. 9. Edwards, pt. 4. Stapfer, Poll Theol., Vol. 4., ch. 17, ch. 78. Thornwell, Lect. 13. Knapp, ch. 76. Hodge Theol., pt. 2., ch. 8, ch. 13.

  1. Explicaţi teoriile Imputării Imediate şi Mediate şi arătaţi părerea corectă.

Turrettin, Qu. 9. Edwards, pt. 4., ch. 3. Stapfer, Poll Theol., Vol. i ch. 3 ch. 856–7, Vol. 4. ch. 16, and as above. South. Presb. Rev., April, 1873, Art. I, and April, 1875, Art. 6. Breckinridge’s Theol., Vol. 1., ch. 3. Review of Dr. Thornwell’s Collected Works, Vol. 1., p. 445, etc. Hodge pt. 2., ch. 8. Baird’s Elohim Revealed, ch. 14. Calv. Inst., bk. 1., ch. 2, and Com. on Rom. 5. Chalmers’ Theo Institutes. Princeton Review, 1830, pp. 481–503.

  1. Care este importanţa doctrinei Păcatului Original, din legăturile sale cu alte doctrine ale Răscumpărării?

 Ce este păcatul?

Am ajuns acum în cercetările noaste la locul dezastruos în care păcatul a intrat pentru prima dată în rasa noastră. Să ne oprim mai întâi şi să stabilim clar care este natura sa.

Cuvântul cel mai caracteristic din limba ebraică pentru acesta este ha;f;j} care are ideea rudimentară de a nu lovi la ţintă. Grecescul, amartia, este extraordinar de similar, exprimând cam aceeaşi idee, de eşuare din legătura desemnată. Latinescul peccatum se presupune de către unii să fie o modificare a cuvântului pecuatum grosolănie, iar de alţii pellicitam adulter moral. Aceste cuvinte sugerează, desigur după o analiză profundă a acestora, că un element comun abstract a tuturor păcatelor este unul privat, căruia îi lipseşte conformarea faţă de un standard. Dacă aşa stau lucrurile, atunci păcatul poate fi înţeles doar atunci când este privit ca o antiteză a acelui standard, o lege a dreptăţii, şi faţă de neprihănirea care este conformată ei. Studentului i se poate aminti aici, în trecere, despre speculaţia pe care anumiţi preoţi reformaţi au împrumutat-o de la Scolasticii Latini, prin care aceştia au făcut din păcat o negare. Motivul lor părea a fi doar acesta: Că Dumnezeu, în calitate de Primă Cauză universală, trebuie să fie agentul a tot ceea ce are entitate, deci toate entităţile trebuie să fie per se bune. De aici păcatul, care este rău, nu trebuie să fie o entitate ci o negaţie. Această doctrină a primit aplicaţii ca aceasta: Faptul că însăşi în adulter sau crimă, acţiunea per se, atât cât este doar o acţiune, este bun, calitatea morală negativă este rea. Vedem aici monetăria din care s-a bătut acea distincţie periculoasă, prin care aceeaşi preoţi au căutat să apere pracursus cel eficient al lui Dumnezeu din actele păcătoase ale creaturii (Vezi Lect. 25, sfârşit). Pentru o minte clară, a scăpa din această confuzie este uşor. Păcatele nu sunt de fapt entităţi, drept acte sau stări ale creaturilor, care sunt entităţi personale. Atunci când vorbim despre păcat la abstract, dacă chiar vrem să spunem ceva, noi vorbim despre calitatea comună faţă de actele concrete, pe care noi le numim literal păcate: calitatea păcătoşeniei. Atunci ce este o calitate, separată de toate entităţile care să o califice? Nu neapărat o negaţie, ci un simplu abstract. Cât despre subterfugiu, că Dumnezeu este agentul a tot ceea ce are entitate, noi replicăm: Sprijiniţi agentul liber real al creaturii păcătoase; şi nu vom avea nici un necaz referitor la acest adevăr de sens comun, că actorul este agentul propriului său act păcătos, şi nu Dumnezeu.

Unii au presupus că distincţia clară dintre „păcatele de comitere şi cele de omitere” trebuie să răstoarne definiţia păcătoşeniei ca fiind întotdeauna o calitate privată. Aceasta, spun ei, poate fi adevărat în ceea ce priveşte păcatele de omitere, însă nu şi faţă de cele de comitere, care sunt pozitive. Acest lucru este invalid, căci baza acestei distincţii este diferită. Ambele clase de păcate sunt egal de private şi de reale. Diferenţa este că păcatele de comitere sunt o încălcare a interzicerilor poruncilor, iar păcatele de omitere a preceptelor afirmative. În oricare caz, păcătoşenia apare dintr-un motiv rău, şi aceasta este în ambele cazuri pozitiv, în timp ce calitatea sa comună este contradicţia faţă de standardul de corect. Iar acum, dacă mai este nevoie de vreo altă dovadă pentru definiţia noastră, mai degrabă decât consistenţa sa, aceasta o găsim în 1 Ioan 3:4, unde apostolul ne oferă aceasta ca fiind definiţia sa exactă a păcatului; argumentând împotriva unei posibile tendinţe Antinomiane de a scuza păcatele din credincioşi, adică a spune ca o scuză că tot păcatul este nelegiuire; H amartia estin h anomia – „Păcatul este nepotrivirea faţă de lege” (Scil. Nomo Qeo).

Dr. Julius Muller, în lucrarea sa importantă, „Doctrină creştină a păcatului”, aduce la viaţă, într-o formă nouă, doctrina eronată a lui Jonathan Edwards, soluţionând că păcatul este egoism. Legat de declaraţia Salvatorului nostru, acea dragoste faţă de Dumnezeu este prima şi cea mai mare poruncă, de care depinde întreaga lege, el recurge la faptul admis că păcatul trebuie să fie antiteza neprihănirii, şi conclude că primul trebuie să fie prin urmare dragostea de sine. De ce să nu concludem din acelaşi proces că, din moment ce totul este înclinat spre dragostea lui Dumnezeu, tot păcatul va fi inclus în ura faţă de Dumnezeu (în locul dragostei faţă de sine)? Aceasta ne oferă o antiteză mult mai exact plauzibilă.

Dar mult mai serios, studentul este îndrumat spre remarcile Discursului 9, despre teoria lui Edwards şi la Predicile Episcopului Butler. Acum adăugăm, cu referire specială la speculaţia lui Muller, aceste puncte de obiecţie. Dacă tot păcatul este rezolvat în dragostea de sine ca esenţă a sa, atunci nu este oare dragostea de sine păcătoasă? Dacă el răspunde Nu, atunci eu îi răspund: Atunci eu cer ca el să îmi ofere elementul de diferenţă din cadrul dragostei de sine păcătoasă care formează aceasta, spre deosebire de cealaltă dragoste de sine, rea din punct de vedere moral. O să îmi ofere el dragostea de sine drept răspuns la acest element de diferenţiere? Aceasta nu e nimic decât învârtirea într-un cerc. Din nou; ar rezulta că dacă vreo dragoste de sine este legiuită, şi totuşi dragoste de sine este esenţa întregului păcat, aceasta trebuie să devină păcat, dacă devine prea mare; astfel păcatul şi sfinţenia ar diferi numai în grad! Încă o dată, dacă se are în vedere continuarea acestei teorii cu vreo anumită consistenţă, aceasta trebuie să înveţe că actul intenţionat de mine de a-mi promova bunăstarea mea, poate fi virtuos doar dacă eu ţintesc la această bunăstare (care din întâmplare este a mea) din motive pur impersonale şi dezinteresate. Cu alte cuvinte, a face orice act corect, care să promoveze bunăstarea mea, eu trebuie să fac aceasta nu doar pentru mine însumi, ci exclusiv de dragul lui Dumnezeu şi a colegilor mei, din moment ce ei sunt interesaţi în bunăstarea mea. Nu vom persista asupra întrebării dacă vreun om îşi caută vreodată propriul bine dintr-un motiv aşa de idealizat; noi indicăm doar spre această absurditate rezultantă; toţi colegii cuiva, care acţionează în acest stil de dezinteres pur, caută în mod direct bunăstarea acestuia, şi în aceasta se găseşte virtutea lor. Cum poate fi atunci păcătos pentru el să caute acelaşi ţel?

Întrebă cineva prin ce fel de tip comun ar putea fi rezolvat tot păcatul? Răspundem: prin acela al păcatului. Nu avem nici o altă definiţie decât aceasta: Păcatul este păcat. Sau că păcatul este opusul sfinţeniei; păcatul este nepotrivirea faţă de o lege absolut de sfântă. Dacă aceasta este astfel, şi dacă ideea binelui moral este una de o simplicitate ultimă, şi prin urmare incapabilă de a fi definită în termeni simpli, noi trebuie să acceptăm aceiaşi părere faţă de păcat. Toate încercările de a încerca să-l reducem la un element simplu, de parcă ar fi promovate ori de o afecţiune de supra-profunzime, sau de o dorinţă de exces de a unifica funcţiile sufletului omului, au rezultat de asemenea în confuzie şi eroare.

Următoarea întrebare legată de natura păcatului ar fi dacă el este limitat de actele voinţei, sau dacă include şi stările de predilecţii şi obiceiuri morale. Răspunsul oferit de Calvinist este familiar. „Păcatul nu este, sau nu face ceea ce cere Dumnezeu.” Prin urmare, faptele intenţionate ale voinţei sunt contrare legii şi păcătoase, însă acestea sunt şi dispoziţia nativă faţă de aceste acte şi dorinţa de a le comite care nu este încă formate în voliţiuni. Aceasta ridică contestabila întrebare dacă „concupiscenţa (sau pofta, n. tr.) este păcat?” Această întrebare a fost deja dezbătută dintr-un punct de vedere raţional, în Lect. 12, sect. 1, şi cea înrudită în 26, 2. Acum este doar necesar să adăugăm un sumar al argumentului Scriptural. Biblia aplică în multe locuri termenii morali la obiceiurile statornice ale sufletului, atât în teologia câştigată cât şi în cea nativă. Vezi Psalmul 51:5; 58:3; Matei 12:35, sau 33; 7:17. Iacov 1:15 spune: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului”. Romani citează acest text ca implicând faptul că pofta în sine nu este păcat, căci trebuie să „zămislească”, trebuie să se dezvolte într-o altă formă pentru a putea deveni păcat. Însă Iacov foloseşte cuvântul păcat în sensul păcatelor de acţiune. Astfel el foloseşte „moartea”, rezultatul matur al „păcatului când este făptuit”, în sensul final al morţii spirituale rituale, sau a doua moarte; căci multe alte versete din Scriptură ne asigură că o stare de păcat este o stare de moarte. El ar învăţa mai degrabă în acest text că pofta şi păcatul actual, fiind mamă şi fiică, sunt prea relatate ca să nu poată avea aceeaşi natură morală. Însă cel mai decisiv text este porunca a 10 a. Vedeţi expunerea lui Pavel despre aceasta în Romani 7:7. El nu ar fi ştiut despre poftă dacă nu ar fi spus legea „Să nu pofteşti”. Şi prin această lege el a ajuns să cunoască păcatul. Oare cum ar putea el să denumească mai expresiv pofta ca un păcat?

Există totuşi o distincţie, de care este nevoie aici, în vederea stabilirii consistente a acestei doctrine. Poftirea este adesea definită ca fiind „dorinţa de a avea posesiunea altuia”. Acum, este clar că există astfel de dorinţe, şi astfel de gânduri, care nu sunt păcatul concupiscenţei. Priceperea intelectuală a binelui natural, pe care nu o deţin, ci care este realizabilă, nu poate fi întotdeauna păcătoasă; căci dacă ar fi aşa, nu as putea depune nici un efort normal şi raţional pentru vreun bine. Deci o anumită dorinţă pentru un astfel de bine trebuie să fie şi inocentă; altfel nu aş putea avea niciodată un motiv legal pentru efort, tinzând spre avansul propriei mele bunăstări. Un exemplu foarte practic poate arăta aceasta. Un pastor evlavios are nevoie de un cal folositor. El vede că vecinul lui deţine acel cal care i se potriveşte scopurilor sale. El oferă pe drept şi se încumetă să-l cumpere. Dar, ca agent liber raţional, el nu şi-ar fi putut propune să pună deoparte o consideraţie valoroasă pentru acest cal, decât dacă ar fi avut mai întâi o judecată raţională despre potrivirea animalului pentru folosirea lui; şi în al doilea rând, o dorinţă de a se bucura de utilitatea acestuia. Avea însă acesta astfel de sentimente când acel cal era al altui om? Este oare necesar ca cineva să încalce a zecea poruncă pentru a efectua un negoţ just de cai? Răspunsul este: Aceste sentimente din omul bun nu au ajuns la gradul poftei rele. Prin urmare, această afecţiune păcătoasă nu este doar o dorinţă pentru binele realizabil, ci pentru un rău nelegiuit condiţionat. Astfel, de exemplu, în momentul când dorinţa acestui om bun de a deţine acel animal de folos este mărginită într-o sete de a-l câştiga în mod incorect, ca şi când ar plăti cu bani contrafăcuţi, sau prin deprecierea neadevărată a acestuia pe piaţă, în acel moment s-a născut pofta. Această distincţie elimină toate obiecţiile drepte în favoarea învăţăturii Scripturii. Este de asemenea de folos să explicăm felul cum un Răscumpărător perfect a putut să fie „ispitit de diavolul”, şi totuşi fără să păcătuiască. Dacă acest suflet sfânt nu ar fi fost în mod absolut impenetrabil nici măcar faţă de temerea intelectuală a binelui realizabil, şi a sentimentului natural ce apare în acest proces, el nu ar fi fost susceptibil faţă de ispitire. Însă el avea acele trăsături normale. De aici, el putea să fie ispitit şi cu toate aceste să nu simtă primul puls al poftei rele.

Vinovat, de ce?

Ceea ce Turrettin numeşte vină potenţială este starea de boală morală intrinsecă a unui act sau stări. Aceasta este referitoare la esenţa păcatului: este într-adevăr o parte inseparabilă a păcătoşeniei sale. Vina actuală este obligaţia faţă de pedeapsă. Acesta este sensul tehnic stabilit al cuvântului printre teologi. Vina, astfel definită, evident că nu este esenţa păcatului, ci este o relaţie, şi anume, faţă de sancţiunea penală a legii. Dacă nu am presupune nici o sancţiune penală care să fie ataşată de neglijarea relaţiilor morale, vina nu ar exista, deşi ar exista păcat. Această distincţie ar fi importantă.

Primul păcat al omului

Primul păcat al primul nostru tată este descris în Geneza3:1-7 în cuvinte care sunt familiare tuturor. Această povestire are în mod evident o parte din acel caracter pitoresc corespunzător erei primitive, şi a fost cauzată de deficitul unor termeni abstracţi şi precişi din limbajul lor. Însă ar fi un abuz evident să tratăm acesta ca o alegorie pură, reprezentând printr-o figură depravarea de sine a omului şi schimbarea gradată: căci şi pasajele următoare acestuia sunt în mod evident narative, aşa cum este definit de o sută de referinţe. Ba mai mult, despre tranzacţiile acestui pasaj se spune că sunt literale de două ori (2 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:14), şi se oferă evenimente drept explicaţie a pedepsirii aspre specifice atribuite fiicelor lui Eva.

Necredinţa primul său element

Păcatul lui Adam a constat în mod esenţial nu din actul său îndrăzneţ, de sigur, ci în intenţiile sale. Teologii papali spun de obicei că primul element al păcatului inimii a fost mândria, care ar fi fost trezită de zeflemitoarea referinţă a Şarpelui faţă de dependenţa şi supunerea sa, şi ca fiind nu chiar atât de nenaturală precum o fiinţă înălţată. Protestanţii, cu Turrettin, spun de obicei că aceasta a fost necredinţa, deoarece mândria nu putea să fie sugerată în mod natural sufletului omului, dacă necredinţa nu ar fi mers înainte pentru a şterge amintirea relaţiilor sale adecvate cu un Dumnezeu infinit; deoarece credinţa minţii sale dictează de obicei sentimentul şi acţiunea din voinţă; deoarece ispita se pare că a ţintit mai întâi (Geneza 3:1) în a produce necredinţa, prin nepăsarea creaturii; şi pentru că elementul iniţial al erorii trebuie să fi fost în înţelegere, voinţa fiind până atunci sfântă.

Dacă actele de voinţă sunt în mod sigur determinate, oare cum ar fi putut o fiinţă sfântă să aibă acest prim act de voinţă greşită?

Cum ar putea o voinţă sfântă să ajungă la un act de voinţă nesfântă în primul rând, este o întrebare foarte dificilă. Şi este mult mai greu referitor la primul păcat al lui satan, decât cel al lui Adam, deoarece îngerul, fiind perfect odinioară, nu a avut nici un ispititor care să îl îndrume greşit, şi nici acele pofte trupeşti pentru binele natural care în Adam au fost aşa de uşor pervertite în poftă. Despre poftă nu se poate spune că ar fi fost prima cauză, pre-existând înaintea păcatului, deoarece pofta este păcat şi trebuie să se dea socoteală pentru ea din partea unei inimi sfinte. Flexibilitatea omului, sau a lui satan, nu pot fi cauza eficientă, fiind doar o cauză sine qua non. Şi nici nu ar fi vreo soluţie să spunem odată cu Turrettin că o cauză adecvată ar fi fost o voinţă liberă ce a fost pervertită în mod voluntar. Într-adevăr, dar cum se face că o voinţă dreaptă se pervertească pe sine în timp ce este dreaptă? Şi aici, daţi-mi voie să spun, aceasta este pe departe cea mai plauzibilă obiecţie împotriva certitudinii voinţei, pe care arminienii, etc., ar spune că ar fi mult mai vicleană decât ei (spre surpriza mea). Dacă dispoziţiile rele ale unui păcătos căzut determină astfel actele sale de voinţă pentru a se asigura că el nu va alege binele spiritual, de ce nu s-au asigurat dispoziţiile sfinte ale lui Adam şi ale lui satan că ei nu ar avea niciodată acte de voinţă rea din punct de vedere spiritual? Şi dacă ei au ales oarecum păcatul, contrar înclinării lor predominante, de ce nu ar alege omul depravat vreodată binele?

Răspunsul

Misterul nu poate fi rezolvat în întregime despre felul cum prima alegere rea a putut să se ridice în mod voluntar într-un suflet sfânt; însă am putea dovedi în mod clar că aceasta nu este o raţiune clară din certitudinea unei voinţe depravate faţă de cea a unei voinţe sfinte finite. În primul rând: o fiinţă finită poate fi fără defect prin locuirea perpetuă şi supravegherea înţelepciunii şi a harului infinit, care păzeşte atenţia finită şi imperfectă a sufletului împotriva păcatului. Aceasta a fost reţinută pe drept de la satan şi de la Adam. În al doilea rând: în timp ce neprihănirea este un atribut pozitiv, păcatul incipient este o trăsătură privativă a comportamentului uman. Simpla absenţă a unui element de atenţie activă pentru voia lui Dumnezeu constituie o dispoziţie sau un act de voinţă rea. Acum, în timp ce pozitivul necesită o cauză pozitivă, nu este deductibil faptul că şi negativul necesită o cauză pozitivă. A face o lumânare să ardă, aceasta trebuie aprinsă, şi pentru a se stinge, ea trebuie lăsată singură. Cea mai probabilă relatare despre felul cum păcatul a intrat într-un piept sfânt este în primul rând aceasta: Un obiect a fost priceput ca fiind de dorit din punct de vedere natural, şi nu ca nelegiuit. Deocamdată nu este nici un păcat. Însă atunci când sufletul, finit şi supus greşelilor în atenţia sa, a permis o pricepere trufaşă şi dorinţă a adaptării sale naturale pentru a conferi plăcerea, pentru a invada sentimentul nelegiuirii sale, pofta a fost astfel dezvoltată. Şi elementul care a cauzat la început simplul sens inocent al bunătăţii naturale a obiectului ce avea să treacă în poftă rea, a fost privativ, şi anume, eşecul de a considera şi de a prefera voia lui Dumnezeu ca fiind binele superior faţă de simplul bun natural. Astfel dorinţa naturală a trecut în egoismul păcătos, care este rădăcina tuturor relelor. Aşa că noi dăm socoteală doar de elementul privativ. Atunci când declarăm certitudinea alegerii neevlavioase dintr-o voinţă rea, noi doar afirmăm că o stare de voliţiune a cărei calitate morală este un defect, o negare, nu poate deveni cauza unei neprihăniri pozitive. Atunci când afirmăm variabilitatea unei voinţe sfinte dintr-o fiinţă finită, noi doar afirmăm că elementul pozitiv al neprihănirii din dispoziţie poate, în forma unui defect, să admită negativul, acesta nefiind infinit. Astfel că aceste cazuri nu sunt paralele: iar rezultatul lor, deşi este misterios, nu este imposibil. Pentru a face o lumânare să dea lumină pozitivă, aceasta trebuie aprinsă; a o face să între în beznă, e doar necesar să o laşi în pace: lungimea sa fiind limitată, ea se va stinge.

Efectele păcatului în Adam – Depravarea de sine

Căderea lui Adam a dus la două schimbări, morale şi fizice. Cea din urmă a fost adusă lui prin providenţa lui Dumnezeu, blestemând pământul din cauza lui, astfel atrăgând după sine o viaţă de trudă şi infirmităţi, sfârşind-o în moarte trupească. Prima a fost mult mai imediat rezultatul natural şi necesar a propriului său comportament; pentru că nu putem concepe ca Dumnezeu să se interpună şi să pedepsească păcatul, însă nu putem concepe ca El să se interpună pentru a-l produce. S-a presupus în mod foarte neraţional că un act care este momentan încălcarea unui percept pozitiv, neimportant, ar trebui să revoluţioneze astfel obiceiurile şi principiile morale ale unui om, distrugând neprihănirea sa originală şi facerea lui într-o fiinţă depravată. Un act, afirmă ei, nu poate forma un obicei. Noi nu vom răspunde la aceasta, prin a spune cu Turrettin că actul a încălcat în fond fiecare percept al decalogului; sau că acesta a fost un „păcat universal”; nici măcar prin a pleda că acesta a fost un păcat agravat şi mare. Fără îndoială că acesta a fost un păcat mare, deoarece el a încălcat autoritatea divină care a fost cel mai distins şi mai exact declarată; pentru că acesta a fost făcut dintr-o ispită mică; pentru că acesta a fost un păcat împotriva unor mari motive, privilegii şi restrângeri. Există multă dreptate în celelalte remarci ale lui Turrettin, că prin acest lucru clar, declarat pe drept păcat, finalul principal al creaturii a fost schimbat de la Dumnezeu la sine; şi finalul principal controlează întregul curs de acţiune morală direcţionat către acesta; că autoritatea pe care se bazează toată evlavia, a fost distrusă prin încălcarea acestei singure porunci; că ruşinea şi remuşcarea s-au născut inevitabil în suflet; că acea comuniune cu Dumnezeu a fost agravată. Însă acest act teribil, că orice păcat este moarte pentru viaţa spirituală a sufletului, poate fi ilustrată mai departe în mod rentabil.

Cum de se dă socoteală doar pentru un păcat?

Perfecţiunile lui Dumnezeu necesită faptul ca El să fie duşmanul de drept şi cel care pedepseşte infracţiunea. Omul, în calitate de fiinţă morală şi inteligentă, trebuie să aibă conştiinţă şi emoţii morale. Un efect inevitabil al primului păcat trebuie să fie faptul că Dumnezeu este făcut mânios pe drept, iar noi simţim îmboldirea spre o judecată dreaptă, altfel El nu ar putea fi un conducător sfânt! Astfel, El trebuie să-şi retragă deodată favoarea şi comuniunea Sa (ne mai existând nici un Mijlocitor pentru a satisface dreptatea Sa). Un alt efect inevitabil trebuie să fie naşterea remuşcări din creatură. Acţiunea sănătoasă a conştiinţei de până azi trebuie să asigure aceasta. Această remuşcare trebuie să fie însoţită de o pricepere a mâniei lui Dumnezeu şi de o teamă a pedepsei Lui. Dar natura umană face întotdeauna un schimb printr-un fel de simpatie, cu a cărei ostilitate aceasta îşi cunoaşte obiectul. De câte ori a învăţat un om să-şi urască un vecin inofensiv pentru că el i-a oferit vecinului o cauză bună pentru a-l urî? Dar această ostilitate este faţă de Dumnezeu pentru a face ceea ce ar trebui El să facă; este o ostilitate faţă de neprihănire! Astfel că în primul păcat pronunţat cu claritate, aceste elemente ale coruperii şi ale separării de Dumnezeu sunt în mod necesar conţinute în germene. Dar Dumnezeu este modelul excelenţei şi sursa harului. Vezi cât de deplin sunt aceste rezultate ilustrate în Adam şi Eva (Geneza 3:8, etc.); fiecare act moral are o tendinţă de a nutri predilecţia pe care o tolerează. Vrei să spui că aceasta trebuie să ţintească o tărie neînsemnată produsă de un act; o legătură uşoară a unui obicei, constând dintr-o singură răsucire! Nu întotdeauna. Însă balanţa, dacă este puţin întoarsă, este întoarsă: cariera de povârniş a început, prin cel puţin un pas, şi creşterea momentului va avea loc cu siguranţă, deşi în mod gradat. Nemăsurata dragoste de sine a devenit acum un principiu de acţiune şi va continua să-şi afirme dominaţia. În fine, trebuie să luam în considerarea efectele răului fizic asupra unei inimii aflate într-o perversiune incipientă; căci dreptatea lui Dumnezeu trebuie să-l îndemne pe El să producă relele trupeşti datorită păcatului. Dorinţa de fericire este instinctivă; atunci când bucuriile inocenţei sunt pierdute, compensare şi o înlocuire vor fi căutate în plăcerile carnale. Mizeria dezvoltă pasiunile ticăloase ale invidiei, nerăbdării, egoismului, răzbunării. Şi nimic nu este mai depravant decât disperarea. Vezi Ieremia 2:25; 18:12.

Ce rău teribil este, apoi, Păcatul! Astfel propoziţia „În ziua în care vei mânca din el, vei muri cu siguranţă”, poartă cu sine propria sa execuţie. Păcatul, în sine, ucide viaţa spirituală a sufletului.

Satan ispititorul

Adevăratul ispititor al lui Adam şi Eva a fost fără îndoială îngerul rău satan, deşi nu este specificat aceasta în naraţiune. Un şarpe nu are vorbire, cu atât mai puţin priceperea de a înţelege relaţiile şi interesele morale ale omului, şi aceasta a rafinat răutatea spirituală care ar planifica ruina sufletului. Este spus, „şarpele era mult mai viclean decât celelalte fiare ale câmpului”, de parcă această superioritate naturală de instincte animalice erau ceea ce făceau din el capabil de a face lucrarea sa. Dacă ne gândim un moment, ar trebui să fim convinşi de faptul că există un înţeles mai profund. Moise, care vorbea de acea vreme în calitate de simplu istoric, descrie evenimentele aşa cum au apărut pentru Eva. Viclenia bine cunoscută a şarpelui se adapta cel mai bine pentru satan, şi aceasta i-a permis lui să se ascundă sub aceasta cu o mică şansă de a fi detectat. Motivele pentru privirea lui satan ca adevăratul agent sunt evidente din aluziile Scripturii. Vezi Ioan 8:44; 2 Corinteni 11:3; 1 Tesaloniceni 3:5; 1 Ioan 3:8; Apocalipsa 12:9 şi 20:2. Destinul tragic al şarpelui este de asemenea aplicat în mod insinuat în triumful lui Hristos peste satan. Coloseni 2:15; Romani 16:20; Evrei 2:14; Isaia 65:25. Acest lucru este afirmat şi în confirmarea pe care Dr. Hill o face, că aceasta era interpretarea tradiţională a evreilor, aşa cum este indicat, spre exemplu, în Înţelepciunea 2:23, 24 (carte din Apocrifa, n. tr.); şi parafrazarea Chaldee a textului din Iov 20:4, 6. Turrettin presupune că providenţa lui Dumnezeu a permis utilizarea unui animal ca instrument al ispitirii lui satan, pentru ca omenirea să fi avut mai dinainte o comemorarea a păcatului şi căderii lor.

Efectele păcatului lui Adam asupra urmaşilor săi – Teoria Pelagiană

 (a.) Propun să definesc teoria Pelagiană cu un anumit grad de abundenţă, şi mult mai metodic decât s-ar putea găsi în scrierile propriilor ei apărători, pentru a desfăşura pentru student relaţia dintre păcatul original şi întregul plan al răscumpărării. Pelagianul crede că acea cădere a lui Adam nu a afectat în mod direct pe urmaşii săi în nici un fel. Pruncii sunt născuţi în aceeaşi stare în care a fost creat şi Adam, una de inocenţă, însă nu de neprihănire pozitivă. Nu a fost nici o tranzacţie federală şi nici o imputare care să fie în oricare caz incompatibilă cu dreptatea. Nu există nici o propagare a depravării ereditare, care ar implica faptul că generarea sufletelor ex traduce, pe care ei o resping. Voinţa omului nu este doar liberă de co-acţiune, ci de certitudine morală, anume, actele sale de voinţă nu sunt doar libere, dar nici cauzate în mod decisiv, altfel el nu ar fi un agent liber.

(b.)  Dacă este aşa, de unde a apărut încălcarea actuală universală a omului adult? Pelagianismul răspunde, din poftă, care există în toţi, aşa cum a fost şi în Adam înaintea păcatului său, şi nu este păcat în sine şi nici din exemplul rău general.

(c.) Dacă omul nu are nici un caracter moral, şi nici o vină anterioară alegerii inteligente, atunci de unde a apărut moartea şi suferinţa printre cei care nu au păcătuit? Ei sunt obligaţi să răspundă: Aceste rele naturale nu sunt penale şi nu s-ar fi întâmplat lui Adam dacă acesta nu păcătuia. Ele sunt limitările naturale ale umanităţii, aşa cum iraţionalul este al fiarelor, şi nu implică cu mai mult vina drept cauză necesară a lor.

(d.)    Aceia care mor în pruncie, nu au nimic de la care să fie răscumpăraţi. Atunci de ce să mai fie botezaţi? Pelagianismul a răspuns că cei care mor în pruncie nu sunt răscumpăraţi de la nimic. Dacă ei mor nebotezaţi, ei intră într-un loc numit Paradis, statul binelui natural, ce purcede din inocenţa naturală, spre care duce Paradisul inocent. Însă botezul i-ar interesa pe aceştia în ceea ce priveşte achiziţia graţioasă a lui Hristos, şi astfel ei ar moşteni, dacă mor în pruncie, o stare mai pozitivă şi mai binecuvântată de fericire, numită Împărăţia Cerului.

(e.)  Toţi oamenii fiind născuţi inocenţi, şi cu un echilibru al voinţei, este mult mai posibil din punct de vedere fizic cât şi moral ca oricare om să acţioneze cu un caracter sfânt şi să ajungă în Paradis, sau „viaţa eternă”, fără să aibă vreun har al evangheliei. Şansele ar putea fi rele, pe baza exemplului nefavorabil şi a ispitei, în mijlocul căreia trebuie să se facă experimentul. Însă au existat cazuri, atât sub legea revelată, cum au fost Enoh, Iov, Abel, Noe (care nu a avut nici un protevangelium) cât şi printre păgâni, cum au fost Numa, Aristide, Socrate; şi ar mai putea exista din nou astfel de cazuri. Nici Dumnezeu nu ar fi drept să pedepsească pe om pentru eşuare decât dacă aceasta ar fi fost aşa.

(f.)   Referitor la teoria răscumpărării: Aşa cum nu poate fi nici o imputare a vinei lui Adam asupra poporului său, la fel nu poate fi vina oamenilor lui Hristos asupra Lui, sau a neprihănirii Lui asupra lor. Însă păcatele sunt iertate prin mila lui Dumnezeu în Hristos (fără vreo satisfacere penală pentru acestea), cu condiţia încrederii, a pocăinţei şi a reformei. Titlul unui credincios spre o justificare completă trebuie să fie prin urmare propria sa ascultare, şi aceasta una fără de păcat. Însă aceasta nu este o realizare aşa de înălţată aşa cum o privesc calviniştii (pofta nu este păcat). Calitatea morală se ataşează doar la actele de voinţă actuale şi nu la stările de promptitudine faţă de acestea; şi de aici, dacă un act este drept din punct de vedere formal, acesta este în întregime corect; şi nici un amestec de motive egoiste şi neegoiste din el nu îl poate face să fie imperfect din punct de vedere moral; căci actul de voinţă este în mod necesar un lucru decisiv şi întreg. De aici, o ascultare predominantă şi uniformă este una perfectă şi nimeni nu o poate justifica mai puţin, căci justificarea este prin fapte, şi legea este perfectă. Dar aşa cum echilibrul voinţei este esenţial pentru responsabilitatea, orice neajuns care este din punct de vedere moral necesitat, prin infirmitatea naturii, sau ignoranţă, nepăsare sau un rafinament copleşitor de ispită, contrar înclinării predominante a sufletului, nu este deloc păcat. Aici se vede germenele doctrinei Wesleyene despre perfecţiunea fără de păcat, şi a teoriei Iezuite despre lucrurile morale.

Din moment ce o neprihănire con-creată nu ar fi o neprihănire, nefiind aleasă la început, tot aşa nici o neprihănirea nu ar putea fi întreprinsă printr-o regenerarea supranaturală. Influenţele graţioase posibile sunt cele ale harului cooperativ, sau a înduplecării morale. Regenerarea omului este simpla lui schimbare de scop, ca faţă de păcat şi sfinţenie, influenţat de motive. De aici, credinţa şi pocăinţa sunt ambele exerciţii naturale.

(g.)  Continuarea unui suflet într-o stare de justificare este de sigur accidentală. Un har care ar avea nevoie din punct de vedere moral de voinţă pentru a-şi continua alegerile sfinte îl va deprava pe acesta de agentul său liber.

(h.)   Scopul lui Dumnezeu de alegere, prin urmare, în timp ce este din eternitatea, este arătat prin înţelepciunea Sa infinită şi imuabilă, cunoaştere şi putere, fiind condiţionat de prevederea Sa asupra felului în care oamenii îşi vor îndrepta propria lor voinţă liberă. El i-a ales pe aceia pe care i-a prevăzut că vor persevera în bine.

Acest întreg este un sistem consistent şi bine-împletit de eroare, care purcede din prwton yeudo al său.

Teoriile Arminiene

Printre aceia care pun sub termenul general, Arminienii, două scheme diferite au fost avansate; una reprezentată de Whitby, şi cealaltă de Wesley şi Biserica sa. Cea dintâi admite faptul că Adam şi rasa sa au fost rănite de cădere. El nu şi-a pierdut de fapt echilibrul voinţei sale pentru binele spiritual, ci el a devenit foarte înstrăinat de Dumnezeu, a căzut sub blestemul penal al răului fizic şi al morţii, a devenit un simplu animal, aşa că pofta este foarte exasperată, şi este mult mai înclinat să ajungă în încălcări actuale. Aceasta a crescut mai mult prin mizeriile, frica, remuşcarea şi ofensa stării sale de muritor, care tind să-l îndepărteze pe el de Dumnezeu, şi să aţâţe emoţiile de invidie, senzuale şi de nemulţumire. Aceste influenţe, împreună cu exemplul răului constant, sunt soluţia faptului că toţi oamenii devin păcătoşi de fapt. Aceasta este starea spre care s-a redus Adam pe sine, iar urmaşii săi împărtăşesc aceasta, nu în virtutea vreunei relaţii federale, sau în imputarea vinei lui Adam, ci cea a legii fizice, universale, că ceea ce este asemenea generează lucruri asemenea. În acel sens omul este născut ca o creatură ruinată.

Wesleyan

Wesleyenii, totuşi, încep prin a admite tot ceea ce ar întreba un calvinist moderat, în ceea ce priveşte pierderea lui Adam a neprihănirii sale originale din cadrul Căderii, robia sub dorinţele rele, şi depravarea totală. În timp ce ei interpretează greşit, şi resping întrebarea dintre imputarea mediată şi cea imediată, ei susţin ideea ortodoxă a imputării, admiţând faptul că legalele consecinţe ale actului lui Adam sunt atribuite asupra urmaşilor săi odată cu sine. Dar apoi, ei afirmă, obiecţiile de severitate şi nelegiuire îndreptate spre acest plan nu pot fi satisfăcute decât dacă se consideră ca un întreg, cuprinzând conectarea graţioasă a omului cu al doilea Adam. Prin Legământul harului în El puterea auto-determinată a voinţei, şi abilitatea ei sunt răscumpărate pentru fiecare membru al familiei umane, şi sunt de fapt comunicate, prin harul comun suficient, pentru toţi cei care repară efectele căderii, că omul are abilitatea morală pentru binele spiritual, dacă alege să-l folosească. Astfel, în timp ce aceştia ne oferă adevărata doctrină cu o mână, ei o iau înapoi cu cealaltă şi ajung la un rezultat semi-pelagian. Obiecţia evidentă faţă de această schemă este că dacă efectele căderii lui Adam asupra urmaşilor săi sunt acestea, ele ar fi nedrepte, dacă nu ar fi reparate de un plan de răscumpărare care urma să vină după aceasta, ca partea a aceluiaşi sistem, atunci actul lui Dumnezeu de ferire a unui Răscumpărător nu a fost unul de har pur (aşa cum afirmă pretutindeni Scriptura), ci că El a fost sub obligaţiile de a face astfel de lucru.

Teoria calvinistă

Părerea calviniştilor o propun să o afirm acum în acel mod natural şi comprehensiv, în care coincid toţi calviniştii sănătoşi. Privind în Biblie şi la lumea actuală, descoperim că, în timp ce Adam a fost creat neprihănit, şi cu deplina abilitate a voinţei spre bine, şi era într-o stare de fericire actuală, încă de la căderea sa, urmaşii săi şi-au început existenţa lor într-o stare total diferită. Ei arată cu toţi nelegiuire universală, dovedind o tendinţă nativă, predominantă şi universală în afară de aceasta. Ei sunt născuţi morţi din punct de vedere spiritual, aşa cum Adam s-a făcut pe sine. Şi ei sunt în mod evident urmaşii naturali ai relelor fizice şi a morţii pronunţate asupra lui pentru păcatul său. Aceasta sunt marile fapte. Acum calviniştii consideră că aceasta nu ar fi vreo ipoteză neautorizată, ci doar o afirmaţie conectată şi o interpretare inevitabilă a faptelor pentru a spune: că noi vedem în ei acest aranjament; Dumnezeu a fost încântat, din motive înţelepte, graţioase şi drepte să conecteze destinul posterităţii lui Adam cu faptele sale de verificare, deci a-l face pe el reprezentantul urmaşilor săi, ca oricare condiţie morală sau legală ar fi procurat el pentru sine prin acest comportament aflat sub probă, în aceeaşi condiţie morală şi legală urmaşii săi ar începe să existe. Aceasta, spunem noi, nu este decât explicaţia implicată în mod necesar în fapte.

Originea sufletelor. Istoria opiniilor

Înainte de a purcede la discuţia detailată a acesteia, o cercetare, un subiect de mare interes şi complexitate, apare ca un lucru preliminar: Cum este transmisă această conectare; care este legătura actuală a naturii dintre părinţi şi copii, în ceea ce priveşte partea lor mai esenţială, sufletul? Sunt generate sufletele umane de părinţii lor în mod natural? Sau sunt acesta create direct de Dumnezeu şi sunt trimise în conectarea cu trupul tânăr în timpul când acesta îşi capătă vitalitatea sa separată? Cea dintâi a fost numită teoria Traducianismului (ex traduce), iar ultima a creaţiei. După ce doctrina lui Origen despre sufletele umane pre-existente a fost denumită în mod general ca fiind eretică (din vremurile lui Chrysostom, aproape 403) întrebarea a fost studiată cu mare interes în Biserica timpurie. Tertulian, care se pare că a afirmat în mod formal calitatea de cap federal a lui Adam, a fost de asemenea şi apărătorul teoriei ex trance. Aceasta însă a avut puţin susţinători printre Părinţi, şi a fost în special opusă de către aceia care aveau tendinţe puternice faţă de ceea ce a fost mai apoi numit Pelagianism care favoriza păcatul original. Grigore din Nyssa se pare că a fost singur printre Părinţii Greceşti care au susţinut aceasta. La fel poate a fost şi Ambrozie printre latini; însă atunci când Jerome susţine că părerea ex traduce a predominat în mod general printre Creştinii de Vest, el era probabil eronat. Augustin, marele stabilizator al Păcatului Original, s-a arătat pe sine a fi nedecis în această privinţă, până la sfârşit. Se poate spune totuşi, în general, că în istorie, teoria ex traduce a fost considerată mult mai favorabilă faţă de păcatul original şi a fost în general conectată cu acesta până în vremurile moderne, în timp ce Creaţionismul a fost apărat cu încordare de Pelagieni. Dacă teoria Traduciană poate fi dovedită, aceasta ar prezenta foarte evident cea mai bună explicaţie a propagării păcatului.

Voi enunţa argumentele uzuale, pro şi contra, indicând judecata mea referitoare la forţa lor.

Argumentele Traducianiştilor – din Scriptură

Traducianiştii afirmă că printr-o lege inexplicabilă a generării, deşi este una adevărată şi corespunzătoare, părinţii propagă sufletele, aşa cum fac şi trupurile; şi astfel sunt părinţii adecvaţi a întregilor persoane a copiilor. Ei argumentează din Scriptură că Geneza 2:2 afirmă că „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui”, etc. De aici ei deduc că Dumnezeu nu mai îndeplineşte de atunci nici o lucrare adecvată imediat creaţiei pe pământ. Ei par destul de valizi; căci sensul textului ar părea satisfăcut de ideea că Dumnezeu nu mai creează nimic nou acum în ceea ce priveşte speciile. Cu o mult mai multă forţă, se argumentează faptul că în Geneza 1:25 – Dumnezeu îl creează pe om după chipul şi asemănarea sa, a cărui imagine se dovedeşte a nu fi deloc corporală, ci în spiritualitatea omului, inteligenţa, nemurirea şi neprihănirea sa. În Geneza 5:3, „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui”. Cum se poate dar, dacă agentul părintesc al lui Adam nu a produs sufletul, ca în acesta să fie imaginea existentă? Cu siguranţă că e vorba de chipul şi de asemănare din aceleaşi aspecte. Vezi şi Psalmul 51:5; Iov 14:4; Ioan 3:6, etc. Puritatea sau impuritatea despre care se vorbeşte în aceste pasaje este a sufletului, şi ele trebuie să implice prin urmare propagarea sufletelor, când afirmă atât de expres propagarea impurităţii sufletului.

Din experienţă şi din imputare

Ei mai argumentează că opinia populară şi sensul comun are de a face cu părinţii ca persoană întreagă. Acelaşi lucru este arătat prin succesiunea caracteristicilor mintale şi a trăsăturilor familiale, care sunt adesea atât de marcata ca şi trupul. Aceasta nu poate să fie socotită prin educaţie, deoarece s-a văzut adesea că părinţii nu au trăit ca să-şi îngrijească copilul, şi nici prin faptul că trupul, cu poftele sale animalice, în care este împachetat sufletul, să fie adevărata cauză a asemănării ereditare aparente a sufletelor; teoria dreaptă este că sufletele influenţează trupurile în aceste lucruri, şi nu invers; în plus, trăsăturile de asemănare nu sunt adesea doar pasionale, ci şi intelectuale. Instanţele de nebunie înnăscută sugerează acelaşi argument. Nebunia este explicată în mod plauzibil ca o pierdere a echilibrului sufletului, prin predominarea inoportună a vreunei trăsături. Acum, aceste cazuri de sminteală înnăscută se găsesc în mod frecvent în descendenţii verişorilor. Asemănarea trăsăturilor din părinţi fiind deja mare, „naşterea continuă” fac din trăsăturile familiei să fie prea puternice şi prin urmare încurcătoare. Însă argumentele principale din raţiune sunt: dacă Dumnezeu creează sufletele, atât de imediat precum El l-a creat pe Adam sau pe Gabriel, atunci ei trebuie să fi ieşit din punct de vedere moral puri din mâna Sa, căci Dumnezeu nu poate crea ticăloşie. Cum se poate dar să se propage depravarea? Biblia ar fi contrazisă, care ea însăşi vorbeşte despre aceasta ca fiind propagată; şi raţiunea, care afirmă că ataşarea unui suflet sfânt de un trup nu îl poate întina, deoarece un trup simplu nu are nici un caracter moral. Creaţioniştii răspund: relaţia federală instituită dintre Adam şi rasă, îl justifică pe Dumnezeu în a ordina aceasta aşa încât legătura sufletului tânăr, nemuritor cu trupul şi astfel cu o rasă depravată să fie ocazia pentru depravarea sa, în consecinţa păcatului imputat. Replica este că este imposibil să explici relaţia federală, dacă sufletul fiecărui copil (doar sufletul este adevăratul agent moral), avea un antecedent de existenţă sfântă, independent de vreun tată uman. De ce se face atunci că sufletul, pe cât este de independent de căderea lui Adam, aşa cum a fost Gabriel, şi de ce nu este acel aranjament care îl implică în aceasta, atât de arbitrar ca şi cum Gabriel ar fi fost legat de soarta lui Adam? Ba mai mult, actul lui Dumnezeu de afundare a acestui spirit pur într-un trup impur este ocazia imediată a depravării acestuia, ceea ce se apropie de a-l face pe Dumnezeu autorul căderii sale. În cele din urmă, un trup simplu nu are nici un caracter moral, şi a presupune că acesta infectează sufletul este un simplu Gnosticism. De aici rezultă faptul că sufletele copiilor sunt descendente ale părinţilor lor. Modul acelei propagări este enigmatic, însă aceasta nu constituie nici o combatere, deoarece o sută de alte operaţiuni indiscutabile naturale ale legii sunt şi impenetrabile; în special în cazul spiritelor, în care natura substanţei este enigmatică, ar trebui să ne aşteptăm ca maniera sa de producţie să fie astfel.

Argumentele creaţioniştilor

Pe de altă parte, apărătorii creaţiei sufletelor argumentează din texte ca cele din Eclesiastul 12:7; Isaia 57:16; Zaharia 12:1; Evrei 12:9, unde se vorbeşte de sufletele noastre ca fiind lucrarea specială a lui Dumnezeu. La aceasta oferim o replică care pentru mine pare a fi suficientă, şi anume că limbajul acestor pasaje este destul de satisfăcător, prin a recunoaşte faptul că puterea lui Dumnezeu a produs la început sufletul omului din nimic, şi după chipul Său; că propagarea continuă a acestor suflete se află sub nişte legi pe care le susţine şi le direcţionează Providenţa Sa; şi că acest agent al lui Dumnezeu este aclamat ca o onoare specială (de exemplu, în Isaia 57:16) deoarece sufletele umane sunt partea cea mai nobilă din împărăţia pământească a lui Dumnezeu, fiind inteligent, moral şi capabil de a pricepe slava Sa. Că acesta ar fi adevăratul sens al textului din Eclesiastul 12:7, şi că nu ar trebui să fie pus mai presus, apare astfel: dacă limbajul dovedeşte că sufletul unui om din generaţia noastră a venit în mod imediat din mâna lui Dumnezeu, ca şi dintr-a lui Adam, antiteza ar dovedi în mod egal faptul că trupurile noastre provin tot din ţărână, la fel ca cel al lui Adam. La toate celelalte pasaje enunţate mai sus se aplică consideraţiile generale anterioare, şi prin urmare, următoarele fapte: Despre părinţii noştri se vorbeşte în Scriptură ca fiind autorii existenţei noastre de acelaşi fel; şi că în termenii generali, care cuprind spiritul. Geneza 46:26, 27; Proverbe 17:21; 23:24; Isaia 14:10. Cu siguranţă că dacă vreuna dintre aceste clase de texte ar fi astfel încordate, şi celelalte pot fi, deci avem astfel texte care se contrazic în mod egal. Din nou, Dumnezeu este numit Creatorul animalelor, Psalmul 104:30, şi cel ce împodobeşte crinii, Matei 6:30, care sunt produse în mod notoriu prin propagare. În Evrei 12:9, pronumele din „Tatăl duhurilor noastre”, este neoficial. Însemnătatea este contrastul simplu dintre ideile generale de „părinţi pământeşti” şi „tată ceresc”. Căci dacă facem din ultima o clauză, „Tatăl duhurilor” înseamnă Creatorul sufletelor noastre, apoi, prin antiteză, prima ar trebui să fie citită ca părinţii trupurilor noastre; însă acest lucru nu este permis în scopul apostolului, şi nici cuvântul sarx nu însumează aceasta, ceea ce nu înseamnă de obicei, în limbajul său, că trupurile noastre sunt opuse sufletelor noastre; ci naturalul nostru ca fiind opus condiţiei noastre graţioase a sufletului.

Din nou: Turrettin obiectează faptul că dacă sufletul lui Adam a fost creat şi al nostru a fost propagat, noi nu deţinem în mod propriu imaginea sa, 1 Corinteni 15:49, şi nici nu suntem din specia sa. Răspunsul evident este că prin acelaşi argument noi nu am putea fi din aceeaşi specie corporală deloc. Ba mai mult, însăşi ideea de specii este o identitate propagată a naturii. Cele mai puternice obiecţii raţionale sunt însă faptul că un proces de generare implică separarea părţilor substanţelor părinteşti, şi agregarea lor într-un organism nou; de aici sufletele părinţilor precum şi ale odraslelor sunt elemente asemănătoare, necombinate şi de nedistins. Traducianismul este prin urmare acuzat cu vehemenţă de tendinţe materialiste. Pentru mine acesta se pare a fi doar un argumentum ad gnorantiam. De sigur, spiritele nu pot fi generate prin separarea substanţei şi a noilor combinări. Însă dacă oricare proces de propagare ar fi sau nu posibil pentru substanţa spirituală care nu implică nimic din aceasta, este însăşi întrebarea, care nu poate fi nici dovedită şi nici combătută de noi, deoarece noi nu pricepem adevărata substanţă a spiritului.

Cea mai gravă obiecţie adusă împotriva Traducianismului

Oponenţii au avansat în mod probabil o obiecţie mult mai formidabilă împotriva Traducianismului, şi aceasta este adevărata dificultate a teoriei. În fiecare caz al generării organismelor, nu există nici o producere a vreunei substanţe noi de către părinţii creatură, ci doar o recunoaştere a particulelor pre-existente. Însă noi credem că sufletul este un atom spiritual, şi este adus la existenţă din non-existenţă. Au părinţii umani această cea mai înaltă putere creatoare? Având de a face cu astfel di dificultăţi din ambele părţi, se poate să fie mai bine să lăsam subiectul ca un mister insolubil. Ce mai desconsiderare faţă de mândria filozofiei umane, că nu este capabilă să răspundă la prima şi cea mai apropiată întrebare referitoarea la însăşi originea ei!

Mintea smerită îşi poate găsi satisfacţia sa în acest adevăr biblic: Că oricare ar fi ajustarea adoptată în favoarea agentului pe care Cauza Primară şi cauzele secundare o are în cadrul originii unui suflet uman, nemuritor, acest lucru este sigur (deşi neexplicat) că părinţii şi copiii sunt oarecum uniţi în trupul federal printr-o adevărată legătură a rasei: că legătura include atât substanţele spirituale cât şi cele trupeşti: aceasta este bona fide, şi nu fictiv sau prezumtiv. Vezi Mărturia de Credinţă, c. 6, 3, „Rădăcina întregii omeniri”. Acum, din moment ce nu avem nici o cunoaştere reală prin percepere despre substanţa spirituală, ci doar îi cunoaştem actele şi efectele sale, nu ar trebui să fim surprinşi de ignoranţa noastră despre agentul precis al producerii acesteia, şi felul în care acesta acţionează. Aceasta s-ar putea să nu fie explicată, şi totuşi s-ar putea să fie adevărată, că puterea divină (în aducerea substanţei din nihil în esse) precum şi cauza umană să acţioneze asupra creării fiinţei şi a proprietăţilor sufletului pruncului!

Oare nu ne va învăţa această întrebare nerezolvabilă să percepem un mare adevăr, de care nu suntem competenţi să înţelegem, doar pentru că există o astfel de realitate ca generare spirituală, dată ca exemplu în generarea externă a Cuvântului, în Spiritul infinit, şi în generarea sufletelor umane din finit? Analogia trebuie să fie într-adevăr parţială, instanţa de mai jos fiind dedesubtul celei de mai sus, aşa cum cerurile sunt mai jos decât pământul. În generarea externă, duhul de generarea a fost singur; în oameni, părinţii sunt duali. În prima, subzistenţa produsă nu a fost o distinctă individuală din punct de vedere numeric faţă de producător, la fel ca în a doua situaţie. Însă se poate adăuga că aşa cât este de familiară şi de fundamentală uniunea noţiunii rasei noastre, noi cunoaştem doar în parte ceea ce este conectată în aceasta. Este posibil ca atunci când „vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi şi noi”, vom descoperii faptul că prin crearea lui Adam după „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu are încă un alt înţeles, care nu a fost priceput înainte; în acea omnipotenţă care îl îmbrăca pe om mai prejos decât forma impenetrabilă a acelei puteri prin care Tatăl veşnic generează pentru totdeauna pe Fiul etern.

„Păcătoşenia acelei stări în care a căzut omul, constă din vina primului păcat al lui Adam, dorinţa neprihănirii originale, şi coruperea întregii sale naturi, care este numită în mod comun păcatul original; împreună cu toate încălcările actuale care purced din ea.” Aici, ca de altfel şi în Catehismul Lărgit, Păcatul Original (numit aşa deoarece este nativ şi datorită sursei tuturor celorlalte păcate) este termenul general care exprimă ambele elemente, ale vinei imputate şi a depravării totale. Aceasta din urmă este folosită de mulţi teologi. O voi discuta pe a doua mai întâi.

Păcatul original o înclinare pozitivă spre rău

Turrettin afirmă că această depravare totală nu este doar din punct de vedere negativ o carentia justitiæ originalis ci, din punct de vedere pozitiv, un principiu activ al răului. Dar aceasta nu contrazice definiţia care a reprezentat esenţa păcatului ca o contradicţie faţă de lege. Natura esenţială a virtuţii este că aceasta cere ceva în mod pozitiv sau afirmativ; sau face o stare dată ori acţionează în mod pozitiv obligatoriu asupra inimii umane. Aceasta nu admite nici o neutralitate morală, aşa că ceea ce nu este sau nu face ceea ce cere Dumnezeu, este Păcat. Însă sufletul este activ din punct de vedere esenţial. Prin urmare trebuie să rezulte că într-o condiţie păcătoasă sau în cadrul unui comportament păcătos, acţiunea este din natura esenţială a sufletului, în timp ce incorectitudinea sa este derivată din simpla absenţă de la conformitatea legală. Depravarea, aşa cum spune Pres. Edwards, este o calitate defectivă sau privativă, însă îşi asumă o formă pozitivă. Aş prefera să spun că depravarea este atât de activă pe cât este de opusă faţă de simpla negaţie. Că aceasta este activă, este dovedită de Turrettin din acele texte care atribuie efecte acestuia, calitatea de rău din suflet, pentru a-l achita pe Dumnezeu de acuzaţia de a fi autorul păcatului. Termenul biblic, amartia (amartia), sugerează clătinarea săgeţii de la ţinta ei adecvată. Această clătinare este privativă. Însă această săgeată nu stă singură, sau să fie în tolbă; ea zboară, şi probabil cu o astfel de viteză şi inerţie ca săgeata care loveşte ţinta.

Dar nu o corupere a substanţei sufletului

Acelaşi motiv ne constrânge să credem că depravarea naturală nu este o corupere substanţială a sufletului; adică, nu schimbă sau nu distruge nici o parte a substanţei sale. Căci sufletele sunt, în ceea ce priveşte substanţa lor, ceea ce le-a făcut Dumnezeu să fie, şi perfecţiunile Sale asigură faptul că el nu face nimic care să nu fi fost bun. Nici nu există vreo pierdere a capacităţilor sau a aptitudinilor, cea care alcătuieşte essentia sufletului. Omul este, în aceste privinţe, în mod esenţial ceea ce l-a făcut Creatorul său să fie. De aici depravarea este, în limbajul metafizicii, nu un atribut, ci accidens ale sufletului uman de acum. Acest lucru este dovedit ulterior de faptul că Isus Hristos şi-a asumat propria noastră natură, în întruparea Sa, fără de care El nu putea să fie Mediatorul nostru. Dar cu siguranţă, El nu şi-a asumat coruperea morală! În fine, Scriptura face o distincţie clară între păcat şi suflet, atunci când ele vorbesc de ea ca mânjind sufletul, atât de uşor ca potrivirea; Evrei 12:1, 2, etc. Dacă se întreabă ce este depravarea naturală: dacă nu este nici o aptitudine, nici privarea cuiva, nici esenţa omului, şi nici o schimbare de substanţă? Eu răspund că aceasta este un vicios habitus, care califică puterile active ale omului, adică, capacităţile lui de sentiment şi voinţă. Deşi nu am putea descrie în întregime, cu toţii ştim că această idee îndoieşte ceea ce califică în mod natural puterile de acţiune din toate lucrurile.

Depravarea totală

Mărturisirea declară că primul om „a devenit în întregime întinat, în toate aptitudinile şi părţile sufletului şi ale trupului”. Locul acestui habitus vicios mola este, de sigur, strict vorbind, în cadrul predilecţiilor morale. Însă din moment ce acestea oferă o direcţie activă faţă de aptitudinile şi părţile sufletului şi a trupului, în acţiuni care au vreo calitate morală, se poate spune că, prin acomodarea limbajului, ele sunt cu toate întinate din punct de vedere moral. Conştiinţa (cel mai înalt departament al intuiţilor raţionale) nu este de fapt distrusă, ci acurateţea sa despre verdict este foarte deranjată de dorinţa rea, şi emoţiile instinctive morale care ar trebui să însoţească aceste verdicte sunt aşa de uscate prin neglijenţă, de parcă ar fi practic firave, sau moarte, pentru acel timp. Părerile de înţelegere referitoare la toate subiectele morale sunt pervertite de înclinaţiile greşite ale inimii, aşa cum am numi binele rău şi invers. Aşa rezultă „orbirea minţii” în toate privinţele morale. Memoria devine o magazie de imagini corupte şi de amintiri şi aşa oferă material pentru imaginaţie, întinându-le pe ambele. Apetiturile corporale, fiind stimulate de poftele sufletului, printr-o memorie şi o imaginaţie întinată, şi printr-o indulgenţă nepusă în frâu, devin tiranice şi exagerate. Şi mădularele şi organele trupeşti ale simţului sunt făcute slujitoare ale nelegiuirii. Astfel, ceea ce nu poate fi din punct de vedere literal nesfânt, este pus în foloase nesfinte. Însă atunci când noi discriminăm astfel aptitudinile, nu trebuie să uităm de unitate şi simplicitatea spiritului omului. Acesta este un element monovalent. Şi, din moment ce nu concepem din acesta ca fiind regenerat sau satisfăcut prin bucăţi, în acelaşi fel nu îl privim ca fiind depravat prin bucăţi. Specific, coruperea originală nu este pervertirea unei aptitudini din suflet, ci a sufletului în sine.

În ce sens total? Sunt toate virtuţile naturale spirituale?

Prin a spune că depravarea nativă a omului este totală, nu intenţionăm prin nici un mijloc să spunem că conştiinţa este distrusă, căci vina ţărânii se arată chiar din acest lucru, că inima sa preferă ceea ce conştiinţa condamnă. Nici nu vrem să spunem că toţi oamenii sunt la fel de răi şi atât de rai cât pot fi ei. nici nu intenţionăm să contestăm autenticitatea şi dezinteresul virtuţilor sociale şi a lucrurilor caritabile din cei neevlavioşi. Căci dacă am afirma că toată corectitudinea a unui Aristide sau a unui Fabriciaus, că toate lucrurile caritabile ale iubirii domestice, toată nobleţea prieteniei dezinteresate dintre lucrurile lumeşti sunt rele, mai întâi ca faţă de responsabilitatea principală a sufletului, a-l iubi pe Dumnezeu fiecare suflet este total de renegat. Nici un om natural nu are vreo dragoste reală pentru Dumnezeu în calitatea sa de Suveran spiritual, sfânt, adevărat, bun şi neprihănit. Aceasta fiind însă şi datoria pre-eminentă peste toate celelalte din agregat, rostirea abandonării de aici aruncă toate virtuţiile mai mici şi parţiale în umbră. În al doilea rând, în timp ce există ceva de virtute reală în multe acte şi sentimente seculare ale celor nereînnoiţi, care merită aprobarea sinceră şi gratitudinea ale celorlalţi faţă de ei, ca dintre om şi om, există în aceleaşi acte şi sentimente un defect fatal ca faţă de Dumnezeu, care le plasează pe partea cea rea a liniei morale despărţitoare. Acel defect este că ei nu sunt stimulaţi de nici un lucru moral în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu care o cere de la ei. „Dumnezeu nu este în gândurile lor” Psalmul 10:4. Fiecare om lumesc să îşi analizeze motivele sale, şi va vedea că aceasta este adevărat în ceea ce priveşte cele mai bune acte seculare ale sale. Însă grija supremă ar trebui să fie, în fiecare act, dorinţa de a-i fi pe plac lui Dumnezeu. Din moment ce aceste virtuţii seculare sunt mai puţin greşite decât viciile lor opuse, ele încă mai sunt în vederea lui Dumnezeu, lipsite de ceea ce e corect, şi aceasta este cea mai importantă particularitate. Deficienţa acestei virtuţi carnale şi sociale primeşte o ilustrare foarte practică astfel: Sfera relaţiei, în care virtuţile seculare ale necredincioşilor sunt practicate, este doar temporară. La fel ca şi copiii, soţii sau soţiile, părinţii, vecinii, oamenii de afacere, ele execută multe acte dezinteresate de formă morală; fiind stimulate faţă de principiile naturale, sociale. În cealaltă lume, toate aceste relaţii sunt abolite. Unde va fi atunci corectitudinea persoanelor, care, cu toate excelenţele lor sociale, nu au nimic evlavios, în timp ce Dumnezeu este singurul bun şi obiectul imediat al datoriei şi al comunicării?

În al treilea rând, depravarea nativă este totală, în acest sens, şi atât cât îl priveşte pe om cu recuperarea sa de sine, este decisivă şi finală. Păcatul original instituie o tendinţă directă faţă de progresiv, şi în cele din urmă faţă de depravarea rostită. Într-un cuvânt: moartea sa spirituală. Moartea corporală şi-ar putea lăsa victima sa mai mult sau mai puţin înfiorată. Un cadavru poate fi puţin emancipat, deşi încă este cald, încă este maleabil; aceasta ar mai putea avea o nuanţă de culoare în obraz sau un zâmbet pe buze, ar putea să fie încă preţios şi frumos în ochii celor care l-au iubit. Dar el este mort, şi se apropie o putrefacţie dezgustătoare, mai curând sau mai târziu. Aceasta este doar o chestiune de timp.

Dovezile unei depravări totale faţă de Dumnezeu sunt, din nefericire, aşa de numeroase încât se poate discuta doar prea puţin într-un singur Discurs, mai degrabă decât o afirmare a capetelor lor. Ele pot fi grupate în două capete de experienţă şi de afirmaţii Scripturale şi fapte.

Depravarea rasei dovedită

Prin legea reproducţiei

Păcatul lui Adam l-a redus la o depravare totală, aşa cum s-a arătat într-o Lecţie anterioară. Însă marea lege, care se pare că domneşte în întregul univers vegetal şi conştient, oriunde domneşte o lege a reproducerii, este că ceea ce este asemănător va da naştere la ceva asemănător. Şi aceasta pare a fi confirmat de Geneza 5:3; Iov 14:4. Din momentul în care ruina lui Adam avea să fie a priori, s-a dezvoltat un fundament al aşteptării ca urmaşii săi să fie născuţi depravaţi. Există într-adevăr câţiva, (ca Dr. Thornwell Review of Breckinridge, ianuarie 1858) care neagă faptul că această lege s-ar aplica din punct de vedere natural aici, şi atribuie rezultatul producerii lui Adam a unor urmaşi păcătoşi, în mod pozitiv faţă de legătura federală atribuită pentru ei. Ei spun că lucrul propagat prin această lege naturală sunt atributele speciilor şi nu accidentele sale; că prin această cauză orice alt precursor dintre noi şi primul nostru părinte ar fi sursa depravării noastre ca el; şi dacă accidentul căderii lui Adam este propagat, la fel ar trebui să fie natura regenerată produsă în el, şi în precursori, prin har. Aceasta este în mod clar împotriva Confesiunii, c. 6, 3, şi, mi se pare mie, şi împotriva textelor citate. Aceasta confundă accidentele din sensul popular cu accidentele din sensul Logicianului. Foarte adevărat: un om care îşi pierde un braţ printr-un accident nu propagă copii cu o singură mână. Însă în celălalt sens al cuvântului, s-ar afirma cu greu faptul că culoare roşie a animalelor lui Devon este un atribut şi nu un accident al animalelor cu coarne, precum şi temperamentul mai refractar şi mai sălbatic al mistreţului ca atribut al speciilor de porcine; totuşi ambele sunt propagate în aceasta; aceasta este însăşi ideea speciilor. Şi noi am pute revendica cel puţin faptul că precursorii noştri, de la Adam, au fost în mod sigur canalele transmiterii depravării către noi. Agentul lor din acest loc a fost acelaşi ca a lui Adam faţă de Set. Caracterul regenerat nu defineşte speciile omului, şi de aici nu este propagat, în special că aceste este un caracter doar incipient din părinţii din această viaţă. În principal, acest caracter regenerat nu este propagat de părinţi, deoarece acesta nu este o proprietate naturală ci una supranaturală.

Prin păcatul universal

Noi argumentăm faptul că depravarea nativă este din păcătoşenia universală a omului, ca fiind expusă. Premiza că tăria acestui argument trebuie să fie judecată după tendinţele pe care le-ar exercita această întinăciune predominantă, nu cum este ea de fapt, ci cum ar trebui să fie, dacă nu este împiedicată de harul şi providenţa lui Dumnezeu. Care este atunci faptul? Vedem că toţi oamenii, în toate consecinţele, fac mult care este rău. Vedem întreaga lume plină de răutate, în mare parte. Îi privim pe părinţi, stăpâni şi magistraţi şi învăţători fiind ocupaţi cu mulţimile de legi şi reguli şi un vast aparat de puşcării, poliţie, armate şi pedepse, care se întind cu fiecare succes indiferent, pentru a reprima răutatea. Aceasta nu este nici o calmare faţă de această imagine pentru a spune că există aşa de multe virtuţi în lume şi mai mulţi oameni corecţi care nu lasă nici o istorie, deoarece ei urmează o viaţă virtuoasă, decât cea a acelora care fac gălăgie în lume prin păcat. Căci majoritatea oamenilor sunt relativ răi, vrând să preia lumea; şi există o excepţie a unui caracter secular cu adevărat onorabil. Aşa cum am mai văzut, toate aceste virtuţii conţin un defect fatal, acela de a nu fi făcut pentru onoarea şi plăcerea lui Dumnezeu, un defect aşa de vital încât alungă orice element de bunătate pentru a-l pune pe om în întregime sub umbră. Luaţi standardul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta”, şi se va vedea că cel mai bun om natural di lume nu ajunge niciodată la aceasta în oricare act. Cum am putea dar el să revendice vreo faptă bună pentru a o balansa pe cea rea a lui, când de fapt nu este nici unul pe scara de dreptate? Nici unul care este pe scara cea dreaptă nu poate ca de altfel cei mai grei la cântar în particular.

Prin apostazia timpurie a copiilor de la bine

Daţi-mi voie să accentuez încă o dată experienţa universală care poate mărturisi despre dreptatea doctrinei noastre. Pe măsură ce fiinţele umane cresc, când sunt destul de bătrâne pentru a arăta oarecare calităţi morale, le descoperim (fără nici o excepţie) comiţând acte pe care ei le ştiu că sunt rele. De la acest punct, realizarea lor a faptelor rele devine o întâmplare comună şi repetativă, niciodată o ocazie accidentală. Putem merge chiar mai departe – pruncii, deoarece ei sunt destul de conştienţi pentru a-şi înţelege propriile lor temperamente rele, să manifeste pasiuni rele, egoism, mânie, invidie, răzbunare, şi aşa mai departe. La fel mărturiseşte şi Scriptura, Psalmul 58:3; Geneza 8:21.

Prin opunerea faţă de Dumnezeu şi răscumpărare

Încă o dată, descoperim în mod universal o orbire încăpăţânată, stupiditate, şi opoziţie referitoare la lucrurile lui Dumnezeu, Romani 8:7. Aşa sunt de potrivnici oamenii faţă de serviciul spiritual faţă de Dumnezeu, încât toţi dintre ei, dacă se lasă lucrurile în mana lor, le amână şi le refuză, împotriva dictatelor de raţiune şi conştiinţă pe care ei le ascultă parţial în alte lucruri, împotriva motivelor ce sunt absolut de infinite; şi aşa este de monstruoasă puterea acestei opoziţii, ea invadează aceste motive şi influenţe, de obicei fără nici o aparentă luptă. Această predominare universală a păcatului a apărut în istoria omului în ciuda marilor mijloace de prevenire a ei: nu doar prin legislaţia, etc. menţionate: ci şi prin pedepsiri, Potop, dispensaţii religioase, miracole, teofanii, profeţii, şi însăşi întruparea lui Hristos.

Prin Scriptură

Astfel este imaginea corectă şi moderată a experienţei umane. Scriptura o confirmă, afirmând păcătoşenia universală şi predominantă a omului. Geneza 6:5; 1 Împăraţi 8:46; Eclesiastul 7:20; Galateni 3:22; Romani 3:10-18; Iacov 3:1-2; Eclesiastul 9:3, etc.; Psalmul 14:2, 3; Ieremia 17:9.

Efectele universale necesită o cauză

Acum un efect necesită o cauză. Aici este un efect, care are loc sub fiecare varietate de condiţie exterioară şi influenţe, universal, care se repetă în mod constant, apărând de îndată ce vine vremea din viaţa fiinţei umane care să îl permită. Trebuie să existe o cauză universală, şi aceasta în însăşi fiinţa umană. Poate că nu am putea pricepe exact cum un obicei moral se dezvoltă într-o raţiune şi o conştiinţă nedezvoltată; însă noi suntem la fel de siguri că există o cauză germinală înnăscută în cadrul naturii umane a fiinţei umane, căci toate aceste rezultate morale, aşa cum vedem că există în tinerele maimuţe, o cauză înnăscută a cărei natură sau circumstanţe exterioare să se poată dezvolta în mod posibil într-un Newton. Această intuiţie este afirmată de Scriptură, Luca 6:43-45, şu., Psalmul 58:3, 4.

Argument din preponderenţa blestemului

Preponderenţa universală a morţii trupeşti, cu prevestitoarele ei boli, sau infirmitatea trupească, un pământ blestemat, chin şi trudă, arată că depravarea omului este totală şi nativă. Aceste boli sunt o partea a marii ameninţări făcute împotriva lui Dumnezeu, şi atunci când a fost produsă în el, aceasta a fost o legătură imediată cu moartea spirituală. De ce să presupunem atunci ca agravat în oricare caz? Este în zadar să spunem că aceste lucruri nu sunt acum blestemul păcatului, ci o pedeapsă întreagă şi reţinere, şi astfel o binecuvântare deghizată; căci dacă omul nu ar fi fost depravat, el nu ar fi avut nevoie de o astfel de lecţie. De ce nu vede Dumnezeu că Paradisul este încă cea mai mare dorinţă a omului, aşa cum a fost şi a lui Adam? Însă de la Geneza 2:17 înainte, despre moarte se vorbeşte întotdeauna ca o pedeapsă pentru păcat. Apoi, acolo unde are loc moartea, trebuie să fi trecut şi păcatul. Romani 5:12; 1 Corinteni 15:22; În special moartea pruncilor dovedeşte aceasta, deoarece ei nu pot înţelege efectele disciplinare ale suferinţei şi morţii. Se poate vedea în special cazurile copiilor Sodomei, ale Canaanului, ale Ierusalimului, din Ezechiel 9:6. Nici nu se poate spune că pruncii mor dor prin vina imputată a păcatului lui Adam, căci vina imputată şi depravarea actuală nu se găsesc niciodată separat din natura omului.

Din nevoia de răscumpărare

Faptul că toţi au nevoie, şi că unii din toate clasele sunt interesaţi în răscumpărarea lui Isus Hristos, dovedeşte faptul că toţi au un păcat de natură. Căci dacă ei nu ar fi fost păcătoşi, ei nu ar mai fi susceptibili de răscumpărare. Printre cei Răscumpăraţi sunt „pruncii aleşi care au murit în copilărie”, aşa cum e dovedit în Luca 18:16; Matei 2q:16. Dar pruncii nu au nici o încălcare actuală de care să fie răscumpăraţi! Socinienii şi Pelagienii vorbesc despre o răscumpărare în cazul lor, care nu constă nici dintr-o regenerare actuală şi nici din iertare, ci în învierea lor, ci prin îmbrăcarea lor cu o binecuvântare graţioasă şi asigurată. Aceasta însă este un simplu abuz a Scripturii a vorbi despre un astfel de proces ca fiind lucrarea de răscumpărare a lui Hristos pentru oricare fiinţă umană. Căci însăşi numele şi misiunea sa au fost din faptul că El avea să mântuiască pe poporul Său de la păcatele lor. Matei 1:21; 1 Timotei 1:15; Marcu 2:17; Galateni 2:21; 3:21. Hristos a fost trimis să îi salveze pe oameni de la pieire, Ioan 3:16. Răscumpărarea Sa este întotdeauna prin sânge, deoarece simbolizează ispăşirea pentru păcat. Păcatul este prin urmare co-extins cu răscumpărarea.

Din regenerarea

Din nou, aplicarea aceste răscumpărări în numirea efectivă este evidenţa depravării native. Pentru ca Hristos să devină al nostru, se declară în mod repetat faptul că noi trebuie să fim născuţi din nou. Această regenerarea este o schimbare radicală şi morală, fiind nu doar o schimbare de scop al vieţii făcut printr-un act de voinţă, ci o revoluţie a predilecţiilor care stimulează scopurile noastre. Aceasta este dovedită prin numele folosite pentru a descrie schimbarea, noua naştere, o nouă făptură, o deşteptare din morţi, o înviere, şi de la Agent, care nu este adevărul sau motivul, ci Dumnezeu atotputernic. Vezi Ioan 3:5; Efeseni 1:9 şi 2:10. Dacă omul are nevoie de această renovare morală a naturii, el trebuie să fie din punct de vedere natural un păcătos. Însăşi Mântuitorul nostru în Ioan 3:5 a afirmat acest argument. Contextul arată că Hristos atribuie al şaselea ve3rset ca motiv pentru al cincilea, şi nu ca o explicaţie a dificultăţii sugerate de Nicodim în al patrulea. Ba mai mult, cuvântul sarx înseamnă, prin folosinţa sa stabilită de Scriptură, nu trupul, şi nici constituţia naturii umane considerată doar ca o natură, ci natura omului ca fiind depravată din punct de vedere moral. Compară versetele din Romani 7:14, 18; 8:4, 7-9; Coloseni 2:18; Galateni 5:16-24; Geneza 6:3. La acestea putem adăuga că unul dintre înţelesurile circumciziei şi ale botezului era acela de a simboliza această regenerare (o alta, pentru a reprezenta curăţirea de vină prin ispăşire). De aici păcatul este recunoscut în toţi la care se aplică aceste sacramente prin porunca divină. Şi după cum ambele au fost date pentru prunci, care nu avea acte inteligente de păcat, se poate explica doar prin faptul că ei eu un păcat al naturii.

Dovezile Scripturale

Am văzut felul cum Biblia declară o stare de păcat universală în practică şi de felul cum ea ne-a susţinut în trasarea acelui păcat universal de la sursa sa dintr-un păcat al naturii. Încheiem cu câteva exemple din alte texte, care declară în mod expres păcatul original. Iov 14:4; 15:14-16; Proverbe 22:15; Psalmul 51:5; Efeseni 2:3.

Evaziunile la care trebuie să recurgă cei ce neagă Păcatul Original, pentru a scăpa de aceste afirmaţii categorice, sunt prea numeroase şi contradictorii pentru a fi enunţate sau răspunse aici. Să se studieze atent aceste texte în scopul şi relaţia lor.

Voi nota unul dintre acestea: S-a obiectat faptul că inocenţa copiilor pare a fi declarată în astfel de locuri ca Psalmul 106:38; Iona 4:11; Ioan 9:3; Romani 9:11; eu explic că aceasta este doar o inocenţă relativă. Scriitorii sacrii recunosc aici libertatea lor de vina întregului păcat actual, şi inofensivitatea lor faţă de egalii lor din cadrul acestei vârste neajutorate. Aceasta, împreună cu simplicitatea sa angajată, ci dependenţa şi harurile infantile, i-au făcut să fie tipuri de inocenţă în toate limbile. Şi aceasta este tot ceea ce vrea să spună Scripturile.

Imputarea definită

Cuvântul evreiesc bv’j; şi grecescul logizomai, ambele înseamnă în principal a gândi, mai degrabă decât a considera sau a judeca, a imputa sau a atribui. În acest sens primul apare în Psalmul 32:2, şi ultimul în Romani 4:6-8, ca traducerea a sa. Vezi şi 2 Samuel 19:19; 2 Corinteni 5:19; Galateni 3:6; Iacov 2:23. Fără a mai intra în chestiunile controversate, dacă se spune că ar fi ceva imputa vreunuia altceva decât propriul sau agent, eu aş defini că nu este păcatul lui Adam care este imputat nouă, ci vina (obligaţia faţă de pedeapsă) primului său păcat. Această doctrină aşa de mult înţeleasă greşit nu învaţă faptul că actul lui Adam a fost de fapt făcut al nostru. Acest lucru îl repudiază conştiinţa. Noi ştim că personal nu am dorit aceasta. Şi aceasta nu înseamnă nici că ar trebui să ne simţim mânjiţi şi vrednici de blamare, cu josnicia şi neajunsul păcatului lui Adam. Pentru ca noi să ne asumăm pocăirea de acest păcat în acest sens ar fi atât de absurd precum ar fi ca noi să ne simţim auto-satisfăcuţi pentru neprihănirea excelentă a lui Hristos imputată nouă. Dar noi suntem aşa de asociaţi de Adam în consecinţele legale ale păcatului care a închis probarea sa şi a noastră în el, încât noi suntem trataţi ca şi el, pe baza actului său. Fundamentul acestei uniuni legale este format din două lucruri: 1) uniunea naturală cu el ca rădăcină a omenirii; 2) relaţia federală instituită în el, prin legământul lui Dumnezeu cu el. Acum, noi nu spunem că Scripturile folosesc pretutindeni fraza particulară, vina păcatului lui Adam a fost imputată nou; însă noi revendicăm faptul că adevărul este clar implicat în tranzacţiile care au avut de fapt loc, şi este învăţat în mod substanţial în alte părţi ale Scripturii.

Imputarea dovedită

Dacă Adam a venit sub legământul faptelor ca persoană publică, şi a acţionat acolo nu doar pentru sine ci şi pentru urmaşii săi din punct de vedere federal, aceasta implică imputarea consecinţelor legale a actului său asupra lor. Dovada că Adam a fost un cap federal, în toate aceste acte, este destul de clar dintr-o naraţiune aşa de concisă. Vezi Geneza 1:22, 28, 3:15-19; 9:3. În domnia omului peste animale, în ordinul de a se multiplica, în privilegiul mâncării roadelor pământului, în sfinţirea sabatului, se pare că Dumnezeu a vorbit doar către prima pereche; însă cuvintele Sale s-au aplicat în mod indiscutabil şi urmaşilor lor. Aşa că deducem că ei sunt incluşi în ameninţarea morţii pentru neascultare, şi promisiunea implicată de Geneza 2:17. Pentru a vedea forţa acestei deducţii, amintiţi-vă că aceasta este stilul stabilit al Genezei. Vezi Geneza 9:25, 27 şi 15:7; 16:12; 17:20; în fiecare caz patriarhul stă pentru sine şi urmaşii săi în cadrul înţelesului promisiunii. Aceasta însă este mult mai manifestată în Geneza 3:15-19 unde Dumnezeu purcede să afirme lucruri referitoare la ameninţarea Legământului încălcat. Şarpele este cel care se luptă cu sămânţa femeii. Pământul este blestemat pentru păcatul lui Adam. Oare nu afectează acest păcat urmaşii săi, aşa cum l-a afectat pe el? Vezi Geneza 5:19. El avea să-şi mănânce pâinea în sudoarea frunţii sale. Oare aceasta nu trece asupra posterităţii sale? Femeia are pedeapsa ei specifică, împărtăşită în mod egal de toate fiicele ei. Şi în fraza de încheiere, moartea spre moarte, noi citim cu toţi destinul tragic al mortalităţii noastre. Aşa sunt de clare toate acestea încât şi Pelagienii au admis că Dumnezeu a acţionat aici în mod nepărtinitor. Însă posteritatea lui Adam este inclusă în pedeapsă. Nu mai este nevoie de o descriere mai bună pentru imputare.

Imputarea confirmată prin experienţă

O presupunere în favoarea acestei soluţii este ridicată de un număr de fapte din providenţa lui Dumnezeu. El conectează de obicei pe oameni şi capetele lor, copii şi părinţii, în consecinţele comportamentului reprezentantului. Pretutindeni unde există o astfel de uniune politică, această urmează. Nu este nici consensul persoanelor reprezentate obţinut întotdeauna, pentru a justifica procedeul. Se pot găsi instanţe în decalog, Exod 20:5, eliberarea casei lui Rahav prin credinţă, Iosua 6:25; distrugerea datorată păcatului lui Acan, Iosua 7:24, 25. despre urmaşii lui Amalec pentru păcatele strămoşilor lor, 1 Samuel 15:2; despre urmaşii lui Saul pentru încălcarea sa a legământului cu Gabaoniţii, 2 Samuel 21:1-9; de casa lui Ieroboam, 1 Împăraţi 14:9, 10; şi despre generaţia de evrei contemporani cu Hristos, Matei 23:25. Deci, naţiunile sunt pedepsite cu conducătorii lor, copii cu părinţii lor. Nu este declarat faptul că şi în cazul lui Adam şi posteritatea sa  ar fi exact de similar; însă cazurile care au o anumită asemănare cu principiile sale arată că acesta nu este exagerat; şi din moment ce Dumnezeu ordonează de fapt o mulţime de astfel de cazuri, şi totuşi nu poate face rău, ele nu pot conţine nedreptatea naturală care a fost pusă în socoteala cazul lui Adam. Doctrina imputării prezintă o explicaţie a unei veridicităţi încât dispoziţia este agreată de toţi, cu excepţia Pelagienilor şi a Socinienilor. Rasa omului este una moartă şi condamnată din punct de vedere spiritual. Vezi Efeseni 2:1-5, et passim. În mod evident el este sub un blestem pentru ceva, de la începutul vieţii sale. E martor al depravării native a pruncilor, şi moştenirea calamităţii şi a morţii lor. Acum, oricare om a încercat şi a eşuat în Adam, sau acesta a fost condamnat fără vreo judecată. El ori este sub blestem (aşa cum este peste el de la începutul existenţei sale) pentru vina lui Adam, sau pentru vină în totalitate. Judecă ce este cel mai onorabil înaintea lui Dumnezeu, o doctrină care, deşi este un mister profund, Îl reprezintă ca dând omului o probare care este cea mai echitabilă şi mai favorabilă din cadrul capului Său federal, sau ceea ce-l face pe Dumnezeu să-l condamne pe acesta fără să fie judecat, şi chiar înainte ca acesta să existe.

Pentru a nu da socoteală de simpla lege a reproducerii

Notaţi aici că părerea mai de jos Arminiană, în a face din starea căzută a omului un simplu rezultat al legii: „Asemenea nasc asemenea”, nu uşurează cazul. Căci cine a rânduit legea? Cine a pus rasa umană sub aceasta, atât în ceea ce priveşte spiritele cât şi trupul lor? Oare nu a fost Dumnezeu capabil să îmbrace o rasă cu o lege a generării care să fie diferită în această privinţă, sau să continue rasa umană printr-un alt plan, ca creaturi succesive? Însăşi actul lui Dumnezeu, în darea acestei legi pentru om faţă de care El şi-a propus să permită căderea, a fost în fond pentru ordinarea unei legături federale dintre Adam şi rasa sa, şi de a decide dinainte imputare de fapt a vinei sale acestora. Căci omul nu este o vegetală, şi nici un simplu animal, ci o persoană raţională şi responsabilă. Rezultatele acestei legi de reproducere se dovedesc a fi, în cazul lui Adam şi a urmaşilor săi, ca atunci când aceasta ar fi aplicată agenţilor raţionali, sunt penale. Acum, întrebare este: De ce supune Dumnezeu sufletele, care au o libertate şi un destin personal, la dominaţia unei legi pe care noi o vedem, în celelalte instanţe ale sale, ca fiind doar vegetală şi animală? Aceasta este problema morală. Nu este nici o soluţie să spunem că acesta ar fi şi cazul. A afirma aceasta este doar a impune o dificultate ca soluţie. Dacă, deci, această extensie a legii de reproducere nu a fost una dreaptă, judecătorească şi bazată pe vina lui Adam, aceasta a fost una arbitrată, neavând nici un fundament în justiţie.

Argument din Romani 5 şi 1 Corinteni 15

Dar marele argument Biblic pentru imputarea păcatului lui Adam este paralela trasată dintre Adam şi Hristos, în 1 Corinteni 15:21-22, 45-49, şi Romani 5:12-19. Ultimul din aceste pasaje a fost în mod special obiectul specific al torturilor exegetice. Vezi schema imputaţionaliştilor imediaţi, Hodge despre Romani; despre Calviniştii moderaţi, Baird, Elohim Rev., cap. 14 şi Calvin în loco. Nu voi trece prin argumentele expozitive, căci timpul ne interzice, şi mai degrabă acestea sunt de alt domeniu, însă mă voi mulţumi prin a declara rezultatele doctrinare, care, după cum concep eu, sunt clar stabilite. În 1 Corinteni 15: Adam şi Hristos sunt comparaţi în calitatea de primul şi al doilea Adam; ei sunt contrastaţi în aproape fiecare lucru; unul în cele pământeşti, celălalt în cele cereşti; unul sursa morţii, celălalt al vieţii; totuşi ei au ceva în comun. Ce altceva poate fi decât caracterul lor reprezentativ? În versetul 22, Adam este oarecum conectat cu moartea trupului său confederat; şi Hristos este în mod similar (wsper outw) conectat cu viaţa de hIsa. Dar Hristos îşi răscumpără poporul Său prin imputarea asupra lor a neprihănirii Sale. Oare Adam nu şi-a ruinat-o pe a sa prin imputarea faţă de ei a vinei sale?

Expunere a Romani 5

În Romani 5:12-19, se agreează de către toţi interpreţii calvinişti că lucrul ilustrat este justificarea prin credinţă, care este marea doctrină a Epistolei către Romani, negată în acea vreme de iudei. Lucrul folosit pentru ilustrare este calitatea de cap federal al lui Adam şi păcatul şi moartea noastră în el, mult mai general admis de iudei. Pasajul este fondat pe ideea versetului 14, că Adam este figura (tupo) lui Hristos. Şi evident, o comparaţie se începe în versetul 10, care este suspendată de materia din paranteze până la versetul 18, acolo fiind rezumată şi completată. Amănuntul acestei comparaţii este în mod indiscutabil acesta: că aşa cum noi am căzut în Adam, tot aşa noi suntem justificaţi în Hristos. De aici este şi argumentul nostru general pentru imputarea păcatului lui Adam, deoarece justificare este notorie prin imputare.

Aceasta este declarată în v. 12 şi dovedită în v. 13, 14, că toţi oamenii au păcătuit şi au fost condamnaţi în Adam; moartea, pedeapsa stabilită pentru păcat, trecând asupra lor prin păcatul lui, aşa cum e dovedit în v. 14, prin moartea acelora care nu au păcătuit de la sine.

Însăşi excepţiile v. 15-17, unde se afirmă punctele în care asemănarea nu contează, arată că păcatul lui Adam este imputat. Uniunea noastră federală cu Adam, spune apostolul, a rezultat în condamnarea şi moartea cu Hristos în harul abundent. În cel dintâi caz, un păcat le-a condamnat pe toate; în al doilea, neprihănirea unui om i-a justificat pe toţi. Însăşi excepţiile arată că oamenii sunt condamnaţi pentru păcatul lui Adam.

În v. 18, 19, comparaţia este rezumată şi completată, şi se afirmă în modul cel mai autoritar că, la fel cum în Hristos mulţi sunt făcuţi neprihăniţi, în acelaşi fel mulţi au fost constituiţi păcătoşi în Adam. Folosirea scripturală a frazei kaqisthnai dikaioi, şi ceea ce este învăţat despre natura justificării în Hristos, împreună cu folosirea frazei kaqisthnai dikaioi dikaiwsin zwh, din v. 18, prin care aceasta este definită, dovedesc că aceasta este o schimbare juridică care este implicată. Apoi rezultă că relaţiile noastre legale au fost determinate de Adam. Aceasta este imputare.

Vom grupa acum laolaltă obiecţiile uzuale dezvoltate de oponenţi împotriva argumentului nostru pentru depravarea nativă.

Obiecţii. Adam a păcătuit; dar nu a fost corupt iniţial

Se spune că dacă păcătuirea oamenilor dovedeşte acum că ei au depravare nativă, păcătuirea lui Adam ar dovedi că el a avut, din moment ce generalitatea unui efect nu schimbă natura sa. Eu răspund că sofismul este în învăluita păcătuire continuă şi de obicei a lui Adam, după ce acesta a căzut, cu primul păcat, prin care el a căzut. Dacă am fi observat doar obiceiul de păcătuire al lui Adam fără să-l cunoaştem din originea lui, inducţia naturală şi raţională, atât cât poate merge raţiunea umană, ar fi că el era depravat iniţial. Dar dovada ar fi incompletă deoarece observarea noastră nu a trasat acest obicei, aşa cum facem în cazul pruncilor, faţă de originea existenţei lui. Aceasta este revelaţia care ne informează de felul cum Adam a devenit un păcătos deprins, şi nu o deducţie. Dar dacă primul păcat al lui Adam ar fi comparat cu păcatele perpetue ale descendenţilor lui, diferenţa este că un efect ocazional necesită o cauză ocazională, însă un efect constant necesită o cauză constantă.

Unii Pelagieni spun că o voinţă auto-determinată şi neesenţială este de ajuns pentru a da socoteală pentru păcatele tuturor oamenilor. Noi răspundem: cum se poate că o forţă contingentă să producă întotdeauna efecte uniforme? Dacă un zar, atunci când este aruncat, cade în feluri diferite, căderea sa este contingentă. Însă dacă acesta care întotdeauna în acelaşi fel, fiecare jucător de la jocurile de noroc ştie că acesta este încărcat.

Exemplu. Poate aceasta să dea socoteală?

Pelagienii oferă puterea generală a unui exemplu rău drept explicaţie suficientă pentru motivul de ce toţi oamenii cresc păcătoşi. Calviniştii răspund: (a) Cum se face că exemplul este universal de rău? Acesta este în sine efectul pentru care trebuie să dea socoteală. (b) Dacă nu ar fi existat nici o tendinţă înnăscută faţă de rău, un exemplu rău ar respinge şi ar degusta de obicei sufletul sfânt. (c) Toţi nemuritorii tineri nu au fost supuşi la un exemplu egal de rău; drept mărturie sunt familiile evlavioase ale lui Adam, Set, Noe, Avraam şi piosul şi mai presus de toate, exemplul fără de pată al lui Isus Hristos. Dacă puterea exemplului ar fi cauza decisivă, aceste bune exemple (nu perfecte, dar aproape) aproximate în afară de aceasta, ar fi produs odată o tendinţă suficientă crescândă în unele familii.

Poate influenţa simţului să dea socoteală pentru păcat?

Unii spun: Simţul se dezvoltă înaintea raţiunii; şi astfel copilul este trădat sub puterea apetitului, înainte ca aptitudinile sale morale să fie destul de puternice pentru a-l călăuzi. Eu răspund, simplul apetit animal, fără nici un element moral, nu are nici o calitate morală; inima este cea care oferă elementul rău apetitului trupesc, nu vice versa. Dar în principal noi arătam că rezultatul este uniform şi sigur: de unde ar fi rezultatul eficient al legii naturale a lui Dumnezeu, care face din acesta mult mai neplăcut faţă de acuzarea de a-l face pe Dumnezeu autorul păcatului, mai degrabă decât teoria Calvinistă.

Obiecţii faţă de imputare

Împotriva celuilalt element al păcatului original, vina imputată a primului păcat al lui Adam este de asemenea obiectată, că aceasta nu ar putea fi adevărată: căci atunci Dumnezeu ar apărea că a acţionat cu severitate egală împotriva pruncilor neajutoraţi, care, pe baza teoriei Calviniste, nu are decât depravare totală care nu  a fost niciodată exprimată într-o singură înfăţişare împotriva legii Lui, şi împotriva lui Adam, păcătosul voluntar: şi satan şi îngerii săi. Noi replicăm, Nu. Nu toate infinităţile sunt egale. Pascal şi Sir Isaac Newton au arătat că din două infinităţi adevărate una poate să fie în mod infinit mai largă decât cealaltă. Dacă pruncul, Adam, şi satan, ar fi cu toţi pedepsiţi pentru totdeauna, ei nu vor fi pedepsiţi în mod egal. În plus, s-a dovedit oare că vreun prunc care moare în copilărie (fără vreun păcat făţiş) că este pierdut pentru veşnicie? Întrebarea însă este dacă pruncii sunt depravaţi prin natură. Şi este această tendinţă a voinţei spre rău, din punct de vedere moral rea? Atunci Dumnezeu este justificat să o pedepsească după cum merită.

Obiecţii din Scriptură

O obiecţie Scripturală este ridicată din pasaje cum ar fi cel din Deuteronom 24:16. Aceasta este accentuată cu mare încredere, că aici, principiul prin care Calviniştii îl reprezintă pe Dumnezeu ca acţionând (Dumnezeu cel pur şi bunul Tată din Ceruri), este văzut a fi atât de netrebnic, încât magistraţilor umani li se interzice să practice pe această bază. Eu răspund, prin nici un act adevărat nu ar exista vreun act ticălos în Dumnezeu, deoarece acesta ar fi ticălos în om, adică, omul s-ar putea să nu ucidă, Dumnezeu ucide pe drept milioane în fiecare an. Dar în al doilea rând, obiectul guvernării civile este foarte diferit de cel al lui Dumnezeu. Magistratul civil nu pedepseşte păcatul pentru a răsplăti im mod absolut starea sa de deşertăciune, (aceasta este doar funcţia lui Dumnezeu) ci să menţină ordinea publică şi bunăstarea, prin a face un exemplu din criminali. Acum, din acel element de vină împotriva societăţii sunt şi copiii criminalului sau a hoţului; pentru ca magistratul să verse sângele lor pentru acest ar însemna să verse sânge inocent: anume, inocent în ceea ce priveşte acel element de vină care este domeniul preocupării civile a magistratului de a pedepsi. Aici, să se noteze faptul că pedepsirea lui Acan, a lui Saul, etc., a copiilor pentru părinţii lor, a fost actul lui Dumnezeu, nu al magistratului. Cazurile erau excepţionale.

Obiecţii răspunse din Ezechiel 18:1-23

Din nou, se susţine cu mare larmă, că în Ezechiel 18:1-23, Dumnezeu repudiază în mod expres schema imputării păcatelor părinţilor la urmaşii lor, către Sine, cât şi pentru magistraţi; şi declară aceasta ca marea lege a împărăţiei Sale: „Sufletul care păcătuieşte va muri”. Noi replicăm: El nu vrea să nege imputarea păcatului lui Adam asupra rasei umane. Căci în primul rând: El nu vrea să nege aici toate principiile imputării în Providenţa Sa chiar şi faţă de părinţi şi posteritatea subsecventă faţă de Adam. Dacă forţezi acest sene asupra cuvintelor Lui, tot ceea ce obţii este o coliziune ireconciliabilă dintre acest pasaj şi Exod 20:5, şi evidentele fapte din providenţa Sa. În al doilea rând, dacă aceasta ar fi adevărat din punct de vedere universal în ceea ce priveşte părinţii subsecvenţi faţă de Adam, aceasta nu ar fi ca şi după primul păcat al lui Adam. Căci există o distincţie clară dintre actul lui Adam şi toate păcatele celorlalţi părinţi. El însuşi a fost un cap federal într-un Legământ de fapte. Momentul în care acesta a căzut, prin acel act, rasa a căzut în el, şi apostazia sa a fost afectată; lucrul a fost făcut şi nu putea fi făcut din nou. Din acel ceas, un Legământ al faptelor a devenit inaplicabil omului, şi nici părinţii şi nici copii, pentru ei înşişi, nici unul pentru altul, nu a avut vreo probare sub aceasta. Astfel că este diferit cazul dintre Adam, din cadrul primului său păcat, şi toţi ceilalţi părinţi în păcatul lor. În al treilea rând, Legământul faţă de care a fost făcută referinţa întregului pasaj, nu vechiul Legământ al faptelor, a cărui probare a trecut pentru totdeauna, ci Legământul politic, teocratic dintre Dumnezeu şi Israel. Israelul, în calitate de comunitate, suferea acum sub pedepse providenţiale, pentru încălcarea legământului politic exact conform termenilor ameninţărilor (vezi Deuteronom 28). Dar deşi aceasta a fost indiscutabilă, evreii exilaţi şi-au consolat mândria lor prin a spune, că aceasta a fost încălcarea părinţilor lor a Legământului naţional pentru care sufereau ei. în această scuză Dumnezeu îi confruntă: şi le spune că aceasta este fals: căci termenii teocraţiei erau în aşa fel încât încălcarea legământului de către tată nu ar avea niciodată consecinţe asupra fiului care dezaproba în totalitate aceste, şi a acţionat în fel opus. Cât de departe este acesta de atingerea subiectului Păcatului Original? Dar în fine, am putea admite că pasajul se referea la păcatul original: şi să respingă pe cel ce obiectează astfel: Dumnezeu spune că fiul care dezaprobă într-adevăr şi inversează practicile tatălui său, va trăi. Arătaţi acum, un copil al lui Adam care împlineşte această condiţie, în propria sa putere, şi vom admite că vina păcatului lui Adam nu l-a afectat pe acesta.

Reprezentarea lui Adam un aranjament uman

În apărarea relaţiei federale instituite dintre Adam şi posteritatea sa împotriva învinuirii de cruzime, să se înţeleagă în mod precis că noi nu tindem să justificăm echitatea aranjamentului doar prin pretextul că acesta a fost unul binevoitor şi calculat pentru a promova avantajul creaturii. Căci dacă acesta ar fi fost un aranjament nelegiuit de intrinsec, nu ar fi suficient să răspundem că acesta a fost politic şi favorabil. Dumnezeu nu „face rău, ca binele să vină”, şi nici că „finalul justifică mijloacele”. Dar noi încă revendicăm faptul că, aşa ca acuzaţia separată de cruzime, sau de severitate, este îndemnată împotriva acestui aranjament federal, noi am putea să-l satisfacem în mod triumfător, şi să arătăm că aranjamentul a fost eminent de binevoitor; astfel îl reconciliem cu atributul divin de bunătate, pe cât este de preocupat în aceasta. Şi în plus, în timp ce generozitatea unui argument nu ar putea fi o justificare suficientă a neprihănirii sale, totuşi acesta ajută la uşurarea acuzaţiei de nedreptate, şi de a ridica o presupunere în favoarea echităţii celui precedent. Dacă ar fi existat inechitate într-o astfel de tranzacţie, un element al acestuia trebuie să fi fost rău intenţionat faţă de fericirea părţilor.

Generozitatea sa dovedită prin comparaţie

Relaţia federală, deci, a fost consistentă cu bunătatea lui Dumnezeu. Studentul să-şi amintească ceea ce s-a stabilit referitor la drepturile naturale şi la relaţiile unei creaturi sfinte faţă de Creatorul ei. Primul nu ar putea câştiga nici o pretenţie, prin dreptate naturală, mai mult decât atât: să fie bine tratat doar în extinderea bunăstării sale naturale, atât timp cât se comportă perfect, sau până de Dumnezeu va vedea potrivit să-l anihileze. Dacă Dumnezeu a coborât la oricare comunicări mai depline de fericire, sau să ofere vreo promisiune a vieţii veşnice, acesta trebuie să fie printr-un act de har gratuit. Legământul faptelor a fost un astfel de act de har. Acum, fiind creată o rasă de oameni, sfântă şi fericită, existau, atât cât îşi poate imagina mintea umană, doar patru planuri posibile pentru aceasta. Unul era de a fi lăsat sub relaţia naturală cu Dumnezeu pentru totdeauna. Al doilea era să i se ofere în mod graţios un legământ al faptelor, sub care fiecare trebuia să stea pentru sine, şi o probare acceptată de o perioadă limitată (să presupunem 70 de ani) să fie acceptată de Dumnezeu pentru justificarea sa, şi adopţia în viaţa veşnică. Al treilea era ca Dumnezeu să între într-un legământ al faptelor, pentru o perioadă limitată, cu capul federal al rasei, pentru om şi rasa sa, aşa încât dacă trecea de perioada de probă, justificarea şi adopţia să îi fie atribuită acestuia şi în el, asupra întregii rase; iar dacă eşua, toţi să fi fost condamnaţi în el. Ultimul era planul ce a fost de fapt ales: Să le comparăm şi să vedem dacă acesta nu este pe departe cel mai binevoitor dintre cele trei.

Primul plan, declar eu, ar fi rezultat, mai curând sau mai târziu, în păcatul şi căderea fiecărui membru al rase, ci aceasta cu o certitudine morală. (Acesta ar putea fi motivul pentru care Dumnezeu a binevoit la un Legământ cu fiecare ordine a creaturilor raţionale după ce le-a întocmit). Căci creaturile, nu contează cât de sfinte ar fi, sunt finite, în toate aptitudinile şi obiceiurile lor. Însă în existenţa de sub lege, anume, de sub datorie, care cerea o ascultare repetată şi perfectă, şi extindere spre nemurire, numărul şi varietatea de exigenţi sau de încercări morale, ar deveni infinite; şi apoi şansa de eroare, în pasajul unei sfinţenii finite prin ei avea să devină în cele din urmă o cea mai violentă probabilitate, instalată din ce în ce mai aproape de o certitudine morală. Ori de câte ori avea loc un păcat, simpla relaţie a sufletului cu Dumnezeu îi cerea Acestuia să-l răzbune. Astfel unul după altul avea să se împiedice până ce în cele din urmă toţi aveau să fie pierduţi. Dacă creaturile inocente trebuiau să se susţină şi să se călăuzească astfel pe sine, aşa cum se mişcau în exactele lor orbite din jurul tronului lui Dumnezeu: una după alta, în lapsusul unei eternităţi avea să părăsească acea cale, să-şi crească forţa centrifugă şi să se avânte în întunericul de afară, avându-l pe Dumnezeu în cele din urmă ca un soare fără nici o planetă. Acest plan ar fi fost cel mai puţin binevoitor.

Dar să presupunem că fiecare om a permis privilegiul unui Legământ al faptelor, pentru un anumit timp limitat, pentru a câştiga harul adopţiei spre viaţă printr-o ascultare perfectă pentru 70 de ani, să spunem, şi să-şi înceapă probarea sa cu o natură perfect de inocentă. Cum ar funcţiona aceasta? Oare nu avem aici însăşi starea cazului despre care Socinienii şi Pelagienii spun că predomină de fapt? Fie ca experienţa omului, deci, chiar şi interpretat fiind de aceşti eretici, să dea răspuns faţă de felul cum funcţionează aceasta. Oare nu admit ei că prin virtutea exemplului rău, aproape toţi cad? Pot ei să nege că pământul e plin de mizerie şi de răutate, şi că nimeni nu mai rămâne absolut de inocent? Dacă deci, starea noastră prezentă ar fi fost interpretată în mod consistent ca o probare de sub un Legământ al faptelor, în care fiecare păcat atrage după sine pierderea premiului; dacă Pelagienii ar fi consistenţi şi nu ar introduce ideea absurdă a iertării de sub un astfel de plan, unde nu are nici un loc; chiar ei ar fi constrânşi să admită că această a doua schemă rezultă de fapt într-un eşec total. Sub acesta, toţi sunt distruşi. Prin urmare, şi acesta are puţin beneficiu la fel ca primul. Aceasta, admit eu, este un argumentum ad hominem: însă este unul drept. Dar am putea lăsa premisele Pelagiene, şi încă să mai raţionalizăm asupra faptului că a doua schemă ar rezulta doar în moarte. Eşecul actual al primei probări a omului rezolvă întrebarea referitoare la el. Următorul ar fi avut aceleaşi şanse de cădere, agravat de exemplul rău şi de momelile primului; şi curând, curentul răului ar deveni aşa de general încât toţi ar merge cu acesta.

Avantajul Legământului faptelor, cu un reprezentant

Să mergem dar la al treilea plan. Se spune oare că toţi au murit, din punct de vedere practic, şi sub acesta, aşa încât să fie într-o paritate cu celelalte două? Eu răspund, nu; deoarece probabilităţile unei chestiuni favorabile ar fi fost atât de mari cât ne-am putea noi imagina, compatibil cu lăsarea creaturii să fie schimbătoare în toate privinţele. Căci, în loc să se aibă un risc care să se repete de milioane de ori, sub circumstanţe care creşteau continuu, doar un singur risc a fost permis. Şi acesta a fost sub cele mai favorabile condiţii posibile. Candidatul nu avea nici o companie umană rea; el era în maturitatea puterilor şi a cunoştinţei sale; în timp ce urmaşii săi ar fi trebuit să înceapă procesul lor în neexperimentata lor copilărie. El avea cele mai nobile motive imaginabile de a sta în picioare. Dacă probarea ar fi rezultat la ceva favorabil, aşa încât noi toţi să fi intrat în existenţă asiguraţi împotriva păcatului şi a mizeriei, şi a moştenitorilor adoptaţi ai vieţii veşnice, cum am fi mărit noi bunătatea lui Dumnezeu în dispensaţie? Harul atribuit prin primul Adam, ar fi fost doar al doilea în slava sa, faţă de ceea ce adorăm noi în al doilea! Acum, eşecul nu a fost greşeala lui Dumnezeu; bunătatea Sa este aceeaşi în plan ca cea care a avut loc. nu este nici o obiecţie să afirmăm că Dumnezeu a ştiut mai dinainte, în tot acest timp, cât de regretabil avea să fie acesta, şi chiar a determinat să îl permită. Această obiecţie nu este alta decât cea împotriva permiterii răului, pe care nimeni nu o poate rezolva. Aceasta este doar pentru a repune întrebarea: De ce nu s-a comunicat Dumnezeu pe sine deodată la fiecare creatură raţională, ca în mod absolut să-şi confirme voia Sa împotriva păcatului, fără să propună vreun legământ, sau vreo probare? Nu există un alt răspuns decât Matei 11:26. Acest plan, al patrulea şi nici un altul, fiind exclus, aşa cum faptul încăpăţânat o dovedeşte că a fost, aranjamentul federal făcut cu Adam pentru posteritatea sa a fost cel mai liberal.

Obiecţie împotriva dreptului de imputarea

Dar marea obiecţie a tuturor Pelagienilor şi a scepticilor este încă repetată: Cum poate exista dreptate, pentru mine, care nu am dat nici un consens faţă de aranjamentul federal, pentru mine, care nu eram prezent când Adam a păcătuit, şi nu am luat nici o parte la el, ca să spunem într-un sens pur fictiv şi imaginar, pentru a fi atât de teribil pedepsit pentru fapta unui alt om. Aceasta nu este nimic altceva decât nedreptatea intrinsecă a pedepsirii unui om nevinovat pentru greşeala celui vinovat. Dumnezeu ar fi putut crea o ficţiune legală a unei relaţii federale dintre Gabriel şi satan, şi atunci când cel de-al doilea a păcătuit, l-a tras în jos pe Gabriel, inocent, şi foarte ignorant de orice crimă, spre iad. Împotriva unui astfel de plan, instinctele morale ale omului se revoltă. Este pur şi simplu imposibil ca ei să accepte aceasta ca lucru drept.

Câteva răspunsuri

Wesleyanul este inadecvat

Am afirmat în acest fel această obiecţie în întreaga ei forţă. Atât cât sunt eu conştient, au existat cinci măsuri propuse pentru a satisface aceasta. 1. Wesleyanul spune: nedreptatea ar apărea, dacă ea nu ar fi fost remediată în al doilea Adam, în care imputarea vinei lui Adam şi a păcatului original sunt pe departe reparate, pentru a oferi un har suficient de comun la fiecare copil al lui Adam. Aşa că cele două dispensaţii ar trebui să fie privite împreună, şi ceea ce este sever într-unul va fi compensat în celălalt. Acest lucru este inadmisibil pentru multe motive, în principal pentru că nu există har comun suficient, şi pentru că dacă această soluţie ar fi fost adoptată, atunci evanghelia ar fi de datorie, şi nu de har.

Şi preşedintele Edwards este inadecvat

Îl descoperim pe Preşedintele Edwards străduindu-se să evadeze de la această obiecţie, prin a afirma că deschiderea noastră federală cu Adam nu mai este arbitrară, în faptul că aceasta a fost constituită de sancţiunea lui Dumnezeu mai degrabă decât propria noastră identitate: căci şi aceasta este constituită doar de instituirea lui Dumnezeu. Dacă se întreabă de ce ar fi drept ca eu să fiu pedepsit astăzi, pentru un păcat comis anul trecut, instinctele noastre morale răspund: Pentru că sunt aceeaşi persoană care a păcătuit. Dar obiecţia Pelagiană afirmă că noi nu suntem una cu Adam în oricare sens real, şi prin urmare nu putem fi pe drept socotiţi vinovaţi pentru păcatul lui Adam. Dar Edwards afirmă: „Ce este identitatea personală, şi este ea mai arbitrară decât identitatea noastră federală cu Adam?” El răspunde: În nici un fel, deoarece existenţa noastră este dependentă şi succesivă. Menţinerea sa este o recreare perpetuă. Succesiunea sa este o serie de momente, din a căror existenţă nu cauzează sau produce o succesiune de momente, nefiind coexistente cu aceasta, aşa cum trebuie să fie întotdeauna cauza şi efectul. De aici, identitatea noastră continuă nu este nimic altceva decât un rezultat al voinţei lui Dumnezeu, care ordonează în mod suveran restaurarea existenţei noastre din nihil, printr-o recreare perpetuă, la începutul fiecărui nou moment, şi să cauzeze în noi o conştiinţă care se pare că oferă o asemănare perfectă. Mă voi aventura în opinia că nici un om, nu însăşi Edwards, satisfăcut vreodată pe sine, prin acest argument, că fiinţa sa nu avea nici o continuitatea intrinsecă, adevărată, şi o identitate reală, necesară în sine. Şi se poate conclude de obicei, că atunci când orice ipoteză ştiinţifică este într-un conflict cu sensul comun universal, acesta este sofistic. În acest sens, o Metafizică mai corectă a justificat sensul comun. Crezul nostru în identitatea noastră nu e derivat din conştiinţa noastră amintită, ci este implicat în aceasta. Crezul în identitate este un a priori, şi o necesară concepţie. Dacă aceasta nu s-ar accepta ca ceva valabil, nu există nici o lege validă a gândului. Atunci când vorbesc de spre eu, este implicat în mod necesar o continuitate intrinsecă. Şi nu este nici adevărat că datorită faptului că momentele timpului succesiv nu sunt conectate, prin urmare existenţa pe care o concepem ca provenind din timp, este deconectată în momentul său. Am văzut că noţiunea unei recreări perpetue în cadrul suportului providenţial al fiinţei dependente este nedovedit. De aici noi repudiem această speculaţie a lui Edwards ca fiind bună de nimic, şi contrazisă de propriile noastre intuiţii.

Părerea nesănătoasă a Dr. S. J. Baird

O altă încercare este aceea de a stabili identitatea reală a posterităţii lui Adam cu el, aşa încât să se poată pune o bază pentru imputare, de către o clasă de teologi reprezentaţi de Dr. S. J. Baird „Elohim Revelat”, care îl revendică de partea lor pe Sf. Augustin. Ei afirmă că noi suntem făcuţi vinovaţi de păcatul lui Adam deoarece „Noi am păcătuit în el şi am căzut în el”, nu doar într-un sens federal şi presupus, ci real şi într-adevăr. Astfel noi suntem implicaţi într-o adevărată şi adecvată responsabilitate pentru păcatul lui Adam, deoarece noi suntem în el din punct de vedere seminal, în calitate de rădăcină a noastră. Ei învaţă că noi devenim păcătoşi în el, deoarece Natura a păcătuit în el, şi am devenit vinovaţi în el, precum şi depravaţi; şi noi deţinem această natură. Ei definesc natura noastră ca fiind acel agregat de forţe sau atribute din care este constituită rasa umană, şi aceasta, susţin ei, nu este o abstracţie atunci când este privită în mod distinct faţă de toţi oamenii individuali, ci o realitatea obiectivă, nu neapărat o substanţă precum este o entitate. Această natură care a păcătuit astfel şi care a devenit vinovată şi depravată în actul lui Adam, este transferată ca un germen real, la fiecare fiinţă umană începând de la el, şi de aici depravarea şi vina merg laolaltă. Această teorie, în timp ce nu este neapărat un Realism medieval, este cu siguranţă ceva apropiat de el, iar obiecţiile sunt de acelaşi fel. Că natura umană exprimă nimic mai mult decât o concepţie complexă a gândirii noastre, atunci când este ca o frază separată de fiecare persoană umană, este neadevărată. Această natură, afirmă ei, este agregatul tuturor forţelor care îl caracterizează pe om ca om. Dar dacă au aceste forţe, fiecare, existenţe separate, ca fiind abstracte faţă de toţi oamenii individuali pe cine mai caracterizează ei? Oare atributul comicăriei, de exemplu, al existenţei separate de oricare fiinţă comică? Evident că nu. Dar cum poate avea agregatul acestor atribute? Din nou, nu putem ataşa ideea de păcat, moralitate, responsabilitate şi vină la nimic altceva decât la o fiinţă personală. Dacă natura, odată cu care se transmit depravarea şi responsabilitatea, nu are nici o personalitate, teoria nu ne ajută deloc. Însă dacă îi dai personalitate, oare nu te întorci la sufletul comun al lui Averroes, jumătatea casei Panteismului? În al treilea rând, dacă imputarea vinei lui Adam se bazează doar pe faptul că natura pe care o avem a păcătuit şi a fost coruptă în el, oare nu ar trebui să rezulte că natura umană a lui Hristos să fie şi ea coruptă, aşa cum a şi fost făcută vinovată? Şi într-adevăr, oare nu este ascultarea şi ispăşirea noastră în El, prin comunitatea naturii care a ascultat şi a ispăşit, mai precis pe cât de reală pe atât de intrinsecă, asemenea păcătuirii şi a coruperii noastre în Adam? Pentru aceste motive trebuie să respingem această explicaţie ca fiind neadevărată, dacă ar mai exista altceva care să fie înţeles prin ea, altceva decât un fel puternic de afirmare a adevărului vital, că imputare este parţial bazată pe faptul că Adam a fost capul natural al rasei.

Imputarea mediată

Turrettin ne oferă în mod suficient istoria şi autorul schemei imputării. Placaus a spus că imputarea păcatului lui Adam a fost doar mediată şi consecventă asupra participării noastre în depravarea nativă totală, din care derivăm prin marea lege, că asemenea dă naştere la asemenea. Fiind astfel depravaţi prin natură, şi susţinuţi de păcatul lui, ca să spunem aşa, prin expunerea aceluiaşi duh şi comiterea faptelor similare, este drept ca Dumnezeu să ne implice în aceleaşi pedepse.

Trebuie remarcat mai întâi că schimbarea făcută în Sinodul Naţional de la Charenton, a fost că Placaus a negat toată imputarea vinei lui Adam, şi a făcut păcatul original să consiste exclusiv în depravarea subiectivă. Aceasta este în mod precis ceea ce a condamnat Sinodul: să evadeze de această cenzură pe care el a inventat-o că distincţia dintre „o imputare antecedentă şi una imediată” a vinei lui Adam, pe care el a negat-o, şi o „imputare mediată şi subsecventă”, pe care o şi susţinea. Se pare că această invenţie nu a fost nici o partea a teologiei bisericilor reformate, şi de aceasta nu s-a mai auzit înainte. Aşa învăţa Dr. A. Alexander (Princeton Review, oct. 1839). Distincţia se pare că a fost un vicleşug proiectat pentru a-l adăposti pe acesta de cenzură, şi pentru a pune o capcană pentru acuzatori săi. Din nefericire ei, ca de altfel şi oponentul său, Andrew Rivet, au căzut în aceasta prin a apăra „imputarea antecedentă şi imediată”, ca fiind singura părere adevărată. Pentru mine se pare că aceştia care s-au luptat să arate că aceasta este doctrina Simbolurilor Reformate nu şi-au dovedit punctul lor. Distincţia este, ca cea a Supralapsarienilor şi a Infralapsarienilor, o încercare supra-rafinată, care nu ar fi trebuit să fie făcută niciodată, care nu explica nimic, şi a căror corolar a crescut dificultăţile subiectului.

Turrettin, şi cei care susţin „imputarea imediat antecedentă”, acuză faptul că schema lui Placaus este doar un Arminianism deghizat, şi că acesta nu lasă nici o imputare a vinei lui Adam; în măsura în care aşa cum afirmă ei că aceasta lasă vina personală a coruperii subiective proprii a copilului, ca fiind baza reală a întregii suferinţe penale provocată de păcatul original. În timp ce aceste obiecţii par drept în parte, voi mai adăuga încă două: Prima, Placaus, ca Arminianul de mai jos, se pare că oferă faptul că Dumnezeu ar fi extins legea „asemenea naşte asemenea”, în favoarea naturii morale a omului, ca o explicaţie a păcatului original. Aceasta este doar o impunere a faptului explicării lui. A extinde această lege a naturii la persoane responsabile, este o ordonare a lui Dumnezeu. Întrebarea este: pe ce bază juridică se bazează această ordinare? A doua: Schema Placaus este falsă faţă de faptele cazului, în aceea că ea reprezintă posteritatea lui Adam ca având, în părerea lui Dumnezeu, o existenţă actuală, antecedentă, depravată, cel puţin pentru moment, înainte ca aceasta să fi trecut sub condamnare; în timp ce Scripturile reprezintă pe urmaşii lui Adam ca începându-şi existenta condamnată, precum şi depravată, vezi Efeseni 2; 3.

Imputarea imediată

Opus faţă de această schemă, Turrettin afirmă părerea imputării imediate, care a fost definită de atunci în ascuţimea ei cea mai rigidă de şcoala Princeton. Aceasta repudiază fiecare sens în care noi am fi păcătuit de fapt sau de drept în Adam, şi nu admite nimic altceva decât sensul reprezentativ al unui legământ pozitiv. Acesta spune că vina primului păcat al lui Adam, care din punct de vedere personal nu a fost a nimănui decât a lui, este imputat în mod suveran posterităţii sale. Depravarea naturii este o partea a pedepsei morţii datorată păcatului lui Adam, şi este transmisă copiilor lui Adam doar ca o consecinţă penală a vinei presupuse pe care o poartă aceştia. Căci păcatul poate fi pedeapsa păcatului. Într-adevăr, după ce depravarea naturii devine din punct de vedere personal a lor, aceasta mai produce un surplus al vinei personale, pentru care ei sunt pedepsiţi de aici înainte, cât şi pentru păcatele actuale. Fundamentul pentru această afirmaţie este format din aceste două lucruri: 1. Că Romani 5:12-20 declară o paralelă exactă dintre relaţia noastră federală cu Adam şi cu Hristos, aşa cum neprihănirea lui Hristos este imputată nouă, concepută ca o neprihănire personală, aceasta merge înaintea procurării justificării noastre, iar apoi tot harul sfinţitor este atribuit ca fiind cel ce lucrează sfinţirea personală, ca fiind cumpărată de neprihănirea lui Hristos pentru noi; aşa că noi trebuie să concepem vina lui Adam ca fiind imputată nouă, noi fiind concepuţi, în prima instanţă, nevinovaţi din punct de vedere personal, însă pentru acea vină; apoi depravarea ne-a fost dată nouă, înfăptuind păcatul şi vina personală, ca o păgubaşă cumpărarea a actului federal al lui Adam pentru noi. Şi, aşa cum paralela trebuie să fie exactă, dacă această părere a păcatului original este respinsă, atunci părerea justificării trebuie să fie modificată „pentru a se potrivi”, făcând-o mai întâi să fie consistentă într-o infuzie de neprihănire personală din credincios, şi apoi socoteala consecventă a noastră în neprihănirea lui Hristos. Însă aceasta este în mod precis justificarea Romano-catolică. 2. Legătura dintre al doilea Adam şi cei ce au crezut în El, în legământul harului, include o imputare care este contrapartida exactă a vinei primului Adam. Aceasta este imputarea noastră dublă a păcatelor noastre asupra lui Hristos, şi a neprihănirii Sale pentru noi. De aici, dacă negăm această schemă de antecedentă, imediată imputare, noi trebuie să renunţăm la mântuire prin neprihănirea imputată, şi nu mai rămâne nici o cale de scăpare pentru păcătoşi.

Propun să rămânem la această întrebare mai mult decât o merită importanţa sa congenitală. După ce am pronunţat-o ca o distincţie nefolositoare şi eronată, s-ar putea să fiu aşteptat să o las la o parte cu o notă insuficientă. Dar aceasta primeşte o importanţă incidentală de la adevărurile importante legate de ea. Există, în modul cel mai proeminent, dificultăţile referitoare la neprihănirea imputării vinei lui Adam precum şi a naturii imputării în general, justificarea, uniunea cu Hristos, providenţa lui Dumnezeu în pedepsirea păcatelor părinţilor în copii (Exod 20:5), şi maniera în care ar trebui să fie tratat motivul etic, atunci când acesta avansează obiecţii împotriva adevărului revelat.

Îmi susţin poziţia asupra faptului că această distincţie dintre imputarea mediată şi imediată nu ar fi trebuit să se fi făcut niciodată, prin a spune că aceasta agravează fără nici o cauză dificultăţile groaznicei doctrine a păcatului original, exagerând fără nevoie în unghiurile unui subiect care este suficient de misterios; că argumentele prin care imputarea imediată trebuie să fie susţinută reprezintă greşit doctrinele uniunii şi a justificării spirituale, şi în special că aceasta este falsă faţă de faptele cazului. Într-un mod contrapartida lui Placaus îi reprezintă pe copiii lui Adam ca având o existenţă personală separată, nedepravată, cel puţin pentru un exemplu; până ce de la un lucru inocent, acesta devine depravat prin actul lui Dumnezeu, ca o consecinţă penală a vinei lui Adam imputată doar ca peccatum alienum. Dar de fapt, omul nu a avut niciodată o existenţă personală, decât o existenţă depravată. În timp ce el intră fiind condamnat, aşa intră aceasta depravată. Acest supra-rafinament ne conduce astfel la o eroare în afirmarea lucrului care se potriveşte cu ceea ce rezultă din schema opusă. Oare nu arată aceasta foarte clar, că distincţia nu ar fi trebuit să se facă niciodată? Şi ar putea oare aceia care apără „imputarea imediată, precedentă”, după aplaudarea respingerii lui Placaus, prin argumentul paralel, reacţionează în mod drept de la aplicare lor pentru sine?

Dar este argumentat, că de la imputarea vinei noastre asupra lui Hristos este o imputarea imediată a peccatum alienum bazat pe comunitatea Sa de natură cu poporul Său, paralelismul celor două doctrine ne blochează într-o imputare similară a vinei lui Adam nouă. Eu răspund: cazurile diferă în mod indiscutabil în două aspecte vitale: se poate întreba dacă cele două legăminte nu se bazează pe principiul imputării. Răspunsul este, de sigur, da; ambele legăminte implică principiul că Dumnezeu poate transfera în mod drept vina de la un agent moral la altul sub anumite condiţii. Dar nu rezultă că El va face aceasta sub oricare condiţie. Oare presupune careva că Dumnezeu l-ar fi condamnat pe Gabriel pentru păcatul lui satan, fără nici o învoire, complicitate sau cunoştinţă din partea primului? Dar vom descoperi că acele cazuri ale lui Adam şi Hristos sunt condiţionate în mod diferit în două aspecte diferite. Primul: Purtarea lui Hristos a vinei noastre imputate a fost condiţionată de propriul Său consimţământ voluntar, anterior, vezi Ioan 10:18. Toţi teologii, pe cât ştiu eu, privesc aceasta ca fiind un lucru esenţial faţă de o imputarea dreaptă a peccatum alienum direct Lui. Vezi, de exemplu, Predica de Misiune a Dr. Thornwell din 1856. „Acesta” (legământul lui Hristos cu Tatăl), „se leagă de poruncă nu prin virtutea unui drept, ci prin virtutea unui consimţământ de a asculta” (Butler’s Analogy. pt. 2, chap. 5, 7. Owen on Justif. p. 194. Chalmers’ Theol. Inst., vol. I, p. 498). Dacă un om ar susţine faptul că Tatăl a făcut această imputare a vinei altcuiva asupra Fiului Său, în ciuda exercitării acestuia a unei autocraţii legitime de a refuza şi de a o declina, voi considera că acel om a trecut de raţiune. Dar pruncii lui Adam primesc această imputare atunci când ei sunt incapabili de o opţiune raţională sau învoire în această privinţă. Cealaltă diferenţă din cele două cazuri (care se pare a fi uimitor ca cineva să le treacă cu vederea) este cea subliniată în Romani 5:16-19 şi 6:23. Căci judecata a fost printr-unul spre judecată, însă darul gratuit (v. 15, „dar prin har”) este pentru facerea multora înspre justificare. Imputarea păcatului lui Adam a fost o tranzacţie a neprihănirii stricte, juridice, iar cealaltă tranzacţie a fost una de har glorios, gratuit. Se poate imagina acum un judecător drept, care şi-ar permite să fie într-un nivel egal din convingerile sale judecătoreşti, pe care el le revendică în actele sale de binefacere voluntară? Oare nu ar răspunde magistratul drept că în condamnare el s-a simţit restricţionat de însăşi meritele părţilor, însă în oferire, el s-a simţit liber să treacă dincolo de meritele lor, şi să atribuie ceea ce i-au dictat impulsurile sale generoase? Ar fi vrednic de laudă să distribui binecuvântări peste abandonurile beneficiarilor; nu ar fi nimic decât nedreptate să distribui pedepse dincolo de abandonurile acuzaţilor. Descoperim astfel că imputarea noastră din Adam, şi din Hristos, sunt în mod inevitabil condiţionate în parte în feluri diferite; în alte privinţe ele sunt analoge.

Următorul nostru punct este bazat pe admiterea, pe care o agreăm cu toţi, a faptului că imputarea vinei lui Adam nouă este în mod esenţial bazată pe comunitatea naturii. Dar cu ce natură a lui Adam suntem noi uniţi de legătura rasei, de cea căzută sau de cea necăzută? Adam nu a avut nici un urmaş decât după ce a devenit un păcătos. Apoi el l-a născut chiar şi pe Set, tatăl seminţiei sfinte, „după chipul şi asemănarea sa” (Geneza 5:3). Scripturile, de la Iov la Hristos, ne asigură că ceea ce e născut din carne este carne. Uniunea rasei ne leagă în mod evident pe noi cu Adam cel căzut, în natura sa coruptă. De aici argumentăm că dacă această uniune a rasei este una a motivelor esenţiale a imputării, aceasta nu poate fi antecedentă a acelei coruperi subiective a naturii, pe care se bazează doar parţial. Această motivare a fost simţită a fi aşa de forţată încât apărătorii imputării imediate au găsit necesar să studieze evaziunile. Una este să argumentezi că uniunea noastră federală cu natura lui Adam cea necăzută, deoarece în momentul când el a căzut, legământul faptelor a fost abrogat. Eu răspund: Nu chiar aşa; căci dacă acel legământ a fost apoi abrogat, este straniu că noi încă mai suferim de pedeapsa încălcării lui! Adevărata afirmaţie este că legământul încălcat rămâne încă în vigoare, împotriva a tot ceea ce nu era în al doilea Adam, ca regulă a condamnării; încălcarea ei de către reprezentantul nostru a făcut din ea să fie ineficientă ca regulă de viaţă. O altă evaziune este, să spunem, că Natura noastră avea reprezentarea şi probarea sa în Adam, înainte ca vreunul din noi să aibă vreo existenţă personală, şi în timp ce natura din el nu era căzută. Întreb: Ce sens au cuvintele „Natura noastră” din această afirmaţie? Este oare despre imputarea vinei lui Adam asupra Naturii, pe care o dezbatem noi, sau a imputării acesteia asupra persoanelor? Acum, ar fi doar o metaforă să spunem despre fiinţe ca purtând o relaţie una cu alte, în timp ce una dintre ele (urmaşii lui Adam) nu este existentă. Doar fiinţele existente susţin relaţiile actuale. Celalalt sens, în care relaţia dintre mine şi Adam a avut o fiinţă actuală înainte ca eu să fi existat, a fost ca cea care a stat în decretul lui Dumnezeu. Aceasta poate fi ilustrată de doctrina de contrapartidă a justificării. Conf. cap. 11, 4, spune: „Dumnezeu a decretat din toată eternitatea să justifice pe toţi cei aleşi, cu toate acestea ei nu sunt justificaţi până ce haina Duhului Sfânt, la timpul potrivit, l-a aplicat pe Hristos asupra lor.” Prin paritatea raţiunii eu susţin faptul că Dumnezeu a decretat din veşnicie să condamne pe toţi oamenii în mod federal legaţi de Adam în căderea sa, cu toate acestea, ei nu sunt de fapt condamnaţi, până ce nu încep de fapt să existe în uniunea naturală şi federală cu capul lor căzut. Însă aceasta este aproape un truism.

Astfel vom trece la un argument corespunzător de la dependenţa imputării actuale a neprihănirii lui Hristos nouă la o anumită uniune dinte El şi noi. Toţi admit aceasta. Ce fel de specie de uniune este acest. Uniunea spirituală. Această întrebare şi răspuns descoperă eroarea logicii oponente. Studentul îşi va aminti felul cum argumentează ea: că în măsura în care noi trebuie să facem o paralelă dintre imputarea vinei lui Adam şi a neprihănirii lui Hristos, trebuie să susţinem că imputarea vinei primului păcat al lui Adam trebuie să meargă înainte în mod precedent şi imediat precum peccatum alienum, peste odrasla care a fost concepută din punct de vedere personal inocentă: şi apoi trebuie să considerăm depravarea sa subiectivă ca urmând acea propoziţie presupusă, şi prin urmare rezultatul penal, sau altfel simetria celor două cazuri ne vor duce de la ideea lui Placaus la a concepe justificarea astfel: că Dumnezeu vede din păcătos ca o neprihănire inerentă, care mediază imputarea asupra acestuia a neprihănirii subsecvente a lui Hristos pentru întreaga sa acceptare. Dar aceasta este în fond vicioasa părere papală despre justificare. Într-adevăr, aceasta îl distruge pe Placaus însă şi schema lor. Căci dacă vom face ca neprihănirea să corespundă, printr-o simetrie exactă, cu schema „imputării lor imediate, antecedente”, atunci va trebui să ajungem în mod logic la doctrina justificării: Păcătosul, în timp ce se află în depravarea sa, pricepe neprihănirea lui Hristos în mod direct, graţios şi antecedent imputată lui; şi apoi, ca partea a răsplăţii consecvente al acelui merit imputat, s-a înfăptuit regenerarea, insuflând natura sfinţită a acestui Cap răscumpărător în sufletul său. Dar aşa cum credinţa este pentru justificare, această speculaţie trebuie să ne ducă la următoarea ordine. În primul rând, păcătosul convins, în timp ce nu este reînnoit, exercită credinţa iniţială spre salvare. În al doilea rând, el este apoi justificat. În al treilea rând, el procură, ca roadă a reconcilierii, o inimă sfântă, ca a Mântuitorului său. Acum, o tinctură de teologie va învăţa pe oricine că aceasta este în mod precis Teoria Arminiană a justificării. Şi o mică reflecţie va arăta că cel ce face din credinţă să preceadă regenerarea în ordinea de cauze, trebuie să fie un sinergist, dacă este consistent. Astfel se pare să schema elimină doctrina calvinistă a justificării atât de rigid cum o face şi Placaus. Acea doctrină, cum nimeni nu a declarat mai clar decât Dr. Hodge [în Theol. Vol. 2, p. 195], face distincţia dintre neprihănirea inerentă şi cea legală. Ultima nu l-a justificat pe păcătos, ori în momentul când el e justificat, sau chiar după. Din prima ia fiecare credincios, prin harul şi chemarea efectivă, pentru credinţa prin care el primeşte justificarea. Toţi calviniştii inteligenţi, pe cât ştiu eu, învaţă că aplicarea răscumpărării începe odată cu chemarea efectivă. Ordinea pe care o oferă ei este aceasta: Întâi, regenerarea, implantarea vieţii spirituale a lui Hristos, prin care i se permite credinciosului să creadă; A doua, credinţa, şi apoi justificarea. Pe scurt, credinciosul nu este justificat pentru a deveni un părtaş al naturii lui Hristos. El este făcut un părtaş al acelei naturi pentru a putea fi justificat. Uniunea vitală este atât legală cât şi spirituală: comunitatea în neprihănirea lui Hristos este o roadă, trăirea sfântă este alta.

Încă o dată: toţi calviniştii vor coincide cu Dr. Hodge în a afirma [Theol. Vol. 2, p. 196, 211], ca din moment de baza imputării vinei lui Adam asupra noastră este uniunea naturii, consecinţele căderii vin asupra noastră în aceeaşi ordine ca şi peste Adam. Acum întreb, a fost singura depravare a lui Adam o consecinţă penală a primului său păcat? Cu siguranţă că nu; căci dacă un motiv depravat nu l-a îndemnat la acest act, acesta nu ar fi purtat vina. Intenţia crimei este ceea ce califică actul drept criminal. În cazul lui Adam, depravarea subiectivă (auto-provocată) şi vina au fost implicate în mod simultan şi mutual. Apoi, conform concesiunii făcute, schema imputării imediate, precedente este predată. Ne întoarcem, deci, la afirmaţia consistentă cu care a început discuţia despre păcatul original: Că uniunea federală şi reprezentativă dintre Adam şi odrasla sa, în cadrul legământului faptelor, a fost desemnată să rezulte astfel pentru oricare stare legală şi oricare caracter moral din Adam ar învinge pentru sine în cadrul probării sale, ca acel statut şi acel caracter să-l moştenească prin natură fiecare din copii săi, intrând în existenţa sa.

Nu am făcut apel la cazurile ilustrative în care Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor în copiii lor, deoarece nu le privesc drept paralele faţă de uniunea noastră federală cu Adam. Părinţii noştri nu acţionează acum pentru noi sub un legământ al faptelor. În acest sens ei nu sunt reprezentanţii noştri federali, aşa cum a fost Adam. Însă odată ce s-a făcut încercarea de a conduce aceste cazuri împotriva mea, eu le confrunt de bună voie. S-a spus, de exemplu, că copiii mici ai lui Acan, incapabili de păcatul trădării şi a sacrilegiului politic, au fost ucişi pentru vina tatălui lor. Ar presupune careva că ei au murit prin ordinul lui Dumnezeu, dacă ei au fost aşa de puri înaintea Lui, ca umanitatea pruncului Isus? Din greu! Doctrina învăţată de Dumnezeu (Deuteronom 5:9; Matei 23:32-35) este că Dumnezeu pedepseşte acum vina părinţilor păcătoşi în copiii păcătoşi. Că fariseii întreceau, prin păcatele lor, măsura părinţilor lor, a fost condiţia lor pentru moştenirea pedepsei a întregului sânge neprihănit vărsat de la Abel la Zaharia. Turrettin învaţă aceasta, Loc. 9, Qu. 9, împotriva interesului propriei sale logici eronate. Astfel, descoperim în această clasă extensivă de preocupări providenţiale, cazuri pe care Dr. Hodge le socoteşte în mod corect ca imputarea adevărată. Însă condiţiile nu sunt identice cu acele pe care el le revendică pentru cazul lui Adam.

Am spus că încercările făcute de Rivet şi de alţi preoţi de mai târziu pentru a dovedi că doctrina lor despre imputarea imediată, precedentă, este cea a bisericilor şi a simbolurilor reformate, care sunt zadarnice. Convingerea mea este că această schemă, ca şi supralapsarianul, este o noutate şi un supra-rafinament, străin de adevăratul curent al teologiei reformate timpurii, şi câteva ale lui Placaus; ele au fost trădate în exagerare prin capcana pusă de ei de către vicleşugurile lor şi de supra-zelul lor de a-l expune. Voi lăsa spre înaintare unul sau doi martori ca sprijin. Stapfer, care a fost citat în mod eronat, aşa cum spun cei de partea lui Placaus: (Vol. 4; cap. 17:78. Note) „Întreaga controversă pe care aceştia” (contestatorii justeţei imputării) „o au faţă de noi în această privinţă, apare în mod evident din acest lucru: că ei presupun că imputarea imediată şi mediată se distinge una de alta, nu doar în maniera de concepere, ci şi în realitate. Şi într-adevăr, ei consideră imputarea doar ca imediată şi ca fiind abstractă de la a fi mediată, în timp ce preoţii noştri presupun că nici măcar nu trebuiesc să fie socotite separate una de alta. De aceea aleg să nu folosesc o astfel de distincţie. În timp ce scriam această notă, am consultat toate sistemele de divinitate pe care le am cu mine, ca să pot vedea ceea ce spune adevărata şi autentica opinie a principalilor noştri preoţi în această chestiune, şi am descoperit că ei sunt în acelaşi asentiment cu mine”. Markius, în DeMoor, spune Dacă Placaus nu a vrut să spună nimic mai mult prin imputarea medită decât că „” hominum natorum actualem punitionem ulteriorem non fieri nudo intuitu Adamicæ transgressionis, absque interveniente etiam propria corruptione, et fluentibus hinc sceleribus variis, neminem orthodoxonem posses habere obloquentem.” DeMoor îl citează pe Vogelsang (Com. vol. 3, p. 275) prin a spune „Certe neminem sempiterna subire supplicia propter inobedientia protoplasti, nisi mediante cognata perversitate”. Calvin în scrierea sa precum şi în expunerea sa a Romani 5:12-19 învaţă însăşi părerea pe care v-am dat-o. Acest pasaj larg elaborat a fost adesea revendicat ca fiind cele ce învaţă imputarea imediată, antecedentă. Aceasta presupune Dr. Hodge. El spune că interpretarea corectă a acestui pasaj necesită părerea sa despre identitatea exactă a celor două imputări, în Legământul faptelor, şi al harului. Apoi, în a se învârti într-un cerc, el îşi apără interpretarea sa în principal din premisa presupusă a acelei identităţi. Detaliile expunerii sale par a fi mai înrudite cu cele ale expozitorilor Socinieni şi a lui Whitby, decât cea a vechilor reformaţi. Pentru mine se pare că Calvin arată o însemnătate mai adevărată din scopul discursului apostolului, şi oferă înţelesuri mult mai satisfăcătoare ale frazelor particulare. Întrebarea este pusă: Din moment ce Pavel ilustrează justificare de păcatul original, nu ar trebui să presupunem noi o paralelă exactă între ilustrare şi lucrul ilustrat? Răspund: trebuie să presupunem o asemănare aşa de reală pentru a face din ilustraţie să fie una corectă; însă aceasta nu include o paralelă exactă. Puţine ilustraţii scripturale prezintă una exactă. Am arătat că efortul Dr. Hodge de a susţine una, este înşelător; şi că dacă s-ar fi dezvoltat ulterior, ne-ar fi dus la Arminianism (unde stătea Whitby). Apostolul, în v. 13-17, face excepţie faţă de exactitatea propriei lui paralele! În ideea acestor lucruri, şi a tăcerii Confesiunii noastre în privinţa schemei exagerate, noi tratăm schimbarea pe care o facem ca un defect din Calvinism prin a prefera pe cel vechi, doctrina Calvinistă faţă de cea nouă de la Princeton, cu întreaga indiferenţă pe care o merită aceasta.

Dar este timpul să ne întoarcem la obiecţia raţionalistă împotriva justeţei imputării, care a fost ocazia speculaţiilor revăzute (Vezi p. 338). Dr. Hodge pare că dispune de această obiecţie, prin a o neglija. Cantitatea de satisfacţie pe care o oferă acesta faţă de motivul recalcitrant este: Dumnezeu face această imputare imediată, aşa că trebuie să fie corect, orice ar spune raţiunea. Dacă aceasta este sau nu înţelept sau prudent, sau doar logic, vom vedea. Toţi ceilalţi scriitori pe care i-am citit, care tind spre părerea extremă, trădează un sens profund al acestei dificultăţi prin mijlocul lor de a evada din acesta ca expedient neliniştit (Am văzut tendinţele lui Wesley şi ale lui Edwards, care aparţin de diferite şcoli de opinie faţă de Turrettin şi unul faţă de altul). Dar aceste evaziuni, dacă se satisfac pe ele însele, nu satisfac una pe alta. Cea adoptată de Dr. Hodge, de la Turrettin (Loc. 9:Qu. 9:14; Theology, Vol. 2: p. 211) este că pedeapsa pe care o căpătăm în urma vinei imputate a lui Adam este, (a) privativă şi (b) pozitivă. Prima implică lipsa neprihănirii originale, şi este atribuită asupra noastră prin imputarea imediată, precedentă. Ultima, aducând cu sine moartea spirituală şi toate mizeriile pozitive, este imputată în mod mediat. Deşi a doua o urmează în mod inseparabil pe prima, ele trebuiesc a fi distinse. Dr. Thornwell distruge în mod efectiv această evaziune pentru noi (Works, Vol. 1: p. 333). El întreabă: Dacă copilul lui Adam este pur iniţial, există vreo dificultate mai mică într-un Dumnezeu drept şi sfânt care îl ameninţă ca un păcătos, mai degrabă decât în a-l face pe aceasta să fie un păcătos? Şi dacă acest tratament penal (asupra imputării peccatum alienum) îl face să fie un păcătos, oare nu avem ambele dificultăţi în mâinile noastre? Căci, în al doilea rând: distincţia dintre o depravare privativă şi una pozitivă este, pentru un calvinist, inconsistentă în totalitate. Turrettin, când argumenta împotriva Pelagienilor şi Papiştilor, a dovedit el însuşi că starea privativă a unei lipse a neprihănirii originale este, ipso facto, depravare pozitivă. La fel spune şi sensul comun. Ca o creatură raţională a lui Dumnezeu, cunoscând perfecţiunile Lui, şi propria Sa dare de seamă, ar eşua să-L iubească şi să-L stimeze, înseamnă a fi într-o stare pozitiv profană, Adaug, în al treilea rând, că şi dacă s-ar permite o distincţie, deşi dacă din privativ, depravarea pozitivă urmează în mod inevitabil şi natural, atunci acelaşi act juridic care îl produce pe unul l-a produs şi pe celălalt. Executorul, care îl balansează pe acuzatul ce urmează a fi spânzurat, de pe platforma spânzurătorii, îl sufocă în consecinţă pe acesta spre moarte.

Dr. Thornwell, ca replică, după privirea doctrinei imputării imediate precedente în faţă, se găseşte pe sine constrâns să caute o uşurare pentru dificultatea ei, în aceiaşi direcţie de unde a căutat să-l recheme pe Dr. S. J. Baird cu câţiva ani înainte. La pagina 349, 350 din cadrul Lecturii sale, el afirmă: „Pe aceste fundamente sunt liber să mărturisesc că nu pot scăpa de doctrina, deşi misterioasă, a unei unităţi generice din om, ca baza reală a economiei reprezentative din legământul faptelor. Rasa umană nu este un agregat de atomi independenţi, ci constituie un întreg organic, cu o viaţă normală ieşind dintr-un pământ normal. Există în om ceea ce am putea numi natura comună. Acea natură comună nu este o simplă generalizare de logică, ci o realitate substantivă.” Astfel, accentul obiecţiei raţionaliste pare pentru el aşa de greu încât îl duce la soluţia pe care el a respins-o anterior. Pentru motivele declarate la p. 339, acest mijloc pare pentru mine a fi invalid. Este adevărat, Adam a fost „rădăcina întregii omeniri”. Această unitate a rasei este, aşa cum declară Confesiunea noastră, o condiţie atot-importantă a uniunii federale. Dar aparte de fiecare persoană umană, nu vedem nici un moral în această unitate a rasei, cu atât mai puţin o entitate personală, pentru a fi supusă responsabilităţii.

Dificultatea revine astfel: Este doctrina păcatului original bazat pe ceea ce pare pentru conştiinţa naturală o nedreptate intrinsecă, pedepsind persoanele inocente, fără consimţământul lor, pentru păcatul altui om? Studentul să ţină în minte că nu avem nici o intenţie de a nega misterul dispensaţiei divine a căderii rasei noastre în primul ei părinte. Aceasta este o providenţă impenetrabilă. În timp ce părerea pe care o susţin lasă această idee învăluită într-un mister pe care cel mai înţelept şi mai bun dintre noi îl vede nu va fi niciodată rezolvat în această lume; avantajul pe care îl revendic este că acesta lasă doctrina într-o stare în care nici un om nu o poate convinge de nedreptate. Acest avantaj apare în două feluri. În primul rând, omul raţionează prin instanţe paralele folosind comparaţia. În consecinţă, într-un caz total unic, în care nu este nici o paralelă, în timp ce el nu poate pricepe, el nu poate convinge de nedreptate. Acces caz este dincolo de pătrunderea sa; el nu are scale experimentale în care să măsoare aceasta. În al doilea rând, căderea noastră în Adam, aşa cum este declarată adecvat, este lipsită de punctul esenţial în care criticul să găsească, în instanţa paralelei pretinse de el, nedreptatea intrinsecă. Dar este evident, în considerarea asupra teoriei imputării imediate, că punctul esenţial este atribuit criticului, adică, cel inocent este pedepsit fără consimţământul său, pentru cel vinovat. Să presupunem cazul citat de obicei pentru ilustrare, cetăţeanul paşnic acuzat, sub legile umane, cu vina presupusă a unei crime la care acesta nu a consimţit. Această nedreptate este indiscutabilă. Dar să vedem ceea ce este implicat în faptul inocenţei personale din acest caz; căci aici se bazează judecata noastră morală despre aceasta. Înseamnă că acest cetăţean paşnic a consimţit cu legile de interzicere a ţării sale, în a se reţine de la orice leziune adusă altor vieţi. Dar o lege, susţinută de sancţiune, este de natura unui legământ cu cetăţenii. Omul care a respectat de fapt legea şi-a câştigat titlul de legământ la imunitate. Aceasta este ceea ce vrea să spună acest om prin susţinerea inocenţei sale. El a fost investit de către legământul legii cu acest titlu de imunitate, înainte ca acea crimă presupusă să fi fost comisă, şi el poate renunţa la acest titlu doar prin încălcarea lui. A imputa acum asupra acestui om, vina peccatum alienum îl dezbracă de acest titlu drept pre-existent de imunitate. Există baza neînduplecată faţă de care el va rezista acuzaţiei.

Acum, să reprezentăm imputarea aşa cum o fac Scripturile, şi păcătosul căzut în Adam nu are nici un astfel de argument care să-l folosească. El nu se apropie de chestiunea juridică îmbrăcat fiind cu acest titlu pre-existent spre favoare, derivat dintr-o corectitudine personală, anterioară de sub legământul faptelor. Căci anterior condamnării sale în Adam, el nu are nici o existenţă personală, inocentă, nu pentru un moment, nici măcar într-o ordine corectă a gândirii: căci el nu a avut nici o existenţă actuală. El vine în existenţă depravat, aşa cum intră în ea vinovat; el intră în ea vinovat aşa cum intră în ea depravat. Aceasta este cantitatea uniunii sale federale cu Adam, pentru ca odrasla să aibă, ab initio, aceeaşi stare legală şi natură morală pe care capul său a determinat-o pentru sine, prin actele sale din timpul probării. Această afirmaţie este în mod strict corespondentul faţă de faptele revelate şi experimentate. Şi aceasta are un mare avantaj, că îl lasă pe păcătos, căzut în Adam, cu nici un pretext pentru a se mai putea plânge că ar fi fost dezbrăcat de vreun titlu personal drept la imunitate, aducându-l astfel sub o vină presupusă. Căci el nu a avut nici un titlu de care să fie dezbrăcat, văzând că el nu are nici o existenţă personală, anterioară depravării şi vinei. Această dispensare a lui Dumnezeu, deci, rămâne unică, fără nici o paralelă în vreo jurisprudenţă umană. Aceasta este solemnă, misterioasă şi grozavă, însă este pusă acolo unde este imposibil să o convingă de nedreptate din partea lui Dumnezeu. Că exerciţiul Său al suveranităţii Sale din această dispensare străină este sfânt, drept, binevoitor, şi înţelept, avem destulă dovadă; că El şi-a dat propriul Său Fiu, în harul gratuit, pentru a repara greşelile pe care le-a cauzat păcatul uman din acest caz. Să ne amintim că legământul paradisului a fost liberal, echitabil, şi splendid de binefăcător în propriul său caracter. Eşecul său a fost în mod exclusiv al omului şi greşeala lui satan. Dumnezeu nu a fost activul păcatului sau depravării vreunui om, ci doar Dispunătorul care permite: singurele lucruri active ale ambelor rele au fost ale oamenilor şi ale seducătorilor spirituali. În marele Remediu al evangheliei, Dumnezeu este realul Eficient.

Că părerile cuiva despre păcatul original vor fi decisive din partea întregului său sistem de teologie, este evident din adevărul familiar, că remediul este determinat de boală. Aşa cum este diagasis, aşa va fi şi tratamentul medical. Dacă părerea Pelagiană despre natura umană predomină, părerea corespondentă a regenerării ei trebuie să predomine. Astfel, credinţa, pocăinţa, şi celelalte haruri esenţiale ale noii vieţi, vor fi trasate către voinţa umană ca sursă a lor. Apoi, slujba Duhului va fi degradată, şi rezultatul Socinian, care neagă personalitatea Sa, va fi natural. Analiza Nestorianismului ne va arăta de asemenea felul cum aceeaşi părere despre natura umană a liberului agent va modifica doctrina Uniunii Hipostatice, pregătind calea pentru un crez într-un simplu Hristos uman.

Dar dacă doctrinele scripturale ale depravării native şi a reprezentării federale s-ar susţine în mod ferm, atunci ar rezulta ca nişte corolari rezonabili, toate punctele schemei calviniste sau augustiniene, regenerarea supranaturală, alegerea necondiţionată, perseverenţa în har, divinitatea lui Hristos şi personalitatea şi divinitatea Duhului Sfânt.

http://www.voxdeibaptist.org/caderea_si_pacatul_original.htm

Evanghelia după Luca Chemarea Neamurilor

download - Copie

Titlul: În originalul grecesc, cartea poartă titlul: „Kala Loukon”, adică „după Luca”.

(Lucrarea de faţă  este în mare măsură o prelucrare după un studiu ținut de David Pawson. Mulțumesc prietenului meu, Ticu Moisa, pentru editarea acestui material)

Biblia este alcătuită din cuvintele oamenilor și din Cuvântul lui Dumnezeu – mulți autori umani, dar un singur editor divin. Mulți dintre aceşti autori au scris ca să dea un răspuns unor nevoilor imediate, fără să-şi închipuie cumva că ceea ce scriu ei va ajunge într-o bună zi parte din Biblie. Putem deci studia cărțile Bibliei pe  două paliere: unul istoric și altul existențial. La nivelul istoric întrebăm: De ce a fost scrisă cartea respectivă? Care a fost motivația umană din spatele ei? La nivelul existențial, întrebăm: De ce a ajuns ea în Biblie? De ce a crezut Dumnezeu că este important ca noi să știm ce este scris în ea?

Vom încerca să aplicăm amândouă metodele acestea în studiul Evangheliei lui Luca și în cartea Faptele Apostolilor. Ambele au același autor și reprezintă un caz special în Biblie.

Deci, cine a fost acest Luca și de ce s-a apucat el să scrie aceste două volume?

luke-writing-gospel

Autorul: Luca a fost …

Un om dintre ,,Neamuri“

Luca este unicul ne-evreu care a scris vreuna din cărțile Bibliei. El a purtat numele grecesc ,,Loukas“ și s-a născut în Antiohia Siriei, care era pe vremea aceea Parisul de pe țărmul estic al Mării Mediterane, la nord de Țara Făgăduinței. Prin mijlocul cetății trecea o impunătoare stradă principală, care a fost prima arteră urbană iluminată cu torțe în timpul nopții.

Antiohia a fost locul în care a apărut prima biserică dintre Neamuri și tot acolo li s-a dat ucenicilor lui Christos numele de ,,creștini“, poate tocmai ca să-i deosebească de ceilalți evrei din cetate. ,,Chreștin“ este un derivat grecesc de la termenul Cristos care este traducerea lui Mesia din limba vorbită de evrei. Deci, identificarea ,,creștinilor“ îi făcea în ochii locuitorilor din Antiohia ,,evrei mesianici“, evrei care credeau că Isus din Nazaret este Mesia (Christosul).

Ca om dintre Neamuri, Luca a fost foarte bine poziționat pentru a arăta cum s-a răspândit Evanghelia de la Ierusalim până la Roma. Astăzi nu mai luăm în seamă faptul că era un fenomen foarte rar, dacă nu chiar imposibil, ca o religie să sară peste barierele etnice și să fie îmbrățișată de oameni din naționalități din Imperiu. Asta cu atât mai mult cu cât le-a aparținut mai întâi evreilor, grup etnic care n-a ocupat o poziție predominantă în civilizația de atunci. Majoritatea oamenilor se nasc într-o anumită credință și rămân cu ea toată viața. Este identitatea lor națională. În cazul creștinismului avem de-a face cu un fenomen unic și Luca îl subliniază ori de câte ori are ocazia. De exemplu, ca să ușureze înțelegerea cititorilor dintre Neamuri, Luca evită să folosească termeni ebraici sau aramaici ca ,,rabi“ sau ,,abba“, pe care-i folosesc alți doi dintre evangheliști, Matei și Marcu, preferând în locul unei ,,transliterări“ o traducere directă în cuvintele corespunzătoare din limba greacă. În felul acesta, Luca construiește o punte verbală pentru răspândirea Evangheliei printre Neamuri.

Un doctor de profesie

Înainte de a fi autor de cronici sacre, Luca a fost de profesie doctor. În scrisoarea trimisă creştinilor din Colose, apostolul Pavel îl numește ,,Luca, doctorul preaiubit“ (Col. 4:14). Probabil că Luca a acordat îngrijiri medicale multora şi în multe locuri, ajungând să fie iubit şi preţuit de Biserici. Dacă citim cu atenţie, vedem că şi asocierea cu Pavel a avut loc într-o vreme când Pavel avea nevoie de îngrijire medicală datorită unui atac acut de boală a ochilor (compară „Galatia” din Fapte 16:6 cu „noi” din 16:10 şi Galateni 4:13-15).

Pe vremea lui Luca, medicina progresase foarte mult și, deși rezervată încă uneori sclavilor, îndeletnicirea presupunea o pregătire riguroasă și o practică meticuloasă. Caracteristicile acestea ies repede la iveală când vezi felul în care a scris Luca. El este un foarte fin observator, are o minte analitică și alcătuiește fișe de rapoarte foarte ordonate. Există multe pasaje în care putem observa aceste lucruri. De exemplu, la nașterea Domnului Isus, evenimentul este redat din punctul de vedere al Mariei, mama Pruncului. Luca amintește că Maria ,,L-a înfășat în scutece“ (Luca 2:7) și nu uită să menţioneze ,,tăierea împrejur“. Când Luca vorbește despre boala soacrei lui Petru el nu se mulțumește să spună ca Marcu că avea ,,friguri“, ci ține să precizeze neapărat un diagnostic, ,,friguri mari“ (Marcu 1:30; Luca  4:38). De altfel, este interesant de menționat că din cele șapte minuni pomenite de Luca, șase dintre el au fost ,,vindecări“.

Aflăm lucrul acesta din încheierea scrisorii lui Pavel către Biserica din Colose: „Luca, doctorul prea iubit…” (Col. 4:14).

Dumnezeu folosește un doctor ca să ne vorbească despre lucruri supranaturale! Cu pana acestui om obișnuit să scrie rețete de leacuri și tratamente naturale, Dumnezeu scrie despre nașterea miraculoasă din fecioară, despre minunile săvârșite de Domnul Isus și despre semnele și minunile menționate în Faptele Apostolilor. Sunt unii medici și oameni de știință care sunt sceptici despre tot ce nu poate fi ,,disecat“, ,,cântărit“, ,,analizat“ și ,,repetat“ în laborator. Luca însă este un martor fără rețineri al tuturor lucrurilor de dincolo de fire. El își folosește considerabila formare științifică pentru a ,,face cercetări cu de-a măruntul“ și se lasă copleșit de realități, chiar și atunci când ele îl poartă dincolo de limitele lumii naturale, spre domeniul divin al supranaturalului.

Vă imaginați cât de mare a trebuit să fie onestitatea lui Luca atunci când el a recunoscut falimentul tratamentelor medicale în cazul femeii cu scurgerea de sânge și superioritatea vindecării lucrate de credința în Cristos?

,,Şi era o femeie care, de doisprezece ani, avea o scurgere de sânge; ea îşi cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit“ (Luca 8:43-44).

Un istoric de prim rang

Luca este meticulos în detalii, în alegerea cuvintelor și în nuanțele culturale locale. Pentru că n-a fost el însuși un apostol, Luca a fost dependent de ceilalți care i-au fost în preajmă. Câțiva istorici moderni l-au criticat pe Luca și i-au pus la îndoială veridicitatea, dar fiecare descoperire arheologică făcută de atunci i-a dat dreptate de fiecare dată lui Luca, până într-acolo că el a ajuns să fie considerat drept unul din cei mai demni de încredere istorici din vremea lui. Spre deosebire de Matei, Marcu și Ioan, Luca este singurul istoric din cei patru evangheliști. Preocuparea lui prioritară a fost să producă o istorisire corectă și demnă de încredere despre ceea ce s-a spus și făcut în timpul vieții Domnului Isus:

,,Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai“ (Luca 1:1-4).

Un călător experimentat

Luca a fost un călător foarte priceput. El este singurul care ține să plaseze lacul Ghenezaret în scara de mărime a oglinzilor de apă din lume și, refuzând să-l numească ,,Mare“ (are cam de 13 kilometrii în lungime pe 8 kilometrii în lățime), îl identifică prin expresia ,,lacul Ghenezaret“:

,,Pe când Se afla lângă lacul Ghenezaret şi Îl îmbulzea norodul ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu, Isus a văzut două corăbii la marginea lacului; pescarii ieşiseră din ele să-şi spele mrejele“ (Luca 5:1-2).

Începând cu Fapte 16:10-11, îl găsim călătorind alături de apostolul Pavel. Ca o dovadă de smerenie, Luca trece, parcă pe neobservate, în relatarea lui de la ,,ei“, la ,,noi“, incluzându-se și pe sine în echipa misionară. Schimbarea de la „au trecut atunci prin Misia” din Fapte 16:8, la „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia…” din 16:10 indică faptul  că Luca s-a alăturat apostolului Pavel la Troa. După aceea, Luca a devenit un tovarăşul de lucru nedespărţit al lui Pavel. Cu el a călătorit la Filipi (16:12), iar şase ani mai târziu tot cu el a plecat din Filipi (20:6). Au fost împreună la Ierusalim (21:17), când mulţimea dezlănţuită a încercat să-l linşeze pe Pavel. Au fost împreună la finalul celor doi ani de detenţie la Cezareea (Fapte 27:1). Împreună au fost şi în călătoria plină de peripeţii înspre Roma, când s-a sfărâmat spart corabia cu ei (27:1 – 28:16). Împreună au fost la Roma, cu ocazia procesului judecat de Nero, şi tot împreună au fost, se pare, şi în ultimele clipe dinainte de martirajul marelui apostol (Col. 4:14; 2 Tim.4:2; Filimon 24).

Recitiți ultima călătorie pe mare a lui Pavel de la Cezareea spre Roma până la naufragiul final pe din insula Malta și veți vedea câți termeni ,,de specialitate“ folosește Luca și cum vorbește ca un adevărat ,,lup de mare“ (Fapte 27 – 28).

Această aplecare spre călătorie este un factor foarte important dacă vrem să pătrundem felul în care au fost așternute pe hârtie Evanghelia și Faptele Apostolilor. Știm că Pavel a stat închis de două ori, de fiecare dată câte doi ani de zile, în Cezareea și în Roma. Așa cum vom arăta, este foarte probabil că Luca și-a făcut cercetările și și-a aşternut pe hârtie lucrarea lui în două volume, Evanghelia, când Pavel era în Cezareea, iar Faptele Apostolilor când Pavel era închis în Roma și unde Luca i-a putut pune personal toate întrebările la care dorea să afle un răpuns.

Un bun scriitor 

Limbajul folosit de Luca este acela al unui foarte educat și șlefuit istoric elenist. Vom reveni asupra acestui lucru când vom comenta intenția probabilă cu care a scris Luca Evanghelia și Faptele Apostolilor. Fragmentul amintit, în care Luca descrie în amănunt peripețiile călătoriei pe mare spre Roma este socotit o capodoperă a literaturii din lumea antică. Luca are un vocabular bogat, un stil foarte plăcut și o abilitate incontestabilă de a-și captiva cititorii, trecând de la pasaje descriptive la evenimente tumultuoase și la o cascadă neîntreruptă de conflicte. Fragmente de rezumat istoric alternează cu descrieri detaliate,  în care oamenii și evenimentele sunt puse sub lupa cercetătorului. Preocuparea lui de istoric este evidentă, cercetarea amănunțită și discernământul ascuțit al celui ce știe ce să includă în scris și ce să lase pe afară.

Un cald evanghelist

Luca nu face artă pentru artă, ci artă cu tendință. Inima lui este de evanghelist care folosește pana în locul vocii. ,,Mântuirea“ este termenul predominant în ambele lui scrieri. Termenii derivați și asociați ai acestui termen sunt folosiți peste tot, în toate situațiile imaginabile. Ca unul care provine dintre ,,Neamuri“, Luca este preocupat ca Evanghelia să ajungă ,,la orice făptură“:

,,Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal vor fi prefăcute în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu’” (Luca 3:3-6).

Declarația citată d e mai sus este socotită de mulți drept ,,motto“-ul scrierilor lui Luca. Așa cum vom vedea când vom studia textul Evangheliei lui, Luca arată un interes special pentru anumite grupuri și grupări de oameni care pot și chiar vor vedea mântuirea lui Dumnezeu. În mod similar, tema cărții Faptele Apostolilor este că Duhul Sfânt a venit să locuiască nu doar în iudei, ci și în samariteni și în alți oameni de pe toată fața pământului:

,,Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8).

Această Evanghelie ,,evreiască“ vizează toți oamenii din lumea întreagă. Luca Îl descrie pe Domnul Isus ca Mântuitor al întregii lumi.

Audiența lui Luca:

Fiecare autor scrie pentru ceva și pentru cineva. După ce ne-am ocupat de omul care scrie, să ne îndreptăm puțin atenția spre destinatarii pe care i-a avut el în minte.

Textul ne spune că Luca și-a scris cele două cărți pentru un personaj numit ,,Teofil“, ceea ce înseamnă în traducere ,,domnul iubitor de Dumnezeu“. Pare straniu că Luca și-a petrecut patru ani făcând cercetări amănunţite ca să-i scrie doar unei singure persoane. Aceasta i-a făcut pe unii să considere că ,,Teofil“ n-ar fi fost un personaj real, ci un nume generic folosit pentru toți cei ce vor avea bunăvoința să afle ceva despre lucrarea lui Dumnzeu prin Cristos. Oricât de pertinentă ar părea această interpretare, ea este insuficientă pentru explicarea unor aluzii și elemente din text.

Alții au fost de părere că Luca a scris unui ,,publicist“ interesat de în creștinism. În cazul acesta, Teofil a fost un om în carne și oase, iar asta este o ipoteză mult mai atrăgătoare. În acest caz, Teofil a fost un om destul de bogat ca să finanțeze cercetările și călătoriile lui Luca. Probabil că a ocupat și o poziție predominantă în sistemul social de atunci, pentru că Luca i se adresează cu un termen de respect: ,,prea alesule Teofile“ (Luca 1:3). Este exact același titlu pe care l-a folosit apostolul Pavel când s-a as-a înfăţișat pentru judecată înaintea tribunalului condus de lui Felix și Festus, doi dregători romani de frunte:

,,Pavel a fost chemat, şi Tertul a început să-l pârască astfel: „Preaalesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm de o pace mare şi neamul acesta a căpătat îmbunătăţiri sănătoase prin îngrijirile tale. …     „Nu sunt nebun, preaalesule Festus”, a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite“ (Faptele Apostolilor 24:2; 26:25).

Asemănarea ne face să bănuim că acest Teofil ar fi ocupat și el o poziție în sistemul juridic, fie ca avocat, fie ca judecător. Oare de ce să fi vrut Luca să-i prezinte pună unui avocat o istorisire atât de exactă și de amănunțită, mai întâi despre viața Domnului Isus, iar apoi despre viața apostolului Pavel?

Un  avocat al apărării pentru Pavel?

Toată problema cu Teofil pare să fie elucidată dacă acceptăm că el a fost un avocat de la Roma care urma să-l apere pe apostolul pentru Pavel, dacă nu chiar judecătorul însuși. În oricare din cele două situații, evanghelistul Luca el ar fi avut nevoie de un document pregătitor care să descrie evenimentele care au dus la întemnițarea marelui apostol.

Cum a început această nouă religie? Cine a fondat-o? Cum de a devenit Pavel propagatorul ei? Mai mult, Teofil avea nevoie să afle precedente judiciare, adică să i se comunice dea reacțiile de până atunci ale din tribunalelor romane care i-au judecat pe adepţii membrii acestei religii. Eu cred că atunci când Pavel a stat doi ani în închisoarea din Cezareea, Luca s-a dus să facă cercetări ,,cu de-a măruntul“ despre viața Domnului Isus, iar în timpul celor doi ani de detenţie la Roma, Luca a cercetat contribuția lui Pavel la răspândirea creștinismului.

Textul scrierilor lui Luca include fragmente de evenimente și discuții pe care nu le-ar fi aflat dacă nu s-ar fi dus să vorbească personal cu lideri ai bisericii de atunci: Iacov, probabil Matei, și cu siguranță Ioan (Evanghelia lui Luca pomenește lucruri care nu mai apar decât în Evanghelia scrisă de Ioan. De exemplu, doar Luca și Ioan amintesc de tăierea urechii lui Malhu, în învălmășeala prilejuită de arestarea Domnului Isus – Luca 22:50;  Ioan 18:10).

Structura scrierilor lui Luca

Luca a avut câteva dezavantaje evidente în alcătuirea documentelor de apărare pentru Pavel. Pentru început, el n-a fost unul din cei doisprezece ucenici ai Domnului, nu L-a întâlnit niciodată pe Isus din Nazaret și n-a fost martor ocular la discursurile și minunile Lui. Luca și-a depășit aceste limitări căutând să ia contact direct cu cei care au fost martori oculari la toate acestea.

Dacă admitem că scrierile lui Luca au fost documentări pentru activități judiciare, multe ciudățenii ale textului devin ușor de înțeles. De exemplu, înțelegem imediat de ce autoritățile romane sunt prezentate în ambele scrieri ca fiind binevoitoare  față de această nouă religie. Luca selecționează trei procese în care Domnul Isus a fost judecat de romani și trei procese în care a fost judecat Pavel. Luca include trei pronunțări juridice, trei verdicte, prin care cei doi au fost declarați total nevinovați. Pilat proclamă de trei ori nevinovăția lui Isus, iar Pavel este declarat nevinovat tot de trei ori și i s-ar fi dat drumul, dacă n-ar fi cerut el însuși să fie judecat la Roma de Cezar:

,,Pilat a zis preoților: ,,Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta“ (Luca 23:4; 24:14, 22).

,,Împăratul, dregătorul, Berenice şi toţi cei ce şedeau împreună cu ei s-au sculat. Şi când au plecat, ziceau* unii către alţii: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de închisoare.”  Şi Agripa a zis lui Festus: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă* n-ar fi cerut să fie judecat de Cezar” (Fapte 26:30-32).

O altă particularitate este că în ambele sale cărți Luca arată că tulburările și necazurile care au însoțit noua religie nu au fost produse de romani, ci de evrei. Numai ei au fost aceia care s-au ridicat să persecute pe cei ce au adoptat noua religie.

Un avocat ar fi avut nevoie de martori oculari la evenimente, așa că Luca nu uită să dateze foarte precis unde și când au avut loc evenimentele majore. Amândouă scrierile lui Luca prezintă datări după calendarul roman:

,,În vremea aceea, a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta* s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius“ (Luca 2:1).

,,În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea; Irod, cârmuitor al Galileii; Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei; Lisania, cârmuitor al Abilenei; …“ (Luca 3:1).

Teoria documentelor juridice ar explica și de ce, în timp ce cartea poartă titlul de ,,Faptele Apostolilor“, conținutul ei  se referă în realitate numai asupra faptelor a doi dintre apostoli ei, Petru și Pavel, menționându-i doar în treacăt pe alții, iar pe unii dintre ei ignorându-i cu bună știință. De fapt, Petru este un personaj principal doar în primele douăisprezece capitole ale cărții, restul de două treimi concentrându-se aproape exclusiv pe activitatea misionară a lui Pavel. Proporția aceasta în care este repartizat materialul documentar ar fi total inexplicabilă, dacă toată cartea n-ar fi fost destinată ca o pledoarie pentru Pavel prin care se arăta autorităților romane că în noua religie nu este nimic periculos sau vrednic de osândă. Apostolul Pavel este identificat drept un cetățean roman învinuit pe nedrept de evrei furioși, fără vină față de legea romană și care merită prin urmare verdictul de ,,nevinovat“ din partea autorităților de la Roma.

Mai este încă o diferență sugestivă între judecarea Domnului Isus la Ierusalim și judecarea lui Pavel la Roma. Domnul Isus a fost declarat nevinovat în fața legilor romane și a fost condamnat doar ca urmare a presiunilor exercitate de evrei asupra lui Pilat. Prin contrast, Pavel a cerut cu bunăștiință să fie judecat în fața Cezarului, la Roma, unde știa că nu va putea fi victima presiunilor iudeilor.

,,Festus, când a venit în ţinutul său, după trei zile s-a suit de la Cezareea în Ierusalim. Preoţii cei mai de seamă şi fruntaşii iudeilor i-au adus plângere împotriva lui Pavel. L-au rugat cu stăruinţă şi i-au cerut, ca un hatâr pentru ei, să trimită să-l aducă la Ierusalim. Prin aceasta îi întindeau o cursă, ca să-l omoare pe drum. Festus a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi că el însuşi are să plece în curând acolo.

„Deci”, a zis el, „cei mai de frunte dintre voi să se coboare împreună cu mine şi, dacă* este ceva vinovat în omul acesta, să-l pârască.” Festus n-a zăbovit între ei decât opt sau zece zile, apoi s-a coborât la Cezareea. A doua zi, a şezut pe scaunul de judecător şi a poruncit să fie adus Pavel.

Când a sosit Pavel, iudeii, care veniseră de la Ierusalim, l-au înconjurat şi au adus împotriva lui multe* şi grele învinuiri, pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: „N-am păcătuit cu nimic nici* împotriva Legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului.”

Festus, care voia* să capete bunăvoinţa iudeilor, drept răspuns a zis lui Pavel: „Vrei** să te sui la Ierusalim şi să fii judecat pentru aceste lucruri înaintea mea?”

Pavel a zis: „Eu stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, acolo trebuie să fiu judecat. Pe iudei nu i-am nedreptăţit cu nimic, după cum ştii şi tu foarte bine.

Dacă am făcut vreo nedreptate sau vreo nelegiuire vrednică de moarte, nu mă dau în lături de la moarte, dar, dacă nu este nimic adevărat din lucrurile de care mă pârăsc ei, nimeni n-are dreptul să mă dea în mâinile lor. Cer să fiu judecat de Cezar.”

Atunci, Festus, după ce s-a chibzuit cu sfetnicii lui, a răspuns: „De Cezar ai cerut să fii judecat, înaintea Cezarului te vei duce” (Luca 25:1-11).

Acel ,,Cer să fiu judecat de Cezar“ a fost formula prin care orice cetățean roman aflat undeva în dificultate se plasa sub protecția Cezarului.

O altă particularitate a felului în care Luca îşi alege și aranjează materialul în Faptele Apostolilor este că ne sunt redate ,,in extenso“ nu mai puțin de trei mărturii personale pe care le-a susținut Pavel la judecățile anterioare. Asta în timp ce Luca neglijează să ne dea vreuna din mărturiile altor apostoli care au trecut prin procese juridice. Repetițiile acestea ar putea trece drept obositoare, dacă n-ar fi fost vital ca judecătorii din Roma să audă ceea ce s-a vorbit în toate cele trei procese (să citească deci un fel de procese verbale), iar acuzațiile anterioare să poată fi folosite în sprijinul lui, nu împotriva lui.

Și încă ceva, alternativa în care scrierile lui Luca au fost inițial materiale pregătitoare pentru procesul lui Pavel din Roma ar explica și de ce cartea Faptele Apostolilor se termină așa de brusc, cu un Pavel în așteptarea procesului. Dacă ar fi fost vorba doar despre o istorisire a faptelor apostolului Pavel, finalul ar fi imposibil de explicat. Nu ni se spune ce s-a întâmplat la proces, ce verdict a primit Pavel și care a fost viața apostolului după aceea. Tradiția ne spune că Luca a trăit până la vârsta de 84 de ani, ani buni după moartea lui Pavel. Dacă ar fi fost acesta scopul lui, Luca ar fi avut suficient timp să completeze și să termine altfel Faptele Apostolilor. Dacă însă scopul lui Luca a fost să alcătuiască doar un material documentar pentru apărarea lui Pavel la tribunalul imperial, cartea se încheie exact așa cum ne-am fi așteptat, cu un Pavel care își așteaptă la Roma ziua procesului.

Pentru mine, există un alt detaliu care m-a convins de valabilitatea acestei interpretări. De ce s-ar fi apucat Luca să înregistreze așa de detaliat întâmplarea cu naufragiul corăbiei în insula Malta, dacă scopul lui ar fi fost să scrie doar despre viața Bisericii Primare? De ce a descris doar acel naufragiu, în timp ce Pavel a mai trecut prin cel puțin alte trei astfel de situații ?

,, … de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării“ (2 Corinteni 11:25).

Ce rol a avut acel eveniment pentru viața bisericii? Naufragiul n-a avut însemnătate decât pentru Pavel. Luca a vrut să arate că Pavel nu s-a folosit de eveniment ca să evadeze, ci s-a comportat ca un om cu conștiința curată, care a contribuit la salvarea vieților celor care-l duceau la tribunalul din Roma. Mai mult, Luca menţionează faptul că apostolul Pavel a trecut cu brio și testul judecății păgânilor din Malta, care l-au crezut vinovat și pedepsit de zei când a fost mușcat de o năpârcă, dar și-au schimbat categoric opinia după ce au văzut că Pavel n-a murit:

,,Barbarii ne-au arătat o bunăvoinţă puţin obişnuită, ne-au primit pe toţi la un foc mare, pe care-l aprinseseră din pricină că ploua şi se lăsase un frig mare. Pavel strânsese o grămadă de mărăcini şi-i pusese pe foc; o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui.

Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alţii: „Cu adevărat, omul acesta este un ucigaş, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare.”

Pavel a scuturat năpârca în foc şi n-a simţit niciun rău. Oamenii aceia se aşteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au aşteptat mult şi au văzut că nu i se întâmplă niciun* rău, şi-au schimbat părerea şi ziceau că este un zeu“ (Fapte 28:2-6).

Prin ceea ce a făcut pe insula Malta, subliniază Luca, Pavel și-a câștigat simpatia tuturor, și mai ales a unui roman bogat de pe insulă, numit Publius:

,,În împrejurimi erau moşiile mai-marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit şi ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoinţă, trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela şi au fost vindecaţi. Ni s-a dat mare cinste şi, la plecarea noastră cu corabia, ne-au dat tot ce ne trebuia pentru drum“ (Fapte 28:7-10).

A contribuit documentarea lui Luca la achitarea lui Pavel?

Din tot ceea ce putem deduce din restul scrierilor Noului Testament, apostolul Pavel a fost achitat la primul proces de la Roma. În scrisorile trimise lui Timotei (2 Tim. 1:16-18) și Tit (3:12-13) găsim lucruri pe care Pavel nu le-ar fi putut scrie decât după o asemenea achitare:

,,La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului“ (2 Tim. 4:14).

Există o puternică tradiție care susține că Pavel şi-a împlinit până la urmă visul și a ajuns în Spania, socotită pe vremea aceea ,,capătul pământului“. Cele mai vechi biserici din Spania îl proclamă pe Pavel ca întemeietor al lor. De ce neapărat Spania?  În dorința de a ajunge neapărat în Spania se citește deslușit visul apostolului misionar de a împlini Marea Trimitere așezată în capitolul întâi din Faptele Apostolilor:

,,El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1:7-8).

,,Nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi.  … După ce-mi voi împlini dar însărcinarea aceasta şi le voi încredinţa aceste daruri, voi pleca în Spania şi voi trece pe la voi.“ (Rom. 15:24,28).

,,Coloanele lui Hercule“ din Spania era o expresie folosită în antichitate pentru promontoriul care flanchează intrarea în Strâmtoarea Gibraltar. Pilonul de nord este Stânca Gibraltarului aflat pe teritoriile britanice de peste mări din Gibraltar. Nu există un vârf în Africa de Nord predominant ca cel nordic, așa că identitatea Pilonului de sud a fost contestată de-a lungul timpului, doi candidați fiind cei mai probabili: Muntele Hacho din Ceuta și Jebel Musa înMaroc.

În literatura clasică, expresia Coloanele lui Hercule indică limita extremă a lumii cunoscute. În plus față de acest concept geografic, Coloanele lui Hercule exprimă, de asemenea, conceptul de „limitele cunoașterii”.

Nu știm cu certitudine, dar punând cap la cap aluzii din Epistole, putem spune că apostolul a fost achitat la primul proces, dar a fost apoi re-arestat mai târziu și decapitat la Roma. În ciuda acestui destin final, este foarte clar că osteneala doctorului Luca n-a fost zadarnică. Dacă el și-a scris cele două cărți cu scopul de a arăta că oamenii nu trebuie să vadă ceva periculos în creştinism, precum și ca să-l ajute pe apostol să depășească amenințarea cu moartea, pentru a-și putea continua o vreme activitatea misionară de răspândire a Evangheliei, putem spune că Luca a reușit.

Concluzie:

Ne-m concentrat pe grija personală a lui Luca față de Pavel, dar este la fel de clar că Luca și-a dat seama de urmările pe care le-ar fi putut avea judecarea apostolului la Roma pentru întreaga creștinătate din Imperiul Roman. Nu doar Pavel era dat în judecată, ci întregul creștinism. Ceea ce se întâmpla la Roma se răspândea apoi pretutindeni, așa că acest proces avea o foarte mare importanță.

Cele două scrieri ale lui Luca pot fi supranumite și ,,Istoria creștinismului, volumul unu și volumul doi. Ele cuprind o istorisire scrisă superb despre o perioadă de aproximativ 33 de ani, de la începutul misiunii publice a Domnului Isus până în ziua în care Pavel se afla arestat la domiciliu în Roma. Fără cronicile lui Luca n-am fi ştiut de unde au apărut bisericile locale care au primit epistolele. Faptele Apostolilor reprezintă puntea naturală pe care s-a făcut trecerea de la Evangheli la lumea vieții creștine din adunările locale.

Luca a fost conștient că relatările lui vor face cunoscut creștinismul dincolo de audiența limitată de la curtea imperială și lucrarea lui va aduce la cunoștința romanilor informații despre extraordinara răspândire a creștinismului.

,,Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu“ (Filipeni 1:12-14).

În scurt timp, creștinismul nu va mai fi privit ca fiind  doar o sectă a iudaismului, ci va deveni o religie internațională cu aspirații universale. Scrierile lui Luca au devenit astfel nu doar o documentare pentru avocatul apărării, ci o meticuloasă mărturisire de credință cu o profundă influență asupra lucrării misionare printre Neamuri. Evanghelia lui este o colecție unică de material istoric, rezultată dintr-o intens amplă cercetare personală la fața locului. În introducere, Luca îi spune lui Teofil că este conștient că mulți alții ,,s-au apucat să alcătuiască o istorie amănunțită despre lucrurile întâmplate printre noi“. Probabil că el avea informaţii despre Evanghelia lui Marcu, poate despre Evanghelia lui Matei și poate că aflase și despre alte scrieri contemporane. Scrierea lui Luca a fost însă rezultatul unor cercetări personale foarte minuțioase care include multe relatări ale participanților și ale martorilor oculari. Între acestea putem enumera relatările despre nașterea lui Ioan Botezătorul, aflată mai mult ca sigur din surse directe, mesajul îngerului către fecioara Maria (despre care nu putea ști decât Maria însăși),  cântarea Mariei, cântarea Elisabetei, cântarea lui Zaharia, etc. Ca procedeu literar, Luca s-a concentrat mai întâi asupra vederii panoramice și s-a coborât apoi la trăirile individuale.

Cu toate că n-a fost el însuși un apostol, n-a fost niciodată pusă în discuție așezarea scrierilor lui în canonul Noului Testament. Aceasta spune totul despre cum a apreciat Biserica Primară lucrarea lui extraordinară, ,,apostolică“ în conținut și autoritate, chiar dacă n-a ieșit de sub pana unui apostol.

Cuvinte–cheie şi teme caracteristice

Faptul că a stat atât de mult alături de Pavel îl face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul Neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Remarcaţi cum la capitolul: „Instituirea Cinei Domnului” asemănările merg chiar şi până la folosirea aceloraşi cuvinte.

  1. Evanghelia lui Luca poate fi numită Evanghelia Omului Isus Cristos. Această afirmaţie nu este o blasfemie care neagă dumnezeirea Celui născut în Nazaret, ci este o proclamare a „întrupării” Fiului lui Dumnezeu, care a făcut posibilă „ispăşirea şi răscumpărarea”. Luca ni-L prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui Avraam (Evanghelia lucrarealui Matei), ci şi al lui ADAM, strămoşul tuturor oamenilor (vezi genealogia din cap. 3:23-38). Prin aceasta el îl aşază în şuvoiul scurgerii istoriei umane, ca Cel venit nu numai să participe deplin, dar şi să reaşeze omenirea în prerogativele pierdute prin de neascultarea lui Adam. Învierea Domnului Isus dintre cei morţi este dovada dată tuturor de Dumnezeu că „în Isus” se poate reveni „acasă”. Viaţa veşnică este oferită încă o dată omenirii prin Golgota. Cristos a venit să se facă pentru un timp „ca noi” pentru a putea să ne facă pentru veşnicie „ca El”.
  2. Evanghelia lui Luca este o evanghelie a bucuriei. Veți spune că Evanghelie ÎNSEAMNĂ o veste bună. Aveți dreptate, dar Luca accentuează în mod intenționat acest lucru. Cuvintele ,,laudă“, și ,,bucurie“ sunt folosite foarte des (Luca 1:14, 44; 2:10; 8:13, 40; 10:17; 15:5, 7, 10;  1:10; 19:6, 37; 24:41, 52).  Luca este singurul care menționează râsul asociat cu viitorul copiilor lui Dumnezeu:

,,Ferice de voi care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde!“ (Luca 6:21 ).

În foarte cunoscutul capitol 15, toți cei care găsesc lucrurile pierdute se veselesc! (A propos de acest capitol, îmi pare rău că una din cele trei pilde a fost numită ,,pilda fiului risipitor“. Ar fi fost fost mai corect să i se spună ,Pilda tatălui risipitor“, pentru că tatăl și-a risipit averea, dându-i fiului cel mic ceea ce nu i se cuvenea încă! Tatăl și-a risipit dragostea pentru amândoi fiii și amândoi nu i-au înțeles-o! ).

Evanghelia lui Luca este recomandabilă celor nefamiliarizați cu Biblia și cu Dumnezeul ei. Lectura este simplă, iar mesajul este foarte îmbucurător.

  1. Evanghelia lui Luca este o evanghelie cerească. Luca îndreaptă  atenția cititorilor spre lucrurile cerești. El subliniază nașterea supranaturală a lui Cristos, implicarea Duhului Sfânt și importanța extraordinară a rugăciunii. El vrea ca toți cei care îi ce-i vor citi scrierile, indiferent de mediul din care vin, să ajungă în Cer. Cuvintele rostite de Domnuluiîn Pilda celor invitaţi la ospăț însumează această dorință:

,,Atunci, stăpânul casei s-a mâniat şi a zis robului său: ‘Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.’ La urmă, robul a zis: ‘Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit şi tot mai este loc.’ Şi stăpânul a zis robului: ‘Ieşi la drumuri şi la garduri şi, pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa.“ (Luca 14:21-23).

Luca știe că Dumnezeu îi iubește pe oamenii din toate Neamurile și vrea să-i ducă în Cer, pentru că Domnul Isus este cu adevărat ,,Mântuitorul întregii lumi“.

SCHIŢA CĂRŢII

Prefaţa: Metoda şi scopul scrierii, 1:1-4A.

  1. Identificarea Fiului Omului, 1:5-4:13 
    A. Anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul, 1:5-25
    B. Anunţarea naşterii Fiului Omului, 1:26-56
    C. Naşterea lui Ioan Botezătorul, 1:57-80
    D. Naşterea Fiului Omului, 2:1-20
    E. Isus ca prunc adus la Templu, 2:21-38
    F. Isus ca şi copil adus la Templu, 2:39-52
    G. Botezul Fiului Omului, 3:1-22
    H. Genealogia Fiului Omului, 4:1-13
  2. Slujirea Fiului Omului, 4:14-9:50 
    A. Începuturile slujirii Lui, 4:14-30
    B. Autoritatea slujirii Lui, 4:31-6:11
  3. Tovarăşii Săi de lucru, 6:12-49
    1. Chemarea ucenicilor, 6:12-16
    2. Caracteristicile ucenicilor, (Marea Predică), 6:17-49
  4. Lucrările slujirii Lui, 7:1-9:50
    1. slujirea celor bolnavi, 7:1-10
    2. slujirea celor morţi, 7:11-17
    3. slujirea celor îndoielnici, 7:18-35
    4. slujirea celor păcătoşi, 7:36-50
    5. alte slujiri, 8:1 -9:50

III. Lepădarea Fiului Omului, 9:51-19:27 
A. Refuzat de samariteni, 9:51-56
B. Refuzat de oamenii din preajmă, 9:57-62
C. Trimiterea celor 70, 10:1-24
D. Refuzat de un învăţător al Legii, 10:25-37
E. Primit în Betania, 10:38-42
F. Despre rugăciune, 11:1-13
G. Refuzat de neam, 11:14-36
H. Refuzat de farisei şi cărturari, 11:37-54
I. Refuzat, dar îi mai învaţă o dată, 12:1-19:27

  1. Osîndirea Fiul Omului, 19:28-23:56 
    A. Duminică: 19:28-44
    B. Luni: 19:45-48
    C. Marţi: 20:1-21:38
    D. Miercuri: 22:1-6
    E. Joi: 22:7-53
    F. Vineri: 22:54-23:55
    G. Sîmbătă: 23:56
  2. Biruinţa Fiului Omului, 24:1-53 
    A. Biruitor asupra morţii, 24:1-12
    B. Împlinitor al profeţiilor, 24:13-35
    C. Biruitor asupra îndoielilor ucenicilor, 24:36-43
    D. Biruitor dăruit Bisericii, 24:44-48
    E. Biruitor împărţind biruinţa, 24:49
    F. Biruitor înălţat în slava, 24:50-53

++++

Comentariu la text:

Eveniment incredibil în Nain (Luca 7:11-17)

(interacțiune cu o foarte poetică meditație zilnică a lui Ken Gire)

Nain este o localitate micuță înfășată delicat în căușul unei coaste muntoase care veghează deasupra văii Izreel. Primăvara, cât vezi cu ochii se întinde veselă pătura proaspătă de iarbă verde, înspumată pe ici pe colo de explozia multicoloră a florilor, iar în aer plutește amețitoare aroma pomilor roditori.

În inima cernită a văduvei din Nain nu era însă primăvară, ci iarnă rece și viscol nemilos. De două ori, moartea își întinsese degetele ei reci pe fereastra casei ei și-i furase pe cineva drag. Mai întâi îi luase soțul, iar acum, copilul. Pe singurul ei fiu.

În ultimii ani înfruntase cu speranță viitorul incert, dar acum, ultima ei rază de lumină se stinsese. Rămăsese singură. Fără cineva care s-o țină de mână. Fără cineva care s-o sprijine pe drum. Fără cineva care s-o mângăie când adormea plângând seara. Fără cineva care să-i dea bună dimineața în zori. Fără cineva pentru care să pregătească micul dejun. Fără cineva cu care să-și petreacă zile de sărbătoare sau pe cele obișnuite, fără cineva cu care să-și ducă zilele … Fără cineva cu care să îmbătrânească împreună și care să-i poarte apoi de grijă în toamna vieții. Singură. Cu nimeni.

Nu-i rămăsese decât o casă goală și pustie, ca o scoică uscată. O casă care renunțase de mulți ani să-l mai primească în prag pe soțul ei, iar acum pierduse și nădejdea că fiul ei îi va mai trece vreodată pragul. O casă în care tăcerea măsura de acum trecerea fără sens a timpului în dărăpănarea ei ireversibilă. O casă din care se scurgea acum râul amintirilor izvorâte din fiecare cameră. O casă fără zgomot de voci, fără ecouri de râset, fără șoapte de iubire.

Inima văduvei din Nain era apăsată de câteva vrafuri de amintiri, prea puține și prea recente ca s-o poată încălzi ca o pătură protectoare de fiorii care-i pătrunseseră acum ființa. Ridurile mari de pe obrajii secătuiți de lacrimi anunțau că o parte mare din ființa ei murise de fapt și că această a doua înmormântare era avanpremiera propriului ei drum spre neființă.

Sicriul searbăd era însoțit spre groapa de la capătul procesiunii de cortegiul consătenilor consternați și ei de nenorocirea care dăduse peste biata femeie. Un cor de bocitoare murmurau ceva de jale, iar bărbați serioși și gravi rosteau în bărbi rugăciuni solemne. După socotelile de atunci, era o muțime mare, semn că mai toți pricepuseră drama femeii și participau triști la ultima scenă a acestei tragedii. În mijlocul tuturor însă, văduva din Nain era … singură.

Suferința și speranța, ca două fluvii la confluență, s-au întâlnit în ziua aceea la poarta Nainului, când cerul și moartea au stat față în față. Două mulțimi s-au întâlnit atunci la poarta cetății. Una tristă în urma sicriului, iar alta veselă și entuziastă Îl urma pe Isus din Nazaret. Una ieșea din cetate, alta căuta să intre. Una însoțea moartea, cealaltă însoțea viața. În semn de respect, probabil că mulțimea care-L urma pe Isus s-a dat la o parte să facă loc cortegiului funerar. Mișcat de tragedia văduvei aplecată ca o salcie plângătoare peste un lac de lacrimi, Isus din Nazaret s-a apropiat  de ea, a privit-o și I s-a făcut milă de ea. Îl cunoștea? Nu știm. Nainul est la doar 16 kilometri de Nazaret. Știm însă că în clipa aceea nimeni n-a cunoscut-o și n-a înțeles-o pe văduva din Nain ca Cel cu care s-a întâlnit la poarta dinspre cetate spre cimitir.

,,Nu plânge!“ i-a zis El. Aceasta nu este o expresia desprinsă din manualele de pastorație, ci o asigurare venită din partea unuia Atotputernic. ,,Nu plânge!”

Fără să-i pese că rabinii L-ar putea declara ,,necurat“ pentru atingerea de un mort, Isus s-a atins de lada în care se afla cel mort și a spus: ,,Tinerelule, scoală-te, îți spun!“ Sunt cuvinte adecvate relației cu un adolescent, întotdeauna pornit parcă să nu asculte și zăbavnic să se așeze sub autoritatea adulților.

Încă o dată tipic pentru un adolescent, tinerelul ,,a șezut în capul oaselor și a început să vorbească“.

Niciodată n-a fost un glas mai plăcut pentru văduva din Nain! Ce a spus mortul înviat? N-are nici o importanță. Urechile ei n-au înțeles cuvintele pentru că inima din piept îi bătea ca două ciocane care-i asurzeau timpanele.

Două cuvinte pentru o inimă îndurerată și cinci cuvinte pentru cel mort. Atât a fost de ajuns. A fost suficient ca Isus din Nazaret să smulgă un suflet din degetele reci ale morții și să-l redea unei inimi fierbinți de mamă.

Iarna a fost învinsă de primăvară. Moartea a fost biruită de viață. Cimitirul a pierdut și a câștigat cetatea. Și prin toate acestea, o văduvă și-a recăpătat speranța de viitor, o mamă și-a recăpătat un scop în viață și un sprijin la bătrânețe, o casă s-a umplut iar de conversații și o veste s-a răspândit ca un foc rapid de miriște în lume: ,,Un mare Prooroc s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său“.

Este interesant că minunea nu s-a întâmplat pentru că a cerut-o femeia. Nu ni se spune nici măcar că ea a avut credință pentru așa ceva. Nu ni se spune că ea L-ar fi oprit pe Isus din Nazaret. N-a fost nevoie s-o facă. A făcut-o El. Tocmai de aceea venise … nu numai în Nain, ci în toată lumea.

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/18/luca/#more-172

Persoane în relaţii (3) Cum ne relaţionăm cu persoanele din Sfânta Treime de Iosif Ţon / Pilde şi Minuni (partea II)   de Dr. Benjamin Cocar.

download - Copie

Persoane în relaţii (3)

Cum ne relaţionăm cu persoanele din Sfânta Treime de Iosif Ţon

Iosif Ton

Să avem tot timpul înaintea ochilor noştri (în gândirea noastră) imaginea aceasta de ansamblu:

  1. Dumnezeu ca Sfântă Treime şi relaţiile de dragoste agape dintre Ele;
  2. Planul lor de a ne face pe noi ca persoane care în final să locuim împreună cu Ei în calitate de fii şi asemenea Fiului;
  3. Ca să putem să locuim cu Sfânta Treime (compatibilitate) trebuie să învăţăm să fim capabili de acelaşi fel de relaţii de dragoste agape pe care le vedem între Ei;
  4. Ca fii, trebuie să învăţăm să ne relaţionăm cu Tatăl aşa cum se relaţionează Ful cu Tatăl: trebuie să avem acelaşi fel de gândire ca şi El şi aceeaşi blândeţe şi smerenie;
  5. Oamenii sunt chemaţi aici şi acum să intre în relaţii directe, personale, cu Persoanele din Sfânta Treime şi să trăiască în unire şi în comuniune cu aceste Persoane.

Primele patru puncte le-am tratat în cele două eseuri anterioare. Astăzi vom vorbi despre relaţiile noastre cu Persoanele din Sfânta Treime.

Voi începe prin a vă voi aminti expresia lui Irineu (cca 180 după Cristos) care a spus că Fiul şi Duhul Sfânt sunt mâinile Tatălui, cu care El ne cuprinde şi cu care ne leagă de Sine şi prin care lucrează în noi. Imaginea aceasta nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Un alt lucru fundamental pe care trebuie să ni-l imprimăm bine în gândire este unitatea dintre Fiul şi Duhul Sfânt (unitate care nu însemnează contopire şi pierderea identităţii, ci păstrarea Persoanei fiecăruia). Pentru a înţelege această unitate, să începem prin a ne uita la rolul Duhului Sfânt în viaţa pe pământ a Fiului. Duhul Sfânt I-a conceput trupul în fecioara Maria. Duhul Sfânt a fost cu copilul Isus şi L-a călăuzit pe tot parcursul copilăriei şi tinereţii – în anii când I s-a format gândirea ca om – S-a coborât peste El la botez, marcând în mod public şi vizibil şi auzibil unitatea dintre Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt şi Fiul. Duhul Sfânt L-a dus în pustie ca să fie ispitit de Diavolul şi cu siguranţă că nu L-a abandonat acolo. Domnul Isus a făcut toate minunile Lui prin puterea Duhului Sfânt şi a declarat că prezenţa Duhului Sfânt cu El este un semn al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu cu El. Duhul Sfânt este puterea Lui Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi. După înălţare şi întronare la dreapta Tatălui, Domnul Isus este cel care ne trimite Duhul Sfânt care purcede (izvorăşte, pleacă) de la Tatăl.

Ioan Botezătorul a spus despre Domnul Isus că Lui „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură, adică între El şi Duhul Sfânt este plinătate absolută. Tot Ioan este cel care ne spune că Domnul Isus este cel care ne botează cu Duhul Sfânt, adică ni-L dă din abundenţă.

Ceea ce trebuie să ne rămână din toate acestea este că Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt inseparabili în fiinţa Lor. Dar ei sunt inseparabili şi când vin la noi şi când locuiesc în noi. Să urmărim şi lucrul acesta în Scripturi. În Ioan 1:11-13 citim că cine Îl primeşte pe Domnul Isus este născut din Dumnezeu. Apoi, imediat în Ioan 3:3-5 ni se spune că Cel ce ne naşte din nou, ne naşte de sus, este Duhul Sfânt. În 1 Corinteni 6:17 ni se spune că cine se lipeşte de Domnul Isus aşa cum se uneşte un bărbat cu o femeie (adică, dăruindu-se plenar unul celuilalt) devine un singur Duh cu El; şi ca să ne fie şi mai clar, imediat în versetul 19 ni se spune că trupurile noastre că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. În Tit 3:4-7 vedem acelaşi lucru: naşterea din nou este făcută de Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt.

Să urmărim acum acelaşi fenomen în Efeseni, unde citim următoarele:

În 2:18

Avem intrare la Dumnezeu avem prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 2:20

Suntem o locuinţă a lui Dumnezeu prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt

În 3:16-17

Să căutăm să ne întărim în putere prin Duhul Sfânt aşa încât Domnul Isus sa locuiască în inimile noastre;

În 3:18-19

Să pricepem şi să cunoaştem dragostea lui Cristos (turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt – Romani 5:5 – şi rodită în noi de Duhul Sfânt – Galateni 5:22).

Când se uită retroactiv la viaţa lui de misionar, Pavel scrie că n-ar îndrăzni să amintească nimic altceva decât ceea ce a făcut Cristos prin viaţa lui, dar imediat adaugă: prin Duhul Sfânt (Romani 15:18-19).

Sper că efectul cumulativ al acestor texte să fie de aşa natură încât niciodată să nu mai gândim că am putea să-L avem pe Unul fără să-L avem şi pe Celălalt.

Un alt efect trebuie să fie acela că noi trebuie formăm gândirea în aşa fel încât să ne devină ceva care „ne-a intrat în sânge”  să ne raportăm normal atât la Domnul Isus cât şi la Duhul Sfânt ca fiind prezenţi în noi, adică să ne dezvoltăm capacitatea de a avea relaţii intime, personale, directe cu amândoi (în predicile publicate în volumul Trăind prezentul în lumina viitorului şi în cursurile mele de viaţă spirituală am chiar sugerat rugăciuni specifice cu care să ne adresăm Tatălui, cu care să ne adresăm Fiului şi cu care să ne adresăm Duhului Sfânt).

Relaţia noastră cu Domnul Isus o aveţi prezentată în mod sistematic în eseul Unirea cu Cristos şi trăirea noastră împreună cu El, iar relaţia noastră cu Duhul Sfânt o aveţi prezentată în eseul Cum trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Pentru ca toate aceste învăţături să nu rămână doar idei interesante în intelectul nostru, ci să devină însăşi esenţa trăirii noastre pe acest pământ, trebuie să facem trei eforturi:

– Să învăţăm să trăim în unire cu Cristos;

– Să învăţăm să trăim călăuzirea Duhului Sfânt;

– Să învăţăm să le îmbinăm în aşa fel încât ele să ne devină reale în noi amândouă.

Lucrul acesta se poate realiza numai prin practică perseverentă şi îndelungată. Nimeni nu le poate face pentru tine. Şi indiferent cât de bine le-ai înţeles, ele nu devin bunul tău decât prin practică personală. Şi dacă le dai de o parte ca teorii ciudate sau nepractice, o faci pentru că nu ai stăruit să le practici personal până poţi să spui că ai gustat şi ai descoperit cât de bun este Domnul.

Dar trebuie să intri mai întâi în relaţia cu Domnul Isus, primindu-L (şi reprimindu-L, dacă n-ai practicat până acum trăirea împreună cu El, deoarece faptul că L-ai primit cândva trebuie actualizat sau repetat mereu) în viaţa ta ca Domn al tău, Mire al tău, Preaiubit al tău şi apoi să cultivi relaţia cu El şi cu Duhul Sfânt pe care Îl aduce El cu Sine când vine în tine.

La toate acestea mai trebuie adăugat un lucru de aceeaşi importanţă fundamentală. Iată care este acesta. După ce Pavel ne învaţă să trăim cu Duhul Sfânt în mintea noastră şi cu Domnul Isus în inima noastră (Efeseni 3:16-17), el trece imediat să ne spună că ţinta noastră supremă trebuie să fie să ajungem „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (v.19). Cum se poate ajunge la o stare atât de extraordinară? Răspunsul pe care ni-l dă Pavel are două părţi:

  1. Să pricepem (cunoaştere mintală) care sunt dimensiunile dragostei Domnului Isus:

– atât de largă încât poate cuprinde toată lumea,

– atât de lungă cât durează viaţa ta,

– atât de adâncă încât oricât de jos ai căzut, ea îşi îmbină mâinile sub tine ca să te ridice, şi

– atât de înaltă încât ţinteşte să te ridice până la Dumnezeu.

  1. Să cunoaştem această iubire, în sensul cunoaşterii dintre persoane, care este cunoaştere prin unire: cunoaştem această iubire când ne lăsăm umpluţi de ea, călăuziţi de ea, determinaţi de ea. Când ne umplem aşa de ea (printr-un act voluntar repetat mereu) ne uităm la 1 Corinteni 13:4-7, care ne arată ce faceşi cum se comportă această iubire, şi începem să practicăm dragostea aceasta cu toată convingerea şi cu toată dăruirea de sine.

Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că atunci când le facem pe toate acestea suntem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

Pilde şi Minuni (partea II)   de Dr. Benjamin Cocar

SCOPUL PILDELOR

Matei 13:10 – Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?”

De la întrebarea ucenicilor, nenumăraţi cercetători au încercat să ofere cel mai bun posibil răspuns.

T. Robertson defineşte pilda în sensul etimologic larg, ca o comparaţie, şi prin urmare descoperă că Domnul nostru a utilizat această metodă de la începutul lucrării Sale (Matei 5:13-16; 7:3-5, 17-19, 24-27) ca o deviză literară.

Alţii au restrâns definiţia pildei, şi ei spun că Hristos nu a folosit deviza pildei la început, ci a introdus-o mai târziu în învăţătura sa drept „misterele împărăţiei”, aşa cum e înregistrat în Matei 13 şi Marcu 4.

Kistemaker scrie că Isus a folosit pildele ca o deviză literară pentru a „comunica mesajul mântuirii într-o manieră clară şi simplă” (Kistmaker, p. XVIII).

Robert Stein oferă trei motive pentru pildele lui Isus:

  1. să tăinuiască învăţăturile Sale de cei din afară, Marcu 4:10-12
  2. să reveleze şi să ilustreze mesajul Său urmaşilor Săi cât şi celor din afară
  3. pentru a-i dezarma pe ascultătorii Săi (Robert Stein, „An Introduction to the Parables of Jesus, Philadelphia: The Westminster Press, 1981, pp. 33-35).

Pildele retrag lumina de cei care iubesc întunericul. Ele protejează adevărul pe care ei îl păstrează în racle de batjocoritori. Ele dezvăluie, pe de altă parte, pe căutătorii adevărului (Lockyer, p. 17).

Pildele ajută pe fiecare comunicator să-şi transmită mesajul mult mai uşor:

– ele atrag, şi când sunt pe deplin înţelese cu siguranţă că sunt şi amintite

– pildele ajută mult mintea şi gândirea

– ele sunt un mare ajutor pentru memorie

– pildele stârnesc, sau emoţionează afecţiunile, şi trezesc conştiinţele

– ele arestează şi păstrează atenţia

– pildele păstrează adevărul

Finis Dake oferă şapte motive benefice pentru folosirea pildelor:

  1. Pentru a revela adevărul în formă interesantă şi de a crea un mai mare interes, Matei 13:10-11, 16
  2. Pentru a face de cunoscut adevăruri noi către ascultătorii interesaţi, Matei 13:11-12, 16-17
  3. Pentru a face de cunoscut mistere prin comparaţie cu lucruri deja cunoscute, Matei 13:11
  4. Pentru a ascunde adevărul de ascultătorii dezinteresaţi şi rebeli cu inima, Matei 13:11-15
  5. Pentru a adăuga adevărul acelora care-l iubesc şi vreau mai mult din el, Matei 13:12
  6. Pentru a lua de la cei care-l urăsc şi nu-l doresc, Matei 13:12
  7. Pentru a împlinii profeţia, Matei 13:14, 16, 35 (Lockyer, p. 18)

Pildele „împărăţiei”, Matei 13, Marcu 4

Ar trebui observat că primele cinci din aceste pilde despre Împărăţie (patru în Matei 13 şi una în Marcu 4) au fost adresate în principal publicului general din Israel, nu ucenicilor.

Apoi, ar trebui să considerăm scopul declarat al acestor pilde despre „misterele împărăţiei cerurilor”.

Aici ar trebui să ne amintim faptul că folosirea obişnuită a unor astfel de comparaţii a fost intenţionată să ajute în înţelegerea a ceva (Luca 6:39). Pildele despre misterele Împărăţiei, însă, nu au avut iniţial această intenţie. Din contra, ni se spune chiar de Domnul Însuşi, scopul lor era să ascundă mai degrabă decât să descopere.

Ca răspuns la întrebarea ucenicilor despre motivul pentru care El vorbea mulţimilor în pilde, Domnul a explicat că „Pentru că… lor nu le este dat să cunoască misterele împărăţiei” (Matei 13:10-11).

Aceste pilde trebuiesc privite ca un judecător divin asupra naţiunii lui Israel. Ei au refuzat anunţarea simplă a Împărăţiei, lor li se dă ceva ce nu pot pricepe, Isaia 6:9-10.

Pildele misterului Împărăţiei aveau de asemenea şi un scop generos, Matei 13:51-52.

O SCURTĂ ISTORIE A INTERPRETĂRII PILDEI

S-a spus adesea că ignoranţa istoriei sorteşte pe oameni să repete greşelile ei, căci o cunoştinţă din trecut ne descoperă greşelile pe care ar trebui să le evităm în viitor precum şi succesele pe care ar trebui să le căutăm să le întrecem.

Perioada Părinţilor Bisericeşti Timpurii (până în 540 d. Hr.)

În timpul acestei perioade, metoda alegorică de interpretare a pildelor a fost predominantă.

  1. Marcion (d. 160) este unul din exemplele cele mai timpurii de interpretare alegorică
  2. Irineu (130-200)
  3. Tertullian (160-200)
  4. Clement de Alexandria (150-215)
  5. Origen (184-254) – metoda de interpretare alegorică devine ştiinţă sub el; Origen a susţinut că Scripturile deţineau un înţeles triplu:

(1) literal (precum trupul uman)

(2) moral, sau tropologic (precum sufletul uman)

(3) spiritual (precum spiritul uman, 1 Tesaloniceni 5:23)

  1. Ambrozie din Milan (339-390)
  2. Augustin de Hippo (354-430) – marele punct de alegorizaţie
  3. Evul Mediu (540-1500)

Precum în secolele anterioare, teologii din evul mediu au aplicat metoda alegorică de interpretare a pildelor.

  1. Venerabilul Bede (673-735)
  2. Theophylactus (1050-1180)
  3. Bernard de Clairvaux (1090-1153)
  4. Bonaventure (1217-1274)
  5. Thomas Aquinas (1226-1274)

Scolasticii au adăugat al patrulea înţeles Scripturii, cel analogic. Ei ţineau înţelesul literal şi moral al lui Origen, înţelesul spiritual era numit simplu, alegoricul. Înţelesul analogic căuta înţelesul escatologic sau ceresc al textului.

Perioada Reformei şi Post Reformei (1500-1888)

Deşi Reforma a adus înţelesuri noi în felul de interpretarea a Scripturilor, metoda alegorică de interpretare a pildelor a dominat această perioadă.

  1. Martin Luther (1483-1546) – a respins înţelesul împătrit al Scripturilor. Pentru el, Biblia avea un singur înţeles, sensul literal. (Teoria sa era bună, dar nu şi practica sa)
  2. John Calvin (1509-1564) – a protesta împotriva metodei alegorice de interpretare, şi a fost nu doar un bun teoretician, ci şi practician.
  3. Lucrarea Arhiepiscopului R. C. Trench, „Note asupra Pildelor”, publicată în 1841, urmează metoda alegorică de interpretare a pildelor.
  4. Era Modernă (1888 – prezent)
  5. Adolf Julicher. Perioada modernă de interpretare a pildei a început cu publicarea primului său volum despre „Die Gleichnisreden Jesu” din 1888. Cu acest volum captivitatea alegorică se încheia odată pentru totdeauna. Julicher a demonstrat că pildele nu sunt alegorice, deşi a mers prea departe prin a respinge elementele alegorice ale pildelor. El era un liberal, şi în tot acest timp singurul lucru care l-a văzut în pilde era un adevăr moral general.
  6. C. H. Dodd a publicat în 1936 „Pildele lui Isus”, şi el a contribuit mai mult decât oricine la înţelegerea pildelor în contextul lor original, în originalul lor Sitz im Leben. Dar Dodd a interpretat pildele lui Isus cu înţelegerea că mesajul său consta din escatologia „realizată” (Escatologia „consistentă” argumentează pentru „toţi cei din împărăţia viitoare”, în tip ce escatologia „realizată” este toată acum şi aici”).
  7. Joachim Jeremias, a publicat în 1947 „Die Fleichnisse Jesu”. El a continuat în mod sistematic şi în detaliu lucrarea lui C. H. Dodd.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_iun09.htm

HARMATOLOGIE Capitolul 17 – DOCTRINA PĂCATULUI  Thomas Paul Simmons  

download - Copie

Capitolul 17 – DOCTRINA PĂCATULUI  Thomas Paul Simmons  

În capitolele „Satan – originea, lucrarea şi destinul său” şi „Starea originală şi căderea omului” am acoperit fundamentul originii păcatului în univers şi de asemenea şi intrarea sa în familia umană. Din acest motiv aceste subiecte nu vor fi tratate în acest capitol.

Este foarte important ca să avem o înţelegere adecvată a păcatului. Multe dintre erorile moderne cu privire la mântuire nu pot fi susţinute de cei care gândesc logic dacă au o concepţie potrivită despre păcat.

I.NATURA PĂCATULUI

Păcatul este un lucru ca o hidră. El prezintă diferite faze. Un tratament adecvat al păcatului trebuie să trateze următoarele faze:

PĂCATUL CA UN FAPT.

În 1 Ioan 3:4 avem o definiţie a păcatului ca un fapt. El este fărădelege sau a merge contrar legii lui Dumnezeu.

PĂCATUL CA O STARE.

Există mulţi oameni care nu pot sau nu vor să vadă că păcatul merge mai adânc decât un fapt făţiş. O mică reflectare va arăta că faptele noastre sunt doar expresii ale eului nostru interior. Păcătoşenia interioară trebuie să preceadă faptele făţişe ale păcatului.

Isus a învăţat acest principiu când El a spus: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui” (Matei 12:33). Aceasta înseamnă că trebuie să existe un copac corupt înainte de a exista un rod corupt. Isus a învăţat acest adevăr în mod explicit când a spus: „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele …” (Matei 15:19). El l-a învăţat din nou când a zis: „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3:19). Din nou El l-a învăţat în Predica de pe Munte accentuând faptul că oamenii pot încălca poruncile lui Dumnezeu când ascundem gânduri rele. Vezi Matei 5:21, 22, 27, 28. În cuvinte simple aceasta înseamnă că un om nu este ceea ce este deoarece face ce face; mai degrabă el face ce face datorită a ceea ce este, vorbind în mod esenţial.

Observaţi următoarele dovezi Scripturale adiţionale că omul nu este păcătos doar în comportament, ci el există într-o stare păcătoasă – o lipsă a conformării faţă de Dumnezeu în minte şi în inimă:

(1)   Cuvintele evreieşti şi greceşti traduse „păcat” sunt la fel de aplicabile faţă de caracter şi specifică şi fapte.

(2)   Păcatul poate consta în omiterea de a face lucrul corect cât şi facerea lucrului greşit. „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:17)

(3)   Păcatul este atribuit gândurilor şi sentimentelor. Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Evrei 3:12.

(4)   Starea sufletului care dă naştere la acte făţişe ale păcatului este numită expres păcat. Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20.

(5)   Păcatul face referire la un principiu conducător în viaţă. Romani 6:21.

PĂCATUL CA UN PRINCIPIU.

În principiu păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. El este a refuza să faci voia Lui care are fiecare drept de a cere ascultare de la NOI.

PĂCATUL ÎN ESENŢĂ.

„Îl putem urma pe Dr. E. G. Robinson spunând că, în timp ce păcatul ca o stare este deosebire faţă de Dumnezeu, ca un principiu este opoziţie faţă de Dumnezeu, şi ca un act este o călcare a legii lui Dumnezeu, esenţa lui este întotdeauna şi pretutindeni egoismul” (Strong Systematic Theology, p. 295).

Păcatul poate fi descris ca un pom al voinţei eului, având două rădăcini ramificate. Una este un „nu” lui Dumnezeu şi cererilor Sale. Cealaltă este un „da” pentru eu şi interesele eului. Acest pom este capabil să producă fiecare fel de păcat dintr-un catalog de păcate. Egoismul este clar întotdeauna în păcătos în ridicarea a „câteva sentimente joase sau de dorinţă cu privire la Dumnezeu şi la legea Sa” (Strong). Indiferent de ce formă ia păcatul, el se descoperă ca având egoismul ca rădăcină a sa. Păcatul poate lua formele avariţiei, mândriei, deşertăciunii, ambiţiei, senzualităţii, geloziei, sau chiar iubirea altora – în acest caz ceilalţi sunt iubiţi deoarece ei sunt concepuţi ca fiind într-un fel conectaţi sau contribuind la eu. Păcătosul poate căuta adevărul, dar întotdeauna pentru scopurile sale egoiste. El îşi poate da cele trebuincioase pentru a-i hrăni pe cei săraci, sau chiar ca trupul său să fie ars, dar aceasta doar prin dorinţa egoistă pentru satisfacerea cărnii sau pentru onoare sau recompensă. Păcatul ca egoism are patru părţi componente: „(1) Voinţa eului, în loc de supunere; (2) căutarea eului, în loc de binefacere; (3) auto-neprihănire, în loc de umilinţă şi reverenţă; (4) auto-suficienţă, în loc de credinţă” (Harris).

Ca dovadă a faptului că păcatul este în esenţă egoism vă oferim următoarele consideraţii:

(1)   În apostazia zilelor din urmă se spune că „oamenii vor fi iubitori de sine” şi de asemenea „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:2, 4).

(2)   Când „omul fărădelegii” se va arăta, el va fi cel care se „înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

(3)   Esenţa legii lui Dumnezeu este să îl iubim pe Dumnezeu în mod suprem şi pe alţii ca pe tine.

Opusul acestui lucru este iubirea supremă de sine trebuie să fie esenţa păcatului. Matei 22:37-39

(4)   Apostazia lui Satan a constat din preferarea eului şi a ambiţiei egoiste în locul lui Dumnezeu şi a voii sale. Isaia 14:12-15; Ezechiel 28:12-18.

(5)   Păcatul lui Adam şi Eva din grădină a izvorât dintr-o preferinţă a eului şi a satisfacerii eului în locul lui Dumnezeu şi a voii Sale.

Eva a mâncat din fructul interzis deoarece ea a crezut că acesta îi va da înţelepciunea dorită. Adam a împărtăşit fructul deoarece el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu; şi motivul pentru care el a preferat-o pe soţia sa în locul lui Dumnezeu este pentru că şi-a imaginat că soţia sa va contribui mai mult decât Dumnezeu la satisfacerea eului.

(6)   Crima lui Abel a fost stimulată de gelozie, care este o formă a egoismului.

(7)   Egoismul este cauza lipsei de căinţă a păcătosului.

Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Oamenii refuză să facă aceasta deoarece ei preferă voinţa lor în locul voii lui Dumnezeu.

Astfel, vedem că păcatul nu este doar un rezultat al dezvoltării imperfecte a omului. Acesta este o pervertire a voii şi a caracterului. Omul nu îl va întrece niciodată câtă vreme este în trup. Regenerarea îl verifică, dar nu îl distruge. Păcatul nu este doar rezultatul unirii spiritului cu trupul. Spiritul în sine este păcătos şi ar fi la fel de păcătos în afara trupului ca şi în trup dacă este lăsat în starea sa naturală. Satan nu are un trup; totuşi el este păcătosul suprem. Păcatul nu este doar limitat. Îngerii aleşi din Cer sunt finiţi; totuşi ei sunt fără păcat. Sfinţii glorificaţi vor fi finiţi; totuşi ei nu vor mai avea păcat.

UNIVERSALITATEA PĂCATULUI ÎN FAMILIA UMANĂ

Toţi oamenii, cu o singură excepţie cea a Dumnezeului-om, Hristos Isus Domnul nostru, sunt păcătoşi prin natură şi exprimă acea păcătoşenie interioară în fărădelegi voite de îndată ce ajung la vârsta responsabilităţii. Acest fapt este dovedit de –

Nevoia universală de pocăinţă, credinţă şi regenerare. Luca 13:3; Ioan 8:24; Fapte 16:30,31; Evrei 11:6; Ioan 3:3,18.

Afirmaţiile simple ale Scripturii. 1 Împăraţi 8:46; Psalmul 143:2; Proverbe 20:9; Eclesiastul 7:20; Romani 3:10,23; Galateni 3:22.

III. EXTINDEREA PĂCATULUI ÎN FIINŢA UMANĂ

Scripturile ne învaţă că extinderea păcatului în fiinţa umană este totală. Acesta este înţelesul depravării totale.

DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ NEGATIVĂ.

Depravarea totală este un subiect mult înţeles greşit. Din acest motiv trebuie să înţelegem că depravarea totală nu înseamnă –

(1)   Că omul prin natură este lipsit în întregime de conştiinţă. Chiar păgânii au conştiinţă. Romani 2:15.

(2)   Că omul prin natură este lipsit de toate acele calităţi care sunt lăudabile conform standardelor umane.

Isus a recunoscut prezenţa unor astfel de calităţi într-un anumit om bogat (Marcu 10:21).

(3)   Că fiecare om este prin natură înclinat spre fiecare formă de păcat.

Acest lucru este imposibil pentru că unele forme ale păcatului le exclud pe altele. „Păcatul zgârceniei poate exclude păcatul luxului; păcatul mândriei poate exclude păcatul senzualităţii” (Strong).

(4)   Faptul că oamenii sunt prin natură incapabili de a se angaja în fapte care sunt extern conforme cu legea lui Dumnezeu. Romani 2:14.

(5)   Oamenii sunt atât de corupţi cât ar putea fi. Ei se pot înrăutăţi. 2 Timotei 3:13.

Astfel depravarea totală nu înseamnă că depravarea este totală în gradul ei. Aceasta are de a face doar cu întinderea ei.

(6)   Mai mult, depravarea totală nu înseamnă că există depravare sau corupţie a substanţei sau a esenţei sufletului.

Depravarea totală constă doar într-o pervertire morală a tuturor aptitudinilor sufletului aşa cum vedem aceasta acum. Înclinarea păcătoasă a acestor aptitudini este ceea ce dă omului o natură păcătoasă. A spune că nu se poate afirma că omul are o natură păcătoasă fără a atribui păcatul substanţei sufletului înseamnă a nega că există vre-un lucru precum caracterul moral. Probabil că ceea ce s-a întâmplat în căderea rasei umane nu poate fi exprimat mai bine decât în următoarele cuvinte din Delitzsch; „În consecinţă cu primul păcat, natura internă a omului a devenit posedată de moarte, prin dizolvarea unităţii anterioare ale feluritelor puteri care acţionau reciproc în viaţa spiritului şi a sufletului; şi prin dispariţia vieţii spirituale după imaginea lui Dumnezeu, şi a reflectării sale în suflet. Până acum dragostea lui Dumnezeu a umplut voinţa spiritului, gândirea şi sentimentele: această viaţă triplă a spiritului umplută divin era imaginea sfântă a Divinităţii în om. Dar când gândurile Satanice a unui Dumnezeu neiubitor a găsit intrare în mintea omului, apoi a introdus duşmănie … în locul dragostei, şi Turba [confuzie, devastare, distrugere] în locul păcii: puterile sufletului au căzut în confuzie, şi s-au aprins într-o ardoare opusă lui Dumnezeu” (A System of Biblical Psychology, p. 153). Această condiţie căzută a omului este elucidată de Strong după cum urmează: „În fine, omul nu l-a mai făcut pe Dumnezeu scopul vieţii sale. În timp ce a reţinut puterea auto-determinării în lucruri inferioare, el a pierdut acea libertate care consta din puterea de a-l alege pe Dumnezeu ca ţintă ultimă. Intuiţiile raţiunii au fost întunecate anormal, de vreme ce aceste intuiţii, în ceea ce priveşte adevărul moral şi religios, sunt condiţionate de o stare corectă a afecţiunilor; şi – ca un rezultat necesar al întunecării raţiunii – conştiinţa, care ca şi judecător moral al sufletului, decide pe baza legii date ei de raţiune, devine perversă în declaraţiile sale. Totuşi această incapacitate de a judeca sau de a acţiona corect, de vreme ce era o incapacitate morală izvorâtă în cele din urmă din voinţă, era în sine demnă de urât şi condamnabilă” (Systematic Theology, p. 307). Într-un om de azi această incapacitate morală moştenită a izvorât din voinţa lui Adam care a fost voinţa rasei umane; şi de aceea voia noastră. 1 Corinteni 15:22; Romani 1:12, 16-19.

Să notăm dovada Biblică ale celor precedente considerând:

DEPRAVAREA TOTALĂ CONSIDERATĂ POZITIV.

Depravarea totală înseamnă că păcatul a pătruns în fiecare facultate a fiinţei umane tocmai ca o picătură de otravă care pătrunde în fiecare moleculă dintr-un pahar cu apă. Păcatul a pervertit fiecare facultate a omului, şi astfel a infectat fiecare act al său.

(1) Dovezi ale depravării totale.

  1. Omul este depravat în minte. Geneza 6:5
  2. În inimă. Ieremia 17:9
  3. În sentimente astfel că el este potrivnic lui Dumnezeu. Ioan 3: 19; Romani 8:7
  4. În conştiinţă. Tit 1:15; Evrei 10:22
  5. În vorbire. Psalmul 58:3; Ieremia 8:6; Romani 3:13
  6. Depravat din cap până în picioare. Isaia 1:5, 6
  7. Depravat de când este născut. Psalmul 51:5; Psalmul 58:3

(2) Efectul depravării totale.

  1. Nici o rămăşiţă de bine nu rămâne în om prin natură. Romani 7:18
  2. De aceea omul prin natură nu se poate supune faţă de lege sau să îi placă lui Dumnezeu. Romani 8:7, 8
  3. Omul este prin natură mort spiritual. Romani 5:12; Coloseni 2:16; 1 Ioan 3:14
  4. De aceea el nu poate înţelege lucrurile spirituale. 1 Corinteni 2:14
  5. De aceea el nu poate să se întoarcă de la păcat la Dumnezeu într-o pocăinţă şi o credinţă evlavioasă până când nu este impulsionat de Duhul lui Dumnezeu. Ieremia 13:23; Ioan 6:44, 65; 12:39, 40

Baza depravării şi a incapacităţii spirituale este în inimă. Ea este înşelătoare şi incurabil de rea (Ieremia 17:9). Din inimă ies izvoarele vieţii (Proverbe 4:23). Nimeni nu poate să facă un lucru curat dintr-unul necurat (Iov 14:4). De aceea nici sfinţenia şi nici credinţa nu îşi pot avea originea în inima naturală. Lucrurile bune ies dintr-o inimă bună şi lucrurile rele ies dintr-o inimă rea (Matei 7:17, 18; Luca 6:45).

DEPRAVAREA TOTALĂ APĂRATĂ.

Doctrina depravării ereditare totale, aşa cum este arătată mai sus, se opune la trei sisteme teologice care tratează efectele căderii lui Adam asupra rasei umane. Haideţi să notăm pe scurt aceste sisteme:

(1) Pelagianismul.

Acesta a fost propus de Pelagius, un călugăr Britanic, la Roma în anul 409. Unele dintre trăsăturile Pelagianismului nu au fost originale cu Pelagius. Totuşi, el a fost cel mai capabil şi cel mai minuţios exponent al sistemului ca un întreg.

Pelagius învăţa că fiecare suflet uman este creat direct de Dumnezeu. Aceasta este Creaţionism, care este susţinut şi de Aristotel şi Ieronim, opus faţă de Traducianism, propus de Tertulian şi însuşit tacit de Augustin. Atunci, logic, Pelagius s-a simţit obligat să considere sufletul unui bebeluş ca fiind liber de tendinţele rele. Dar el a fost în întregime ilogic în considerarea sufletului copilului ca fiind inocent sau pozitiv sfânt. Sfinţenia lui Dumnezeu interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă care este numai inocentă, la fel de sigur cum interzice presupunerea că El poate crea o fiinţă rea. Dar Pelagius a crezut că sfinţenia nu putea fi creată. Vezi Efeseni 4:24; Coloseni 3:10; 2 Petru 1:4. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi aşa cum am văzut, aceasta înseamnă mai mult decât simpla inocenţă. Doar raţionamentul arbitrar îl poate conduce pe vre-un Creaţionist să creadă că sufletul uman este numai inocent la conceperea sa.

Potrivit Pelagianismului singurul efect pe care păcatul lui Adam l-a avut asupra rasei umane constă în efectul exemplului rău dat de acesta. Păcatul lui Adam nu a fost în nici un fel păcatul nostru, şi noi nu moştenim natura coruptă de la el; singura corupţie a naturii umane este din neascultarea personală persistentă faţă de legea cunoscută.

Aşa cum ne-am aştepta, Pelagius învăţa că omul este în stare să asculte de legea lui Dumnezeu, şi că mântuirea poate veni prin lege cât şi prin evanghelie. El a crezut că oameni ca Abel, Enoh, Iosif, Iov, şi chiar Socrate şi Aristides au fost mântuiţi prin ascultarea de legea lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost exclus în întregime din viaţa interioară a omului, şi putea ajunge la om numai prin mijloace externe.

Această teorie nu cere o respingere detaliată sau extinsă. Studentul va vedea dintr-odată că aceasta este în antiteză faţă de învăţătura Bibliei în toate fazele sale. Să o îndepărtăm cu această caracterizare penetrantă a lui Dorner: „Aceasta este Deism aplicat naturii umane. Dumnezeu nu poate intra în fiinţa umană dacă ar vrea, şi nu ar fi vrut dacă ar fi putut. Voinţa liberă este totul” (System of Doctrine, 2:38).

(2) Arminianismul.

Acest sistem a fost elaborat de Arminius, un teolog olandez (1560-1609), care a slujit ca profesor la Universitatea din Leyden, în sudul Olandei. Puţine dintre elementele Arminianismului au fost originale ale lui Arminius. Origen a bazat alegerea lui Dumnezeu pe prevederea faptelor credinciosului. Mai mult Arminius s-a aplecat spre Semi-Pelagianism.

Arminius învăţa că oamenii sunt născuţi fără neprihănirea originală şi cu tendinţe rele inerente; şi de aceea ei sunt în întregime incapabili să asculte de Dumnezeu sau să ajungă la viaţa veşnică. Starea naturală a copilului poate fi numită păcătoasă, dar aceasta nu implică vină deoarece ea este mai degrabă fizică şi intelectuală decât voluntară. Mai mult aceasta nu izvorăşte din unitatea noastră rasială cu Adam. Păcatul lui adm nu a fost păcatul nostru. Noi moştenim infirmităţile noastre de la Adam prin hotărârea divină.

Ca o chestiune de justiţie, potrivit lui Arminius, Dumnezeu a acordat asupra tuturor oamenilor influenţa specială a Duhului Sfânt (adesea numită „abilitatea milostivă”) de la începutul conştiinţei, prin care omul are puterea de a coopera şi de a asculta de voia lui Dumnezeu. Doar când o fiinţă umană refuză în mod conştient să coopereze cu influenţa specială a Duhului Sfânt ea devine vinovată înaintea lui Dumnezeu. Arminianismul original a fost modificat foarte mult de John Wesley. Dar Wesleyanismul, în întregime este la fel de fals ca şi Arminianismul original.

Ceea ce s-a spus despre Pelagianism se poate spune şi despre Arminianism. Acesta nu are nevoie de o respingere în plus faţă de ceea ce este oferit în adevărul Bibliei aşa cum este arătat în prima parte a acestui capitol. În anumite privinţe el este simplu extra-scriptural; în altele este anti-scriptural; în timp ce în altele este logic nesănătos.

(3) Teologia Noii Anglii sau a „Şcolii Noi”.

Acest sistem reprezintă încercarea unui compromis dintre Arminianism şi Calvinism. El este numit „Şcoala Nouă” deoarece el se opune şcolii vechi de antropologie Puritană aşa cum este explicată de Edwards şi Bellamy. El a fost construit prin munca succesivă a lui Hopkins, Emmons, Dwight, Taylor şi în ultimul rând de Charles C. Finney. Această şcoală s-a opus în mare măsură adevărului învăţat de Edwards şi apoi a capitalizat erorile sale.

Este avantajos ca această şcoală de teologie să fie tratată aşa cum este ea reprezentată de cel mai recent apărător al ei, Charles C. Finney în Finney’s Lectures on Systemaic Theology (Lecturile lui Finney asupra teologiei sistematice). Această carte a fost foarte recomandată pentru tinerii predicatori baptişti. Aici sunt câteva exemple ale declaraţiilor sale: „Depravarea morală nu poate fi constituită în nici un atribut al naturii sau a constituţiei, nici în starea greşită sau căzută a naturii; pentru că aceasta este depravare fizică şi nu morală.” „Ea (depravarea morală) nu poate fi constituită din ceva în spatele deciziei, şi că susţine alegerii relaţia de cauză. Orice ar fi în spatele deciziei este fără palida legislaţie.” „Depravarea morală este păcătoasă, nu din natură, ci din starea voluntară.” (pag. 230, 231).

Cu privire la aceste afirmaţii remarcăm:

(A)  Ele implică o negare a participării noastre în apostazia lui Adam, care este învăţată clar în Romani 5:12, aşa cum se arată în următoarele versete din capitol. „Au păcătuit” traduce un verb la timpul aorist în greacă. Timpul aorist poate exprima acţiunea echivalentă cu cea exprimată de timpul imperfect; dar în vederea contextului pasajului Versiunea Revizuită a renunţat la cuvântul „au” şi a tradus verbul grecesc simplu prin „păcătuit.” A lua acest verset ca referindu-se la păcătuirea personală a fiecărui individ este o smulgere crudă a ultimului articol al pasajului faţă de legătura lui cu primul articol. De ce se menţionează faptul că moartea a venit prin Adam dacă moartea noastră nu este rezultatul păcatului lui Adam? Mai mult, această interpretare „este inconsecventă cu versetele 13, 14, care au intenţia de a dovedi ce se afirmă aici: dar ele nu dovedesc faptul că de fapt toţi au păcătuit, ci mai degrabă contrariul” (Arnold, în An American Commentary on the New Testament (Un comentariu american al Noului Testament)). Înţelesul lui Romani 5:14 aşa cum este aici este dat de 1 Corinteni 15:22 – „Şi după cum toţi mor în Adam …”

(B)  Ele neagă faptul că păcatul există ca o stare înainte de a exista o alegere a răului. Astfel ei neagă faptul că starea păcătoasă este cea care dă naştere la acte păcătoase. Aceasta contrazice principiul enunţat de Isus în Matei 12:33, şi implică faptul că un măr este măr deoarece el face mere şi nu invers. Isus a spus că faptele rele ies din inimă (Matei 15:19), şi cuvântul „inimă,” când este folosit într-un sens spiritual ca şi aici, se referă la sentimente, nu la voinţă. Astfel Isus a afirmat că voinţa acţionează din cauza sentimentelor. Isus a învăţat mai departe în Ioan 3:19 spunând că oamenii nu vin la lumină deoarece ei iubesc întunericul. Apoi Ieremia 17:9 spune că inima naturală este „disperat de rea.” În plus, Pavel a învăţat că păcatele sale deopotrivă de comitere şi de omitere erau rezultatul păcatului care locuia în el, adică, în natura sa carnală. Romani 7:8, 11, 13, 14, 17, 20. Păcatul care locuia în Pavel după ce el a fost mântuit nu era acolo deoarece voinţa sa era încredinţată faţă de acesta ca o preferinţă inerentă a sa, sau ca scop final;[1] acesta era acolo în ciuda voinţei sale şi împiedica actele executive ale voinţei sale. În mod natural, Finney a fost forţat de exigenţele sistemului său fals să nege că vre-o parte din Romani 7 descrie experienţa lui Pavel ca un om mântuit. Faptul că el trebuie să ignore şi să nege înţelesul clar al Bibliei pentru a susţine controversele sale este suficient pentru a arăta falsitatea lor totală.

(C)  Ele sunt false în negarea implicată că voia omului natural acceptă întotdeauna în starea naturii sale. În sensul unei preferinţe inerente sau ca un scop final, un om natural vrea întotdeauna să fie ceea ce este. Altfel, el nu ar mai fi liber în ceea ce este, ci ar fi sub constrângere fără acesta; şi nu ar mai fi responsabil. Păcătosul este orb (2 Corinteni 4:3, 4), nu pentru că la un anumit punct al existenţei sale personale ar fi făcut o alegere deliberată de a fi orb. Dumnezeu spune că Diavolul este cel care l-a orbit. Cum? Forţând orbirea asupra sa? Nu; pentru că aceasta ar distruge liberul arbitru al păcătosului. Diavolul l-a orbit pe păcătos prin orbirea rasei prin cădere, din care păcătosul a primit orbirea sa prin moştenire. Totuşi păcătosul este responsabil pentru orbia sa. Aceasta ar putea fi adevărat numai pe baza acceptării sale a orbiei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la orice tendinţă rea şi orice incapacitate a păcătosului prin natură.

(D)  Ele sunt greşite în implicarea că sentimentele omului sunt sub controlul voinţei sale. Isus a spus că oamenii îl resping datorită sentimentelor lor. Ioan 3:19. „dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13:10). De ce? Prima parte a versetul spune – „Dragostea nu face rău aproapelui …”adică, dragostea îl mişcă pe om să facă ce este corect. Cu alte cuvinte, dragostea controlează acţiunea şi aceasta înseamnă că dragostea controlează voinţa. Astfel voinţa este supusă sentimentelor. Un om nu alege să iubească în analiza finală. El iubeşte din cauza a ceea ce este şi datorită a ceea ce este obiectul afecţiunii sale. În analiza finală sentimentele sunt spontane. Aceasta nu înseamnă că intelectul omului, facultatea sa de a cunoaşte, nu are nici o parte în determinarea acţiunilor sale. Intelectul său este implicat întotdeauna în sentimentele sale.

(E)   Ele sunt greşite prin faptul că ele neagă existenţa caracterului real. Dacă voinţa nu acţionează potrivit caracterului, atunci nu există nici un caracter; şi nici nu există responsabilitate. A vorbi despre caracterul voinţei ca despre un lucru separat de natura omului căruia îi aparţine voinţa înseamnă a vorbi absurdităţi copilăreşti.

(F)   Ele sunt greşite prin faptul că afirmă că natura greşită şi căzută este „o depravare fizică şi nu naturală.” În alt lor Finney defineşte „depravarea fizică” o „depravare a substanţei fiind opusă depravării acţiunilor voinţei libere.” Aceasta înseamnă că Finney a negat că ar putea exista un astfel de lucru precum dezordinea morală şi spirituală în suflet fără o pervertire a substanţei sau a esenţei sufletului. Aceasta mai înseamnă că dacă ar exista un astfel de lucru precum dezordinea morală sau spirituală, o stabilire a sufletului în păcat, implicând o orbire a minţii şi o pervertire a inimii – cu alte cuvinte, o mortificare spirituală a tuturor facultăţilor sufletului, aceasta ar fi depravarea fizică şi nu depravarea morală, pentru care omul nu poate fi considerat a fi responsabil.

NOTE:

[1] Vezi tratamentul voinţei în capitolul Natura morală a omului pentru înţelesul acestor termeni şi de asemenea înţelesul „actelor de voinţă executive.”

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_pacatului_Simmons.htm

Este corect și biblic să te închini la Sfânta Maria și sfinți? Ce spune Biblia?

download - Copie

PUBLICAT PE AUGUST 14, 2017DE DININIMAPENTRUTINE

Cu tot respectul pentru prietenii mei de altă confesiune doresc să prezint punctul de vedere al Bibliei, ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu și nu Sfânta tradiție. Tradiția este de la oameni, Scriptura este de la Dumnezeu!

(1) Nu există nici un pasaj în Biblie care să indice faptul că Maria a pretins închinarea oamenilor. Dimpotrivă, Maria vorbește despre Domnul ca fiind Mântuitorul ei. ,,Si Maria a zis: „Sufletul meu mareste pe Domnul si mi se bucura duhul in Dumnezeu, MÂNTUITORUL MEU… Cel Atotputernic a facut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfant, si indurarea Lui se intinde din neam in neam peste cei ce se tem de El (Luca 1:46,49).

(2) Apostolul Ioan a fost ,,ispitit” să se închine înaintea unui înger. Însă acesta a refuzat să accepte închinarea: ,,Eu, Ioan, am auzit si am vazut lucrurile acestea. Si, dupa ce le-am auzit si le-am vazut, m-am aruncat la picioarele ingerului care mi le arata, ca sa ma inchin lui. Dar el mi-a zis: „Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un impreuna-slujitor cu tine si cu fratii tai, prorocii, si cu cei ce pazesc cuvintele din cartea aceasta. Inchină-te lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 22:8-9).

(3) Biblia afirmă cu tărie că SINGURUL intermediar între Dumnezeu și oameni este Domnul Isus Hristos: ,,Căci este un singur Dumnezeu și este un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți” (1 Timotei 2:5).

(4) Nu scrie nicăieri în Biblie să chemi pe un înger, pe Maria, sau vre-un sfânt pentru a fi mântuit. Biblia spune: ,,Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:13). Isus Hristos este Domnul!

(5) Magii au venit și s-au închinat Pruncului, nu Mariei: ,,Au intrat in casa, au vazut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fata la pamant si I s-au inchinat; apoi si-au deschis vistieriile si I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna” (Matei 2:11).

(6) Biblia spune: ,,În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mantuiti” ( Fapte 4,12 ). Singurul nume în care suntem mîntuiți este Isus Hristos!

(7) ,,Pe cand spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod si-a ridicat glasul si a zis: “Ferice de pantecele care Te-a purtat si de sanii pe care I-ai supt”. Si El a raspuns: “Ferice mai degraba de cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc” (Luca 11:27-28). Dacă Maria a putut fi numita fericită pentru ca i s-a dat harul să-L nască pe Isus, atunci cei ce asculta de Cuvantul lui Dumnezeu trebuie să fie numiți preafericiți, potrivit cuvintelor Domnului Cristos.

(8) Alphonsus de Liguori scria: ,,Maria nu a avut alti copii trupesti, in afara de Isus”. Biblia afirmă că Isus a mai avut frați și surori. Citez din Matei 13,55-56: ,,Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui? Și Iacov, Iosif, Simon si Iuda, nu sunt ei frații Lui? Și surorile Lui nu sunt toate printre noi?”

(9) Creștinul trebuie să aibă un deosebit respect pentru Maria, la fel ca pentru oricare alt sfânt din Biblie. Ea a fost nu doar mama Domnului Isus ci și o sfântă. Viața ei trebuie să ne inspire și să ne încurajeze pe fiecare din noi să facem voia Dumnezeu și să-L onorăm cu viețile noastre. Trebuie să fim smeriți și să avem credință ca Maria; trebuie să-L slujim pe Dumnezeu și să nu ne îndoim de promisiunile Lui ca și Maria. Totuși, închinarea trebuie adusă doar lui Dumnezeu.

(10) Închinarea trebuie adusă Creatorului și nu creației. Ea trebuie să fie sinceră, dezinteresată și nu formală. Isus a avut o mare problemă cu fariseii, oamenii religioși din vremea Lui. El a spus: ,,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura si Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine (Matei 15:8).

(11) Ce exemplu frumos! Petru a refuzat să i se aducă închinare: ,,Cand era sa intre Petru, Corneliu, care-i iesise inainte, s-a aruncat la picioarele lui si i s-a inchinat. Dar Petru l-a ridicat si a zis: „Scoala-te, si eu sunt om!” (Fapte 10:25-26). Dacă Sfântul Petru a refuzat să i se aducă închinare când era în viața, oare de ce ar accepta-o acum când a murit?

(12) Apostolul Pavel vorbește despre acest adevăr trist al închinării aduse altcuiva decât lui Dumnezeu. El afirmă că amenii ,,au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci!” (Romani 1:25).

(13) De la „ Ave Maria” pînă la dogma înălţării trupeşti a Mariei, totul este nebiblic şi, de aceea, fals. Toate acestea sînt invenţii care au fost introduse în decurs de 1.600 de ani de către biserica romană. Astăzi se prezintă totul ca şi cum ar fi o „moştenire autentic-creştină” , cu toate acestea aici avem de fapt o lucrare anticreştină a duşmanului, care vrea să abată omenirea de la singura credinţă mîntuitoare în Isus Hristos, pentru ca să dirijeze totul înspre cultul Mariei care nu mîntuie.

(14) Biserica catolică a instituit ,,dogma” ridicării la cer a fecioarei Maria abea în secolul XX. Foarte interesant! Oare de ce n-a făcut acest lucru în decursul celor 2000 de ani? Un lucru este clar! Nu există nici un pasaj în Biblie care să afirme că Maria s-a înălțat la cer.

(15) Marele teolog ortodox Dumitru Stăniloaie a spus: ,,Nu putem să o separăm pe Maria de noi și să o punem pe același plan cu Hristos. Ea stă pe același plan cu noi și ne poate ajuta atât – arată ce poate realiza o făptură omenească folosindu-și libertatea pentru a se însoți cu voia lui Dumnezeu” (citat din cartea: ,,Mica dogmatică vorbită” pag. 184).

(16) Din punct de vedere biblic Maica Domnului are nevoie ca și noi, de un Mântuitor (Luca 1:47). Singurul Mântuitor între Dumnezeu și oameni este Isus Hristos (Fapte 4). Dacă Maica Domnului ar fi putut să facă ceva n-ar mai fi trebuit să moară Isus Hristos pe cruce. Ea nu poate mijloci între noi și Hristos.

(17) Enciclopedia catolica spune: “In primele secole ale erei crestine, nu exista urme ale Cultului Fecioarei…” Episcopul Epifanius (anul 400 d.Hr.) critica: “Unii crestini se inchina Mariei ca unei zeite, ceea ce nu este dupa Scriptura.” Ruga “AVE MARIA”, apare abia in secolul al XI-lea. In anul 1954, Papa Pius al XII-lea sanctifica “dogma inaltarii si a incoronarii Mariei ca Regina a cerului.” O, expresia este foarte veche. Ieremia demascase deja in timpul sau (anul 580 i.Hr.), cultul “Imparatesei cerului”. (Ieremia 7:18). Cuvantul (a sanctifica = cu “A sfinti”, sau “A trece pe cineva in randul sfintilor”. Orice dogma care incearca sa ia in folosul unei fiinte omenesti o particica oarecare, din lucrarea Mijlocitorului nostru Ceresc – Isus Hristos, (asa cum este cultul si inchinarea la sfinti, precum si la Fecioara Maria, introdusa de biserica in secolele V-X), constituie un atac impotriva singurului Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, OMUL ISUS HRISTOS. 1 Timotei 2:5. Biblia scrie: “Daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor pe Isus Hristos Cel Neprihanit”. 1 Ioan 2:1. Deci nu sta scris, ca avem la Tatal ca Mijlocitori pe Isus si Maria. Nu. Ci pe Isus. Despre invierea Mariei si cum ea a fost dusa de ingeri la Isus in cer – aceasta este o poveste inventata de Satana si uneltele lui. Nimeni nu contesta rolul Mariei in cresterea si ingrijirea copilului Isus. Avem tot respectul pentru ea, dar ca o femeie credincioasa, fara a-i aduce insa VENERARE su INCHINARE, care ar fi contrar Scripturilor.

(18) Poate oare Sf. Maria, ca om, să asculte milioane de rugăciuni din toată lumea, fără a fi pretutindeni? Poate Maria să se afle, în acelaşi timp, în cer, pe pămînt şi în purgatoriu, fără a fi atotştiutoare? Atotştiutor şi pretutindeni este însă numai Dumnezeu.

Sursa: Facebook: Pascu Cornel

https://dininimapentrutine.wordpress.com/2017/08/14/este-corect-si-biblic-sa-te-inchini-la-sfanta-maria-si-sfinti-ce-spune-biblia-2/

Cristian Popa: Ne jucăm cu focul de Cristian Popa membru al CA al BNR

download - Copie

Luni, 17 august 2020, 18:28 Economie | Finanţe & Bănci

Cristian Popa, membru CA al BNR
Foto: Hotnews

Cristian Popa, membru CA al BNR
​Avem o criză de sănătate publică, o criză economică și riscăm să aprindem una nouă: o criza a datoriei publice. Punând ultimele știri în context este ca și cum ne jucăm cu chibriturile pe întuneric într-un depozit de benzină.

Prin context mă refer la moțiunea de cenzură care ar reduce semnificativ capacitatea Guvernului de a evita o creștere masivă a cheltuielilor publice. Astfel, odată trecută, moțiunea de cenzură ar lua dreptul Guvernului de a da Ordonanțe de Urgență (OuG), iar fără ele la 1 septembrie costurile cu pensiile cresc cu 40%, ceea ce se traduce într-un impact bugetar de 6 miliarde de euro doar în 2021. Odată acordate, aceste drepturi de pensie nu mai pot fi luate înapoi.

Și nu, nu cred că guvernarea și legiferarea prin ordonanțe de urgență este un lucru sănătos, pentru asta avem Parlament; însă în plină pandemie, și în contextul în care doar așa putem evita situații mult mai dificile le pot accepta agilitatea din punct de vedere legal.

 Trebuie spus de la început foarte clar și răspicat: fără modificarea legislației actuale, la câteva zile după 1 septembrie România va fi retrogradata de agențiile de rating la categoria junk/nerecomandat pentru investiții iar costurile de finanțare ale României ar crește semnificativ.

Nu este o predicție, este o certitudine, este o observație de bun simț economic. Costul de finanțare al României ar crește semnificativ, iar finanțarea s-ar obține din ce în ce mai dificil, pentru că am deveni un debitor riscant, cu riscuri în creștere în ceea ce privește capacitatea de rambursare. Ar însemna și presiuni pe curs, pentru că în timp ce unii finanțatori doar vor crește dobânzile la care accepta să împrumute România alții vor căuta să „fugă” de noi, vor căuta să își vândă repede deținerile actuale de active locale (inclusiv titluri de stat) și să își schimbe leii pe valută, pentru a investi în alte țâri cu perspective mai bune. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că România ar deveni o țară riscantă, o țară sub-investment grade, deci nerecomandată investițiilor.

Unii ar putea fi chiar forțați să își vândă activele și să iasă din România, pentru că reglementările prudențiale aplicabile le pot cere să investească doar în active cu rating minim „investment grade”, deci nu în România retrogradata (ne putem gândi la un fond de pensii din Europa de vest de exemplu).

Poate vă întrebați de ce, ce treabă are ce facem noi cu banii atât timp cât plătim dobânzile la timp. Vin cu perspectiva unui fost investitor, fost manager de investiții al unui fond mare de pensii private care investea în active locale, majoritar titluri de stat, dar si in afara tarii, știu cum gândeam atunci și cum gândeau alți investitori ca noi.

Datoria publică a României era de aproximativ 35% din PIB înainte de începerea pandemiei, odată cu creșterea cheltuielilor sanitare și a celor de sprijin pentru protejarea locurilor de muncă și odată cu scăderea economiei și a veniturilor bugetare, deficitul a explodat: ultima rectificare arată 8,6% deficit anul acesta.

Pe această direcție ce era 35% va ajunge la peste 50% în 2-3 ani iar cu legislația actuală privind creșterea pensiilor ar fi o chestiune de timp până ar trece de 60%. Piețele nu ne vor permite să ne îndatorăm fără limită. Abordarea investitorilor este simplă: dacă avem capacitate să le returnăm împrumuturile “fără emoții” ne finanțează, dacă nu, nu. Iar dacă pare că suntem la mijloc, deci am putea rambursa dar cu ceva emoții (avem capacitate de rambursare dar mică sau în scădere) atunci vor cere dobânzi pe măsura, mari, pentru că își asumă riscuri. Iar adevărul este că fără a fi siguri de capacitatea lor de rambursare nici noi nu prea ne-am împrumuta cunoscuții.

Și se mai uită la ceva investitorii: la sănătatea bugetului public și la cât de repede pot fi corectate deficitele. Ponderea cheltuielilor publice fixe în total venituri al statului era anul trecut de 84%! Deci 84% din cheltuieli nu sunt în controlul statului pentru că fie se numesc salarii ale bugetarilor fie se numesc pensii și ambele nu pot fi reduse.

Cu legislația actuală ponderea ar continua să crească, putându-se ajunge rapid în situația în care Statul să nu își poată acoperi cheltuielile fixe din venituri, deci să nu poată funcționa fără împrumuturi, chiar și cu investiții zero, ceea ce este absurd. România trebuie nu doar să aibă și să exercite capacitatea de a redresa problemele structurale ale finanțelor publice dar trebuie și să convingă finanțatorii de asta, altfel aceștia ne vor evita, vor investi în altă parte a lumii, împrumutând târî credibile.

Când vine vorba de sănătatea bugetului public putem face o paralelă interesantă cu bugetul personal: 31,7% din PIB au fost veniturile statului anul trecut. Anul acesta, la ultima rectificare, ne uităm spre un deficit de 8,6% din PIB, deci împrumuturile sunt 27% din venituri (8,6% raportat la 31,7%, sau cât se împrumuta statul peste venituri) iar la acestea se adaugă plata împrumuturilor din trecut, care trebuie și ele plătite. Dacă am aplica același calcul la nivel personal, la un salariu de 3500 de lei (să zicem), lunar am împrumuta 950 de lei, lună de lună. Asta doar pentru a acoperi cheltuielile lunare. Ar trebui să facem și alte credite noi, pentru plata creditelor contractate în lunile și anii trecuți, refinanțări să le spunem. Este ca și cum am trăi 100 de zile pe an doar pe datorie. Nu sună și nu este, sustenabil deloc, n-am reuși să o ducem foarte mult astfel, însă exact aceasta este situația bugetului public.

Mai trebuie să subliniez un lucru foarte important: îmi doresc pensii decente pentru părinții și bunicii noștri, și-au adus contribuția, și-au plătit partea și au construit țara, cu bune și cu rele, însă ce înseamnă decent? De ce 40% creștere și nu 80%? sau 10%? A existat o discuție serioasă pe acest subiect? Desigur că ar fi frumos ca seniorii noștri să aibă pensii ca în Germania sau Italia, însă una este să iți dorești alta este să iți permiți, ne-am permite oare? Din păcate eu nu îmi aduc aminte de o asemenea discuție.

Mai trebuie și echilibru, pentru că (mai) mulți bani la pensii înseamnă (mai) puțini bani la educație, la sănătate, la autostrăzi și fără ele tinerii vor pleca în străinătate, rămânând întrebarea de unde vor veni acești bani dacă din contribuțiile tinerilor/celor apți de muncă nu? Și bătrânii merg la spital, și își vor nepoții sănătoși, educați și nu plecați în Spania. Iar sistemul public nu este un sistem cu acumulare, nu are bani puși deoparte pentru plata pensiilor din viitor (cum fac pensiile private) ci transfera contribuțiile angajaților actuali, lună de lună, pensionarilor actuali. Deci în discuția (ipotetică dar necesară) de mai sus ar trebui să amintim și demografia, emigrația și îmbătrânirea populației dar si eficienta, mai ridicata in opinia mea, a unui sistem privat de pensii cu acumulare, cu care poate am avea o sansa mai buna la “pensii ca in străinătate”.

În ultimii 1-2 ani a tot apărut întrebarea dacă există bani pentru creșterea pensiilor: deficit înseamnă că ești pe minus, că trebuie să împrumuți, iar deficitul României nu doar că există, dar este nesustenabil de mare iar Casa de Pensii este și ea tot pe deficit. Există deci bani?

Sistemul public de pensii nu este sustenabil, nu era nici înainte de pandemie, însă cu atât nu este nici acum: cu creșteri de beneficii și contribuții mai scăzute (da, economia privată suferă, rata șomajului este așteptată să crească deci mai putini angajați și mai puține contribuții) dezechilibrul acestuia este în creștere.

Blocând dreptul Guvernului de a da OuG-uri, prin moțiune de cenzură, decidenții politici elimina orice posibilitate de ajustare a creșterii punctului de pensie la mai puțin de 40%, punând economia românească pe o traiectorie foarte periculoasă, costisitoare și plină de riscuri, unele numite mai sus, generând dezechilibre majore, greu, dureros și obligatoriu de corectat în anii ce vin și aducând riscuri asupra stabilității financiare. Forțele politice ar trebui să coopereze pentru evitarea unui asemenea scenariu însă realitatea electorala este că tocmai ele ne-au adus în aceasta situație.

Există desigur o ultima posibilitate, a unui sprint între moțiune și OuG, urmând ca pe 31 august să vedem dacă un potențial OuG dat înaintea moțiunii încă „stă în picioare” și nu este invalidat de Parlament.

Pentru mine este foarte clar: ne jucăm cu focul! periculos chiar. Rămâne doar întrebarea dacă ne vom reveni la rațiune sau vom scăpa chibritul aprins pe jos, de asta depinde viitorul acestei țări.

Cristian I. Popa, CFA este membru al Consiliului de administrație al BNR și membru al Consiliului Asociației CFA România.

Opinia prezentă îi aparține autorului și nu reprezintă poziția BNR sau CFA.

Subiectele zilei

Marti, 18 August 2020

DOCUMENT Coronavirus în România: Autoritățile au extins lista județelor unde este restricționat programul teraselor și al cluburilor / Carantină pentru 6 regiuni din Spania / Lista actualizată a statelor cu risc epidemiologic ridicat

Autoritățile au decis luni să extindă lista județelor unde este restricționat programul pentru terase, cluburi și baruri și pentru sălile de jocuri de noroc, restricțiile fiind în vigoare
citeste tot articolul
? Ciolacu: Am depus moțiunea de cenzură împotriva celui mai dezastruos guvern din ultimii 30 de ani / Avem o propunere de premier, nu e membru PSD – UPDATE

PSD a depus luni moțiunea de cenzură împotriva Cabinetului Orban, „cel mai dezastruos guvern pe care l-a avut România în ultimii 30 de ani”, a anunțat liderul
citeste tot articolul
[P] Apetitul pentru achiziția de locuințe rămâne ridicat; 1 din 3 potențiali clienți caută vilă; confortul și spațiile de locuit mai mari câștigă teren în detrimentul locației, iar parcurile, grădinile și terasele sunt un must

Este piața rezidențială din București pregătită să răspundă cererii de vile? Apetitul pentru achiziția de locuințe rămâne ridicat, în condițiile în care peste 80% dintre cei care
citeste tot articolul
FT: UE avertizează Londra că va avea mai mult de așteptat până să obțină accesul pe piață după Brexit

Șeful serviciilor financiare din UE i-a avertizat pe mai marii din City of London că s-ar putea să aibă mai mult de așteptat după sfârșitul anului până să afle dacă vor fi obținut
citeste tot articolul
Cristian Popa: Ne jucăm cu focul

Avem o criză de sănătate publică, o criză economică și riscăm să aprindem una nouă: o criza a datoriei publice. Punând ultimele știri în context este ca și cum ne jucăm cu chibriturile
citeste tot articolul
VIDEO Lista Gabrielei Firea pentru Consiliul General București: Petre Roman, Mitică Dragomir, Anghel Iordănescu

Fostul premier Petre Roman, Cornel Dinu, Mitică Dragomir, Anghel Iordănescu și Elisabeta Lipă se numără printre candidații propuși de PSD pentru Consiliul General al Municipiului București (CGMB).
citeste tot articolul
Nature, despre Laserul de la Măgurele: Acuzațiile de corupție învăluie proiectul imensului laser european din România

Institutul din apropierea Bucureștiului găzduiește cel mai puternic laser științific din lume – însă unii oameni de știință spun că managementul deficitar amenință instalația și proiectul, scrie
citeste tot articolul
Coronavirus în lume: China a aprobat primul brevet de vaccin anticovid / India a depășit 50.000 de decese

Numărul cazurilor de coronavirus din lume se apropie de 22 de milioane, iar numărul deceselor continuă să crească în mod alert în cele mai afectate națiuni: SUA (173.000), Brazilia
citeste tot articolul
Protest al patronilor de restaurante: Vânzarea la terase va fi întreruptă miercuri, timp de o oră

Membrii organizației patronale HORA din industria ospitalității anunță că își vor suspenda activitatea miercuri, timp de o oră, în semn de protest față de măsurile adoptate de Guvern,
citeste tot articolul
În Groenlanda, calota glaciară se topește iremediabil, avertizează oamenii de știință / Nivelul mării va crește cu 60 de centimetri până la sfârșitul secolului

În Groenlanda, topirea calotei glaciare este ireparabilă, potrivit oamenilor de știință care susțin că va continua să se micșoreze „chiar dacă încălzirea globală se va opri
citeste tot articolul
Piticul sovietic

Este cel mai mare pitic din lume, după cum se știe de pe vremea lui Petru cel Mare. Narativul neamurilor ne-evoluate – din care, din păcare, și românii fac parte – conține hiperbola
citeste tot articolul
?VIDEO Belarus: Lukașenko anunță un nou scrutin prezidențial după adoptarea unei noi constituții / Anterior se declarase dispus să renunțe la putere după un referendum

Muncitori din mai multe uzine din Minsk au manifestat luni, la apelul opoziției belaruse, care a anunțat o grevă generală după imensa manifestație de duminică, pentru alungarea de la putere a
citeste tot articolul
Orașe întregi ar putea fi construite pe Lună sau Marte, la adăpostul tuburilor de lavă

Planeta Marte este străbătută de uriașe tuburi de lavă, cu plafoane care ajung la înălțimi care rivalizează cu celebra Empire State Building. Astfel de tuburi de lavă, însă și mai mari,
citeste tot articolul
Europa League: Inter Milano, de neoprit – Italienii s-au calificat în finală (5-0 vs Șahtior Donețk)

Inter Milano, echipa lui Antonio Conte, s-a calificat în finala Europa League, după ce a reușit să treacă (în manșă unică) cu scorul de 5-0 de Șahtior Donețk, fosta echipă a lui Mircea
citeste tot articolul
Omul care a donat statului român singurele aparate de recoltare de plasmă din țară denunță „cele 5 aberații” din metodologia de colectare a plasmei: Donatorul trebuie să își facă teste medicale pe cheltuiala proprie

Noul Ordin al Ministerului Sănătății privind colectarea de plasmă de la foști pacienți vindecați de coronavirus, care a intrat în vigoare săptămâna trecută, „nu rezolvă problemele, ba
citeste tot articolul
VIDEO Huiduieli la depunerea candidaturii PNL la sectorul 5. Violeta Alexandru: PSD și-a trimis un grup de agitatori care să ne împiedice să vorbim

Cristian Băcanu, candidatul PNL susținut de USR-PLUS la Primăria Sectorului 5, și-a depus luni candidatura, iar declarațiile de presă susținute de el și de Violeta Alexandru au fost întrerupte
citeste tot articolul
Halkidiki – încercare de supraviețuire a profesioniștilor din turism

Pandemia, care a oprit pe neașteptate sectorul turistic din întreaga lume, un sector nevralgic, a răsturnat toate datele, cufundând industria turismului într-o stare de nesiguranță
citeste tot articolul
Salariul minim și politica salarială vor fi stabilite pe baza coșului minim de consum pentru un trai decent. De la numărul de role de hârtie igienică, la cel al tunsorilor

Patru role de hârtie igienică/lună, 8 tunsori/an, 2,5 pachete de absorbante și 4 periuțe de dinți vor fi luate în calcul pentru stabilirea salariului minim și a politicii salariale.
citeste tot articolul
VIDEO Primarul sectorului 5, plângeri penale după acuzațiile USR-PLUS privind falsificarea semnăturilor

Primarul Sectorului 5, Daniel Florea, susține că le-a făcut plângeri penale pentru infracțiunea de favorizare a infractorului „ticăloșilor deghizați în politicieni” care
citeste tot articolul
Marian Vanghelie vrea din nou primar la Sectorul 5: „Am fost atașat de sistemul de învățământ și am o viziune privind ceea ce trebuie făcut din prima zi în sectorul de învățământ”

Marian Vanghelie, primar al sectorului 5 timp de 16 ani, și-a depus luni candidatura pentru un nou mandat. El a susținut că a terminat circa 600 de blocuri, a făcut 700 de străzi, a „terminat tot
citeste tot articolul
Barcelona și-a ales noul antrenor, după demiterea lui Quique Setien

Quique Setien a fost dat afară de Barcelona după înfrângerea cu 2-8 cu Bayern. În locul său va fi adus Ronald Koeman, actualul selecționer al Olandei, potrivit Mediafax.
citeste tot articolul
Clasamentul WTA: Simona Halep se menține pe 2 – Urcare spectaculoasă pentru Irina Begu

Câștigătoare a turneului de la Praga, Simona Halep se menține pe locul 2 în clasamentul WTA, cu 6.356 de puncte acumulate. Irina Begu a înregistrat cea mai spectaculoasă urcare din
citeste tot articolul

https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-24236121-jucam-focul.htm?cfnl=

Marșul Libertății a adunat peste 300 de mii de participanți la Minsk, capitala Republicii Belarus (FOTO)

download - Copie

Scrutinul prezidențial de duminica trecută a servit drept punctul de schimbare a istoriei în Belorusia. Anunțarea rezultatelor că Aleksandr Lukașenko a câștigat alegerile prezidențiale cu 80% dintre voturi, a scos belorușii de toate vârstele în stradă.

Noaptea de duminică spre luni, 9 spre 10 august 2020, a fost transformată în coșmar pentru mii de tineri. Mulți tineri au rămas în preajma secțiilor de votare ca să afle rezultatele voturilor. Echipaje de poliție se năpusteau asupra lor și îi băgau în dubițe transportându-i în direcții necunoscute. Forţele de ordine se opreau în dreptul grupurilor de oameni pe stradă, în cartiere, lângă magazine şi începeau să lovească în stânga şi în dreapta fără milă, arestând fără motiv tineri, maturi, femei şi copii în plină stradă.

Rând pe rând, orașele mari și mici din Belorusia sau transformat în scena solidarității pentru libertate. Protestele pașnice în masă au fost transformate în masacru pe străzile capitalei Beloruse. Luni în toată Belorusia a fost sistat internetul, iar cele mai populare platforme de social media nu puteau fi accesate local. De asemenea și portalurile independente au fost nefuncționale.

„Din dimineața zilei de 10 august, din motive independente de controlul nostru, TUT.BY s-a confruntat cu limitări de lățime de bandă în afara echipamentului nostru. A scăzut mai mult de patru ori viteza de încărcare a site-ului. Nu am reușit să obținem o explicație de la Beltelecom de ce s-a întâmplat acest lucru, precum și prognoze cu privire la momentul ridicării acestor restricții. Momentan, oportunitatea de a vizita TUT.BY depinde în primul rând de noroc într-un anumit moment din timp, nu putem influența situația, deși depunem toate eforturile pentru acest lucru.

Hardware și software-ul nostru funcționează fără întreruperi, pentru a reduce încărcarea pe servere, am fost nevoiți să dezactivăm servicii terțe, publicitate și unele secțiuni ale portalului. Continuăm să lucrăm publicând știri pe site pentru cei care reușesc să intre și în conturile noastre pe rețelele de socializare. Citiți-ne pe viber chiar aici sau pe Telegram (pagina se numește tutby_official acolo)”, nota redacția TUT.by cel mai influent portal de știri independent din Belorusia.

Tot de data de 10 august, candidatul opoziției la scrutinul prezidențial, Svetlana Tihanovskaia a fost impusă să părăsească țara și să se refugieze în Lituania.

În primele trei zile de proteste, numărul celor arestați sau dați dispăruți a atins cifra de 7000 de persoane. Doi bărbați au murit. Prima victimă a murit sub roţile unei blindate, care gonea pe străzile capitalei intrând cu viteză în oameni. Forțele de ordine arestau fără motiv tineri și femei, chiar dacă nu erau implicați în proteste, nu aveau la ei niciun semn că ar fi implicați în manifestul cetățenilor care își exprimă dezacordul față de rezultatul scrutinului.

Mărturiile celor eliberați după patru sau cinci zile de arest fac parte din seria horor. Printre cei arestați și maltratați se numără adolescenți de 14/15 ani, femei doctori care în afara orelor de muncă au ieșit în stradă ca să îngrijească de cei răniți în urma gloanțelor pneumatice. Femei însărcinate au fost maltratate și îngesuite în camere de 3/4 metri pătrați cu alți 20 sau 50 de protestatari.

Istoriile victimelor arestate și maltratate

„Mergeam în grup spre casă, era după ora 8 seara. Trebuia să trecem prin zona în care se desfășurau manifestațiile pașnice. Noi nu am ajuns la protest, doar ne îndreptam spre acasă. Eram eu, cu soțul meu și copii mei. Poliția ne-a verificat și mi-a luat fiul de 14 ani și l-a băgat în dubiță. Toată noaptea l-am căutat, la ora trei dimineața m-au sunat și mi-au cerut să vin să îmi iau fiul din izolator. Este plin de vănătăi și mi-a povestit că i-au forțat să stea în poziția planca în rând iar ei îi loveau cu bastoanele pe spate și pe picioare. Dacă cădeau loviturile se repetau cu o brutalitate dublă. Ei au capturat din tot orașul copii de 13/14 ani și toată noaptea i-au snopit în bătăi, pe câțiva dintre ei i-au transportat plini de răni și sânge la spital, pentru că și-au pierdut conștiința”, mărturisește o mamă din Brest, al doilea oraș care a devenit scena protestelor în masă în urma rezultatelor alegerilor.

„Am fost arestată de pe stradă. În dubiță am fost agresată, jignită și înjosită. M-au lovit și mi-au dat pantalonii în jos amenințându-mă că ne vor viola și ne vor distruge. Ne-au spus că nu avem scăpare și că vom plăti pentru curajul de a merge împotriva statului. Ne-au tratat ca pe niște animale”, mărturisește o tânără eliberată după câteva zile de arest înecându-se printre lacrimi.

„Am fost arestată pe stradă în timp ce ajutam câteva persoane rănite. Nu am participat la proteste, doar eram în trecere, sunt medic și doar am vrut să acord primul ajutor celor răniți. Am fost izolați 40 de persoane într-o singură cameră, nu ne-au dat nimic de mâncat și de băut trei zile. Nici la veceu nu ne-au permis, fiecare făcea unde poate. Am stat înghesuiți ca chibritile în cutie, nu ne puteam așeza, nu încă întinde. Nopțile au fost oribile, se auzeau țipete și gemetele celor care erau maltratați”, a mărturisit o femeie doctor arestată în timp ce acorda primul ajutor răniților.

„Am fost luată cu grămada din greșeală. Prima dată ne-au dus la Sala Sporturilor. Podeaua era plină de sânge și pe jos erau mulți răniți. Toți tineri, fete și băieți. Mi-au spus că i-au forțat să stea în poziția culcați și să cânte imnul țării în timp ce ei îi băteau. Pe unii i-au scos leșinați în stare foarte gravă, după care ne-au adus aici în izolator”, mărturisește altă femeie.

Sute de părinți fac de strajă sub zidurile izolatoarelor de poliție și își caută copii dispăruți de câteva zile. Nimeni nu le oferă nicio informație, doar ce reușesc să prindă de la cei care sunt pe rând eliberați. Cei care și-au identificat copiii și le-au adus de mâncare și lucruri de primă necesitate, administrațiile penitenciarelor nu primesc nimic de la ei și nu le transmit nimic.

După OPT zile de manifestări 

Duminică, 16 august 2020, probabil va rămâne o cotitură marcantă în istoria Belarus. După depășirea șocului în urma arestărilor în masă, se pare că violența a impulsionat și mai mult întreaga națiune. Peste 300 de mii de manifestanți au mărșăluit în toate orașele, scandând: „Pleacă”, „Sasha pleacă”, „Trăiește Belarus”, „Vrem libertate”! După expresia și intonația cu care își împărtășeau motivele pentru care au ieșit în stradă, belarușii au trăit ziua de azi ca o sărbătoare. Drapelul cu trei linii alb – roșu – alb a devenit simbolul manifestului.

O bătrânică a devenit virală cu gestul ei declarându-i cu dârzenie unui polițist că ea se plimbă, cu un flag fluturând în mănă! Curajul ei a fost aplaudat și susținut de sute de tineri aflați în preajmă. Polițistul nu a avut altă alegere decât să îi permită să treacă mai departe.

 

La Minsk sau desfășurat două proteste în masă paralel. Pentru protestul de susținere al actualului președinte, Aleksandr Lukașenko au fost aduși organizat oameni din toată țara. Unii benevol, alții amenințați că își vor pierde locurile de muncă. Doar din regiunea Gomeli spre capitală se îndreptau spre capitală 52 de autocare mari pline cu simpatizanți ai președintelui.

ȘtiriCreștine.ro urmărește desfășurarea evenimentelor din Belarus și vom reveni cu detalii despre amploarea și cursul schimbărilor de proporții. Până atunci vă chemăm să vă rugați pentru Belarus.

Rugați-vă pentru președintele Aleksandr Lukașenko să își recunoască înfrângerea și să oprească violența în masă.
Rugați-vă penru cei peste 7000 de beloruși arestați cu motiv sau fără motiv ca ei să fie eliberați fără traume irecuperabile.
Rugați-vă pentru părinții care își caută cu disperare copii și nu îi pot găsi
Rugați-vă pentru polițiștii aflați în serviciu care execută ordine orbește, să nu participe la distrugerea vieților celor arestați.
Rugați-vă pentru opoziție ca să poată gestiona înțelept aceste schimbări radicale din țara lor.
Rugați-vă pentru cei care au fost maltratați să primească ajutorul medical și psihologic și să fie vindecați.
Rugați-vă pentru Biserica din Belarus să fie mâinile și inima plină de dragoste a Domnului Isus în aceste schimbări dureroase pentru țara lor.

Sursa FOTO: TUT.by

https://www.stiricrestine.ro/2020/08/16/marsul-libertatii-a-adunat-peste-300-de-mii-de-participanti-la-minsk-capitala-republicii-belarus-foto-video/?

Secretul bunăvoinței lui Dumnezeu?

download - Copie

Sora Brașov mi-a făcut o surpriză: un CD pe care este înregistrată o predică a tatălui meu, Vasile Brânzei. I-am adăugat câteva poze din arhivă și o afișez pentru rudele noastre, pentru prietenii tatălui meu și pentru cei care l-au cunoscut ca lucrător cu Evanghelia.

Daniel Branzai
Cea mai mare nedreptate din dreptatea lui Dumnezeu. O meditație la Cina Domnului. 2 August 2020.
Articol nou pe ARMONIA MAGAZINE – USA