SE POATE REINVENTA BISERICA? PĂSTOR ION DAMIAN

download - Copie

VA EXISTA O NOUĂ LUME DUPĂ ACEASTĂ PANDEMIE?

VA FI O ALTĂ BISERICĂ DUPĂ ACEASTĂ PANDEMIE?

SE POATE REINVENTA BISERICA?

Unii afirmă că după covid-19 vine o nouă lume sociala, lumea se va schimba. De asemenea, unii afirmă că și Biserica va cunoaște o nouă viață în interiorul ei după această pandemie. Dacă se vorbește despre Biserică, care să fie schimbarea din viața acesteia? Se poate reinventa Biserica după modelul economiei, al afacerilor care se adaptează în aceste zile? O reinventare a muncii care poate fi facută de acasă, sau a afacerilor care au făcut schimbări pentru a rămâne pe piață oferă model pentru Biserică? Se poate gândi pe plan spiritual, în domeniul Bisericii Domnului Cristos după paradigma managerială, adică în cheie de marketing?

Dacă această pandemie este o problemă de sănătate fizică, cu specificul ei, pandemia nu trebuie să schimbe viața Bisericii, ci să o întărească fiindcă este vorba despre viața spirituală a omului, despre relația acestuia cu Dumnezeu din care rezultă și echilibrul emotional de care omul are nevoie pentru o imunitate bună în fața bolii. 

În istoria Creștinismului persecuția, sărăcia, problemele de sănătate fizică nu au dus la schimbarea doctrinară sau a practicii credinței  Bisericii, ci acestea au dus la rugăciune pentru cei bolnavi, în nevoi și la o apropiere mai mare de Dumnezeu.

DE CE BISERICA NU SE POATE REINVENTA? 

Biserica nu se poate reinventa fiindcă NU ESTE UN PRODUS CREAT DE OM: social (creat de societate), cultural (care aparține unei culturi creată de omenire), filosofic (izvorâtă din înțelepciune omenească).

Biserica nu se poate reinventa fiindcă este: BISERICA DE ASTAZI ESTE BISERICA DOMNULUI CRISTOS DE LA ÎNCEPUT, din primul veac, Biserica care s-a născut prin lucrarea lui Dumnezeu; Biserica care a trecut prin istorie dar fără modificare Biblică doctrinară (revelația Scripturii s-a încheiat, azi nu se mai scrie Biblia); Biserica care se confruntă cu provocările sociale și pe care le gestionează conform învățăturii Domnului Isus.

Biserica de astăzi este Biserica de ieri și așa trebuie să rămână urmând modelul Biblic al Bisericii Primare atât în mărturie, cât și în practica creștină.

2 Timotei 3:14-15 ,,Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat și de care ești deplin încredințat, căci știi de la cine le-ai învățat; din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus.”

Efeseni 2: 19-22 ,,Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.”

Astfel, deși Biserica locală este într-o cultură și se adresează unei societăți, Biserica este zidită ,,pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. Biserica, în doctrină și în practică creștină, nu trebuie să își caute o relevanță socială sau să se adapteze societății pe care o parcurge (Biserica fiind astfel influențată în existența ei, viața fiindu-i dictată de împrejurări), ci Biserica trebuie să transmită aceleaș mesaj al Evangheliei Fiului lui Dumnezeu și să practice aceleași discipline spirituale Biblice, așa cum s-a întâmplat în Biserica Primară.

Relevanța Bisericii la societatea contemporană are de a face cu modul de comunicare al mesajului, relaționarea de astăzi și nu se referă la adaptarea mesajului Biblic prin schimbarea acestuia conform ideologiei societății cum mulți doresc (Cuvântul lui Dumnezeu rămâne neschimbat pentru generațiile care se schimbă).

Schimbarea prin înlocuirea unei forme cu alta care vizează același conținut se întâmplă, dar schimbarea care scoate o formă împreună cu un conținut nu face decât să ducă la slăbirea unei Biserici locale. Dacă schimbarea duce la eliminarea unui conținut din viața Bisericii locale nu înseamnă reinventarea Bisericii și adaptarea la pandemie, ci slăbirea acesteia și încadrarea pe un drum cu pierderi ireparabile. 

Ce trebuie să facă Biserica astăzi? ,,Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat”. Biserica nu se reinventează în pandemie, ci rămâne Biserica Domnului Cristos din primul veac și de ieri urmând călăuzirea Duhului Sfânt și înfăptuind lucrarea lui Dumnezeu!

Păstor Ion Damian

https://www.baptisti-arad.ro/articole/se-poate-reinventa-biserica-pastor-ion-damian

Mana Profetica – Sa nu te temi

download - Copie

Văd un bărbat în vârstă de aproape 60 de ani care are inima cuprinsă de frică de viitorului slujbei sale. Am văzut în același timp imaginea unui soare strălucind pe cerul albastru. Cred că Domnul spune „Nu privi în jos, ci privește la Mine, pune-ți nădejdea în Mine și viitorul tău va fi la fel de strălucitor ca și soarele amiezii, curat precum cerul albastru de deasupra, deoarece Eu lucrez pentru binele tău.

Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare. (Isaia 41:10)

Mana Profetica – Dumnezeu nu a uitat de tine

 

Isaia 49:15-16 – „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!”

Atunci când ne așteptăm ca lucrurile să meargă după cum ne dorim, dar nu se întâmplă astfel, ne vine ușor să credem că Dumnezeu ne-a uitat. Acest cuvânt este pentru acei mulți oameni care trec prin perioade secetoase în viața lor. De mult timp ai așteptări, iar ispita să renunți se apropie. Crede în Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi că El nu te-a uitat. La vremea potrivită, El va lucra în cel mai uimitor mod cu putință.

  • Psalmul 139:14
  • Geneza 1:27
  • Efeseni 2:10

© Ruach Ministries

 

Mana profetica- Puterea cuvintelor

Văd o doamnă trecută de vârsta de 30 de ani. Aceasta privește înspre grădina pe care o are și se gândește la viitorul ei. Tot ce vede este numai întuneric. Dumnezeu vrea să îți schimbe vorbirea. Dacă vei începe să fii atentă la vorbire și vei începe să rostești Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viitorul tău, dacă Îi vei permite Duhului Sfânt să te ghideze, atunci viitorul tău se va schimba într-un mod extraordinar. Dumnezeu începe să deschidă uși și să te binecuvânteze în timp ce trăiești în ascultare de El!

Citeste mai departe

Mana profetica- Harul Meu iti este indeajuns

Văd o femeie care plânge, se roagă și se căiește. Simt că nu faci asta pentru prima dată. Te-ai mai aflat în această situație și ai vrut să renunți. Îl aud pe Domnul spunând: Harul Meu îți este îndeajuns, indiferent de situație. Dacă vei veni la Mine ca să primești vindecare pentru rănile din trecut, vei avea parte de victorie și de un nou început! Eu sunt Cel care îți oferă vindecare. Eu sunt Cel atotputernic!

Citeste mai departe

Mana profetica – Nu te compromite

Ca şi copii ai lui Dumnezeu, de multe ori suntem prigoniţi când facem fapte bune, sau când credem în Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece diavolul îşi doreşte o societate fără speranţă. În timp ce meditam la acest verset din Apocalipsa am văzut într-o vedenie o persoană prigonită de familia ei pentru că refuză să meargă la o anumită biserică. Această persoană refuză să meargă la biserica în cauză deoarece Dumnezeu i-a descoperit anumite lucruri despre această biserică, lucruri care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Deşi îţi este foarte greu, nu poţi să-ţi compromiţi credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu ţi se va descoperi într-un mod uimitor, atâta timp cât nu-ţi pierzi credinţa în Isus Hristos. Nu ceda, deşi uneori simţi că eşti singur. Nu uita că Dumnezeu e de partea ta!

Citeste mai departe

Mana profetica – Ascultare si intimitate

S-a mai spus și până acum că acesta este un sezon al intimității cu Dumnezeu. Trebuie să stăm aproape de inima lui Dumnezeu, să umblăm în ascultare și să ne păzim inimile mai mult ca oricând. În Ioan 9:31 scrie că Tatăl aude rugăciunile noastre dacă Îl slujim și Îi împlinim voia.

Versetul din Ioan 15:10 subliniază din nou importanța relației dintre ascultare și intimitate. Proclam peste viața voastră astăzi că noi uși se vor deschide pentru voi dacă veți alege să umblați în ascultare de Domnul. Proclam peste viața voastră că veți dori, veți tânji după dragostea intimă a lui Dumnezeu și niciun obstacol nu va fi prea mare, niciun preț nu va fi prea mare pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu. În numele măreț al lui Dumnezeu!

Citeste mai departe

Mana profetica – Supunere si ascultare

Indiferent de situația cu care te confrunți astăzi, nu uita că Dumnezeu se află pe tron și El este Dumnezeu. Poate te-ai întrebat dacă nu cumva ești pedepsit de Dumnezeu. Nu ești pedepsit de Dumnezeu, dar fiecare dintre noi ne confruntăm cu probleme. Fii plin de curaj și nu uita că este vorba despre o perioadă. Este perioada în care Dumnezeu îți prelucrează caracterul și te ajută să devii o persoană mai bună. Indiferent cu ce te confrunți, nu uita că Dumnezeu este același ieri, azi și pentru totdeauna.

Citeste mai departe

Mana profetica – Nu te mai gandi la ce a fost in trecut…

 

Pentru foarte mulți oameni trecutul înseamnă amintiri dureroase. În trecut, am fost adesea dezamăgiți, răniți și descurajați în mod profund. În trecut, am experimentat pierderea celor dragi sau destrămarea relațiilor. În timp ce meditam la Cuvântul lui Dumnezeu, am avut o vedenie în care erau mulți oameni ce stagnau și petreceau fiecare zi din viața lor cu gândul la amintirile dureroase din trecut. L-am auzit pe Duhul Domnului spunând: „lasă trecutul, căci trecutul a fost doar un sezon din viața ta, el nu reprezintă destinul tău. Lucrurile cele mai bune sunt pe cale să se întâmple în viața ta acum.

Citeste mai departe

Mana profetica – Strapungere…

Ai lovit vreodată un zid de cărămidă? Nu mă refer la un zid fizic, ci la unul emoțional. Acel zid emoțional ce apare în fața ta atunci când ai epuizat toate soluțiile pentru a găsi un loc de muncă, sau toții banii pentru a-ți plăti facturile, sau orice oportunitate de a găsi un loc de muncă mai bun. Cunoști acest sentiment. Este frustrant și îl face până și pe cel mai slab credincios în credință să strige la Dumnezeu. Există o metodă sigură de a lovi pentru a face spărtură în zid, ca mai apoi zidul să înceapă să se dărâme până când ajunge una cu pământul! Această metodă se numește „descompunere sub ungere”. Ungerea lui Dumnezeu este ungerea Dumnezeului întrupat ce face lucrurile pe care numai Dumnezeu le poate face. De aceea ai SPERANȚĂ în cele mai multe situații deznădăjduite. Este un jug ce îți apasă spatele? Bucură-te, deoarece ungerea îl va rupe.

Citeste mai departe

Mana profetica – Un Maestru in inginerie…

În timp ce mă rugam în această dimineață, Domnul m-a întrebat: „Știi că Eu sunt un maestru în inginerie? Eu fac un drum acolo unde în mod normal nu poate fi un drum!” Așadar, dacă te afli într-o situație dificilă sau te rogi pentru cei dragi ai tăi, AFLĂ că în această dimineață Dumnezeu este gata, de dragul tău, să înalțe niște văi și să aplece niște munți. Drumul pe care El îl pregătește să-l creeze pătrunde adânc în inima Lui și cuprinde mai mult din prezența Sa, de aceea continuă să perseverezi, continuă să înaintezi!

Verset biblic: Isaia 40:4 – „Orice vale să fie înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, și strâmtorile, în vâlcele!”

© Ruach Ministries

Mana profetica – Gaseste promisiunea…

Dacă te confrunți cu o provocare a credinței, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să iei Cuvântul lui Dumnezeu și să cauți promisiunea Lui pentru situația în care te afli. Versetele din 2 Petru 1:3-4 reprezintă garanția faptului că există o promisiune în dreptul oricărei situații. Odată ce ai găsit promisiunea și ai strâns-o în inima ta, păstrează-ți atenția asupra ei. Pune-o mereu înaintea ochilor tăi și păstreaz-o vie în gândurile tale. Atunci când găsești promisiunea lui Dumnezeu, credința ta este alimentată. Este ușor să crezi că cineva va face ceva pentru tine atunci când îți garantează că o va face – și în mod deosebit când Acel Cineva este Tatăl ceresc.

Verset biblic: 2 Petru 1:3 – „Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia”.

© Ruach Ministries

Lidia – neașteptata gazdă ideală

download - Copie

Dumnezeu ne surprinde chir și atunci când face ceea ce avem nevoie. Ar trebui să ne alteptăm, dar El face întotdeauna ,,altfel“ decât ne trece nouă prin minte.

Lidia este un foarte bun exemplu.

I.Ea apare în viața apostolului Pavel când se aștepta cel mai puțin.Văzuse în vis un bărbat care-l chema să treacă în Macedonia și să-i ajute. Se uita deci după un bărbat, dar … Dumnezeu i-a scos în cale o femeie. Lidia era vânzătoare de purpură. De oc era din Tiatira, dar acum era la Filipi, probabil din cauza afacerilor. Era o femeie bogată, dar și temătoare de Dumnezeu. Asta a făcut-o să vină în dimineața aceea lângă râu, unde era un loc de rugăciune al iudeilor (Fapte 16:13-14).

II. Ea este exact ceea ce are nevoie Pavel.Pentru că apostolului nici nu-i trecea prin cap soluția adusă de Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu trebuie s-o facă pe Lidia să ia ea inițiativa și să-l forțeze pe Pave să vină să stea la ea acasă (Fapte 16:15). Dacî stăm să numărăm bine grupul apostolicera compus din Pavel, Sila, Tmotei, pe care-l luseră cu ei de curând din Listra și Luca, cel care scrie întâmplarea la persoana întâia plural. Asta ne dă un total de patru persoane. Numi închipui că petrecuseră noaptea pe la vreun Hilton și nici că avea mulți bani pentru mâncare … Și Lidia îi invită în casa ei. Nu-i minunat? marile sunt resursele Domnului și ele dau buzna peste noi atunci când suntem gata să-i împlinim planurile! Lidia este deci exact ceea ce le trebuia lor atunci și acolo. O casă mare, o bucătărie bună și o gazdă primitoare. Slavă Domnului!

III. Ea devine nu numai gazda grupului apostolic, dar și gazda mici adunări creștine în formare. Există în text un amănunt care ne scapă deobicei. El se află în utimul verset din acest capitol. Acolo ne întâlnim iar cu Lidia. După schingiuirea din închisoare, și după toată tărășenia cu dregătorii cetății, Pavel și Sila sunt iar liberi. ce să facă? Unde să se ducă? Mi-l imaginez pe Sila zicându-i lui Pavel: ,,Știu unde să mergem. La Lidia. La ea poți merge oricând fără s-o deranjezi, la orice oră din zi și din noate.“

Textul ne mai face o surpriză. Când ajung acolo, cei doi n-o găsesc pe Lidia singură. Era ,,cu frații“. Își pusese casa și tot ce avea la dispoziția lui Dumnezeu. Nu-i minunat?

,,Ei au ieşit din temniţă şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte 16:40).

Lidia este instrumentul pregătit de Dumnezeu pentru lucrarea apostolului pavel. Nici el însă și cu atât mai puțin ea, n-au știut lucrul acesta. Avem un Dumnezeu al surprizelor! Întotdeauna anticipând următorul nostru pas și așezând deja acolo tot ceea ce vom avea nevoie. Curaj! Înainte!

https://scripturile.wordpress.com/2018/05/07/lidia-neasteptata-gazda-ideala/

Pagina de Apologetică Octavian C. Obeada / ARIANISMUL /  Amilenism: Scurtă trecere în revistă a escatologiei amileniste – de AnthonyHoekema

download - Copie

 

Octavian C. Obeada Pagina de Apologetică este realizată de

Octavian C. Obeada

Preşedintele Misiunii Vox Dei

Apologet Baptist

Eroarea, într-adevăr, nu este niciodată expusă în deformarea ei goală, ca nu cumva, fiind astfel expusă, să fie deodată detectată. Aceasta însă este ornată cu şiretenie într-o haină atractivă, ca prin această formă exterioară, să o facă să apară pentru cel neexperimentat (pe cât de ridicolă pară să fie expresia) mai adevărată decât adevărul în sine” (Irineu, Împotriva Ereziilor 1.2).

Cuvântul „erezie” provine de la grecescul hairesis, care înseamnă „alegere”, sau „sciziune”. La început termenul de erezie nu purta cu sine înţelesul negativ pe care îl are acum. Dar, pe măsură ce biserica timpurie a crescut în scopul şi influenţa ei în zona Mediteraneană, diferiţi învăţători au propus idei controversate cu privire la Hristos, Dumnezeu, mântuire, şi alte teme biblice. Devenise necesar pentru biserică să determine ce era şi nu era adevărat conform Bibliei. De exemplu, Arius de Alexandria (320 d. Hr.) a învăţat că Isus era o creaţie. Era aceasta adevărat? Era aceasta important? Ulterior au apărut alte erori. Docetiştii au învăţat că Isus nu era uman. Modaliştii au negat Trinitatea. Gnosticii au negat întruparea lui Hristos. Din necesitate, biserica a fost forţată să se confrunte cu aceste erezii prin a proclama ortodoxia. Şi prin a face astfel, a adus condamnare asupra acestor erezii şi ereticii au devenit o realitate.

În acest număr:

 Arianismul – Predica împotriva lui Auxentius despre cedarea bazilicilor  [pagina 1]
Amilenism: Scurtă trecere în revistă a escatologiei amileniste – de Anthony Hoekema  [pagina 2]

ARIANISMUL

Predica împotriva lui Auxentius despre cedarea bazilicilor.

Pentru a calma anxietatea oamenilor cu privire la decretul imperial, el îşi înfăţişează răspunsul înaintea lor, şi adaugă că el nu s-a dus la consistoriu, pentru că i-a fost teamă să nu piardă bazilica. Apoi, mai întâi provocându-şi oponenţii la o discuţie în biserică, el spune că nu este înspăimântat de armele lor; şi de asemenea, după ce îşi aminteşte răspunsul lui cu privire la vasele sacre, declară că este gata pentru concurs. Voia lui Dumnezeu, susţine el, nu poate fi zădărnicită, nici protecţia Lui nu poate fi învinsă, totuşi El este gata de asemenea să sufere în slujitorii Lui. De vreme ce el încă nu fusese luat înainte de aceasta, este clar că ereticii fac această tulburare cu nici un motiv. Apoi, după ce aplică istoria lui Nabot şi a intrării lui Cristos în Ierusalim, la starea prezentă de lucruri, el critică legea crudă a lui Auxentius, răspunde la obiecţiile arianilor, şi afirmă că va discuta cu bucurie chestiunea în prezenţa oamenilor. Auxentius, adaugă el, deja a fost condamnat de păgâni, pe care el i-a ales să stea ca judecători, deoarece el a fost condamnat de Pavel şi de Cristos. Ereticul a uitat anul dinainte, când el a făcut acelaşi apel la Cezar; şi, arianii, în stârnirea împotrivirii împotriva slujitorilor lui Cristos, sunt mult mai răi decât evreii: pentru că Biserica nu aparţine lui Cezar, ci arată imaginea lui Cristos. Apoi adăugând la acestea încâ puţin mai multe cuvinte la răspunsul şi la imnurile lui, el declară că nu este neascultător, că Împăratul este un fiu al Bisericii, şi că Auxentius este mai rău decât un evreu.

  1. Văd că eşti neobişnuit de tulburat, şi că mă priveşti îndeaproape. Mă întreb care este motivul? Este că ai văzut sau auzit că am primit un ordin imperial din mâinile tribunilor, cu efectul că eu urma să merg de aici încolo, oriunde aş fi vrut, şi că toţi cei care ar fi vrut m-ar fi putut urma? Te-ai temut că aş părăsi Biserica şi te-aş uita în lacrimi de dragul protecţiei mele? Dar tu ai fi putut observa mesajul care l-am trimis, că dorinţa de a părăsi Biserica nu mi-a intrat niciodată în mintea mea; căci m-am temut de Domnul universului mai mult decât de un împărat pământesc; şi dacă m-ar fi forţat să ies din Biserică, trupul meu într-adevăr ar fi putut fi scos afară, dar nu şi mintea mea. Eram gata, dacă el ar fi făcut ceea ce puterea lui regală obişnuieşte să facă, să sufăr soarta pe care un preot trebuie să o poarte.
  2. De ce, atunci, eşti tulburat? Niciodată nu te voi părăsi de bună voie, deşi se foloseşte forţa, nu pot să întâlnesc aceasta. Voi fi în stare să jelesc, să plâng, să gem; împotriva armelor, soldaţilor, goţilor, lacrimile mele sunt armele mele, pentru că acestea sunt apărarea unui preot. Nu se cuvine, nu pot rezista în nici un alt fel; dar să fug şi să părăsesc Biserica, nu este calea mea; ca nu cumva cineva să presupună că am făcut astfel de frica unei anumite pedepse mai grele. Voi înşivă ştiţi că eu sunt obişnuit să arăt respect împăraţilor noştri, dar nu să le cedez, să mă ofer în mod liber spre pedeapsă, şi să nu mă tem de ceea ce este pregătit pentru mine.
  3. Dacă măcar aş fi sigur că Biserica nu va fi predată niciodată ereticilor. Cu bucurie m-aş duce la palatul Împăratului, dacă aceasta s-ar potrivi cu slujba unui preot, şi astfel să ţin discuţia noastră mai degrabă în palat decât în biserică. Dar în consistoriu Cristos nu este obişnuit să fie acuzat ci să judece. Cine va nega faptul că cauza credinţei ar trebui susţinută în biserică? Dacă cineva are încredere lăsaţi-l să vină până aici; să nu caute judecata Împăratului, care deja îşi arată părtinirea lui, care dovedeşte în mod clar prin legea care este dată că el este împotriva credinţei; nici să nu caute aşteptata bunăvoinţă a anumitor oameni care vor să se împace bine cu amândouă părţile. Nu voi acţiona într-un astfel de fel încât să dau vre-o şansă de a face bani dintr-un rău făcut lui Cristos.
  4. Soldaţii în jur, ciocnirea armelor cu care biserica este încercuită, nu alarmează credinţa mea, ci ei mă neliniştesc din a mă teme de faptul că în ţinerea mea aici voi aţi putea să întâmpinaţi un anumit pericol pentru vieţile voastre. Căci eu am învăţat până acum să nu mă tem, dar încep să mă tem mai mult pentru voi. Permiteţi-mi, vă implor, episcopul vostru să se întâlnească cu duşmanii săi. Noi avem un adversar care ne atacă, pentru că adversarul nostru „diavolul, ca un leu care răcneşte, caută pe cine să devoreze,”1 aşa cum a spus Apostolul. El a primit, fără îndoială, el a primit (noi nu suntem înşelaţi, ci avertizaţi de aceasta) puterea să ispitească în acest fel, ca nu cumva eu probabil prin rănile trupului meu să fiu îndepărtat de seriozitatea credinţei mele. Aţi citit cum diavolul l-a ispitit pe sfântul Iov în aceste multe feluri, şi cum în final el a căutat şi a obţinut puterea să încerce trupul său, pe care l-a acoperit cu bube.
  5. Când mi s-a sugerat că ar trebui să renunţ la vasele Bisericii, am dat următorul răspuns: vor renunţa de bună voie la orice mi se cere din propria mea mea proprietate, fie că este moşia, sau casa, sau aurul, sau argintul – orice, de fapt, care este în puterea mea. Dar nu pot lua ceva din templul lui Dumnezeu; nici nu pot renunţa la ceea ce am primit pentru a păzi şi nu pentru a abandona aceasta. Făcând aceasta acţionez pentru binele Împăratului, căci nu ar fi nici drept pentru mine să renunţ, nici pentru el să primească. Să asculte el de cuvintele unui episcop care vorbeşte liber, şi dacă doreşte să facă ceea ce este bine pentru el însuşi, să înceteze să mai greşească lui Cristos.
  6. Aceste cuvinte sunt pline de umilinţă, şi gândesc că duhul aceluia care este episcop trebuie să se arate faţă de Împăratul. Dar de vreme ce „lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci de asemenea” (ceea ce este mai rău) „împotriva răutăţii spirituale din locurile înalte,”2 prin care ispititorul diavolul face lupta mai grea prin intermediul slujitorilor săi, şi gândeşte să mă încerce prin rănile cărnii mele. Cunosc, fraţii mei, că aceste răni pe care noi le primim de dragul lui Cristos nu sunt răni care distrug viaţa, ci mai degrabă o extind. Îngăduiţi, vă rog, să aibă loc lupta. Este pentru voi să fiţi spectatori. Reflectaţi dacă un oraş are un atlet, sau unul priceput în altă artă nobilă, este de dorit să-l aduceţi pentru un concurs. De ce refuzaţi să faceţi aceasta într-o chestiune mult mai importantă ceea ce obişnuiţi să doriţi în afaceri mai mici? El nu se teme nici de arme nici de barbarii care nu se tem de moarte, şi nu este prins de nici o plăcere a cărnii.
  7. Şi într-adevăr dacă Domnul m-a rânduit pentru această luptă, degeaba aţi vegheat voi fără somn atât de multe nopţi şi zile. Voia lui Cristos se va împlini. Pentru că Domnul Isus este Atotputernic, aceasta este credinţa noastră: şi ceea ce vrea El să se facă se va împlini, şi nu este pentru noi să zădărnicim scopul său divin.
  8. Aţi auzit ce s-a citit azi: Mântuitorul a poruncit ca mânzul unei măgăriţe să fie adus la El de către apostolii, şi le-au poruncit spunând, dacă cineva li s-a împotrivit: „Domnul are nevoie de el.”3 Ce dacă acum, de asemenea, El a poruncit ca mânzul unei măgăriţe, adică, mânzul acelui animal care este obişnuit să poarte o povară grea, aşa cum trebuie să facă omul, căruia i se spune: „Veniţi la Mine voi toţi cei trudiţi şi greu împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă; luaţi jugul Meu asupra voastră, pentru că este uşor;”4 ce dacă, spun eu, El a poruncit ca mânzul să fie adus la El acum, trimiţând acei apostoli, care, depunându-şi trupul, poartă asemănarea unor îngeri nevăzuţi de ochii noştri? Dacă se împotriveşte cineva, nu vor spune ei: Domnul are nevoie de el? Dacă, de exemplu, dragoste de această viaţă, sau carne şi sânge, sau contact sexual (pentru că probabil noi părem plăcuţi pentru unii), li s-ar împotrivi lor? Dar el care mă iubeşte aici, şi-ar arăta dragostea lui mult mai mult dacă mi-ar permite să devin martirul lui Cristos, căci „a pleca şi a fi cu Cristos este mult mai bine, deşi să locuiesc în trup este mai folositor pentru voi.”5 De aceea nu este nimic de ce să vă temeţi, iubiţi fraţi. Căci ştiu că orice aş putea suferi, voi suferi de dragul lui Cristos. Şi am citit că nu trebuie să mă tem de cei care pot ucide carnea.6 Şi am auzit pe Unul Care spune: „Cel care îşi pierde viaţa lui de dragul Meu o va găsi.”7
  9. De aceea dacă Domnul vrea, cu siguranţă nimeni nu se va împotrivi. Şi dacă încă El întârzie lupta mea, de ce vă temeţi? Nu paza trupească ci providenţa Domnului este de obicei gardul în faţa slujitorului lui Cristos.
  10. Eşti necăjit pentru că ai găsit uşile duble deschise, pe care un om orb în căutarea camerei lui se spune că le-a deschis. În aceasta înveţi că vigilenţa umană nu apără. Iată! Unul care şi-a pierdut darul vederii a pătruns prin toate apărările voastre, şi a scăpat să fie observat de gărzi. Dar Domnul nu şi-a pierdut8 garda milei Sale. Nu s-a descoperit de asemenea în urmă cu două zile, după cum vă amintiţi, că o anumită intrare în partea stângă a bazilicii era deschisă, despre care voi gândeaţi că a fost închisă şi asigurată? Oameni înarmaţi au încercuit bazilica, au încercat aceasta şi cealaltă intrare, dar ochii lor au fost orbiţi astfel că nu au putut vedea cea care era deschisă. După cum ştiţi bine aceea a fost deschisă multe nopţi. Atunci, încetaţi să mai fiţi neliniştiţi; căci va avea loc ceea ce porunceşte Cristos şi ceea ce este cel mai bun lucru.
  11. Şi acum voi pune înaintea voastră exemple din Lege. Elisei a fost căutat de împăratul Siriei; a fost trimisă o armată ca să-l captureze; şi el a fost încercuit din toate părţile. Slujitorul lui a început să se teamă, căci el era un slujitor, adică, el nu avea o minte liberă, nici nu avea puteri libere de acţiune. Sfântul profet a căutat să deschidă ochii lui, şi a spus: „Priveşte şi vezi cu cât de mulţi sunt de partea noastră decât cei care sunt împotriva noastră.”9 Şi el a zărit, şi a văzut mii de îngeri. De aceea observaţi că cei care îi păzesc pe slujitorii lui Cristos sunt mai degrabă sunt cei care nu se văd decât cei care se văd. Dar dacă ei vă păzesc, ei fac aceasta ca răspuns la rugăciunile voastre: căci aţi citit că acei oameni, care l-au căutat pe Elisei, au intrat în Samaria, şi au venit la el pe care au dorit să-l ia. Nu doar că ei nu au putut să-l rănească, dar ei înşişi au fost feriţi la mijlocirea omului împotriva căruia ei au venit.
  12. De asemenea, Aposl Petru ne dă un exemplu de un alt caz.10 Căci atunci când Irod l-a căutat şi l-a luat, el a fost băgat la închisoare. Pentru că slujitorul lui Dumnezeu nu a fugit, ci a stat ferm fără nici un gând de frică. Biserica s-a rugat pentru el, dar Apostolul a adormit în închisoare, o dovadă că el nu era înfricoşat. Un înger a fost trimis să-l trezească în timp ce dormea, prin care Petru a fost condus afară din închisoare, şi a scăpat de moarte pentru un timp.
  13. Şi din nou după aceea, Petru, când l-a învins pe Simon, prin semănarea doctrinei lui Dumnezeu printre oameni, şi în învăţarea castităţii, a stârnit minţile neamurilor. Şi când aceştia l-au căutat, creştinii l-au implorat ca el să se retragă pentru o scurtă vreme. Şi deşi el a dorit să sufere, totuşi a fost mişcat la vederea oamenilor care se rugau, pentru că ei i-au cerut să se salveze pe sine pentru instruirea şi întărirea oamenilor săi. Este nevoie să spun mai mult? Noaptea, el se porneşte să plece din oraş, şi văzându-l pe Cristos venind să-l întâlnească la poartă, şi intrând în oraş, spune: Doamne, unde Te duci? Cristos răspunde: Vin să fiu răstignit din nou. Petru a înţeles răspunsul divin a se referi la propria lui cruce, pentru că Cristos nu putea fi răstignit a doua oară, pentru că El s-a dezbrăcat de carne prin patimile morţii prin care El a trecut; de vreme ce: „În faptul că El a murit, El a murit pentru păcat o dată, dar în faptul că El trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu.”11 Astfel Petru a înţeles că Cristos urma să fie răstignit din nou în persoana slujitorului Său. De aceea el s-a întors de bună voie; şi când creştinii l-au chestionat, le-a spus răspunsul. El a fost imediat prins, şi l-a glorificat pe Domnul Isus prin crucea lui.
  14. Atunci, vedeţi, că Cristos doreşte să sufere în slujitorii Săi. Şi ce dacă El spune acestui slujitor, „Vreau ca el să întârzie, tu urmează-Mă,”12 şi doreşte să guste din rodul acestui pom? Pentru că dacă mâncarea Lui era să facă voia Tatălui Său,13 şi tot astfel, mâncarea Lui este să ia parte la suferinţele noastre. Pentru a lua un exemplu de la Domnul Însuşi, nu a suferit El când a vrut, şi nu a fost găsit când a fost căutat? Dar când ora pătimirii Lui încă nu venise, El a trecut prin mijlocul celor care L-au căutat,14 şi deşi ei L-au văzut ei nu L-au putut prinde. Aceasta ne arată clar că atunci când Domnul vrea, fiecare este găsit şi luat, dar pentru că nu este timpul potrivit, el nu este ţinut, deşi el întâlneşte ochii celor care îl caută.
  15. Şi eu însumi nu m-am dus zilnic să fac vizite, sau nu m-am dus la mormintele martirilor? Nu am trecut pe lângă palatul regal deopotrivă la venire şi la întoarcere? Totuşi nici unul nu a pus mâna pe mine, deşi ei au avut intenţia să mă dea afară, după cum au făcut aceasta ulterior, spunând, Părăseşte oraşul, şi mergi unde vrei. Am fost, am mărturisit, căutând un lucru măreţ, fie sabia fie focul pentru Numele lui Cristos, totuşi ei mi-au oferit lucruri plăcute în loc de suferinţe; dar atletul lui Cristos nu are nevoie de lucruri plăcute ci suferinţe. Atunci, să nu vă tulbure nimeni, pentru că au oferit o trăsură,15 sau datorită cuvintelor lor dure, după cum el le gândeşte, au fost rostite de Auxentius, care se numeşte pe sine episcop.
  16. Mulţi au afirmat că asasinii au fost trimişi, că pedeapsa cu moartea a fost decretată împotriva mea. Nu mi-e frică de toate acestea, nici nu voi părăsi poziţia mea de aici. Dacă voi merge, când nu este nici un duh care nu este umplut de gemete şi lacrimi, când în toate Bisericile Catolice episcopii sunt excluşi, sau dacă se împotrivesc, sunt daţi săbiei, şi fiecare senator care nu ascultă de decret este exilat. Şi aceste lucruri au fost scrise de mână şi vorbite de gura unui episcop care, ca să se poată arăta ca fiind cel mai învăţat, nu a omis o avertizare străveche. Căci citim în profet că el a văzut o seceră zburătoare.16 Auxentius, pentru a imita aceasta, a trimis o sabie zburătoare în toate oraşele. Dar Satan, de asemenea, se transformă într-un înger de lumină,17 şi imită puterea sa pentru a face rău.
  17. Tu, Doamne Isuse, ai răscumpărat lumea într-un moment al timpului: va înjunghia Auxentius într-o clipă, atât cât poate, atât de mulţi oameni, unii prin sabie, alţii prin sacrilegiu? El caută bazilica mea cu buze sângeroase şi mâini însângerate. Capitolul de azi îi răspunde lui bine: „Dar celor răi Dumnezeu le spune: Pentru ce tu declari dreptatea Mea?”18 Adică, nu există nici o unire între pace şi nebunie, nu există nici o unire între Cristos şi Belial.19 Vă amintiţi de asemenea că citim azi despre Nabot, un om sfânt care avea propria lui vie, fiind îndemnat la cererea regelui să renunţe la ea. Când regele a spus că după ce scoate din rădăcină via intenţiona să planteze zarzavaturi, el i-a răspuns: „Să mă ferească Dumnezeu să renunţ la moştenirea părinţilor mei.”20 Regele a fost întristat, pentru că ceea ce aparţinea pe drept altuia i-a fost refuzat pe motive corecte, dar a fost obţinut pe nedrept prin intermediul unei femei. Nabot şi-a apărat via lui cu propriul său sânge. Şi dacă el n-a renunţat la via lui, să renunţăm noi la Biserica lui Cristos?
  18. Atunci răspunsul pe care l-am dat a fost încăpăţânat? Căci atunci când am fost chemat am spus: Să mă ferească Dumnezeu să renunţ la moştenirea lui Cristos. Dacă Nabot nu a renunţat la moştenirea părinţilor lui, să renunţ eu la moştenirea lui Cristos? Şi am adăugat mai departe: Să mă ferească Dumnezeu să renunţ la moştenirea părinţilor mei, adică, moştenirea lui Dionysius, care a murit în exil din cauza credinţei; moştenirea Confesorului Eustorgius, moştenirea lui Mysocles şi a tuturor episcopilor credincioşi din zilele trecute. Am răspuns cum ar trebui să răspundă un episcop: Regele să acţioneze cum ar trebui să acţioneze un rege. El trebuie mai degrabă să-mi ia viaţa decât să-mi ia credinţa.
  19. Dar faţă de cine voi ceda? Lecţia de azi din Evanghelie trebuie să ne înveţe ce se cere şi de cine se cere. Aţi auzit că atunci când Cristos21 a stat pe mânzul unei măgăriţe, copiii au strigat tare, şi iudeii au fost iritaţi. Ei au vorbit mult cu Domnul Isus, poruncindu-I să-i facă să tacă. El a răspuns: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga.”22 Apoi la intrarea în templu, El i-a dat afară pe schimbătorii de bani, şi mesele, şi pe cei care vindeau porumbei în templul lui Dumnezeu. Acel pasaj a fost citit fără nici un aranjament al meu, ci din întâmplare; dar este bine potrivit pentru timpul actual. Laudele către Cristos sunt mereu biciuri pentru cei necredincioşi. Şi acum când Cristos este lăudat, ereticii spun că rebeliunea este stârnită. Ereticii spun că moartea este pregătită pentru ei, şi cu adevărat ei îşi au moartea în laudele faţă de Cristos. Căci acum ei pot suporta laudele Lui, a cărui slăbiciuni ei le susţin. Şi astfel, azi, când Cristos este lăudat, nebunia Arianilor este biciuită.
  20. Gadarenii nu au putut suporta prezenţa lui Cristos;23 aceştia, mai răi decât Gadarenii, nu pot suporta laudele lui Cristos. Ei văd băieţii cântând despre slava lui Cristos, căci este scris: „Tu ai scos laude din gura bebeluşilor şi a celor care sug la ţâţă.”24 Ei batjocoresc vârsta lor plăpândă, atât de plină de credinţă, şi spun: „Iată, de ce strigă ei?” Dar Cristos le răspunde: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga,”25 adică, cei mai puternici vor striga, deopotrivă tinerii şi cei mai maturi vor striga, şi bătrânii vor striga; aceste pietre acum ferm aşezate pe piatra despre care este scris: „Piatra pe care zidarii au respins-o a ajuns piatra din capul unghiului.”26
  21. Apoi, invitat de aceste laude, Cristos intră în templu,27 şi ia biciul Lui şi îi scoate afară din templu pe schimbătorii de bani. Căci el nu permite sclavilor banilor să fie în templul Său, nici nu îi îngăduie să fie acolo pe aceia care vând scaune. Ce sunt scaunele dacă nu onoruri? Ce sunt porumbeii dacă nu minţi sau suflete simple care urmează o credinţă pură şi clară? Atunci, să aduc eu în templu pe cei pe care Cristos îi dă afară? Căci el care vinde demnităţi şi onoruri va fi obligat să iasă afară. El care doreşte să vândă minţile simple ale celor credincioşi va fi obligat să iasă afară.
  22. De aceea, Auxentius este dat afară. Mercurius este înlăturat. Ameniţarea este una, numele sunt două! Ca nimeni să nu poată cunoaşte cine a fost, el şi-a schimbat numele ca să fie numit Auxentius, pentru că a existat aici un episcop Arian, numit Auxentius. El a făcut aceasta pentru a-i înşela pe oameni peste cine celălalt avea putere. El şi-a schimbat numele, dar nu şi-a schimbat falsitatea. El se dezbracă de lup, totuşi din nou se îmbracă în lup. Nu l-a ajutat cu nimic faptul că şi-a schimbat numele; orice se întâmplă el este cunoscut. El este numit după un nume în părţile din Scythia, el este chemat cu alt nume aici. El are un nume pentru fiecare ţară în care trăieşte. El are deja două nume, şi dacă ar fi să meargă în altă parte decât aici, el ar avea un al treilea nume. Căci cum va suporta să păstreze un nume ca o dovadă pentru o astfel de răutate? El a făcut mai puţin în Scythia, şi a fost atât de ruşinat încât şi-a schimbat numele. Aici el a îndrăznit să facă lucruri mai rele, şi va fi el gata să fie trădat de numele său oriunde merge? Îşi va scrie el garanţia morţii a atât de mulţi oameni cu propria lui mână, şi totuşi să fie în stare să fie nezguduit în mintea lui?
  23. Domnul Isus i-a dat afară pe câţiva din templul Său, dar Auxentius nu a mai lăsat pe nimeni. Isus cu un bici i-a scos afară din templul Său, Auxentius cu o sabie; Isus cu un bici, Mercurius cu un topor. Domnul sfânt îi dă afară pe profanatori cu un bici; omul hulitor urmăreşte cele sfinte cu o sabie. Despre el aţi spus bine azi: Lăsaţi-l să-şi ia legile cu el. El le va lua, deşi este refractar; el va lua cu sine conştiinţa lui, deşi nu ia nici o scriere; va lua cu sine sufletul lui înscris cu sânge deşi el nu va lua o scrisoare înscrisă cu cerneală. Este scris: „Iuda, păcatul tău este scris cu un stilou de fier şi cu punctul unui diamant, şi este gravat pe inima ta,”28 adică, este scris acolo, de unde a venit.
  24. Îndrăzneşte el, un om plin de sânge şi de crimă, să mă menţioneze într-o discuţie? El care gândeşte că cei pe care el nu i-a putut duce pe o cale greşită prin cuvintele sale trebuie să fie junghiaţi cu sabia, dând legi sângeroase cu gura lui, scriindu-le cu mâna lui, şi gândind că legea poate ordona credinţa pe care o susţine un om. El n-a auzit ceea ce s-a citit azi: „Că un om nu este îndreptăţit prin faptele legii,”29 sau „Eu, prin lege, sunt mort faţă de lege, pentru ca să trăiesc pentru Dumnezeu,”30 adică, prin legea spirituală el este mort faţă de interpretările carnale ale legii. Şi noi, prin legea Domnului nostru Isus Cristos, suntem morţi faţă de această lege, care permite astfel de decrete perfide. Legea nu a adunat Biserica împreună, ci credinţa lui Cristos. Pentru că legea nu este prin credinţă, ci „omul drept trăieşte prin credinţă.”31 De aceea, credinţa, nu legea, îl face pe un om drept, pentru că justiţia nu este prin lege, ci prin credinţa lui Cristos. Dar el care aruncă de o parte credinţa şi susţine pretenţiil legii, poartă mărturie că el însuşi este nedrept; pentru că omul drept trăieşte prin credinţă.
  25. Atunci, va urma cineva această lege, prin care Consiliul din Arminum este confirmat, în care s-a spus despre Cristos că este o creatură. Dar ei spun: „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, făcut dintr-o femeie, făcut sub lege.”32 Şi astfel ei spun „făcut,” adică, „creat.” Nu consideră ei aceste cuvinte pe care le-au adus înainte, că se spune despre Cristos să a fost făcut, dar dintr-o femeie; adică, El a fost „făcut” în ce priveşte naşterea Lui dintr-o Fecioară, El care a fost născut din Tatăl în ce priveşte naşterea Lui divină? De asemenea au citit ei azi, „că Cristos ne-a răscumpărat de blestemul legii, fiind făcut un blestem pentru noi”?33 A fost Cristos un blestem în Divinitatea Lui? Dar de ce este El numit un blestem de Apostolul care ne spune, afirmând că este scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe un lemn,”34 adică, El Care în trupul lui a purtat carnea noastră, în trupul Lui a purtat neputinţele şi blestemele noastre, ca El să le poată crucifica; căci El Însuşi nu a fost blestemat, ci a fost blestemat în tine. Astfel este scris în altă parte: „Cel care nu a cunoscut nici un păcat, dar a fost făcut păcat pentru noi, pentru că El a purtat păcatele noastre,35 pentru ca să le poată distruge prin Sacramentul Pătimirii Lui.”
  26. Aceste chestiuni, fraţii mei, le-aş discuta mai pe deplin cu el în prezenţa voastră; dar ştiind că voi nu sunteţi ignoranţi faţă de credinţă, el a evitat un proces înaintea voastră, şi a ales câţiva patru sau cinci păgâni să-l reprezinte, dacă a ales pe cineva, care aş dori să fie prezenţi în compania voastră, nu să îi judec cu privire la Cristos, ci să aud maiestatea lui Cristos. Totuşi, ei deja şi-au dat decizia cu privire la Auxentius, căruia ei nu-i dau nici o crezare deoarece el a pledat înaintea lor zi după zi. Ce poate fi mai mult decât o condamnare a lui decât faptul că, fără un adversar a fost înfrânt înaintea judecătorilor lui? Astfel acum avem de asemenea opinia lor împotriva lui Auxentius.
  27. Şi faptul că el a ales păgâni este drept să fie condamnat; căci el a desconsiderat porunca Apostolului, unde el spune: „Îndrăzneşte careva dintre voi, având o chestiune împotriva altuia, să meargă la lege înaintea celor nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?”36 Şi mai jos el spune: „Este aşa, că nu este nici un înţelept printre voi, care poate să judece între păgâni? Dar frate merge la lege cu frate, şi aceasta înaintea celor necredincioşi.”37 Vedeţi voi, atunci, că ceea ce el a introdus este împotriva autorităţii Apostolului. Atunci, decideţi voi dacă să-l urmăm pe Auxentius sau pe Pavel ca stăpân al nostru.
  28. Dar de ce să vorbim de Apostol, când Domnul Însuşi strigă prin profetul: „Ascultaţi de Mine, poporul Meu, voi care cunoaşteţi judecata, în a căror inimă este legea Mea.”38 Dumnezeu spune: „Ascultaţi de Mine, poporul Meu, voi care cunoaşteţi judecata.” Auxentius spune: Voi nu cunoaşteţi judecata. Vedeţi voi cum îl condamnă el pe Dumnezeu în voi, care respinge vocea glasului ceresc: „Ascultaţi de Mine, poporul Meu,” spune Domnul. El nu spune, „Ascultaţi, voi Neamurilor,” nici nu spune, „Ascultaţi, voi Evrei.” Căci cei care au fost oamenii Domnului acum au devenit oameni ai erorii, şi ei care au fost oameni ai erorii au început să fie oamenii lui Dumnezeu; pentru că ei au crezut în Cristos. Că oamenii care judecă, în a căror inimă este legea divină, nu cea umană, nu legea care este scrisă cu cerneală, ci în duhul Dumnezeului cel viu;39 nu pusă pe hârtie, ci ştampilată pe inimă. Atunci cine, vă face un rău, el care refuză, sau el care alege să fie ascultat de voi?
  29. Hemmed în toate părţile, se îndreaptă spre voile părinţilor săi. El vrea să stârnească rea-voinţa din partea Regelui, spunând că un tânăr, un catehumen ignorant faţă de scrierile sacre, trebuie să fie judecat, şi să fie judecat în consistoriu. Deşi anul trecut când am fost trimis să merg la palat, când în prezenţa oamenilor şefi chestiunea a fost discutată înaintea consistoriului, când Regele a dorit să confişte bazilica, am fost intimidat atunci în faţa curţii regale, şi nu am arătat fermitatea pe care trebuie să o arate un episcop, sau am plecat cu pretenţii micşorate. Nu îşi amintesc ei că oamenii, când au aflat că eu m-am dus la palat, s-au grăbit atât încât ei nu au putut rezista forţei lor; şi toţi s-au oferit pe ei înşişi la moarte pentru credinţa lui Cristos când un ofiţer militar a venit cu nişte trupe uşoare pentru a dispersa mulţimea? Nu mi s-a cerut să calmez oamenii cu un discurs lung? Nu am garantat prin cuvântul meu că nimeni nu va invada bazilica bisericii? Şi deşi serviciile mele au fost solicitate pentru a face un act de bunătate, totuşi faptul că oamenii au venit la palat a fost folosit pentru a produce o rea-voinţă faţă de mine. Ei vor să mă aducă la aceasta din nou acum.
  30. Am rechemat oamenii, şi totuşi nu am scăpat de rea-voinţa lor, care rea-voinţă, totuşi, mă gândesc că noi mai degrabă ar trebui să o provocăm decât să ne temem de ea. Căci de ce ar trebui să ne temem pentru Numele lui Cristos? Decât dacă întâmplător ar trebui să fiu necăjit pentru că ei spun: „Nu trebuie Regele să aibă o bazilică, la care să meargă, şi Ambrose vrea să aibă mai multă putere decât Regele, şi astfel refuză Regelui oportunitatea de a merge la biserică?” Când ei spun aceasta, ei doresc să prindă cuvintele mele, aşa cum au făcut evreii când l-au acuzat pe Cristos cu cuvinte viclene, spunând: „Stăpâne, este legal să dăm tribut Cezarului sau nu?”40 Este totdeauna rea-voinţa stârnită împotriva slujitorilor lui Dumnezeu pe seama lui Cezar, şi oare păgânismul se foloseşte de aceasta cu viziunea de a porni o bârfă, pentru a se adăposti sub numele imperial? Şi pot să spună ei că nu împărtăşesc sacrilegiul cu cei a căror sfat îl urmează?
  31. Vedeţi cu cât mai răi decât Evreii sunt Arianii. Ei au întrebat dacă El a gândit că dreptul de tribut ar trebui dat lui Cezar; aceştia vor să dea lui Cezar dreptul Bisericii. Dar după cum aceşti necredincioşi îşi urmează autorul lor, tot astfel lăsaţi-ne să răspundem cum Domnul şi Autorul nostru ne-a învăţat. Căci Isus văzând răutatea evreilor le-a spus: De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-mi un ban. Când ei i l-au dat, El a răspuns: „A cui imagine şi scris îl are?”41 Ei i-au răspuns şi au zis: ale Cezarului. Şi Isus le-a spus: „Daţi Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu.”42 Tot astfel, eu le spun celor care mi se opun: Arătaţi-mi un ban. Isus vede banul Cezarului şi spune: Daţi Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu. Pot ei în capturarea bazilicilor bisericii să ofere banul Cezarului?
  32. Dar în biserică eu cunosc doar o Imagine, anume Imaginea Dumnezeului nevăzut, despre care Dumnezeu a spus: „Să facem om după Chipul şi Asemănarea Noastră;”43 acea Imagine despre Care este scris, că Cristos este Strălucirea slavei Sale şi Imaginea Persoanei Sale.44 În acea Imagine eu îl percep pe Tatăl, după cum a spus Domnul Isus Însuşi: „Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl.”45 Pentru că această Imagine nu este separată de Tatăl, care într-adevăr m-a învăţat unitatea Trinităţii, spunând: „Eu şi Tatăl Meu suntem Una,”46 şi din nou: „Toate lucrurile pe care le are Tatăl sunt ale Mele.”47 De asemenea despre Duhul Sfânt, spunând că Duhul este al lui Cristos, şi a fost primit de la Cristos, după cum este scris: „El va primi de la Mine, şi vă va declara aceasta vouă.”48
  33. Atunci, cum de nu am răspuns suficient de smeriţi? Dacă el cere tribut, noi nu îl refuzăm. Pământurile Bisericii plătesc tribut. Dacă Regele vrea pământuri, el are puterea să le pretindă, nici unul dintre noi nu se va amesteca. Contribuţiile oamenilor sunt destul de suficiente pentru cei săraci. Nu stârniţi rea-voinţa în chestiunea pământurilor. Lăsaţi-i să le ia dacă este voinţa Regelui. Eu nu le dau, dar nu le refuz. Ei cer aur. Pot să spun: Argint şi aur nu cer. Dar ei stârnesc rea-voinţa pentru că aurul este cheltuit. Nu mă tem de o astfel de rea-voinţă. Am subordonaţi. Subordonaţii mei sunt săracii lui Cristos. Eu ştiu cum să colectez această comoară. În aceasta ei m-ar putea acuza cu acest delict, că am cheltuit banii pe săracul de mine şi dacă ei acuză că eu caut să mă apăr în mâinile lor, nu neg aceasta; ba chiar o solicit. Am apărarea mea, dar aceasta constă în rugăciunile săracilor. Orbul şi ologul, slabul şi bătrânul, sunt mai puternici decât războinicii curajoşi. În final, darurile către săraci îl îndatorează pe Dumnezeu faţă de noi, pentru că este scris: „Cel care dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu.”49 Gărzile de luptători adesea nu merită harul divin.
  34. Ei declară de asemenea că oamenii au fost rătăciţi de tensiunile imnurilor mele.50 Cu siguranţă nu neg aceasta. Aceasta este o tensiune măreaţă, şi nu există nimic mai puternic decât aceasta. Căci ce are mai multă putere decât mărturisirea Trinităţii care este zilnic sărbătorită prin gura întregului popor? Toţi întrecându-se unul cu altul în mărturisirea credinţei, şi cunoscând cum să laude în vers pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Astfel ei toţi au devenit învăţători, care de-abia ar putea fi ucenici.
  35. Ce ar putea arăta o ascultare mai mare decât că noi ar trebui să urmăm exemplul lui Cristos, „Care fiind găsit la înfăţişare ca un om, S-a smerit şi a devenit ascultător chiar până la moarte?”51 Astfel El ne-a eliberat pe toţi prin ascultarea Lui. „Căci după cum prin neascultarea unui om mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia mulţi vor fi făcuţi drepţi.”52 Atunci, dacă El a fost ascultător, fie ca ei să primească regula ascultării: faţă de care ne lipim, spunând celor care stârnesc rea-voinţa împotriva noastră de partea Regelui: Noi plătim Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Tributul este datorat Cezarului, nu negăm aceasta. Biserica aparţine lui Dumnezeu, de aceea aceasta nu ar trebui să fie atribuită Cezarului. Pentru că templul lui Dumnezeu nu poate fi pe drept al Cezarului.
  36. Faptul că aceasta este spus cu simţire respectuasă pentru Rege, nimeni nu poate nega. Căci ce este mai plin de respect decât faptul că Regele trebuie să fie numit fiul Bisericii. După cum este spus, este spus fără păcat, de vreme ce este spus cu favoare divină. Pentru că Regele este în Biserică, nu mai presus de ea. Pentru că un rege bun caută ajutorul Bisericii şi nu îl refuză. După cum spun aceasta cu toată umilinţa, tot astfel afirm aceasta cu fermitate. Unii ne ameninţă cu focul, sabia, exilul; noi am învăţat ca slujitori ai lui Cristos să nu ne temem. Pentru cei care nu au nici o frică, nimic nu este vre-odată o cauză serioasă de a se înspăimânta. Astfel de asemenea este scris: „Loviturile lor au devenit săgeţi de copii.”53
  37. Un răspuns suficient, atunci, pare că a fost dat la sugestia lor. Acum eu îi întreb, ce a întrebat Mântuitorul: „Botezul lui Ioan, a fost din cer sau de la oameni?”54 Evreii nu au putut să-i răspundă. Dacă evreii nu au făcut un nimic din botezul lui Ioan, Auxentius face nimic din botezul lui Cristos? Pentru că acela nu este un botez al oamenilor, ci din cer, pe care îngerul mare sfătuitor55 ni l-a adus, pentru ca noi să fim îndreptăţiţi faţă de Dumnezeu. Atunci, de ce susţine Auxentius că cei credincioşi trebuie rebotezaţi, când ei au fost botezaţi în numele Trinităţii, când Apostolul spune: „O credinţă, un botez”?56 Şi pentru ce spune el că el este duşmanul omului, nu al lui Cristos, căutând să dispreţuiască sfatul lui Dumnezeu şi condamnă botezul pe care Cristos ni l-a acordat pentru a ne răscumpăra de păcatele noastre.

Amilenism: Scurtă trecere în revistă a escatologiei amileniste

de Anthony Hoekema

O critică comună a escatologiei amileniste este aceea că aceasta este prea negativă, cheltuindu-şi puterea în primul rând în opoziţie şi refuzul sistemelor escatologice cu care nu este de acord. Lăsând deoparte întrebarea dacă această critică este adevărată sau falsă, aş dori în acest punct să contracarez negativismul unora din escatologii amilenişti, trecând scurt în revistă, unele afirmaţii pozitive, făcute de teologii amilenişti. În acest fel vom putea vedea escatologia amilenistă în totalitatea sa, şi nu doar o anumită interpretare a mileniului din Apocalipsa 20.

Această schiţă va acoperi două domenii: unu, ce ne învaţă escatologia amilenistă cu privire la escatologia inaugurată, şi doi, ce ne învaţă cu referire la escatologia viitoare. Prin escatologie inaugurată, vreau să spun acel aspect al escatologiei, care este prezent acum, în era Evangheliei. Termenul de escatologie inaugurată este preferat celui de escatologie realizată, deoarece, în vreme ce primul dă dreptate faptului că marea incizie escatologică în istorie s-a făcut deja, nu respinge o dezvoltare ulterioară şi o împlinire finală a escatologiei în viitor. Când vorbim despre „escatologie inaugurată” spunem că pentru credinciosul Noului Testament, evenimente escatologice semnificative au început deja să se petreacă, în vreme ce altele sunt încă viitoare.

Cu privire la escatologia inaugurată, amilenismul afirmă următoarele:

  1. Hristos a câştigat victoria decisivă asupra păcatului, a morţii şi a lui Satan. Trăind o viaţă fără păcat şi murind pe cruce ca jertfă pentru plata păcatului nostru, Hristos a înfrânt păcatul. Murind şi înviind biruitor din mormânt, Hristos a învins moartea. Rezistând ispitelor diavolului, supunându-se perfect lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Lui, Hristos a dat o lovitură de moarte lui Satan şi îngerilor lui. Biruinţa lui Hristos a fost decisivă şi finală. Cea mai importantă zi din istorie, deci, nu este a doua venire a lui Hristos, care este încă viitoare, ci prima venire, care este în trecut. Datorită biruinţei lui Hristos, situaţiile finale ale istoriei au fost deja decise. Este doar o problemă de timp, până când acea victorie este adusă la împlinirea ei finală.
  2. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare. Amileniştii nu cred că împărăţia lui Dumnezeu este în primul rând una evreiască, ceea ce implică restaurarea literală a tronului lui David. Ei nu cred nici că datorită necredinţei evreilor în Ziua Domnului, Hristos a amânat stabilirea Împărăţiei la domnia Sa viitoare, pe pământ, în Mileniu. Amileniştii cred că Împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Hristos la vremea când era pe pământ, este operativă în istorie acum şi este destinată să fie descoperită în totalitate, în viaţa viitoare. Ei înţeleg Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind domnia lui Dumnezeu, activă şi dinamică în istoria omenirii, prin Isus Hristos. Scopul este de a răscumpăra poporul lui Dumnezeu din păcat şi puteri demonice şi să stabilească în final, noile ceruri şi noul pământ. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât domnia lui Dumnezeu în Hristos, peste întregul Lui univers creat.

Împărăţia lui Dumnezeu este deci o realitate prezentă şi o speranţă viitoare. Isus clar a învăţat că împărăţia era deja prezentă în timpul lucrării Sale pe pământ: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.” (Mt. 12:28, NIV). Când fariseii L-au întrebat pe Isus când vine Împărăţia lui Dumnezeu, El a răspuns „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:20-21). Dar Isus a mai învăţat pe oameni că este un sens în care Împărăţia lui Dumnezeu este încă viitoare, (Matei 7:21-23; 8:11-12) şi în parabolele escatologice ( cea cu masa de nuntă, talanţii, fecioarele înţelepte). Pavel de asemenea descrie Împărăţia ca fiind şi prezentă (Rom. 14:17; 1 Cor. 4:19-20; Col. 1:13-14) şi viitoare (1 Cor. 6:9; Gal. 5:21; Efes. 5:5; 2 Tim. 4:18).

Faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă într-un fel şi viitoare în alt fel, implică faptul că noi, subiecţii acestei Împărăţii trăim într-un fel de tensiune între „deja” şi „nu încă”. Suntem deja în Împărăţie, dar aşteptăm manifestarea ei deplină, avem deja binecuvântările ei, dar aşteptăm totala biruinţă. Deoarece nu este cunoscută vremea exactă când se va întoarce Hristos, Biserica trebuie să trăiască cu o senzaţie de iminenţă, realizând că sfârşitul istoriei poate fi foarte aproape. În acelaşi timp, Biserica trebuie să continue să planifice şi să lucreze pentru viitor, pe acest pământ prezent, care mai poate dura mult timp.

Între timp, Împărăţia lui Dumnezeu ne cere o totală dedicare faţă de Hristos şi cauza Lui. Trebuie să vedem viaţa şi realitatea în lumina scopului de răscumpărare nu numai individuală, ci a întregului univers. Aceasta implică, după cum a spus Abraham Kuyper, renumitul teolog şi om de stat olandez, că nu există nici un deget din univers despre care Hristos să nu fi spus „Este al Meu”.

Această dedicare totală implică mai mult, o filozofie creştină despre istorie: toată istoria trebuie văzută ca lucrarea scopului final al lui Dumnezeu. Această viziune a Împărăţiei include o filozofie creştină despre cultură: artă şi ştiinţă, care reflectă slava lui Dumnezeu şi care trebuie urmărite pentru lauda Lui. Viziunea Împărăţiei include şi o vedere creştină a vocaţiei: toate chemările sunt de la Dumnezeu şi ce facem în viaţa de zi cu zi, trebuie făcut pentru slava lui Dumnezeu, fie că este vorba de studiu, învăţare, predicare, afaceri, industrie sau casă.

O sursă comună de tensiune între evanghelicii de astăzi este întrebarea dacă biserica ar trebui să se preocupe în primul rând cu evanghelizarea sau activitatea socială şi politică. O viziune corectă despre Împărăţie ne va ajuta să ne păstrăm echilibrul cu privire la această întrebare. Să nu mai spunem că evanghelizarea – aducerea oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu – este una din lucrările esenţiale ale bisericii. Dar deoarece Împărăţia lui Dumnezeu cere o dedicare totală, Biserica trebuie să fie de asemenea preocupată vital cu implementarea principiilor creştine în orice domeniu al vieţii, inclusiv politic şi social. Evanghelizarea şi preocuparea socială nu trebuie considerate ca opţiuni între care creştinii să aleagă, ambele sunt esenţiale pentru supunerea faţă de Împărăţie.

  1. Deşi ultima zi este încă viitoare, acum suntem în zilele din urmă.

Acest aspect al escatologiei, care este adesea neglijat în cercurile evanghelice, este o parte esenţială a mesajului Noului Testament. Când spun „acum ne aflăm în zilele din urmă”, înţeleg expresia „zilele din urmă” nu ca timpul dinaintea venirii lui Hristos, ci ca o descriere a întregii ere dintre prima şi a doua venire a lui Hristos. Scriitorii Noului Testament erau conştienţi de faptul că ei deja trăiau zilele din urmă, la vremea când vorbeau sau scriau. Aceasta a fost menţionată specific de Petru în predica sa din ziua Pentecostului, când a citat profeţia lui Ioel, despre turnarea Duhului asupra tuturor, în zilele din urmă. (Fapte 2:16-17). El spune astfel „Suntem acum în zilele din urmă vestite de proorocul Ioel”. Pavel a spus acelaşi lucru când a descris pe credincioşii din zilele lui ca fiind cei „peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11). Şi apostolul Ioan a spus cititorilor săi că ei trăiesc deja „ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi într-adevăr despre o escatologie inaugurată, în vreme ce ne amintim că Biblia vorbeşte despre o împlinire finală a evenimentelor escatologice, în ceea ce Ioan numeşte „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44,54; 11:24; 12:48).

Faptul că trăim în zilele din urmă implică că gustăm deja începuturile binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „primele roade ale Duhului” (Rom. 8:23). Aceasta înseamnă că noi care suntem credincioşi nu trebuie să ne vedem ca şi păcătoşi neputincioşi, fără ajutor în faţa ispitei, ci ca noi făpturi în Hristos (2 Cor. 5:17), ca Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19) şi ca cei care şi-au răstignit firea pământească definitiv (Gal. 5:24), am dat la o parte firea veche şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou (Col. 3:9-10). Toate acestea implică a avea o imagine despre sine, ceea ce este în primul rând pozitiv, şi nu negativ. Implică şi a vedea pe alţi creştini, ca fiind în Hristos cu noi, pentru care trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu.

  1. Cât despre cei o mie de ani din Apocalipsa 20, acum suntem în mileniu. Mai devreme în capitol, au fost arătate dovezi pentru poziţia pe care mia de ani din Apocalipsa 20 o are de la prima venire a lui Hristos până înainte de a doua venire, când Satan va fi liber pentru scurtă vreme. Poziţia amilenistă cu privire la mileniul din Apoc. 20 implică faptul că creştinii care trăiesc acum se bucură de beneficiile mileniului acesta, deoarece Satan a fost legat pe durata aceasta. Cum am văzut, faptul că Satan este acum legat nu înseamnă că nu este activ în lumea de azi, dar că în această perioadă, el nu poate înşela naţiunile — adică nu poate preveni răspândirea Evangheliei. Legarea lui Satan în această perioadă, cu alte cuvinte face posibilă misiunea şi evanghelizarea. Acest fapt ar trebui cu siguranţă să fie o sursă de încurajare pentru biserica de pe pământ.

Amileniştii care spun că în această perioadă de o mie de ani, sufletele credincioşilor care au murit, trăiesc şi domnesc cu Hristos în cer, în vreme ce aşteaptă învierea trupurilor. Starea lor este deci una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi completă până ce trupurile lor nu vor fi înviate. Această învăţătură trebuie să aducă mângâiere celor care au pierdut pe cei dragi în Domnul.

Cu privire la escatologia viitoare, amileniştii afirmă următoarele:

  1. „Semnele vremurilor” au relevanţă prezentă şi viitoare. Amileniştii cred că întoarcerea lui Hristos va fi precedată de anumite semne: de exemplu, predicarea evangheliei tuturor naţiunilor, convertirea întregului Israel, marea apostazie, necazul cel mare şi venirea lui Antihrist. Aceste semne nu se referă exclusiv la vremea dinaintea întoarcerii lui Hristos. Ele au fost prezente într-un fel de la începutul erei creştine2 şi sunt prezente acum3. Aceasta înseamnă că trebuie să fim mereu gata pentru întoarcerea Domnului şi să nu alungăm din gândurile noastre niciodată prea departe întoarcerea lui Hristos în viitorul distant.

Amileniştii mai cred că aceste „semne ale vremurilor” vor avea o împlinire climatică finală înainte de întoarcerea lui Hristos. Împlinirea nu va avea forma unui fenomen total nou, ci o intensificare a semnelor deja prezente.

  1. A doua venire a lui Hristos va fi un eveniment singular. Amileniştii nu au baze scripturale pentru diviziunea dispensaţionalistă a celei de-a doua veniri a lui Hristos în două faze (numită uneori parousia şi apocalipsa), cu o perioadă de şapte ani între ele. Noi înţelegem revenirea lui Hristos ca fiind un eveniment singular.
  2. La vremea întoarcerii lui Hristos, va fi o înviere generală, a credincioşilor şi a necredincioşilor. Amileniştii resping învăţătura comună premilenară, că învierea credincioşilor şi cea a necredincioşilor vor fi separate de 1000 de ani. Ei resping şi părerea multor dispensaţionalişti că vor fi trei sau patru învieri (deoarece, la cele două învieri menţionate, dispensaţionaliştii spun că va fi o înviere a sfinţilor din necazul cel mare şi o înviere a credincioşilor care au murit în vremea mileniului). Noi nu găsim baze scripturale pentru aceste învieri multiple4.
  3. După înviere, credincioşii care sunt încă vii vor fi brusc transformaţi şi glorificaţi. Bazele unei astfel de învăţături sunt în ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 15:51-52: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.”
  4. „Răpirea” tuturor credincioşilor are loc acum. Credincioşii care tocmai au fost ridicaţi din morţi, împreună cu credincioşii care trăiesc şi au fost transformaţi, sunt acum duşi în nor, pentru a întâlni pe Domnul în văzduh (1 Tes. 4:17). Faptul că va exista o astfel de „răpire” ne învaţă Biblia clar. Dar am pus cuvântul răpire în ghilimele pentru a face distincţie între concepţia amilenistă despre răpire şi cea dispensaţionalistă. Dispensaţionalştii spun că după răpire, întreaga biserică va fi luată la cer pentru şapte ani, în vreme ce cei de pe pământ sunt în necazul cel mare.

Amileniştii nu văd nici o dovadă biblică pentru o astfel de perioadă de şapte ani sau pentru transferarea bisericii de pe pământ la cer, în acea perioadă. Trupurile înviate şi glorificate ale credincioşilor nu aparţin cerului, ci pământului. Cuvântul folosit „a se întâlni” din 1 Tesaloniceni 4:17 (apantesis) este un termen tehnic, folosit în vremea Noului testament, pentru a descrie o întâmpinare publică făcută de un oraş pentru un demnitar ce îl vizitează. Oamenii părăsesc oraşul pentru a se întâlni cu distinsul vizitator şi se întorc cu el în oraş5. Pe baza analogiei acestui cuvânt, ceea ce Pavel spune aici, este că credincioşii înviaţi şi transformaţi sunt duşi în nor, pentru a se întâlni cu Domnul care coboară, implicând faptul că după această întâlnire, ei vor veni cu El înapoi pe pământ.

  1. Acum urmează judecata finală. Unde dispensaţionalştii spun de obicei că vor fi cel puţin trei judecăţi separate, amileniştii nu sunt de acord. Ultimii văd dovezi biblice numai pentru Ziua Judecăţii, care va veni la vremea întoarcerii lui Hristos. Toţi oamenii Toţi oamenii trebuie să apară înaintea Scaunului de judecată a lui Hristos.

Scopul judecăţii finale nu este în primul rând de a determina destinul final al oamenilor, deoarece, la ac ea vreme, destinul lor a fost deja determinat, cu excepţia celor care încă sunt în viaţă la vremea întoarcerii lui Hristos. Ci, judecata va avea trei scopuri: unu, va revela glorificarea lui Dumnezeu în destinul final al fiecărei persoane, doi, va indica final şi public marea antiteză a istoriei dintre poporul lui Dumnezeu şi duşmanii lui Dumnezeu; şi trei, va revela gradul de răsplătire şi gradul de pedepsire pe care îl va primi fiecare.

  1. După judecată, vine starea finală. Necredincioşii şi toţi cei care L-au respins pe Hristos, îşi vor petrece eternitatea în iad, în vreme ce credincioşii vor intra în slava veşnică a noului pământ. Conceptul de pământ nou este atât de important pentru escatologia biblică, încât trebuie să ne gândim mai mult la el. Mulţi creştini cred despre ei că vor petrece veşnicia într-o eternitate eterică, în vreme ce Biblia ne învaţă clar că va fi un pământ nou. Când cartea Apocalipsei ne spune că oraşul cel Sfânt, noul Ierusalim, va veni din cer pe noul pământ (21:2), că Dumnezeu va locui cu oamenii (21:3) şi că tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în noul Ierusalim (22:3), ne învaţă în sens figurativ că în viaţa care va veni, cerul şi pământul nu vor mai fi separate, ci unite. În starea finală, credincioşii glorificaţi vor fi şi în cer şi pe noul pământ, deoarece ele vor fi una.

Când cineva păstrează clar în minte viziunea pământului cel nou, multe învăţături biblice încep să ia un model semnificativ. După cum am văzut, învierea trupului necesită un pământ nou. Semnificaţia cosmică a lucrării lui Hristos implică faptul că blestemul care a venit peste creaţie din cauza păcatului omului (Gen. 3:17-19) va fi îndepărtat (Rom. 8:19-22); această înnoire a creaţiei înseamnă că va fi un pământ nou. Biblia conţine promisiuni specifice despre pământul cel nou. Am privit deja la profeţia lui Isaia despre noul pământ, în 65:17 (vezi 66:22). Isus a promis că cei blânzi vor moşteni pământul (Matei 5:5). Petru vorbeşte de ceruri noi şi un pământ nou, în care credincioşii vor locui (2 Pet. 3:13). Şi bătrânii şi făpturile vii pe care le-a văzut Ioan în vedenia cerească din Apocalipsa 5 cântă un cântec de laudă Mielului biruitor, care are aceste cuvinte „Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:10).6

În lumina învăţăturilor biblice despre noul pământ, multe profeţii ale Vechiului Testament despre pământul Canaanului şi despre viitorul popor al lui Dumnezeu, îşi vor găsi locul. Din capitolul al patrulea al cărţii Evrei, vedem că Canaanul era un fel de odihnă sabatică a poporului lui Dumnezeu, în viaţa viitoare. Din epistola lui Pavel către Galateni, vedem că toţi cei ce sunt în Hristos sunt parte din sămânţa lui Avraam (Gal. 3:29). Când citim Geneza 17:8 („Ţie şi seminţei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.”), cu această înţelegere din Noul Testament care lărgeşte aceste concepte, vedem în ea o promisiune a unui pământ nou, ca pe o posesie veşnică a poporului lui Dumnezeu, nu numai a descendenţilor fizici ai lui Avraam. Şi când, în lumina acestei învăţături a Noului Testament, citim Amos 9:15 („Îi voi sădi în ţara lor, şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!”) nu ne simţim obligaţi să restrângem sensul acestor cuvinte numai la naţiunea Israel şi la Palestina. Le înţelegem ca fiind o profeţie a locului veşnic al poporului lui Dumnezeu, neamuri şi evrei, pe noul pământ, de genul Canaanului. Amileniştii nu poziţionează un mileniu pământesc pentru a aduce împlinirea profeţiilor de acest gen; ei văd astfel de profeţii ca arătând spre viitorul glorios şi veşnic care îi aşteaptă pe poporul lui Dumnezeu.

Când premileniştii îi provoacă pe amilenişti cu învăţătura despre o împărăţie viitoare, care este doar spirituală şi care nu are nimic de-a face cu pământul, ei nu reprezintă vederea amilenistă în mod corect. Amileniştii cred că profeţiile Vechiului Testament, care prevestesc că pământul promis va fi posesia veşnică a poporului lui Dumnezeu, că lupul va locui cu mielul şi că pământul va fi atât de plin de cunoaşterea Domnului, la fel cum marea este plină de apă, vor fi împlinite nu numai pentru 1000 de ani, ci pentru veşnicie! Această interpretare, noi credem că ne oferă o înţelegere mai bogată, mai largă şi mai relevantă a acestor profeţii, decât cea care restrânge sensul lor la descrierea unui mileniu pe pământ, care va preceda starea finală.

Unele implicaţii ale escatologiei amileniste

Care sunt, în concluzie, unele implicaţii ale escatologiei amileniste pentru înţelegerea noastră teologică? Să vă menţionez patru din ele:

  1. Ce leagă Vechiul şi Noul Testament împreună este unitatea legământului harului. Amileniştii nu cred că istoria sacră va fi divizată într-o serie de dispensaţii distincte şi disparate, dar văd un singur legământ al harului, de-a lungul întregii istorii. Acest legământ al harului este în efect azi şi va avea punctul culminant în locuirea veşnică a lui Dumnezeu cu poporul Său răscumpărat, pe noul pământ.
  2. Împărăţia lui Dumnezeu este centrală în istoria umană. Această împărăţie a fost prevestită şi se pregăteau pentru ea în vremea Vechiului Testament, a fost stabilită pe pământ de Isus Hristos, a fost extinsă şi în vremea NT şi în istoria subsecventă a bisericii şi în final, se va împlini în viaţa ce va veni.
  3. Isus Hristos este Domnul istoriei. Aceasta înseamnă că toată istoria este sub controlul lui Hristos şi se va dovedi în final a fi subsecventă scopului Său. Trebuie deci să ne preocupe nu numai bucuria binecuvântărilor salvării noastre, ci şi slujirea cu bucurie a lui Hristos, ca Domn în toate zonele vieţii noastre.
  4. Toată istoria merge spre un ţel: răscumpărarea totală a universului. Istoria nu este lipsită de sens. Deşi nu putem discerne întotdeauna sensul fiecărui eveniment istoric, cunoaştem care va fi rezultatul istoriei. Abia aşteptăm noul pământ, ca o parte a universului înnoit, în care creaţia cea bună a lui Dumnezeu va realiza final şi total, scopul pentru care El a chemat-o în existenţă: glorificarea Numelui Său.

Toate acestea implică cu privire la istoria lumii, faptul că amileniştii adoptă o poziţie de optimism sobru şi realist. A crede în regula prezentă a lui Hristos, în prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi în mişcarea istoriei spre un scop, însoţit de o recunoaştere reală a prezenţei păcatului în această lume şi creşterea dezvoltării regatului răului. Escatologia amilenistă aşteaptă o culminare a apostaziei şi un necaz prin apariţia finală a unui Anticrist înainte de venirea lui Hristos. Amileniştii nu se aşteaptă să vadă societatea perfectă realizată în vremea aceasta.

Deoarece cunoaştem că victoria lui Hristos asupra răului a fost decisivă şi Hristos este acum pe tron, starea dominantă a escatologiei amileniste este una de optimism — optimism creştin. Aceasta înseamnă că noi nu vedem o criză mondială dincolo de ajutor şi nici o modă socială ca fiind absolut ireversibilă. Înseamnă că trăim în speranţă – o speranţă ce stă pe baza credinţei şi care se exprimă pe sine, în dragoste.

Escatologia amilenistă ne oferă un punct de vedere realist, optimist cu privire la lume şi viaţă. Este o escatologie incitantă, provocatoare. Este o escatologie care ne oferă o viziune inspiratoare cu privire la Domnia lui Hristos peste istorie şi a triumfului final al Împărăţiei Sale.

–––––––––––––––––––––––––––

Note

Vezi Anthony A. Hoekema, The Christian Looks at Himself (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1975).

Note, de exemplu, cum ne spune Ioan că duhul lui Anticrist este deja în lume azi (1 Ioan 4:3).

  1. C. Berkouwer, în cartea recentă, The Return of Christ (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1972), arată cum Biblia ne cere să ne gândim la „semnele vremurilor”, ca fiind relevante în era creştină (pp. 235.59).

Dovada biblică pentru o singură înviere generală a fost dată în expunerea de mai sus a Apoc. 20:1-6. Pentru dovezi adiţionale împotriva unei învieri multiple, vezi L. Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1941), pp. 724-27.

Gerhard Kittel, ed., Theological Dictionary of the New Testament, trans. and ed. Geoffrey Bromiley (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1964), I, 380-81.

Vezi excelentul capitol cu privire la noul pământ în Berkouwer, pp. 211-34.

––––––––––––––––––––––––––-

Autor

Anthony A. Hoekema s-a născut în Olanda şi a emigrat în SUA în anul 1923. A mers la Calvin College (A.B.), University of Michigan (M.A.), Calvin Theological seminary (Th.B.) şi Princeton Theological seminary (Th.D., 1953). După ce a slujit ca lucrător la mai multe biserici reformate (1944-56) a devenit Associate Professor Bible la Calvin College (1956-58). Din 1958 până în 1979, când s-a retras, a fost profesor la Systematic Theology la Calvin Theological Seminary în Grand Rapids, Michigan. Profesor Hoekema a petrecut doi ani sabatici la Cambridge, Anglia (1965-66, 1973-74) şi a scris The Four Major Cults (1963), What about Tongue-Speaking? (1966), Holy Spirit Baptism (1972), The Bible and the Future (1979) şi a contribuit la The Meaning of the Millennium de unde au fost luate aceste articole. (1977).

courtesy of http://the-highway.com/

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica1_iun09.htm

Coronavirus Franța: Numărul zilnic al noilor infectări depășește pragul de 3.000 pentru a doua zi consecutiv de N.O. HotNews.ro

download - Copie

Duminică, 16 august 2020, 20:38 Actualitate | Coronavirus

Coronavirus Franta
Foto: Profimedia Images

Coronavirus Franta

Ministerul francez al Sănătății a raportat duminică 3.015 noi cazuri de coronavirus în ultimele 24 de ore, relatează Reuters. Este a doua zi la rând când bilanțul zilnic depășește pragul de 3.000.

Cu toate acestea, bilanțul zilnic este sub bilanțul de sâmbătă, când au fost raportate 3.310, când a fost atins un record de cazuri după relaxarea restricțiilor.

Guvernul francez a decretat vineri Parisul, Marsilia și zonele limitrofe zone de risc maxim privind coronavirusul, acordând autorităților locale puteri sporite pentru a combate răspândirea epidemiei.

Decizia guvernului vine în contextul în care Franța se confruntă cu o creștere a numărului de infecții în ultimele două săptămâni.

Joi, autoritățile au raportat 2.500 de cazuri noi, un bilanț care nu a mai fost înregistrat din aprilie când țara se afla în carantină, la fel ca majoritatea statelor europene.

Ulterior, adunările de peste 10 persoane au fost interzise la Paris dacă nu este garantată distanțarea fizică.

Scorul pe care Băsescu susține că-l va obține la Primărie. „Vom vedea dacă asta va fi suficient”

Subiectele zilei

Duminica, 16 August 2020

PSD depune luni moțiunea de cenzură. Câți parlamentari au semnat-o

Președintele interimar al PSD, Marcel Ciolacu, a anunțat că în cursul zilei de luni va fi depusă moțiunea de cenzură la adresa Cabinetului Orban, document care se intitulează „Guvernul PNL
citeste tot articolul
Orban întrebat despre racolările făcute de PNL: ?„Nu cunosc detalii legate de acest subiect”

În plină ofensivă a liberalilor de racolare a primarilor, președintele partidului, Ludovic Orban, susține că nu cunoaște detalii despre subiect. Demersul PNL a fost criticat recent de
citeste tot articolul
VIDEO Marșul Libertății în Belarus: Sute de mii de oameni au cerut plecarea ”ultimului dictator” de la putere / Lukașenko acuză NATO că mobilizează militari la granița sa

Sute de mii de persoane au ieșit în marș pentru a protesta împotriva puterii la Minsk, în timp ce muncitori au fost aduși cu forța pentru o demonstrație pro-guvernamentală, în
citeste tot articolul
Sondaj: Nicușor Dan în pole position în cursa pentru Primăria Capitalei. Ce șanse are Gabriela Firea / Profilul votanților celor doi candidați

Nicușor Dan conduce în preferințele electoratului din București, având prima șansă în cursa cu Gabriela Firea, relevă un sondaj Cult Market Research, realizat la comanda Konrad
citeste tot articolul
Ambasada Chinei în România se opune excluderii unor companii în domeniul 5G în lipsa unor motive bazate pe tehnologie și standarde: Faptele și știința ar trebui să fie criteriile de bază în securitatea rețelelor 5G

Ambasada Chinei în România a anunțat duminică faptul că se opune excluderii unor companii în domeniul 5G în lipsa unor motive bazate pe fapte, tehnologie și standarde,
citeste tot articolul
Coronavirus Franța: Numărul zilnic al noilor infectări depășește pragul de 3.000 pentru a doua zi consecutiv

Ministerul francez al Sănătății a raportat duminică 3.015 noi cazuri de coronavirus în ultimele 24 de ore, relatează Reuters. Este a doua zi la rând când bilanțul zilnic depășește
citeste tot articolul
Caz incredibil la Arad: Un bărbat a fost salvat de la înec de doi pescari care au crezut inițial că au prins un pește uriaș

?Doi pescari din județul Arad au salvat de la înec, în noaptea de sâmbătă spre duminică, un bărbat cu handicap locomotor care a căzut dintr-o barcă și a fost purtat de curenți
citeste tot articolul
DIICOT: Grupare infracțională condusă de un fost angajat MAI, prinsă în flagrant. Oameni de afaceri erau interceptați și șantajați

Procurorii DIICOT au prins în flagrant membrii unei grupări infracționale, condusă de un fost angajat al MAI, scrie Agerpres. Aceștia șantajau oameni de afaceri, pe care îi interceptau
citeste tot articolul
Coronavirus în România: 1.087 de noi cazuri de COVID-19 raportate în ultimele 24 de ore, după 11.846 de teste

Alte 1.087 de noi cazuri de COVID-19 au fost raportate în ultimele 24 de ore în România, bilanțul ajungând la 70.461, potrivit datelor publicate duminică de Grupul de
citeste tot articolul
Prefectul Buzăului, confirmat cu Covid-19: Virusul nu iartă pe nimeni / Fac apel la responsabilitate pentru toți cetățenii

Prefectul județului Buzău, Leonard Dimian, a anunțat, duminică, pe contul de Facebook că a fost confirmat cu noul coronavius. Prefectul a avut simptome ușoare, s-a testat sâmbătă, iar duminică a
citeste tot articolul
Scorul pe care Băsescu susține că-l va obține la Primărie. „Vom vedea dacă asta va fi suficient”

Traian Băsescu estimează că va obține peste 30% dintre voturile bucureștenilor la alegerile pentru primăria Capitalei, cursă în care s-a înscris oficial duminică
citeste tot articolul
Trump spune că va analiza cu ”foarte multă seriozitate” grațierea lui Snowden

Președintele american Donald Trump „va arunca un ochi” asupra unei posibile grațieri a lui Edward Snowden, fost angajat al serviciilor de informații americane inculpat pentru spionaj, a
citeste tot articolul
Membri ai clanului Duduianu, dați în urmărire. Măsura dispusă în dosarul sanțajării maneliștilor

Doi membri ai clanului Duduianu au fost dați în urmărire generală după ce pe numele lor au fost emise mandate de arestare preventivă în lipsă, în dosarul santajării maneliștilor. Pe
citeste tot articolul
Noi controverse: Contribuie fumul de țigară la răspândirea Covid-19?

Guvernul spaniol a interzis fumatul pe străzi și terase pentru a limita răspândirea noului coronavirus. Unii medici susțin că această măsură este necesară, în timp ce alții au rezerve
citeste tot articolul
Simona Halep a anunțat când va lua o decizie privind participarea la US Open

Simona Halep a anunțat, după ce a câștigat Praga Open, când va lua o decizie privind participarea ei la US Open.
citeste tot articolul
„Caia și Bejan. Călătorii”. Episodul 9. Liban: Ce găsești dincolo de catastrofe și crize sociale, plus povestea lui Pepe Abed, părintele petrecerilor de plajă

https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24234372-coronavirus-franta-numarul-zilnic-infectari-depaseste-pragul-3-000-pentru-doua-consecutiv.htm?c

ESCATOLOGIE

download - Copie

Escatologie–despre lucrarile sfirsitului

Noi credem ca Isus a initiat perioada numita „zilele din urma,” atunci cind a venit in ieslea din Betleem. El a promis ca se va intoarce, Ioan 14:3, aceasta intoarcere poate surveni in orice clipa. In clipa revenirii Sale, Domnul Isus va incepe mult profetita „Zi a Domnului,” prin rapirea bisericii (1 Tes 4:16-17). In acel moment, biserica, trupul Lui Cristos va fi luata in cer pentru desavirsirea mintuirii lor (Filipeni 1:6), pentru a sta inaintea Scaunului de judecata al Lui Cristos (2 Cor 5:10), si
pentru „ospatul nuntii Mielului,” (Apoc 19:7).

Dup Rapire, pe pamint va urma o perioada de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pamint. Anticrist va semna un tratat de pace cu Israelul (Dan 9:27), dar legamitul de pace nu va avea durabilitate. Pamintul va experimenta un timp de judecata si de minie de necomparat cu orice alta perioada din istoria omenirii, scopul fiind redobindirea pamintului pentru imparatia Lui Dumnezeu (1 Tes 1:10; Apoc 1:5).

Multi se vor intoarce la Domnul in acest timp de necaz sub influenta predicarii de catre cei doi martori din Apocalipsa 11:3, si a celor 144,000 de evanghelisti evrei (Apoc 7). Trei serii de judecati devastatoare vor veni asupra pamintului, iar la jumatatea necazului, Anticristul va rupe tratatul de pace facut cu Israel, intorcindu-se asupra lui Israel cu o furie aprinsa (Daniel 9:27).

Noi credem ca Domnul Isus va veni la sfirsitul perioadei de necaz impreuna cu sfintii pentru a nimici pe vrajmasii Lui si pentru a intemeia imparatia de o mie de ani (Apoc 19:11-16; 20:4).

Diavolul va fi legat in timpul Mileniului, iar Cristos va domni in deplina dreptate (Apoc 20:4). Locuitorii imparatiei vor fi sfintii Vechiului Testament (Gen 13:15); sfintii ce-au supravetuit necazul cel mare (Is 60:3); si biserica care va domni impreuna cu Domnul Isus (Apoc 3:21).

Dupa cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat si- va aduna o armata sa lupte din nou impotriva Lui Dumnezeu (Apoc 20:7-9). Acest lucru va dovedi cu priosinta depravarea omului, si-l va lasa fara scuze fata de o asa cadere chiar in cele mai ideale conditii. Isus Hristos va zdrobi aceasta armata si pe Satan (Apoc. 20:9-10) si imediat dupa aceea va incepe judecata finala in fata marelui tron alb de judecata, unde toti cei ce-au murit fara sa fie mintuiti vor fi condamnati si aruncati in iazul de foc pentru toata vesnicia (Apoc. 20:12-15).

Cerul si pamintul actual vor fi dizolvate, si un cer nou si pa mint nou vor fi facute, unde va locui neprihanirea. Acest lucru va marca inceputul starii eterne, in care toti rascumparatii din toate vremurile se vor bucura pentru vesnicie de prezenta lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13; Apoc. 20-22).

Concluzie

 Noi credem ca toate acestea pentru ca asa sint scrise in Biblia si Biblia este cuvintul Lui Dumnezeu, fara greseala sau eroare. Ne incredem in Dumnezeul care a creat tot ce exista si a lasat pe Fiul Lui sa moara pentru pacatele noastre. Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intii. Fara ca El sa ne fi iubit, noi ramineam morti si condamnati pentru vesnicie, dar slavit sa fie El, ca la vremea potrivita , Hristos a murit pentru noi! In lume nu sintem orfani, ci avem pe Duhul Sfint, Mingiietorul, cu noi. Credem toate acestea, dar stim ca nu toti cei ce le cred vor fi mintuiti.

Noi credem ca un crestin adevarat traieste ceea ce crede. Trairea zilnica este dovada ca sintem sau nu ceea ce pretindem ca sintem. De aceea, dati-va toate silintele nu numai sa credeti, ci sa si impliniti ceea ce spune Cuvintul Lui Dumnezeu, si asa putem astepta fericita noastra nadejde si aratarea Marelui nostru Mintuitor  si Domn.

O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

ROLUL FEMEII ÎN BISERICĂ 1 Corinteni 14:34 – “Tăcerea” în biserică de Wayne Jackson

download - Copie

Christian Courier: Note
vineri, februarie 1, 2002

Termenul “să tacă” din 1 Cor 14:34 este adesea înţeles greşit şi aplicat greşit. Trebuie o femeie să fie „tăcută” în biserică?

Cu câţiva ani în urmă, s-a ridicat o fracţiune în biserică, care susţinea că este un păcat ca femeile să-i înveţe Biblia pe copii în clasă, când biserica se adună. Această practică, spuneau ei, încalcă instrucţiunile lui Pavel pentru femei de a „tăcea” în biserici (1 Cor. 14:34).

Unii din vechii participanţi la discuţii au răspuns acestui argument în această manieră. Ei susţineau că grecescul sigao („a păstra tăcerea”) cerea absolută tăcere  – nici un sunet. Din moment ce o astfel de interdicţie este nepotrivit cu hotărârile privind întrunirile obişnuite ale bisericii, ex. cântatul, ei au raţionat că 1 Corint. 14:34 nu are a face cu întrunirile normale a le bisericii, deci, acest context nu se aplică în vremea noastră. Prin acest raţionament, ei evitau un conflict cu 1 Corint. 14:34.

Unii, astăzi, aduc acelaşi argument  – dar cu un scop diferit. Ei vor un rol extins pentru femeile din congregaţie. Dar şi ei văd 1 Corint. 14:34 ca un obstacol; deci, contextul este din nou îndepărtat ca irelevant. Argumentul nu era solid în trecut (în ciuda numelor respectabile asociate cu el) şi este la fel de eronat şi astăzi.

Întregul caz se învârte în jurul sensului verbului grecesc sigao. Acest cuvânt niciodată nu a cerut o tăcere absolută, necalificată. Mai degrabă, natura tăcerii este determinată de context.

Verbul sigao nu este găsit frecvent în Biblie  – de 19 ori în grecescul Vechi Testament, şi mai puţin de o duzină de ori în Noul Testament. O examinare atentă a termenului arată contextul care identifică natura „tăcerii” luată în considerare.

De exemplu, când Izraeliţii, urmăriţi de egipteni, au ajuns la Marea Roşie, ei erau terifiaţi; s-au plâns lui Moise. El le-a spus că Iehova se va lupta pentru ei; ei trebuiau doar să-şi „ocupe locurile”, şi să fie tăcuţi (Ex. 14:14). Aceasta evident nu însemna că li se interzicea să mai vorbească; ci să înceteze cu murmurele lor necredincioase.

Când David descrie anumite greutăţi  – cum el „a păstrat tăcerea” (Psa. 32:3) – el nu vorbea de liniştea generală, ci de linişte în ceea ce priveşte păcatul lui.

După ce apostolii au fost martorii scenei schimbării la faţă, ei au „păstrat tăcerea” , adică au rămas tăcuţi (Luca. 9:36). Aceasta nu înseamnă că nu au mai vorbit deloc. Ci că nu au discutat cu ceilalţi ce au văzut pe munte.

Acum la 1 Corint. 14. Verbul  sigao este folosit de trei ori în acest capitol.

Unul care are darul limbilor trebuie să păstreze tăcere dacă nu are  un interpret pentru a-l folosi în faţa audienţei. (28). Dacă un frate vorbeşte şi altul primeşte o descoperire curentă, primul trebuie să tacă. (30). În final, femeile trebuie să tacă. (34).

Primele două interdicţii cer tăcerea numai în cauzele discutate. Ele nu interzic acelor bărbaţi să vorbească, în alte cazuri, concordant cu obligaţiile lor divine.

Aceasta nu cere ca o femeie să tacă absolut în biserică. Ci, în armonie cu ceea ce ne învaţă apostolul în altă parte (1 Tim. 2:12), femeia nu trebuie să vorbească sau să înveţe în alt mod care încalcă rolul ei de gen. Ea nu trebuie să ocupe o poziţie de învăţător public, o astfel de capacitate de a sta înaintea bisericii şi de a avea activitate ca învăţător (sau colaborator) al unui grup ce este format din bărbaţi adulţi. În asumarea acestei capacităţi oficiale, ea a păşit dincolo de sfera ei autorizată şi încalcă Scriptura.

Deci, marchează „tăcere” în versetul 34. Trage săgeţi înapoi la versetele 28, 30, şi notează: Tăcere nu absolută, ci în funcţie de context. 

http://www.voxdeibaptist.org/silence_in_the_church_trd.htm

Rolul femeii în Biserică  de Wayne Jackson

download - Copie

Curierul Creştin: Arhive Joi, 16 martie, 2000

Învaţă Biblia că există roluri diferite pentru bărbaţi şi pentru femei în schema planului lui Dumnezeu pentru biserică?

„Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Geneza 2:7)

„Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18)

„Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi, Femeie, pentru că a fost luată din Om.” (Geneza 2:21-23)

Anticilor rabini iudaici le plăceau să spună că „Dumnezeu nu a făcut-o pe femeie din cap, pentru ca ea să nu devină mândră; nici din ochi, pentru ca ea să nu poftească; nici din ureche, pentru ca ea să nu fie curioasă; nici din inimă, pentru ca ea să nu fie geloasă; nici din mână, pentru ca ea să nu fie lacomă; nici din picior, pentru ca ea să nu fie băgăcioasă; ci din coastă, care a fost întotdeauna acoperită,” (Edersheim, 1957, 146) indicând modestia care trebuie să o caracterizeze.

Portretul divin al femeii, aşa cum este pictat în pânzele Biblice, este într-adevăr remarcabil. Naraţiunea din Geneza oferă impresia că Eva, ca şi apogeu al săptămânii creatoare, a fost o bijuterie culminantă în lucrul manual al lui Iehova.

Rătăcind prin coridoarele istoriei Vechiului Testament eşti împrospătat de întâlnirea cu Sara, Rebeca, Lea, Rahela, Miriam, Debora, Abigail, Rut, Estera, şi alte femei nobile. Astfel a putut apostolul Petru să ne îndrepte atenţia spre acele „femei sfinte” care odinioară au „nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3:5).

Dar numele feminine care împodobesc Noul Testament nu sunt mai puţin strălucite. Numele acelor femei care i-au slujit Stăpânului, şi mai târziu acele care au slujit cu deosebire în biserică, au devenit proverbiale.

Situaţia critică a femeii din antichitate

Pentru a aprecia rolul femeilor din Noul Testament, trebuie să considerăm prin contrast situaţia critică a femeii în antichitate aşa cum era ea în lume în general.

În lumea greacă antică, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor. Aristotel a privit femeile ca fiind undeva între sclavi şi oameni liberi. Soţiile trăiau vieţi de izolare şi de sclavie practică.

În Roma, femeile se bucurau de o libertate practică mai mare decât în Grecia, deşi nu legal, dar imoralitatea era violentă. Castitatea şi modestia erau practic necunoscute printre femei (observaţi referirea lui Pavel la lesbianism în Romani 1:26). Soţiile erau cu adevărat persoane de clasa a doua; mai multă onoare se arăta faţă de amanta bărbatului decât faţă de soţia sa.

Deşi opinia iudaică despre femeie din timpul lui Hristos avea nevoie de o îmbunătăţire considerabilă – rugăciunea de dimineaţă a unui bărbat exprima mulţumiri lui Dumnezeu că cel ce se ruga nu este nici unul dintre Neamuri, nici un sclav, sau o femeie – astfel de atitudini erau rezultatul influenţelor păgâne.

În timp ce femeile erau într-un fel inferioare din punct de vedere legal sub legea lui Moise, practic vorbind, soţiile şi mamele din Israel se bucurau de cea mai mare demnitate. Mamele trebuiau onorate (Exod 20:12) şi răzvrătirea împotriva mamei sau arătarea unei lipse de respect faţă de ea era o ofensă foarte serioasă şi putea să fie pedepsită cu moartea (Deuteronom 21:18; 27:16).

„Deşi femeia evreică era sub autoritatea tatălui ei şi mai târziu a soţului ei, ea se bucura de o libertate considerabilă şi nu era închisă în harem … Deşi în mod obişnuit femeile nu moşteneau proprietatea, în cazul unei case fără băieţi, fiicele puteau moşteni (Numeri 27). Aceasta era o lume a bărbatului, dar legea evreiască proteja persoana femeii. Violul era pedepsit. Prostituţia era interzisă” (Lewis, 425).

Edersheim a punctat faptul că soţul evreu „era obligat să o iubească şi să o stimeze pe soţia sa, să o susţină în mângâiere, să o răscumpere dacă ea a fost vândută ca sclavă, şi să o îngroape, cu această ocazie chiar şi cel mai sărac trebuia să aducă cel puţin două fluiere de jale şi o bocitoare. El trebuia să o trateze pe soţia sa cu politeţe, pentru că lacrimile ei chemau jos răzbunarea Divină” (nedatat, 270).

Dacă se obiectează că practica poligamiei din Vechiul Testament, alături de uşurinţa divorţului pentru bărbaţi, o puneau pe femeie într-o stare de defavorabilă, se poate răspunde că astfel de chestiuni au fost tolerate în acea dispensaţie a „luminii lunii” datorată „împietririi” inimilor din Israel (Matei 19:8), şi urmau să fie desfiinţate prin introducerea sistemului „mai bun.”

Femeile în Noul Testament

Primul capitol din Noul Testament prevesteşte statutul care urma să fie acordat femeilor sub legea lui Hristos; acolo, se face referire la patru femei în catalogul ancestral al Domnului. Deşi practica menţionării femeilor în astfel de liste este în întregime necunoscută, ea este, în cuvintele lui A. B. Bruce, „neobişnuită dintr-un punct de vedere genealogic” (62).

Pavel a afirmat că „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie …” (Galateni 4:4). Naşterea lui Isus prin fecioara Maria a fost punctul de cotitură în istoria umană pentru femei.

Mântuitorul a sfidat deschis atitudinile din zilele Sale în tratarea Sa în mod frecvent cu femeile. El a conversat cu o femeie la fântâna lui Iacov (o Samariteană la acea fântână!), un lucru care i-a şocat chiar şi pe ucenici (Ioan 4:27). El a refuzat să se plece la presiunile Fariseilor ca să evite femeia păcătoasă care a uns şi a sărutat picioarele Sale sfinte (Luca 7:36). Femeile evlavioase erau în numărul celor care i-au slujit lui Hristos (Luca 8:3), unele dintre ele L-au însoţit chiar la piciorul crucii (Ioan 19:25).

Deşi rolurile unor femei specifice din Noul Testament vor fi discutate mai târziu în această prezentare, este important în acest punct să notăm câteva consideraţii generale.

  1. Sub legea lui Hristos, bărbatul şi femeia sunt obligaţi în mod egal în legea căsătoriei; nici soţul şi nici soţia nu trebuie să se depărteze faţă de celălalt (1 Corinteni 7:11). Dar dacă un soţ (ca în cazul unui necredincios) îşi părăseşte soţia sa, ea nu este legată (ca un sclav) (Arndt & Gingrich, 1957, 205) să îl urmeze pe dezertor (1 Corinteni 7:15). Şi în cazul infidelităţii în căsătorie, femeii i se dă privilegiul egal de a divorţa şi de a se recăsători (conform Matei 19:9; Marcu 10:11, 12).
  2. Inspiraţia subliniază în mod clar dependenţa mutuală a bărbaţilor şi a femeilor în Hristos. Pavel spune, „Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.” (1 Corinteni 11:11). Nici unul nu este complet fără celălalt.
  3. În problema mântuirii, amândoi stau pe o poziţie egală înaintea lui Dumnezeu. Pavel spune în legătură cu cei care au ascultat evanghelia: „…nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.” (Galateni 3:28). Totuşi, aşa cum observă Profesorul Colin Brown:

„Totuşi, aceasta nu o chemare de a desfiinţa toate relaţiile pământeşti. Mai degrabă, ea pune aceste relaţii în perspectiva istoriei mântuirii. Aşa cum continuă Pavel să spună, „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29; conform şi lui Romani 10:2). Toţi cei care sunt în Hristos au acelaşi statut înaintea lui Dumnezeu; dar ei nu au în mod necesar aceeaşi funcţie” (570). Galateni 3:28 este cu siguranţă în armonie cu 1 Petru 3:7 care afirmă clar că femeile sunt „unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii.”

  1. Noul Testament autorizează femeii un domeniu de autoritate în casă. Văduvele tinere sunt sfătuite să se căsătorească, să crească copii, şi „să fie gospodine la casa lor” (1 Timotei 5:14).

Lenski spune: „„A conduce casa” înseamnă că soţia şi mama fiind acasă, să administreze treburile gospodăriei. Acesta este domeniul şi regiunea femeii, în care nici un bărbat nu poate concura cu ea. Măreţia şi importanţa sa ar trebui să fie ţinută ca fiind sfera intenţionată în mod divin pentru femeie, în care toate calităţile şi darurile sale feminine îşi găsesc rolul deplin şi cea mai fericită satisfacere” (676).

Desigur, aceasta nu indică faptul că autoritatea femeii în cămin o egalează pe cea a bărbatului. El este capul soţiei şi ea trebuie să fie binevoitoare în supunerea faţă de el (Efeseni 5:22, 23). Totuşi, el ar trebui să îi îngăduie în mod iubitor să îşi exercite autoritatea în administrarea chestiunilor casnice, pentru că Dumnezeu a rânduit aceasta.

Un istoric a observat că „Felul în care Biserica a început să ridice femeia în privilegiu şi speranţă a fost una dintre cele mai promptă şi mai frumoasă transformare din acea pacoste de păgânism. Prea mult în întuneric, ea a fost ajutată în lumina soarelui” (Hurst, 146).

O astfel de transformare a impresionat chiar şi lumea păgână; Libanius, un scriitor păgân, a exclamat: „Ce femei au aceşti creştini!”

Subordonarea divină a femeii

Prin proiectul divin, bărbatul trebuie să fie „capul” femeii – în societate, în biserică, şi în cămin (1 Corinteni 11:3; Efeseni 5:22–24). Această gradare a autorităţii se bazează pe două temelii: prima, alcătuirea originală a sexelor aşa cum au fost create; şi a doua, rolul femeii în Cădere.

Cu privire la primul lucru, Biblia ne învaţă că:

  1. Femeia a fost făcută ca un ajutor pentru bărbat – nu invers (Geneza 2:18, 20).
  2. Pavel a scris: „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (1 Corinteni 11:8, 9).
  3. Şi din nou, „Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.” (1 Timotei 2:13).

Cât despre rolul femeii în Cădere, ea a crezut minciuna lui Satan că ea ar putea deveni ca şi Dumnezeu, şi de aici, ea a fost „ademenită” (Geneza 3:13; 2 Corinteni 11:3) sau „înşelată” (1 Timotei 2:14), în timp ce Adam, fără a se trudi sub o astfel de înşelăciune (1 Timotei 2:14), a păcătuit datorită slăbiciunii sale pentru femeie (Geneza 3:12). Astfel, supunerea femeii a fost mărită după căderea ei (Geneza 3:16).

Aceste fapte nu sugerează faptul că femeia este inferioară bărbatului, ci ele au înţelesul (pentru cei care respectă mărturia Scripturii) că ea este subordonată în rang bărbatului. Trebuie să subliniem că aşa cum supunerea lui Hristos faţă de Tatăl nu a implicat o pierdere a demnităţii (Filipeni 2:5–11), la fel este şi în cazul supunerii femeii faţă de bărbat. Deci, aşa cum vom observa, datorită acestor fapte istorice, sfera activităţii femeii a fost limitată în mod divin.

„Emanciparea” femeilor sau Cuvântul lui Dumnezeu?

Aşa cum se spune, „De la coasta lui Adam la Emanciparea Femeilor, tu ai străbătut o cale lungă, bebeluş.” Într-adevăr! Unii au mers o distanţă considerabilă de la Cuvântul lui Dumnezeu!

Orice mişcare semnificativă din societate se va face simţită în final, în biserică. Fenomenul „eliberării femeilor” nu este o excepţie. Există unii care protestează în biserică asupra faptului că femeile ar trebui să-şi dea jos jugul dominaţiei masculine şi să îşi pretindă locul lor de drept în trupul lui Hristos. Unii sugerează că femeile pot fi presbiteri, predicatoare şi conducătoare în închinarea publică.

Au existat două abordări esenţiale ale acestei probleme. Unii au adoptat o poziţie complet infidelă afirmând că anumite „pasaje problematice” din Noul Testament sunt doar rezultatul daunelor fariseice şi rabine care reflectă ignoranţa din trecut din secolul întâi, şi astfel, ele nu sunt autoritare pentru biserica de azi. Alţii, încercând să adopte o poziţie mai conservatoare, pretind că nu există nici un suport Biblic pentru egalitatea feminină în rolurile de conducere.

Totuşi, povara acestei prezentări este să arate că nu există nici o autoritate Scripturală pentru femeile presbiter, femeile predicatoare, sau femeile conducătoare în închinare.

Mai întâi este necesar să ne trudim asupra punctului că nici o femeie nu este autorizată să slujească în poziţia de presbiter, Biblia este evidentă în această privinţă. Presbiterul trebuie să fie „soţul [grecescul aner, înseamnă bărbat, se opune unei femei] (Arndt & Gingrich, 65) unei singure neveste” (Tit 1:6; 1 Timotei 3:2). „Femeile bătrâne” (presbuteras) din 1 Timotei 5:2 (conform Tit 2:3) sunt simplu femei mai bătrâne în contrast cu cele tinere (neoterous), şi nu conducătoare bisericeşti.

În al doilea rând, Noul Testament nu autorizează misiunea (publică de predicare) a unei femei, ci mai degrabă interzice aceasta. Probabil cel mai eficient mod de abordare al acestui subiect este să examinăm unele dintre argumentele care circulă în sprijinul femeilor predicatoare.

Femeile prorociţe din Noul Testament (Fapte 2:18; 21:9; 1 Corinteni 11:5).

Se presupune că prorocia era predicare, de aici rezultă că femeile din primul secol au predicat. Cuvântul „profeţie” este format din două rădăcini greceşti, pro (în viitor), şi phemi (a vorbi). El este un termen foarte general care poate însemna „a învăţa, a respinge, a mustra, a avertiza, a mângâia” (Thayer, 553) (conform 1 Corinteni 14:3). El poate sugera simplu ideea de a „aduce mulţumiri şi laude lui Dumnezeu” (1 Cronici 25:3). Înţelesul cuvântului într-o anumită situaţie dată trebuie să fie determinată de context, cât şi de alte informaţii din Scripturi.

Pavel limitează întinderea vorbirii femeii (învăţătură, etc.) când scrie: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere” (1 Timotei 2:12). Conjuncţia negativă oude (nu) de aici este explicativă în forţă, descoperind că felul de învăţătură interzis de apostol este cel care presupune suveranitate asupra bărbatului (Lenski, 563).

Anumite femei pot să îi înveţe pe alţii (conform Tit 2:3); ele pot, în anumite feluri, chiar să îi înveţe pe bărbaţi. În cântare există o învăţătură reciprocă (Coloseni 3:16), şi în particular, în unire cu soţul ei, Priscila era implicată în învăţarea lui Apolo (Fapte 18:26). Dar o femeie nu poate să îşi atribuie poziţia de învăţătoare, cu bărbatul subordonat faţă de rolul de student, fără a încălca porunca Noului Testament.

  1. Pe baza lui Romani 16:1-2. unii au disputat faptul că:
  2. Fivi era o persoană oficială a bisericii (diaconiţă);
  3. biserica trebuia să o „asiste pe ea,” implicând autoritatea ei asupra bisericii; şi,
  4. ea a fost un „ajutor” (prostatis) pentru mulţi, implicând „autoritatea, disciplina, supravegherea.”

Toate acestea sunt afirmate pentru a arăta că Fivi era o conducătoare-predicatoare în biserica primară.

Totuşi:

  1. Cuvântul diakonos înseamnă simplu un „slujitor” (Matei 23:11; Ioan 2:5, etc.), şi orice adăugare „oficială” faţă de termen trebuie să fie cerută de context, ca în Filipeni 1:1 şi 1 Timotei 3:8.
  2. Faptul că sfinţii au fost încurajaţi să „o asiste” pe Fivi nu implica autoritatea ei asupra lor. Cuvântul grec paristerniînseamnă a „veni în ajutorul cuiva, a fi alături de cineva” (Arndt & Gingrich, 633). Când Pavel a spus, „Domnul a stat (pareste) lângă mine” (2 Timotei 4:17), cu siguranţă el nu afirma că el exercita autoritate asupra lui Hristos!
  3. Cuvântul prostatis (ajutor) nu impune supraveghere. Dacă ar fi aşa, atunci Fivi exercita autoritate asupra lui Pavel, pentru că ea a fost ajutorul ei cât şi al altora! Deşi el se află doar aici în Noul Testament, termenul, care poate sugera simplu oferirea ajutorului, este folosit într-o scrisoare din secolul al treilea î. Hr. de la un fiu către tatăl său (forma verbală): „nu va fi nimic de o importanţă mai mare pentru mine decât să te îngrijesc pentru restul vieţii, într-o modalitate demnă de tine, şi demnă de mine” (Moulton & Milligan, 551).
  4. În Filipeni 4:2-3, Pavel comentează că Evodia şi Sintichia „au lucrat” împreună cu el pentru evanghelie; el îi numeşte, alături de alţii, „tovarăşii săi de lucru.”

Din nou, presupunerea făcută că aceasta necesită o poziţie autoritară comparabilă cu cea a apostolului. Totuşi, despre creştini se spune că sunt „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9); evident, aceasta nu sugerează că noi suntem autorizaţi să acţionăm ca şi divinitatea! Nenumărate doamne creştine au ajutat predicatorii evangheliei în numeroase feluri fără a deveni ele însele predicatoare publice.

  1. Se spune că Junia (traducerea KJV), o femeie, a fost o apostoliţă şi astfel ea a ocupat cu siguranţă un loc de autoritate în biserica primară. (Romani 16:7).

În primul rând, în textul grecesc numele este Junian (la cazul acuzativ – genul numelui nu este evident); el putea fi Junia (feminin), sau mai verosimil, Junias (masculin). Origin, un scriitor din secolul al treilea d. Hr., a considerat că el se referă la un bărbat (Lightfoot, 96).

Dar în al doilea rând, nu este nici măcar sigur că Junias este identificat aici cu un „apostol.” Fraza „cu vază printre apostoli” (traducerea ASV) este redată de Zahn ca „faimos, menţionat cu onoare în cercul apostolilor,” (418) dând sensul că el era mai degrabă binecunoscut de apostoli, decât a fi un apostol.

În al treilea rând, cuvântul apostol este folosit ocazional în Biblie într-un sens non-tehnic pentru a denumi un mesager. Isus spune că „cel trimis” (apostolos) nu este mai mare decât cel ce l-a trimis (Ioan 13:16). Cuvântul nu implică neapărat că unul are stăpânire peste altul, nici măcar un predicator.

  1. Unii argumentează că îndemnul lui Pavel ca femeile să fie supuse este limitat de expresia, „aşa cum spune şi legea” (1 Corinteni 14:34), şi de vreme ce legea îngăduia femeilor să fie prorociţe (ca în cazul lui Miriam, Hulda şi Ana), şi chiar o femeie judecătoare, Debora; astfel, directoarele predicatoare sunt permise în biserică azi.

Totuşi:

  1. Când Miriam a proorocit, „toate femeile” au mers după ea (Exod 15:20), şi nu există nici o dovadă că ea a predicat bărbaţilor.
  2. Deşi Hulda a fost o prorociţă, înregistrarea retrasă a profeţiei ei implica faptul că unii bărbaţi mergeau la ea unde ei se consfătuiau în mod particular (2 Împăraţi 22:14; 2 Cronici 34:22). Este imposibil să găsim predicarea publică aici.
  3. Ana era o prorociţă „care nu se depărta de la templu” (Luca 2:36–38). În descrierea templului, Josephus (Wars, 5,5,2) spune „exista o parte construită pentru femei” care le separa de bărbaţi; acesta era „locul potrivit în care ele se închinau.” Nu se poate dovedi faptul că ea predica public unei audienţe mixte.
  4. Debora a fost o prorociţă în ţara deluroasă a lui Efraim, dar nu există nici o indicaţie că ea proclama public mesajul lui Dumnezeu mulţimilor; mai degrabă, „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi” (Judecători 4:5). Ea dădea judecata profetică, fiind ca o „mamă în Israel” (Judecători 5:7). Faptul că ea îi judeca pe toţi este un comentariu dramatic asupra slăbiciunii dezgustătoare a Israeliţilor în această perioadă, şi cântecul lui Debora (Judecători 5) deplânge această condiţie tristă. Aceasta a fost doar una din acele ocazii unde Iehova şi-a adaptat lucrarea Sa la slăbiciunea lui Israel (conform 1 Samuel 8:9; Matei 19:8).

Probabil un comentariu în plus cu privire la 1 Corinteni 14:33 este potrivit. Poate fi folosit acest context pentru a se opune femeilor predicatoare?

Un punct de vedere susţine că acesta nu poate. Se pretinde că unele consideraţii contextuale indică faptul că întrunirea contemplată în 1 Corinteni 14 nu este comparabilă cu nici una convocată în biserica de azi, şi astfel, aceste versete nu sunt aplicabile la adunările bisericii de azi (Woods, 106-112).

Un punct de vedere mai rezonabil, care recunoaşte de asemenea că 1 Corinteni 14 are de a face în primul rând cu o situaţie unică din primul secol, adică, primirea darurilor spirituale, îl vede pe Pavel aici enunţând în mod esenţial acelaşi principiu ca cel expus în 1 Timotei 2:12.

  1. Hamann scrie: „Dacă avem acelaşi scriitor în amândouă scrisorile scriind aceeaşi problemă, avem dreptul să permitem unui text să îl explice pe celălalt, şi în special să îl lăsăm pe cel mai clar sau mai definit să aducă lumină asupra celui mai puţin precis. Astfel 1 Timotei 2 este cheia pentru înţelegerea lui 1 Corinteni 14” (8).

Profesorul Hamann face apoi paralela dintre cele două după cum urmează:

1 Corinteni 14

1 Timotei 2
„Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele” (34) „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (12)
„ci să fie supuse” (34) „ci să stea în tăcere” (12)
„Dacă voiesc să capete învăţătură (mathein) asupra unui lucru” (35) „Femeia să înveţe (manthaneto)” (11)
„să întrebe pe bărbaţii lor acasă” (35) „în tăcere, cu toată supunerea” (11)
„cum zice şi Legea” (34) Adam şi Eva în creaţie şi în păcat (14,15)

Este sigur că 1 Corinteni 14:33 nu oferă nici un sprijin noţiunii de femei predicatoare. Acestea nu sunt aprobate nicăieri în Scripturi.

În final, Noul Testament clarifică faptul că bărbaţii sunt cei care trebuie să conducă actele de închinare în adunările mixte.

În 1 Timotei 2:8, Pavel instruieşte ca „bărbaţii [andras – acuzativul plural al lui aner, doar bărbaţii] să se roage în fiecare loc.” Acum femeia poate cu siguranţă să se roage (1 Corinteni 11:5), şi cu greu s-ar putea nega faptul că ea se poate ruga în fiecare loc. Totuşi, există un sens în care doar bărbaţii se pot ruga în fiecare loc. Evident, conducerea rugăciunilor în grupuri mixte este limitată la bărbat.

Comentând asupra acestui verset, un cărturar grec vestit a spus bine; „Slujitorii rugăciunii publice trebuie să fie bărbaţi din adunare, nu femei” (White, 106). Desigur, acelaşi principiu se aplică şi la alte acte de închinare publică.

A devenit o modă să se afirme că învăţătura lui Pavel cu privire la supunerea feminină a avut ca scop în conformitate cu acea cultură a zilelor sale – ca instrucţiuni cu privire la sclavie; şi, se pretinde că, aşa cum Noul Testament conţinea seminţe pentru abolirea sclaviei, astfel, aceasta conţinea şi sămânţa egalităţii depline în final a femeii cu bărbatul în viaţa de biserică.

Paralela pretinsă pur şi simplu nu este validă. În cele patru contexte majore unde Pavel discută relaţiile bărbat / femeie (1 Corinteni 11:2–16; 14:33b–35; Efeseni 5:22–23; 1 Timotei 2:8–15), principiul supunerii, cât şi aplicaţiile sale la situaţii specifice, se bazează pe faptele istorice ale istoriei Vechiului Testament, şi nu pe cultură. [Noră: Unii susţin că principiul din 1 Corinteni 11:2–16 este obligatoriu azi, dar nu şi aplicaţia specifică a lui Pavel (Roberts, 183f), în timp ce alţii cred că deopotrivă principiul supunerii şi aplicaţia sa specifică sunt cerute azi (Jackson).]

În timp ce este important să studiem cultura antică pentru a înţelege mai bine Biblia, aceasta nu trebuie să fie un factor principal în interpretare. A înlocui „cultura” pentru un motiv apostolic afirmat, înseamnă să transformăm exegeza în eisegeză (Sproul, 13f).

Remarci finale

Este regretabil faptul că o astfel de atenţie majoră trebuie să fie dată părţii negative a acestei chestiuni, dar aceasta pare să fie necesară în vederea erorii predominante care este propagată în prezent. Noul Testament abundă de exemple de femei evlavioase care, consecvent cu rolurile lor atribuite, l-au slujit pe Stăpânul lor cu demnitate şi cu onoare. Da, femei a căror nume vor mai fi încă menţionate cu admiraţie cu mult timp după ce feminiştii din zilele moderne s-au dus şi sunt uitaţi!

Femeile lui Dumnezeu au o contribuţie vitală la împărăţia lui Hristos pe pământ. Fie că ele continuă persistent în rugăciune (Fapte 1:14), făcând fapte bune şi caritabile (Fapte 9:36), arătând ospitalitate (Fapte 12:12; 16:14; 1 Timotei 5:10), învăţând pe alţii Cuvântul în armonie cu autoritatea divină (Fapte 18:26; Tit 2:3, 4), fiind soţii bune (Proverbe 31:10), educând copii evlavioşi (2 Timotei 1:5; 3:14, 15), sau îndeplinind diverse sarcini lăudabile, haideţi să „să ne sculăm şi să le numim binecuvântate.” Şi fie ca numele lor să fie Legiune!

SURSE

 Arndt, William & Gingrich, F.W., A Greek – English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957).

Brown, Colin, ed., The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1976), Vol. 11.

Bruce, A.B., The Expositor’s Greek Testament, W. Robertson Nicholl, ed. (Grand Rapids: Eardmans, 1956), Vol. 1.

Edersheim, Alfred, “Marriage Among The Ancient Hebrews,” The Bible Educator, E. H. Plumptre, ed. (London: Cassell Petter & Galpin, n.d.), Vol. IV.

Edersheim, Alfred, Sketches of Jewish Social Life in the Days of Christ (Grand Rapids: Eerdmans, 1957).

Hamann, H.P., “The New Testament and the Ordination of Women,” The Christian News, March 1, 1976.

Hurst, John F., History of the Christian Church (New York: Eaton & Mains, 1897), Vol. 1.

Jackson, Wayne, A Sign of Authority, (Stockton, Calif., 1971).

Lenski, R.C.H., The Interpretation of St. Paul’s Epistles to the Colossians, to the Thessalonians, to Timothy, to Titus, and to Philemon (Minneapolis: Augsburg Pub. House, 1961).

Lewis, Jack P., The New Smith’s Bible Dictionary, Reuel Lemmons, Reviser (Garden City, N.Y.: Doubleday & Co., 1966).

Lightfoot, J.B., The Epistle of St. Paul to the Galatians (Grand Rapids: Zondervan, 1957).

Moulton, James and Milligan, George, The Vocabulary of the Greek Testament (London: Hodder and Stoughton, 1963).

Pratt, D.M., The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr, ed. (Grand Rapids: Eerdmans, 1939), Vol. V.

Roberts, J.W., Restoration Quarterly, Vol. 3, No. 4, 4th Quarter, 1959.

Sproul, Robert C., “Controversy at Culture Gap,” Eternity, May, 1976.

Thayer, J.H., A Greek – English Lexicon of the New Testament (Edinburgh: T. & T. Clark, 1958.

White, Newport J.D., The Expositor’s Greek Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), Vol. IV.

Woods, Guy N., Questions and Answers – Open Forum (Henderson Tenn.: Freed–Hardeman College, 1976).

Zahn, Theodor, Introduction to the New Testament I (Edinburgh: T. & T. Clark, 1909), Vol. 1.

http://www.voxdeibaptist.org/women_role_in_the_church_trd.htm

ROLUL FEMEII ÎN BISERICĂ / Locul unei femei este în biserică! 1 Timotei 2:9-15

download - Copie

1 Timotei – Transmiterea făcliei

Locul unei femei este în biserică!

1 Timotei 2:9-15

Cu o generaţie în urmă, o vorbă foarte folosită spunea „Locul femeii este în bucătărie În anii 1960 , odată cu mişcarea de eliberare a femeilor, care a intrat în cadrul vederilor noastre despre feminism, acea vorbă veche a fost înlocuită cu alta „Locul femeii este în piaţă”. Ca şi creştini, nu suntem prea mult preocupaţi cu opiniile societăţii. Noi vrem să ştim ceea ce a spus Dumnezeul nostru suveran în Biblie. Dacă aş putea concluziona acest pasaj vital, instructiv din Scriptură într-un singur gând, ar fi acesta „Locul unei femei este în biserică”.  Aceasta ne spune ce aşteaptă Dumnezeu de la femei în cadrul bisericii. De fapt, vom examina în detaliu trei sfaturi pentru femeile lui Dumnezeu.

Înainte de a începe, să ne amintim contextul scrisorii din 1 Timotei. Tema trece mai departe făclia credinţei de la o generaţie la alta. Apostolul Pavel le scrie tânărului pastor Timotei, acesta lucrând în biserica din Efes. Biserica efesenilor începuse bine dar deviase de la cursul normal şi şi-a pierdut prioritatea biblică. Pavel îi scrie lui Timotei pentru a-l încuraja să nu permită ca Evanghelia să fie îngropată sub tradiţii legaliste sau lucruri fără importanţă, ci să ţină sus oikonomos (1:4, „instrucţiunile dumnezeieşti”  – NKJV, „Lucrarea lui Dumnezeu” – NIV),  pentru a face lucrarea lui Dumnezeu de evanghelizare şi ucenicizare, lucrarea bisericii.

Cum se va face aceasta? Pavel ne oferă propria lui mărturie despre „belşugul de abundenţă” al harului lui Dumnezeu şi felul în care viaţa lui este „un model pentru cei care vor crede” El îi spune lui Timotei „să lupte lupta cea bună” să lupte lupta cea bună a credinţei în cadrul bisericii, opunându-se învăţătorilor mincinoşi şi menţinând biserica concentrată asupra lucrurilor lui Dumnezeu. În capitolul doi el începe cu ultima prioritate „de a se ruga pentru toţi oamenii”. Mai presus de toate, biserica trebuie să se roage pentru mântuirea tuturor celor pierduţi, deoarece atunci când ne rugăm pentru toţi oamenii ca să fie salvaţi vom simţi povara de a împărtăşi Evanghelia cu oricine.

Următoarea întrebare logică este: cine trebuie să conducă biserica? Pavel tratează specific această întrebare în capitolele 3 şi 4 când tratează situaţia prezbiterilor, diaconilor şi pastorilor învăţători. În pasajul de astăzi, la sfârşitul capitolului 2 el ne spune cine nu trebuie să conducă biserica, anume femeile.

Fără îndoială, acesta este un pasaj controversat de mulţi. Este aruncat în faţa ideii societăţii despre feminitate Odată cu ridicarea feminismului modern, multe biserici şi denominaţiuni au evitat interpretarea logică şi tradiţională a acestui pasaj. Ei au dezvoltat multe „interpretări creative” pentru a-i evita implicaţiile. Să vă împărtăşesc doar câteva.

Ei susţin că acest pasaj trebuie INTERPRETAT CULTURAL, că era relevant pentru acea vreme şi acel loc, dar nu are autoritate asupra noastră astăzi. Noi întotdeauna interpretăm Biblia în context cultural. A cunoaşte cultura în care a fost scrisă Scriptura este vital pentru înţelegerea noastră. Oricum, problema pe care o au bisericile liberale şi denominaţiunile cu acest pasaj nu este una de interpretare, ci este teologică. Problema lor este că ei au aruncat doctrina infailibilităţii biblice. Ei au decis să aleagă ce părţi din Biblie să creadă.

Ei susţin că PAVEL ERA SEXIST şi deci putem dezaproba orice spune el despre femei. Ceea ce Pavel spune despre rolul femeilor este identic cu ceea ce a spus Isus, ceea ce a spus Petru şi este consecvent cu întregimea Scripturii.

În al treilea rând, ei susţin că GALATENI 3:28 DEPĂŞEŞTE ceea ce ne învaţă Pavel în epistolele pastorale. Galateni 3:28 ne învaţă una dintre cele mai proeminent doctrine ale NT, că Dumnezeu a format într-un singur trup, biserica ca o nouă umanitate. El spune: „Nu mai este nici iudeu, nici grec: nici rob, nici liber, nici bărbat, nici femeie: pentru toţi sunteţi una în Isus Hristos”. Pământul este neted la picioarele crucii. Bărbaţii nu sunt ridicaţi la un rang mai înalt decât femeile, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu pune aceeaşi valoare pe femei ca şi pe bărbaţi. Chiar dacă Dumnezeu vede aceeaşi valoare în femei ca şi în bărbaţi, El le-a dat roluri diferite şi distincte.

Textul nostru nu este un pasaj dificil de înţeles. Pentru mulţi, este un pasaj dificil de acceptat şi de supus. Aceasta este o caracteristică a Scripturii inspirate. Ne asaltează mândria. Dacă planul lui Dumnezeu pentru femei venea natural, nu am mai avea nevoie de acest pasaj. Doamnelor, întrebarea nu este Accept  eu această învăţătură?” ci întrebarea este „Mă voi supune acestei învăţături?” 

Căutând să înţelegem aşteptările lui Dumnezeu pentru femei, în biserică, vom examina în detaliu trei sfaturi pentru femeile lui Dumnezeu.

Femeia creştină trebuie să fie Frumoasă(v.9-10).

Fetiţele se nasc într-o lume care pune preţ pe frumuseţea feminină. Le îmbrăcăm în rochiţe frumoase şi le spunem cât de drăguţe sunt. Le supraveghem dieta deoarece nu vrem ca ele să devină supraponderale. Le învăţăm cum să-şi facă părul, cum să poarte bijuteriile, cum să se macheze şi cum să-şi aleagă îmbrăcămintea. Regula nespusă este că frumuseţea este putere. Nu este un secret că o femeie care arată bine obţine o slujbă mai bună decât una care arată ştearsă. Frumuseţea este putere.

Dumnezeu vrea ca femeile să fie frumoase. El vrea ca noi să avem o biserică plină de femei frumoase. Amin? Singura problemă este că Dumnezeu defineşte frumuseţea diferit de noi. Noi vedem ca o femeie frumoasă una cu o faţă radioasă, păr mătăsos şi forme rotunde acolo unde trebuie. Biblia ne învaţă că frumuseţea unei femei nu stă în modul în care ea arată, ci în ceea ce face şi ce este.

Versetele 9-10 ne spun cum este frumuseţea dumnezeiască. Versetul 9 începe cu „în aşa fel” Aceasta ne leagă de versetul 8, care spune că în biserică, bărbaţii trebuie să se roage !ridicând mâini curate, fără mânie şi îndoială” [neînţelegere]. Bărbaţii din biserică trebuie să se roage. Femeile trebuie să fie frumoase. Aceste versete ne dau două chei despre frumuseţea dumnezeiască.

Ea este înfrumuseţată de DUMNEZEU nu de STRĂLUCIRE

Pavel spune că femeile trebuie să „se împodobească în veşminte modeste, cu decenţă şi moderaţie nu cu împletituri de păr sau aur sau perle sau haine scumpe.” Acest verset a fost folosit greşit pentru a reduce femeile la tăcere. Un prieten mi-a spus despre o slujbă pe care a auzit-o odată într-un slogan „Femei care fac pe şefele, tund şi îţi fixează părul”. Nu vrem să reducem femeile la tăcere. Vrem să le ridicăm să fie ceea ce Dumnezeu vrea pentru ele.

Femeile lui Dumnezeu, mai ales când vin la biserică, „trebuie să se împodobească cu veşminte modeste” Cuvântul „împodobi” este din kosmeo de unde avem cuvântul „cosmetică”. Înseamnă „a se aranja, a se pune în ordine, a se pregăti”. Aceasta înseamnă că femeile trebuie să se pregătească în exterior. O femeie creştină nu trebuie să umble, arătând ca un pat nefăcut.

Femeile lui Dumnezeu trebuie „să se împodobească cu veşminte modeste”. „Modeste” este din acelaşi cuvânt rădăcină ca şi „împodobi”, însemnând „îngrijit”. Am putea parafraza aceasta astfel „Femeile trebuie să se aranjeze într-o modă îngrijită.” Modestia se referă la un simţ înnăscut a ceea ce este bine sau rău, ceea ce este potrivit sau nu. Mamelor, fetele voastre nu sunt modeste în mod natural. Ele trebuie să fie învăţate modestia.

Când am început ca pastor tânăr şi am plecat cu copiii mei într-o tabără de vară, am avut adulţi care au măsurat cu rigla lungimea pantalonilor scurţi şi a fustelor. Modestia nu este legalism. Modestia este un simţ interior a ceea ce este potrivit ca îmbrăcăminte şi ceea ce nu este.

Toţi am văzut femei fără simţul modestiei. Îşi etalează trupurile şi nu se gândesc la aceasta. Am văzut aceasta în femeile tinere de aici din biserica noastră. Ele îmi amintesc de Proverbe 11:22 „Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel din aur pus în râtul unui porc.” Ce risipă să vezi o fată frumoasă care nu are simţul modestiei. Frumuseţea ei este o risipă, ca şi cum ai pune un inel de aur în nasul unui porc.

Observaţi de asemenea că femeile lui Dumnezeu „se împodobesc …cu decenţă şi cumpătare”. „Decenţă” vine literal dintr-un cuvânt care înseamnă „ochi plecaţi” adică timiditate. Traducătorii KJV au numit aceasta „faţă ruşinată” Denotă auto respect. „Cumpătare” se referă la discreţie sau reţinere. O femeie a lui Dumnezeu se gândeşte la cum arată. Se abţine de la a se îmbrăca într-o manieră care va constitui o piatră de poticnire pentru Evanghelie.

Când un bărbat vede o femeie care este îmbrăcată provocator, arătându-şi carnea şi formele; va fi atras de ea dar nu o va găsi atractivă. Va dori corpul ei, dar nu-i va iubi sufletul. Ea va trezi ce este rău în el, nu ceea ce este dumnezeiesc. Când un bărbat creştin vede o femeie ca acestea, el vede unul din patru lucruri despre ea:

  1. Este o NAÏVĂ. Nu a fost învăţată cum trebuie. Este ignorantă în ceea ce priveşte modul cum să se îmbrace.
  2. Are o NEVOIE. Are un respect de sine foarte scăzut, singurul fel în care se poate simţi bine în legătură cu ea este să atragă atenţia bărbaţilor. Vrea să fie acceptată în orice fel se poate.
  3. Este AROGANTĂ. Are un corp frumos şi ştie aceasta. Îl etalează deoarece o face să se simtă superioară. Este o ironică.
  4. Este o UŞURATICĂ. Îşi vinde trupul pentru a obţine ceea ce vrea.

Deci, Pavel spune că femeile creştine nu trebuie să se preocupe de „împletituri de păr sau aur sau pietre preţioase sau haine scumpe”. Aşteptaţi o clipă. Trebuie femeile creştine să fie ca femeile musulmane fundamentaliste care poartă un văl pe cap şi îşi acoperă orice centimetru de carne? Nu. Pavel nu spune că o femeie nu îşi poate împleti părul, să poarte bijuterii sau haine frumoase. Ea doar nu trebuie să fie preocupată excesiv cu moda şi strălucirea. Preocuparea ei este evlavia.

Femeile bogate din Imperiul Roman şi mai ales cele din Efes, care era un oraş mare de comerţ, îşi arătau rangul împletindu-şi în păr aur, argint şi pietre preţioase care străluceau în lumină. Ele purtau haine scandalos de scumpe. Îşi vindeau imaginea pentru a câştiga avansare în societate.

Ceea ce vrea acest verset să spună este simplu. Drumul în sus, în societate al unei femei este , şi atunci ca şi acum, este să-şi folosească frumuseţea şi corpul pentru a obţine cele mai mari avantaje. Drumul în sus pentru o femeie în biserică este să se înfrumuseţeze prin modestie, discreţie şi evlavie.

Ea este valorificată pentru SLUJIRE nu pentru AUTO PROMOVARE.

Mai degrabă decât să fie super preocupată de modă, o femeie creştină trebuie să se îmbrace cu ceea ce este „potrivit pentru femeile evlavioase, cu o lucrare bună” (v.10).

Când vezi femeile măreţe din Biblie, le găseşti întotdeauna slujind: Ţefora, soţia lui Moise era păstoriţă. Rebeca scotea apă pentru cămilele slujitorului lui Avraam. Sulamita în Cântarea Cântărilor lucra într-o vie. Priscila avea casa deschisă pentru Apolo şi l-a învăţat. Dorca era cunoscută pentru faptele ei caritabile. Lidia era gazda lui Pavel şi sprijinitoarea lui. Ceea ce este uimitor este că nu afli niciodată cum arătau marile femei ale Bibliei. Vezi doar „lucrările lor bune” şi „evlavia” caracterului lor.

Un bărbat poate dori un trup bine format, dar va iubi sufletul unei femei evlavioase, harnice, răbdătoare, blânde, graţioase. Când am întâlnit-o pe soţia mea pentru prima oară, am observat frumuseţea ei exterioară. Devenind prietenul ei, m-am îndrăgostit de ea cea reală, de „omul ascuns al inimii” (1 Pet.3:4). Îmbătrânind împreună, o iubesc pentru caracterul ei. Văd evlavia ei în felul cum se sacrifică şi lucrează din greu pentru a face un cămin pentru familia noastră şi cum ne împlineşte nevoile.

O văd slujind şi în biserică. Nu a fost angajată. S-a oferit voluntar. Lucrează şi lucrează şi se sacrifică pentru ca alţii să primească lucrarea. Despre aceasta vorbeşte pasajul acesta. În lume, drumul în sus este auto promovarea fără ruşine sau etalarea frumuseţii exterioare. În biserică, drumul în sus este un duh evlavios, implicat în slujire dedicată.

II, Femeia creştină trebuie să fie Supusă (v.11-14).

Ea trebuie să înveţe ÎN TĂCERE.

În versetul 8, Pavel vorbeşte despre toate „femeile” creştine, în general. În versetul 10, el vorbeşte de fiecare „femeie” creştină, în particular. De ce? Pentru că fiecare femeie trebuie să fie supusă acestei învăţături, specific.

Când vorbim de biserică, Pavel spune că o femeie trebuie să „înveţe în tăcere”  sau linişte. Petru spune  că femeia trebuie să aibă un „duh liniştit” (1 Pet.3:4). Ea trebuie să înveţe în linişte. Nu trebuie să fie gălăgioasă sau insuportabilă. Ne vom întoarce imediat la acest gând. „Supunerea” înseamnă „a te alinia sub”. Ea trebuie în mod voluntar, să se poarte „cu supunere” sub conducerea bărbatului din biserică.

Ea trebuie să se poarte cu RESPECT.

Întâi Pavel spune „nu permit femeii să înveţe pe alţii”. „Permit” include ideea de poruncă. Femeile trebuie să fie tăcute în sensul de a nu învăţa pe alţii. „A învăţa” este un infinitiv prezent care este cel mai bine tradus „a fi un învăţător”. Aceasta are sens când o asociem cu următoarea afirmaţie „sau să aibă autoritate peste un bărbat” Ambele „a învăţa” şi „a avea autoritate” se referă la conducerea prezbiterilor. Învăţarea este îndatorirea. Autoritatea este slujba.

După cum am învăţat în Tit şi vom vedea din nou în cap. 3, prezbiterii sunt supraveghetorii bisericii şi parte din calificările lor sunt de a fi „capabili să înveţe”. La fel cum o femeie nu trebuie să uzurpeze conducerea soţului ei acasă, nu trebuie să uzurpeze nici rolul prezbiterilor în biserică. Deci, o femeie nu trebuie să-şi asume poziţia sau slujba de predicator public sau învăţător peste congregaţie.

Este evident, din acest pasaj şi din cap. 3 că Dumnezeu nu a avut niciodată intenţia ca o femeie să fie pastor. Cum poate fi o femeie pastor, dacă ea trebuie să fie „în tăcere” în biserică? Cum poate fi o femeie pastor, dacă nu i se permite „să înveţe” sau să „aibă autoritate”? Cum poate o femeie avea calificarea prezbiterilor de a fi „soţul unei singure femei” sau unul care „îşi conduce casa bine” (3:2,4). Pentru ca o femeie să se ridice la slujba de prezbiter sau pastor, ea, biserica ei şi denominaţiunea ei trebuie să scoată 1 Timotei din Biblie şi să declare epistola ca necanonică.

Unele dintre voi doamnele vă gândiţi „De ce? De ce nu poate o femeie fi pastor/învăţător? De ce nu poate o femeie fi prezbiter? De ce nu poate o femeie învăţa congregaţia? Nu este drept. Nu este corect. Este ceva foarte sexist.”

Să ne gândim la aceasta pentru un moment. Este pentru că femeile sunt mai puţin inteligente, mai puţin capabile sau mai puţin motivate? Nu, deloc. Fostul nostru guvernator Ann Richards obişnuia să spună „Dacă vrei să anunţi ceva, dă-o unui bărbat. Dacă vrei ceva făcut, dă-o unei femei.” Deşi nu eram de acord cu politica lui Richard, categoric sunt de acord cu această declaraţie, deoarece o văd îndeplinită în biserică tot timpul. Noi bărbaţii excelăm în a vorbi despre lucruri. Putem discuta idei şi probleme pentru ore întregi. Putem sublinia puncte tari şi puncte slabe. Dar pentru a realiza ceva, femeile noastre vor doar să ştie când trebuie făcut lucrul şi cât pot cheltui.

De asemenea, acest verset spune clar că o femeie nu trebuie să fie învăţător sau să aibă autoritate peste bărbaţi. Aceasta nu spune că ea nu poate să înveţe sau să exercite autoritate. Ci doar că nu poate deveni niciodată învăţător, prezbiter sau pastor al bisericii.

Femeile pot fi învăţători pentru femei. Tit 2:3-4 spune aceasta specific „Femeile mai bătrâne…să sfătuiască pe cele tinere” Femeile pot fi învăţători la copii. În 2 Timotei 1:5, Apostolul îi aminteşte tânărului lui prieten despre „credinţa autentică ce este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice”. Este evident că mama lui evlavioasă şi bunica l-au pregătit mai întâi, pe Timotei, în credinţă.

Învăţarea copiilor nu este necesar să fie lăsată toată femeilor. Avem nevoie de exemple masculine puternice în vieţile copiilor noştri. Unii dintre voi, bărbaţii ar trebui să lucraţi în acest domeniu.

Biblia chiar indică faptul că unele femei pot învăţa pe unii bărbaţi. Fapte 18:24-26. Aquila şi Priscilla erau un cuplu căsătorit, care erau prieteni buni cu Pavel. Incidental, Aquila înseamnă „vultur” şi Priscilla înseamnă „înţelept”. Ei erau vulturul şi femeia înţeleaptă.

Apolo era un evreu Alexandrian care era „un om elocvent şi puternic în Scriptură” Dar era limitat în cunoştinţă. El „învăţa limpede” ce ştia, dar teologia lui avea nevoie să fie extinsă. Deci, Aquila şi Priscilla „l-au luat deoparte şi i-au explicat calea lui Dumnezeu, mai clar”. Această femeie înţeleaptă nu şi-a sumat rolul de predicator sau de prezbiter peste congregaţie, ci a instruit în particular un om care va avea acea slujbă.

Ştim că femeile pot învăţa şi pot avea autoritate, dar de ce nu pot avea aceeaşi slujbă în biserică la fel ca bărbaţii? Pavel ne dă două motive biblice, în versetele 13-14.

Primul motiv este ORDINEA CREAŢIEI. Pavel concluzionează Geneza 1-2 când spune „Adam a fost creat mai întâi, apoi Eva”. Nu au fost făcuţi în acelaşi timp. Dumnezeu l-a făcut pe Adam „din ţărână”. Eva a fost făcută din coasta lui Adam. Evreieşte la „bărbat” se spune ish. Cuvântul evreiesc pentru „femeie” este isha, „din bărbat” 1 Corinteni 11:7-9 spune despre bărbat „… pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” 

Adam a spus „Eva, mă iubeşti?” Eva a spus „Dragă, nu există nimeni pentru mine, doar tu” Eva a fost creată să fie „un ajutor potrivit pentru el” (Gen.2:18).De la început, Dumnezeu a făcut bărbaţii şi femeile diferiţi, cu roluri distincte.

Cel de-al doilea motiv este ORDINEA CĂDERII. Versetul 14 spune „Adam nu a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în păcat”. Cu alte cuvinte, Eva a fost „înşelată” de Satan şi a fost prima care a încălcat porunca lui Dumnezeu. Ea a fost prima care a păcătuit. A fost „înşelată” să gândească că ar putea deveni „ca Dumnezeu”. Deci ea a uzurpat autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Adam şi „a căzut în păcat”  sau literal, „ a devenit o păcătoasă”.

Este evident din Geneza 3:6 că Adam a fost cu Eva şi i-a permis să-l convingă să păcătuiască şi el. El nu a fost „înşelat” ci a păcătuit voit. Ce ironic este faptul că păcatul Evei a fost încălcarea autorităţii lui Dumnezeu şi a soţului ei. Păcatul lui Adam a fost că a ascultat de nevastă.

Să privim la Geneza 3:14. Umanitatea a fost blestemată ca rezultat al păcatului lor. Satan, sub forma şarpelui, a fost blestemat. În versetul 15, promisiunea lui Mesia ca şi „sămânţă a femeii”  a fost dată pentru a-l zdrobi pe Satan. Versetul 16 arată rezultatul căderii asupra femeii.

În primul rând, va avea „durere” şi „suferinţă” la naştere. Ştiţi de ce naşterea este atât de dureroasă? Este pentru că aduceţi pe lume mici păcătoşi şi păcatul este întotdeauna dureros. Nu trebuie să învăţaţi copii să păcătuiască, este în natura lor. Ei aduc suferinţă şi durere mamelor lor.

În al doilea rând, ea va avea o „dorinţă”  pentru soţul ei, dar el va „ conduce peste ea” Ce înseamnă că „dorinţa” ei va fi după soţul ei? Înseamnă că va avea o pasiune puternică, sexuală pentru el?Aţi vrea voi, bărbaţilor! Nu! Înseamnă „dorinţa” ei de a conduce peste el. Ea va „dori”  să îi ia locul şi să conducă.

Priviţi 14 versete înainte, la 4:7 unde acelaşi cuvânt pentru „dorinţă” este folosit cu privire la avertismentul lui Dumnezeu pentru Cain. Dumnezeu spune „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” 

Femeilor, partea voastră din blestemul căderii este că veţi „dori” să stăpâniţi asupra soţului. Vreţi conducerea. Este atât de uşor pentru voi să-l trage-ţi aparte, să-l criticaţi, să-i faceţi observaţie de faţă cu copiii şi să-l faceţi nefericit. Acesta este păcatul feminităţii voastre. Este un păcat înnăscut. Totuşi, „trebuie să stăpâniţi peste aceasta”. Pentru a fi o femeie evlavioasă, trebuie să mărturisiţi şi să înăbuşiţi dorinţa şi să veniţi la „supunere” faţă de soţ.

Săptămâna aceasta am întrebat-o pe soţia mea evlavioasă, femeia care mă cunoaşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară, care este mama copiilor mei şi învaţă Scriptura săptămânal, dacă a avut dorinţa de a conduce peste mine. Ea a spus da. De aceea Biblia porunceşte mereu şi mereu femeilor evlavioase să înfrângă păcatul şi să se supună.

III. Femeia creştină trebuie să fie Puternică (v.15).

Acest ultim verset pare puţin încurcat la prima vedere, „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” Să cercetăm aceasta bucată cu bucată.

Aceasta nu înseamnă evident că femeile au salvarea veşnică de păcatele lor, numai dacă au copii. Multe femei care au copii nu sunt salvate şi multe care sunt salvate nu au copii. Salvarea este clar numai prin har şi prin credinţă.

Notaţi de asemenea diferenţa dintre pronumele personale. „ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă ei stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”.  „ Ei” se referă la copii ei. Poate că ea a fost prima care a păcătuit şi care a moştenit trăsăturile păcătoase ale căderii, dar viaţa ei este răscumpărată şi plină de valoare prin purtarea de copii cărora le va transmite făclia „credinţei”, „dragostei” şi „sfinţeniei” şi „auto controlului”. 

Cea mai mare influenţă pe care o femeie o poate avea este să crească copii puternici, creştini. Femeile nu pot conduce peste bărbaţi, dar femeile pot creşte bărbaţi.

Conform societăţii, unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla unei femei este maternitatea. Maternitatea este văzută de către unii ca fiind cea mai rea povară. Avem o industrie care să ajute femeile să nu conceapă copii, controlul naşterilor. Avem o industrie care ajută femeile să nu poarte copii, avortul. Avem o industrie care ajută femeile să nu-şi crească copiii, centrele de plasament. Am citit un articol într-o zi despre cum tot mai multe cupluri care au ales să nu aibă copii, deoarece interferează cu libertatea lor. Nu trebuie să ne surprindă că în cultura noastră este o opoziţie directă a acestor valori biblice.

Dar femeile care nu pot avea copii? Dar femeile care nu sunt măritate? Aveţi un capitol întreg din Biblie în 1 Corinteni 7. Te poţi dedica numai lui Dumnezeu.

Cea mai mare influenţă pe care o poate avea o femeie este să aibă copii şi să-i crească. Trebuie să-i creşti în „credinţă”. Învaţă-i despre Dumnezeu din copilărie. Învaţă-i Biblia. Învaţă-i ce să creadă. Nu lăsaţi această sarcină altora. Puneţi în ei o credinţă puternică Învăţaţi-i să „iubească”. Învăţaţi-i cum să sacrifice ceea ce vor şi să fie sensibili la dorinţele şi necesităţile altora. Învăţaţi-i despre „sfinţenie” Învăţaţi-i să urască păcatul. Arătaţi-i-l. Fiţi atente ce lăsaţi să le invadeze viaţa, prin mas media. Zig Ziglar spune că cea mai mare ipocrizie este un tip care se plânge de tot sexul şi violenţa pe care le vede la video. Învăţaţi-i „auto controlul”. Este acelaşi cuvânt ca şi „decenţă” în v9. Învăţaţi-i cum să spună nu dorinţelor cărnii.

Maternitatea  este grea. Este o cruce de purtat. Slujba ta este să transformi mici păcătoşi în sfinţi dedicaţi ai lui Dumnezeu. Lucrezi împotriva propriei lor naturi. Ei nu te apreciază pentru aceasta. Nu sunt niciodată satisfăcuţi pentru tot ce faci pentru ei. Te vor dispreţui, minţi, şi-ţi vor frânge inima, dar tu continuă. Eventual vor creşte şi vor fi ceea ce tu îi înveţi.

Într-o zi se va merita. Într-o zi vor deveni bărbaţi şi femei şi vor trăi valorile pe care le-ai pus în ei, vor veni şi-şi vor pune mâinile în jurul gâtului tău şi vor spune „ mulţumesc mamă”.  Cariera ta nu poate4 face aceasta. Cariera ta nu va plânge la înmormântarea ta. Cariera ta te va uita, dar copiii tăi niciodată.

Soţilor, să ai copii nu o va ajuta la siluetă. Nu ajută să vezi alte femei în poziţii mai puternice, cu bani şi timp să facă lucruri pe care ea nu le va face niciodată. Ce va avea ea pentru tot acest sacrificiu? Te are pe tine. Îmbrăţişeaz-o în fiecare zi şi spune-i că ceea ce face are valoare eternă!! Soţia ta evlavioasă formează suflete după chipul lui Dumnezeu şi nu există mai mare influenţă.

http://www.voxdeibaptist.org/passing_the_torch_trd.htm

ROLUL FEMEII ÎN BISERICĂ  / FEMEILE ÎN BISERICĂ UN STUDIU BIBLIC AL ROLULUI FEMEII ÎN CADRUL BISERICII amuele Bacchiocchi, Ph. D., Andrews University

download - Copie - Copie

Capitolul 2

LUCRAREA FEMEILOR ÎN CADRUL NOULUI TESTAMENT

Ce impact a avut venirea lui Hristos asupra statutului social şi religios al rolului femeilor? A fost oare tratarea femeilor de către Isus ca persoane umane pentru care şi către care El a venit şi includerea sa a câtorva dintre ele în cercul să de însoţitoare, desemnat să paveze cale deplinului lor acces la lucrarea pastorală? Respectă Noul Testament sau respinge distincţiile de rol social şi religios dintre bărbaţi şi femei pe care le-am descoperit în Vechiul Testament?

Două păreri opuse. Două răspunsuri opuse sunt în mod general oferite la aceste întrebări. Unii studenţi ai Bibliei argumentează faptul că Noul Testament a desfiinţat „distincţia dintre preot şi laici”1 prin a oferi femeilor acces deplin şi egal la toate formele de lucrare deschise bărbaţilor2. Elizabeth Meier Tetlow, de exemplu, îşi conclude cartea sa Femeile şi Lucrarea din Noul Testament, prin a spune: „Nu există nimic inerent în caracterul lucrării creştine aşa cum este aceasta prezentată în scrierile Noului Testament care ar oferi motivul pentru excluderea femeilor. Din contra, Noul Testament îl arată pe Isus ca tratându-le pe femei ca persoane umane egale. Acesta le mai înfăţişează pe femei şi pe bărbaţi ca slujind cot la cot în diferite lucrări ale bisericii timpurii. . . . Conform evidenţei Noului Testament, excluderea femeilor de la lucrarea eclesiastică nu este nici în acord cu învăţătura sau practica lui Isus şi nici cu cea a Bisericii primului secol”3.

Alţi studenţi ai Bibliei nu sunt de acord cu această concluzie, acceptând în schimb faptul că Noul Testament susţine distincţiile de rol ale Vechiului Testament dintre bărbaţi şi femei în cămin şi în biserică. De ex, Comisia de Teologie şi Relaţii Bisericeşti a Bisericii Luterane – Sinodul de la Missouri, declară următoarele în raportul său din septembrie 1985: „Analiza ordinii de creaţie şi de răscumpărare duce la formularea unui al doilea principiu, derivat din Sfintele Scripturi, pentru clarificarea funcţiei femeilor în biserica de astăzi: Identităţi distinctive pentru bărbat şi femei în relaţia lor unul faţă de altul au fost atribuite de Dumnezeu la creaţie. Aceste identităţi nu sunt anulate de răscumpărarea lui Hristos, şi ele ar trebui să fie reflectate în biserică4.

O concluzie similară este prezentată în raportul din 1984 la cererea Bisericii Creştine Reformate. Raportul declară: „‚Principiul rolului de cap’, care înseamnă că omul ar trebui să exercite conducerea primară şi setarea direcţiei din cămin, în biserică şi în societate în general, este o normă de creaţie recunoscută atât în Vechiul cât şi în Noul Testament”5.

Un motiv pentru opunerea faţă de păreri. Cum ar putea creştinii evanghelici, dedicaţi autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, să ajungă la două concluzi opuse în ceea ce priveşte învăţătura Noului Testament despre rolul femeilor din biserică? Un motiv major este aparent datele contrazicătoare descoperite în Noul (şi Vechiul) Testament referitor la rolurile religioase şi statutul social al femeilor. Unele afirmaţii şi exemple sugerează faptul că femeile au împărtăşit în mod egal cu bărbaţii variate lucrări ale bisericii, în timp ce altele indică faptul că femeile erau excluse din rolurile reprezentative numite de apostoli, pastori şi bătrâni/episcopi.

Isus, de exemplu, pe de-o parte le-a ridicat pe femei la o poziţie egală în valoare cu bărbaţii, admiţându-le pe unele dintre ele în cercul Său interior de companii, şi poruncindu-le acestora să mărturisească pentru El (Matei 12:49-50; 27:55-56; Luca 8:1-3; Ioan 4:26-30; 20:17-18). Deşi pe de altă parte Isus nu a inclus pe nici o femeie printre cei doisprezece apostoli ai Săi şi nici nu a delegat pe vreuna să „hrănească oile mele” (Ioan 21:17).

În mod similar, Pavel, pe de altă parte, vorbeşte despre femei ca „tovarăşi de lucru” (Romani 16:1-3, 6, 12; Filipeni 4:2-3), prorociţe (1 Corinteni 11:5), persoane care „au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie” (Filipeni 4:3) şi ca fiind egali cu bărbaţii şi una în Hristos („nici bărbat nici femeie” – Galateni 3:28). Totuşi, pe de altă parte, apostolul învaţă supunerea soţiilor faţă de soţii lor (Efeseni 5:22-24; Coloseni 3:18) şi excluderea femeilor din rolul de învăţare autoritară de pastor sau bătrân (1 Timotei 2:11-12; 1 Corinteni 14:34-35).

Existenţa acestor învăţături aparent contradictorii ar putea cu uşurinţă să dea naştere la păreri contradictorii. Aceasta se întâmplă atunci când cineva alege să maximalizeze aceste afirmaţii sau exemple care favorizează părerea cuiva şi de a minimaliza afirmaţiile opuse prin ignorarea, reinterpretarea sau respingerea lor. Acesta nu este un fenomen nou în cadrul interpretării biblice. Un exemplu clasic este cele două păreri opuse referitoare la aparentele declaraţii contradictorii ale lui Pavel despre lege. Antinominienii fac apel la acele afirmaţii Pauline care vorbesc despre Hristos ca desfiinţând legea (Efeseni 2:15; cf. Romani 3:28; 7:6) pentru a nega valoarea legii în procesul mântuirii. Legaliştii se folosesc de textele Pauline care vorbesc de Hristos ca stabilind legea (Romani 3:31; cf. Romani 7:12; 1 Corinteni 7:19) pentru a învăţa ţinerea legii ca bază a mântuirii.

Metoda. O interpretare competentă a învăţăturilor biblice aparent contradictorii, trebuie să admită mai întâi tensiunea existentă şi apoi să caute o rezoluţie prin a încerca să îi înţeleagă cauzele sale. În cazul afirmaţiilor contradictorii ale lui Pavel despre lege, am arătat în altă parte6 că contrazicerea poate fi explicată prin simpla recunoaştere a diferitelor contexte în care vorbeşte Pavel despre lege. În contextul mântuirii (justificarea – poziţia corectă înaintea lui Dumnezeu), Pavel afirmă în mod clar ţinerea legii nu e de nici un folos (Romani 3:20). Dar în contextul comportamentului creştin (sfinţirea – trăirea dreaptă înaintea lui Dumnezeu), Pavel menţine valoarea şi validitatea legii lui Dumnezeu (Romani 7:12; 13:8-10; 1 Corinteni 7:19).

Aceeaşi metodologie va fi folosită în studiul prezent. În primul rând, ne vom strădui să conturăm învăţăturile aparent contradictorii ale Noului Testament referitor la rolul femeilor în biserică iar apoi vom căuta să rezolvăm contradicţia aparentă prin a încerca să înţelegem cauzele sale.

Obiectiv. Acest capitol este divizat în două părţi. Prima parte examinează rolul femeilor în lucrarea lui Isus. A doua parte se concentrează asupra lucrării femeilor din biserica apostolică. Preocuparea nu este doar aceea de a trece în revistă formele variate ale lucrărilor femeilor ci în principal să înţelegem raţionamentul biblic pentru includerea femeilor în anumite lucrări şi excluderea lor din altele. Ultima întrebare va fi investigată mai atent în capitolele ulterioare.

PARTA I

FEMEILE ÎN LUCRAREA LUI ISUS

Atitudinea lui Isus faţă de femei

Ruptură radicală. Majoritatea cercetătorilor confirmă faptul că felul de tratarea a femeilor de către Isus reprezintă o ruptură radicală a tradiţiei culturale evreieşti din vremea Sa. Joachim Jeremias, de exemplu, scrie: „Isus a răsturnat cu bună ştiinţă obiceiul atunci când a permis femeilor să-L urmeze”. El numeşte prezenţa femeilor în cercul interior al urmaşilor lui Isus „o întâmplare fără precedent din istoria acelei vremi”7.

Pentru a aprecia atitudinea revoluţionară a lui Isus faţă de femei este important să notăm faptul că în secolele după închiderea canonului Vechiului Testament, rolul de supunerea al femeilor a fost îngreunat la un grad considerabil. Femeile au devenit îndreptate spre o poziţie de inferioritate marcată. În viaţa religioasă, contrară practicii Vechiului Testament, femeile erau în mare parte excluse de la a participa în închinarea publică, fiind considerat ca nepotrivit să înveţe şi neadecvat să dea învăţătură.

Atitudinea rabinică predominantă faţă de rolul femeilor din templu sau sinagogă este bine reflectat de comentariul lui Rabbi Eliezer ben Azariah: „Bărbaţii vin să înveţe, femeile vin să asculte” (b.Hag. 3a). Femeia putea asculta la citirea Scripturii dar nu se aştepta ca ea să capete vreo înţelegere profundă. Pe baza acestei percepţii femeile erau aproape în totalitate excluse din orice educare religioasă formală. Rabbi Eliezer a spus: „dacă un bărbat îi oferă fiicei sale o cunoaştere a Legii, este ca şi când ar învăţa-o pe aceasta desfrâul” (mSot. 4:3). Deprecierea femeilor era aşa încât bărbaţii, în special rabinii, nu vorbeau cu ele în public. Împotriva acestui fundal atitudinea lui Isus faţă de femei este „fără de precedent în Iudaismul contemporan”8.

Femeile ca persoane. Punctul central al atitudinii lui Isus faţă de femei este părerea Sa despre ele ca persoane pentru care El a venit. El le-a privit nu în termeni de sex, vârstă sau stare civilă, ci în termenii relaţiei lor cu Dumnezeu. „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Matei 12:50). Aici Isus îi identifică drept membrii ai familiei lui şi ca ucenici pe orice persoană, bărbat sau femeie, care face voia lui Dumnezeu. Acest sentiment este repetat în marea declaraţie a lui Pavel: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus” (Galateni 3:28).

Valoare pe care Isus a pus-o peste femei stă în picioare în cadrul învăţăturii Sale despre divorţ. Femeile nu erau obiecte de care să se poată scăpa în voie „pentru orice cauză”. Mai degrabă ele sunt persoane care prin proiectul lui Dumnezeu pot intra într-o relaţie maritală sacră asupra căreia nici un om nu are dreptul „să o rupă” (Matei 19:3, 6).

Descrierea femeii invalide ca fiind o „fiică a lui Avraam” (Luca 13:16) indică de asemenea valoarea pe care Isus a dat-o femeilor. Titlul de „fiu al lui Avraam” era folosit în mod comun pentru a accentua valoarea unui bărbat ca membru al comunităţii de legământ. Însă titlul de „fiică a lui Avraam” era în fond necunoscută, deoarece femeile erau văzute nu ca cetăţeni ai naţiunii ci ca membrii a familiilor lor. Prin folosirea acestui titlu Isus a intenţionat să aducă la iveală valoare pe care El a pus-o pe femeia infirmă în particular şi pe femei în general.

Inteligenţa femeilor şi credinţa. Întâlnirile lui Isus cu femeile ilustrează nu doar respectul Său faţă de ele ca persoane dar şi aprecierea Sa pentru inteligenţa şi credinţa lor. Conversaţia sa cu femeia samariteancă (Ioan 4:7-30) arată bunăvoinţa Sa în a destitui convenţiile culturale a vremii Lui. Conform gândirii rabinice, Isus nu ar fi trebuit să vorbească cu ea din trei motive: ea era o samariteancă, o femeie, şi desfrânată. Isus a refuzat să fie limitat de astfel de convenţii culturale în cadrul descoperirii lui către ea a calităţii Sale de Mesia.

Conversaţia indică faptul că Isus a considerat-o pe această femeie ca fiind capabilă de a înţelege concepte teologice profunde cum sunt „apa vie” (Ioan 4:10), locul corect de închinare (v. 21), şi natura spirituală a lui Dumnezeu (v. 23). Este instructiv faptul că această femeie este prima persoană pe care Isus, în Evanghelia după Ioan, se descoperă pe Sine ca Mesia. Ea nu numai că l-a acceptat pe Isus ca Mesia cel aşteptat ci a şi fost primul mesager care L-a mărturisit samaritenilor. Succesul mărturiei ei este accentuat de Ioan care spune că „Mulţi Samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii” (4:39).

Întâlnirea lui Isus cu o femeie cananeancă oferă un alt exemplu a aprecierii Lui a capacităţilor intelectuale şi spirituale ale femeilor (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-30). Căutând vindecare pentru fiica sa, această femeie l-a urmat pe Isus până ce ucenicii au devenit aşa de iritaţi încât ei l-au rugat pe Isus să o alunge. Atitudinea lui Isus era diferită. El a refuzat să o alunge; în schimb, El a ales să vorbească cu ea şi să îi testeze credinţa ei. Ea a înţeles că prima responsabilitatea a lui Isus era către Israel, însă ea mai credea că El ar putea să-i acorde ei „firmiturile” binecuvântărilor Sale. Isus a lăudat „marea credinţă” a ei (Matei 15:28) şi i-a dat ceea ce cerea. Ceea ce este semnificativ aici este că Isus a recunoscut inteligenţa şi credinţa femeii prin a vorbii cu ea şi prin a scoate în evidenţă capacităţile ei intelectuale şi spirituale. Ea primeşte un loc în istoria sacră ca fiind prima dintre neamuri care s-a convertit.

Alte întâlniri ale lui Isus cu femeile demonstrează aprecierea Sa pentru credinţa şi dragostea lor (Marcu 5:25-34; Luca 7:36-50). Întâlnirea Sa cu femeia care s-a pocăit în casa lui Simon descoperă cel mai mult credinţa şi dragostea acestei femei în acţiune (Luca 7:36-50). În timp ce Simon nu ar fi permis nici unei „păcătoase” să se atingă de El, Isus a acceptat demonstrarea publică a dragostei şi a recunoştinţei ei ca fiind un exemplu de credinţă evlavioasă în acţiune. Încă o dată Isus arată respect pentru femei ca persoane, fără a face referire la sexul lor. El le-a primit ca participanţi în întregime la binecuvântările poporului lui Dumnezeu.

Femeile în pilde. Pildele ilustrează mai departe acceptarea lui Isus a femeilor ca membrii preţioşi ai familiei umane. Pildele le prezintă pe femei în activităţi obişnuite care ilustrează în mod dramatic lecţiile pe care a vrut să le înveţe Isus. O femeie care amesteca o plămădeală cu un aluat ilustrează natura ascunsă dar penetrantă a împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 13:33). O femeie care caută moneda pierdută exemplifică preocuparea lui Dumnezeu pentru păcătoşii pierduţi (Luca 15:8-10). Fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte ilustrează nevoia unei promptitudini constante pentru momentul neaşteptat al revenirii lui Hristos (Matei 25:1-13).

O femeie persistentă care îl confruntă pe un judecător nedrept ne învaţă nevoia perseverenţei în rugăciune şi întărirea inimii (Matei 18:1-8). O femeie săracă, dându-şi ultimul ei bănuţ ilustrează faptul că Dumnezeu măsoară devoţiunea noastră nu prin mărimea darului nostru ci prin dedicarea inimilor noastre (Marcu 12:38-44). Astfel, contrar cu obiceiul rabinic de evitare în general de menţionarea a femeilor în învăţătură, Isus se referă adesea la ele, şi întotdeauna în feluri pozitive, pentru a ilustra principiile împărăţiei Sale.

Femeile ca primitoare de învăţătură. Isus le-a învăţat pe femei nu doar în acele întâlniri cazuale menţionate mai sus, ci şi în alte cadre formale. Cel mai bun exemplu este acela al învăţăturii lui Isus din casa lui Lazăr în care Maria „stătea la picioarele Domnului şi asculta de învăţăturile Lui” (Luca 10:39). Aici avem imaginea tipică a unui rabin care îşi instruieşte studenţii săi. Ceea ce este neobişnuit, totuşi, este faptul că studentul este o femeie. Contrar părerii lui Rabbi Eliezer, care ar arde mai degrabă Scripturile decât să le înveţe pe aceste adevărul, Isus nu numai că îşi face timp să o înveţe pe Maria, dar o şi laudă pentru faptul că a lăsat la o parte toate preocupările pentru a-L asculta (Luca 10:41).

Şi Marta a fost învăţată de Isus. În legătură cu moartea lui Lazăr, Isus şi-a făcut timp să o înveţe şi să o ducă să-L accepte ca Mesia al ei şi ca sursă a învierii din morţi (Ioan 11:25-27). Este interesant de notat mărturia lui Marta, „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 11:27), care este cel mai aproape echivalent al mărturisirii lui Petru despre Hristos (Matei 16:16).

Exemplele de mai sus sunt de ajuns pentru a arăta că atitudinea lui Isus faţă de femei era în multe feluri revoluţionară. El a respins predominantele prejudicii împotriva femeilor prin a le trata ca persoane de valoare egală cu bărbaţii, prin a le aprecia capacităţile lor spirituale şi intelectuale, prin a le admite în părtăşia Lui, şi prin a-şi face timp să le înveţe adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu. Era oare recunoaşterea lui Hristos a valorii umane a femeilor şi aprecierea Sa a capacităţilor lor intenţionate să deschidă calea pentru ca femeile să funcţioneze ca pastori/bătrâni în biserică? În restul acestui capitol vom începe să răspundem la această întrebare prin a examina în primul rând participarea femeilor în lucrarea lui Isus şi apoi în biserica apostolică.

Femeile în lucrarea lui Isus

Rolul unic. Rolul pe care unele femei îl îndeplineau în lucrarea lui Hristos este absolut unic. Este de remarcat faptul că în timp ce Hristos slujea bărbaţilor, se arată că femeile îi slujeau Lui. Ori de câte ori Evanghelia vorbeşte în mod direct de slujirea lui Isus, aceasta este ori din partea îngerilor ori a femeilor. (Aceasta nu implică faptul că toate femeile sunt îngeri.) După ispitire „îngerii au venit şi i-au slujit” (Matei 4:11; cf. Marcu 1:13). Toate celelalte instanţe vorbesc despre lucrarea femeilor. După ce Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru, „ea s-a ridicat şi le-a slujit” (Matei 8:15). Se face menţiune la o grupare de femei care l-au urmat în mod constant pe Hristos şi care „au slujit după nevoi” (Luca 8:3). În două ocazii se înregistrează faptul că Marta a slujit lui Isus (Luca 10:40; Ioan 12:2).

Cuvântul grecesc folosit în toate exemplele de mai sus este diakoneo, care este tradus prin „a servi” sau „a sluji”. Acest verb „are calitatea specială de a indica în mod foarte personal slujirea acordată altuia”9. Din rădăcina acestui cuvânt a derivat şi cuvântul „diacon”. Slujirea personală şi dedicată pe care au oferit-o femeile lui Isus includea pregătirea şi servirea hranei, din moment ce înţelesul original al cuvântului diakoneo era „a aştepta la masă”10.

Companii de călătorie. Probabil că cel mai uimitor aspect al relaţiei lui Hristos cu femeile este micul grup de femei care L-au urmat împreună cu ucenicii. Luca oferă această descriere plină de înţelegere: „Curând după aceea, Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El; şi mai erau şi nişte femei, care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-L ajutau cu ce aveau” (Luca 8:1-3).

Acesta este singurul pasaj din Evanghelii care ne spune despre felul cum Isus şi ucenicii Săi au trăit atunci când nu erau îngrijiţi de oameni ospitalieri. De notat este faptul că gruparea ce călătorea cu Isus includea un grup de femei alături de cei doisprezece ucenici. Fiecare dintre scriitori sinoptici înregistrează faptul că erau şi multe alte femei pe lângă cele menţionate pe nume (Matei 27:55; Marcu 15:41; Luca 8:3).

La vremea când femeile apăreau în public doar când era absolut necesar să o facă, aceasta trebuia să fie un subiect de bârfă considerabilă pentru a vedea un grup de femei care să călătorească cu Isus. Nu era ceva neobişnuit pentru un rabin să călătorească cu o formaţie de urmaşi, dar era cel mai neobişnuit ca femeile să fie prin această formaţie. Faptul că Isus a acceptat atât prezenţa cât şi slujirea acestor femei devotate arată în mod clar că acţiunile Lui nu erau condiţionate de obiceiul acelor zile.

Femeile la crucificare şi la înviere. Unele dintre femeile care l-au urmat pe Hristos în cadrul lucrării Lui şi-au asumat un rol proeminent la vremea crucificării şi a învierii. Cu riscul vieţii lor ele l-au urmat pe Hristos la cruce apoi ele au urmat trupul lui la locul de îngropare. Ele doreau să arate dragostea lor gingaşă faţă de El prin a se întoarce mai târziu să îmbălsămeze trupul Lui cu arome şi unsori speciale (Luca 23:55-56; Matei 27:59-61; Marcu 15:47-16:1).

Când femeile s-au întors la mormânt după Sabat ca să ungă trupul lui Hristos, ele au fost cinstite cu vestea învierii. Loialitatea şi devoţiunea lor faţă de Hristos au fost recompensate prin faptul că ele au fost primele care să-l întâlnească pe Salvatorul înviat (Matei 28:9; Marcu 16:9; Ioan 20:14) şi să fie delegate să răspândească vestea învierii la ucenici (Marcu 16:7; Matei 28:7, 10). În naraţiunile Suferinţei femeile arată în mod clar o loialitate mai mare, curaj şi credinţă decât cei doisprezece ucenici.

Aceleaşi femei care i-au slujit lui Isus în timpul călătoriilor Lui şi la moartea Sa erau de asemenea prezente printre ucenici în perioada dintre înviere şi Rusalii. Se presupune că ei erau de asemenea şi printre cei peste care a venit Duhul Sfânt la Rusalii (Fapte 1:12-14; 2:1-4, 14-47).

Nu au fost femei apostoli

Consideraţiile precedente au arătat faptul că femeile aveau un loc special în viaţa lui Hristos. El le-a afirmat personalitate lor, s-a relatat faţă de ele cu dragoste şi respect, a apreciat capacităţile lor intelectuale şi spirituale, le-a învăţat şi le-a vindecat, le-a acceptat în cercul Său interior în calitate de companii de călătorie şi le-a cinstit cu prima anunţare a învierii Lui.

În lumina acestor fapte putem să întrebăm, De ce nu a chemat Isus pe nici o femeie să fie parte din cei doisprezece apostoli? În plus, Oare de ce apostolii şi „femeile” (Fapte 1:4) care au dezbătut în privinţa înlocuirii lui Iuda, cel puţin să fi propus numele unei femei ca posibil candidat? Evident că nu era o referire la calificări, din moment ce câteva femei îndeplineau condiţiile pentru apostolat, anume, cineva care l-a acompaniat pe Isus şi a mărturisit învierea Lui (Fapte 1:21-22).

Motivul culturale. Două motive sunt oferite adesea pentru omiterea lui Hristos a femeilor dintre apostoli: primul este cultural iar al doilea este teologic. Din punct de vedere cultural, se argumentează faptul că în acel „cadru cultural particular doar bărbaţii puteau fi acceptabili atât în calitatea de companii cele mai apropiate a lui Isus câte şi ca lideri ai comunităţii care avea să se formeze”11. Această explicaţie este inacceptabilă din trei motive majore.

În primul rând, dacă Isus se rupea în mod radial de obiceiurile vremii prin a le admite pe femei în cercul intern de urmaşi, de ce s-ar simţi El constrâns de obiceiuri de a nu comisiona pe femei în a predica şi a învăţa în mod public? Este neconvingător faptul că Isus a respins în mod radical convenţiile vremii Lui în tratarea femeilor, însă a făcut concesii cu privire la ele prin a nu le permite femeilor să fie apostoli.

În al doilea rând, Susan T. Foh indică, „a argumenta faptul că alegerea lui Isus a apostolilor a fost determinată de cultură însemnă a ignora faptul că Dumnezeu a ales cultura şi timpul în care Fiul Său avea să se nască. Nici un detaliu nu scapă din considerarea lui Dumnezeu”12.

În al treilea rând, în cultura romano-elenistă din acea vreme, după cum vom vedea, femeile jucau roluri de preotese în cadrul vieţii religioase. Astfel, dacă Isus ar fi fost condiţionat de cultura vremii Lui, El ar fi putut numi pe anumite femei printre apostoli, în ceea ce priveşte faptul că ele ar fi fost în mod prompt acceptate în lumea neamurilor unde Evanghelia avea să fie predicată.

Motivul teologic. Unii cred că Isus nu a rânduit femei ca apostoli deoarece El credea că „sfârşitul avea să vină” şi în consecinţă El „nu era preocupat în a legifera pentru biserica Sa pentru totdeauna”13. Dacă acest raţionament era adevărat, atunci Isus nu ar mai fi trebuit să se necăjească să numească doisprezece apostoli ca reprezentanţi ai noului Ierusalim spiritual, şi să îi delege pe acestea să predice Evanghelia întregii lumi. Este adevărat că Isus nu a definit rolurile distincte ale bărbaţilor şi ale femeilor care să le îndeplinească în biserică, însă El a ales şi a pregătit doisprezece bărbaţi pentru a hrăni turma Sa şi să facă ucenici din toate neamurile (Ioan 21:15-17; Matei 28:19-20; Fapte 1:8).

Alegerea lui Isus a doisprezece apostoli bărbaţi nu era condiţionată de convenţiile sociale ale vremii, ci mai degrabă consistente cu rolul de cap al bărbatului din Vechiul Testament la care acesta era chemat să îl îndeplinească în cămin şi în comunitatea de credinţă. Această structură de rol, aşa cum vom vedea acum, a fost restrânsă şi respectată în cadrul vieţii şi a ordinului biserici pe care au crescut-o apostolii sub călăuzirea Duhului Sfânt.

PARTEA II

FEMEILE ÎN LUCRAREA BISERICII APOSTOLICE

Participarea femeilor

Vizibil şi activ. Femeile erau vizibile şi active nu doar în lucrarea lui Isus, ci şi în viaţa bisericii apostolice. Imediat după înălţarea lui Hristos ucenicii s-au adunat în camera de sus „împreună cu femeile şi cu Maria mama lui Isus, şi cu fraţii săi” (Fapte 1:14). Aceste femei erau acolo nu pentru a găti pentru acei bărbaţi, ci să se roage cu ei şi să caute călăuzirea divină în ceea ce priveşte cine avea să fie succesorul lui Iuda. Femeile care au avut un rol semnificativ în lucrarea lui Hristos continuă acum slujirea lor în cadrul vieţii comunităţii.

În ziua Cinzecimii femeile erau în camera de sus împreună cu ucenicii atunci când Duhul Sfânt a fost revărsat şi toţi dintre ei au început să vorbească în limbi (Fapte 2:1-4). Petru a explicat evenimentul către mulţimea sceptică prin a cita din Ioel: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci. . . Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). Referinţa specifică la „fiicele” şi „roabele” slujea în mod presupus la a justifica de ce au primit şi femeile darul Duhului Sfânt.

Femeile în biserica extinsă. Femeile s-au alăturat la biserica ce se extindea în mare număr. Luca notează că „numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult” (Fapte 5:14). Atunci când Filip a predicat Evanghelia în Samaria, rezultatul a fost acelaşi: mulţi „au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei” (Fapte 8:12).

Una dintre primele convertite din Ierusalim era Maria, mama lui Ioan Marcu. Ea şi-a oferit casa ei ca loc de întâlnire pentru credincioşii din acea parte a oraşului. Trebuie să fi fost un loc important de întâlnire, din moment ce Petru a mersa acolo imediat după ce a fost eliberat din temniţă (Fapte 12:12). Unii scolastici cred că acea cameră de sus era în casa ei14.

Când Evanghelia a ajuns în Europa, femeile erau din nou predominate. Primul convertit european era o femeie pe nume Lidia, „vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira” (Fapte 16:14). Următorul convertit menţionat de Luca era tot o femeie, o fostă sclavă posedată de demoni – un exemplu al felului cum Evanghelia a atins toate clasele (Fapte 16:16).

Restul cărţii Fapte este plin cu exemple de femei care au răspuns faţă de proclamarea Evangheliei de către Pavel prin a deveni participanţi activi în viaţa bisericii. În Tesalonic şi Berea printre cei mulţi care au crezut erau „o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu, şi multe femei de frunte” (Fapte 16:4, 12). În Atena o femeie, Damaris, este menţionată în mod special printre putinii care au crezut (Fapte 17:34). În Corint, Priscila, alături de soţul ei Acuila, aveau un rol activ în instruirea învăţatului Apolo (Fapte 18:2, 26).

Pavel, care uneori a fost pe nedrept acuzat de a fi un anti-feminist, menţionează în mod repetat în scrisorile sale multe femei ca fiind vrednice de laudă pentru lucrarea specială pe care ele o făceau în biserică (Romani 16; Filipeni 4:2-3; 1 Corinteni 16-19). Nu este nici o îndoială că biserica apostolică a urmat exemplul lui Hristos prin a le include pe femei în lucrarea bisericii. Întrebarea care rămâne este: Ce roluri specifice au îndeplinit femeile în cadrul bisericii apostolice? Referitor la această întrebare trebuie să ne adresăm acum.

Rolurile femeilor

Serviciul caritabil. O nevoie majoră din cadrul bisericii primare era îngrijirea de cei nevoiaşi, de bolnavi, văduve, orfani şi de vizitatori. Apostolii au fost informaţi în mod forţat de o astfel de nevoie imediat după Rusalii prin intermediul murmurării elenisticilor în ceea ce privea neglijarea aparentă a văduvelor lor (Fapte 6:1). Pentru a remedia problema „şapte bărbaţii de reputaţie bună” au fost aleşi la acea vreme (6:3). Curând, în special văduvele, au devenit active în serviciile caritabile ale bisericii, comunicând dragostea creştină prin faptele de milă şi de ospitalitate (1 Timotei 5:9-10).

Faptele Apostolilor raportează povestirea despre o femeie, Tabita (Dorca), care „era plină de fapte bune şi de milostenii” (Fapte 9:36). Lucrările ei de milostenii constau în facerea de haine pentru săraci (v. 39). Faptul că „Toate văduvele stăteau în jur… şi plângeau” (v. 39) după moartea ei, sugerează faptul că ea era probabil una dintre văduvele bisericii locale. Nu există nici o indicare în povestire a faptului că în acest punct văduvele erau organizate ca un grup sau ca ordin în cadrul bisericii.

În vremea când Pavel a scris 1 Timotei văduvele erau recunoscute ca un grup special din cadrul bisericii, din moment ce apostolul scrie: „O văduvă, ca să fie înscrisă în lista văduvelor, trebuie să n-aibă mai puţin de şaizeci de ani. . . Dar pe văduvele tinere să nu le primeşti” (1 Timotei 5:9, 11). Unii au argumentat faptul că primirea (sau înscrierea lor, n. tr.) reprezenta o numire oficială la numite oficii din biserică15. Totuşi, aşa cum arată James B. Hurley, „O privire mai îndeaproape asupra textului indică faptul că aceasta era o listă de asistenţă socială mai degrabă decât una de angajare”16.

Lucrarea îndeplinită de aceste văduve consta în mod aparent din rugăciune şi mijlocire pentru biserică (1 Timotei 5:5), precum şi din „facere de bine în orice fel” (v. 10). Nu există nici un indiciu că slujirea lor era percepută ca un ordin oficial de slujire în biserica. Aşa cum descrie Charles C. Ryrie: „Suportul oficial era parte a înrolării, îndatoririle oficiale nu erau. Catalogarea a fost instituită pentru a corecta şi a sistematiza chestiunile financiare, şi fără îndoială că aceasta a pavat calea spre dezvoltarea ordinelor de slujire dintre femei, însă în acest punct din istorie chestiunile sunt încă nedefinite”17.

„Diaconiţe”. Fiind destul de relatat cu slujirea văduvelor, este şi slujirea femeilor care au fost cunoscute ca „diaconiţe”. Această lucrare este subliniată de referinţa lui Pavel la Fivi, „sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea. . . ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie” (Romani 16:1-2). Cuvântul „diaconiţă” este o traducere a cuvântului grecesc diakonos, un pronume masculin care era folosit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei cu două înţelesuri distincte.

În majoritatea cazurilor în care apare acesta în Noul Testament, termenul diakonos înseamnă un simplu „slujitor” sau „unul care îl slujeşte” pe altul. Pavel, de ex, vorbeşte despre sine şi tovarăşii săi de lucru ca doakonoi (slujitori, servitori) ai lui Hristos, ai Evangheliei şi al noului legământ (1 Corinteni 3:5; 2 Corinteni 3:6; Efeseni 3:7; 1 Tesaloniceni 3:2). El mai vorbeşte despre lucrarea sa apostolică ca o diakonia (Romani 11:13).

În câteva cazuri termenul diakonos este folosit pentru a descrie oficiul bisericesc al „diaconilor” (Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:8-13). De obicei contextul oferă soluţia la ideea dacă diakonos este folosit în sensul general al slujirii sau în sensul restrâns al diaconatului stabilit. Întrebarea în discuţie este de a se determina dacă Pavel o laudă pe Fivi în calitate de membră a bisericii din Chencrea care a slujit altora, sau ca diacon din acea biserică. Opinia cărturarilor este la fel de divizată în această chestiune. Personal eu tind să cred că diakonos este folosit de Pavel într-un sens tehnic pentru a descrie rolul oficial de diaconiţă al lui Fivi din biserică. Există trei motive principale.

Primul, folosirea participiului „fiind” (ousan) în greacă şi în legătură cu biserica – „Fivi, fiind un diacon al bisericii din Chencrea” – se citeşte ca un titlu oficial. Pavel poate că a ales să o introducă pe Fivi romanilor prin rolul ei oficial din cadrul bisericii ei de acasă, în special dacă ea purta această scrisoare, aşa cum se crede în general.

Al doilea, caracterizarea lui Fivi ca „ajutător al multora” (Romani 16:2), sugerează faptul că ea a jucat un rol vital în biserica din Chencrea prin a oferi ajutor multora, inclusiv lui Pavel. Un astfel de serviciu era asociat în mod special cu slujba de diacon.

Al treilea, în 1 Timotei 3:11 Pavel descrie calificările unui grup de femei care slujeau în biserică – calificări ce sunt punct cu punct acelea ale diaconilor oferite anterior (1 Timotei 3:8-10). „Lista paralelă a calificărilor sugerează cu putere”, aşa cum observă James B. Hurley, „că funcţia acestor femei era paralelă cu cea a diaconilor”18.

Motivul pentru acre Pavel nu le-a numit pe aceste femei diaconiţe (diako-nissa) este pur şi simplu pentru că un astfel de termen nu exista încă. Termenul apare prima dată în DidascaliaSyriacă (cap. 16), un document scris în prim aparte a secolului al treilea. Forma masculină a lui „diacon – diakonos” era folosită atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei ca şi în cazul lui Fivi (Romani 16:1). În 1 Timotei 3:11 Pavel foloseşte cuvântul „femei – gynaikas” în locul lui „diaconi – diakonoi” probabil pentru a evita confuzia, din moment ce el a folosit deja diakonospentru a-i introduce pe bărbaţi în 1 Timotei 3:8. Astfel, ar părea cel mai bine să le înţelege pe „femeile” din 1 Timotei 3 ca un grup de persoane care slujeau în biserică într-o capacitate similară cu cea a diaconilor. Exemplul lui Fivi, identificată că diakonos, acordă suport pozitiv acestei concluzii.

De diaconii feminini (diaconiţe) era nevoie în secolele primare când sexele nu se puteau amesteca în mod liber. Conform cu Didascalia ele îndeplineau o mare varietate de servicii în cazul femeilor, incluzând asistenţa la botezul şi la îngroparea femeilor, catehizarea femeilor şi îngrijirea de femeile bolnave la domiciliu19. Ele nu funcţionau, totuşi, niciodată în calitate de capete ale comunităţii, ci slujeau într-un rol auxiliar cu acela de pastori, bătrâni şi episcopi.

Femeile ca „tovarăşi de lucru”. Femeile se distingeau una de alta în cadrul bisericii apostolice nu doar la nivelul bisericilor locale ci şi în larga lucrare misionară a bisericii. Majoritatea activităţii misionare raportate în Noul Testament se concentrează asupra lui Pavel şi a co-lucrătorilor săi, mulţi dintre care erau femei.

În Romani 16 Pavel le salută pe câteva femei a căror preocupare misionară a contribuit în mod semnificativ la viaţa şi creşterea bisericii. Printre ele este Prisca (diminutiv de la Priscila) şi soţul ei Acuila. Despre ei Pavel spune: „Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţămesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor” (Romani 16:3-5).

Acest cuplu a trăit în Roma până aproape în anul 49 d. Hr. când ei au fost forţaţi să se mute în Corint după ce Claudius i-a alungat pe evreii din Roma (Fapte 18:1-3). Din Corint ei şi-au mutat afacerea lor de făcători de corturi mai întâi în Efes (Fapte 18:18-26; 1 Corinteni 16:19) şi apoi înapoi la Roma. Este vrednic de menţionat faptul că atât Pavel cât şi Luca o menţionează pe Prisca aproape întotdeauna înaintea soţului ei, Acuila, probabil pentru că ea era mai proeminentă în strădaniile misionare. În Faptele Apostolilor ea este implicată cu soţul ei în învăţarea marelui orator Apolo (Fapte 18:26). Prin urmare, Prisca trebuie să fi fost bine înrădăcinată în credinţa creştină şi un instructor foarte capabil.

Pavel se referă la acest cuplu ca „tovarăşi de lucru”. Termenul era adesea folosit de Pavel pentru a-i caracteriza pe aceia care lucrau cu el, inclusiv Tit şi Timotei (Romani 16:9, 21; 1 Corinteni 3:9; 2 Corinteni 1:24; 8:23; Filipeni 2:25; 4:3; Coloseni 4:11; 1 Tesaloniceni 3:2).

Alte femei salutate de Pavel erau: Maria, Trifena, Trifosa şi Persida, toate dintre acestea care „lucrau din greu” în Domnul (v. 6, 12). Termenul pe care îl foloseşte Pavel aici este descriptiv al trudei în proclamarea Evangheliei (cf. 1 Corinteni 4:12; 15:10; Filipeni 2:16; 1 Timotei 4:10). În Filipeni 4:2, 3 Pavel menţionează alte două femei, Evodia şi Sintichia, ca persoane care „au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie”.

Pavel: un şovinist? Faptul că Pavel laudă un număr aşa de semnificativ de femei că au lucrat din greu cu el în lucrarea misionară a bisericii, sugerează două lucruri. Primul, caracterizarea lui Pavel ca „anti-feminist” este bazat pe prejudiciu. Pavel l-a apreciat pe femei şi le-a admirat contribuţia acestora la misiunea bisericii. Astfel, insistenţa lui asupra rolului de diferenţă dintre bărbaţi şi femei din cămin şi din biserică, care le vom examina în ultimul capitol, trebuie văzut ca o indicare nu a şovinismului lui Pavel ci mai degrabă a respectului său pentru distincţiile de rol stabilite de Dumnezeu la creaţie.

Al doilea, atât femeile cât şi bărbaţii pot participa în mod legitim în lucrarea bisericii. Întrebarea, totuşi, rămâne: În ce roluri? Ca lideri desemnaţi ai bisericii sau ca „tovarăşi de lucrarea” slujind nevoilor credincioşilor şi necredincioşilor? Această întrebare va fi răspunsă în următoarele capitole unde vom examina acele texte care se adresează în mod specific la rolurile femeilor din cadrul structurilor congregaţionale ale bisericii Nou Testamentale.

Femeile ca prorociţe. Atât femeile cât şi bărbaţi au participat în lucrarea profetică a bisericii apostolice. Două pasaje specifice din Noul Testament se referă la femei care funcţionau ca prorociţe. Fapte 21:9 vorbeşte despre cele patru fiice ale lui Filip, „care proroceau”. În 1 Corinteni 11 Pavel recunoaşte prezenţa femeilor care au prorocit în serviciile de închinare: „orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei” (v. 5).

Lucrarea profetică a femeilor din biserica apostolică confirmă împlinirea profeţiei citată de Petru la Rusalii: „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci. . . Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci” (Fapte 2:17-18). E posibil că Petru a citat această prorocie pentru a explica mulţimii surprinse de privitori motivul pentru care darul prorociei a fost acordat şi peste femei. Lucrarea profetică a femeilor din Noul Testament stă ca paralelă a aceleia despre prorociţele din Vechiul Testament.

Marea atenţie pentru lucrarea profetică din Noul Testament este indicată de enumerarea lui Pavel a darurilor spirituale unde „prorociile” sunt menţionate imediat după „apostoli” şi înaintea „învăţătorilor” sau „evangheliştilor” şi „pastorilor” (Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:28). Această ordine sugerează faptul că această lucrare profetică, pe care femeile o exercitau în biserică, nu era deloc văzută ca inferioară faţă de cea a pastorului/învăţătorului.

Natura exactă a lucrării profetice nu este clar definită în Noul Testament. Funcţia sa primară pare să fi fost aceea de a sluji comunităţii creştine prin edificare, încurajare, consiliere şi consolidare. Cel mai descriptiv capitol al lucrării profetice este găsit în 1 Corinteni 14. Aici Pavel explică că persoana care „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere. . . zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:3-4; cf. Fapte 15:21).

Unii vor să vadă în această lucrare profetică a femeilor din biserica apostolică un indiciu că femeile au funcţionat ca lideri în biserică. Această părere este evident greşită deoarece profeţii funcţionau nu ca lideri numiţi ai congregaţiei, ci în calitate de credincioşi privaţi cu un mesaj dat de Dumnezeu de zidire pentru congregaţie. Slujba de profet nu era limitată nimănui ci era deschisă într-un sens tuturor. Pavel spune în mod clar: „Fiindcă puteţi să proorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1 Corinteni 14:31). În timp ce femeile au făcut parte din lucrarea profetică de încurajare, călăuzire şi zidire a comunităţilor creştine, nu există nici un indiciu că ele au fost numite să slujească drept lideri reprezentativi (pastori/bătrâni). Motivul pentru aceasta, aşa cum va fi arătat în capitolele următoare, este acceptarea Noului Testament a rolului de structură a Vechiului Testament pentru bărbaţi şi femei.

O femeie „apostol”? Se face adesea apel la referinţa lui Pavel la Iunia (Romani 16:7) pentru a se justifica pretinsul lor de conducere pe care femeile îl împlineau în comunităţile apostolice. Textul indică: „Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care Sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar” (Romani 16:7). Prin lunga listă de tovarăşi de muncă, Pavel îi confirmă aici pe doi evrei care au împărtăşit la întemniţarea sa. Slujba lor îi face demn de a fi notaţi „printre apostoli”. Oare caracterizează Pavel aici pe o femeie, Iunia, ca „apostol”? Dacă este aşa, în ce sens?

Letha Scanzoni şi Nancy Herdesty au privit cazul lui Iunia ca exemplu major al faptului că „încă de la început femeile au participat pe deplin şi în mod egal cu bărbaţii”20 la conducerea bisericii. Ele scriu: „O femeie „apostol” este chiar menţionată în Biblie! Iunia, salutată de Pavel în Romani 16:7, este un nume roman obişnuit pentru o femeie, însă din moment ce ea este identificată drept un „apostol”, mulţi traducători au presupus că numele ar fi în contradicţie faţă de unul mai degrabă pentru un bărbat obişnuit”21.

Această concluzie categorică este discreditată de trei considerente. Prima, numele Jounian din textul în limba greacă ar putea fi din punct de vedere gramatical numele atât a unui bărbat cât şi a unei femei. Astfel, forma gramaticală nu permite o concluzie categorică în nici o direcţie.

În al doilea rând, este posibil ca pasajul nu îi identifică deloc pe Andronic şi pe Iunia ca apostoli, deoarece forma gramaticală a „sunt cu vază între apostoli” poate fi tradus la fel de egal cu „Sunt cunoscuţi de apostoli”. Ultima pare mai plauzibilă deoarece, aşa cum explică John Murray, „ei erau creştini înaintea lui Pavel şi, fără îndoială, erau asociaţi cu cercul de apostoli din Iudea dacă nu din Ierusalim”22.

În al treilea rând, termenul „apostol” este folosit în Noul Testament atât într-un sens îngust cât şi într-unul larg. Într-un sens îngust acesta îi desemna pe „cei doisprezece”, ca şi când Matias „a fost înrolat printre cei unsprezece apostoli” (Fapte 1:26) pentru a-l înlocui pe Iuda. Datorită acestei exclusivităţi, Pavel a trebuit să se străduiască să dovedească legitimitatea apostoliei lui (1 Corinteni 15:9-11; 2 Corinteni 12:11-13; Galateni 1:11; 2:9). Într-un sens larg termenul de „apostol” înseamnă un „mesager”, cineva care este trimis pentru o misiune specifică (cf. 2 Corinteni 8:23; Filipeni 2:25). Dacă Andronic şi Iunia erau apostoli, probabili că era în ceea ce priveşte ultimul sens, din moment ce nicăieri altundeva nu sunt asociate numele lor cu cercul intern de apostoli.

În lumina consideraţiilor anterioare concludem faptul că referinţa lui Pavel la Iunia nu acordă nici un sprijin părerii că ea era o femeie apostol. Numele se poate referi la fel de bine şi la un bărbat, şi dacă persoana este un bărbat sau o femeie, ea/el nu era un apostol în sensul îngust al cuvântului.

CONCLUZIE

Câteva concluzi reies din studiul nostru al lucrării femeilor în Noul Testament. Acestea pot fi rezumate în următoarele puncte:

Felul de tratarea al femeilor de către Isus a fost în multe feluri revoluţionar. El a respins prejudiciile predominante împotriva femeilor prin a le trata pe acestea ca persoane umane egale în valoare cu bărbaţii, prin a le respecta capacităţile lor intelectuale şi spirituale, prin a le admite pe acestea în cadrul părtăşiei Sale şi prin a le învăţa adevărurile împărăţiei lui Dumnezeu.

Femeile au jucat un rol foarte proeminent în lucrarea lui Isus. Ele au slujit nevoilor Lui fizice, un grup dintre ele au călătorit cu El şi ucenicii Săi, şi unele dintre ele L-au urmat pe Isus la Cruce cu riscul vieţii lor. Loialitatea şi devoţiunea lor faţă de Hristos reies în cadrul naraţiunilor despre patimile Lui ca fiind mai exemplare decât cele ale apostolilor. Femeile sunt primele care s-au întâlnit cu Domnul înviat şi au fost trimise să răspândească ştirea învierii la ucenici.

În ciuda tratamentului Său revoluţionar faţă de femei, Isus nu a ales pe femei ca apostoli şi nici nu le-a delegat să predice Evanghelia. O astfel de omisiune nu era o chestiune legată de concesiunea faţă de convenţiile sociale a vremii Lui, ci mai degrabă de consimţirea cu distincţia de rol pentru bărbaţi şi femei stabilită la creaţie.

Bisericile apostolice au admis modelul stabilit de Hristos prin a le include pe femei cca membrii integrali din viaţa şi misiunea bisericii. Femeile se alăturau bisericii în mare număr, luau parte la serviciile de închinare, organizau servicii caritabile pentru cei nevoiaşi, învăţau despre credinţă şi o împărtăşeau cu alţii, îndeplineau o varietate de servicii în îngrijirea femeilor, lucrau din greu în calitate de „tovarăşi de lucru” alături de numeroşi bărbaţi în lucrarea misionară a bisericii, şi participau la lucrarea profetică de edificare, încurajare şi consolare.

Deşi femeile slujeau în biserică într-o varietate de roluri vitale, incluzând şi cea de profet, nu există nici o indicaţie în Scriptură că ele au fost vreodată ordinate să slujească drept preoţi în Vechiul Testament sau ca pastori/bătrâni/episcopi în Noul Testament.

De ce puteau să participe femeile în mod egal cu bărbaţii la variate lucrări ale bisericii apostolice, şi totuşi au fost excluse de la rolurile desemnate de apostoli/pastori/bătrâni? Scriptura sugerează câteva motive pe care le vom lua în considerare în următoarele capitole.

Note de subsol

  1. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty,All We’re Meant to Be: A Biblical Approach to Women’s Liberation(Waco, Texas, 1975), p. 208. The same authors write: „From the beginning women participated fully and equally with men” (p. 60).
  2. See, for example, Gilbert Bilezikian,Beyond Sex Roles (Grand Rapids, Michigan, 1985), pp. 118, 206; Paul K. Jewett, The Ordination of Women (Grand Rapids, Michigan, 1980), p. 135.
  3. Elizabeth Meier Tetlow,Women and Ministry in the New Testament: Called to Serve (Lanham, Maryland, 1980), p. 131.
  4. Women in the Church: Scriptural Principles and Ecclesial Practice, A Report of the Commission on Theology and Church Relations of theLutheran Church–Missouri Synod, September 1975, p. 27.
  5. Quoted by Nicholas Wolterstorff, „On Keeping Women Out of Office: The CRC Committe on Headship,”The Reformed Journal34 (May 1984): 8.
  6. Samuele Bacchiocchi,The Sabbath in the New Testament(Berrien Springs, Michigan, 1985), pp. 108-120.
  7. Joachim Jeremias,Jerusalem in the Time of Jesus: An Investigation into Economic and Social Conditions during the New Testament Period(Philadelphia, 1969), p. 376.
  8. Forster,Palestinian Judaism in New Testament Times(Edinburgh, 1964), p. 127.
  9. Hermann W. Beyer, „Diakoneo,”Theological Dictionary of the New Testament, eds. Gerhard Kittel and Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids, Michigan, 1974), p. 81.
  10. Ibid., p. 84.
  11. Mary J. Evans,Women in the Bible(Downers Grove, Illinois, 1983), p. 50.
  12. Susan T. Foh,Women and the Word of God(Phillipsburg, New Jersey, 1979), p. 93.
  13. Reginald H. Fuller, „Pro and Con: The Ordination of Women in the New Testament,” inToward a New Theology of Ordination: Essays on the Ordination of Women(Somerville, Massachusetts, 1976), p. 2.
  14. See W. Sunday,Sacred Sites of the Gospels(Oxford, 1903), p. 83.
  15. See E. F. Scott,The Pastoral Epistles, Moffat New Testament Commentary(London, 1936), p. 26.
  16. James B. Hurley,Man and Woman in Biblical Perspective(Grand Rapids, Michigan, 1981), p. 121.
  17. Charles Calwell Ryrie,The Role of Women in the Church(Chicago, 1958), p. 84.
  18. James B. Hurley (n. 16), p. 231. Hurley provides a very cogent interpretation of who the „women” were in 1 Timothy 3:11 (see pp. 229-233).
  19. Hugh-Connolly, ed.Didascalia Apostolorum(Oxford, 1929), ch. 16, pp. 146-148.
  20. Letha Scanzoni and Nancy Hardesty (n. 1), p. 60.
  21. Ibid., p. 63.
  22. John Murray,The Epistle to the Romans, The New International Commentary of the New Testament(Grand Rapids, Michigan, 1982), p. 230.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_aug04.htm

Rolul biblic al diaconilor – Partea 2 de Derek Gentle

download - Copie

Rolul biblic al diaconilor – Partea 2 de Derek Gentle

Cum să ştii dacă biserica ta nu a deviat

Howard Foshee a enumerat trei evidenţe a faptului că diaconii operează sub conceptul unui bord:

(1) Atunci când toate recomandările majore din partea operaţiilor bisericii şi a comitetelor bisericii sunt prezentate de diaconi fie că trebuie sau nu să meargă în congregaţie.

(2)    Atunci când pastorul şi membrii personalului sunt direct responsabili faţă de diaconi mai degrabă decât faţă de biserică.

(3) Când se cheltuieşte o mare parte a resurselor bisericii, cum ar fi facilităţile şi finanţele, trebuiesc aprobate de diaconi. (The Ministry of the Deacon, Howard B. Foshee, Convention Press, 1968, p. 33 [Lucrarea diaconului])

Cum au început baptiştii să se întoarcă la conceptul biblic al diaconiei

Începând cu subtilitate în anii 1950 şi intensificându-se în anii 1970 au existat respingeri repetate ale conceptului de diaconie care a început în anii 1800. Robert E. Naylor, preşedintele Seminarului Teologic Baptist din Sud, a avertizat în 1955 următoarele: „Există biserici în care diaconii şi-au potrivit lor autoritatea care este contrară cu învăţătura Noului Testament. Aceasta a mers aşa de departe încât s-a dezvoltat şefia. Există un complex de ‚bord’ şi un sentiment general că diaconii sunt ‚directori’ ai bisericii. Nimic nu poate fi mai îndepărtat de geniul baptist sau planul Noului Testament. Oriunde există această condiţie, există în mod inevitabil şi aceia care spun că e nevoie de diaconi. Adevărul e că de astfel de diaconi… nu este nevoie în biserici” (Robert E. Naylor, The Baptist Deacon, Broadman Press, 1955, p. 3-4 [Diaconul baptist]).

În anii 1970, Howard Foshee a respins ferm terminologia acelei perioade; el a relatat: „Regretabilul termen ‚bord de diaconi’ a apărut. Fraza este străină faţă de felul în care baptiştii ar trebui să lucreze împreună sub conducerea Duhului Sfânt. O congregaţie baptistă face decizii colective pe măsură ce fiecare membru caută să voteze în convingerea sa sub conducerea Domnului” (Howard B. Foshee, Now That You’re a Deacon, Broadman Press, 1975, p. 13 [Acum că eşti un diacon]).

Descriind rolul celor şapte diaconi originali, Wayne Dehoney a scris: „Prima responsabilitatea a acestor oameni a fost aceea de a-i asista pe pastori în lucrarea spirituală de păstorire şi de îngrijire de turmă şi să-i elibereze pe pastori pentru lucrarea de rugăciune, predicare şi pregătire. De fapt, aceştia şapte au fost selectaţi de a fi ‚sub-păstori’ ai turmei” (Church Administration Magazine, Nov. 1959, citat de Foshee [Revista administraţiei bisericeşti]).

În cadrul capitolului lui Foshee, Înţelege-ţi lucrarea ta ca diacon, subtitlurile lui includ, Lucrarea de diacon iniţiată pentru a împlini nevoile spiritualeşi Diaconii ar trebui să organizeze lucrarea.

În cadrul acestei perioade s-au făcut disponibile variate materiale despre „Lucrarea familială de diacon” care au fost puse la dispoziţie de către Bordul Şcolii Duminicale şi au devenit populare.

Prin anii 1990, aceasta a fost o chestiune decisă în cadrul publicaţiilor denominaţionale şi printre liderii baptişti. În 1991 Jerrry Songer a scris că „Bordul de diaconi şi conceptul de manager de afacere nu mai este deloc un model viabil” (Deacons Leading with Pastor and Staff, Deacons as Leaders, compiled by Robert Sheffield, Convention Press, 1991, p. 87 [Diaconii care conduc cu pastorii şi cu personalul, Diaconii ca lideri]). În 1997, Jim Henry întorcea baptiştilor portretul lui Thomas Collier despre lucrarea diaconilor ca fiind cea de slujire la mese (masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracilor) ca parte a materialelor sale video de pregătire (Deacons: Partners in Ministry and Growth, Sampson Ministries, 1997, distributed by the Sunday School Board of the SBC).

De ce persistă conceptul de ‚Bord de Directori’

Există câteva motive pentru care persistă modelul de „Bord de Directori” în cadrul vieţii baptiste:

1) Ca un transfer de la bisericile rurale şi din zilele când ei aveau „predicatori” cu două vocaţii, sau probabil cu sfert de normă, care nu erau pe terenul de a tinde astăzi la lucrare şi la administrare.

2) Datorită că acesta este un sens comun să încurci lucrurile în spatele uşilor închise, aducându-le la podea pentru un vot al bisericii; cine altcineva mai este acolo, în afară de diaconi, care încurcă lucrurile?

3) Deoarece câţiva creştini au darul de administrare (sau îndemânarea în acel domeniu) şi trupul de diaconi este singurul loc din cadrul structurii lor de organizare a bisericii unde există oportunitatea de a sluji Domnului în acest fel.

4)  Pentru a oferi o dare de seamă rezonabilă. Fără un astfel de trup, un individ ar putea să devină ispitit să-şi abuzeze încrederea sa.

5) Din experienţele diaconilor cu un trecut în lumea de afaceri (care l-ar include şi pe R.B.C. Howell) sau din instituţiile seculare caritabile. Uneori, acesta a fost singurul model cu care ei să fi avut o reală familiaritate.

6)  Deoarece unii diaconi ar fi în afara zonelor lor de confort – poate că ei nu ştiu destul din Biblie pentru a înţelege învăţătura Noului Testament despre oficiul de diacon sau că ei nu se simt confortabili în a face lucrarea. Aşa că ei se ţin de ceea ce se simt confortabili.

Abordări în întoarcerea la diaconia biblică

Variate abordări sunt folosite de biserici în încercarea de a se întoarce la un model mai biblic pentru diaconie. Cât de departe sunt ei gata să meargă în acest efort este determinat de un număr de variabile care includ şi părerea lor despre aceasta şi accentul pe Scriptură, înţelegerea lor a naturii bisericii, vârsta congregaţiei şi unanimitatea părtăşiei referitor la ce paşi trebuiesc făcuţi în general.

1) Schimbarea terminologiei

Unele biserici, într-un efort de a-şi îmbunătăţi conceptul bisericii lor despre diaconie, au încercat să se întoarcă la terminologia biblică şi să lase limbajul lumii de afacere. Probabil că ei nu se mai referă la diaconi ca un „bord”, ci ca un „trup”, poate chiar prin eliminarea termenului „directorul bordului”.

2) Schimbarea atitudinii

Aceste biserici pur şi simplu decid că o schimbare a statutului lor ar fi neînţelept sau nepracticabil, dar pentru ei o abordare şi o mentalitate de genul slujitor în lucrare ar fi în ordine.

3) Trecerea la o formă de guvernare bisericească cu bătrâni şi diaconi

Biserica baptistă Capitol Hill are această formă de organizare. Mike Dever, pastorul lor spune: „Toate bisericile au avut indivizi care au îndeplinit funcţiile de bătrâni chiar dacă ei au fost numiţi cu alt nume. În Noul Testament, ei erau numit bătrâni sau supraveghetori, şi întotdeauna era mai mult de unul (o pluralitate) despre care se vorbea. De ei era nevoie în Noul Testament şi este nevoie de ei şi acum” (Nine Marks of a Healthy Church: Biblical Church Leadership” See also this section of the Capitol Hills Baptist church constitution [Nouă semne ale unei biserici sănătoase: Conducerea bisericească biblică, vezi de asemenea şi secţiunea despre constituţia bisericii Capitol Baptist Church – materiale în limba engleză cu site-ul aferent, n. tr.]).

Aceste biserici selectează bătrâni pentru a supraveghea administrarea bisericii şi se întorc oficiul de diacon înspre rolul de binefacere/asistare din Noul Testament. Bătrânii din aceste biserici includ de obicei şi pe pastor, probabil şi alţi membrii de personal de lucrare, şi membrii laici ai bisericii. ar trebui notat faptul că această abordare ar trebui să necesite ca acei membrii ai grupului de bătrâni să îndeplinească acele calificări din 1 Timotei 3:1-7, inclusiv capacitatea de a învăţa Cuvântul lui Dumnezeu. Unii ar putea întreba, „De ce să nu avem pe diaconi care să funcţioneze ca bătrâni, doar să nu le schimbăm numele?” Dacă diaconii aveau să acţioneze ca bătrânii, oare cine va îndeplini rolul Bibliei desemnat pentru diaconi?

Bătrânii ar îndeplini sarcina biblică pentru bătrâni, nu doar prin a fi lideri de afacere bisericească, ci lideri spirituali în cel mai adevărat sens. De exemplu, statutul Bisericii Baptiste Park Avenue din Titusville, Florida, specifică în parte următoarele: „Bătrânii sunt responsabili pentru oferirea viziunii şi direcţiei pentru biserică. Ei sunt responsabili pentru guvernarea bisericii ca reprezentanţi ai poporului lui Dumnezeu. Ei vor păstorii poporul prin oferirea de călăuză spirituală, învăţătură, şi echiparea oamenilor pentru lucrare. Bătrânii, cu asistenţa diaconilor, vor pune la dispoziţia fiecărui membru primirea de îngrijire. Funcţia principală a bătrânilor este de a oferi atmosfera şi structura pentru a permite indivizilor să-şi dezvolte relaţia lor cu Dumnezeu şi unul cu altul prin a se apropia de caracterul lui Isus Hristos şi a funcţiona zilnic în ascultare faţă de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt.”

4) Schimbarea organizării de diaconi

Unele biserici îşi organizează diaconii lor pentru a se îngriji de administraţie şi de lucrare cu ajutorul unor echipe de diaconi. O biserică a început să aibă diaconi administrativi şi diaconi de lucrare. Ar trebui notat faptul că aceasta este într-adevăr o variaţie în a avea bătrâni şi diaconi, nu doar de a schimba numele din diaconi sau a cere cuiva să îndeplinească acele calificări pentru bătrânii bisericii.

5) Eliminarea funcţiilor de administrare şi bazarea pe comitete

Aceste biserici merg în întregime pentru lucrarea de diaconi şi lasă toate funcţiile administrative personalului şi comitetului bisericii. Uneori, consiliul bisericesc devine echivalentul bătrânilor bisericii care conduc.

6) Adăugarea lucrării la responsabilităţile diaconilor

Unele biserici încearcă să-i mute pe diaconii lor într-o direcţie mai biblică prin a adăuga lucrarea la conceptul lor de diaconat. Ei nu şterg vechea abordare pentru conducere care, în părtăşia lor, ar produce ostilitate din partea membrilor mai tradiţionali. Diaconii lor continuă să opereze ca un bord de bătrâni, dar adaugă lucrarea la perspectivele lor.

Observaţii şi avertizări:

  1. Nici o biserică nu ar trebui să încerce vreo schimbare în statutele ei fără să-şi schimbe anterior inima şi mintea; altfel ar rezulta diviziuni serioase în biserică.
  2. Nici o schimbare făcută nu ar trebui să creeze un vid. Chiar şi bisericile structurate într-o manieră nebiblică au găsit feluri în care să facă lucrurile. Schimbările nu ar trebui să producă haos.
  3. Responsabilitatea oferă protecţie pentru toţi; ar trebui să fie un fel de a lăsa aceasta la locul ei, într-o structură care este biblică şi care produce respect pentru oficiul de pastor şi al altor poziţii ministeriale.
  4. Simpla schimbare a terminologiei sau oferirea de vorbe goale faţă de rolurile biblice este insuficient. Lucrarea Domnului trebuie făcută de fapt în felul Domnului.
  5. Dacă o biserică vrea să aleagă să folosească pe diaconii ei ca un bord de bătrâni de conducere, atunci aceşti diaconi (denumiţi greşit ca bătrâni de conducere) trebuie să facă lucrarea de bătrâni şi să îndeplinească acele calificări pentru bătrâni, aşa cum sunt enumerate în Scriptură. Altfel, le-ar putea lipsi mentalitatea biblică de a călăuzi biserica. Bisericile care fac aceasta deviază adesea de la misiunea lor dată de Dumnezeu.
  6. În cele din urmă, o congregaţie trebuie să decidă dacă ei sunt o biserică sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu – în practică – sau nu. Dacă este aşa, ei vor trebui să-şi structureze guvernarea lor într-un fel biblic folosind terminologia biblică.
  7. Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alerţi faţă de nevoile spirituale ale congregaţiei – şi prin a promova unitatea din biserică, astfel eliberându-l pe pastor(i) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântul, şi a facilita răspândirea evangheliei.

Ar fi necesar pentru diaconi să-şi asume responsabilităţi adiţionale pentru a împlini nevoile lumii moderne, însă nu este niciodată acceptabil să le ştergi pe cele originale, funcţiile biblice ale oficiului acestuia.

http://www.voxdeibaptist.org/the_biblical_role_of_deacons02_trd.htm

Rolul biblic al diaconilor – Partea 1 de Derek Gentle

download - Copie

Rolul biblic al diaconilor – Partea 1 de Derek Gentle

Scopul diaconilor este de a sluji Domnului prin a conduce lucrarea de îngrijire a bisericii – făcând lucrarea de binefacere, de vizitare a bolnavilor, de a fi alert faţă de nevoile spirituale ale bisericii – eliberând pe pastorul(ii) pentru a se concentra asupra rugăciunii şi a slujirii Cuvântului, astfel facilitând răspândirea evangheliei şi promovarea unităţii în biserică.

Conduita biblică asupra slujbei de diacon

Diaconii şi bătrânii bisericii sunt două slujbe distincte dintr-o biserică Nou Testamentală

Cele 2 poziţii Nou Testamentale sunt menţionate împreună în Filipeni 1:1 şi în 1 Timotei 3 – episcopii şi diaconii. În 1 Timotei 3 calificările sunt enunţate pentru cele două slujbe, episcopii în versetele 1-7 şi diaconii în versetele 8-13. Calificările sunt similare, însă nu identice. De exemplu, de la episcop se cere să fie „capabil să înveţe pe alţii” în timp ce de la diacon nu se cere aceasta. Diferenţele din titlu şi calificări înseamnă că aceste oficii sunt distincte.

Termenul „episcop” este tradus prin supraveghetor în alte traduceri. Acesta este cuvântul de unde am preluat „episcopal” care înseamnă „a privi peste, a inspecta, a supraveghea, a se îngriji de” şi se referă la „îngrijirea de biserică care este datoria bătrânilor bisericii”. Termenul este folosit interschimbabil cu „bătrân” şi „păstor” (adică pastor) în Fapte 20 şi 1 Petru 5. Nu se pune la îndoială autoritatea slujbei: „Presbiterii (sau bătrânii) care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Timotei 5:17).

Trei lucruri ies în evidentă:

  1. Diaconii şi Bătrânii sunt oficiile din cadrul bisericii. Acestea sunt distincte. Bătrânii nu sunt diaconi. Diaconii nu sunt bătrâni.
  2. Termenii Bătrân, Pastor (păstor), şi Supraveghetor (episcop) sunt folosiţi în mod sinonimic în Noul Testament.
  3. În Noul Testament, bătrânii aveau rolul de supraveghere generală a bisericii.

În limba originală, cuvântul Diacon înseamnă Slujitor

Însăşi titlul este atât de descriptiv ca oricare descriere de slujbă. În Biblie, cuvintele au înţelesuri şi cuvântul „diacon” înseamnă slujitor. Iată mai jos cum a fost definit acest cuvânt în formele sale variate:

Diakoneo şi derivatele lui, aşa cum sugerează etimologia lor, sunt folosite în principal pentru ajutorul personal al altora.”

Diakonia este găsit de 34 de ori în Noul Testament. Acesta înseamnă slujire la masă în Luca 10:40; Fapte 6:1, etc.”

Diakanos este găsit de 29 de ori în Noul Testament. Înţelesul său primar este unul care slujeşte la mese.” („Serve, Deacon, Worship” in The New International Dictionary of New Testament Theology [„Slujire, Diacon, Închinare” în Noul Dicţionar Internaţional al Teologiei Noului Testament], Colin Brown, ed., v. 3, p. 544, 546).

„În Filipeni 1:1 şi în numeroase alte referinţe din literatura creştină timpurie din afara Noului Testament, episcopii şi/sau bătrânii şi diaconii sunt menţionaţi împreună, diaconii fiind menţionaţi ultimii. Datorită acestei ordini, şi datorită implicaţiilor naturale ale cuvântului diakonos, majoritatea interpreţilor cred că diaconii, de la început, au slujit ca asistenţi ai liderilor bisericii” (Diacon, Diaconiţă, Fred A. Grissom, Holman Bible Dictionary, Holman, 1991).

Slujba de diacon a fost creată pentru scopul mânuirii lucrării de binefacere

Descrierea biblică este destul de clară în ceea ce priveşte fondarea diaconiei şi nicăieri altundeva Scriptura nu abrogă scopul original: „În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:1-3).

Slujba de diacon a fost stabilită pentru a-i elibera pe apostoli (care au funcţionat ca primii pastori) pentru a se ruga şi a se pregăti pentru slujirea Cuvântului

Apostolul, preocupat fiind de problema lucrării de binefacere din cadrul bisericii din Ierusalim, a spus congregaţiei că „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului” (Fapte 6:2-4).

Unii au înţeles că acest pasaj vrea să spună că este rolul diaconilor de a supraveghea lucrarea bisericii. În primul rând, textul spune „slujba aceasta”, nu „slujba” – referindu-se la slujba de binefacere. În al doilea rând, Dr. Robert Naylor arată că aceasta ar fi o interpretare greşită a înţelesului cuvântului: „Cuvântul slujbă ar trebui să fie discutat puţin pentru a preveni orice înţelegere greşită. Cuvântul grecesc este chreia şi acesta înseamnă de fapt nevoie. El este tradus astfel de 25 de ori. Aici este singurul loc unde el este tradus prin slujbă. De aici nu există nici o autoritate Scripturală pentru diaconi pentru a face deciziile financiare ale bisericii. Deciziile bisericii trebuie să rămână deciziile bisericii.”

Diaconii timpurii au fost selectaţi pentru calificările lor spirituale

1 Timotei 3 şi Fapte 6 clarifică acele calificări ale slujbei diaconilor; ultimul pasaj conţinea ceea ce s-ar putea numi de drept „calificările de bază”:

„Bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune” – Fapte 6:3.

„Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt” – Fapte 6:5.

Adesea, atunci când se vorbeşte despre cineva ca diacon posibil, cineva aude o remarcă de genul „El vine regulat la biserică şi este un bun dătător”. Dar Dumnezeu se uită la oameni cu o dinamică internă, care nu poate fi determinată într-un fel superficial.

Diaconii trebuie să fie capabili să slujească Domnului în chestiuni spirituale

Cei şapte diaconi originali erau oameni ce erau capabili să slujească Domnului în feluri care erau mult mai spirituale în natură decât împărţirea de mâncare. Ştefan era un om de putere spirituală: „Ştefan era plin de har şi de putere, şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Filip nu era doar un diacon, ci şi unul înzestrat în evanghelism (Faptele Apostolilor 8:5-7).

Slujba de diacon necesită o înţelegere fermă a doctrinei sănătoase

O biserică este orientată spre conţinut. Aceasta este o comunitate condusă doctrinar, clădită pe adevăr. Fiecare membru ar trebui să aibă această abordare în această părtăşie; cu atât mai mult liderii cum sunt diaconii. „Ei trebuie să posede secretul mistic al credinţei [adevăr creştin ascuns de oamenii neevlavioşi] cu o conştiinţă curată” (1 Timotei 3:9, tradus după versiunea Amplified din limba engleză, n. tr.).

Prezenţa diaconilor ar trebui să contribuie la unitatea unei biserici

Atunci când apostolii au stabilit planul pentru crearea acestui oficiu, „Vorbirea aceasta a plăcut întregii mulţimi” (Fapte 6:5). Plângerile cu privire la lucrarea de binefacere s-au oprit. Şi plângerile erau din partea evreilor care vorbeau greaca, evreii vorbitori de limba ebraică s-au liniştit evident în a păstra unitatea bisericii, căci toţi oamenii selectaţi aveau nume greceşti. Aceasta este încă adevărat şi astăzi: Oricând o biserică are diaconi care îşi fac slujba în modul corespunzător, biserica este mult mai probabil să fie în unitate.

Prezenţa diaconilor ar trebui să avanseze cauza evanghelizării

Impactul imediat al creării slujbei de diacon a fost acela de a elimina controversa din biserică şi pentru a aduce biserica înapoi la cursul ei de împlinire a misiunii sale. Biblia spune că „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Fapte 6:7). Acest lucru este încă adevărat. Atunci când o biserică are diaconi care sunt în voia lui Dumnezeu, cauza evanghelizării mondiale va fi ajutată.

Modelul biblic pentru diaconi văzut în cadrul istoriei bisericii

 Din al doilea până în al cincilea secol, diaconii erau agenţii reali a actelor de generozitate oferite prin biserică, purtând de grijă văduvelor şi orfanilor. Ei vizitau pe cei bolnavi şi, la începutul secolului al treilea, aveau planuri de diacon ce slujea familiei. Ei îi vizitau pe martirii din închisori. Diaconii ajutau la pregătirea noilor convertiţi. Ei vegheau asupra membrilor bisericii, raportând episcopilor de oricare ce părea că se depărta. Ei încercau să-i restaureze pe cei excomunicaţi. Diaconii duceau atribuţiile administrative date lor de către episcopi şi se întâlneau zilnic pentru a primi instrucţiuni de la el. Eşecul în îndeplinirea atribuţiilor lor era cauza schimbării lor. Dacă ei aveau autoritate de la un episcop şi un presbiter sau un episcop era prezent, ei puteau să boteze. Ei asistau şi cu Cina Domnului. (Compilat din cartea The Emerging Role of Deacons [Rolul aparent al diaconilor]a lui Charles W. Deweese, Broadman Press, 1979, p. 12-15).

În timpul Evului Mediu Slujba de Diacon a ajuns să semene cât mai puţin cu Modelul Noului Testament.

„Mai târziu, diaconii medievali îşi asumau un rol eclesiastic crescut, iar tendinţa lor de a deveni candidaţi pentru preoţie a devenit mai pronunţată decât oricând. Aproape că nimeni nu era ordinat în diaconie decât dacă dorea să avanseze spre preoţie” (Deweese, p. 18).

În timpul Reformei întoarcerea la Scriptură a rezultat într-o întoarcere la rolul biblic al diaconilor

Martin Luther: „Diaconatul este slujba, nu de citire a Evangheliei sau a Epistolei, aşa cum este practica prezentă, ci distribuirea ajutorului bisericii către cei săraci”.

John Calvin: „Scriptura îi desemnează în mod specific pe diaconi pe aceia care i-a rânduit biserica să distribuie ajutoarele şi să se îngrijească de săraci, şi să slujească în calitate de administratori ai cutiei pentru săraci”.

Din nou, Calvin afirma: „Aici, deci, este tipul de diaconi pe care i-a avut biserica apostolică, pe care ar trebui să-i avem şi noi după exemplul lor” (Deweese, p. 19).

Timothy George rezumă părerea lui Calvin despre rolul biblic al diaconilor astfel: „Calvin a deţinut de fapt slujba de diacon cu mare stimă. Diaconii erau oficiali publici din biserică încredinţaţi cu îngrijirea săracilor. El a îndemnat ca ei să fie calificaţi în credinţa creştină din moment ce, în cursul lucrării lor, ‚ei aveau să dea adesea sfat şi mângâiere’. Într-adevăr, diaconii din Geneva lui Calvin ar trebui să aibă experţi în ceea ce noi numim azi lucrarea socială precum şi grija pastorală” (Theology of the Reformers, Broadman Press, 1988, p. 241 [Teologia Reformatorilor]).

În anii timpurii ai lui 1600 baptiştii primari cum au fost John Smyth şi Thomas Helwys, au văzut rolul primar al diaconilor ca fiind cel al lucrării de binefacere al bisericii.

În 1654, în ceea ce avea să devină o descriere repetată, Thomas Collier a descris lucrarea diaconilor ca cea a slujirii la mese: masa Domnului, masa lucrătorului, şi masa săracului (Deweese, p. 20). Liderii Baptişti de Sud de mai târziu aveau să utilizeze apoi această descriere pentru a enunţa lucrarea diaconului. Preşedintele fondator al Seminarului din Sud-vest, B. H. Carroll, spune că îşi aminteşte de o predică a lui S. S. Lattimore cu această schiţă care declara că „el credea că este o diviziune ingenioasă a tabelului de întrebări” (Commentary on the English Bible, V. IV, p. 135 [Comentariu asupra Bibliei Engleze]). Recent, în 1997, fostul preşedinte al SBC, Jim Henry, a folosit această schiţă ca partea a materialelor sale în lucrarea sa Diaconii: Parteneri în lucrare şi creştere.

Tendinţa de deviere a baptişti de la modelul biblic

„În ultima jumătate a secolului al 18lea, un nou concept al diaconilor baptişti a apărut şi continuă să existe în multe biserici de astăzi. Aceasta a fost părerea despre diacon ca manageri de afacere a bisericii. Această părere punea accentul pe gradul aparent excesiv al funcţiei administrative a diaconilor şi a tins să se abată de la alte domenii de serviciu l-a care s-au oferit o atenţie egal de puternică anterior” (Charles W. Deweese, The Emerging Role of Deacons, Broadman Press, 1979, p. 34).

Această deviere a început ca un efort de a-l „Uşura pe lucrător de preocupările seculare ale bisericii” (un tratat despre disciplina bisericii, Charleston Association, S.C., 1774 citat de Deweese).

Dar în 1846, R. B. C. Howell folosea o nouă terminologie, afirmând că diaconii sunt „Un bord de directori şi au controlul asupra întregilor afaceri din împărăţia lui Hristos” (The Deaconship, Judson Press, p. 11 [Diaconia]). „… Diaconii din departamentul lor specific sunt, aşa cum am afirmat, UN BORD DE OFICIALI, sau bordul executiv al bisericii, pentru departamentul ei temporal…” (p. 112-113). Aceasta este felul şi momentul în care diaconii din cadrul vieţii Baptiste au început să fie numiţi un bord. Acest termen nu are nici o rădăcină biblică în cuvânt sau concept.

Howell a privit lucrarea spirituală a pastorului şi lucrarea temporală a diaconului ca domenii separat, sau departamente: „… Pastorul are supravegherea a tuturor lucrurilor spirituale ale bisericii, şi este prin urmare episcop sau supraveghetor în acel departament; în acelaşi fel sunt diaconii supraveghetori a tuturor temporarilor ei, asupra cărora ei au control deplin” (p. 12). El a declarat, totuşi, că „Nu este în cele din urmă datoria diaconilor de a conduce biserica” (p. 66), explicând că „Diaconii nu sunt bătrâni care conduc” (p. 69).

Au existat aceia care, la vremea respectivă, au văzut din această tendinţă ca o cauză de îngrijorare. În 1852, un pastor/istoric din New York a avertizat împotriva conceptului diaconului ca fiind o persoană, „de o aşa de mare importanţă şi consecinţă eclesiastică din Biserică, încât toată membralitatea, şi toate afacerile din Biserică, şi Pastorul, trebuie să fie dictaţi, conduşi şi guvernaţi de el”. În 1897, Edwin C. Dargan, profesor de omiletică şi de eclesiologie la Southern Baptist Theological Seminary [Seminarul Teologic Baptist din Sud], a prevenit despre tendinţa diaconilor de a acţiona ca „un gen de presbiteri conducători” (ambele citate folosite de

Deweese, p. 47-48).

http://www.voxdeibaptist.org/the_biblical_role_of_deacons01_trd.htm

GNOSTICISM

download - Copie

GNOSTICISM. Un termen derivat de la gr. gnosis, „cunoaştere”. Până în vremurile moderne a fost aplicat în exclusivitate unui grup de învăţături eretice condamnate de Părinţii Bisericii din primele secole creştine. În scrierile teologice din secolul al 20-lea termenul a fost aplicat în sens mai larg oricărei forme de crez religios care pune accentul pe vreo formă de dualism şi/sau pe posedarea unei cunoaşteri secrete. Astfel, zoroastrismul, mandaeismul, scrierile ermetice, sulurile de la Marea Moartă şi chiar NT au fost descrise ca fiind „gnostice”.

Definiţia

Definirea gnosticismului reprezintă una dintre cele mai controversate probleme din zilele noastre şi există două şcoli principale de gândire: una, reprezentată de teologi conservatori britanici, cum este R. McL, Wilson, care sprijină o definire „îngustă” (adică, limitează termenul la ereziile creştine din secolul al 2-lea); şi alta, popularizată în principal de teologi germani, cum sunt R. Bultmann şi K. Rudolf, care sprijină o definire „lărgită” adică, include şi alte grupuri cu o concepţie similară).

Există dificultăţi legate de definirea „lărgită” a termenului, deoarce în acest sens cuvântul „gnosticism” ajunge să aibă un înţeles atât de larg încât aproape că îşi pierde caracterul specific şi reprezintă cel mai mic numitor comun al gândirii elenistice, în care dualismul de un fel sau altul a fost adesea trăsătura proeminentă.

În acelaşi timp, însă, există dificultăţi şi în legătură cu definirea precisă a gnosticismului. Unele grupuri din Biserica primară (de ex. valentinienii, naassenii) s-au auto-numit, de fapt, gnostici. Dar Părinţii Bisericii nu sunt nicidecum unanimi în încercările lor de a defini elementul comun al acestor grupuri. De fapt, Irenaeus a mers până acolo încât a spus că „există atâtea sisteme de mântuire câţi învăţători ai acestor doctrine mistice” (Adv. Haer., 1.21.1).

Dar în ciuda existenţei unor asemenea obstacole în calea ajungerii la o definiţie cuprinzătoare, aceste grupuri din secolul al 2-lea au avut suficient de multe elemente comune încât să ne permită să ne formăm o idee despre crezul gnostic fundamental.

Piatra de temelie a acestui crez a fost dualismul cosmologic radical, adică, crezul că lumea creată (materială) era rea şi că era total separată şi în opoziţie cu lumea spiritului. Dumnezeul suprem locuieşte într-o splendoare intangibilă în această lume spirituală şi El nu are nici un contact cu lumea materiei. Materia a fost creaţia unei fiinţe inferioare, Demiurgul. El, împreună cu ajutoarele sale, archons, au ţinut omenirea prizonieră în existenţa materială şi au blocat calea sufletelor individuale care au încercat să se înalţe după moarte în lumea spirituală. Totuşi, nici măcar această posibilitate nu era accesibilă oricui. Numai aceia care posedau o scânteie divină (pneuma) puteau spera să evadeze din existenţa lor corporală. Dar nici posedarea unei asemenea scântei nu garanta în mod automat o astfel de evadare, deoarece aceştia trebuiau să primească iluminarea unei cunoaşteri (gnosis) mai înainte ca să poată deveni conştienţi de propria lor stare spirituală: „…libertatea nu provine numai din spălare ci cunoscând cine suntem şi ce am devenit, unde am fost sau unde am fost plasaţi, încotro ne grăbim, de la ce am fost izbăviţi, ce este naşterea şi ce este renaşterea” (Exc. Theod. 78. 2). În majoritatea sistemelor gnostice descrise de Părinţii Bisericii această iluminare este lucrarea unui izbăvitor divin care se coboară din lumea spirituală deghizat şi identificat adesea cu Isus al creştinilor. Prin urmare, gnosticul consideră că mântuirea înseamnă a fi conştient de existenţa acestei pneuma divine a sa şi apoi, ca rezultat al acestei cunoaşteri, să evadeze prin moarte din lumea materială în cea spirituală.

Gnosticii înşişi au conceput toate acestea într-o formă mitologică complexă, dar realităţile cu care corespundeau aveau un caracter mult mai existenţial. Gnosticul încerca să-şi descopere propria identitate şi înţelegerea acestui fapt l-a determinat pe eminentul psihiatru Carl Gustav Jung, de exemplu, să bazeze multe dintre observaţiile sale cu privire la natura umană pe înţelegerea gnosticismului antic.

Din punctul de vedere al creştinismului tradiţional, gândirea gnostică este străină de creştinism. Cadrul mitologic în care plasează mântuirea duce la o depreciere a evenimentelor istorice legate de viaţa, moartea şi învierea lui Isus. Concepţia gnostică despre relaţia omului cu Dumnezeu duce la o negare a importanţei persoanei şi lucrării lui Cristos, întrucât în contextul gnostic „mântuirea” nu este înţeleasă în termenii izbăvirii de păcat, ci ca o formă de auto-împlinire existenţială.

Sursele

Cunoştinţele noastre despre sectele gnostice provin din două surse diferite:

Părinţii Bisericii

Cea mai importantă lucrare din această categorie este Împotriva ereziilor, de Irenaeus, deşi Tertullian, Clement din Alexandria şi Hippolytus din Roma au scris de asemenea pe larg despre aceleaşi subiecte. Unele dintre aceste scrieri sunt interdependente şi toate au o perspectivă similară. Ele au fost scrise din punctul de vedere al creştinismului catolic ortodox (drept-credincios), pentru a combate ceea ce Părinţii au văzut ca o pervertire a creştinismului apostolic „original” ai cărui apărători erau. Aceasta înseamnă că sunt lucrări tendenţioase şi nu expuneri imparţiale ale crezurilor gnostice. De asemenea, ele au fost scrise pe baza unor cunoştinţe indirecte. Acest lucru era desigur inevitabil întrucât gnosis prin însăşi natura sa era foarte esoterică şi de aceea nu era accesibilă unui neiniţiat. Totuşi, atunci când sunt comparate cu scrierile gnosticilor, se poate spune că scrierile Părinţilor Bisericii sunt corecte şi credibile, cel puţin în schiţa generală, chiar dacă nu sunt întotdeauna corecte în unele detalii specifice.

Scrierile gnostice

Acestea constituie cea mai importantă sursă pentru cunoştinţele noastre moderne despre gnosticism, întrucât ele nu suferă de nici unul din dezavantajele scrierilor patristice şi ne permit să cunoaştem ideile din gândirea gnostică.

O serie de scrieri gnostice izolate au fost cunoscute de mai multă vreme, inclusiv câteva scrieri importante cum sunt Pistis Sophia, Cărţile lui Jeu şi cartea Apocrifă a lui Ioan, precum şi o serie de lucrări de mai mică importanţă. Dar cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre directe despre scrierile gnostice provin dintr-o descoperire remarcabilă a 13 codice descoperite în 1945 în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de sus (*CHENOBOSKION). Acestea au fost scrise în limba coptă, deşi toate sunt traduceri ale unor scrieri originale greceşti. Ele au făcut parte dintr-o bibliotecă adunată de o sectă creştină antică şi în cele din urmă au fost abandonate prin anul 400 d.Cr. Ele conţin 52 de lucrări separate. Publicarea acestor texte a fost un proces lung şi dificil şi o ediţie completă a textului original nu a devenit accesibilă decât în 1978. O traducere engl. a textelor a fost publicată cu un an înainte, deşi unele dintre ele au fost cunoscute mult mai devreme din diferite articole şi monografii ştiinţifice. Cu toate acestea, lucrarea de interpretare a acestor texte este de abia la început şi orice evaluare a lor în momentul de faţa nu poate fi decât provizorie şi experimentală.

Unele dintre lucrările mai cunoscute descoperite la Nag Hammadi cuprind o serie de aşa-numite „evanghelii”. La fel ca şi sursa Q a Evangheliei sinoptice, Evanghelia după Toma este o colecţie de afirmaţii ale lui Isus, dintre care unele sunt paralele cu cele găsite în evangheliile din NT. Altele sunt foarte diferite, deşi unele dintre ele ar putea să fie afirmaţii autentice ale lui Isus. Dar este evident că această colecţie, în ansamblul ei, a fost editată dintr-un punct de vedere dogmatic. Evanghelia după Filip, Evanghelia adevărului, Evanghelia Egiptenilor, în limba coptă, şi Evanghelia Mariei au mai puţine lucruri în comun cu evangheliile din NT şi au un caracter gnostic mai pronunţat.

Celelalte texte de la Nag Hammadi includ diferite colecţii de rugăciuni, lucrări care poartă titlul Apocryphon („carte secretă” – a lui Iacov şi a lui Ioan), o serie de alte cărţi care poartă titlul Apocalipsa (lui Pavel, a lui Iacov, a lui Adam şi a lui Petru), alături de exemple eterogene de scrieri gnostice speculative. Nu toate lucrările din această bibliotecă reprezintă acelaşi tip de gnosticism. Multe dintre ele par să fie de origine Valentiniană, dar nu toate pot fi încadrate în această categorie. De fapt, unele scrieri nu sunt deloc scrieri gnostice. Codex VI, de exemplu, conţine o versiune coptică a scrierii lui Platon, Republica, iar alte două scrieri didactice (de înţelepciune) din biserica primară sunt păstrate în Învăţăturile lui Silvanus(Codex VII) şi Afirmaţiile lui Sextus (Codex XII).

O întrebare importantă ridicată de aceste texte este natura gnosticismului, în comparaţie cu creştinismul. A fost oare cu adevărat o erezie creştină, aşa cum au presupus Părinţii – sau a fost un crez necreştin care, în anumite cercuri, s-a suprapus peste ideile creştine? Potrivit dovezilor care au fost obţinute până în prezent, textele de la Nag Hammadi par să indice că au existat forme necreştine de gnosticism. Lucrul acesta poate fi văzut cel mai clar într-o comparaţie dintre Fericitul Eugnostos şi Sophia lui Isus Cristos. Cele două lucrări se aseamănă atât de mult încât este evident că ele trebuie să fie versiuni diferite ale aceluiaşi text, deşi prima lucrare este scrisă sub forma unui tratat religios-filozofic elaborat de un învăţător pentru elevii săi, în timp ce a doua lucrare este scrisă sub forma unui discurs de după înviere ţinut de Cristosul înviat ucenicilor Săi. Un studiu detaliat al acestor două texte tinde să confirme că Fericitul Eugnostos este versiunea originală, care a fost creştinizată mai târziu caSophia lui Isus Cristos. Alte texte, cum sunt Apocalipsa lui Adam şi Parafraza lui Sem, par să reprezinte de asemenea o formă necreştină de gnosticism.

III. Originea

De unde a provenit gnosticismul? Potrivit cu afirmaţia Părinţilor Bisericii, el este o distorsionare a creştinismului. Dar ideea aceasta a fost abandonată aproape în unanimitate deoarece este incompatibilă cu dovezile existente. Totuşi, nu există un acord de păreri cu privire la originea gnosticismului. Este uşor de recunoscut faptul că un anume concept gnostic are afinităţi cu concepte din alte religii, dar este foarte dificil să stabilim cu exactitate originea gândirii gnostice.

Unii cred că gnosticismul a fost oarecum asociat cu iudaismul, într-una din formele sale, şi nu încape îndoială că unele idei din VT ocupă un loc important în speculaţiile gnostice, deşi apar întotdeauna într-un context care le rupe din cadrul autentic de idei specifice Vechiului Testament. Alţii observă asemănările dintre gnosticism şi genul de dualism întâlnit frecvent în scrierile filozofilor greci. Descoperirea unei părţi din Republica lui Plato la Nag Hammadi demonstrează clar că ideile lui nu erau străine gnosticilor, deşi în acelaşi timp nu este o dovadă că a existat o legătură intrinsecă între cele două.

O altă origine a gnosticismului a fost căutată în religia iraniană. Şi în cazul acesta dovezile sunt neconcludente, deşi nu se poate nega că gnosticismul, în concepţia sa, este mult mai apropiat de conceptele ciclice ale religiilor orientale derivate de la Zoroastrism, decât de creştinismul tradiţional.

Este imposibil să stabilim cu certitudine originea gnosticismului. De fapt, este puţin probabil să fi avut o singură origine, deoarece gândirea gnostică – prin însăşi esenţa sa – a fost extrem de sincretistă iar adepţii ei au fost gata întotdeauna să folosească idei religioase din surse diferite, dacă acestea puteau să servească propriile lor scopuri.

Probleme legate de interpretarea Noului Testament

Studiul gnosticismului îi pune cercetătorului NT două probleme majore:

Gnosticismul precreştin

Potrivit lui Reitzenstein (ale cărui idei au fost preluate de Bultman şi de mulţi alţi teologi germani), atunci când a apărut creştinismul în lumea elenistică, apostolii lui au descoperit că exista deja o concepţie cuprinzătoare despre lume şi viaţă care combina gândirea greacă şi cea orientală şi care includea coborârea unui izbăvitor divin care mântuia sufletele oamenilor. Această concepţie „gnostică” a fost preluată în întregime de primii creştini şi a fost aplicată la experienţa lor cu Isus, aşa încât El a devenit Izbăvitorul ceresc. Astfel, însuşi NT poate fi privit ca o formă de gnosticism creştinizat.

Ideea că gnosticismul este mai vechi decât creştinismul este confruntată cu o serie de probleme. În primul rând. nu există nici o dovadă în privinţa aceasta, nici în textele cunoscute de Reitzenstein şi nici în cele cunoscute de noi. Textele de la Nag Hammadi au arătat că au existat forme necreştine de gnosticism, dar aceasta nu constituie o dovadă pentru existenţa unui gnosticism precreştin.

Ideea că NT ar fi o formă de gnosticism este nefondată, deoarece există diferenţe fundamentale între concepţiile gnosticilor şi cele ale scriitorilor NT. Gnosticii erau adepţii unei concepţii ciclice despre timp şi ideea de istorie era lipsită de sens pentru ei. Mântuirea gnostică nu putea avea nici o semnificaţie în viaţa aceasta, ci era doar o evadare din existenţa temporală în lumea spiritului. În contrast cu aceasta, atât VT cât şi NT pun accent pe faptul că timpul şi istoria sunt importante şi au o semnificaţie divină. Dumnezeu a acţionat în cursul procesului istoric atât ca şi Creator cât şi ca Mântuitor, pentru a obţine mântuirea poporului Său. În timp ce pentru gnostici Dumnezeu poate fi cunoscut numai printr-o evadare din istorie, pentru creştin Dumnezeu poate fi cunoscut în mod suprem tocmai pentru că El a intervenit în istorie, concret prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Mântuirea creştină este ceva de care poţi să te bucuri aici şi acum, în lumea aceasta, şi nu într-o lume „spirituală” nepământească.

Erezie şi ortodoxie

Totuşi, gnosticismul, nu este irelevant pentru studiul NT. Urme de crez „gnostic” pot fi găsite într-o serie de scrieri din NT, în special în crezurile bisericii din Corint, oglindite în 1 Corinteni Oamenii aceştia credeau că, întrucât ei posedau o „cunoaştere” specială, sunt eliberaţi de regulile obişnuite ale societăţii şi pretindeau că trăiesc chiar şi în prezent într-o existenţă „spirituală”, pe un plan superior. Ei considerau că învierea este ceva de domeniul trecutului, deoarece interpretau învierea în mod spiritual la fel ca mulţi gnostici. Şi la fel ca alţi gnostici, ei puneau un accent mare pe presupusele proprietăţi magice ale sacramentelor creştine.

S-a presupus adesea că Epistola către coloseni indică existenţa unei concepţii similare, dar nu identice, în biserica din Colose, iar scrisorile către cele şapte biserici din Apocalipsa 1-3 confirmă prezenţa unor idei „gnostice” similare în alte biserici din aceeaşi zonă a Asiei Mici. Epistolele pastorale merg până acolo încât condamnă făţiş ceea ce pe nedrept este numit „gnosis” (1 Timotei 6:20), iar 1 Ioan pare să fie scrisă împotriva unui oarecare gen de învăţături „gnostice”.

Scriitorii NT condamnă aceste idei. Deşi ei folosesc adesea terminologia gnostică când combat gnosticismul, ei arată clar că nu acceptă nuanţele gnostice ale termenilor. Dar în acelaşi timp, faptul că asemenea idei par să fi fost contemporane şi poate larg răspândite în biserici din diferite părţi ale Imperiului Roman, dă o oarecare credibilitate ipotezei lui W. Bauer conform căreia în secolul întâi d.Cr. diferenţa dintre erezie şi ortodoxie

„„,(crezul creştin fundamental) nu era definită atât de clar cum a ajuns să fie definită mai târziu de către Părinţii anti-gnostici ai Bisericii catolice.

BIBLIOGRAFIE Texte: W. Foerster, Gnosis: A selection of Gnostic Texts, I. Patristic Evidence, 1972; II. Coptic and Mandaic sources, 1974; J. M. Robinson (ed.), The Nag Hammadi Library in English, 1977; D. M. Scholer, Nag Hammadi Bibliography, 1948-1969, 1971, şi suplimentele anuale în NovT; W. Bauer, Orthodoxy and Heresy in Earliest Christianity, 1971; H. Jonas, The Gnostic Religion, 1963; W. Schmithals, Gnosticism in Corinth, 1971; idem, Paul and the Gnostics, 1972; R. McL.Wilson,The Gnostic Problem, 1958; idem, Gnosis and the New Testament, 1968; W. M. Yamauchi, Pre-Christian Gnosticism, 1973.

J.W.D.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/gnosticism.html