CRISTOLOGIE / TRATAMENTUL TRIPLU: Isus Hristos – Profetul, Preotul şi Regele nostru  Kim Riddlebarger  

download - Copie

Diagnosticul nu este foarte bun: noi suntem ignoranţi, vinovaţi şi corupţi. După cum ne descoperă o litanie de texte biblice, noi ne descoperim ca păcătoşi căzuţi pustiiţi de pragul consecinţei păcatelor noastre. Inimile noastre nebune sunt întunecate (Romani 1:21) şi gândurile noastre sunt continuu de rele (Geneza 6:5). Minţile noastre sunt întunecate de păcat şi ignorante de lucrurile lui Dumnezeu (Efeseni 4:17-18), deşi în nebunia noastră noi ne lăudăm în marea cunoaştere şi înţelepciune. Am schimbat adevărul lui Dumnezeu cu o minciună (Romani 1:25), şi minţile noastre sunt „întunecate de dumnezeul acestui veac” (2 Corinteni 4:4). Ca un om orb într-o înmărmurire de beţie, bâjbâind cu compătimire prin calea sa prin viaţă, în acelaşi fel păcatul nostru ne-a orbit faţă de adevărul lui Dumnezeu. Intoxicaţi cu propria noastră neprihănire de sine, ne împiedicăm în viaţă căutând să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu.

Ne străduim sub măreaţa greutate a vinei – pedeapsa pentru multele noastre infracţiuni faţă de legea lui Dumnezeu. În timp ce unii sunt încă destul de adepţi în a-l ignora verdictul de drept al lui Dumnezeu împotriva lor, mulţi alţii se simt de parcă se vor îndoi sub greutatea mâinii lui Dumnezeu. Ei nu numai că sunt vinovaţi de propriile lor încălcări individuale ale legii lui Dumnezeu în gândire, cuvânt şi faptă, ci ei sunt şi declaraţi vinovaţi pentru participarea lor la păcatul lui Adam, a cărui vină a fost imputată tuturor acelora care au ieşit din coastele lui (Romani 5:12; 18-19). În timp ce ne-am putea înşela pe noi înşine în a gândi că am păcătuit doar împotriva vecinilor noştri, David ştia că aceasta nu era adevărat. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Psalmul 130:3).

Dar ignoranţa şi vina păcatului nu sunt singurele lucruri din vedere în timp ce cercetăm Scripturile. Noi suferim de asemenea şi de poluarea distructivă a acestei condiţii păcătoase moştenite, care infectează fiecare parte din noi din momentul concepţiei. Născuţi în păcat aşa cum declară psalmistul (Psalmul 51:5), nu este nici un bine care să fie în noi (Psalmul14:1-3). Trupurile noastre care sunt făcut în mod temător şi uluitor (Psalmul 139:14), devin instrumente de împlinire a nelegiuirii care de altfel ar sta ascunsă în inimile noastre (Romani 6:13). Vina şi poluarea din acest păcat ceea ce ne face pe noi aşa de mizerabili. Viaţa aparte de iertarea lui Dumnezeu este descrisă în limbajul bolii – tremuratul, năduşita nelegiuire a unui trup bolnav încercând să se lupte contra unei febre crescute (Psalmul 32:3-4). Noi nu avem pace nici cu Dumnezeu şi nici cu vecinul (Romani 3:17), şi suntem „fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Astfel păcatul ne lasă a fi ignoranţi, vinovaţi şi poluaţi, şi prin urmare total de mizerabili. Într-adevăr, în timp ce diagnosticul este rău, prognoza este mult mai rea, căci această boală este întotdeauna fatală şi doctorii pământeşti nu au nici un remediu. Există, totuşi, o relatare a unui remediu glorios şi miraculos de această boală: Vestea cea bună a Evangheliei proclamă faptul că în timp ce „aceasta este imposibil la oameni”, totuşi cu Dumnezeu, „toate lucrurile sunt posibile!”

Dezvoltarea întreitului oficiu

John Calvin a fost acela care a adus munus triplex, sau aşa numitul „întreitul oficiu” al lui Hristos în proeminenţă. Reluat de majoritatea tradiţiei reformate ulterioare, precum şi adoptată de mulţi teologi luterani, acest oficiu întreit îl prezintă pe Isus Hristos ca profet, preot şi rege, care în lucrarea sa salvatoare, a împlinit toate oficiile unse ale Vechiului Testament1. Calvin a adoptat acest model pentru a îndeplini câteva lucruri. În primul rând aceasta la ajutat să dea formă Hristologiei sale generale, care se concentrează în principal pe lucrarea lui Hristos în termeni de a fi mijlocitorul unui legământ de răscumpărare, unul ales de Dumnezeu să fie salvatorul celor aleşi. În al doilea rând, el a folosit acest oficiu întreit pentru a lega laolaltă persoana lui Hristos ca Fiul etern al lui Dumnezeu, pe deplin uman şi pe deplin divin, de lucrarea sa ca răscumpărător, aşa cum este văzut în numele sale „Hristos” şi „Mesia”, care sunt ele însele indicative ale faptului că el era „cel uns”2. Aceasta înseamnă că pentru Calvin, „Fiul lui Dumnezeu, prin urmare, nu este propriu numit Hristos aparte de oficiul său, căci acolo, în capacitatea sa oficială, el se manifestă ca adevărate împlinire a oficiilor Vechiului Testament ale lucrării sale întreite ca profet, preot şi rege”3. Acest model oferă de asemenea şi o cale excelentă de a conecta istoria răscumpărării de teologia sistematică. Din moment ce aceste trei oficii ale lui Hristos, profet, preot şi rege, „reprezintă cele trei oficii ale Israelului antic spre care oamenii sunt numiţi ca slujitori ai lui Dumnezeu”, Calvin a putut lega întruparea direct de lucrarea lui Hristos ca mijlocitor. Aceasta înseamnă că „profetul, regele şi preotul sunt uniţi în Hristos, sunt desăvârşiţi şi sunt astfel împliniţi şi duşi la concluzie în acela care este atât rege cât şi preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec”4. În oficiul întreit, Calvin oferă o cale excelentă şi convingătoare pentru a face sens unui bloc larg de date biblice diverse.

Mai târziu teologii reformaţi, cum sunt Francis Turretin, introduc oficiul întreit al Domnului ca fiind soluţia divin revelată faţă de boala întreită a ignoranţei, vinei şi poluării descrisă mai sus. Hristos, în calitate de profet, preot şi rege, este acela care oferă remediul întreit pentru fatala noastră boală. Turretin declară oficiul întreit ca remediul pentru păcatul uman după cum urmează:

Mizeria întreită a oamenilor introdusă de păcat – ignoranţa, vina şi tirania şi robia faţă de păcat – necesita această legătură a unui oficiu întreit. Ignoranţa este vindecată de oficiul profetic; vina de cel preoţesc; tirania şi coruperea păcatului de oficiul regesc. Lumina profetică risipeşte întunericul erorii; meritul Preotului ia vina şi procură o reconciliere pentru noi; Puterea Regelui elimină robia faţă de păcat şi moarte. Profetul ni-l arată pe Dumnezeu; Preotul ne conduce la Dumnezeu; Regele ne leagă laolaltă şi ne glorifică cu Dumnezeu. Profetul luminează mintea prin Duhul de iluminare; Preotul prin Duhul de consolidare calmează inima şi conştiinţa; Regele prin Duhul de sfinţire supune afecţiunile rebele5.

Concepţia lui Turretin nu este doar elocvent declarată – cu siguranţă o evidenţă puternică împotriva argumentului că teologiei scolastice îi lipseşte devoţiunea – ci şi captează forţa datelor biblice referitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos de a ne răscumpăra din consecinţele oribile ale păcatului.

Hristos Profetul nostru

Oficiul profetic al lui Hristos înseamnă, în efect, că Hristos îl reprezintă pe Dumnezeu omului. Isus este lumina lumii (Ioan 1:4-5), care vine să ne arate pe Dumnezeu Tatăl (Ioan 14:9). Sub Vechiul Legământ Hristos ne-a învăţat prin intermediul tipurilor şi a umbrelor, istoria răscumpărării, cât şi prin grija sa providenţială asupra poporului lui Israel. Din moment ce profetul Vechiului Testament este „unul care vede lucruri… care primeşte revelaţii, care este în serviciul lui Dumnezeu, în special ca un mesager care vorbeşte în numele Lui”6, Domnul nostru Isus a exercitat aceste funcţii atât înainte cât şi după întruparea sa (1 Petru 1:11). Moise a fost acela care a prezis un mare profet că „Domnul Dumnezeul vostru îl va ridica din mijlocul fraţilor voştri. Trebuie să ascultaţi de el” (Deuteronom 18:15). Şi Petru este acela care imediat după naşterea Bisericii, aplică acest pasaj la Domnul nostru (Fapte 3:22-23). Isus vorbeşte despre sine ca un astfel de profet (Luca 13:33), şi Domnul nostru pretinde în mod expres că vorbeşte doar ceea ce tatăl său i-a spus să zică (Ioan 12:49-50; 14:10, 24; 15:15; 17:8, 20). Isus vorbeşte despre viitor (Matei 24:3-35), şi vorbeşte cu o uluitoare autoritate spre deosebire de toţi ceilalţi (Matei 7:29). Într-adevăr, cuvintele Domnului nostru sunt susţinute de puterea lui Dumnezeu, căci lucrările lui măreţe slujesc la confirmarea adevărului mesajului său (Matei 21:11, 46; Luca 7:16; 24:19; Ioan 3:2, 4:19, 7:40, 9:17). În Ioan 6:14 ni se spune că „Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, acesta este proorocul cel aşteptat în lume.””.

Lucrarea profetică a lui Hristos nu încetează, totuşi, odată cu încheierea lucrării sale pământeşti la Înălţarea sa. Aşa cum notează Louis Berkhof, Hristos „îşi continuă activitatea sa profetică prin operarea Duhului Sfânt. Învăţăturile Sale sunt atât verbale cât şi faptice, adică, El învaţă nu numai prin comunicări verbale, ci şi prin fapte de revelaţie, cum sunt întruparea, moartea Sa ispăşitoare, învierea şi înălţarea”7. Hristos este acela care trimite Duhul Sfânt, şi în ca şi Duhul lui Hristos, el este acela care „va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Aşa cum Hristos este Cuvântul întrupat, şi figura centrală din revelaţia biblică, tot aşa şi noi nu putem divorţa de lucrarea Duhului său din cuvântul scris. Din moment ce Hristos îndeplineşte slujba de profet, şi din moment ce el continuă să ne vorbească prin cuvântul său – şi numai prin cuvântul său – reformaţii sunt foarte reticenţi în a oferi vreo presupusă credinţă „cuvintelor de la Dumnezeu”, sau „cuvintelor de cunoştinţă” din timpul carismaticilor moderni ca Pat Robertson sau Benny Hinn care fac repetate pretenţii că vorbesc declaraţii ale Duhului.

Hristos Preotul nostru

Oficiul preoţesc al lui Hristos ocupă un loc major în Noul Testament şi include nu numai o discuţie a oficiului în sine, ci şi a morţii jertfitoare a lui Hristos pentru a răscumpăra pe păcătoşi din păcatul lor. Versetul cheie din Noul Testament, Evrei 5:1 şi următoarele, enumeră caracteristicile unui adevărat preot. În primul rând, „orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu” (v. 1). În al doilea rând, un astfel de preot este ales de Dumnezeu (v. 4). În al treilea rând, marele preot „aduce daruri şi jertfe pentru păcate” (v. 1). În adiţie, preotul face mijlocire pentru popor (7:25), binecuvântându-i în numele lui Dumnezeu (Levitic 9:22). În mod clar, Isus Hristos este marele preot prin excelenţă.

Vechiul Testament a prezis Răscumpărătorul ce avea să vină. Psalmistul înregistrează spusele lui Dumnezeu despre cel ales: „Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: ‚Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.’” (Psalmul 110:4). Zaharia ne spune că Răscumpărătorul ce avea să vină „va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Nu este nici o îndoială, aşa cum notează Berkhof, că „preoţia Vechiului Testament, şi în special marele preot, l-au prefigurat în mod clar pe un Mesia preot”8.

Autorul cărţii Evrei este în mod clar conştient de aceasta. Deşi el este singurul scriitor al Noului Testament care aplică termenul pentru Domnul nostru, el vorbeşte despre Isus în mod repetat ca un preot. Ni se spune „aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” (Evrei 3:1). Suntem informaţi că „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 4:14). Hristos nu şi-a luat asupra sa „slava de a fi Mare Preot” (Evrei 5:5), căci autorul aplică acestuia cuvintele Psalmului 110:4: „a fost făcut Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 6:20). Isus este marele preot „ce ne trebuia: Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi” (Evrei 7:26, 27). Astfel creştinii pot să fie încurajaţi căci marele nostru preot, atunci când şi-a încheiat lucrarea sa, „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1).

O mare parte din datele biblice sunt devotate lucrării lui Hristos ca mare preot, dar noi le putem trece pe scurt în revistă aici9. Scripturile ne îndrumă în câteva direcţii. Un aspect al acestuia, pe care l-am putea trece uşor cu privirea dar care este extrem de important spre a fi notat, este că nu numai că Hristos marele preot a oferit o jertfă atotsuficientă pentru păcat, ci el este în sine jertfa atotsuficientă pentru păcat! O aluzie puternică a acestui lucru îl avem din epoca mozaică a revelaţiei biblice, prin natura jertfelor care au fost instituite, şi care în ele însele erau simple tipuri şi umbre, arătând spre Mesia care avea să vină. Jertfele aduse în acest timp ispăşeau temporar pentru vina păcatelor poporului prin jertfa înlocuitorului – în acest caz, un animal care era adus înaintea lui Dumnezeu. Însă psalmistul, care înregistrează pentru noi însăşi cuvintele lui Mesia, duce aceasta mai departe. „Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mâncare… nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire. Atunci am zis: ‚Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele’” (Psalmul 40:6-8). Mesia indică că prin viitoarea sa moarte jertfitoare va înlătura sistemul sacrificial al Vechiului Testament10.

Noul Testament enunţă destul de frecvent şi de puternic acest punct – moartea jertfitoare a lui Isus Hristos este împlinirea tipurilor şi a umbrelor sistemului mozaic. Autorul cărţii Evrei, doar ca un exemplu, face foarte clar faptul că Isus Hristos, prin propria lui jertfă, a făcut ceva ceea ce sângele taurilor şi al ţapilor nu puteau să realizeze niciodată. În timp ce sângele animalelor nu puteau să înlăture păcatul, sângele lui Mesia, pe de altă parte, este acela prin care „noi am fost făcuţi sfinţi” (Evrei 11:10). Aceasta este o temă majoră în tot Noul Testament.

La fel cum lucrarea profetică a lui Hristos nu a încetat atunci când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească, nici lucrarea sa preoţească nu s-a terminat. Deşi Hristos şi-a luat locul său la dreapta Tatălui său, deoarece lucrarea sa de răscumpărare a fost încheiată (Evrei 11:12), Isus Hristos mijloceşte în prezent pentru noi atunci când păcătuim (1 Ioan 2:1-2). În timp ce suntem corecţi în a ne concentra asupra a ceea ce a făcut Hristos pentru noi ca mare preot al nostru, nu trebuie să uităm acele lucruri pe care le face el pentru noi chiar şi acum. El se roagă pentru sfinţirea noastră (Ioan 17:17). El este „marele nostru preot care a mers în ceruri”, aşa că noi putem acum „Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:14-16). Chiar acum, marele nostru preot construieşte pentru noi „o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, aducând jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Ce mângâiere putem avea ştiind că Domnul nostru este în cer, pregătind ca noi să vedem slava sa (Ioan 17:24). Căci marele preot care mijloceşte pentru noi nu doarme şi nu este obosit niciodată, el nu se roagă niciodată fără vreun efect deplin, şi el cunoaşte luptele noastre continue cu lumea, firea şi diavolul (Evrei 2:18). Isus Hristos este atât autorul cât şi desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12:2). El este marele nostru preot şi păstorul cel bun, care îşi păzeşte şi acum turma sa. Nimeni nu ne va lua din mâna lui (Ioan 10:28-29), şi nimic nu ne va separa de dragostea lui (Romani 8:37-39).

Hristos Regele nostru

Scriitorii biblici ar fi fost chiar mistificaţi, cred eu, la multa dezbatere evanghelică despre „a-l face pe Hristos Domn” – de parcă aceasta ar fi printr-o decizie din partea noastră că Hristos devine „Domnul vieţilor noastre”. Şi tot ei ar fi fost nedumeriţi de aceia care insistă asupra citirii limbajului împărăţiei Noului Testament prin reţeaua naţionalismului american a dreptului creştin, sau de evanghelia moralistă a creştinilor de stânga. Tot ei, cred eu, ar fi egal de încurcaţi de fraţii noştri dispensaţionali, care insistă asupra subminării domniei prezente a lui Hristos prin a argumenta că oficiul de rege al lui Hristos (în special regnum gratiae – „împărăţie harului”) nu vine pe deplin în vedere decât atunci când începe domnia milenară şi în lunga durată Hristos se presupune că începe să-şi exercite deplina sa autoritate peste oraşul pământesc al Ierusalimului. Majoritatea dintre aceste confuzi provin dintr-un eşec de a înţelege acest al treilea oficiu al lui Hristos, domnia sa regească.

Scripturile declară în mod clar că „Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Psalmul 103:19). Noi nu îl facem pe Hristos nimic – El este Domn peste creaţia sa. Tronul său este în ceruri şi el este rege peste creaţie. Această domnie trebuie prin urmare să fie văzută ca „puterea sa oficială de a conduce toate lucrurile din cer şi pe pământ, spre slava lui Dumnezeu, şi spre executarea scopului lui Dumnezeu pentru mântuire”11. Dacă Hristos nu domneşte în prezent în această capacitate, trebuie să ne întrebăm cine este în control atunci? Teologii reformaţi argumentează de obicei să sunt două aspecte ale acestei domnii regeşti. Prima este regnum potentiae (împărăţia puterii) şi a doua este regnum gratiae. Spre deosebire de dispensaţionalişti, care argumentează că Hristos întârzie manifestarea deplină a domniei sale în dispensaţia prezentă, reformaţii argumentează că Hristos îşi exercită în prezent domnia deplină peste toate, chiar acum. El este rege şi împărăţia lui este în prezent o împărăţie atât de har cât şi de putere. El este în controlul deplin şi el ordonează toată istoria umană aşa cum vede el că ar fi potrivit. Aceasta înseamnă că la Înălţarea sa, Isus Hristos s-a ridicat la mâna dreaptă a tatălui său şi domneşte acum peste toată creaţia (regnum potentiae) şi peste biserica sa (regnum gratiae).

În împărăţia harului, Hristos este văzut ca domnind peste biserica a căruia el însuşi este capul. Prin urmare, această domnie este una spirituală, din moment ce aceasta este exercitată într-un domeniu spiritual. Aşa cum o descrie Berkhof, „ea este stabilită în inimile şi vieţile credincioşilor”12. Noul Testament vorbeşte în mod repetat de Hristos că are „capul bisericii” (Efeseni 1:22; 4:15; 5:23; Coloseni 1:18; 2:19). Domnia lui Hristos peste biserica sa este îndeaproape relatată de uniunea mistică formată între Hristos şi biserică, pe care Scripturile o descriu ca „trupul” său (1 Corinteni 12:27). Domnia lui Hristos peste această împărăţie este bazată pe lucrarea sa răscumpărătoare. „Nimeni nu este un cetăţean al cerului prin virtutea umanităţii lui. Doar cei răscumpăraţi au onoarea şi privilegiul”13. Aceasta este o împărăţie spirituală, aşa că nu are nici un steag, nici un sediu lumesc, şi nici o căsuţă poştală. Dar aceasta prezintă cu siguranţă şi în mod puternic oriunde poporul lui Hristos este adunat să audă cuvântul lui Dumnezeu proclamat şi să primească sacramentele (Romani 14:17). Această împărăţie este identică cu cea pe care Noul Testament o numeşte în mod repetat „Împărăţia lui Dumnezeu”. Să nu uităm, această împărăţie este o împărăţie cuceritoare (Matei 12:2), deşi greşim mult dacă conectăm avansarea acestei împărăţii de instituţiile culturale, economice sau politice (Ioan 18:36). Cei răi nu vor moşteni împărăţia (Galateni 5:21), deşi proprii noştri părinţi, văzuţi de lume ca „cei mai mici dintre aceştia”, sunt deja membrii prin botez (Luca 18:16). Aceasta este o împărăţie glorioasă (1 Tesaloniceni 2:12), şi în ciuda a ceea ce ar spune unii, aceasta este o realitate prezentă (Matei 3:2). Este o împărăţie, care aşa cum declară şi Crezul, „nu are sfârşit” (2 Petru 1:11).

Împărăţia puterii, pe de altă parte, se referă la domnia sau conducerea lui Hristos peste toată creaţia. În acest caz, în calitate de creator al tuturor, el este şi Domn (Col 1:16-17). El ordonează afacerile naţiunilor (Isaia 40:17), şi controlă vieţile şi destinele indivizilor (Fapte 14:15-17; 17:24-27). Destul de simplu, Scriptura o pune în acest fel: „Dumnezeul nostru este în ceruri; el face tot ce vrea” (Psalmul 115:3). Aceasta slujeşte drept bază de înţelegere a întregii istorii ca slujind în cele din urmă scopului răscumpărării poporului lui Dumnezeu, din moment ce ştim că Dumnezeu lucrează împreună toate lucrurile după scopul voii lui (Efeseni 1:11) şi că el conduce toate lucrurile, aşa încât istoria umană se îndreaptă spre o culme mare şi finală, întoarcerea Domnului nostru pe Pământ pentru înviere şi judecata finală. Această domnie regească a lui Hristos ne oferă mângâiere în mijlocul tumultului de semne ale sfârşitului veacului: cutremure, boli, războaie şi zvonuri despre războaie.

Câteva gânduri finale

Oficiul întreit al lui Hristos are ramificaţii profunde pentru viaţa noastră creştină. Mai întâi de toate, acest model ne permite să conectăm lucrarea lui Hristos, care a asigurat răscumpărarea noastră (pe care o descoperim doar pe paginile Scripturii), cu luptele şi experienţa noastră prezentă în calitate de creştini. Aşa cum a notat Calvin, oficiul întreit al lui Hristos este cu siguranţă una din cele mai bune căi de a explica lucrarea răscumpărătoare a Domnului, care a învins intenţionat ignoranţa, vina şi coruperea noastră, şi care chiar acum ne oferă iluminare, răscumpărare şi speranţă în prezent.

Luaţi ca exemplu, oficiul profetic al lui Hristos. Hristos a fost revelat în tip şi umbră în cadrul paginilor Vechiului Testament. Deşi el era caracterul central, el a rămas ascuns. În Noul Testament, totuşi, Domnul nostru iese afară din umbrele de întuneric şi îşi asumă stagiul central din drama răscumpărării (Galateni 4:4). „Aceasta a fost atunci”, ar putea protesta unii, „dar ce face el pentru noi după Înălţarea sa când el şi-a încheiat lucrarea sa pământească?” Cum ne ajută acest oficiu profetic în mijlocul luptelor noastre curente?

Probabil că ar fi folositor să ne gândim la aceasta în acest fel: Dacă Scriptura aduce mărturie despre Hristos (Ioan 5:39), atunci Duhul Sfânt, care este autorul divin al Scripturii (2 Timotei 3:16), ne va deschide minţile şi inimile noastre să auzim vocea Domnului pe măsură ce citim cuvântul său (Ioan 16:12-15; Fapte 16:14). Despre aceasta au vorbit teologii în decursul istoriei ca fiind iluminarea. Din moment ce noi suntem orbi faţă de lucrurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să ne ofere priceperea de care avem nevoie prin Scripturi. Astfel, Hristos profetul nostru ne vorbeşte astăzi prin paginile cuvântului său. De fapt, de fiecare dată când un slujitor al cuvântului ne deschide Scripturile, există un sens profund în care Hristos profetul nostru ne vorbeşte prin cuvântul său la fiecare pas ca şi când el ar sta în prezenţa noastră şi ar rosti acele cuvinte în mod audibil. Prin urmare în Scriptură, cuvântul scris al lui Dumnezeu, noi descoperim o voce care este sigură, nu ca gânditorii improvizaţi de astăzi care pretind că vorbesc pentru Dumnezeu.

Acelaşi model este adevărat în privinţa lucrării de preot a lui Hristos. Hristos nu numai că a făcut ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră prin viaţa sa fără de păcat (ascultarea sa activă) şi prin sacrificiul său pentru păcat (ascultare pasivă), ci chiar în acest moment el şi-a asumat locul său la dreapta Tatălui unde mijloceşte acum pentru noi. Ce mângâiere putem deriva din cunoaşterea faptului că el este acolo ca avocat şi prieten al nostru, pledând cazul nostru ori de câte ori păcătuim! Este aşa de important să notam faptul că din moment ce el a fost ispitit în toate felurile în care suntem şi noi ispitiţi, marele nostru preot nu numai că cunoaşte slăbiciunea noastră – el este acolo să ne ajute când îi cerem – dar în adiţie el ne-a promis că el nu ne va da niciodată mai mult decât putem purta şi că el va furniza întotdeauna calea de scăpare (1 Corinteni 10:13).

Oficiul de rege al lui Hristos ne oferă o bogăţie de confort şi asigurare. Căci în timp ce naţiunile se luptă una împotriva alteia, în timp ce pământul geme sub picioarele noastre, în timp ce există boală, maladie şi greutate economică (Matei 24:3 şu), chiar acum Domnul nostru domneşte şi conduce, până va face pe toţi duşmanii locaşul picioarelor sale (1 Corinteni 15:22-27). Şi astfel în timp ce necredincioşii s-ar uita în jur la aceste condiţii ale lumii şi să vadă haosul aparent ca o scuză pentru batjocură, spunând „Unde este promisiunea venirii lui?” (2 Petru 3:3-4), credinciosul poate fi încurajat, căci exact acestea sunt semnele sfârşitului. Tumultul pe care îl vedem în jurul nostru, de fapt, este o dovadă că Hristos domneşte şi că el direcţionează toată istoria spre împlinire mare şi finală, când el va veni cu mare slavă şi cu îngerii lui, ca mare rege cuceritor (1 Tesaloniceni 4:13-5:11).

Aceasta dar este speranţa noastră şi confortul nostru – Isus Hristos este profetul final, înaltul mare preot, şi regele cuceritor. Există un remediu miraculos pentru această boală a ignoranţei, bolii şi poluării în cele din urmă. Aceasta este ceea ce este cunoscut de teologii reformaţi ca „remediul întreit”. Aşa cum a spus Calvin, în Hristos „Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis el: că adevărul promisiunilor sale ar fi realizat în persoana Fiului. Credincioşii au descoperit a fi adevărată spusa lui Pavel că ‚toate promisiunile lui Dumnezeu sunt da şi amin în Hristos’”14 (Institutes, II.ix.2).

__________________

Note de subsol

 1 Richard A. Muller, Dictionary of Latin and Greek Theological Terms (Baker Book House, 1985), p. 197.

2 Richard A. Muller, Christ and the Decree (Grand Rapids: Baker Book House, 1988), pp. 31 ff.

3 Ibid.

4 Ibid., p. 32.

5 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, Vol. 2 (Phillipsburg: Presbyterian and Reformed Publishing, 1994), p. 393.

6 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1986), p. 358.

7 Ibid., p. 359.

8 Ibid., p. 362.

9 One of the best treatments of this is found in Leon Morris’ The Apostolic Preaching of the Cross (Grand Rapids: William B. Eerdmans, 1982); and in a more popular version, The Atonement (Downers Grove: InterVarsity Press, 1985).

10 Berkhof, p. 364.

11 Ibid., p. 406.

12 Ibid.

13 Ibid. p. 407.

14 John Calvin, Institutes of the Christian Religion (Philadelphia: Westminster Press, 1960).

 ____________________

Despre autor

Dr. Kim Riddlebarger este absolvent al Universităţii Statului California în Fullerton (B.A.), Westminster Theological Seminary în California (M.A.R.), şi Fuller Theological Seminary (Ph.D.). Kim a contribuit la capitole din cărţi Power Religion: The Selling Out of the Evangelical Church, Roman Catholicism: Evangelical Protestants Analyze What Unites & Divides Us, and Christ The Lord: The Reformation & Lordship Salvation, şi este în prezent pastor Christ Reformed Church în Anaheim, California.

©1995, 1999 Alliance of Confessing Evangelicals

http://www.voxdeibaptist.org/Tratamentul_Triplu.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie-2/tratamentul-triplu-isus-hristos-profetul-preotul-si-regele-nostru-kim-riddlebarger/

CRISTOLOGIE / PERSOANA LUI HRISTOS CONFORM NOULUI TESTAMENT  Benjamin B. Warfield 

download - Copie

Este scopul acestui articol să facă pe cât de clar posibil concepţia despre Persoana lui Hristos, în sensul tehnic al acelui termen, pe care se bazează – sau, dacă preferăm să spunem aşa, dedesubtul – paginilor Noului Testament. Dacă ar fi fost scopul acestuia de a trasa procesul prin care acest mare mister a fost revelat oamenilor, un început ar trebui făcut de la sesizările despre natura persoanei lui Mesia din profeţia Vechiului Testament, şi o încercare ar necesita să fie făcută pentru a se face distincţia dintre contribuţia exactă a fiecărui organ de revelaţie pentru priceperea noastră. Şi dacă s-ar fi adăugat acesteia o dorinţă de a atribui progresul priceperii acestui mister pentru oameni, s-ar cere atunci o cercetare aprofundată în gradul exact de pricepere care a fost adus faţă de adevărul revelat în fiecare stagiu a revelaţiei sale. Magnitudinile cu care se ocupă astfel de investigaţii, totuşi, sunt foarte mici; iar profitul ce s-ar deriva din ele nu este, ca în cazul prezent, foarte mare. Aceasta este, de sigur, de o importanţă mare a cunoaşte felul cum persoana lui Mesia a fost reprezentat în prezicerile Vechiului Testament; şi este o chestiune de cel mai mic interes pentru a fi notat, de exemplu, dificultatea experimentată de către ucenicii apropiaţi ai Domnului Nostru în a pricepe tot ceea ce a fost implicat în manifestarea Lui. Dar, în cele din urmă, constituţia persoanei Domnului Nostru este o chestiune de revelaţie, nu un gând uman; şi aceasta este în mod preeminent o revelaţie a Noului Testament, nu a Vechiului Testament. Şi Noul Testament este tot produsul unei singure mişcări, la un singur stagiu al dezvoltării sale, şi prin urmare îşi prezintă învăţătura sa fundamentală cu un caracter comun. Întregul Noul Testament a fost scris în limitele a circa jumătate de secol, sau, dacă acceptăm scrierile lui Ioan, în cadrul limitelor înguste a câtorva decade; şi întregul trup de scrieri care intră în acesta sunt o parte din întreg încât ar putea fi reprezentat în mod plauzibil că ele poartă amprenta unei singure minţi. În învăţăturile sale fundamentale, Noul Testament împrumută de la sine, prin urmare, mai repede spre ceea ce este numit dogmatic decât ceea ce este numit tratament genetic; şi noi ar trebui să penetrăm cel mai sigur în înţelesul său esenţial dacă ne facem începutul din afirmaţiile sale cele mai clare şi mai depline, şi să permitem ca lumina lor să strălucească peste aluziile sale mult mai accidentale. Aceasta este cazul specific cu o astfel de chestiune referitoare la persoana lui Hristos, care este tratată la întâmplare, ca un lucru deja înţeles de toţi, având nevoie doar a se face aluzie la aceasta decât să fie clarificată în mod formal. Ca noi să interpretăm aceste aluzii corect, este necesar să începem de la prima concepţie comună care le subliniază pe toate.

I. ÎNVĂŢĂTURA LUI PAVEL

Începem, dar, cu cel mai didactic dintre scriitorii Noului Testament, apostolul Pavel, şi cu unul dintre pasajele în care el îşi exprimă concepţia sa despre persoana Domnului, Filipeni 2:5-9. Chiar şi aici, totuşi, Pavel nu expune în mod formal doctrina Persoanei lui Hristos; el numai face aluzie la anumite fapte referitoare la persoana şi acţiunea Lui destul de bine cunoscut cititorilor lui, pentru a putea accentua o citare a exemplului lui Hristos. El îşi îndeamnă cititorii săi la altruism, un altruism ca acela de a-i privi pe alţii mai bine decât pe noi înşine, şi să privească nu numai în lucrurile noastre ci şi la ale altora. Mai precis acest altruism, declară el, a fost exemplificat de Domnul Nostru. El nu s-a uitat la ale Lui ci la ale altora; adică a spune că El nu a stat pe drepturile Lui, ci a fost gata să preceadă tot ceea ce ar fi putut revendica pentru Sine de drept pentru binele altora. Căci, spune Pavel, deşi, aşa cum ştim cu toţii, în natura Sa intrinsecă El nu era altceva decât Dumnezeu, şi totuşi El, aşa cum ştim cu toţii prea bine, nu a privit cu lăcomie la condiţia Sa de egalitate cu Dumnezeu, ci s-a nesocotit pe Sine, luând forma unui rob, fiind făcut în asemănarea oamenilor; în această stare asemănătoare cu cea a unui om, El s-a smerit pe Sine, şi a devenit ascultător până la moartea, şi încă moarte de cruce. Această afirmaţie este pusă într-o formă istorică; ea spune povestirea vieţii lui Hristos de pe pământ. Însă aceasta reprezintă viaţa Lui pe pământ ca o viaţă în toate elementele sale străină faţă de natura Sa intrinsecă, şi asumată doar în îndeplinirea scopului altruist. Pe pământ El a trăit ca un om, şi s-a supus sorţii comune a oamenilor. Însă El nu era prin natură un om, şi nici nu era în propria Sa natură supus sorţilor vieţii umane. Prin natură El era Dumnezeu; şi El a trăit în mod natural ca un Dumnezeu în devenire – ‚ca egal cu Dumnezeu’. El a devenit om printr-un act voluntar, ‚neluând în considerare ca un lucru de apucat pentru Sine’, şi a devenit om, El şi-a trăit în mod voluntar viaţa Sa umană sub condiţiile care le impuneau asupra Sa scopul Lui altruist.

Termenii în care aceste mari afirmaţii sunt făcute merită cea mai mare atenţie. Limbajul în care este exprimat Divinitatea intrinsecă a Domnului Nostru, de exemplu, este probabil la fel de puternică ca oricare altul care ar putea fi născocit. Pavel nu spune pur şi simplu, „El era Dumnezeu”. El spune, „avea chipul lui Dumnezeu” (versiunea din limba engleză foloseşte expresia El era în formă de Dumnezeu, n. tr.), implicând o schimbare în vorbire care pune accent pe posesiunea Domnului Nostru a calităţii specifice de Dumnezeu. „Chipul” (sau forma, ca în engleză, n. tr.) este termenul care exprimă suma acelor calităţi caracteristice care fac dintr-un lucru exact acel lucru precis care este de fapt. Astfel, „forma” unei săbii (în acest caz ceea ce contează cel mai mult este configuraţia externă) este tot ceea ce face dintr-o piesă oarecare de metal o sabie specifică, mai degrabă decât, să spunem, o spadă. Şi „forma lui Dumnezeu” este suma caracteristicilor care formează fiinţa pe care o numim „Dumnezeu”, Dumnezeu specific, mai degrabă decât oricare altă fiinţă – un înger, să spunem, sau un om. Când se spune despre Domnul Nostru că este în „forma lui Dumnezeu”, deci, El este declarat, în maniera cea mai expres posibilă, a fi tot ceea ce este Dumnezeu, de a deţine întreaga plinătatea a atributelor care îl fac pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Pavel alege această manieră de exprimare în mod intrinsec, deoarece, în a-l aduce pe Domnul Nostru ca exemplu al nostru de renunţare la sine, mintea sa se bazează în mod natural nu pe simplul fapt că El este Dumnezeu, ci pe bogăţia şi plinătatea fiinţei Lui ca Dumnezeu. El era toată aceasta, şi totuşi nu a privit la ale Lui ci la alţii.

Ar trebui să fie notat de asemenea cu atenţie că în a face această mare afirmaţie despre Domnul Nostru, Pavel nu o aruncă în mod distinct în trecut, ca şi când ar descrie un mod de existenţă anterior al Domnului Nostru, într-adevăr, ci datorită acţiunii prin care El a devenit exemplul nostru de altruism. Domnul Nostru, spune el, „fiind”, „existând”, „dăinuind” „în forma lui Dumnezeu” – aşa cum este atribuit în mod variat aceasta. Atribuirea propusă pe marginea Versiunii Revizuite (în limba engleză, n. tr.), „fiind original”, în timp ce este corect în substanţă, este oarecum îndrumător greşit. Verbul implicat înseamnă „strict ‚a fi dinainte’, ‚a fi deja’ şi aşa mai departe” (Blass, „Grammar of NT Greek,” English translation, 244), „a fi acolo şi gata”, şi se leagă de circumstanţele existente, dispoziţia minţii, sau, ca şi aici, modul de subzistenţă; şi aceasta, mai puţin decât în cazul prezent, dacă ar fi fost pus la un anumit timp (imperfect, în engleză, n. tr.) nu sugerează deloc că modul de subzistenţă a venit în mod intim la un final în acţiunea descrisă de verbul următor (cf. trimiterilor, Luca 16:14, 28; 23:50; Fapte 2:80; 3:2; 2 Corinteni 8:17; 12:16; Galateni 1:14). Pavel nu ne spune aici, dar, ceea ce a fost odată Domnul Nostru, ci mai degrabă ceea ce a fost deja, sau, mai bine, care este natura Lui intrinsecă; el nu descrie un mod trecut de existenţă a Domnului Nostru, înaintea acţiunii pe care o aduce ca un exemplu de urmat – deşi modul de existenţă pe care îl descrie el modul de existenţă al Domnului Nostru înaintea acestei acţiuni – atât de mult ca şi când ar picta fundalul pe care este adusă acţiunea ce urmează a fi pusă în proeminenţă. El ne spune cine şi ce este Cel care a făcut aceste lucruri pentru noi, ca noi să apreciem ce lucruri mari a făcut El pentru noi.

Şi aici este important să observăm că întreaga acţiune adusă este aruncată astfel împotriva acestui fundal – nu doar descrierea sa negativă faţă de efectul că Domnul nostru (deşi este tot ceea ce este Dumnezeu) nu a privit cu lăcomie la fiinţa Sa (consecvent) ca fiind egală cu Dumnezeu; ci şi la descrierea sa pozitivă, introdusă de „dar…” şi aceasta în ambele elemente ale sale, nu doar către efect (v. 7) că „s-a dezbrăcat pe sine însuşi” (în versiunea Authorized apare că El „s-a făcut pe sine de nici o reputaţie”, însă în versiunea Revised apare destul de greşit, că El „s-a golit de sine”), însă egal pentru a efectua (v. 8) că „el s-a smerit pe sine însuşi”. Aceasta este întregul lucrării a ceea ce este descris că face Domnul nostru în versetele 6-8, că El este descris ca făcând acestea în ciuda „subzistenţei Lui în forma de Dumnezeu”’. Pavel este pe departe de la a insinua, prin urmare, că Domnul nostru şi-a lăsat la o parte Divinitatea Sa în intrarea Lui în viaţa pământească, încât el afirmă mai degrabă că El şi-a reţinut Divinitatea sa în decursul vieţi Lui pe pământ, şi în întregul curs al umilirii Lui, până la moartea în sine, a exercitat întotdeauna în mod conştient renunţarea la sine, trăind o viaţă care nu îi aparţinea Lui prin natură, care stătea de fapt în contradicţie directă cu viaţa care era din punct de vedere natural a Lui. Această implicaţie accentuată este ceea ce determină întreaga alegere a limbajului în care este descrisă viaţa pământească a Domnului nostru. Aceasta deoarece se tine în minte faptul că El încă era „în forma lui Dumnezeu”, adică, El încă mai avea în posesie tot acel trup de calităţi caracteristice prin care Dumnezeu este făcut Dumnezeu, de exemplu, că se spune despre El că a fost făcut, nu om, ci „în asemănarea omului”, că a fost fondat, nu ca om, „ci în felul unui om”; şi că minunea calităţii Lui de rob şi ascultarea Sa, însemnul robiei, este gândită ca fiind aşa de mare. Deşi EL era într-adevăr om, El era mai mult decât un om; şi Pavel nu ar vrea să îi facă pe cititorii săi să-şi imagineze că El a devenit un simplu om. Cu alte cuvinte, Pavel nu învaţă că Domnul nostru a fost odată Dumnezeu şi că a devenit în schimb om; el învaţă că deşi El era Dumnezeu, El a devenit şi om.

O impresie pe care vrea să o implice Pavel, că în intrarea în viaţa pământească a Domnului nostru El a pus deoparte Divinitatea Sa, poate fi creată printr-o simplă interpretare greşită a clauzei centrale a declaraţiei lui – o interpretare greşită care din nefericire este oferită ca valoare de către atribuirea versiunii English Revised: „nu a socotit ca un premiu să fie în egalitate cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine însuşi”, variată fără îmbunătăţire în versiunea American Revised Version spre: „nu a socotit că era de o egalitate cu Dumnezeu ca lucru de apucat, ci s-a golit pe sine însuşi”. Membrul anterior (negativ) al acestei clauze înseamnă doar că El nu a privit cu lăcomie la fiinţa Sa de o egalitate cu Dumnezeu; nu a „pus o stare supremă” pe aceasta (vezi Lightfoot de la clauză). Ultimul membru (pozitiv) al acestuia, totuşi, nu poate însemna o antiteză faţă de aceasta, că El s-a „golit pe sine însuşi” prin urmare, s-a dezbrăcat pe Sine de aceasta, El fiind de o egalitate cu Dumnezeu, cu mult mai puţin decât că El „s-a golit pe sine”, s-a dezbrăcat de Divinitatea Sa („forma de Dumnezeu”), iar faptul că El era de o egalitate cu Dumnezeu este consecinţa manifestată. Verbul atribuit aici „golit” nu este în folosirea constantă într-un sens metaforic (aşa numai în Noul Testament: Romani 4:14; 1 Corinteni 1:17; 9:15; 2 Corinteni 9:3) şi nu poate fi luat aici în mod literal. Aceasta este deja aparent din definirea manierei în care se spune că s-a realizat „golirea”, susţinută de clauza modală care este ataşată deodată: „prin a lua forma unui rob”. Nu poţi „goli” prin adăugarea „luării”. Este destul de aparent, totuşi, din tăria accentuării care, prin poziţia sa, este aruncată asupra „lui însuşi”. Am putea vorbi despre Domnul nostru ca „golindu-se pe Sine” de altceva, dar, cu tăria accentului, abia dacă am putea spune despre „golirea de Sine” a Lui de altceva. Acest „Însuşi” definit, interpus între clauza precedentă şi verbul atribuit „golit”, clădeşte o barieră peste care nu putem trece înapoi în a căuta ceea ce a fost lucrul de care s-a golit Domnul nostru pe Sine însuşi. Întregul gând este în mod necesar conţinut în cele trei cuvinte „golit pe sine”, în care cuvântul „golit” trebuie luat prin urmare într-un sens analog faţă de ceea ce poartă el în alte pasaje unde mai apare el în Noul Testament. Pavel, pe scurt, nu spune nimic mai mult aici decât că Domnul nostru, care nu a privit cu ochi lacomi spre starea Sa de egalitate cu Dumnezeu, s-a golit pe Sine, dacă se poate ierta limbajul, de Sine însuşi; adică am putea spune, în conformitate precisă cu îndemnul pentru intensificarea a ceea ce a adus exemplul Său, că El nu s-a uitat la ale Lui. ‚El nu s-a socotit pe Sine’, am putea să parafrazăm în mod corect clauza, şi astfel toată întrebarea de ceea ce s-a golit El pe Sine se diminuează. Ceea ce a făcut de fapt Domnul nostru, conform lui Pavel, este exprimat în următoarele clauze; acelea care sunt înaintea noastră exprimă mai mult decât caracterul moral al actului Său. El a luat „forma unui rob”, şi astfel a fost „făcut în asemănarea oamenilor”. Dar prin aceasta a arătat că El nu a stabilit o rezervă trufaşă a stării Lui de egalitate cu Dumnezeu, şi nu s-a socotit pe Sine ca obiect suficient pentru toate eforturile. El nu era privitor la sine: El avea grijă faţă de alţii. Astfel El devine exemplul nostru suprem de conduită de negare de sine.

Limbajul în care actul prin care Domnul nostru a arătat că El a renunţat la sine este descris, necesită a fi luat în înţelesul său complet. El a luat „forma unui rob, fiind făcut în asemănarea cu oamenii”, spune Pavel. Termenul „formă” de aici, de sigur, poartă exact acelaşi înţeles ca şi în instanţa anterioară a apariţiei din fraza „forma lui Dumnezeu”. Aceasta acordă calitatea specifică, întregul trup de caracteristici, prin care un rob este făcut ceea ce noi ştim ca un rob. Domnul nostru şi-a asumat, dar, conform lui Pavel, nu doar simpla stare sau condiţie ori aparenţa exterioară a unui rob, ci realitatea; El a devenit un „rob” actual în lume. Actul prin care El a făcut aceasta este descris ca o „luare”, sau, aşa cum este mai obişnuit pentru această descriere a acesteia faţă de frază, ca o „asumare”. Ceea ce se înţelege aici este că Domnul nostru a luat în personalitatea Sa o natură umană; şi prin urmare este explicat imediat că El a luat forma unui rob prin „a fi făcut în asemănarea cu oamenii”. Faptul că apostolul nu spune, pe scurt, că El şi-a asumat o natură umană, se datorează implicării minţii lui cu contrastul pe care el vrea să-l aducă în afară în mod forţat pentru intensificarea apelului său la exemplul Domnului nostru, între ceea ce este Domnul nostru prin natură şi ceea ce voia El să devină, fără să privească la lucrurile Lui ci de asemenea la lucrurile altora. Acest contrast este, fără îndoială, întrupat în simpla opoziţie dintre Dumnezeu şi om; aceasta este mult mai iute exprimată în forma cantitativă, „formă de Dumnezeu” şi „forma unui rob” Domnul lumii a devenit un slujitor în lume; El al cărui drept era acela de a domni a preluat ascultarea ca o caracteristică de viaţă a Lui. În mod natural Pavel implică astfel aici un cuvânt de egalitate mai degrabă decât unul de simplă natură; şi apoi îi defineşte înţelesul său în acest cuvânt de egalitate printr-o clauză exegetică mai departe. Această clauză în plus – „fiind făcut în asemănarea oamenilor” – nu aruncă îndoială asupra realităţii naturii umane care a fost asumată, în contradicţie cu accentul pe realitatea sa din fraza „forma unui rob”. Aceasta, împreună cu următoarea clauză – „fiind găsit ca un om” – îşi datorează forma sa specifică, aşa cum s-a arătat deja, vitalităţii conştiinţei apostolului, că el vorbeşte despre unul care, deşi era într-adevăr om, posedând tot ceea ce face pe un om să fie un om, este totuşi, în acelaşi timp, în mod infinit mai mult decât un om, nu mai puţin decât Dumnezeu Însuşi, în posesiunea a tot ceea ce face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Hristos Isus este în părerea sa, prin urmare (ca şi în părerea cititorilor săi, căci el nu-şi instruieşte aici cititorii săi despre natura persoanei lui Hristos, ci le aminteşte de anumite elemente din aceasta pentru scopurile îndemnului său), atât Dumnezeu şi om, Dumnezeu care şi-a „asumat” omul în uniunea personală cu Sine, şi are în aceasta bărbăţia asumată de El trăită în viaţa umană de pe pământ.

Elementele concepţiei lui Pavel despre persoana lui Hristos sunt prin urare înaintea noastră în acest pasaj sugestiv cu o plinătate neobişnuită. Însă ele toate îşi primesc ilustrarea nesfârşită din aluziile sale ocazionale la ele, una sau alta, în cadrul epistolelor sale. Motivul principal al acestui pasaj, de exemplu, reapare chiar perfect în 2 Corinteni 7:9, unde suntem îndemnaţi să imităm amabilitatea Domnului nostru Isus Hristos, care a devenit de dragul nostru (energic) sărac – El care era (din nou un participiu imperfect, şi prin urmare fără sugestia încetării condiţiei descrise) bogat – ca noi prin sărăcia Lui (foarte energic) să fim făcut bogaţi. Aici schimbarea din condiţia Domnul nostru dintr-un punct din timp perfect înţeleasă de scriitor şi cititorii săi este anunţată şi atribuită motivului său, însă nu mai este dată o altă definire a naturii la oricare condiţie la care se face referire. Suntem aduşi mai aproape de natura precisă a actului prin care schimbarea a fost înfăptuită printr-un astfel de pasaj ca Galateni 4:4. Citim că „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”. Întreaga tranzacţie este atribuită Tatălui în împlinirea planului Său etern de răscumpărare, şi este descris în mod specific ca o întrupare: Fiul lui Dumnezeu este născut dintr-o femeie – El care este în însăşi natura Sa Fiul lui Dumnezeu, rămânând cu Dumnezeu, este trimis de la Dumnezeu într-o asemenea manieră pentru a fi născut ca fiinţă umană, supusă legii. Implicaţiile primare sunt faptul că aceasta nu era începutul fiinţei Lui; dar că înainte de aceasta El nu era nici un om şi nici supus legii. Dar nu este nici o sugestie că în a deveni om şi supus legii, El ar fi încetat să fie Fiul lui Dumnezeu, sau că şi-ar fi pierdut ceva sugerat de acea mare desemnare. Unicitatea relaţiei Lui cu Dumnezeu ca Fiu al Său este accentuat într-un pasaj asemănător (Romani 7:3) prin intensificarea desemnării faţă de acel „propriul Fiu” al lui Dumnezeu, şi distincţia Sa de alţi oameni este sugerată în acelaşi pasaj prin declaraţia că Dumnezeu l-a trimis pe El, nu în firea păcătoasă, ci doar „în asemănarea firii păcătoase”. Realitatea firii Domnului nostru nu este pusă în îndoială prin această întorsură în vorbire, ci de libertatea de păcatul care este asociat cu firea aşa cum este afirmat că există în umanitatea pierdută (cf. 2 Corinteni 5:21). Deşi era într-adevăr om, prin urmare (1 Corinteni 15:21; Romani 5:21; Fapte 17:31), El nu este fără diferenţe faţă de alţi oameni; şi aceste diferenţe nu se relatează doar la condiţia (ca fiind păcătoasă) în care oamenii se descoperă în prezent pe ei înşişi, dar şi propria lor origine: ei sunt de jos, El este de sus – ‚Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer’ (1 Corinteni 15:47). Aceasta este particularitatea Lui: El a fost născut dintr-o femeie ca şi ceilalţi oameni; totuşi El a coborât din Cer (cf. Efeseni 4:9; Ioan 3:13). Aceasta nu înseamnă, de sigur, că El era deja în ceruri un om; ceea ce se înţelege este că deşi era om El îşi derivă originea într-un sens excepţional din cer. Pavel descrie ceea ce era El în ceruri (dar nu numai în ceruri) – aceasta adică înainte ca El să fie trimis în asemănarea firii păcătoase (deşi nu singur înainte de aceasta) – în marii termeni de „Fiul lui Dumnezeu”, „Propriul Fiu al lui Dumnezeu”, „forma lui Dumnezeu”, sau totuşi din nou în cuvinte a căror importanţă nu poate fi greşită, ‚Dumnezeu peste toate’ (Romani 9:5). În ultimul pasaj citat, împreună cu paralela sa anterioară din aceiaşi epistolă (Romani 1:3), cele două părţi ale elementelor persoanei Domnului nostru sunt aduse în asociere după o manieră care nu poate lăsa nici o îndoială despre concepţia lui Pavel despre natura sa dublă. În partea anterioară a acestor pasaje el ne spune că Isus Hristos a fost născut, într-adevăr, din sămânţa lui David, conform firii, adică, pe cât este de preocupată fiinţa Sa, dar a fost în mod puternic marcată ca Fiul lui Dumnezeu conform Duhului Sfinţeniei, adică, în privinţa naturii Lui mai înalte, prin învierea morţilor, care într-un sens adevărat a început propria Sa înviere din morţi. În ultima dintre ele, el ne spune că Hristos a ieşit într-adevăr, în ceea ce priveşte firea, care este de partea umană a fiinţei Lui, din Israel, dar că, în ciuda acestei origini pământeşti a naturii Sale umane, El încă este şi rămâne (participiu prezent) nimic mai puţin decât Dumnezeu Suprem, „Dumnezeu peste toţi (energic), binecuvântat în veci”. Astfel Pavel ne învaţă că prin venirea Sa din Dumnezeu pentru a fi născut dintr-o femeie, Domnul nostru, însuşindu-şi o natură umană Lui Însuşi, în timp ce rămâne Dumnezeul Suprem, a devenit de asemenea şi om adevărat şi perfect. Prin urmare, într-un context în care resursele limbajului sunt tensionate la maxim pentru a face înălţarea fiinţei Domnului nostru clară – în care El este descris ca imaginea Dumnezeului invizibil, a cărui fiinţă antedatează tot ceea ce este creat, în care, prin care şi către care toate lucrurile au fost create, şi în care toate dăinuiesc – ni se spune nu numai că în El (din punct de vedere natural) locuieşte toată plinătatea (Coloseni 1:19), dar, cu explicare completă, că ‚toată plinătatea Dumnezeirii locuieşte în el trupeşte’ (Coloseni 2:9); adică a spune că însăşi Divinitatea lui Dumnezeu, ceea ce-l face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, în toată întregimea sa, îşi are casa permanentă în Domnul nostru, şi aceasta într-o „manieră trupească”, adică, aceasta este îmbrăcată în El cu un trup. Cel care se uită la Isus Hristos vede, fără îndoială, un trup şi un om; dar pe măsură ce el vede pe acest om îmbrăcat cu trup, aşa îl vede el pe Însăşi Dumnezeu, în toată plinătatea Divinităţii Lui, îmbrăcat cu umanitate. Isus Hristos este prin urmare Dumnezeu „manifestat în trup” (1 Timotei 3:16), şi apariţia Sa pe pământ este o „epifanie” (2 Timotei 1:10), care este termenul tehnic al manifestărilor pe pământ ale lui Dumnezeu. Deşi este într-adevăr om, El este cu toate acestea şi „marele nostru Dumnezeu” (Tit 2:13).

II. ÎNVĂŢĂTURA EPISTOLEI CĂTRE EVREI

Concepţia persoanei lui Hristos care se află şi îşi găseşte expresia în epistola către Evrei este de nedistins de ceea ce guvernează toate aluziile la Domnul nostru în epistolele lui Pavel. Pentru autorul epistolei Domnul nostru este mai presus de orice altceva Fiul lui Dumnezeu în cel mai eminent sens al cuvântului; şi demnitatea şi maiestatea Divină cea care îi aparţine din însăşi natura Sa care formează caracteristica fundamentală a imaginii lui Hristos care stă înaintea minţii lui. Şi totuşi acest autor este cel care, probabil mai presus de toţi ceilalţi scriitori ai Noului Testament, accentuează adevărul umanităţii lui Hristos, şi se bazează cu cea mai mare particularitate pe elementele naturii şi experienţei Sale umane.

Marele pasaj Hristologic care umple capitolul 2 al epistolei către Evrei rivalizează în bogăţia şi plinătatea detaliului său, şi amploarea implicaţiei sale, cu cel din Filipeni 2. Acesta este aruncat pe fundalul remarcabilei expuneri a demnităţii divine a Fiului care ocupă capitolul 1 (notaţi cuvântul „prin urmare” din 2:1). Fiul a fost declarat a fi „El, care este oglindirea slavei Lui (a lui Dumnezeu) şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”; şi înălţarea Sa mai presus de îngeri, prin intermediul cărora Vechiul Legământ a fost inaugurat, este măsurat de diferenţa dintre desemnările „duhurilor slujitoare” adecvate unuia, şi Fiul lui Dumnezeu, ba mai mult, însăşi Dumnezeu (1:8,9), caracteristic celuilalt. Scopul următoarei declaraţii este de a accentua în gândirea cititorilor evrei ai epistolei despre valoarea mântuirii înfăptuită de acest Salvator Divin, prin a scoate din minţile lor ofensa cu care ei erau în pericol să o ia asupra vieţii Lui umile şi a morţii ruşinoase pe pământ. Această umilire pământească îşi găseşte justificarea abundentă, ni se spune, în măreţia sfârşitului pe care l-a căutat şi l-a realizat aceasta. Prin aceasta Domnul nostru, cu picioarele Lui tari, a croit o cale pe care, în El, omul păcătos poate să meargă spre destinul înalt care i-a fost promis lui când a fost declarat că va avea dominaţie peste toată creatura. Isus Hristos s-a aplecat doar ca să cucerească, şi aceasta nu pentru Sine (căci El era în persoana Lui nu mai puţin decât Dumnezeu), ci pentru noi.

Limbajul în care umilirea Fiului lui Dumnezeu este descris în prima instanţă este derivat din context. Stabilirea maiestăţii Sale Divine din capitolul 1 a preluat forma unei expoziţii a înălţării Sale infinite mai presus de îngeri, cea mai înaltă dintre creaturi. Umilirea Lui este descrisă aici prin urmare ca fiind „făcut mai prejos decât îngerii” (2:9). Ceea ce se înţelege aici este pur şi simplu că El a devenit om; frazeologia este derivată din Psalmul 8. Versiunea engleză Authorized Version, din care tocmai am citat declaraţia că Dumnezeu a fost făcut om (în ciuda josniciei) „dar mai prejos decât îngerii”, astfel încoronându-l cu slavă şi onoare. Adoptarea limbajului psalmului pentru a descrie umilirea Domnului nostru are efectul secundar, prin urmare, de lărgire în mare a sensului de imensitate a cititorului despre umilirea Fiului lui Dumnezeu în a deveni om: El s-a coborât de la o distanţă infinită pentru a atinge cea mai înaltă exaltare imaginabilă a omului. Ca şi cum scopul primar al adoptării limbajului este doar de a declara că Fiul lui Dumnezeu a devenit om, aceasta este explicată pe scurt ulterior (2:14) ca o intrarea în participarea cu sângele şi carnea care sunt comune oamenilor: „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele”. Voluntariatul, realitatea, întregimea asumării umanităţii de către Fiul lui Dumnezeu, sunt toate accentuate.

Finalul aproximativ al asumării umanităţii de către Domnul nostru este declarat a fi că El avea să moară; El a fost „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii. . . din pricina morţii pe care a suferit-o” (2:9); El s-a făcut părtaş la sânge şi carne ca „prin moarte. . .” (2:14). Fiul lui Dumnezeu aşa cum este el nu putea să moară; Lui îi aparţine prin natură o „viaţă nepieritoare” (7:16). Dacă El avea să moară, deci, El trebuia să preia asupra Sa o altă natură pentru care experienţa morţii nu era imposibilă (2:17). De sigur că nu se înţelege că El şi-a dorit moartea de dragul ei. scopul pasajului nostru este de a-i salva pe cititorii săi evrei de la ofensarea morţii lui Hristos. La ceea ce sunt ei solicitaţi să observe aici este, prin urmare, pe Isus, care a fost făcut mai prejos decât îngerii datorită suferinţei morţii, încununat cu slavă şi cinste, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi (2:9), şi argumentul este prezentat imediat că era eminent de potrivit pentru Dumnezeu Atotputernic, în a aduce pe mulţi fii în slavă, să-l facă pe Căpitanul mântuirii lor perfect (ca un Salvator) prin mijlocul suferinţei. Înţelesul este că numai prin suferinţă aceşti oameni, fiind păcătoşi, puteau fi aduşi în slavă. Şi prin urmare în declaraţia mai clară a versetului 14 citim că Domnul nostru s-a făcut părtaş cărnii şi sângelui pentru ca „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor”; şi în afirmaţia încă mai clară a versetului 17 că obiectul ultim al asimilării Lui faţă de oameni a fost acela „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului”. Pentru mântuirea păcătoşilor Domnul nostru a venit în lume; dar, după cum mântuirea nu poate fi înfăptuită decât prin suferinţă şi moarte, finalul aproximativ al asumării Lui a umanităţii rămâne acela că El trebuia să moară; tot ce este mai mult decât aceasta se adună în jurul ei.

Întregimea asumării umanităţii de către Domnul nostru şi identificarea Lui cu aceasta primeşte un accent puternic în acest pasaj. El s-a făcut părtaş la sânge şi la carne care este moştenirea comună a oamenilor, după aceiaşi manieră în care alţi oameni participă la aceasta (2:14); şi devenind astfel un om între oameni, El a împărtăşit cu alţi oameni circumstanţele ordinare şi soarta vieţii, „în toate lucrurile” (2:17). Accentul este pus pe încercări, suferinţă, moarte, însă aceasta este datorită cursului actual prin care a trecut viaţa Lui – şi că trebuia să treacă prin aceasta când a devenit El om – şi nu este exclusiv faţă de alte experienţe umane. Ceea ce este intenţionat este că El a devenit într-adevăr om, şi a trăit o adevărată viaţă umană, supus la toate experienţele naturale faţă de un om în circumstanţele particulare în care a trăit El.

Nu este implicat faptul că în timpul vieţii Lui – „în zilele vieţii Sale pământeşti” (5:7) – El a încetat să fie Dumnezeu, sau să aibă la dispoziţia Sa atributele care îi aparţineau Lui ca Dumnezeu. Aceasta este deja exclus de reprezentările capitolului 1. Slava dispensării constă în mod precis în aducerea revelaţiilor ei în mod direct de către Fiul Divin mai degrabă decât prin simplii profeţi (1:1), şi aceasta a fost ca strălucirea slavei lui Dumnezeu şi imaginea expresă a substanţei Lui, susţinând universul prin cuvântul puterii Sale, că acest Fiu a făcut purificare de păcate (1:3). Într-adevăr, ni se spune în mod expres că şi în timpul zilelor Lui, El a continuat să fie un Fiu (5:8), şi în exact această ordine stau lucrurile: că deşi El a fost şi a rămas (participiu imperfect) un Fiu, cu toate acestea El a învăţat ascultarea la care s-a supus El (cf. Filipeni 2:8) prin lucrurile pe care le-a suferit El. În mod similar, ni se spune nu numai că, deşi era un israelit din tribul lui Iuda, El a posedat „puterea unei vieţi nepieritoare” (7:16), dar, descriind acea valoare mai înaltă care i-a dat Lui această putere ca un „Duh etern” (cf. „duhului de sfinţenie”, Romani 1:4), că prin acest Duh etern El s-a putut oferi pe Sine fără pată lui Dumnezeu, o jertfă reală şi suficientă, în contrast cu umbrele Vechiului Legământ (9:14). Deşi un om, prin urmare, şi om într-adevăr, ieşit din Iuda (7:14), atins cu sentimentul neputinţelor umane (4:15), şi ispitit aşa cum suntem noi, El nu a fost întru totul ca ceilalţi oameni. Ce e sigur este că El era „fără de păcat” (4:15; 7:26), şi, prin această caracteristică, El era, în fiecare sens al cuvintelor, separat de păcătoşi. În ciuda întregimii identificării Lui cu oamenii, El a rămas, prin urmare, chiar şi în zilele cărnii Lui diferit de ei şi mai presus de ei.

III. ÎNVĂŢĂTURA ALTOR EPISTOLE

Pe măsură ce dezbatem această concepţie despre persoana Domnul nostru împreună – concepţia despre El ca fiind odată Supremul nostru Domn, căruia i se datorează adorarea noastră, şi tovarăşul nostru în experienţele vieţii umane – unitatea este provocată în aluziile multiforme faţă de El în toate privinţele, fie epistolele lui Pavel sau cea către Evrei, sau, într-adevăr, cealaltă literatură epistolară a Noului Testament. Căci în această chestiune nu există nici o diferenţă între acestea. Există fără nici o îndoială câteva pasaje în aceste alte scrisori în care sunt aduse laolaltă o pluralitate a elementelor persoanei lui Hristos şi este menţionat în detaliu. În 1 Petru 3:18, de exemplu, cele două elemente constitutive ale persoanei Lui sunt discutate în contrast, familiar de Pavel, al „cărnii” şi al „duhului”. Dar din punct de vedere obişnuit ne întâlnim doar cu referinţele la acest sau acel element în mod separat. Oriunde se vorbeşte de Domnul nostru că şi-a trăit viaţa Sa ca un om; însă tot pretutindeni se vorbeşte despre El cu reverenţa supremă care se datorează numai lui Dumnezeu, şi acelaşi nume de Dumnezeu nu este reţinut de la El. în 1 Petru 1:11 preexistenţa Lui este trecută cu vederea; În Iacov 2:1 El este identificat cu Shekinah, Iehova cel manifesta – ‚Domnul nostru Isus Hristos, Slava’; în Iuda versetul 4 El este doar al nostru Stăpân [Despot] şi Domn; din nou şi din nou El este Domnul Divin care este Iehova (de exemplu, 1 Petru 2:3, 13; 2 Petru 3:2, 18); în 2 Petru 1:1, El este denumit în mod clar „Dumnezeul şi Salvatorul nostru”. Nu există nicăieri vreo imprimare formală a întregii doctrine a persoanei lui Hristos. Însă pretutindeni elementele sale, acum unul apoi altul, sunt presupuse ca fiind proprietatea comună a scriitorului şi a cititorilor. Doar în epistola către Ioan această presupoziţie uşoară şi nestudiată despre ele fac loc la instanţa indicată a lor.

IV.ÎNVĂŢĂTURA LUI IOAN

În circumstanţele în care a scris el, Ioan a descoperit a fi necesar să insiste pe elementele persoanei Domnului nostru – adevărata Lui Divinitate, adevărata Sa umanitate şi unitatea persoanei Lui – într-o manieră care este mult mai didactică în formă decât orice găsim în celelalte scrieri ale Noului Testament. Marea dispunere a învăţăturii lui despre acest subiect este, de sigur, prologul Evangheliei lui. Dar aceasta nu este doar în acest prolog, şi nici în Evanghelia faţă de care acesta formează i introducere potrivită, pe care sunt fondate aceste afirmaţii didactice. Întregul accent al mărturiei lui Ioan despre natura dublă a Domnului este arătată clar, într-adevăr, doar prin combinarea a ceea ce spune el în Evanghelie şi în epistole. „În cadrul Evangheliei”, remarcă Westcott (despre Ioan 20:31), „evanghelistul arată pas cu pas faptul că istoricul Isus era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (opus simplei ‚firi’); în cadrul epistolei el reafirmă că Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, a fost într-adevăr om (opus simplului ‚duh’; 1 Ioan 4:2)”. Ceea ce este preocupat să arate Ioan în toate privinţele este că „Dumnezeul adevărat” (1 Ioan 5:20) a „fost făcut trup” (Ioan 1:14); şi că acest ‚singur Dumnezeu’ (Ioan 1:18, versiunea Revised Version, pe margine are „singurul născut al lui Dumnezeu”) a venit într-adevăr în. . . carne (1 Ioan 4:2). În tot universul nu este o altă fiinţă despre care să se poată spune că este Dumnezeu întrupat (cf. 2 Ioan 7, El care „vine în trup”, a cărui caracteristică este). Şi dintre toate minunile care au avut vreodată loc în minunata istorie a universului, aceasta este cea mai mare – că ‚ce era de la început’ (1 Ioan 2:13, 14) s-a auzit şi s-a privit, văzut şi pipăit de oameni (1 Ioan 1:1).

Din punctul de vedere din care abordăm aceasta, despre prologul Evangheliei lui Ioan se poate spune că se împarte în trei părţi. În prima dintre acestea, natura Fiinţei care s-a întrupat în persoane pe care o ştim ca Isus Hristos este descrisă; în a doua, natura generală a actului pe care noi îl numit întrupare; şi în al treilea, natura persoanei întrupate. Ioan numeşte persoana care a devenit întrupată printr-un nume specific lui în Noul Testament – „Logosul” sau „Cuvântul”. Conform predicatelor pe care le aplică Acestuia, el nu poate să spună nimic altceva prin „Cuvântul” decât Însăşi Dumnezeu, „considerat în caracterul Său creativ, operativ, auto-revelator, şi comunicator”, suma totală a ceea ce este Divinul (C. F. Schmid). În trei propoziţii înviorătoare el declară de la început subzistenţa Lui eternă, inter-comuniunea Lui eternă cu Dumnezeu, identitatea Sa eternă cu Dumnezeu: ‚La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu’ (Ioan 1:1). „La început”, la punctul din timp când lucrurile au început să existe (Geneza 1:1), Cuvântul „era” deja. El antedatează începutul tuturor lucrurilor. Şi nu numai atât, însă se adaugă imediat că EL însăşi este creatorul tuturor lucrurilor care există: ‚Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El’ (1:3).Apoi El este scos total din categoria creaturilor. Prin urmare, ceea ce se spune despre El nu este că El ar fi fost primul dintre existenţe care avea să vină la fiinţă – că ‚la început el deja venise la fiinţă’ – ci că ‚la început, când lucrurile au început să vină în existenţă, El exista deja’. Aceasta exprimă eternitatea fiinţei prin ceea ce este declarat: „timpul imperfect al originalului sugerează în această relaţie, pe cât poate face limbajul uman, noţiunea de existenţă absolută, supra-temporară” (Westcott). Aceasta, subzistenţa Lui eternă, nu era, totuşi, în izolare: „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu”. Limbajul este încărcat. Aici nu se declară doar simpla coexistenţă cu Dumnezeu, ca două fiinţe stand latură de latură, unite într-o relaţie locală, sau chiar într-o concepţie comună. Ceea ce este sugerat este o relaţie activă de asociere. Personalitatea distinctă a Cuvântul nu este prin urmare sugerată în mod obscur. Din toată eternitatea Cuvântul a fost cu Dumnezeu ca un tovarăş: Acela care „exista” deja încă de la început, „era” de asemenea în comuniune cu Dumnezeu. Deşi El era astfel într-un anumit sens un al doilea alături de Dumnezeu, cu toate acestea El nu era o fiinţă separată de Dumnezeu: Şi Cuvântul era – încă cel etern, într-un anumit sens distins de Dumnezeu, El era într-un sens egal de adevărat identic cu Dumnezeu. Există doar un singur Dumnezeu veşnic; acest Dumnezeu veşnic, este Cuvântul; în oricare sens l-am distinge pe El faţă de Dumnezeul „cu” care este El, cu toate acestea El nu este un altul decât acest Dumnezeu, ci El Însuşi este acest Dumnezeu. Predicatul „Dumnezeu” ocupă poziţia de accentuare din această mare declaraţie, şi este astfel pusă în propoziţie ca şi când ar pune într-un contrast fraza „cu Dumnezeu”, ca şi când ar preveni concluzia neadecvată cum şi natura Cuvântului fiind dedusă chiar momentan din frază. Ioan ar vrea ca noi să realizăm că ceea ce era Cuvântul în eternitate nu era doar tovarăşul coetern al lui Dumnezeu, ci însăşi Dumnezeul veşnic.

Acum, Ioan ne spune că acest Cuvânt, etern în subzistenţă, tovarăşul etern al lui Dumnezeu, însăşi veşnicul Dumnezeu, că, aşa cum „a venit în trup”, era Isus Hristos (1 Ioan 4:2). „Şi Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14), spune el. Termenii pe care îi foloseşte el aici nu sunt termeni de substanţă ci de personalitate. Înţelesul nu este că substanţa lui Dumnezeu a fost transformată în acea substanţă pe care noi o numim „trup”. „Cuvântul” este un nume personal al Dumnezeului veşnic; „trup” este o desemnare corespunzătoare a umanităţii în întregimea sa, cu implicaţiile de dependenţă şi slăbiciune. Înţelesul, deci, este simplu că Acela care a fost descris ca Dumnezeul veşnic a devenit, printr-un act voluntar în timp, un om. Natura exactă a actului prin care El „a devenit” om stă în afara declaraţiei; aceasta era o chestiune de cunoaştere comună dintre scriitor şi cititor. Limbajul folosit sugerează doar că aceasta a fost un act definit, şi că acesta implica o schimbare în istoria vieţii eternului Dumnezeu, aici desemnat prin „Cuvântul”. Întregul accent cade pe natura acestei schimbări din cadrul istorie vieţii Lui. El a devenit trup. Aceasta este ca şi cum am spune că El a intrat într-un mod de existenţă în care experienţele care aparţin fiinţelor umane ar fi şi ale Lui. Dependenţa, slăbiciunea, care constituie însăşi ideea trupului, în contrast cu Dumnezeu, avea să între de acum în experienţa Sa personală. Şi aceasta este în mod precis deoarece există implicaţiile termenului „trup” pe care Ioan îl alege aici, în schimbul termenului mai simplu şi indicator de „om”. Ceea ce vrea să spună el este doar că Dumnezeu etern a devenit om. Însă el alege să spună aceasta în limbajul care descrie cel mai bine părerea a ceea ce este să devii om. Contrastul dintre Cuvântul ca Dumnezeu veşnic şi natura umană pe care şi-a sumat-o El ca trup, este balamaua declaraţiei. Dacă ar fi spus evanghelistul (aşa cum o face în 1 Ioan 4:2) că Cuvântul a venit în trup, aceasta ar fi fost continuitatea prin schimbarea care a fost cel mai mult accentuată. Când spune el de fapt că Cuvântul a devenit trup, în timp ce continuitatea subiectului personal este, de sigur, sugerat, realitatea şi întregimea umanităţii asumate este cea care este făcută cea mai proeminentă.

Că în devenirea în trup a Cuvântului nu a încetat să fie ceea ce a fost înainte de intrarea în această nouă sferă de existenţă, evanghelistul nu o lasă la simpla sugestie. Slava Cuvântului a fost pe departe de la a fi stinsă, în părerea lui, de devenirea Lui trup, încât ne oferă din prima înţelegerea că aceasta a fost mai degrabă ca „dâre de nori de slavă” prin care a venit El. „Şi Cuvântul s-a făcut trup”, spune el şi adaugă imediat: „şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (1:14). Limbajul este colorat de amintirile din Tabernacol, în care Slava lui Dumnezeu, Shekinah, locuia. Trupul Domnului nostru a devenit, în asumarea sa de către Cuvânt, Templul lui Dumnezeu pe pământ (cf. Ioan 2:19), şi slava Domnului umplea casa Domnului. Ioan ne spune în mod expres că această slavă era vizibilă, că era precis ceea ce era corespunzător Fiului lui Dumnezeu. „Şi noi am privit slava sa”, spune el; nu am prezis-o, sau am dedus-o, ci am perceput-o. Aceasta era deschis vederii, şi obiectul actual de observare. Isus Hristos era în mod evident mai mult decât un om; El era în mod evident Dumnezeu. Actuala Sa slavă observată, ne spune mai departe Ioan, era o „slavă ca a singurului născut din Tatăl”. Aceasta era unică; nimic asemănător nu mai fusese văzut în altul, şi unicitatea sa consta în mod precis din armonia pe care ar avea-o în mod natural, unicul Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl; oamenii nu puteau decât să recunoască în Isus Hristos pe unicul Fiu al lui Dumnezeu. Atunci când acest Fiu al lui Dumnezeu este descris mai departe ca „plin de har şi de adevăr”, elementele slavei Sale manifestate nu trebuiesc presupuse a fie istovite de această descriere (cf. 2:11). Câteva articole ale acesteia sunt enunţate doar pentru menţiunea particulară. Această slavă vizibilă a Cuvântului întrupat era o asemenea slavă ca a unicului Fiu al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, care era plin de har şi de adevăr, care avea să se manifeste în mod natural.

Faptul că nimic nu ar trebui să lipsească declaraţiei de continuitatea a tot ceea ce aparţine Cuvântului ca fiind în noua sferă de existenţă, şi deplina sa menţionare prin voalul trupului Său, Ioan adaugă la finalul expunerii lui remarcabila declaraţie; ‚Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut’ (1:18). Cuvântul întrupat este cel care e numit aici „singurul născut din Dumnezeu”. Absenţa articolului din această desemnare se datorează fără îndoială paralelismului său cu cuvântul „Dumnezeu” care stă în capul clauzei corespunzătoare. Efectul absenţei sale este acela de a accentua mai degrabă calitatea decât simpla individualitatea a persoanei astfel desemnate. Adjectivul „singurul născut” exprimă idee, nu de derivare şi subordonare, ci de unicitate şi consubstanţialitate: Isus este tot ceea ce este Dumnezeu, şi doar El este aceasta. Despre acest ‚singur născut din Dumnezeu’ este declarat acum că El „este” – nu că „a fost”, starea nu este una care a fost lăsată în urmă la întrupate, ci una care continuă neîntreruptă şi nemodificată – „în sânul Tatălui” – adică, El continuă în cea mai intimă şi mai completă comuniune cu Tatăl. Deşi acum este întrupat, El încă mai este „cu Dumnezeu” în sensul deplin al relaţiei externe sugerate în 1:1. Aceasta fiind adevărat, El l-a văzut cu atât mai mult pe Dumnezeu, şi este pe deplin capabil să „interpreteze” pe Dumnezeu oamenilor. Deşi nimeni nu a mai văzut pe Dumnezeu încă, totuşi cel care l-a văzut pe Isus Hristos, „singurul Fiu al lui Dumnezeu”, l-a văzut pe Tatăl (cf. 14:9; 12:45). În această remarcabilă declaraţie este afirmat în cea mai directă manieră deplina Divinitate a Cuvântului întrupat, şi continuitatea vieţii Sale ca cea din viaţa Sa întrupată; şi astfel El este adecvat să fie revelaţia absolută a lui Dumnezeu către om.

Declaraţia condensată a întregii doctrine a întrupării este doar prologul către un tratat istoric. Acest tratat istoric pe care îl introduce în mod natural, este scris din punctul de vedere al prologului său. Obiectul său este de a-l prezenta pe Isus Hristos în manifestarea Sa istorică, ca în mod evident Fiul lui Dumnezeu în trup. „Acestea au fost scrise”, mărturiseşte Evanghelia, „pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (20:31); că Isus care a venit ca un om (1:30) a fost pe deplin cunoscut în originea Sa umană (7:27), s-a declarat pe Sine om (8:40), şi a murit aşa cum moare un om (19:5), a fost, cu toate acestea, nu doar Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, împlinitorul promisiunilor Divine de răscumpărare, ci chiar Fiul lui Dumnezeu, acel singur născut din Dumnezeu, care, rămânând în sânul Tatălui, este singurul Lui interpret adecvat. Încă de la începutul Evangheliei acest scop este urmărit: Isus este descris, în timp ce era om într-adevăr, s-a manifestat totuşi pe Sine ca egal într-adevăr cu Dumnezeu, până ce voalul ce acoperea ochii urmaşilor Săi a fost ridicat, şi El este salutat atât ca Domn cât şi ca Dumnezeu (20:28). Deşi acesta este primul scop al acestei Evanghelii de a arătat Divinitatea omului Isus, nici o obscuritate a bărbăţiei Lui nu este implicată. Pe Divinitatea omului Isus se insistă, însă bărbăţia lui Isus este la fel de proeminentă în reprezentare ca şi în alte porţiuni ale Noului Testament. Şi nici nu este vreo ştergere a umilirii vieţii Sale pământeşti implicată. Venirea Fiului omului din cer a fost o coborâre (3:13), şi misiunea pe care a venit să o împlinească El de dispută şi conflict, de suferinţă şi moarte. El şi-a adus slava Lui cu Sine (1:14), însă slava care era a Lui pe pământ (17:22) nu era toată slava pe care o avuse cu Tatăl înainte de întemeierea lumii, şi faţă de care, după ce a fost încheiată lucrarea lui, El avea să se întoarcă (17:5). Şi aici slava cerească este una iar slava terestră este alta. În oricare eveniment, Ioan nu are nici o dificultate în a prezenta viaţa Domnului nostru pe pământ ca viaţa lui Dumnezeu în trup, şi în a insista deodată asupra slavei care îi aparţine Lui ca Dumnezeu şi a umilirii care este adusă Lui prin trup. Aceasta este în mod distinct o viaţă dublă care i-o atribuie lui Hristos, şi El îi atribuie Lui fără jenă toate puterile şi modurile de activitate caracteristice pe de-o parte Divinităţii şi pe de altă parte naturii umane fără de păcat (Ioan 7:46; cf. 14:30; 1 Ioan 3:5). Într-un sens adevărat portretul său despre Domnul nostru este o dramatizare a Dumnezeului-om pe care o prezintă el spre contemplarea noastră în prologul său.

V. ÎNVĂŢĂTURA EVANGHELIILOR SINOPTICE

Acelaşi lucru poate fi spus şi despre celelalte Evanghelii. Ele sunt cu toate dramatizări ale Dumnezeului-om expuse în descrierea teoretică în prolog faţă de Evanghelia lui Ioan. Evanghelia după Luca, scrisă de o companie cunoscută a lui Pavel, ne oferă într-o naraţiune vie pe acelaşi Isus care este presupus în toate aluziile lui Pavel despre El. Cea a lui Marcu, care a fost şi el o companie a lui Pavel, precum şi a lui Petru, este, pe cât de adevărată este Evanghelia după Ioan, o prezentare a faptelor din viaţa lui Isus cu o perspectivă de a clarifica că aceasta nu era viaţa unui simplu om, umană cum era ea, ci a însăşi Fiului lui Dumnezeu. Evanghelia lui Matei diferă de tovarăşii lui im principal în bogăţie mai mare a propriei mărturisiri a lui Isus faţă de Divinitatea Sa pe care o înregistrează aceasta. Ceea ce este caracteristic la toate trei este împletirea inextricabilă din naraţiunile lor despre trăsăturile umană şi Divină care au marcat în mod asemănător viaţa pe care au descris-o ei. Este posibil, prin neglijarea unei serii a reprezentaţiilor lor şi acordarea atenţiei alteia, pentru a descrie din ele în voie portretul a unui Isus ori pur divin ori pur uman. Este imposibil să derivăm din ele portretul altuia decât a Divinului-uman Isus dacă ne predăm pe noi înşine călăuzirii lor şi să scoatem din paginile lor portretul pe care s-au străduit să-l deseneze. Ei sugerează în mod pripit în naraţiunile lor plinătatea Divinităţii Lui acum şi acum întregimea umanităţii Sale şi pretutindeni unitatea persoanei Lui, ei o prezintă ca reală şi o mărturie aşa de puternică spre constituirea persoanei Domnului nostru ca şi când ar uni într-o viaţă personală o natură într-adevăr Divină şi o natură într-adevăr umană, de parcă ele ar fi anunţat faptul acesta în declaraţia analitică. Doar din presupunerea acestui concept al persoanei Domnului nostru ca determinând şi bazând prezentarea lor, unitatea poate fi acordată reprezentaţiilor lor; în timp ce, pe această presupunere, toate reprezentaţiile lor cad ca elementele dintr-un întreg consistent. În cadrul limitelor presupunerilor lor comune, fiecare Evanghelie are fără îndoială particularităţile ei proprii în distribuirea accentului lor. Marcu pune un accent puternic pe puterea divină a omului Isus, ca evidenţă a fiinţei Sale supranaturale; iar referitor la impresia irezistibilă a unui veritabil Fiu al lui Dumnezeu, o fiinţă Divină mergând pe pământ ca un om, care a făcut-o asupra tuturor cu care a intrat în contact El. Luca îşi plasează Evanghelia sa de partea epistolei către Evrei în proeminenţa pe care aceasta o oferă faţă de dezvoltarea umană a fiinţei divine a cărei viaţă pe pământ este descrisă şi la rangul ispitirii la care a fost supus El. Evanghelia lui Matei este în mod notabil principala pentru staturile conştiinţei de sine Divine pe care aceasta o dezvăluie în raportul ei despre cuvintele Aceluia pe care îl reprezintă ca fiind cu toate acestea Fiul lui David, Fiul lui Avraam; staturi ale conştiinţei de sine Divine care nu cade în nimic mai scurt din cele realizate în marile declaraţii păstrate pentru noi de Ioan. Însă în mijlocul oricărei varietăţi ar exista în aspectele în care fiecare îşi pune accentul particular, este acelaşi Isus Hristos pe care cei trei îl aduc înaintea noastră, un Isus Hristos care este deodată Dumnezeu şi om şi o persoană individuală. Dacă aceasta nu ar fi recunoscut, întreaga naraţiune a Evangheliilor Sinoptice este aruncată în confuzie; portretul lor al lui Hristos devine o dilemă de nerezolvat; şi masa detaliilor pe care o prezintă ei despre experienţele de viaţă ale Lui este schimbată într-un simplu set de contradicţii crase.

VI.ÎNVĂŢĂTURA LUI ISUS

1.Isus prezentat de Ioan – Naraţiunile Evangheliei nu numai că ne prezintă, totuşi, dramatizările Dumnezeului-om, conform concepţiei autorilor lor despre persoana Lui compusă. Ei păstrează pentru noi şi un trup considerabil de declaraţii ale lui Isus, şi aceasta ne permite să observăm concepţia persoanei Lui care se fondează şi îşi găsesc expresia propriei învăţături a Domnului nostru. Discursurile Domnului nostru care au fost selectate pentru înregistrare de către Ioan au fost alese (printre alte motive) în mod expres pentru motivul ca ele să aducă mărturie faţă de Divinitatea Lui esenţială. Ele sunt în consecinţă bogate în mod specific în material pentru formarea unei judecăţi despre concepţia Domnului nostru despre natura Sa mai înaltă. Această concepţie, nu mai e nevoie să spunem, este precis ceea ce Ioan, învăţat de ea, a anunţat în prologul Evangheliei lui, şi a fost ilustrat de însăşi Evanghelia sa, condensată aşa cum este de aceste discursuri. Nu ar mai fi necesar să prezentăm evidenţa pentru aceasta în plinătatea sa. Ar fi de ajunsă să arătam spre câteva pasaje caracteristice, în care concepţia Domnului nostru despre natura Sa mai înaltă îşi găseşte exprimarea clară în mod special.

Faptul că El era mai presus decât originea şi natura pământească, El o declară în mod repetat. „Voi sunteţi de jos”, le spune El evreilor (8:23), „Eu sunt de sus: voi sunteţi din această lume; Eu nu sunt din această lume” (cf. 17:16). Prin urmare, El a învăţat că El, Fiul Omului, s-a „coborât din ceruri” (3:13), unde era adevărata Sa locuinţă. El a purtat cu aceasta, de sigur, o afirmaţie a preexistenţei, care este în mod explicit afirmat: „Dar dacă aţi vedea”, întreabă El, „pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (6:62). Aceasta nu este simpla preexistenţă, totuşi, ci preexistenţa eternă care o pretinde pentru Sine: „Şi acum, Tata”, se roagă El (17:5), „proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (cf. v. 24); şi din nou, cu cel mai impresionant limbaj posibil, El declară (8:58): „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”, unde El revendică pentru Sine prezenţa fără de timp din eternitate ca mod al Său de existenţă. În cel dintâi dintre aceste două pasaje citate ultim, este sugerat caracterul vieţii Sale preexistente; în aceasta El a împărtăşit slava Tatălui din toată veşnicia („înainte să fi fost lumea”); El a stat alături de Tatăl ca o companie în slava Sa. El a venit, atunci când s-a coborât pe pământ, prin urmare, nu doar din cer, ci însăşi din partea lui Dumnezeu (8:42; 7:8). Chiar şi aceasta, totuşi, nu exprimă întregul adevăr; El a venit nu numai din partea Tatălui unde împărtăşea din slava Tatălui; El a venit din însăşi fiinţa Tatălui – „Am ieşit de la Tatăl, şi am venit în lume” (16:28; cf. 8:42). „Legătura descrisă este internă şi esenţială, şi nu acea a prezenţei sau a părtăşiei externe” (Westcott). Aceasta ne pregăteşte pentru marea declaraţie: „Eu şi Tatăl suntem una” (10:30), din care este un simplu corolar faptul că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (14:9; cf. 8:19; 12:45).

În toate aceste declaraţii subiectul afirmaţiei este însăşi persoana actuală care vorbeşte: este despre Sine care a stat înaintea oamenilor şi le-a vorbit că Domnul nostru face aceste imense declaraţii. Prin urmare, atunci când El a declarat în mod măreţ, „Eu şi Tatăl suntem” (pluralitate de persoane) „una” (neutru singular, şi prin urmare unicitate de fiinţă), evreii au înţeles în mod natural că El se făcea pe Sine, persoana care le vorbea lor, Dumnezeu (10:33; cf. 5:18; 19:7). Asemănarea continuă a persoanei care a fost, din eternitate şi până acum, una cu Dumnezeu, este prin urmare pe deplin protejată. Viaţa Sa pământească este, totuşi, reprezentată în mod distinct ca o umilire. Deşi pe pământ El este una cu Tatăl, totuşi El „s-a coborât” pe pământ; El a venit din Tatăl şi din Dumnezeu; o slavă a fost lăsată în urmă spre care avea să se reîntoarcă, iar şederea Sa pe pământ a fost prin urmare la acea extindere o întrevedere a slavei Sale. Exista, dar, un sens în care, deoarece El „s-a coborât”, El nu mai era egal cu Tatăl. Aceasta a fost pentru a justifica o afirmaţie de egalitate cu Tatăl în putere (10:25, 29) încât El a fost călăuzit să declare: „Eu şi Tatăl una suntem” (10:30). Dar El mai poate declara că „Tatăl este mai mare decât Mine” (14:2). În mod evident aceasta înseamnă că exista un sens în care El a încetat să fie egal cu Tatăl datorită umilirii condiţiei Sale prezente, şi în măsura în care această umilire a implicat intrarea într-o starea mai joasă decât cea care-i aparţinea Lui prin natură. Mai precis din ceea ce a constat umilirea Lui nu poate fi adunat doar din implicaţia generală a multor declaraţii. În aceasta El a fost un om care v-a spus adevărul, care l-am auzit de la Dumnezeu (8:40), unde contrastul cu „Dumnezeu” aruncă afirmarea umilinţei în accentuare (cf. 10:33). Adevărul naturii Lui umane este, totuşi, presupus pretutindeni şi ilustrat la nesfârşit, mai degrabă decât să fie afirmat în mod explicit. El poseda un suflet uman (12:27) şi părţi trupeşti (carne şi sânge, 6:53; mâini şi coastă, 10:27); şi a fost supus la aceleaşi afecţiuni fizice (oboseală, 4:6, şi sete, 19:28, suferinţă şi moarte), şi la toate emoţiile umane obişnuite – nu doar iubirea compasiunii (12:34; 14:21; 15:8-13), ci dragostea simplei afecţiuni pe care o arătam noi „prietenilor” (11:11; cf. 15:14, 15), indignare (11:33, 38) şi bucurie (15:11; 17:13). El a simţit tulburarea produsă de emoţia puternică (11:33; 12:27; 13:21), simpatia faţă de suferinţă care se arată pe sine în lacrimi (11:35), recunoştinţa care umple inima mulţumită (6:11, 23; 11:41). Doar o singură caracteristică umană îi era străină Lui: El era fără păcat; „prinţul acestei lumi”, a declarat El, „nu are nimic în mine” (14:30; cf 8:46). În mod clar că Domnul nostru, aşa cum este raportat de Ioan, se ştia pe Sine a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat într-o singură persoană indivizibilă, subiectul comun al calităţilor care aparţin fiecăreia.

2.Isus prezentat de Evangheliile Sinoptice – (a) Marcu 13:32: Acelaşi lucru este adevărat despre conştiinţa Sa de sine ca cea revelată în spusele Sale înregistrate de către Sinoptici. Probabil că nu se poate aduce o ilustraţie mai uimitoare decât remarcabila declaraţie înregistrată în Marcu 13:32 (cf. Matei 24:36): „Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Aici Isus se pune pe sine pe o sacră de fiinţe, mai presus decât „îngerii din ceruri”, adică, cea mai înaltă dintre toate creaturile, marcată în mod semnificativ aici ca supra-terestru. Prin urmare, El se mai prezintă pe Sine în altă parte ca Domnul îngerilor, a cărui cerere ei o ascultă: „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea” (Matei 13:41). „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31; cf. 13:49; 25:31; Marcu 8:38). Astfel „îngerii lui Dumnezeu” (Luca 12:8, 9; 15:10) Hristos îi desemnează ca îngeri ai Săi, „împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12:28; 19:24; 21:31, 43; Marcu şi Luca adesea) ca Împărăţia Sa, „aleşii lui Dumnezeu” (Marcu 13:20; Luca 18:7; cf. Romani 8:33; Galateni 3:12; Tit 1:1) ca aleşi ai Săi. El vorbeşte în mod evident în Marcu 13:22 dintr-o conştiinţă de sine divină: „Doar o fiinţă Divină poate fi înălţată mai presus de îngeri” (B. Weiss). El se desemnează astfel pe Sine prin numele Său Divin „Fiul”, adică, unicul Fiul al lui Dumnezeu (9:7; 1:11), pentru a pretinde aceasta era pentru un om o blasfemie (Marcu 14:61, 64). Dar deşi se desemnează pe Sine prin acest nume Divin, El nu vorbeşte despre ceea ce a fost el odată, ci ceea ce este El la momentul discuţiei: acţiunea verbului este la prezent, „ştie”. El pretinde, cu alte cuvinte, desemnarea divină de „Fiul”, cu tot ceea ce este implicat în ea, căci eul Său prezent, pe măsură ce se mişca printre oameni: El este, nu doar că a fost, „Fiul”. Cu toate acestea, ceea ce afirmă El despre Sine nu poate fi afirmat de Sine în mod distinct ca „Fiul”. Căci ceea ce afirmă El despre Sine este ignoranţa – nu numai că Fiul cunoaşte aceasta; şi ignoranţa nu aparţine naturii Divine pe care o sugerează termenul „Fiul”. O apariţie extremă de contradicţie reiese prin urmare din folosinţa terminologiei, la fel cum reiese din ceea ce spune Pavel despre evrei că „l-au crucificat pe Domnul slavei” (1 Corinteni 2:8), sau îi îndeamnă pe bătrânii efeseni să „să păstorească Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20:28); sau John Keble îl laudă pe Domnul nostru pentru „sângele sufletelor răscumpărat de Tine”. Aceasta nu a fost Domnul Gloriei aşa cum este el care a fost crucificat pe lemn, şi nici „Dumnezeu” sau „sufletele” nu au sânge să verse.

Cunoaştem acum felul cum acest mod aparent contradictoriu de vorbire a reieşit în cazul lui Keble. El vorbeşte de oameni care sunt fiinţe compuse, care constau din suflete şi trupuri, şi aceşti oameni au ajuns să fie desemnaţi dintr-un element al personalităţilor lor compuse, deşi ceea ce este afirmat aparţine mai degrabă altuia; am putea vorbi, prin urmare, despre „sângele sufletelor” care înseamnă că aceste „suflete”, în timp ce nu aveau sânge în ele, totuşi desemnează persoane care au trupuri şi prin urmare sânge. Cunoaştem în mod egal cum să justificăm contradicţiile aparente ale lui Pavel. Noi ştim că el îl exprimă pe Domnul nostru ca o persoană compusă, unind în Sine o natură Divină şi una umană. În perspectiva lui Pavel, deci, deşi Dumnezeu nu are astfel sânge, cu toate acestea Isus Hristos care este Dumnezeu are sânge deoarece El este şi om. El poate spune de-a dreptul, dar, când vorbeşte de Isus Hristos, despre sângele Său ca sângele lui Dumnezeu. Când acelaşi fenomen se întâlneşte în mod precis în vorbirea Domnului nostru despre Sine, trebuie să presupunem că aceasta este întrecerea a exact aceleiaşi stări de lucruri. Când vorbeşte El despre „Fiul” (care este Dumnezeu) ca fiind ignorant, noi trebuie să înţelegem că El se desemnează pe Sine ca „Fiul” datorită naturii Sale mai înalte, şi totuşi are în minte ignoranţa naturii Sale mai scăzute; ceea ce vrea să spună El este că persoana desemnată corespunzător ca „Fiul” este ignorantă, aceasta a spune în privinţa naturii umane care este un element atât de intim al personalităţii Lui cum este şi Divinitatea Sa.

Când Domnul nostru spune, dar, că „Fiul nu ştie”, El devine un martor atât de expres faţă de cele două naturi care constituie natura sa aşa cum este şi Pavel când vorbeşte despre sângele lui Dumnezeu, sau aşa cum Keble este un martor la constituţia dublă a fiinţei umane atunci când vorbeşte despre suflete care varsă sânge. În această scurtă declaraţie, astfel, Domnul nostru aduce mărturie faţă de natura Sa Divină cu supremaţia ei mai presus de toate creaturile, la natura Sa umană cu limitările sale de creaţie, şi la unitatea subiectului posedat de aceste două naturi.

(b) Alte pasaje: Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu: Toate aceste elemente ale personalităţii Lui descoperă câteva afirmaţii repetate în alte enunţuri a Domnul nostru înregistrate în Sinoptice. Nu este nevoie să insistăm aici asupra înălţării Lui mai presus de regii şi profeţii Vechiului Legământ (Matei 12:41), peste însăşi templu (Matei 12:6), şi ordonanţele Legii Divine (Matei 12:8); sau asupra accentului Său de autoritate atât în învăţătura cât şi în acţiunea Sa, marele Sale declaraţii „Îţi spun” (Matei 5:21, 22), ‚Voiesc, fii curăţat’ (Marcu 1:41; 2:5; Luca 7:14); sau de separarea Lui de oameni în relaţia Sa cu Dumnezeu, niciodată neincluzându-i pe aceştia cu Sine într-un „Tatăl Nostru”, ci vorbind în mod consistent şi distinct despre „Tatăl meu” (de exemplu, Luca 24:49) şi „Tatăl vostru” (de exemplu, Matei 5:16); sau în sugerarea Lui că El nu este doar Fiul lui David ci Domnul lui David, şi ca un Domn ce stă la dreapta lui Dumnezeu (Matei 22:44); sau despre discriminarea parabolică a Sa despre Sine ca Fiu şi Moştenitor dintre toţi „robii” (Matei 21:33); sau chiar în atribuirea Lui către Sine a funcţiilor pur Divine de iertarea a păcatelor (Marcu 2:8) şi judecată a lumii (Matei 25:31), sau despre puterile Divine de citire a inimii (Marcu 2:8; Luca 9:47), omnipotenţa (Matei 24:30; Marcu 14:62) şi omniprezenţa (Marcu 18:20; 28:10). Aceste lucruri ilustrează asumarea Sa constantă a posesiunii demnităţii şi a atributelor Divine; pretindere în sine este făcută mult mai direct în cele două mari desemnări pe care şi Le-a dat Lui, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Prima dintre acestea este desemnarea de sine favorită a Lui. Derivat din Daniel 7:13, 14, aceasta sugerează în fiecare ocazie despre implicarea ei a conştiinciozităţii Domnului nostru de a fi o fiinţă supra-terestră, care a intrat într-o sferă de viaţă pământească într-o misiune înaltă, spre a cărei realizare El are să se reîntoarcă spre sfera Sa cerească, de unde va reveni pe pământ la timpul potrivit, acum, totuşi, în propria maiestate, pentru a aduna roadele lucrării Lui şi să consume toate lucrurile. Astfel, aceasta este o desemnare care implică deodată o preexistenţă cerească, o umilire prezentă, şi o slavă viitoare; şi El se proclamă pe Sine în această slavă viitoare nu mai puţin decât Regele universal aşezat pe tronul de judecată pentru cei vii şi cei morţi (Marcu 8:31; Matei 25:31). Implicarea Divinităţii întrupată în această desemnare, Fiul Omului, este probabil explicată mai clar în desemnarea companiei, Fiul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru nu numai că o acceptă din partea altora, acceptând cu ea implicaţie de blasfemie în a permite aplicarea acesteia Lui (Matei 26:63, 65; Marcu 14:61, 64; Luca 22:29, 30), însă le pretinde pe ambele pentru Sine în mod persistent, în desemnarea Sa constantă de Dumnezeu ca Tată al Lui într-un sens distinct, şi în desemnarea Sa mai puţin frecventă despre Sine, printr-un fel de eminenţă, ca „Fiul”. Faptul că conştiinţa Lui despre relaţia specifică faţă de Dumnezeu exprimată de această desemnare nu era o realizare a dezvoltării Sale spirituale mature, ci că a fost parte din cea mai intimă conştiinciozitate a Lui de la început, este sugerat de simpla licărire care ne este oferită în mintea Lui ca un copil (Luca 2:49). Înalta semnificaţie pe care a purtat-o desemnarea faţă de El este revelată nouă în două declaraţii remarcabile păstrate, una atât de Matei (11:27) cât şi de Luca (10:22), şi cealaltă de Matei (28:19).

(c) Matei 11:27; 28:19. În prima dintre aceste declaraţii, Domnul nostru, vorbind în cea mai solemnă manieră, nu numai că se prezintă pe Sine ca Fiul, ca singura sursă de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a binecuvântării pentru oameni, ci se pune pe Sine într-o poziţie, nu doar de egalitate, ci de reciprocitate absolută şi de interpretare a cunoaşterii cu Tatăl. „Nimeni”, spune El, „nu-l cunoaşte pe Fiul, decât Tatăl; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul. . .” variat în Luca cam aşa: „nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, în afară de Fiul. . .” ca şi când fiinţa Fiului ar fi aşa de imensă încât numai Dumnezeu ar putea-o cunoaşte pe deplin; şi cunoaşterea Fiului era aşa de nelimitată încât El îl putea cunoaşte pe Dumnezeu în perfecţiune. Îngreuiata implicare de aici a termenilor „Fiu” şi „Tatăl” în contrast unul faţă de celălalt ne este explicată în cealaltă declaraţie (Matei 28:19). Aceasta este comisionarea Domnului înviat pentru ucenicii Lui. Revendicând pentru Sine toată autoritatea din cer şi pe pământ – care implică posedarea omnipotenţei – şi promiţând a fi cu urmaşii Săi ‚întotdeauna până la sfârşitul lumii’ – care adaugă implicaţiile omniprezenţei şi a omniscienţei – El le porunceşte să îşi boteze convertiţii lor ‚în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt’. Forma precisă a formulei trebuie observată cu atenţie. Aici nu se citeşte: ‚în numele’ (plural) – ca şi când ar fi trei fiinţe enumerate, fiecare cu numele său distins. Şi nici: ‚În numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt’, de parcă ar fi o singură persoană, care avea un nume întreit. Aceasta se citeşte: ‚În numele [singular] Tatălui, şi al [articol repetat] Fiului, şi al [articol repetat] Duhului Sfânt’, distingând cu atenţie trei persoane, deşi unindu-le pe toate sub un singur nume. Numele lui Dumnezeu era pentru evrei Iehova, şi a pune numele lui Iehova peste ei era a-i face ai Lui. Ceea ce a făcut Isus în această mare dispoziţie a fost de a porunci urmaşilor Săi să numească numele lui Dumnezeu peste convertiţii lor, şi să anunţe numele lui Dumnezeu care trebuie numit peste convertiţi în enumerarea întreită a „Tatălui” şi „Fiului” şi „a Duhului Sfânt”. Aşa cum este de incontestabil ceea ce El a intenţionat pentru Sine prin „Fiul”, El se pune aici pe Sine pe partea Tatălui şi a Duhului, ca împreună cu ei constituind singurul Dumnezeu. Aceasta este, de sigur, Trinitatea pe care o descrie El; şi aceasta este la fel de mult ca şi cum am spune că El se anunţă pe Sine ca una dintre persoanele Trinităţii. Aceasta este ceea ce Isus, aşa cum este raportat de Sinoptici, a înţeles că este El Însuşi.

În a se anunţa pe Sine că este Dumnezeu, totuşi, Isus nu neagă că este şi om. Dacă toată vorbirea Lui despre Sine se bazează pe conştiinţa Lui a naturii Divine, vorbirea Lui nu manifestă mai puţin conştiinciozitatea Lui despre o natură umană. El se identifică uşor pe Sine cu oamenii (Matei 4:4; Luca 4:4), şi primeşte fără protest imputarea umanităţii (Matei 11:19; Luca 7:34). El vorbeşte în mod familiar despre trupul Său (Matei 26:12, 26; Marcu 14:8, 22; Luca 22:19), şi despre părţile trupului Său – picioarele şi mâinile Lui (Luca 24:39), capul şi picioarele Lui (Luca 7:44-46), carnea şi oasele Lui (Luca 24:39), sângele Său (Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:20). Se întâmplă să i se acorde într-adevăr o exprimare foarte expresă a părţii Lui despre realitatea naturii Sale trupeşti; când ucenicii Lui au fost înspăimântaţi la apariţia Lui înaintea lor după învierea Sa, presupunând că ar fi un duh, El îi reasigură pe aceştia cu declaraţia directă: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu Sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24:39). Mărturia Sa faţă de sufletul Său uman este la fel de expresă: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38; Marcu 14:34). El vorbeşte despre spaima umană cu care a privit spre apropierea morţii Lui (Luca 12:50), şi exprimă într-un strigăt dureros simţul Său de dezolare pe cruce (Matei 27:46; Marcu 15:34). El vorbeşte de asemenea şi de mila pentru cei slabi şi înfometaţi (Matei 15:32; Marcu 8:2), şi despre o puternică dorinţă umană pe care a simţit-o El (Luca 22:15). Nimic din ceea ce este uman nu îi este străin Lui în afară de păcat. El nu îşi atribuie niciodată imperfecţiunea Lui şi nu trădează niciodată conştiinciozitatea de păcat. El recunoaşte răul din lucrurile despre El (Luca 11:13; Matei 7:11; 11:34, 39; Luca 11:29), însă nu se identifică niciodată cu acesta. Cu cei care fac voia lui Dumnezeu El se simte a fi înrudit (Matei 11:28) şi îl pronunţă binecuvântat pe cel care nu găseşte nici o ocazie de a se împiedică de El (Matei 11:6).

Aceste manifestări ale unei conştiinţe umane şi Divine stau pur şi simplu parte de parte în înregistrările exprimării de sine a Domnului nostru. Şi acesta nu sunt nici suprimate şi nici chiar calificate una de alta. Dacă am adera doar spre o clasă am putea presupune că El s-a proclamat pe Sine în întregime Divin; dacă am merge spre cealaltă ne-am putea de fapt imagina cu uşurinţă că El s-a reprezentat pe Sine ca total uman. Cu ambele înaintea noastră îl percepem pe El ca vorbind în mod alternativ dintr-o conştiinciozitate Divină şi dintr-una umană; ca manifestându-se pe Sine ca tot ceea ce este Dumnezeu şi tot ceea ce este omul; şi toate acestea cu cea mai marcată conştiinciozitate. El, unicul Isus Hristos, a fost spre priceperea Lui Dumnezeu adevărat şi om complet într-o viaţă personală unitară.

VII. CELE DOUĂ NATURI PRESUPUSE PRETUTINDENI

Astfel se fundamentează întreaga literatură a Noului Testament pe o singură, nevariată concepţie a constituţiei persoanei Domnului nostru. De la Matei unde El este prezentat ca una din persoanele Sfintei Treimi (28:19) – sau dacă preferăm ordinea cronologică a cărţilor, de la epistola lui Iacov unde se vorbeşte despre El ca Slava lui Dumnezeu, Shekinah (2:1) – până la Apocalipsa unde El este reprezentat că El declară că este Alfa şi Omega, cel Dintâi şi Ultimul, Începutul şi Sfârşitul (1:8, 17; 22:13), El este considerat în fiinţa Sa fundamentală ca Dumnezeu adevărat. În acelaşi timp din Evangheliile Sinoptice, în care El este dramatizat ca un om printre alţi oameni, coborârea Sa umană înregistrată cu atenţie, şi sensul Său de dependenţă de Dumnezeu este aşa de accentuat încât rugăciunea devine aproape cea mai caracteristică acţiune a Lui, până la epistolele lui Ioan în care este nota unui un creştin că El mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2) şi Apocalipsa în care naşterea Lui din tribul lui Iuda şi din casa lui David (5:5; 22:16), viaţa Sa exemplară de conflict şi victorie (3:21), moartea Sa pe cruce (11:8) sunt notate, El este considerat în mod consistent ca un om adevărat. Cu toate acestea, de la începutul şi până la sfârşitul întregii serii a cărţilor, în timp ce prima şi apoi cealaltă din cele două naturi ale Sale vin în proeminenţă repetată, nu există niciodată vreo întrebare de conflict dintre cele două, nici o confuzie în relaţiile lor, nici o schismă în acţiunea Sa personal unitară; însă EL este considerat şi prezentat în mod evident ca unul, compus într-adevăr, însă personalitate nedivizată. În această stare a cazului nu numai că se poate aduce o evidenţă adecvată a constituţiei persoanei Domnului nostru în mod indiferent de fiecare parte a Noului Testament, şi pasajele de drept citate să sprijine şi să susţină pasajul fără referinţă la porţiunea Noului Testament în care este găsit acesta, dar ar trebui să fim fără justificare dacă nu am implicat această presupunere comună a întregului trup al acestei literaturi pentru a ilustra şi explica reprezentaţiile variate care au de a face cu noi în mod pripit în paginile sale, reprezentaţii care pot fi făcute cu uşurinţă pentru a apărea mutual contradictorii dacă nu ar fi fost aduse în armonie de către relaţia lor ca părţi componente neutre ale acestei concepţii unitare care le fundamentează şi le dă consistenţă tuturor. Cu greu s-ar putea imagina o dovadă mai bună a adevărului unei doctrine decât puterea sa de a armoniza o mulţime de declaraţii care fără de ea s-ar prezenta înaintea noastră doar ca o masă de inconsistenţe încurcate. O cheie care se potriveşte în mod perfect unei încuietori a fiecărei secţiuni complicate poate abia să fie adevărata cheie.

VIII. FORMULAREA DOCTRINEI

Între timp secţiunile rămân complicate. Chiar şi în cazul structurii noastre compuse, de suflet şi trup, pe cât suntem de familiari cu aceasta din experienţa noastră zilnică, relaţiile reciproce de elemente se deosebesc aşa de mult într-o singură personalitate rămân misterios de profunde, şi dau naştere la modurile paradoxale de vorbire, care ar fi îndrumătoare greşite, dacă nu ar fi fost sursa lor din natura noastră dublă bine înţelese. Am putea citi, în scriitorii atenţi, despre suflete lăsate moarte pe câmpurile de luptă, şi despre nemurirea fiecăruia. Misterele relaţiilor în care elementele constitutive din personalitatea complexă a Domnului nostru stau una faţă de alta sunt în mod nemăsurabil mai mari decât în cazul nostru mai simplu. Noi nu putem spera niciodată să pricepem pe Dumnezeul infinit şi cum poate o umanitate finită să fie unită într-o singură persoană; şi este foarte uşor să mergem fatal de rătăcit în încercarea de a explica interacţiunile din persoana unitară a naturilor aşa de diverse una faţă de alta. Nu este de mirare, prin urmare, că de îndată ce eforturile serioase încep să fie făcute să dea explicaţii sistematice a faptelor Biblice despre persoane Domnului nostru, multe declaraţii unilaterale şi incomplete au fost formulate şi care necesitau corectare şi complementare înainte ca să se fi născocit pe durată un mod de declaraţie care să facă dreptate deplină datelor bibice. Doar după mai mult de un secol de controversă, timp în care aproape fiecare metodă de conceput de construire şi interpretarea greşită faptele biblice au fost propuse şi testate, că o formulă a fost structurată care asigura cu succes datele esenţiale oferite de Scripturi din concepţia greşită distructivă. Această formulă, pusă laolaltă de Conciliul de la Calcedon în 451 d. Hr., declară că aceasta a fost întotdeauna doctrina bisericii, derivată din Scripturi şi de la Domnul nostru, faptul că Isus Hristos este „într-adevăr Dumnezeu şi într-adevăr om, dintr-un suflet şi trup rezonabil; consubstanţial cu Tatăl conform Dumnezeirii, şi consubstanţial cu noi conform umanităţii; în toate lucrurile ca şi noi, fără de păcat; născut înaintea tuturor erelor de Tatăl conform Dumnezeirii, şi în aceste ultime zile, pentru noi şi mântuirea noastră, născut din fecioara Maria, mama lui Dumnezeu, conform umanităţii; unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singurul născut, să fie recunoscut în două naturi neconfundate, neschimbate, indivizibile, inseparabile; distincţia naturilor nefiind în nici un caz luată de uniune, ci mai degrabă proprietatea fiecărei naturi fiind păstrată şi contribuind într-o singură Persoană şi o singură subzistenţă, neîmpărţită sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, Singurul născut, Dumnezeu, Cuvântul, Domnul Isus Hristos.” Nu este nimic aici decât o atentă declaraţie despre persoana Domnului. Prin urmare, ea a fost integrată, într-o formă sau alta, în crezurile tuturor ramurilor bisericii; aceasta fundamentează şi oferă forma lor faţă de toate aluziile la Hristos în marea masă de predicare şi cântare care s-a acumulat de-a lungul secolelor; şi aceasta a oferit fundalul devoţiunilor mulţimilor nenumărate care în decursul erelor creştine au fost închinători ai lui Hristos.

http://www.voxdeibaptist.org/Persoana_lui_Hristos_Warfield.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie-2/persoana-lui-hristos-conform-noului-testament-benjamin-b-warfield/

Samariteanca – I-a dat până la urmă să bea ?

download - Copie - Copie

jar

Am recitit textul din Ioan 4 ca să-mi răspund unei curiozități: “I-a potolit până la urmă samariteanca setea Domnului Isus?”

N-am găsit în text decât această stingheră precizare, care mai mult complică decât simplifică lucrurile:

“Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor …” (Ioan 4:28).

Galeata a rămas abandonată stingher, undeva între Domnul Isus și samariteancă. “Cum de a uitat-o? A uitat pentru ce venise? Găleata era plină sau era goală?”

Subiectul dialogului inițial dintre Domnul Isus și samariteancă a fost abandonat de Ioan. Oare de ce ?

Voi ce părere aveți? Iată ce am descoperit eu.

Evanghelistul Ioan este un ,,minimalist“,  preocupat mereu să spună mult printr-o extraordinară economie de cuvinte. Vocabularul folosit de el este al unui copil de 12 ani, dar fiecare cuvânt al narațiunii lui capătă înțelesuri multiple, fiind încărcat cu sensuri diferite, sugestive, simbolice. Fraza lui Ioan este multistratificată, mustind de înțelesuri bogate, suprapuse, tainice. Fiecare cititor pătrunde doar atât cât îi îngăduie propria înțelepciune, care are și ea nevoie de iluminarea Duhului pentru a primi ,,lumina“.

Știind toate acestea, trebuie să pornim de la premiza că în întâmplarea cu samariteanca nimic nu este ,,la întâmplare“, nici un element nu este o extravaganță, ci o esență în care sunt distilate înțelesuri profunde.

Întâlnirea dintre Domnul Isus și această femeie are loc pe un ,,teritoriu minat“ al unui conflict străvechi. Ca toți locuitorii din acea regiune, samariteanca este un suflet în căutare. Situația ei este încă nerezolvată. A avut cinci bărbați, adică exact numărul de neamuri strămutate de Nebucadnețar în Israel ca să-i înlocuiască pe evreii duși în robie (2 Regi 17:24-41). Ca să nu se sălbăticească țara, Dumnezeu adusese atunci niște sălbatici idolatrii pe care i-a forțat să învețe să I se închine după ,,felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării“.

Samaritenii știu suficient ca să I se închine lui Dumnezeu, dar insuficient ca să fie acceptați în societatea evreiască.

În ziua în care s-a întâlnit cu Domnul Isus samariteanca trăia cu un bărbat care nu-i era soț, într-o relație care nu este nici pe departe ceea ce ar fi trebuit să fie (Ioan 4:16-18). De aceea ea vine la fântână ,,cam pe la ceasul al șaselea“ (Ioan 4:6). adică nu pe răcoarea de dimineața sau seara, când veneau toate celelalte femei, ci în singurătatea protectoare din arșița amiezii, ca o persoană care fuge de oprobiul public, ca un suflet rușinat și nevrednic.

Întâlnirea cu samariteanca se petrece deci în cadrul dialogului dintre două persoane, ambele însetate, dar numai una capabilă să rezolve cu adevărat această problemă. La început, persoana aceasta pare a fi femeia și Domnul îi cere, spre mirarea ei, să-I dea și Lui să bea. Discuția alunecă (sau se înalță) însă foarte repede spre sensuri ascunse, care pot scăpa lesne cititorului grăbit și neavizat. La inițiativa Domnului Isus, cei doi încep să vorbească despre o altfel de apă, despre ,,apa vie“, care nu era atunci un concept filosofic, ci o realitate de invidiat.

În vocabularul vremii, o apă stătoare era o apă ,,moartă“, în timp ce o apă curgătoare, un izvor, de exemplu, era numită o ,,apă vie“ (Ier. 17:13). Apa era considerată ,,vie“ dacă era în mișcare, fiind suficient să curgă spre o unică folosință doar dintr-un vas în altul sau să fie vărsată dintr-un vas pe pământ (Lev. 14:51-52). Jertfele trebuiau să fie spălate astfel în ,,apă vie“, evitând contaminarea, așa cum fac astăzi chirurgii înainte de a intra în sala de operație.

„Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă, de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?”

Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.”

„Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot”.

Înțelegând greșit că cel cu care vorbea se oferă să-i descopere existența unui izvor pe care ea nu-l cunoaștea încă, samariteanca intră în acest carusel al rostirilor care o duce spre realități amețitor de înalte:

,,Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioam 4:13-14).

Samariteanca îl aude pe evreul stingher vorbind despre lucrurile interioare ale sufletului, oferindu-i o apă care-i poate stâmpăra setea ei cea mai adâncă, cea mai nemărturisită:

Cu o intuiție feminină, samariteanca pricepe ca omul cu care stă de vorbă este un profet și sare la un alt palier de dialog, cerând lămuriri despre locul adevărat unde își poate potoli cineva setea sufletească după Dumnezeu.

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19-20).

Ioan ține neapărat să ne spună că locul unde s-a desfășurat acest doialog nu este lângă o fântână oarecare, ci la fântâna lui Iacov, păcălitorul păcălit, înșelătorul înșelat, omul crizelor create de el însuși, căutătorul care nu găsește decât în momentul în care se lasă el însuși găsit de Cel care i le putea dărui pe toate. Ioan ne spune sugestiv că samariteanca îl numește pe Iacov ,,părintele nostru“ (Ioan 4:12).

Ioan ne spune că samariteanca și-a abandonat preocuparea pentru setea trupului, înțelegând că are ocazia rară de a sta de vorbă cu cineva care-i putea da răspuns la întrebări mult mai arzătoare. Raportul dintre cei doi se schimbă, balansându-se spre o inversare categorică a pozițiilor: cea care cere este acum femeia, iar cel care poate da este evreul singuratec care-i stă în față.

„Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:20-24).

Samariteanca a avut ocazia să audă una din cele mai profunde afirmații teologice din istoria lumii. Copleșită de simplitatea acestei simplificări a relației omului cu Dumnezeu, ea sare dintr-o dată la bănuiala că evreul stingher este mult mai mult decât un om obișnuit, este un profet. Oare, se întreabă ea și lasă să-i scape gândul într-o rostire interogativă, oare nu este acest evreu singuratec … Mesia?

„Ştiu”, i-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zise Christos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. Isus i-a zis: „Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”(Ioan 4:25-26).

+++

Știind deci preocuparea lui Ioan de a spune multe lucruri în cât mai puține cuvinte, oare de ce a ținut el neapărat să menționeze amănuntul cu găleata singuratecă lăsată de samariteancă la picioarele Domnului Isus?

,,Atunci, femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (Ioan 4:28-29).

I. Găleata abandonată marchează o problemă uitată în contextul uneia infinit mai mari.

Adevăratele noastre poveri nu le purtăm pe umeri, ci în inimă. Cu mulți ani în urmă, Richard Wurmbrand mi-a dat un sfat pastoral: ,,Învață să-i asculți pe oameni. Învață să descoperi adevăratele lor probleme, nu cele cu care vin ei la tine. Oamenii își mărturisesc problemele mici ca să le ascundă pe cele mari, pe cele adevărate. Cere de la Dumnezeu abilitatea să poți citi dincolo de cuvintele pe care vin ei să ți le spună și să auzi mesajele necuvântate din inimile lor“.

Samariteanca venise după apă ca să-și potolească setea, dar sufletul ei era pârjolit de o sete mult mai adâncă și mai mistuitoare, setea după iertare, după dragoste, după semnificație, setea după Dumnezeu.

„Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4:19-20).

II. Găleata abandonată marchează trecerea de la egoism la preocuparea pentru alții.

Samariteanca a uitat de problema ei, pentru că a descoperit bucuria de a merge la oamenii care o disprețuiau să le ofere și lor șansa de a sta de vorbă cu ,,proorocul“ de excepție cu care se întâlnise. Citim în gestul ei că femeia aceasta a vrut să le facă bine celor care o vorbeau de rău, a ales să le fie o binecuvântare celor care o blestemau. Refuzată de ei ca grup, samariteanca îi iubea în taină pe fiecare. Justificându-le disprețul, ea a ales să-i îmbrățișeze cu bucuria unei iubirii care dădea pe dinafară.

III.  Găleata abandonată, probabil intenționat, marchează graba spiritului misionar care a pus stăpânire pe ea.

Iată ce mi-a scris Vali Radu din România când l-am rugat să-mi dea răspuns la întrebarea mea din titlul acestui articol: ,,I-a dat până la urmă să bea?“

,,Hmm… Chiar că nu m-am gândit la asta… Presupun că între plecarea rapidă a femeii și reîntoarcerea ei cu mulțimea de curioși a durat ceva timp, suficient ca Domnul măcar să-și aline setea pentru ca așternerea mesei și timpul hrănirii împreună cu ucenicii s-ar fi suprapus peste venirea curioșilor aduși de misionara ad hoc și tocmai asta voia să evite Sfinția Sa datorită valorilor și priorităților Sale (Ioan 4:27-34). Cred că samariteanca scosese deja apă că altfel era nonsens să-i ceară să bea dintr-o găleată goală. În plus, cred că privind spre apa din găleată Domnul o folosește ca ilustrație pentru a-i vorbi de apa vieții. Că a ramas acolo găleata, cred mai curând că din intenție, nu din eroare. Colosala  bucurie a femeii din Sihar, că ea, nevrednică, a avut privilegiul să-l afle pe Mesia, a propulsat-o spre cetate: Ori găleata i-ar fi încetinit, i-ar fi stânjenit mișcarea, ar fi încurcat-o pur și simplu la mers. Nu știu dacă a gândit asta sau a tâșnit spre oameni, uitând de găleată, dimpreună cu trecutul ei… “

IV. Găleata abandonată marchează oferta harului.

Tipic, Dumnezeu a ales lucrurile slabe ca să le facă de rușine pe cele tari“. În providența Sa, El a ales să evanghelizeze un sat prin cea mai nevrednică persoană din acea societate. Scânteia credinței în mesianitatea Lui a fost aprinsă printr-un muc care abia mai fumega, printr-o trestie frântă, prin cea mai păcătoasă persoană dintre toți oamenii de acolo.

Aparent, afirmația femeii nu avea de ce să șocheze pe concitadinii ei. Mare lucru! Acel ,,mi-a spus tot ce am făcut“ era la urma urmei de notorietate publică (Ioan 4:39). La un alt nivel însă, știrea din cuvintele samaritencii era alta: ,,Veniți să vedeți un evreu care a stat de vorbă cu mine în ciuda faptului că știe tot ce am făcut!“ Ce fel de ,,evreu“, ce fel de ,,om“ poate să fie acela? Nu-i de mirare că afirmația samaritencii a stârnit curiozitatea celor din cetate. S-au dus și ei să stea de vorbă cu acest evreu al harului și n-au fost dezamăgiți, pentru că El le-a oferit și lor ceea ce îi oferise deja femeii păcătoase:

,,Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi-a spus tot ce am făcut”. …

 Când au venit samaritenii la El, L-au rugat să rămână la ei. Şi El a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este în adevăr Christosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4:39, 41-42).

În evanghelia lui Ioan, găleata abandonată la fântâna lui Iacov vorbește despre inițiativa Domnului Isus de a se prezenta pe Sine ca Mesia cel venit să stâmpere cea mai adâncă sete a sufletului, setea după Dumnezeu, după iertarea divină și după viața veșnică. Venită după puțin, samariteanca a primit mult mai mult decât se aștepta când a pornit de acasă singuratică și rușinată spre fântână. Întrebării puse de ea, ,,Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov ?“, trebuie să i se dea un răsunător răspuns afirmativ.

Iacov cel din vechime le-a dăruit urmașilor lui un izvor de apă într-un pământ arid, dar Domnul Isus le dăruiește urmașilor Lui ,,apa vie“ care poate satisface orice suflet însetat de veșnicie.

https://scripturile.wordpress.com/2017/02/08/samariteanca-i-a-dat-pana-la-urma-sa-bea/

Familia conjugală e indispensabilă (de Scott L. Buchanan)

download - Copie

Alianța Familiilor din România   22/06/2020

Cei care susțin fluiditatea formelor familiale aduc de obicei două argumente împotriva familiei întemeiate pe căsătorie – în primul rând că ar fi un simplu punct pe radarul istoriei, iar în al doilea rând că, în mare măsură, nu ar avea nici o legătură cu bunăstarea indivizilor (mai ales a copiilor). În ambele cazuri, obiectivul e minimalizarea importanței pe care o are familia conjugală. Deși populare, nici una dintre ipoteze nu rezistă unei analize critice.

Nu e o noutate faptul că în majoritatea Occidentului familia conjugală sau „tradițională” s-a destrămat cu repeziciune. Dispariția acestei structuri – formată din bărbat și femeie, căsătoriți și credincioși unul altuia, și din copiii lor – a devenit un lucru atât de comun încât o viață familială intactă și de durată a ajuns deseori să ne surprindă. În plus, mulți consideră că fragmentarea ei într-o mulțime de combinații amestecate și artificiale e ceva mai mult decât o trăsătură banală a vieții moderne: o văd chiar drept o exprimare virtuoasă a autonomiei individuale.

Elita considera deja de mult că familia conjugală nu e cu nimic superioară celorlalte tipuri de familie și că declinul ei reprezintă, în cel mai rău caz, un fenomen vag deranjant pentru cei care trec prin el. Societatea modernă e arhiplină de astfel de teorii, făcându-i pe mulți să creadă că familiile pot fi aranjate și rearanjate ca niște blocuri de Tetris. Concluziile progresiștilor moderni sunt atât de ubicue încât și unele voci conservatoare consacrate s-au lăsat convinse de felul acesta sceptic de a evalua familia formată din doi părinți biologici, considerată acum sursă-cheie a dezbinării și atomismului din societate.

Cei care susțin fluiditatea familiei aduc de obicei două argumente împotriva familiei conjugale – în primul rând, că ar fi un simplu punct pe radarul istoriei, iar în al doilea rând că, în mare măsură, nu are nici o legătură cu bunăstarea indivizilor (mai ales a copiilor). În ambele cazuri, obiectivul e minimalizarea importanței pe care o are familia conjugală ca formă valoroasă de structură de rudenie. Deși populare, nici una dintre ipoteze nu rezistă unei analize critice.

Familia conjugală: o etapă trecătoare?

Să începem cu teoria neadevărată conform căreia familia conjugală a apărut relativ de curând. Ideea e frecvent întâlnită și adusă în discuție atât de ușor încât a căpătat un statut de fapt inatacabil. Însă, cu toată plauzibilitatea lui superficială, argumentul se îndepărtează mult de adevărul istoric. Chiar și numai o lectură rapidă a cărții Brigittei Berger, The Family in the Modern Age, ar trebui să lecuiască pe oricine de ideea că familia conjugală, cel puțin în formula ei vest-europeană, ar fi o aberație istorică. Merită să cităm un fragment mai amplu:

„Acest grup de specialiști [istoricii europeni pomeniți mai înainte de Berger] documentează cu suficientă certitudine faptul că familia conjugală… a fost un element esențial în procesul de modernizare. Urmărind existența familiei [conjugale] până în secolul al XIII-lea, au reușit să demonteze complet teoria larg răspândită conform căreia ea ar fi un produs al industrializării. Din contră, studiile lor arată în mod neechivoc că genul acesta de familie a descătușat forțele sociale care au condus la formarea instituțiilor economice și politice moderne.”

[sublinierile mele]

Un istoric citat de Berger în cartea ei este englezul Peter Laslett, a cărui analiză despre trecut în relație cu familia a contribuit mult la răsturnarea „credințelor greșite și smintitoare” din prezent. El a arătat clar că grupurile de familii mici, cu structură simplă, au predominat Europa de Vest și produsele ei culturale încă din secolul al XIV-lea. Comentariile la astfel de studii subliniază faptul că familia conjugală a înflorit ca mod de aranjare a vieții intime încă din Evul Mediu european – cu mult înainte de Revoluția Industrială, Al Doilea Război Mondial sau alte repere istorice suspecte folosite pentru a o marginaliza drept o formă nouă de „îndepărtare de la o tradiție mult mai veche”.

Conform specialiștilor, așadar, familia conjugală există de multe secole. Bineînțeles, dacă longevitatea ar fi singurul aspect care asigură legitimitatea unei instituții atunci ar trebui cu toții să încurajăm sclavia – totuși, faptul că familia conjugală a supraviețuit o perioadă atât de lungă ne dă motive puternice să o susținem: dincolo de tendința conservatorilor de a prețui lucruri care au rezistat cernerii timpului și istoriei, avem motive să credem că acest tipar familial atinge un aspect esențial din atașamentele naturale dintre părinții uniți și copiii lor.

Mascarea importanței pe care o are familia conjugală

Ajung astfel la al doilea aspect esențial. Ipoteza conform căreia familia conjugală ar fi o anomalie istorică merge mână-n mână cu argumentul că ea nu ar prezenta vreun avantaj față de oricare altă structură familială, pentru că toate celelalte tipologii nu ar reprezenta decât colocări de părți contractante autonome. Însă dacă unii comentatori sunt convinși că familia nucleară e un artefact dispensabil al Occidentului modern, a cărui dispariție va avea doar o importanță minoră, dovezile aduse de științele sociale arată în mod consecvent opusul.

Bineînțeles, e adevărat că familia tradițională a fost atrasă uneori în furtuna războaielor culturale din ziua de azi. Majorități morale și politicieni cinici au politizat în repetate rânduri viața familială, transformând-o într-un fel de talisman al Dreptei. Însă această situație nu ar trebui să ascundă două adevăruri incontestabile: că familiile compuse din părinți căsătoriți și copiii lor biologici i-au îmbogățit și pe indivizi, și societățile în care trăiau acești indivizi și că – lucru confirmat de o multitudine de date oferite de științele sociale – această formă de rudenie rămâne superioară multor forme rivale.

Experiențele copiilor, analizate pe scara largă a tendințelor, confirmă limpede aceste afirmații. Investigațiile istorice de genul celor pe care le-am pomenit sunt susținute de dovezile sociologice actuale cu privire la beneficiile pe care familiile intacte, biologice, formate din doi părinți, le aduc dezvoltării sociale, emoționale și intelectuale a celor mici. De fapt, se poate stabili o legătură puternică între tiparele „cultivării preocupate” vizibile astăzi în cadrul familiilor conjugale și practicile de îngrijire și atenție care au evoluat în iterațiile ei mai timpurii.

Kay Hymowitz, de exemplu, a argumentat pertinent că, dintre toate formele de familie din Europa de Vest, familia conjugală a fost mai bine pregătită să-și crească odraslele în timpul schimbărilor economice și sociale majore de la sfârșitul perioadei medievale și începutul celei moderne. Spre deosebire de grupurile de rudenie extinse, familiile conjugale erau formate deseori din cupluri care se căsătoriseră târziu, ceea ce în mod normal ar fi însemnat mai puțini copii. Prin urmare, copiii născuți în acest cadru se bucurau de o mai mare atenție din partea părinților.

În timp ce familiile extinse funcționau uneori sub forma unor coaliții relativ laxe – lucru care ducea, de exemplu, la așteptarea ca frații mai mari să aibă grijă de cei mici –, copiii din familiile conjugale pășeau în cămine puternic integrate, „cufundate deja în etosul hărniciei, al planurilor de viitor și al ingenuității”. Aceste aptitudini erau necesare într-un peisaj economic aflat în continuă schimbare, iar contextul intim în care se petrecea această modelare le permitea copiilor să înflorească. Familia biologică parentală a jucat, așadar, un rol esențial atât în socializarea indivizilor, cât și în evoluția societăților occidentale.

Mai multe studii recente despre familiile biologice, unite, formate din doi părinți, duc mai departe și dezvoltă aceste descoperiri. Sociologii au aflat, de exemplu, că acei copii crescuți în structura relativ sigură a familiei conjugale excelează la mai multe capitole-cheie care indică dezvoltarea, depășind copii de aceeași vârstă care au crescut în alte tipuri de familie. În plus, nu doar copiii din primul caz au de câștigat – și societatea în mare prosperă, pentru că acest tipar de familie acționează deseori ca pat germinativ pentru cultivarea cetățenilor productivi, responsabili și bine șlefuiți.

Ca să nu credeți că numai activiștii conservatori susțin avantajele familiei conjugale, și unii liberali îi recunosc valoarea inestimabilă. Don Browning – care nu a fost vreun tradiționalist – a scris convingător despre importanța familiei conjugale, chiar în contra încercărilor progresiste de a o ridiculiza sau abandona. Abordând precaut subiectul, Browning a prezentat un adevărat catalog de statistici pe întinsul mai multor lucrări, demonstrând clar legături între familiile biologice intacte și bunăstarea copiilor.

Una dintre multele observații esențiale ale lui Browning cu privire la tendințele familiale a fost importanța deseori fundamentală a înrudirii biologice drept condiție „pre-morală” pentru buna îndeplinire a funcției de părinte. Desigur, acest lucru nu le garantează copiilor un cămin cald și formator – mulți oameni pot depune mărturie că părinții lor naturali nu s-au purtat bine cu ei –, însă rămâne adevărat că astfel de legături constituie deseori o condiție necesară pentru crearea unui mediu domestic înfloritor, din simplul motiv că natura biologică exercită o influență puternică asupra gamei și puterii obligațiilor omenești. S-a constatat că astfel de medii stimulează apariția caracteristicilor prosociale, ca de pildă „angajamentul, prezența, dârzenia și aprecierea pozitivă”.

Chestiunea nu se limitează doar la faptul că un tată tinde să asigure echilibrul financiar al familiei: implicarea sănătoasă a tatălui e esențială pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă a copilului.

Se pare că acest lucru e esențial mai ales în cazul taților. Atât sociologii, cât și cei care scriu pe baza descoperirilor făcute de aceștia au arătat cât de importante sunt contribuțiile taților la bunăstarea copiilor. Chestiunea nu se limitează doar la faptul că un tată tinde să asigure echilibrul financiar al familiei: implicarea sănătoasă a tatălui e esențială pentru dezvoltarea emoțională și cognitivă a copilului. Studii peste studii au recunoscut cât de neprețuită e prezența tatălui biologic în toate aspectele, de la reușite academice până la evitarea criminalității. La fel de bine documentată este și tendința deprimant de comună a absenței paterne, lucru care face parte din fenomenul mai larg al dizolvării structurii intacte care este familia conjugală. Din nou, nu este vorba despre retorica unor conservatori înfierbântați – chiar și persoane cu o viziune mai degrabă liberală asupra relațiilor umane sunt dispuse să recunoască aceste adevăruri.

Prinși la înghesuială

Elitele progresiste moderne vor să pună multe dintre molimele societății moderne, precum și răul făcut copiilor, pe seama mediilor domestice nepotrivite. Dar ei ignoră corpusul uriaș de dovezi care trasează parcursul acestor patologii – măcar parțial – până la dispariția familiei conjugale. Banalizând importanța familiei biologice parentale, ei denigrează o instituție care a supraviețuit îndelung în societățile occidentale și a reprezentat un incubator principal pentru indivizi stabili, bine adaptați și conștienți social. În mod similar, fetișul lor pentru individul suveran și „autodescoperirea” acestuia a creat fundamentul filosofic pentru o mulțime de consecințe – divorțul ușor obținut, infidelitate, nașteri în afara căsniciei ș.a.m.d. – care, laolaltă, distrug familia și pun în pericol bunăstarea celor vulnerabili.

Între timp, fictivele aranjamente de rudenie moderne pe care mulți progresiști le ridică în slăvi sunt frecvent (dar nu mereu) rezultatul năruirii formelor mai tradiționale de familie, al căror colaps conduce inevitabil la haosul, durerea, instabilitatea și neglijența pe care aceiași progresiști le condamnă în mod justificat. Grăbindu-se să aplaude așa-numitele familii „falsificate” sau alternative, par să nu dea importanță studiilor care sugerează că, în ciuda presupuselor atracții pe care le întrupează, noile forme rămân în urma „echivalentului” conjugal în privința unor elemente-cheie, ca de pildă creșterea copiilor. Pe de altă parte, ascensiunea lor e asociată deseori cu dizolvarea mai amplă a legăturilor sociale.

Respingerea superficială a discuțiilor oneste nu face decât să ascundă numeroasele legături dintre anumite tipuri de familie și aceste realități larg recunoscute. Asta nu doar îngreunează și mai tare formularea politicilor publice și sociale, ci și consolidează maladiile la apariția cărora a contribuit îndepărtarea de familia conjugală.

Mișcarea progresistă modernă se face deseori vinovată de încercarea de a răsturna realitatea socială și chiar biologică. Nicăieri acest lucru nu e mai adevărat decât în privința eforturilor ei de a transcede complet instituția familiei parentale biologice și legăturile profunde de iubire și afecțiune pe care aceasta e concepută să le ocrotească. Chiar dacă mulți susținători ai mișcării duc vieți domestice relativ convenționale, credințele pe care le susțin și de care s-au legat au avut o influență seismică – ca să nu mai spunem pernicioasă – asupra ultimelor două generații din societățile occidentale. Influența nu va dispărea prea curând, iar „cateheza” progresistă s-ar putea să dea roade încă mult timp de-acum încolo.

Cu toate acestea, dacă se dorește crearea unor comunități înfloritoare, e esențial ca virtuțile larg recunoscute ale familiei conjugale să fie prezentate. Adevărul – ca să nu mai spunem bunăstarea generațiilor viitoare – nu presupune nimic mai prejos.

Despre autor

Scott Buchanan este asistent social calificat și lucrează în sectorul sănătății mintale. Scott are și o diplomă de licență în Relații Internaționale de la Universitatea din Melbourne, iar actualmente lucrează la un masterat în Teologie la Ridley Theological College din Melbourne. Îi puteți citi o parte dintre articole la adresa scottlbuchanan.wordpress.com. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Coronavirus în România: Record de îmbolnăviri zilnice – 1.415 noi cazuri raportate în ultimele 24 de ore de Redactia HotNews.ro

download - Copie

Miercuri, 12 august 2020, 12:59 Actualitate | Coronavirus

Testare coronavirus
Foto: Robin Utrecht / Shutterstock Editorial / Profimedia

Testare coronavirus

Alte 1.415 noi cazuri de COVID-19 au fost raportate în ultimele 24 de ore în România, bilanțul îmbolnăvirilor ajungând la 65.177, potrivit datelor publicate miercuri de Grupul de Comunicare Strategică. Numărul deceselor din ultima zi a fost de 43.

De la începutul epidemiei, 31.048 pacienți au fost declarați vindecați și 7.026 pacienți asimptomatici au fost externați la 10 zile după depistare.

În unitățile sanitare, numărul total de persoane internate cu COVID-19 este de 7.381. Dintre acestea, 485 sunt internate la ATI.

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 1.427.626 de teste. Dintre acestea 22.607 au fost efectuate în ultimele 24 de ore, 14.098 în baza definiției de caz și a protocolului medical, iar 8.509 la cerere.

Pe teritoriul României, 15.494 de persoane confirmate cu infecție cu noul coronavirus sunt în izolare la domiciliu, iar 10.970 de persoane se află în izolare instituționalizată. De asemenea, 39.900 de persoane se află în carantină la domiciliu, iar în carantină instituționalizată se află 214 de persoane.

Până astăzi, 2.807 persoane diagnosticate cu infecție cu COVID-19 au decedat. În intervalul 11.08.2020 (10:00) – 12.08.2020 (10:00) au fost înregistrate 43 de decese (25 bărbați și 18 femei), ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus. Dintre acestea, 1 deces a fost înregistrat la categoria de vârstă 20-29 de ani, 1 deces la categoria de vârstă 40-49 ani, 4 decese la categoria de vârstă 50-59 ani, 15 decese la categoria de vârstă 60-69 ani, 16 decese la categoria de vârstă 70-79 ani și 6 decese la categoria de peste 80 de ani. 42 dintre decesele înregistrate sunt ale unor pacienți care au prezentat comorbidități, iar pentru un pacient decedat nu au fost raportate până în prezent comorbidități.

Cazuri confirmate pe judete

Ultima actualizare: joi, 13 august 2020

Catalina Ponor

FOTO Cătălina Ponor a spus „Da!” – Cine este și cum arată cel care i-a furat inima

Subiectele zilei

Joi, 13 August 2020

Achiziții în pandemie: Cum a rămas România și fără ventilatoare, și cu banii luați / „Clauzele nerealiste” sesizate de Curtea de Conturi

Pe 8 aprilie, ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, anunța că se fac licitații pentru 400 de ventilatoare mecanice necesare la Terapie Intensivă pentru cazurile grave de COVID-19. Două zile mai
citeste tot articolul
Cele trei tipuri de locuințe care pot fi cumpărate prin Noua casă

După ce săptămâna trecută a fost publicat în Monitorul oficial programul Noua casă, astăzi au apărut în dezbatere publică și normele de aplicare. E de fapt vorba de o corelare a
citeste tot articolul
Germania include Bucureștiul și alte 10 județe din România pe lista „zonelor de risc”

Autoritățile din Germania au actualizat lista „zonelor de risc” stabilită în contextul pandemiei de Covid-19, fiind adăugate atât capitala București cât și alte 10
citeste tot articolul
Coronavirus în România: Record de îmbolnăviri zilnice – 1.415 noi cazuri raportate în ultimele 24 de ore

Alte 1.415 noi cazuri de COVID-19 au fost raportate în ultimele 24 de ore în România, bilanțul îmbolnăvirilor ajungând la 65.177, potrivit datelor publicate miercuri de
citeste tot articolul
Klaus Iohannis spune că lupta împotriva clanurilor interlope este „de durată”: Prea mulți ani, în timpul guvernărilor PSD, acești interlopi au fost tolerați

Președintele Klaus Iohannis a caracterizat drept „foarte îngrijorătoare” informațiile legate de scandalurile dintre interlopi, care au culminat cu uciderea lui Emi Pian, și a
citeste tot articolul
?INTERVIU Medicul Virgil Musta: Am avut și pacienți care s-au îmbolnăvit, i-am salvat, dar mi-au spus că ei nu cred că au fost bolnavi de coronavirus

Lupta împotriva coronavirusului nu poate fi câștigată doar în spitale, ci mai ales în afara lor, prin prevenție, iar faptul că s-a reușit reducerea ratei de transmitere este
citeste tot articolul
Nemulțumirile Huawei la proiectul de lege care transpune Memorandumul 5G cu SUA: Protejarea rețelelor nu este responsabilitatea politicienilor, ci a inginerilor / Eliminarea noastră va duce la pierderi de 9,2 miliarde euro pentru economia României

Chinezii de la Huawei consideră că ar îndeplini toate condițiile menționate în proiectul de lege care transpune Memorandumul 5G cu SUA pentru a participa la construcția viitoarelor rețele
citeste tot articolul
PSD depune pe 17 august moțiunea de cenzură. Ciolacu: E timpul să plecați acasă sau la pușcărie. VIDEO

Marcel Ciolacu a anunțat miercuri că PSD va depune moțiune de cenzură prin care speră dărâmarea Guvernului Orban. Șeful social-democraților a făcut anunțul în Parlament în timpul
citeste tot articolul
Coronavirus: Bulgaria închide hoteluri pe litoral

În stațiunea Albena a început închiderea treptată a hotelurilor. Motivul este numărul tot mai scăzut de turiști, după ce zborurile charter au fost suspendate și Germania a declarat
citeste tot articolul
Coronavirus: Institutul Robert Koch se așteaptă ca un vaccin antiCovid să fie disponibil din toamnă

Centrul specializat în boli infecțioase al guvernului german, Institutul Robert Koch, a anunțat miercuri că se așteaptă ca un vaccin împotriva coronavirusului să fie disponibil din toamnă,
citeste tot articolul
Grecia – 508 cazuri de coronavirus importate din străinătate. Cele mai multe- 88 provin din România

Secretarul de stat pentru Protecția Civilă, Nikos Hardalias, a prezentat în tradiționala declarație de presă ultimele date centralizate de autorități pentru primele zece zile din luna august,
citeste tot articolul
Criza coronavirusului: Cădere record a PIB-ului în Marea Britanie, care suferă cea mai gravă recesiune din Europa

Marea Britanie, lovită de criza coronavirusului, a suferit în trimestrul doi o cădere economică record de 20,4% și, în primele șase luni ale anului, cea mai gravă recesiune
citeste tot articolul
Creditul cu buletinul devine creditul cu buletinul fals . Rețeaua care a reușit să ia credite de 2 milioane de lei cu acte false

Miercuri, polițiștii și procurorii au efectuat miercuri, 45 de percheziții domiciliare la suspecți cercetați pentru infracțiuni de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură
citeste tot articolul
Datoria publică a depășit 40% din PIB

?Datoria publică a ajuns la 40,2% din PIB, în iunie, după ce în luna mai se afla ușor sub, la 39,9%, reiese din datele Ministerului Finanțelor Publice (MFP). Până la primul prag
citeste tot articolul
Starețul Mănăstirii Stânișoara a murit din cauza Covid-19. De unde a luat boala părintele Arhimandrit

Părintele Arhimandrit Laurențiu Popa, starețul Mănăstirii Stânișoara, a murit din cauza COVID-19. Acesta s-a infectat cu noul coronavirus în timpul unei reuniuni la Mănăstirea Cozia și a
citeste tot articolul
?Business report: „Vom vedea un vârf de Sfânta Maria și la noi, și la bulgari”. Salariile bugetarilor, dublate în ultimii cinci ani. Ce autoturisme preferă hoții în 2020. Viitorul nu mai poate fi prezis. Lege și tocmeală

„Vom vedea vârf de Sfânta Maria și la noi, și la bulgari” ? Radiografia economiei în trimestrul al doilea în 10 indicatori cheie ? Cine va primi mai mulți bani la
citeste tot articolul
Belarus: Poliția confirmă că a folosit muniție de război împotriva manifestanților, în orașul Brest

Poliția din Belarus a confirmat miercuri că a folosit muniție de război în timpul protestelor din noaptea de marți spre miercuri, când a reținut alte 1.000 de persoane, în a treia
citeste tot articolul
Mesajul „franc” al lui Iohannis pentru liberali: Nu văd cu ochi buni racolările. Traseismul e o boală gravă a politicii românești

Febra achizițiilor făcute de liberali din tabăra PSD nu este văzută cu ochi buni de președintele Klaus Iohannis, șeful statului precizând că a fost întotdeauna împotriva traseismului
citeste tot articolul
Cum s-a desfășurat un festival de teatru pentru tineri cu măștile pe față: „Am învățat să zâmbim cu ochii”

Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis din Alexandria s-a desfășurat anul acesta în condiții speciale. Chiar dacă toate activitățile au fost în aer liber, purtarea măștii de protecție
citeste tot articolul
Facebook a eliminat 7 milioane de postări în trimestrul doi pentru că răspândeau informații false despre noul coronavirus

Facebook a eliminat 7 milioane de postări în trimestrul doi pentru că răspândeau informații false despre noul coronavirus, inclusiv conținut care promova măsuri preventive false și
citeste tot articolul
Champions League: Taifunul parizian – Condusă în minutul 89, PSG a întors incredibil scorul și s-a calificat în semifinale

În minutul 89, Atalanta era la doar câteva momente distanță de cea mai mare performanță din istorie: calificarea în semifinalele Champions League. Marquinhos (90′) și
citeste tot articolul

Raport al Curții de Conturi: Salariul unui angajat DSP a ajuns la 9.000 de euro brut în starea de urgență

download - Copie

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI   /   Publicat: Miercuri, 12 august 2020, 13:22   /   Actualizat: Miercuri, 12 august 2020, 13:25

Raport al Curții de Conturi: Salariul unui angajat DSP a ajuns la 9.000 de euro brut în starea de urgență

ARTICOLE RELAȚIONATE

DSP nu poate interna suspecții de Covid-19 cu forța, deoarece emite o decizie administrativă, nu un mandat de arestare preventivă, potrivit avocatului Toni Neacșu
DSP nu poate interna suspecții de Covid-19 cu forța, deoarece emite o decizie administrativă, nu un mandat de arestare preventivă, potrivit avocatului Toni Neacșu

Dr. Ligia Barbarii, șefa Laboratorului de Genetică din cadrul INML, despre lipsa autopsiilor, așa-zisele laboratoare ale DSP, teste îndoielnice și alte bâlbe: „Din cei 1.400 de decedați, câți, de fapt, au murit din cauza unor infecții respiratorii?”
Dr. Ligia Barbarii, șefa Laboratorului de Genetică din cadrul INML, despre lipsa autopsiilor, așa-zisele laboratoare ale DSP, teste îndoielnice și alte bâlbe: „Din cei 1.400 de decedați, câți, de fapt, au murit din cauza unor infecții respiratorii?”

Conform unui raport al Curții de Conturi, în perioada stării de urgenă, veniturile salariale ale personalului din cadrul Direcțiilor de Sănătate Publică au crescut considerabil, ajungând la suma de 42.000 de lei/lună brut, aproximativ 8.700 de euro pentru un angajat. Datele apar într-un raport al Curții de Conturi cu privire la gestionarea resurselor publice în perioada stării de urgență. Personalul DSP a beneficiat de stimulent de risc, ore suplimentare și venituri suplimentare, conform profit.ro.

„În perioada stării de urgență, veniturile salariale ale personalului din cadrul DSP-urilor care au beneficiat de stimulentul de risc, ore suplimentare și venituri suplimentare conform Legii nr. 19/2020 privind acordarea unor zile libere părinților pentru supravegherea copiilor, în situația închiderii temporare a unităților de învățământ, au crescut considerabil, ajungându-se spre exemplu la aproximativ 42 mii lei/lună brut pentru un angajat”, arată documentul citat.

De asemenea, prin Ordonanța de urgență nr. 43/2020, din 6 aprilie, a fost aprobată acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună pentru medici, personalul medico-sanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul pacienților infectați cu COVID-19.Guvernul a adoptat recent o ordonanță de urgență prin care se stabilește că membrii comitetului director din cadrul direcțiilor de sănătate publică vor primi un spor de 40% la salariul de bază pentru condiții epidemiologice deosebite, iar inspectorii sanitari care fac controale vor beneficia de un spor de 30%.

Raportul Curții de Conturi arată că prin Ministerul Sănătății s-au finanțat sumele reprezentând stimulentul de risc, în sumă de 2.500 lei/persoană, acordat cadrelor medicale care au gestionat pandemia COVID-19, în unități din sistemul de sănătate. Prin urmare, în luna mai pentru luna aprilie, la unitățile din rețeaua Ministerului Sănătății s-au finanțat plățile pentru un număr de 13.863 de beneficiari, conform tabelului de mai jos.

CELE MAI POPULARE
OPINII
PE ACELAȘI SUBIECT
Statistică INS în plină pandemie: Numărul deceselor din prima jumătate a acestui an, MAI MIC decât în primele 6 luni din 2019

Statistică INS în plină pandemie: Numărul deceselor din prima jumătate a acestui an, MAI MIC decât în primele 6 luni din 2019

ȘTIRI

Dr. Camelia Smicală: „Ca urmare a faptului că studiile științifice valabile azi pot fi declarate nule mâine, dreptul pacientului de a decide un act medical și de a fi informat corect ar trebui să stea în continuare la baza medicinei”

Doctorița română Camelia Smicală din Finlanda a postat miercuri un studiu de caz în care își prezintă opinia personală, bazată pe cunoștințe medicale teoretice și practice, despre epidemia de coronavirus. Potrivit Cameliei Smicală, suntem într-o epidemie proclamată, dar pentru care „nu s-a dovedit patologia și fiziopatologia bolii

Dictatura medicală versus etica medicală

În timpul acestei pandemii, auzim frecvent sintagma dictatura medicinei. Când vorbim despre dictatură, vorbim în primul rând despre un sistem socio-politic. Definițiile din DEX confirmă această afirmație

Emilian Imbri, medicul-politruc care a lustruit bine clanțele politicienilor de toate culorile, devenit ”doctor de elită”, e cel care ne spune că „a venit vremea dictaturii medicale”

Doi cunoscuți jurnaliști, Bogdan Tiberiu Iacob (Inpolitics) și Ion Spânu (Cotidianul) prezintă date mai puțin sau deloc cunoscute legate de activitatea, nu doar medicală, ci și politică, a medicului Emilian Imbri.

Raport al Curții de Conturi: Salariul unui angajat DSP a ajuns la 9.000 de euro brut în starea de urgență

Conform unui raport al Curții de Conturi, în perioada stării de urgenă, veniturile salariale ale personalului din cadrul Direcțiilor de Sănătate

Școala începe în septembrie fără triaj epidemiologic. Secretar de stat în Ministerul Sănătății: „Părintele să evalueze starea de sănătate a copilului. Termometrizarea la elevi ar produce colmatarea intrărilor!”

Noul an școlar va începe în 14 sepetembrie fără triaj epidemiologic. Ministerul Sănătății a decis să renunțe la procedura prin care copiilor

Preotul Alexandru Argatu, fiul marelui duhovnic Ilarion Argatu, a trecut la Domnul în urma unui tragic accident

Preotul Alexandru Argatu din Boroaia, fiul marelui duhovnic Ilarion Argatu,

Ministrul Educației vrea ca băncile să fie dotate cu „PEPSIglas”

Monica Anisie a întâmpinat dificultăți când a vorbit despre panourile din plexiglas

EXTERNE

Marea Britanie recunoaște „anomaliile statistice”: Mii de decese de covid-19 vor fi eliminate din bilanțul oficial al guvernului după rectificări ce arată că în acesta au fost incluse și persoane care au murit din alte cauze

Mii de decese de covvid-19 urmează să fie șterse din bilanțul oficial al guvernului de la Londra, după ce s-a constatat un „fiasco” al contorizării

CULTURĂ

12 august: 155 de ani de la nașterea regelui Ferdinand Întregitorul, un neamț care a jurat să fie un bun român

Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia de Braganza, infanta Portugaliei, și nepot al regelui Carol I, viitorul rege al României – Ferdinand I (1914-1927), s-a născut la 12/24 august 1865, la Sigmaringen, în Germania.

https://www.activenews.ro/stiri/Raport-al-Curtii-de-Conturi-Salariul-unui-angajat-DSP-a-ajuns-la-9.000-de-euro-brut-in-starea-de-urgenta-162510

Punctele de rugăciune ale lunii august 2020 Puterea rugăciunii 9.19

download - Copie

În luna ianuarie, în primele 3 zile ale lunii (1-3 ianuarie), a fost un apel la rugăciune și post pentru noi personal, pentru Biserica Domnului din țara noastră și pentru România, pentru:• întoarcerea noastră, a Bisericii, a locuitorilor spre Dumnezeu. Un post de smerire și rededicare, în care ne pocăim de căile noastre rele și chemăm Numele Domnului peste noi, peste Biserică și țară: Tată vie Împărăția TA, facă-se Voia TA, precum în cer, așa și pe pământ – în viețile noastre și în România ÎN ACEST AN

• poziționarea și alinierea inimilor creștinilor, pentru alinierea țării în acord cu planurile lui Dumnezeu – pentru acest nou an. STABILITATEA țării, pentru PACEA și PROTECȚIA ROMÂNIEI, în interior și la granițe!

• desprinderea inimilor de valorile lumii acesteia, care ne țin legați (Luca 21:34) (îmbuibări-materialism, îngrijorări-frica).

• perseverență, răbdare în încercări (anduranță) pentru poporul Domnului

• loialitate față de Domnul și în relații (în familii și Biserica lui Hristos). Anul acesta va fi un an de test al loialității noastre

• sfințirea inimilor și vorbirii noastre-va fi foarte important ce vorbim, cum Îl mărturisim pe Isus Hristos!

• revărsarea Duhului Sfânt peste noi și țara noastră-un an al trezirii

Începând cu luna martie, au fost 7 săptămâni înainte de Paști (6 martie-17 aprilie) și 7 săptămâni între Paști și Rusalii (20 aprilie-7 iunie), în care ne-am rugat stăruitor pentru izbăvire de pandemie, pentru protecție, pentru țară și Biserică.

Au fost săptămâni în care ne-am rugat la ora 21, cât mai mulți, în unitate! Ne amintim că sărbatoarea Paștelui a fost una în singurătatea caselor noastre-așa cum au fost evreii la scoaterea lor din Egipt.

După această perioadă, când restricțiile au început să fie ridicate, ne-am găsit cu toții în efervescența de a ne relua activitățile, viețile, ca înainte de martie. S-a dat drumul la circulația între localități din iunie, și am început să alergăm.

Domnul m-a făcut să înțeleg că relaxarea măsurilor de restricție din țară au dus la RELAXAREA noastră spirituală și am lăsat garda jos în ce privește rugăciunea!

Vedem consecințe ale nevegherii noastre în jur și este doar harul Domnului care nu a îngăduit situații mai grele în România. (Au fost furtuni violente în țară, epidemia se extinde din nou, economia țării suferă mari pierderi- situație care afectează pe toți locuitorii țării, bisericile se confruntă cu limitări mari)

În luna iulie, în situația votării legii carantinării, Domnul a îngăduit o întârziere în procedura de votare și ne-a dat un timp de mobilizare la rugăciune (zilele de 16-17-18 iulie) pentru ca legea să fie corectată și să fie o lege mai bună. Dar a fost pentru noi un AVERTISMENT major, ca pe fondul nevegherii Bisericii, apar situații nedorite cu repeziciune și cu consecințe grele pentru toți (legi abuzive, situații grele în țară). Domnul ne cheamă la ACȚIUNE (rugăciuni care să împiedice ridicarea unor astfel de situații), nu la a REACȚIONA la o situație dificilă.

Apelul Domnului pentru noi, Biserica lui Hristos din România, este că NU AVEM VOIE SĂ NE RELAXĂM ÎN VIAȚA DE RUGĂCIUNE și ÎN STRÂNGEREA CUVÂNTULUI ÎN INIMILE NOASTRE! Să nu mai lăsam garda jos! SĂ strângem rândurile, în UNITATE!! Suntem chemați înapoi, pe zidurile națiunii, în veghere, în rugăciune și post, cu atât mai mult că vedem că Ziua Domnului se apropie! SĂ NE RUGĂM NEÎNCETAT!!

Prin călăuzirea Duhului Sfânt, am relansat apelul de rugăciune pentru România, în fiecare seară, la ora 21:

În fiecare seară la ora 21,

să NE UNIM într-un timp de rugăciune pentru Biserică și România – până la VENIREA DOMNULUI

pentru TREZIRE SPIRITUALĂ și TRANSFORMAREA ROMÂNIEI, pentru PROTECȚIA ȚĂRII ȘI A POPULAȚIEI ROMÂNIEI

pentru alinierea României și a Bisericii Domnului la VOIA lui Dumnezeu pentru noi

pentru un NOU ÎNCEPUT pentru Biserică și pentru România

Vizionează emisiunea, aplică Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu în viața ta și mărturisește-L și altora.

Edițiile anterioare îți stau la dispoziție aici: https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual

Alte materiale edificatoare îți stau la dispoziție aici: https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual

Îți dăm întâlnire:

– pe Youtube: https://www.youtube.com/user/alfaomegatv

-pe site: https://alfaomega.tv/

– pe Facebook: https://www.facebook.com/pg/alfaomegatv/posts

– pe Instagram: https://www.instagram.com/alfaomegatv/

-pe canalul de televiziune Alfa Omega TV

Ultimele articole – Viața spirituală

  • Vieti in lumina 2.4 - Marturie Alex Ruptureanu - mantuire, eliberare de droguri
    Vieti in lumina 2.4 – Marturie Alex Ruptureanu – mantuire, eliberare de droguri
  • Blestem și binecuvântare
    Blestem și binecuvântare
  • Nadejde si responsabilitate cu privire la rapire
    Nadejde si responsabilitate cu privire la rapire
  • Efectele abuzului asupra copiilor
    Efectele abuzului asupra copiilor
  • Cum gestionăm frica în timp  Joni Eareckson Tada
    Cum gestionăm frica în timp Joni Eareckson Tada
  • SOS 7. De ce anumite persoane nu sunt vindecate?
    SOS 7. De ce anumite persoane nu sunt vindecate?
  • Restaurandu-ti viata - seminar de eliberare cu Marjorie Cole
    Restaurandu-ti viata – seminar de eliberare cu Marjorie Cole
  • Pasiune pura 3.14 - Pacatul ascuns in casnicie
    Pasiune pura 3.14 – Pacatul ascuns in casnicie

Categorii video

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/romania-puls-spiritual/13075-punctele-de-rugaciune-ale-lunii-august-2020-puterea-rugaciunii-9-19

Iulian Pelin – De ce a ales să sprijine lucrarea Alfa Omega TV

download - Copie

Iulian Pelin, pastorul bisericii Râul Vieții din Iași ne spune de ce au ales să sprijine lunar Alfa Omega.

Fii și tu partener împreună cu noi pentru a duce Evanghelia în casa fiecărui român! Donează accesând link-ul următor: https://alfaomega.tv/donatii

La curent cu Orientul Mijlociu Știri de la televiziunea TV7, 11 august 2020

Transmitem emisiuneaTV7 Israel News din Ierusalim. Iată care sunt știrile zilei ! Tensiunile pe frontul sudic al Israelului cu Fâșia Gaza, controlată de Hamas, par să se intensifice. Premierul supleant al Israelului și ministrul apărării, Benny Gantz, avertizează că explozia devastatoare din Beirut s-ar putea repeta, având în vedere mișcarea Hezbollah și stocarea sistematică de rachete în zonele locuite de civili. Guvernul libanez dominat de Hezbollah este ferm în poziția sa de a menține investigația pe plan intern a exploziei de la Beirut, cu asistență externă limitată.

Citeste mai departe

Israelul avertizează Libanul să preia controlul asupra Hezbollah | Știre Jerusalem Dateline

Soldații israelieni rămân în alertă de-a lungul graniței de nord a Israelului, după izbucnirea unor lupte în zonă. După cum ne-a spus și ambasadorul Israelului la ONU, Israelul vrea ca Libanul să preia controlul asupra grupării Hezbollah. Israelul a avertizat Libanul că trebuie să împiedice atacurile grupării Hezbollah în Israel, altfel va suporta consecințele. Am transmis un mesaj clar guvernului libanez: Trebuie neapărat să preluați controlul în sudul Libanului. Dacă veți permite grupării Hezbollah să atace comunitățile noastre, vom riposta și va fi dureros.

Citeste mai departe

Interviu în exclusivitate cu ambasadorul Israelului la ONU | Știre Jerusalem Dateline

Danny Danon a fost ambasadorul Israelului la ONU vreme de cinci ani. Am discutat cu ambasadorul Danon în cadrul unui interviu în exclusivitate, în timp ce își încheie mandatul în acea arenă globală dură. El ne-a spus că deși mulți spun că Israelul a pierdut ocazia de a-și declara suveranitatea asupra Iudeii și Samariei, adică a Cisiordaniei, încă mai este timp pentru a demara această acțiune istorică.

Citeste mai departe

Conflict cu Hezbollah | Știre Mapamond Creștin

Armata israeliană este în alertă maximă de-a lungul graniței de nord a Israelului după ce acolo a izbucnit un conflict armat. S-au auzit sunetele exploziilor și ale mitralierelor între Israel și Hezbollah, după ce tensiunile au escaladat. Potrivit Israelului, ciocnirile au început după ce o celulă teroristă a organizației Hezbollah s-a infiltrat la graniță. După acest incident, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că Israelul monitorizează situația și politica țării, care este evidentă.

Citeste mai departe

Crește numărul persoanelor infectate cu noul coronavirus în Israel | Știre Mapamond Creștin

Israelul a întrecut Statele Unite în ce privește numărul persoanelor infectate cu noul coronavirus pe cap de locuitor, potrivit raportului întocmit de Universitatea Oxford. Săptămâna trecută, Israelul a înregistrat în jur de 210 cazuri noi de COVID-19 la 1 milion de locuitori. Între timp, Statele Unite au înregistrat 198 de oameni la 1 milion de locuitori. Însă, rata mortalității în Israel este mult mai mică față de majoritatea altor țări. Peste 68.000 de oameni au fost infectați în Israel și mai bine de 490 de oameni au murit. Liderii depun eforturi pentru a ține sub control al doilea val al viruslui. Potrivit spitalelor mari din Israel, acestea sunt arhipline cu pacienți noi.

Citeste mai departe

Arheologii au descoperit o biserică antică | Știre Mapamond Creștin

O biserică de 1.300 de ani, descoperită recent, oferă informații despre istoria creștinismului în Galileea. Biserica a fost adusă la suprafață de Autoritatea de Antichități din Israel și conține un mozaic elaborat și bine conservat. Porivit echipei, trei încăperi adiacente găsite lângă biserică dovedesc faptul că acest complex mare ar putea să fi fost o mănăstire. Descoperirea a adus la suprafață o comunitate vibrantă de adepți ai lui Hristos care a trăit acolo în perioada bizantină. Biserica este situată în apropierea Muntelui Tabor unde, potrivit tradiției creștine a avut loc schimbarea la față a lui Isus. Pe același munte, Dumnezeu le-a vorbit lui Moise și lui Ilie.

Citeste mai departe

Săpăturile arheologice descoperă elemente din vremea împăratului Ezechia Știre Jerusalem Dateline

Săpăturile arheologice efectuate în Ierusalim descoperă elemente din vremea împăratului Ezechia. Săpăturile efectuate lângă ambasada SUA din Ierusalim au deschis de fapt un sit arheologic masiv și unic, datând din vremea regelui Ezechia și a împăraților lui Iuda. După cum ne relatează Julie Stahl, corespondenta CBN în Orientul Mijlociu, situl pare să facă legătura dintre vechi și nou.

Citeste mai departe

Soapy – un dispozitiv menit să învețe oamenii să se spele corect pe mâini | Știre Jerusalem Dateline

Israelul vine cu o nouă inovație pentru combaterea COVID-19 printr-o metodă avansată de spălare a mâinilor. Încă de la începutul crizei ni s-a spus despre importanța spălării mâinilor. Julie Stahl, corespondenta CBN în Orientul Mijlociu, ne prezintă o inovație israeliană care ne arată cât de bine ne descurcăm.

Citeste mai departe

Imagine rară a unui tunel săpat de Hezbollah și descoperit de IDF | Știre Jerusalem Dateline

Siria a acuzat Forțele aeriene israeliene că ar fi vizat câteva zone de lângă Damasc, în noaptea zilei de 21 iulie. Un oficial militar citat de televiziunea de stat spunea că avioanele de luptă israeliene au întreprins un atac și antiaerienele din Siria au doborât mare parte a rachetelor. El mai spunea că atacul a provocat doar stricăciuni materiale, dar mai târziu s-a aflat că a ucis și un lider major al Hezbollah, ceea ce a crescut temerile că Hezbollah ar putea reacționa violent la granița de nord a Israelului.

Citeste mai departe

Cine a fost în spatele atacurilor din Natanz? | Știre Jerusalem Dateline

O serie de explozii recente în Iran au făcut ca mulți să se întrebe dacă aceste incidente nu sunt cumva un sabotaj la adresa regimului iranian. Una din aceste explozii a căpătat mai multă atenție decât celelalte. Între evenimentele misterioase au fost și un incendiu într-un șantier naval și o explozie la o conductă de gaze. Deși nu au apărut dovezi clare că aceste explozii ar fi rezultatul vreunui sabotaj, jurnalistul de investigații Ronen Bergman ne spune că dovezile sunt clare în ce privește explozia de la ansamblul nuclear de la Natanz.

Citeste mai departe

Knesset: Israel monitorizează antisemitismul online, dar nu ia măsuri | AO NEWS

Israel monitorizează mediul online și strânge probe pentru antisemitism, dar nu luptă suficient să-l înlăture, este concluzia unui raport al comisiei Aliyah sau Emigrare și Absorbție din Knesset, Parlamentul Israelian, prezentat zilele trecute. O masură prezentată președintelui comitetului, David Bitan este să întreprindă măsuri.

Citeste mai departe

Atac aerian în Siria | Știre Mapamond Creștin

Israelului îi este atribuit un raid aerian împotriva unor ținte iraniene în Siria săptămâna trecută. Observatorul pentru Drepturile Omului cu sediul în Marea Britanie a spus: ”Raidul a lovit stații ale guvernului și ale miliției iraniene din Siria. În urma raidului au murit cel puțin cinci luptători susținuți de Iran și șapte soldați sirieni.” Israelul comentează rar astfel de incidente, însă în ultimele două luni Siria a acuzat Israelul de cel puțin opt raiduri pe teritoriul său. Tot în această perioadă au avut loc o serie de explozii misterioase în Iran, care au zguduit în ultimele săptămâni centre pentru îmbogățirea uraniului, centrale electrice și alte locuri periculoase.

Citeste mai departe

https://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/noutati-alfa-omega/13143-iulian-pelin-de-ce-a-ales-sa-sprijine-lucrarea-alfa-omega-tv

Alfa Omega în Obiectiv | 13 august 2020

download - Copie - Copie

În această săptămână la emisiunea Alfa Omega în Obiectiv, Tudor și Mirela Pețan vorbesc despre dimensiunea slujirii în Alfa Omega și Reteaua de rugăciune pentru România. Este prezentată mai în detaliu emisiunea în direct Calea Adevărul și Viața, difuzată săptămânal în fiecare joi de la ora 20 și categoriile de cereri de rugăciune solicitate de cei care ne urmăresc. Pe parcursul emisiunii sunt și momente de rugăciune pentru cei în nevoie și pentru România. Mirela Pețan ne cheamă să continuăm să ne unim în rugăciune, în unitate, zilnic la ora 21, pentru România și protecția noastră în această vreme.

David Moza, liderul lucrării Ellel România, ne împărtășește modul în care vede el Alfa Omega, colaborarea lui cu această lucrare de media creștină, mai ales în cadrul emisiunii Calea Adevărul și Viața, și importanța ei în viețile celor care urmăresc acest canal.

Dacă doriți să aflați mai multe despre Rețeaua de rugăciune pentru România sau să vă abonați la punctele de rugăciune, prin email sau poștă, accesați linkul: http://prayernet.ro/

Au fost recomandate mai multe resurse care pot fi comandate aici: https://alfaomega.tv/librarie

Rugăciunea de mijlocire – Dutch Sheets

Stăpânins porțile vrăjmașului – Cindy Jacob

Războiul spiritual – Chuck Pierce

Armatele de îngeri – Tim Sheets

Ascultarea vocii lui Dumnezeu astăzi – James W. Goll

Autoritatea de a zdrobi vrăjmașul – Rebecca Greenwood

Proiectele Alfa Omega TV

Canalul Alfa Omega TV

Canalul Alfa Omega TV

Prin programele variate, canalul Alfa Omega TV prezintă Evanghelia într-un mod accesibil pentru necreștini, ajută credincioșii să se maturizeze spiritual și promovează valorile creștine în societate, fiind un mod de a face misiune prin media. Prin programele difuzate, numeroși români au fost mântuiți, eliberați, echipati, transformați și au învățat cum să trăiască după principiile lui Dumnezeu.
Emisiunile Alfa Omega TV

Emisiunile Alfa Omega TV

Pentru că românii petrec mult timp privind la televizor, credem că e vital să existe cât mai multe programe creștine, pentru evanghelizare, creștere spirituală și divertisment curat. Adesea, mesajul creștin poate fi mai bine transmis printr-un desen animat sau film, similar cu modul în care Isus a folosit pildele. De aceea, producem sau traducem sute de programe creștine anual, urmărite de zeci de mii de români.
Programe creștine pe stații TV comerciale

Programe creștine pe stații TV comerciale

Cu mult înainte de a apărea canalul Alfa Omega TV, din 1994 și până azi, distribuim lunar programe creștine la alte staţii comerciale seculare (nereligioase) de televiziune din România și Moldova. Azi, Alfa Omega TV trimite programe la peste 30 de televiziuni partenere. Este un proiect media inedit de evanghelizare și răspândire a valorilor creștine la nivelul Europei.
Revista AOTV Magazin si resurse gratuite

Revista AOTV Magazin si resurse gratuite

Credem că e important să existe materiale care abordează probleme practice, pentru a aplica valorile biblice la fiecare domeniu al vieții. Din 2011, tipărim și expediem gratuit revista Alfa Omega TV Magazin, cu programul TV și articole de viață creștină, pe teme variate. Distribuim gratuit și mii de resurse tipărite, cu o abordare practică. Publicăm și multe materiale online, pentru creșterea spirituală a creștinilor români.
Media Digitala

Media Digitala

Ducem Evanghelia și o perspectivă creștină asupra problemelor contemporane, prin publicarea a mii de resurse online pe platforme digitale variate. Două treimi din persoanele care accesează online materialele noastre multimedia au sub 45 de ani. De aceea, misiunea prin media digitală complementează eforturile depuse prin televiziune.
Proiectul evanghelistic Cartea Cărților

Proiectul evanghelistic Cartea Cărților

Din 2016, ne concentrăm pe generația tânără, investind resurse în dezvoltarea proiectului de evanghelizare pentru copii Cartea Cărților. Aventurile lui Cristi, Oana și Memo în lumea Bibliei îi expun pe copiii de azi pentru prima dată la povestirile fascinante ale Scripturii. Prin desene difuzate pe TV, prin site-ul interactiv pentru copii și evenimente evanghelistice, investim în dezvoltarea generației de mâine!
Evanghelizare

Evanghelizare

Răspândim Evanghelia 24/7 prin diverse canale media și proiecte, la mii de români de toate vârstele. Difuzăm pe Alfa Omega TV și pe 40 de televiziuni comerciale partenere programe de evanghelizare și pre-evanghelizare, derulăm campanii multimedia de știință-creaționism pentru atei. Anual, 300.000 de utilizatori unici vizitează site-ul nostru si peste 10.000 parcurg prezentarea Evangheliei. Prin media, mulți Îl descoperă pe Dumnezeu și mântuirea Lui.
Slujire și rugăciune pentru probleme

Slujire și rugăciune pentru probleme

Ca organizație de media creștină, dincolo de informare sau divertisment, ne focalizăm pe slujirea personală în rugăciune și implicarea directă în viața credincioșilor, vedem o mare nevoie mare. Anual, primim peste 5000 de cereri de rugăciune. Ne rugăm cu ei, încercăm să oferim soluții practice, să-i ajutăm, îi conectăm cu credincioși maturi sau biserici din regiunea lor, și producem resurse media care să răspundă nevoilor concrete ale oamenilor. Zeci de mii parcurg anonim materiale publicate de noi, pe teme sensibile.
Creștere spirituală și ucenicizare

Creștere spirituală și ucenicizare

Prin tematica variată abordată în materialele noastre, suntem o sursă de hrană spirituală pentru creștinii români. Difuzăm și publicăm sute de seminarii biblice, predici, emisiuni, cursuri și articole, pe TV, pe DVD, în cărți, în revista AOTV Magazin, pe site și media socială. Abordăm teme relevante – bazele creștinismului, apologetică, rugăciune și mijlocire, profeție, vindecare, eliberare, consiliere și viața creștină. Alături de cei care ne susțin, ajutăm credincioșii să se maturizeze spiritual și să fie echipați pentru a extinde Împărăția lui Dumnezeu în România.
Creștinul și societatea

Creștinul și societatea

Cu ajutorul partenerilor Alfa Omega TV, realizăm materiale relevante care să inspire creștinii pentru a fi sare și lumină la locul în care se află, să aplice principiile creștine în toate domeniile vieții: profesia, Biserica, dimensiunea socială, educația, tehnologia, banii, statul și relațiile cu cei din jur. Prin toate canalele media, încurajam atât creștinul obișnuit, cât și liderii din diverse sfere ale societății.
Înțelegerea vremurilor

Înțelegerea vremurilor

Prin Înțelegerea vremurilor, provocăm creștinii să înțeleagă, să se roage și să interpreteze din punct de vedere biblic semnificațiile știrilor zilnice. Prin producerea și difuzarea pe TV, site, Youtube și Facebook a documentare de actualitate și a știrilor Mapamond Creștin și Jerusalem Dateline, oferim perspective creștine și informații noi despre evenimente actuale, fiind o sursă credibilă de informare creștină.
Reflectarea lucrării Domnului din România

Reflectarea lucrării Domnului din România

Ca organizație de media, intrăm în contact cu multe biserici, organizații creștine și lideri care au ca scop aducerea Împărăției lui Dumnezeu în România. Acest lucru ne dă o privire de ansamblu asupra lucrării lui Dumnezeu în țara noastră. Prin producțiile noastre – emisiuni, reportaje, știri și materiale promoționale – încurajăm și reflectăm aceste mișcări, fiind martori media și parte la lucrarea lui Dumnezeu în România.

Realități și Perspective Magazine 11 august 2020

download - Copie

Distribuie dacă ți se pare util mesajul.Unde ne mai poți vedea:

– pe Facebook: https://www.facebook.com/alfaomegatv/

-pe site: https://alfaomega.tv/

– pe Instagram: https://www.instagram.com/alfaomegatv/

-pe canalul de televiziune Alfa Omega TV

Materiale asemănătoare găsești aici: https://alfaomega.tv/

Ultimele articole – înțelegerea vremurilor

  • Realități și Perspective Magazine  11 august 2020
    Realități și Perspective Magazine 11 august 2020
  • Realități și Perspective MAGAZIN  4 august 2020
    Realități și Perspective MAGAZIN 4 august 2020
  • Datoria noastră față de Israel  Calea, Adevărul și Viața 658
    Datoria noastră față de Israel Calea, Adevărul și Viața 658
  • Vindecare și restaurare după izolare  Calea, Adevărul și Viața 659  Partea 12
    Vindecare și restaurare după izolare Calea, Adevărul și Viața 659 Partea 12
  • Vindecare și restaurare după izolare  Calea, Adevărul și Viața 659  Partea 22
    Vindecare și restaurare după izolare Calea, Adevărul și Viața 659 Partea 22

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/rsp/13118-realitati-si-perspective-magazine-11-august-2020