CRISTOLOGIE Persoana lui Hristos A. A. Hodge

download - Copie - Copie

Este marea distincţie a Creştinismului faptul că toate doctrinele sale şi toate forţele sale se centrează pe Persana Fondatorului şi Învăţătorului său. În cazul tuturor celorlalţi fondatori a sectelor filozofice şi ale religiilor, întregul interes al misiunii lor se centrează pe doctrinele pe care le învaţă ei, pe opiniile pe care le răspândesc. Aceasta era evident de adevărat în cazul lui Zoroastru, Confucius, şi Buda, despre Plato, Aristotel şi Cicero, despre Moise şi Pavel. În cazul fiecăruia dintre ei întrebarea nu era ceea ce erau ei ci ceea ce învăţau ei. În cazul creştinismului, însă, întregul sistem, de la temelie la suprastructură, se bazează pe şi îşi derivă viaţa sa din Persoana Fondatorului ei. Întrebarea întrebărilor este ce a fost el mai degrabă decât cea învăţat el.

Aceasta poate fi dovedit

Dintr-o examinare a tuturor doctrinelor Creştinismului în mod separat. Toate Scripturile învaţă despre dispensaţia mozaică şi despre caracterul ei tipic; despre povara tuturor profeţilor; despre noua naştere; despre pocăinţă şi credinţă; despre justificare şi sfinţire; despre trăirea sfântă şi Biserica Creştină; despre starea sufletului după moarte; despre învierea morţilor; despre judecata generală; şi despre însăşi cer – îşi preia înţelesul şi forţa sa din relaţia faţă de persoana, oficiile şi lucrarea lui Hristos.

Din experienţa creştinilor. Noi îl credem pe Moise şi Pavel, însă credem în Hristos. A fi un creştin înseamnă a fi în Isus. A trăi ca un creştin este a avea părtăşie cu Tatăl şi Fiul; a muri ca şi creştini este a adormi în Isus.

Acelaşi lucru este dovedit, în al treilea rând, din atitudinea prezentă a marii controverse dintre Creştinism şi oponenţii săi.

În această eră, în care filozofia seculară oscilează între materialism şi panteism, atunci când gânditorii avansaţi desconsideră vechile întrebări ale teologiei, naturale sau revelate, chiar şi cei mai învechiţi sceptici recunosc necesitatea prezentării aceleiaşi soluţii a miracolului erelor, Persoana lui Isus din Nazaret. Este imposibil să explicăm fenomenul unic care s-a produs pe dealurile şi văile Iudeii acum 1800 de ani în urmă, a cărui viaţă, caracter şi lucrări sunt într-adevăr inexplicabile dacă nu acceptăm relatarea naturii şi a originii lui care ne este oferită în Cuvântul lui Dumnezeu. Presa geme cu Ecce Homo şi Vieţi ale lui Hristos, şi cu versiuni noi ale teoriilor raţionaliste, mistice şi legendare. Astfel cel necredincios este constrâns să se unească cu credinciosul în a aduce mărturie faţă de măreţie misterului dumnezeirii, Dumnezeu s-a manifestat în trup.

Şi chiar aici este inima religiei noastre, sunt de acord toţi creştinii. Întreaga Biserică istorică, în toate erele şi în toate ramurile sale – greacă şi romană, luterană şi reformată, calvinistă şi arminiană – sunt aici una în cu toate.

În timp ce aceasta este adevărat, pe cât este de preocupată credinţa publică a Bisericii, aşa cum este exprimat în marile ei confesiuni, liturghii, şi imnuri, o mare varietate de opinii şi diversitate de speculare şi definire au predominat în vremi diferite printre variatele şcoli de teologie. Diversitatea speculaţiei a ieşit în mod natural din următoarele fapte:

Persoana Dumnezeului întrupat este unică. Naşterea Lui nu a avut nici un precedent şi existenţa sa nici o analogie. El nu poate fi explicat prin a se face referire la o clasă, şi nici nu poate fi ilustrat de un exemplu.

Scripturile, în timp ce revelează în mod clar şi pe deplin toate elementele Persoanei sale, cu toate acestea nu prezintă niciodată o formulă de definire completă a acelei Persoane, şi nici o declaraţie legată de elementele care o constituie şi relaţiile lor mutuale. Impresia este mai mult vie deoarece este făcută, ca într-o imagine, de o expunere a Persoanei lui în acţiune – o expunere în care divinitatea şi umanitatea sunt demonstrate imediat în mod asemănător de revelaţia de sine a atributelor lor în acţiune; şi

Această personalitate unică, în timp ce depăşeşte toată analogia, trece şi dincolo de toată priceperea. Intelectul profund al omului aspiră în mod constant spre a îndepărta toate misterele şi de a supune întreaga sferă de existenţă în lumina explicaţiei raţionale. Astfel de încercări se încheie în mod constant în cel mai grotesc eşec. Chiar şi în lumea materială este adevărat că omnia, exeunt in mysterium. Dacă noi nu putem explica relaţia pe care o susţine sufletul imaterial faţă de trupul organizat din persoana unui om, de ce să fim surprinşi să descoperim că toate încercările de a explica relaţiile intime pe care Cuvântul veşnic şi sufletul şi trupul uman îl susţin unul faţă de celălalt în Persoana lui Hristos au eşuat în mod aşa de mizerabil?

Înainte să purcedem la ilustrarea istorică a acestei doctrine, vă aduc în atenţia dumneavoastră următoarele remarci generale:

1.Doctrina Persoanei lui Hr este în mod intim asociată cu doctrina Trinităţii. Este evident imposibil să susţinem părerea ortodoxă în privinţa constituţiei divino-umane a Domnului nostru dacă nu credem mai întâi doctrina ortodoxă a faptului că Dumnezeu există ca trei Persoane eterne, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acelaşi timp, puţini susţin adevărata doctrină referitor la constituţia tri-personală a Trinităţii fără ca să mai susţină în acelaşi timp doctrina corespunzătoare catolică despre Persoana Dumnezeul-om.

Într-adevăr, cunosc de asemenea că marea obiecţie pe care cei mai abili şi mai influenţi unitarieni o susţin faţă de sistemul Trinitarian nu este iniţiată de dificultatea lor cu Trinitatea, considerată în sine, ci deoarece ei privesc doctrina Trinităţii a fi inseparabilă de cea a Persoanei lui Hristos aşa cum este susţinut de Biserică, care pentru ei pare a fi imposibil de crezut.

Şi fără îndoială că noi admitem liber doar aici că în constituţia Persoanei Dumnezeul-om stă, pentru noi, misterul absolut de insolubil al dumnezeirii. Cum este posibil ca aceiaşi Persoană să poată fi în acelaşi timp infinită şi finită, ignorantă şi omniscientă, omnipotentă şi neajutorată? Cum pot două spirite complete să fuzioneze într-o singură Persoană? Cum pot două conştiinţe, două priceperi, două memorii, două imaginaţii, două voinţe, să constituie o singură Persoană? Toată aceasta este implicată în doctrina scripturală şi a Bisericii despre Persoana lui Hristos. Cu toate acestea nimeni nu o poate explica. Numeroasele încercări făcute pentru a explica sau a exclude misterul acesta au umplut doar Biserica cu erezii şi au întunecat credinţa creştinilor.

2.Scriptura nu ne oferă în nici un loc, sau prin mijloace de distincţie, formulă comprehensivă, definiţiile complete ori ale doctrinei Trinităţii sau cea a Persoanei lui Hristos. Ele ne oferă, în modul cel mai explicit şi mai repetat, toate elementele ambelor doctrine, şi apoi ne lasă pe no să punem toate celelalte învăţăturile referitoare la acelaşi subiect laolaltă, şi astfel să construim întreaga doctrină prin sinteza elementelor.

Astfel (1) în ceea ce priveşte Doctrina Trinităţii. Scripturile ne spun, în primul rând, că există doar un singur Dumnezeu. Apoi am conclude în mod natural că dacă există doar un singur Dumnezeu, poate fi doar o singură Persoană divină. Dar, din nou, Scripturile ne învaţă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt acel singur Dumnezeu. Apoi, din nou, am conclude în mod natural faptul că termenii Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume diferite, calitative sau oficiale, ale unei singure Peroane. Din nou însă Scripturile ne previn şi ne învaţă faptul că aceste nume desemnează subiecte şi agenţi diferiţi. Tatăl este obiectiv faţă de Fiul, şi Fiul faţă de Tatăl şi ambii faţă de Duhul. Ei se iubesc reciproc şi sunt iubiţi. Ei conversează, folosind către unul şi celalalt pronume personale ca Eu, Tu, El. Tatăl îl trimite pe Fiul, Tatăl şi Fiul îl trimite pe Duhul şi ei, în această ordine, acţionează ca agenţi, purced şi se întorc, şi raportează.

Scripturile ne mai învaţă de asemenea că există o relaţie constituţională de ordine şi origine între cele trei Persoane. Tatăl este fântâna Dumnezeirii. El îl naşte din veşnicie pe Fiul (procesul este fără de început sau sfârşit, sau succesiune), Şi Tatăl şi Fiul în eternitate dau origine Duhului (2). În exact aceiaşi manieră Scripturile ne învaţă tot ceea ce ştim despre Persoana lui Hristos. Indicând spre acel fenomen unic expus în mod biografic în cele patru Evanghelii, Scripturile afirmă – (a) „EL este Dumnezeu”. Apoi noi am spune în mod natural, dacă el este Dumnezeu, el nu poate fi om; dacă este infinit, el nu poate fi finit. Însă Scripturile continuă să afirme, indicând spre acelaşi subiect istoric, „El este om”. Şi apoi, din nou, noi am spune în mod natural, dacă fenomenul este atât Dumnezeu cât şi om, el trebuie să fie în realitate două Persoane, şi doar o Persoană în aparenţă. Din nou însă Scriptura ne previn, în fiecare fel posibil ele ni-l prezintă înaintea noastră ca o Persoană. Divinitatea Sa nu este niciodată obiectivă faţă de umanitatea sa, şi nici umanitatea sa faţă de divinitatea sa. Divinitatea sa nu iubeşte niciodată, nu vorbeşte şi nici nu trimite umanitatea sa, ci atât divinitatea cât şi umanitatea acţionează laolaltă ca energii comune ale unei Persoane. Toate atributele şi actele ambelor naturi sunt atribuite unei singure Peroane. Acelaşi „Eu” deţinea gloria cu Tatăl înainte să fi fost lumea, şi şi-a dat viaţa pentru oile sale. Uneori într-o propoziţie singură titlul este luat din partea divină a Persoanei lui, în timp ce predicatul este adevărat doar despre partea sa umană, ca atunci când este spus, „Biserica lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu propriul său sânge”. Aceiaşi persoană este numită Dumnezeu datorită divinităţii sale, în timp ce este afirmat că el şi-a dat sângele său uman pentru Biserica sa. Din nou: în timp ce stătea printre ucenicii săi pe pământ, el spune, „Fiul omului, care este în ceruri”. Aici aceiaşi Persoană, care este numit Fiul omului datorită umanităţii lui, este declarat a fi omniprezent – adică, în acelaşi timp pe pământ şi în ceruri – cât şi despre natura sa divină. Aceasta, de sigur, implică singurătatea absolută a Persoanei, incluzând deodată atributele divine şi umane.

Din nou: Scripturile ne învaţă că această uimitoare personalitate nu se centrează pe umanitatea sa, şi că nu este una compusă creată de puterea Duhului atunci când a adus laolaltă cele două naturi în pântecul fecioarei Maria. Acesta nu a fost făcut prin adăugarea bărbăţiei la Dumnezeire. Trinitatea este eternă şi de neschimbat. O nouă Persoană nu este substituită cu a doua Persoană a Trinităţii, şi nici nu este a patra Persoană adăugată Trinităţii, ci Persoana lui Hristos este unicul Cuvântul veşnic, a doua Persoană a Trinităţii, care în timp, prin puterea Duhului Sfânt, prin intermediul pântecului fecioarei, a luat o natură umană (nu un om, ci sămânţa omului, umanitate în germen) în uniunea personală cu sine. Persoana este eternă şi divină. Umanitatea este introdusă în ea. Centrul personalităţii continuă întotdeauna în cadrul Cuvântului personal sau Fiul lui Dumnezeu.

Daţi-mi voie să ilustrez aceasta prin personalitatea dumneavoastră şi a mea. Noi costăm dintr-un suflet şi un trup, două substanţe distincte, dar o singură persoană. Personalitatea, totuşi, nu este compusă din uniunea sufletului şi a trupului la naştere. Personalitatea de la început şi până la sfârşit se centrează pe suflet, şi este împărtăşită doar în trup.

Prin suflet înţelegem doar un singur lucru – adică, un duh întrupat, un duh cu un trup. Astfel noi nu vorbim niciodată despre suflete ca fiind îngeri. Ei sunt spirite curate, neavând trupuri. Pune un duh într-un trup, şi duhul devine suflet, şi trupul este trezit la viaţă şi devine o parte a persoanei sufletului. Separă sufletul şi trupul, aşa cum face moartea, şi sufletul devine un duh şi trupul devine un cadavru. Atunci când moartea are loc, trupul se eliberează de personalitate, este numit „acesta”, şi este pus în mormânt; în timp ce sufletul, persoana care încă mai continuă, merge deodată să fie judecat de către Dumnezeu. La înviere acelaşi suflet personal se va întoarce şi va prelua acelaşi trup pe care l-a lăsat odată, şi îl primeşte în personalitatea sa, va sta înaintea lui Dumnezeu un om complet.

Aşa că Cuvântul divin, care din eternitate era Persoana a doua a Trinităţii, a preluat acum 1800 de ani, nu o persoană umană, ci o natură umană în personalitatea sa eternă, care continuă mereu, nu ca o persoană umană şi nici ca o persoană divino-umană, ci ca eterna a doua Persoană a Trinităţii, cu natura umană cuprinsă în aceasta ca organ al său personal.

3.Există o referinţă evidentă în care doctrinele Trinităţii şi ale Persoanei lui Hristos sunt în acord, şi una în care ele nu diferă în nici cel mai evident punct. Ele sunt în acord în aceea că ambele trec dincolo de experienţă, analogie şi toată pătrunderea adecvată a raţiunii umane. Dar ele diferă în faptul că, în timp ce misterul Trinităţii este că un singur Duh ar trebui să existe în mod veşnic în calitate de trei Persoane distincte, misterul persoanei lui Hristos este că două spirite distincte ar trebui să constituie pentru totdeauna doar o singură Persoană.

4.Dacă oferim atenţia meritată dificultăţilor implicate în fiecare dintre aceste doctrine divin revelate, vom putea anticipa toate ereziile posibile care au fost desfăşurate în cursul istoriei. Tot adevărul este catolic; acesta cuprinde multe elemente, orizonturi largi, şi prin urmare implică dificultăţi şi inconsistenţe aparent interminabile. Mintea omului caută unitatea, şi tinde în mod prematur să impună o unitate în sfere cunoaşterii sale imperfecte prin sacrificarea unui element al adevărului sau de altfel faţă de restul. Aceasta este iminent de adevărat în ceea ce priveşte toţi raţionaliştii. Ei sunt clari şi logici în schimbul faptului de a fi superficiali şi pe jumătate orbiţi. Erezia înseamnă un act al alegerii şi de aici divizie, luarea şi alegerea unei părţi, în schimbul cuprinderii în mod comprehensiv al întregului adevăr. Aproape toate ereziile sunt adevăruri parţiale – adevărate în ceea ce afirmă ele, însă false în ceea ce neagă ele.

Luaţi, de exemplu, doctrina Trinităţii. Un singur Duh veşnic există veşnic ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, trei Persoane distincte. Acest lucru nu-l înţeleg raţionaliştii şi prin urmare nu îl vor crede. Ei purced, astfel, să  nege unul sau alt element al întregului adevăr, şi încearcă să susţină fragmentul mort care mai rămâne.

Astfel ei au încercat să taie nodul prin a nega divinitatea lui Hristos şi astfel au avut un mahomedanism unitarian pur, lipsit de viaţă; ei au accentuat unitatea aşa de aproape încât ei aveau doar o singură Persoană precum şi un singur Dumnezeu, şi termenii „Tatăl”, „Fiul” şi „Duhul Sfânt” au devenit descrieri diferite sau titluri oficiale ale aceleiaşi Persoane: aşa cum Grant în timp ce era în serviciu era o singură persoană, şi în acelaşi timp era şi soţ şi tată, comandantul şef al armatei şi al marinei, şi Preşedinte al Statelor Unite, aşa spun sabelienii că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt titluri diferite ale aceleiaşi Persoane în caractere şi funcţii diferite; sau, în fine, ei au ajuns spre cealaltă margine a îngrădirii şi au accentuat distincţia Persoanelor la un aşa grad încât ei aveau trei Dumnezei în schimbul misterului unui singur Dumnezeu în trei Persoane.

Luaţi, ca alt exemplu, în manieră asemănătoare, doctrina Persoanei lui Hristos. Misterul este că două spirite – unul divin, celălalt uman – două minţi, două voinţe, sunt aşa de unite încât fără confundarea sau schimbarea ori absorbţia uneia în alta ele constituie doar o singură Persoană. Cercetaţi profund aceasta, şi veţi putea să preziceţi dinainte toate ereziile posibile sau adevărurile de jumătăţi de măsură. Unitarianul taie nodul prin a nega jumătate din faptele cazului şi scoate în afară divinitatea.

Gnosticii au susţinut că un om Isus era posedat temporar de Eonul supranatural sau Îngerul Hristos.

Docetae taie nodul prin a nega cealaltă jumătate a adevărului, că Hristos era un om, susţinând că realitatea era o simplă divinitatea şi umanitatea o simplă aparenţă.

Eutyhianii au presat unitatea Persoanei la o asemenea extindere încât ei au confundat naturile, susţinând că umanul a fost absorbit în divin.

Nestorienii au mers la cealaltă extremă de accentuare a integrităţii câtorva naturi după ce uniunea lor era atât de departe încât să dizolve unitatea Persoanei, şi să-l prezinte pe Hristos, nu ca un Dumnezeu-om, ci ca un Dumnezeu şi un om uniţi în mod intim. Acestea, dacă nu se acoperă, cel puţin indică direcţia şi spiritul tuturor posibilelor erezii care se referă la aceste două doctrine fundamentale ale Creştinismului.

Să purcedem dar la dezvoltarea istorică a doctrinei în conştiinţa Bisericii.

I.La Conciliul de la Nice, 325 d. Hr., au existat trei partide. Arienii, conduşi de Arius, susţineau că elementul super-uman din Persoana lui Hristos eraheteroousion– de o substanţă diferită cu Dumnezeu Tatăl. Semi-Arienii, conduşi de doi episcopi Eusebius, susţineau faptul că elementul super-uman era homoiousion – de aceeaşi substanţă cu cea a Tatălui. Ortodocşii, conduşi de Atanasie, susţineau că natura divină a lui Hristos era homoousion – de aceiaşi substanţă numerică identică cu cea a Tatălui. Această ultimă doctrină a fost întruchipată în crezul acelui conciliu, care, în forma de mai apoi perfecţionată de la sfârşitul secolului al 4lea, este primită de toţi creştinii, catolici şi protestanţi. Din această vreme doctrina Trinităţii şi aceia a divinităţii absolute a lui Hristos a fost susţinută în mod universal în Biserica.

II.Dar din acea vreme oamenii au început să se întrebe cum de substanţa lui Dumnezeu putea să fie unită într-o singură Persoană cu substanţa umanităţii.

Apollinaris, episcop al Laodiceii, a încercat cu toată sinceritatea, în jurul anului 370 d. Hr., să susţină adevărul prin următoarea explicaţie, care sacrifică de fapt o parte esenţială a ei. El presupunea că Scriptura (1 Tesaloniceni 5:23), şi adevărata filozofie învaţă că fiecare persoană umană naturală este compusă din trei elemente – soma, trupul; psyche, sufletul; şi pneuma, duhul, că psyche este locul vieţii animale şi al apetiturilor, al emoţiilor şi al priceperii logice, şi pneuma este locul raţiunii, al voinţei şi al naturii morale şi spirituale. Acestea trei puse într-o uniune personală fac o persoană umană completă. El susţinea că în Persoana lui Hristos soma şi psyche sunt umane şi că pneuma este divină.

Această părere însă asigură unitatea şi simplicitatea Persoanei lui Hristos pe costul integrităţii umanităţii sale. Dacă Hristos nu preia un pneuma uman – adică o natură complet umană – el nu poate fi Salvatorul nostru, Marele nostru Preot, care simte alături de noi în încercările noastre, fiind ispitit ca şi noi. Într-adevăr, părerea lui Apollinaris degradează doctrina prin a susţine că Cuvântul etern nu a luat o natură umană completă, ci un animal uman iraţional în uniunea personală cu sine.

III. În timpul secolului al 4lea şi începutul secolul al 5lea, speculaţia teologică din Biserica Răsăritului s-a revoltat în jurul a două mari centre, Alexandria în Egipt şi Antiohia în Siria. Tendinţa şcolii alexandriniene de la Origen la Cyril şi Eutychius era mistică şi teosofică. Cu această scoală divinitatea lui Hristos era totul, şi în ea umanitatea era reprezentată ca fiind absorbită. Tendinţa şcolii din Antiohia, ai cărei mari reprezentanţi au fost Theodore de Mopsuestia şi Nestorius, patriarh al Constantinopolului, era spre claritatea raţionalistă – spre accentul sarcinilor morale şi a distinctivelor şi independenţei voinţei umane. Gruparea alexandriană a generat Eutychianismul, care a integrat umanitatea în divinitate pentru a putea menţine unitatea Persoanei şi caracterul absolut al divinităţii; în timp ce partida antiohiană a generat Nestorianismul, în care unitatea Persoanei este sacrificată pentru integritatea separată a naturilor, în special a celei umane. Nestorianismul a fost condamnat de conciliul ecumenic ţinut în Efes, anul 431, şi Eutychianismul a fost condamnat de către conciliul care s-a întâlnit la Calcedon în anul 451.

IV.În aceste decizii, au contribuit atât Biserica Răsăriteană cât şi cea Apuseană. Apărătorii Eutychianismului s-au străduit pentru un timp să susţină, ca o poziţie compromisă, că deşi cele două naturi din Hristos rămân întregi şi distincte, cu toate acestea pe măsură ce acestea se fuzionează în Hristos într-o singură Persoană, aşa încât Persoana să poată deţine o singură voinţă, divino-umană, şi nu o voinţă divină şi una umană combinate într-o singură personalitate. Această grupare a fost cunoscută apoi ca Monothelite, partida singurei voinţe. După ce a fost condamnată această erezie la cel de-al şaselea conciliu ecumenic, ţinut în Constantinopol în 681, controversa a fost încheiată, iar credinţa Bisericii a rămas aceea reprezentată de vechile definiţii până la vremea Reformei.

  1. După Reformă Luteranii, pentru a-şi stabili doctrina lor despre ubicuitatea naturii umane a lui Hristos în Cina Domnului, au introdus o părere nouă despre Persoana sa. Eutychianii au învăţat că umanitatea lui Hristos a fost absorbită în divinitatea lui. Luteranii au învăţat că umanitatea lui a fost înălţată la o egalitate cu divinitatea. Ei au încercat aceasta pentru a explica prinCommunicatio Idiomatum– adică, comunicarea atributelor de la o natură la alta, sau comuniunea unei naturi în atributele alteia. Luteranii susţineau formula naturii Communicatio idiomatum utriusquead naturam – adică, comunicarea atributelor fiecărei naturi către cealaltă natură. Bisericile reformate, pe de altă parte, au admis faptul că atributele fiecărei naturi sunt comunicate doar către o singură Persoană, care era comună ambelor naturi. Luteranii au susţinut astfel că la momentul întrupării, în virtutea uniunii dintre naturile umană şi divină, natura umană a lui Hristos a devenit omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă.

Această doctrină în mod evident că nu este susţinută în Scriptură – nu este consistentă cu integritatea naturii umane a lui Hristos; căci ceea ce este omniscient, omnipotent, şi omniprezent este divin şi nu uman, şi este în mod clar inconsistent cu toate faptele relatate în Evanghelii despre viaţa pământească a Domnului nostru. El este prezentat acolo în toate privinţele, în ceea ce priveşte cunoaşterea, puterea şi spaţiu, ca fiind finit din punct de vedere literal faţă de alţi prunci şi oameni.

Această teorie a originat în dorinţa de a se pune un fundament pentru doctrina lor încât trupul şi sângele lui Hristos sunt întotdeauna prezente în, cu şi sub pâinea şi vinul din sacramentul Cinei Domnului. Este evident însă că această temelie, în loc să sprijine, invalidează prezenţa sacramentală, dacă acest trup şi sânge sunt omniprezente, atunci ele sunt în, cu şi sub toată hrana şi băutura, şi într-adevăr în şi sub toate formele materiale de toate felurile în toate lumile. De ceea ce aveau ei nevoie nu era esenţiala, constanta şi universala omniprezenţă, ci „voluntara multi-prezenţă” – adică, puterea din partea lui Hristos de a face ca trupul şi sângele lui Hristos să fie prezent în multe locuri în acelaşi timp dup buna sa plăcere.

Pentru a reconcilia doctrina lor cu aceste fapte, o şcoală de teologi luterani – anume, cea a lui Tubingen, condusă de John Brentius – susţinea că în timp ce era pe pământ natura umană a lui Hristos era de fapt omnipotentă şi omniprezentă, doar că el a ascuns folosirea acestor atribute de oameni, ca un rege ce călătorea incognito. O altă scoală, cea a lui Chemnitz, susţinea că folosirea acestor atribute ale umanităţii lui Hristos depindeau de voinţa sa umană – că în starea sa de umilire pe pământ s-a abţinut pe sine de la folosirea lor.

Această speculaţie a luteranilor a fost cea mai de jos şi cea mai elaborată încercare făcută de teologi pentru a explica felul cum cele două naturi ale lui Hristos se pot uni într-o singură persoană.

  1. VI. Eutychianii susţineau că natura umană a fost absorbită în cea divină; Luteranii că natura umană a fost înălţată la egalitate cu cea divină; Reformaţii susţineau că Persoana divină s-a smerit pe sine pentru a fi unită cu umanitatea; apărătorii doctrinei germane Kenosis susţin că Cuvântul veşnic a devenit om – că Hristos a fost atât Dumnezeu cât şi om, dar că el este doar o singură natură ca o singură Persoană. Ei s-au bazat pe texte ca Ioan 1:14 şi Filipeni 2:17, „El s-a dezbrăcat pe sine”. Kenosis înseamnă actul de golire sau starea de a fi golit. Ei încep cu doctrina ortodoxă că Persoana Cuvântul, sau Fiul, este generată din veşnicie din propria sa substanţă de către Tatăl. Această generare îl face pe Fiul să fie părtaş la toată plinătatea naturii divine, şi este, spun ei, dependent de voinţa Fiului, actul său voluntar conspirând cu cel al Tatălui. La întrupare Fiul veşnic, din actul său voluntar, şi-a golit persoana sa de plinătatea divină, şi a devenit un germen uman inconştient în pântecul fecioarei. Din acel punct, şi sub condiţiile ordinare ale naşterii şi vieţii umane, acest germen divin s-a dezvoltat prin stagiile experienţei umane – pruncia, tinereţea şi maturitatea. După moartea şi învierea sa, această aceiaşi natură, Cuvântul golit de sine, germenul divin, s-a dezvoltat ca un om, se extinde din nou în infinitate, şi umple toate lucrurile ca Dumnezeu. Natura sa este de aici una, deoarece de la început şi pana la sfârşit substanţa divină cea care este comunicată de Tatăl Fiului, care la rândul său se goleşte pe sine în mod voluntar de toate în afară de cel mai simplu punct de existenţă, care după glorificare sa se extinde din nou în infinitate. El este o singură Persoană deoarece el este o singură natură. El este de la început şi până la sfârşit Dumnezeu în ceea ce priveşte substanţa, însă el a devenit, prin trecerea prin pântecul Mariei, om în ceea ce priveşte forma; astfel el continuă să fie Dumnezeu în formă de om – întotdeauna Dumnezeu, deoarece el dăinuieşte dintr-o Substanţă eternă, existentă prin sine; întotdeauna om, deoarece reţine forma umană şi experienţa căpătată pe pământ.

Aceasta, de drept, se bazează pe presupunerea că natura divină este capabilă de a lua asupra sa umanitatea, şi că natura umană este capabilă de a primi proprietăţile divinităţii. De aici este în mod evident o descindere pur panteistă. Dumnezeu este imuabil, incapabil de a deveni inconştient şi de a trece prin limitele finitului. A fi om înseamnă să fi finit şi dependent; a fi Dumnezeu este să fi infinit şi existent prin sine. Hristos era ambele în acelaşi timp, deoarece Persoana lui a cuprins două naturi distincte, cea divină şi cea umană.

VII. Doctrina comună a Bisericii, dar, este următoarea:

În privinţa întrupării.

Substanţa este cea care are o existenţă obiectivă, permanenţă şi putere. Atributele sunt puterile active ale substanţelor sale respective, şi sunt inseparabile de ele. Doar o substanţă divină poate avea atribute divine; doar o substanţă umană poate avea atribute umane. În Dumnezeire unica Substanţă divină infinit de eternă există în forma celor trei Persoane egale.

În întrupare cea de-a doua Persoană a acestei Trinităţi a stabilit o uniune personală între sine şi un suflet şi un trup uman. Aceste substanţe rămân distincte, şi proprietăţile lor sau puterile active sunt inseparabile de fiecare substanţă respectiv.

Uniunea dintre ele nu este mecanică, ca cea dintre oxigenul şi nitrogenul din aerul nostru; şi nici nu este chimică, ca cea dintre oxigenul şi hidrogenul când se formează apa; nici nu este organică, ca cea care dăinuie între inimile şi creierele noastre: ci este o uniune mult mai intimă, mult mai profundă, şi mult mai misterioasă decât oricare dintre ele. Aceasta este personală. Dacă nu putem înţelege natura uniunilor mai simple, de ce să ne plângem că nu putem înţelege natura cele mai profunde dintre uniuni?

În privinţa efectelor întrupării.

Atributele ambelor naturi aparţin unei singure Persoane, care le include pe ambele.

Actele ambelor naturi sunt actele unei singure Persoane.

Natura umană este mult înălţată şi împărtăşeşte din dragostea, adorarea şi slava naturii divine. Acestea toate aparţin unei singure Persoane.

Atributele umane ale Răscumpărătorului nostru sunt organul Persoanei sale divine, şi sunt, prin divinitate, atribuite în principiu în mod inepuizabil şi omniprezent pentru noi. Atunci când îţi pui pruncul în pat şi îl laşi, pentru a merge într-un loc distant, vei spune, „Iubire, nu te teme; Isus va fi cu tine cât voi fi plecat eu”. Ştii de asemenea că Isus va fi cu tine în acelaşi timp, şi cu toţi credincioşii. Prin aceasta nu vrei să spui că divinitatea lui Hristos va fi cu tine şi cu pruncul. Prin aceasta înţelegi că Persoana care este om cu adevărat precum şi Dumnezeu cu adevărat va fi cu amândoi dintre voi. Tu vrei dragostea sa umană şi simpatia precum şi bunăvoinţa sa divină. Dacă ar fi fost un simplu om, putea să fie doar într-un loc odată, iar atenţia şi simpatia sa ar fi curând copleşită de cerinţele noastre. Dar el este totodată Dumnezeu şi om, şi prin urmare, în plinătatea şi totalitatea ambelor naturi, el este inepuizabil şi accesibil de către toţi credincioşii din cer şi de pe pământ odată şi pentru totdeauna. Cea mai bună ilustrare a acestui mister este permisă de uniunea sufletului şi trupului în unitatea propriilor noastre persoane. Trupul este materie, sufletul este duh. Materia şi duhul sunt incompatibile – pe cât pricepem noi ca incompatibilitatea dintre divinitate şi umanitate. Materia este inertă, extinsă, şi vehiculul forţei; duhul este spontan, neextins, şi generatorul forţei. Cu toate acestea ei formează în noi, sub anumite circumstanţe, o singură persoană. Aceasta este persoana sufletului, nu a trupului, aşa cum s-a arătat înainte. Sufletul prin uniunea sa este în fond limitat la şi extins în timp, căci oriunde este trupul, acolo sufletul trăieşte şi simte prin uniunea lor. Trupul, care este de la sine inert şi mort, este prin uniunea sa cu sufletul palpitat de viaţă, pulsează cu sentimente şi este instinct cu energie.

Fiecare act al fiecărei naturi este de asemenea şi actul unei singure persoane, şi ambele naturi contribuie în acţiunile noastre, organic şi voluntar. Chiar şi digestia este posibilă trupului doar prin locuirea sufletului. Însă în toate acţiunile noastre mai înalte, atunci când oratorul vorbeşte sau atunci când cântăreţul îşi revarsă sufletul în melodie, atât sufletul cât şi trupul se penetrează reciproc, totuşi în mod distinct, constituind o singură persoană, deşi fără să fie confundate – atât sufletul cât şi trupul acţionează împreună inseparabil. Aşa cum vocea umană şi instrumentul se amestecă într-o singură armonie, aşa cum sufletul şi actul se amestecă în fiecare act de sentiment, gândire sau vorbire, tot aşa, pe cât ştim noi, divinitatea şi umanitatea acţionează împreună în gândul şi inima şi acţiunea unui singur Hristos.

Eu îl ador pe un Hristos care este în mod absolut una – care este în acelaşi timp pur, neamestecat, Dumnezeu neschimbat, şi pur, neamestecat, om neschimbat – şi a cărui Persoană, şi a cărui deplinătate şi totalitate sunt disponibile în tot spaţiu şi timpul pentru cei care se încred în el şi iubesc arătarea sa.

http://www.voxdeibaptist.org/Persoana_lui_Hristos_Hodge.htm

Lista ACTUALIZATĂ a țărilor din „ZONA GALBENĂ”, pentru care se instituie CARANTINĂ 14 zile

download - Copie

Lista ACTUALIZATĂ a țărilor din „ZONA GALBENĂ”, pentru care se instituie CARANTINĂ 14 zile

Institutului Național de Sănătate Publică anunță că a fost actualizată lista țărilor din „zona galbenă.”

Aceasta va intra în vigoare la data de 11.08.2020 ora 0:00.

Astfel, pentru următoarele țări se instituie carantină 14 zile:

ZONĂ GALBENĂ
Africa de Sud
Argentina
Armenia
Aruba
Bahamas
Bahrain
Bolivia
Bosnia și Herțegovina
Brazilia
Capul Verde
Chile
Columbia
Costa Rica
El Salvador
Guineea Ecuatorială
Honduras
Insulele Feroe
Insulele Turks si Caicos
Insulele Virgine ale Statelor Unite
Irak
Israel
Kazahstan
Kârgâzstan
Kosovo
Kuweit
Luxemburg
Macedonia de Nord
Maldive
Moldova
Muntenegru
Oman
Palestina
Panama
Peru
Puerto Rico
Qatar
Republica Dominicana
Sint Maarten
Spania
Statele Unite ale Americii
Surinam

Măsura de carantină se aplică pentru toate persoanele care sosesc dintr-o călătorie internațională din țările/zonele cu risc epidemiologic ridicat și au drept de intrare pe teritoriul național, respectiv: cetățeni români, cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European ori ai Confederației Elvețiene, ori persoanelor care se încadrează la una dintre excepțiile prevăzute prin HG nr 553/15.07.2020, Anexa 3, art 2, alin 2, lit a) – l).

Carantina persoanelor se instituie la domiciliul persoanei, la o locație declarată de aceasta sau, după caz, într-un spațiu special desemnat de autorități.

Carantina se recomandă tuturor persoanelor care locuiesc la aceeași adresă.

https://newsar.ro/lista-actualizata-a-tarilor-din-zona-galbena-pentru-care-se-instituie-carantina-14-zile-2/

CRISTOLOGIE / O APĂRARE A DOCTRINEI CALITĂŢII VEŞNICEDE FIU A LUI HRISTOS Samuel E. Waldron.

download - Copie - Copie

Un loc în care doctrina istorică despre Trinitate este în pericolul raţionalismului din zilele noastre este în îndoiala răspândită printre învăţătorii evanghelici cu privire la doctrina generării veşnice a Fiului şi procesiunea veşnică a Duhului. Această îndoială este datorată probabil aparentei contradicţii dintre afirmaţia că Fiul este Dumnezeu auto-existent şi totuşi generat veşnic. Mărturisirea baptistă, în concordanţă deopotrivă cu Mărturisirea Westminster şi Declaraţia Savoy şi toate crezurile istorice ale bisericii, ne avertizează împotriva tolerării unor astfel de îndoieli cu privire la acest subiect.

Se crede adesea că doctrina generării veşnice implică Subordonaţionism. Trebuie să deosebim trei feluri de subordonare. Există subordonare în modurile de acţiune. Aceasta se referă la subordonarea omului-Dumnezeu faţă de Tatăl în economia răscumpărării. Aceasta poate fi numită subordonarea economică. În al doilea rând, există subordonare în modalităţile de subzistenţă. Aceasta se referă la o ordine şi la o relaţie a derivării în cadrul persoanelor (sau ale ipostazelor) din cadrul Trinităţii în sine. Fiul este născut din Tatăl. Duhul purcede de la amândoi. Acest lucru poate fi numit subordonarea hipostatică. În al treilea rând, există o subordonare în esenţă. Aceasta se referă la ideea că divinitatea Fiului şi a Duhului este o formă calificată a divinităţii Tatălui. Aceasta poate fi numită subordonarea esenţială. Aceasta este cea care a fost cunoscută istoric sub numele de Subordonarism.

Doctrina istorică a bisericii şi crezurile ei este că în esenţa lor, Fiul şi Duhul sunt egali în putere şi în slavă cu Tatăl, dar în ce priveşte persoanele lor ei sunt generaţi veşnic şi purced veşnic de la Tatăl. Astfel, în esenţa lor, ei sunt auto-existenţi, în timp ce în privinţa persoanelor lor, ei sunt derivaţi etern din Tatăl. Deoarece ele sunt doctrine istorice ale bisericii, aceste două doctrine nu sunt numite în mod corect Subordonarism. Acest termen este rezervat în mod corect pentru învăţătura că Fiul şi Duhul sunt în esenţa lor mai puţin decât Dumnezeu Tatăl şi esenţial mai puţin transcendenţi. De aceea, subordonarea hipostatică şi subordonarea economică nu sunt Subordonarism.

Dovada biblică în favoarea generării veşnice a Fiului poate fi rezumată astfel.

Economia răscumpărării este cea a creaţiei (Ioan 1:13; Evrei 1:2; 1 Corinteni 8:6). Cu siguranţă, este ciudat faptul că deopotrivă în economia creaţiei şi în economia răscumpărării se menţine aceeaşi ordine, dacă această subordonare economică nu reflectă o anumită subordonare hipostatică în Trinitatea în sine?

Faptul că Biblia învaţă în mod explicit că Fiul este născut, sau, cel puţin, derivat (Ioan 1:14, 18). Totuşi, traducerea cuvântului cheie este disputată. Unii traduc în felul tradiţional, „singurul născut”, în timp ce alţii preferă traducerea „unicul eu”. Până la un anumit punct, această problemă de traducere este legată de o etimologie disputată. Unii derivă cuvântul din verbul care înseamnă „a naşte” şi alţii din verbul care înseamnă „a deveni”. Oricare dintre etimologiile posibile conţine ideea derivării (veşnice).

Proverbe 8:22–31 conţine de asemenea o învăţătură explicită cu acest rezultat, dacă este aplicat Fiului lui Dumnezeu. Noul Testament pare să facă aplicarea el însuşi (Coloseni 2:3; 1 Corinteni 1:24, 30; Luca 11:49). Observă de asemenea Mica 5:2.

Uneori s-a argumentat că denumirea „Fiu” nu este folosită niciodată cu privire la Hristosul pre-întrupat. Îngăduind această interpretare de termeni de dragul argumentului, aceasta nu explică utilizarea termenului „Tată.” Acest termen este aplicat în mod clar primei persoane din Trinitate descriind relaţia sa cu cea de-a doua persoană înainte de întrupare (Ioan 10:36; 16:28; 1 Ioan 4:14). Este imposibil să desfacem acest termen de ideea că Unul este cauza, sursa, sau născător. Tatăl este Tatăl exact faţă de Fiul (Ioan 5:18; Coloseni 1:3; Efeseni 1:3; 2 Corinteni 1:3; 1 Corinteni 8:6).

Argumentul că termenul „Fiu” nu este folosit niciodată cu privire la Hristosul pre-întrupat nu este convingător (Ioan 3:16; Galateni 4:4; 1 Ioan 4:14).

Argumentul că termenul „Fiu” nu înseamnă altceva decât egalitate pur şi simplu nu convinge. Desigur, nu negăm faptul că acesta denotă egalitatea. Totuşi, a spune că acesta denotă doar aceasta pare să se opună la tot ceea ce cunoaştem nu doar despre cuvântul „tată” dar şi despre cuvântul „fiu”.

O dovadă în plus pentru doctrina generării veşnice este câştigată din ceea ce noi putem numi doctrina declaraţiei veşnice. Cealaltă denumire clară a Fiului pre-întrupat este Cuvântul. Cu siguranţă, această denumire creează o relaţie intimă de subordonare între persoana denumită Dumnezeu şi persoana denumită Cuvântul în Ioan 1:1. Deoarece în esenţa lor ei sunt deopotrivă Dumnezeu, în cadrul divinităţii. „Cuvântul era Dumnezeu.” Totuşi, cu privire la persoanele lor, unul este numit „Dumnezeu” şi celălalt este numit „Cuvântul” lui Dumnezeu.

Fără generarea veşnică, procesiunea veşnică şi doctrina subordonării hipostatice, este imposibil să distingem persoanele diferite din Trinitate. Nu există relaţii personale revelate sau proprietăţi. Chiar şi terminologia Prima, a Doua, sau a Treia Persoană din Trinitate devine incorectă. Suntem lăsaţi cu trei persoane fără culoare, egale, care nu pot fi distinse în Trinitate. Acest rezultat miroase din filozofia umană goală, nu din bogăţia revelaţiei biblice.

În final, reprimarea paternităţii reale veşnice şi a calităţii de fiu reală şi veşnică micşorează slava dragostei răscumpărătoare. Oare nu este micşorată slava Tatălui care îşi dă Fiul pentru răscumpărarea noastră dacă noi limităm ideea calităţii de fiu în această propoziţie doar la egalitate? Rezultatul este că o persoană divină neutră dăruieşte o altă persoană divină fără culoare. În această idee, unde este slava sacrificiului Tatălui? Unde este slava ascultării filiale a Fiului? Tendinţa de a pune la îndoială generarea veşnică şi procesiunea veşnică micşorează slava evangheliei.

(Această lucrarea a fost luată din paginile 56–59 din „A Modern exposition of the 1689 Baptist Confession of Faith,” („O expunere modernă a Mărturisirii baptiste de credinţă din 1689”, n.tr.) de Samuel E. Waldron – a doua ediţie)

http://www.voxdeibaptist.org/aparare_doctrinei_vesnice_a_Fiului.htm

NATURA DIVINĂ ŞI NATURA UMANĂ A LUI HRISTOS Herman Bavinck 

download - Copie

Mărturia care, conform Scripturii, Hristos a adus-o despre Sine este dezvoltată şi confirmată de predicarea apostolilor. Mărturisirea că un om, numit Isus, este Hristosul, Singurul Născut din Tatăl, este într-un conflict atât de direct cu experienţa noastră şi cu toată gândirea noastră, în special cu înclinaţiile inimi noastre, încât nimeni şi cu un suflet întreg nu se poate potrivi cu aceasta fără să aibă activitatea de convingere a Duhului Sfânt. Prin natură fiecare stă în duşmănie cu această confesiune, căci aceasta nu este o confesiune naturală pentru om. Nimeni nu poate confesat că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt, dar nimeni nu poate vorbi prin Duhul Sfânt şi să-l facă pe Isus blestemat; el trebuie să-L recunoască ca Salvator şi Rege al său (1 Corinteni 12:3).

De aici atunci când Hristos apare pe pământ şi mărturiseşte chiar El că este Fiul lui Dumnezeu, El nu a rămas la aceasta, ci a avut şi o grijă, şi continuă să se îngrijească ca această confesiune să-şi găsească intrare în lume, şi că este crezută de biserică. El şi-a chemat apostolii şi i-a instruit şi i-a făcut martori ai cuvintelor şi faptelor Lui, a morţii şi a învierii Lui. El le-a dat Duhul Sfânt care i-a adus pe ei să mărturisească în mod personal faţă de confesiunea că Isus era Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16:16), şi care mai târziu i-a determinat, începând cu ziua Cinzecimii, să slujească şi să predice despre acele lucruri pe care le-au văzut ochii lor şi le-au privit, şi mâinile lor au mânuit Cuvântul vieţii (1 Ioan 1:1). Apostolii nu erau de fapt martorii reali. Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, este originalul, infailibilul şi atotputernicul martor faţă de Hristos, şi apostolii sunt aceasta doar în El şi prin El (Ioan 15:26 şi Fapte 5:32). Şi este acelaşi Duh al adevărului care prin intermediul mărturiei apostolilor aduce biserica tuturor veacurilor la confesiune şi îi menţine în ea: Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi credem şi suntem siguri că tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Ioan 6:68-69).

Când cei patru evanghelişti raportează în ordine obişnuită evenimentele vieţii lui Isus, ei se referă de obicei la El doar prin numele de Isus fără vreo calificare sau adăugire particulară. Ei ne spun că Isus a fost născut în Betleem, că Isus a fost dus în pustiu, că Isus a văzut mulţimile şi că a mers pe munte, şi aşa mai departe. Isus, persoana istorică ce a trăit şi a murit în Palestina, este obiectul cronicii lor. Şi astfel descoperim de câteva ori şi în scrisorile apostolilor că Isus este desemnat în mod simplu de numele Său istoric. Pavel spune, de exemplu, că nimeni nu poate spune că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). Ioan mărturiseşte că oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu (1 Ioan 1:5, compară 2:22 şi 4:20). Şi în cartea Apocalipsa citim despre credinţa lui Isus, şi despre martorii şi mărturia lui Isus.

Totuşi, în scrisorile apostolilor folosirea acestui nume fără nici o calificare este rară. De obicei numele apare în legătură cu Domnul, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi desemnări asemănătoare, iar numele complet de obicei este enunţat Domnul Nostru Isus Hristos. Dar, indiferent dacă numele Isus este folosit singur sau în legătură cu alte nume, legătura cu persoana istorică care a fost născută în Betleem şi care a murit pe cruce ajunge întotdeauna în exprimarea acestuia.

Întreg Noul Testament, epistolele sau scrisorile precum şi evangheliile, se bazează pe fundamentul evenimentelor istorice. Figura Hristos nu este o idee şi nici un ideal din mintea umană, aşa cum au susţinut mulţi în anii trecuţi, şi aşa cum unii din vremea noastră susţin de asemenea, ci este o figură reală care s-a manifestat pe Sine într-o perioadă particulară şi într-o persoană particulară în omul Isus.

Într-adevăr, evenimentele variate din viaţa lui Isus se retrag în fundalul scrisorilor. Acele scrisori au un scop diferit decât evangheliile. Ele nu descriu istoria vieţii lui Isus ci punctează semnificaţie pe care o are acea viaţă pentru răscumpărarea omenirii. Dar toţi dintre apostoli sunt familiari cu persoana şi viaţa lui Isus, cu cuvintele şi faptele Lui, şi ei purced în a ne arăta că acest Isus este Hristosul, înălţat de Dumnezeu la mâna Sa dreaptă, pentru a oferi pocăinţă şi iertarea de păcate (Fapte 2:36 şi 5:31).

Adesea, deci, în scrisorile apostolilor se face menţiune la evenimentele vieţii lui Isus. Ele Îl descriu înaintea ochilor auditoriului şi a cititorilor lor (Galateni 3:1). Ei accentuează faptul că Ioan Botezătorul a fost mesagerul şi precursorul Său (Fapte 13:25 şi 19:4), că El vine din familia lui Iuda şi sămânţa lui David (Romani 1:3; Apocalipsa 5:5 şi 22:16), că El a fost născut dintr-o femeie (Galateni 4:4), a fost circumcis a opta zi (Romani 15:8), că a fost crescut în Nazaret (Fapte 2:22 şi 3:6) şi că El a avut şi fraţi (1 Corinteni 9:5 şi Galateni 1:19). Ei ne spun că El a fost perfect de sfânt şi fără de păcat1, că El s-a arătat nouă ca un exemplu (1 Corinteni 11:1 şi 1 Petru 2:21), şi că a vorbit cuvinte care au autoritate pentru noi (Fapte 20:35 şi 1 Corinteni 7:10-12). Însă moartea Sa este în special semnificativă pentru noi. Crucea stă ca punct central în predicarea apostolică. Trădat fiind de unul din cei doisprezece apostoli pe care i-a ales El (1 Corinteni 11:23 şi 15:5), şi nerecunoscut de prinţii acestei lumi ca Domnul slavei (1 Corinteni 2:8), El a fost omorât de către evrei (Fapte 4:10; 5:30 şi 1 Tesaloniceni 2:15), murind pe lemnul blestemat al crucii2. Însă chiar dacă El a suferit mult în Gheţimani şi pe Golgota3, prin vărsarea sângelui Său a realizat reconcilierea şi neprihănirea veşnică4. Şi prin urmare Dumnezeu l-a înălţat, l-a pus la dreapta Sa, şi l-a numit Domn şi Hristos, Prinţ şi Salvator pentru toate naţiunile5.

* * * * *

Din aceste câteva date este suficient de evident că apostolii nu au negat, ignorat sau neglijat faptele Creştinismului ci că ei le-au onorat pe deplin şi au pătruns semnificaţia lor spirituală. Nu se găseşte în ei nici o urmă de vreo separare sau conflict între evenimentul răscumpărător şi cuvântul răscumpărător, deşi mulţi au încercat în trecut să postuleze un astfel de conflict. Evenimentul răscumpărării este actualizarea cuvântului răscumpărării; în a doua prima îşi ia forma sa reală şi concretă este în acelaşi timp iluminarea şi interpretarea sa.

Dacă se îndoieşte cineva despre aceste rămăşiţe, este eliminat în întregime din bătălia pe care însăşi apostolii în zilele lor a trebui să o ducă. Nu a fost doar în secolul al doilea, al treilea şi în următoarele ci şi în perioada apostolică în care anumiţi oameni au apărut şi priveau faptele Creştinismului de o importanţă inferioară şi scurtă, sau altfel le-ar fi ignorat în întregime, şi care susţineau că ideea era lucrul central sau era destulă în sine. Ce diferenţă mai este, argumentau ei, dacă a înviat sau nu Hristos în mod fizic din mormânt? Dacă El trăieşte doar în duh, mântuirea noastră este suficient de asigurată! Dar apostolul Pavel s-a gândit în mod foarte diferit faţă de aceasta şi în 1 Corinteni 15 el a pus realitatea şi semnificaţia învierii în cea mai clar posibilă lumină. El îl predică pe Hristos conform Scripturilor, că Hristos, care conform sfatului Tatălui, a murit, a fost îngropat şi a înviat, care după învierea Lui a fost văzut de mulţi ucenici, şi a cărui înviere este fundamentul şi siguranţa mântuirii noastre. Şi, dacă este posibil, Ioan pune însă şi un mai mare accent pe faptul că el este un declarator a ceea ce a văzut cu ochii lui şi a pipăit cu mâinile lui Cuvântul vieţii (1 Ioan 1:1-3). Principiul lui antihrist este că el neagă întruparea Cuvântului; confesiunea creştină, din contra, constă din crezul că Cuvântul a devenit trup, Fiul lui Dumnezeu a venit prin apă şi prin sânge (Ioan 1:14 şi 1 Ioan 3:2-3 şi 5:6). Întreaga predicare apostolică a scrisorilor şi a evangheliilor, de aici a întregului Nou Testament, ajunge la revendicarea că Isus, născut din Maria şi crucificat, este – mărturisind evidenţa înălţării Sale – Hristosul, Fiul lui Dumnezeu6.

Se merită notat acum că, în legătură cu conţinutul şi scopul predicării apostolice, folosinţa numelui singur de Isus, fără alte calificări, este rară în scrisori. De obicei apostolii vorbesc de Isus Hristos sau de Hristos Isus, sau chiar mai deplin, de Domnul nostru Isus Hristos. Chiar şi evangheliştii care vorbind în mare parte în cronica lor despre Isus se folosesc, ori la început ori la un punct de întoarcere important al evangheliei lor, de numele complet de Isus Hristos7. Ei fac aceasta prin a indica care persoană este legată de cea pe care o scriu în evanghelia lor. În Faptele Apostolilor şi în scrisori această folosire devine practica regulară. Apostolii vorbesc nu despre o fiinţă umană a cărui nume era Isus, ci prin a adăuga termenii Hristos Domnul, şi altele asemenea, ei dau expresie aprecierii lor a ceea ce este acest om. Ei sunt predicatori ai evangheliei a faptului că omul Isus Hristosul lui Dumnezeu a apărut pe pământ.

Însă ei au învăţat, în timpul mersului cu El, să-l cunoască. Şi în special după acea oră importantă din Cezarea din Filipi o lumină a apus peste ei în privinţa persoanei Lui, şi toţi au mărturisit cu Petru că El era Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16:16). Astfel Isus s-a revelat pe Sine lor, la început mai mult sau mai puţin ascuns sub numele de Fiul omului, însă treptat mult mai clar şi simplu pe măsură ce se apropia sfârşitul vieţii Sale. În înalta rugăciune preoţească El s-a desemnat pe Sine prin numele de Isus Hristos pe care l-a trimis Tatăl (Ioan 17:3). Aceasta în mod precis deoarece El i-a dat Lui să fie Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, El a fost acuzat de curtea de judecată a evreilor de blasfemie şi a fost condamnat să moară (Matei 26:63). Şi gravura de deasupra crucii Sale citea: Isus din Nazaret Regele Evreilor (Matei 27:37 şi Ioan 19:19).

Este adevărat că ucenicii nu au putut reconcilia revendicările mesianice ale lui Isus odată cu apropierea suferinţei şi a morţii Sale (Matei 16:22). Însă prin înviere, în cele din urmă, ei au învăţat să cunoască şi necesitatea înţelesului crucii. Acum ei recunoşteau că Dumnezeu l-a făcut pe Isus prin înviere, pe care l-au distrus evreii, să fie Domn şi Hristos şi să fie înălţat pentru a fi un Prinţ şi Salvator (Fapte 2:36 şi 5:31). Aceasta nu înseamnă că înaintea învierii Lui, Isus nu era încă Hristos şi Domn, şi că El ar fi devenit aceasta doar după înviere, căci Hristos s-a proclamat pe Sine ca Hristosul înainte de toate şi El a fost mai apoi recunoscut şi mărturisit astfel de către ucenici (Matei 16:16). Însă înainte de înviere EL era Mesia sub forma unui rob, în forma care tăinuia demnitatea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu de ochii oamenilor. În înviere şi după aceasta El a pus deoparte forma de rob, El şi-a re-asumat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:5), şi a fost prin urmare rânduit ca Fiu al lui Dumnezeu în putere, conform duhului de sfinţenie care era în El (Romani 1:3).

Pavel poate spune prin urmare că, după ce a fost pe plac ca Dumnezeu să i-l descopere pe Fiul Său, nu îl mai cunoaşte pe Hristos conform firii (2 Corinteni 5:16). Înainte de pocăinţa lui el îl cunoştea pe Hristos doar conform cărnii, îl judeca prin aparenţa Sa exterioară, conform formei unui rob în care a umblat El pe pământ. Apoi el nu credea că acest Isus, care era fără nici o glorie şi care a fost chiar pus pe cruce şi să moară, să fi fost Hristosul. Însă prin convertirea sa toate acestea s-au schimbat. Acum el cunoaşte şi îl judecă pe Hristos nu conform aparenţei, nu conform formelor exterioare, temporale, de rob, ci conform duhului, conform cu ceea ce era în Hristos, conform cu ceea ce era El de fapt în interior şi în învierea Sa exterioară astfel dovedită.

Şi acelaşi lucru se poate spune într-un sens despre toţi apostolii. Este adevărat că ei au fost aduşi la o confesiune de credinţă a realităţii Sale mesianice înaintea suferinţelor şi morţii Lui. Dar în mintea lor a rămas o incompatibilitate a acestei realităţi cu suferinţa şi moartea. Învierea, totuşi, a reconciliat acest conflict pentru ei. El era de acum pentru ei acelaşi Hristos care a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului şi care s-a înălţat mai presus de toate cerurile, pentru ca El să împlinească toate lucrurile (Efeseni 4:9). Vorbind despre Hristos, apostolii se gândesc într-una şi aceiaşi suflare a Hristosului mort şi înviat, a Hristosului cel crucificat şi cel glorificat. Ei îşi leagă evanghelia lor de istoricul Isus care nu numai că a trăit câţiva ani în Palestina şi a murit acolo, ci şi de acelaşi Isus aşa cum este El, înălţat şi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu. Ca să spunem aşa, ei stau la punctul de întâlnire a liniei orizontale, care este legată de trecut, de istorie, şi de linia verticală, care îi leagă pe ei de Domnul cel viu din ceruri. Creştinismul este prin urmare o religie istorică, însă în acelaşi timp o religie care trăieşte în prezentul din veşnicie. Ucenicii lui Isus nu sunt, conform numelui istoric al Său, iezuiţi, ci, conform numelui oficiului Său, Creştini.

* * * * *

Poziţia caracteristică pe care au luat-o apostolii în predicarea lor după înviere este motivul pentru care ei nu se mai refereau la Isus doar după numele Său istoric, ci în fond vorbeau întotdeauna de EL ca Isus Hristos, Hristos Isus, Domnul nostru Isus Hristos, şi aşa mai departe. De fapt numele Hristos şi-a pierdut curând semnificaţia oficială din cercul ucenicilor şi a început să preia acel nume dat. Convingerea că Isus era Hristosul era aşa de puternică încât El putea fi numit Hristos, chiar fără articol. Aceasta se întâmplă de câteva ori în evanghelii8. Dar cu apostolii, în special cu Pavel, aceasta devine regula. Ba mai mult, cele două nume, Isus Hristos, erau mai mult de o singură dată inversate, în special de către Pavel, cu o părere de a accentua chiar mai mult realitatea mesianică a lui Hristos, şi numele a devenit Hristos Isus. Această desemnare, Isus Hristos sau Hristos Isus, era numele pre-eminent pentru bisericile primare. Folosirea şi semnificaţia numelui în Vechiul Testament este aplicat lui Hristos în Noul. Numele Domnului, sau doar Numele, era în Vechiul Testament denominaţia slavei revelate a lui Dumnezeu. În zilele Noului Testament acea slavă a apărut în persoana lui Isus Hristos; şi astfel tăria bisericii stă în numele Său. În acel nume apostolii botează (fapte 2:38), vorbesc şi învaţă (Fapte 4:18), vindecă pe olog (Fapte 3:6) şi iartă păcatul (Fapte 10:43). Acest nume este atacat şi primeşte împotrivire (Fapte 26:9). Confesarea acestuia aduce suferinţă (Fapte 5:41). Se face apel la acesta (Fapte 22:8) şi este mărit (Fapte 19:17). În acest sens numele lui Isus Hristos a fost un fel de compendiu al confesiunii bisericii, tăria credinţei ei şi ancora speranţei sale. La fel cum Israelul în antichitate a glorificat numele lui Iehova, la fel şi biserica Noului Testament îşi găseşte tăria în numele lui Isus Hristos. În acest nume, numele lui Iehova a ajuns la deplina sa revelaţie.

Numele de Domn, care în Noul Testament este legat în mod constant de acelea al lui Isus Hristos, indică spre aceiaşi direcţie. În cadrul evangheliilor Isus este adresat prin numele Domn de câteva ori de persoane care nu erau ucenici, dar care strigau la El după ajutor. În astfel de instanţe numele nu mai poartă de obicei aceiaşi forţă ca cea de Rabbi sau Stăpân. Dar descoperim acest nume vorbit adesea de către ucenici9. În plus, în relatările evangheliei numele lui Isus este uneori schimbat reciproc de Luca şi Ioan cu acela de Domn10. Şi, în cele din urmă, însăşi Isus se foloseşte de acel nume, desemnându-se pe Sine ca Domn11.

În însăşi gura lui Isus şi a ucenicilor acest nume de Domn ia o semnificaţie mai profundă decât este cunoscută de apelativul Rabbi sau Stăpân. Ceea ce a vrut să însemne felul de adresare a multora care au venit să ceară ajutor la Isus nu se poate spune cu siguranţă. Isus însă era însă în cunoştinţa Lui învăţătorul, stăpânul, Domul pre-eminent, şi El şi-a atribuit o autoritate care a întrecut-o pe cea a cărturarilor. Destul de mult este evident din pasaje ca Matei 23:1-11 şi Marcu 1:22 şi 27 unde Isus se înalţă pe Sine ca singurul Stăpân peste toţi ceilalţi. Dar aceasta este mult mai ferm exprimat, şi este pus dincolo de orice posibilitate de îndoială, atunci când El se numeşte pe Sine un Domn al Sabatului (Matei 12:8) şi în altă parte Fiul lui David şi Domnul lui David (Matei 22:43-45). În aceste revendicări nu este nimic mai puţin implicat decât că El este Mesia, care este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, împărtăşeşte puterea Sa şi îi judecă pe cei vi şi pe cei morţi12.

Această profundă semnificaţie care se ataşează de numele Domnul se datorează în parte, se presupune, şi faptului că numele de Iehova şi Adonai din Vechiul Testament erau traduse de limba greacă în kurios, Domn, în Noul, adică de acelaşi cuvânt care a fost aplicat lui Hristos. Pe măsură ce Hristos se explica pe Sine tot mai mult, cine era El, şi pe măsură ce ucenicii au înţeles tot mai bine ce revelaţie a lui Dumnezeu a ajuns la ei în Hristos, numele de Domn a preluat o semnificaţie tot mai bogată. Textele Vechiului Testament în care se vorbeşte despre Dumnezeu au fost aplicate lui Hristos în Noul fără nici o ezitare. Astfel în Marcu 1:3 textul din Isaia, Pregătiţi calea Domnului, faceţi căile lui drepte, se referă şi se aplică la pregătirea de către Ioan Botezătorul ca împlinire a sa. În Hristos, Dumnezeu Însuşi, Domnul, a venit la poporul Său. şi ucenicii, prin a-l mărturisi pe Isus ca Domn, au exprimat astfel tot mai clar faptul că Însăşi Dumnezeu s-a revelat şi s-a dat pe Sine lor în persoana lui Hristos. Toma este acela care se ridică spre însăşi culmea acestei confesiuni din timpul şederii lui Isus pe pământ atunci când el cade la picioarele Hristosului înviat şi i s-a adresat cu cuvintele: Domnul meu şi Dumnezeu meu (Ioan 20:28).

După înviere numele de Domn devine numele comun folosit pentru Isus în cercul ucenicilor Săi. Îl descoperim în mod continuu în Faptele Apostolilor şi în scrisori, în speciale în cele ale lui Pavel. Uneori numele de Domn este folosit singur, însă de obicei acesta merge combinat cu alte desemnă: Domnul Isus sau Domnul Isus Hristos, sau Domnul nostru Isus Hristos, sau Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, şi aşa mai departe. Prin folosirea acestui nume de Domn credincioşii exprimă că Isus Hristos care a fost umilit până la punctul morţii şi al crucii, prin perfecta Lui ascultare a fost ridicat la Domn şi Prinţ (Fapte 2:35 şi 5:31), care este aşezat la mâna dreaptă a lui Dumnezeu (Fapte 2:34), care este Domnul tuturor (Fapte 10:36): mai întâi al bisericii pe care a cumpărat-o El cu sângele Său (Fapte 20:28), şi apoi a întregii creaţii pe care El o va judeca în calitate de Judecător al celor vi şi morţi (Fapte 10:42 şi 17:31).

Oricine, deci, va chema numele lui Isus ca Hristos şi Domn, va fi mântuit (Fapte 2:21 şi 1 Corinteni 1:2). A fi creştin este să mărturiseşti cu gura şi să crezi cu inima că Dumnezeu L-a înviat din morţi13. Conţinutul predicării este: Hristos Isus, Domnul (2 Corinteni 4:5). Esenţa Creştinismului este atât de complet rezumată în această confesiune încât în scrierile lui Pavel numele de Domn ajunge să fie folosit ca un nume dat aplicat lui Hristos în distincţia Lui faţă de Tatăl şi Duhul. În calitate de creştini noi avem un Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate lucrurile, şi noi în El, şi un Domn Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi noi prin El, şi unul şi acelaşi Duh, împărăţind oamenilor aşa cum vrea El (1 Corinteni 8:6 şi 12:11). La fel cum numele lui Dumnezeu din scrierile lui Pavel devin numele indigen al Tatălui, la fel şi numele de Domn devine numele indigen al lui Hristos.

Binecuvântarea apostolică, prin urmare, se roagă ca biserica să aibă harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt (2 Corinteni 13:14). Numele lui Dumnezeu se interpretează pe sine în cele trei persoane ale Tatălui, Fiului şi a Duhului (Matei 28:19).

* * * * *

Dacă Hristos, conform mărturiei apostolilor, ocupă un loc aşa de înalt, nu este de mirare că toate felurile de atribute şi fapte Divine sunt atribuite Lui, şi că însăşi natura Divină este recunoscută în El.

Figura pe care o întâlnim în persoana lui Hristos pe paginile Scripturii este o figură unică. Pe de-o parte, El este  om într-adevăr. El a devenit trup şi a venit în trup (Ioan 1:14 şi 1 Ioan 4:2-3). El a purtat asemănarea firii păcătoase (Romani 8:3). El a ieşit din patriarhi, după trup (Romani 9:5), din sămânţa lui Avraam (Galateni 3:16), din linia lui Iuda (Evrei 7:14), şi din generaţia lui David (Romani 1:3). El a fost născut dintr-o femeie (Galateni 4:4), s-a făcut parte la carnea şi sângele nostru (Evrei 2:14), a deţinut un duh (Matei 27:50), un suflet (Matei 26:38), şi un trup (1 Petru 2:24), şi a fost uman în întregul adevărat sens. În calitate de copile El a crescut, şi sporea tare în duhul, şi creştea în înţelepciune şi statură, şi în favoare cu Dumnezeu şi cu omul (Luca 2:40 şi 52). Lui i-a fost foame şi sete, s-a întristat şi s-a bucurat, a fost mişcat de emoţie şi stârnit la mânie14. El s-a pus pe Sine sub lege şi a fost ascultător de ea până la moarte15. El a suferit, a murit pe o cruce, şi a fost îngropat într-o grădină. El era fără formă sau farmec. Când Îl priveam în El nu era nici o frumuseţe care să ne placă la El. El a fost dispreţuit, şi înjosit de stimă, un om al durerilor şi obişnuit cu necazul (Isaia 53:2-3).

Cu toate acestea acelaşi om a fost distins de toţi ceilalţi oamenii şi s-a ridicat mai presus decât ei. El nu numai că a fost conceput în natura Sa umană de Duhul Sfânt; nu numai că a fost în decursul vieţii Sale, în ciuda tuturor ispitelor, liber de păcat; şi nu numai că după moartea Sa a fost înviat şi ridicat la ceruri, ci acelaşi subiect, aceeaşi persoană, acelaşi Eu care s-a umilit pe Sine atât de profund încât şi-a asumat forma unui rob şi a devenit ascultător până la moarte de cruce, exista deja într-o formă diferită de existenţă înaintea întrupării şi a umilirii Lui. El exista atunci în formă de Dumnezeu deşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu (Filipeni 2:6). La învierea şi înălţarea Sa a primit pur şi simplu din nou slava pe care o avuse cu Tatăl înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:5). El este veşnic ca şi Dumnezeu, fiind deja cu El încă de la început (Ioan 1:1 şi 1 Ioan 1:1). El este Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul (Apocalipsa 22:13); el este omnipotent, aşa că, deşi a umblat pe faţa pământului, El era în mod simultan la pieptul Tatălui în ceruri (Ioan 1:18 şi 3:13); şi după glorificarea Sa, El rămâne cu biserica Sa şi împlineşte toate în toţi16; El este neschimbabil şi credincios şi este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13:8); EL este omniscient, aşa că El aude rugăciunile17; El este Acela care cunoaşte toate inimile oamenilor (Fapte 1:24; dacă nu este referinţa de aici la Tatăl); El este omnipotent aşa că toate lucrurile îi sunt supuse Lui şi toată puterea i-a fost dată în cer şi pe pământ şi este împăratul împăraţilor18.

În timp ce posedă toate aceste atribute divine, El împărtăşeşte din lucrările divine. Împreună cu Tatăl şi cu Duhul El este creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3 şi Coloseni 1:5). El este primul născut, începutul, Capul întregii creaţii (Coloseni 1:15 şi Apocalipsa 3:14). El susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui, aşa că ele nu sunt numai din El ci şi continuă în EL şi prin El (Evrei 1:3 şi Coloseni 1:17). Şi, mai presus de toate, El susţine, împacă şi restaurează toate lucrurile şi le adună ca una sub El în calitate de Cap. De aceea El poartă în special numele de Salvator al lumii. În Vechiul Testament numele de Salvator sau Răscumpărător a fost dat lui Dumnezeu19, însă în Noul Testament Fiul cât şi Tatăl poartă acest nume. În anumite locuri acest nume este dat lui Dumnezeu20, şi în unele locuri este dat lui Hristos21. uneori nu este clar dacă numele se referă la Dumnezeu sau la Hristos (Tit 2:13 şi 2 Petru 1:1). Însă este Hristos în care şi prin care lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu este pe deplin efectuată.

Toate acestea indică la o unitate dintre Tatăl şi Fiul, dintre Dumnezeu şi Hristos, aşa cum nu există nicăieri între Creator şi creatura Sa. Deşi Hristos şi-a asumat o natură umană care este finită şi limitată şi care a început să existe în timp, ca persoană, ca Sine, Hristos nu stă în Scriptură de partea creaturii ci de partea lui Dumnezeu. El este părtaş la virtuţile lui Dumnezeu şi la lucrările Lui; El posedă aceiaşi natură divină, Acest ultim punct vine într-o expresie particular de clară în cele trei nume care sunt date lui Hristos: aceea de Chipul, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu.

Hristos este Chipul lui Dumnezeu, strălucirea slavei lui Dumnezeu, şi imaginea expresă a persoanei Sale22. În Hristos Dumnezeul invizibil a devenit vizibil. Oricine îl vede pe El îl vede pe Tatăl (Ioan 14:9). Oricine vrea să cunoască cine este Dumnezeu şi ce este El trebuie să privească la Hristos. Aşa cum este Hristos, aşa este şi Tatăl. În plus, Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1 şi Apocalipsa 19:13). În El Tatăl s-a exprimat în mod perfect pe Sine: înţelepciunea Sa, voia Sa, desăvârşirile Sale, întreaga Sa fiinţă. El i-a dat lui Hristos să aibă viaţă în El Însuşi (Ioan 5:26). Oricine vrea să înveţe să cunoască gândul lui Dumnezeu, sfatul lui Dumnezeu, şi voia lui Dumnezeu pentru omenire şi lume, să asculte de Hristos şi să-l audă (Matei 17:5). În fine, Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Fiul, aşa cum Îl descrie Ioan, adesea fără alte calificări (1 Ioan 2:22, 23 şi Evrei 1:1, 8), singurul născut, preaiubitul Fiu, în care Tatăl îşi găseşte plăcerea23. Oricine ar vrea să fie un copil al lui Dumnezeu, să-l accepte pe Hristos, căci toţi cei care Îl acceptă primesc dreptul şi puterea de a fi numiţi copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12).

Scriptura îşi pune în cele din urmă coroana ei pe această mărturie a ei prin a-i acorda Lui numele Divin. Toma L-a mărturisit deja înaintea înălţării ca Domn şi Dumnezeu al său (Ioan 20:28). Ioan mărturiseşte despre El ca fiind Cuvântul care era cu Dumnezeu la început şi El Însuşi era Dumnezeu. Pavel declară că El este din strămoşi după trup dar după esenţa Lui, EL este Dumnezeu mai presus de toate, pentru a fi binecuvântat pentru totdeauna (Romani 9:5). Scrisoarea către Evrei declară că El este înălţat mai presus de îngeri şi este adresat de însăşi Dumnezeu prin numele de Dumnezeu (Evrei 1:8-9). Petru vorbeşte despre El ca Dumnezeul şi Salvatorul nostru Isus Hristos (2 Petru 1:1). În mandatul de botezare al lui Isus aşa cum este raportat în Matei 28:19, şi în binecuvântarea apostolilor24, Hristos stă în linie cu Tatăl şi cu Duhul. Numele şi esenţa, atributele şi lucrările Dumnezeirii sunt recunoscute în Fiul (şi Duhul) precum şi în Tatăl.

Isus Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu – pe această stancă clădită biserica. Încă de la început întreaga semnificaţie unică a lui Hristos este clară pentru toţi credincioşii. El a fost mărturisit de ei ca Domnul care prin învăţătura şi viaţa Sa a realizat mântuirea, iertarea păcatelor, nemurirea, care a fost mai apoi ridicat de Tatăl la dreapta mâinii Lui, şi care se va întoarce în curând ca Judecător să-i judece pe cei vi şi pe cei morţi. Aceleaşi nume care îi sunt date Lui în scrisorile apostolilor sunt atribuite Lui şi în scrierile creştine timpurii. Prin acele nume El este adresat în rugăciunile şi cântecele timpurii. Toţi erau convinşi că era doar un singur Dumnezeu, că ei erau copiii Lui, un Domn care a asigurat şi le-a oferit dragostea lui Dumnezeu, şi un singur Duh, care îi făcea să umble în viaţa cea nouă. Mandatul de botez din Matei 28:19, care a intrat în folosirea generală la sfârşitul perioadei apostolice, este evidenţa acestei unanimităţi de convingere.

Însă momentul în care creştinii au început să reflecte la conţinutul acestei confesiuni, toate tipurile de diferenţe de opinie au devenit aparente. Membrii bisericii, care erau anterior educaţi în Iudaism sau păgânism şi care pentru cea mai mare parte erau printre cei neîndrumaţi din ţară, nu erau în poziţia imediată să abordeze învăţătura apostolică în propriile lor minţi. Ei trăiau într-o societate în care toate felurile de idei şi curente de gândire erau încrucişate, şi astfel ei erau în mod continuu supuşi la multă ispită şi eroare. Chiar şi în timpul vieţii apostolilor notam că diferiţi învăţători eretici şi-au forţat cale de intrare în biserică şi au încercat să întoarcă de la stabilitatea crezului ei. La Colose, de exemplu, erau persoane care făceau nedreptate persoanei şi lucrării lui Hristos şi au schimbat evanghelia într-o lege nouă (Col 2:3 şu şi 16 şu). La Corint anumiţi libertini s-au ridicat, care, abuzând libertatea creştină, au vrut să nu fie legaţi de nici o regulă (1 Corinteni 6:12 şi 8:1). Apostolul Ioan în prima sa scrisoare conduce un argument împotriva aşa zişilor profeţi care negau venirea lui Hristos în trup şi astfel produceau violenţă faţă de autenticitatea naturii Sale umane (1 Ioan 2:18 şu; 4:1 şu; 5:5 şu).

Şi aşa au rămas lucrurile în perioada post-apostolică. De fapt, erorile şi ereziile au crescut în varietate, forţă şi distribuţie începând cu al doilea secol. Erau aceia care credeau în natura umană reală a lui Hristos, în naşterea Sa supranaturală, în învierea şi înălţarea Lui, dar care recunoşteau Divinul din El ca nimic mai mult decât o măsură neobişnuită de daruri şi puteri ale Duhului. Acestea se credeau că au fost primite de El la botezul Său pentru a-L echipa pentru sarcina Sa moral-religioasă. Urmaşii acestei mişcări au trăit sub influenţa deistă, ideea iudaică a relaţiei lui Dumnezeu şi lumea. Ei pur şi simplu nu puteau concepe o relaţie mai intimă dintre Dumnezeu şi om decât cea care consta din împărtăşirea de daruri şi abilităţi. Prin urmare, Isus era într-adevăr o persoană bogat de înzestrată, un geniu religios, însă El a fost şi a rămas un om.

Alţii însă, crescuţi în păgânism, s-au găsit a fi mai atraşi spre ideea politeistă. Ei credeau că puteau foarte bine să înţeleagă că Hristos, conform naturii Sale interioare, avea să fie unul din mulţi, sau poate cel mai mare, dintre toate fiinţele Divine. Însă ei nu credeau că o astfel de fiinţă Divină, pură, şi-ar fi putut asuma o natură materială şi trupească. Aşa că ei au sacrificat umanitatea reală a lui Hristos şi au spus că aceasta era doar temporară, şi doar în aparenţă, că El a venit pe pământ în mare parte ca şi îngerii conform felului în care Vechiul Testament a raportat adesea. Atât gândirea cât şi curentele, ambele mişcări, continuă până în prezent. La un anumit timp divinitatea lui Hristos este sacrificată în favoarea umanităţii; alte ori este umanitatea cea care este sacrificată în favoarea divinităţii. Există întotdeauna extreme care sacrifică ideea faţă de fapt sau faptul faţă de idee. Ei nu înţeleg unitatea şi armonia dintre cele două.

* * * * *

Însă biserica creştină încă de la început a stat pe o bază diferită şi în persoana lui Hristos mărturisea cea mai intimă, cea mai profundă şi prin urmare totodată unică comuniune a lui Dumnezeu cu omul. Reprezentanţii ei din perioada cea mai timpurie s-au exprimat uneori într-un fel neîndemânatic. Ei trebuiau să se lupte, mai întâi să formeze o oarecare noţiune clară a realităţii, şi apoi să dea expresie acestei idei într-un limbaj clar. Dar tot la fel, biserica nu a lăsat din acest motiv să fie împinsă de pe baza ei. Mai degrabă, biserica a evitat una şi cealaltă extremă şi s-a legat de învăţătura apostolilor referitoare la persoana lui Hristos.

Totuşi, atunci când una şi aceiaşi persoană împărtăşeşte natura divină şi este şi om într-adevăr, rezultă că trebuie făcut un efort de definire, şi aceasta într-o descriere ascuţită a felului cum acea persoană este relatată atât faţă de divinitate cât şi faţă de lume. Şi când acest efort a fost făcut, o cărare a erorii şi a ereziei s-a definit pe sine împotriva dreptei şi a stângii.

Când, în alte cuvinte, unitatea lui Dumnezeu – care este un adevăr fundamental al Creştinismului – a fost înţeleasă în aşa fel încât fiinţa lui Dumnezeu a fost perfect de coincidentă cu persoana Tatălui, atunci nu mai rămânea nici un loc în Dumnezeire pentru Hristos. Hristos a fost atunci împins în afara ariei divinităţii şi a fost pus alături de om, căci între Creator şi creatură nu există nici o tranziţie treptată. Cineva ar putea spune alături de Arius că în timp şi în stare El a trecut dincolo de întreaga lume, că El a fost prima dintre creaturile create, şi că El era superior lor în poziţie şi onoare. Dar Hristos a rămas astfel o creatură. A fost un timp în care El nu a existat, şi este vremea ca El, ca oricare altă creatură, să fie chemată în existenţă de către Dumnezeu.

În această încercare, totuşi, a susţine unitatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să oferi persoanei lui Hristos locul de onoare corespunzător Lui, este uşor să cazi într-o altă eroare, eroare numită după cel dintâi propunător, Sabellius. În timp ce Arius, ca să spunem aşa, a identificat fiinţa Dumnezeirii cu persoana Tatălui, Sabellius a sacrificat pe toate trei persoanele în favoare fiinţei Dumnezeirii. Conform învăţăturii lui, cele trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul, sunt realităţi eterne, conţinute în persoana Dumnezeirii, însă ele sunt forme şi manifestări în care unica Fiinţă Divină se manifestă pe Sine în mod succesiv în cursul secolelor: anume, în Vechiul Testament, în şederea pământească a lui Hristos şi după Cinzecime. Ambele erezi şi-au găsit de-a lungul secolelor aderenţii lor. Aşa numita Teologia Groningen, de exemplu, a reînnoit în esenţă doctrina lui Arius, şi Teologia Modernă a păşit la început pe calea lui Sabellius.

Biserica avea nevoie de multă rugăciune şi multă luptă pentru a putea prelua calea cea bună prin aceste erezii, cu atât mai mult cât acestea erau modificate şi modelate cu tot felul de devieri şi variaţii. Dar sub conducerea marilor oameni, eminenţi prin raţiunea pietăţii lor cât şi puterea lor de gândire, şi prin urmare numiţi părinţi ai bisericii, acea biserica a rămas credincioasă învăţăturii apostolilor. La Sinodul de la Nicea din 325 biserica şi-a mărturisit credinţa ei într-un singur Dumnezeu, Tatăl, Atotputernicul, creator al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost născut de Tatăl ca singurul fiu, adică din fiinţa lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, fiind de aceeaşi substanţă cu Tatăl, prin care toate lucrurile din cer şi pe pământ au fost făcute, şi în Duhul Sfânt.

Pe cât de semnificativ era rezultatul Nicean, acesta nu a pus nici un stop la disputele doctrinare. Din contra, confesiunea de la Nicea a oferit oportunitatea pentru întrebări noi şi răspunsuri diferite. Căci, deşi relaţia lui Hristos cu fiinţa lui Dumnezeu şi cu lumea oamenilor a fost determinată acum în sensul că persoana Sa împărtăşea din amândouă, şi că El era în persoana Lui atât Dumnezeu cât şi om, nu se elimina întrebarea referitoare la relaţia dintre acele două naturi într-o singură persoană. Pentru a se răspunde la această întrebare, au fost adaptate şi alte căi variate.

Nestorius a concluzionat că dacă erau două naturi în Hristos, atunci trebuiau să existe şi două persoane, două personalităţi, care putea să fie făcute una doar printr-o legătură morală ca cea care este obţinută în căsătoria unui om cu o femeie. Şi Eutyches, provenind din aceeaşi identificare a persoanei şi a naturii, a ajuns la concluzia că dacă în Hristos era doar o singură persoană, un singur eu, prezent, atunci cele două naturi trebuiau să fie în aşa fel amestecate şi sudate laolaltă încât doar o natură, una divino-umană, ar putea ieşi din acest amestec. În Nestorius distincţia naturilor era menţinută pe costul unităţii persoanelor; în Eutyches unitatea persoanei a fost menţinută pe costul dualităţii naturilor.

După o lungă şi vehementă bătălie, totuşi, biserica a trecut de aceste dispute. La Conciliul de la Calcedon din 451 aceasta a declarat că persoana lui Hristos consta din două naturi, neschimbate şi neamestecate (împotriva lui Eutyches), şi nici separate sau divizate (împotriva lui Nestorius), şi că aceste naturi existau una lângă alta, avându-şi unitatea lor într-o singură persoană. Cu această decizie care, mai târziu, la Sinodul din Constantinopol din 680 a fost amplificat şi completat la un punct specific, bătălia de un secol despre persoana lui Hristos a ajuns la un sfârşit. În aceste dispute biserica a păstrat esenţa Creştinismului, caracterul absolut al religiei creştine, şi astfel şi propria ei independenţă.

* * * * *

Este evident de la sine faptul că această confesiune de la Nicea şi de la Calcedon nu poate pretinde infailibilitatea. Termenii pe care îi folosesc biserica şi teologii ei, cum sunt persoana, natura, unitate substanţei, şi altele asemenea, nu sunt descoperite în Scriptură, ci sunt produsul reflectării în care Creştinismul a trebuit să se devoteze treptat faţă de acest mister al salvării. Biserica a fost constrânsă spre această reflectare prin ereziile care s-au conturat pe toate părţile, atât în interiorul cât şi în afara ei. Toate acele expresii şi afirmaţii care sunt folosite în confesiunea bisericii şi în limbajul teologiei nu sunt desemnate să explice misterul care în această chestiune o confruntă, ci mai degrabă să rămână pură şi netulburată faţă de cei care ar fi vrut să o slăbească sau să o nege. Întruparea Cuvântului nu este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm noi, sau că o putem rezolva, ci un fapt minunat, mai degrabă, pe care să o putem mărturisi cu măreţie în aşa fel aşa cum Însăşi Dumnezeu îl prezintă nouă în Cuvântul Său.

Dar, să înţelegem în acest fel, confesiunea pe care a fixat-o biserica la Nicea şi la Calcedon este de o mare valoare. Au existat mulţi, şi încă mai sunt mulţi, care privesc la doctrina celor două naturi dintr-un punct de vedere elevat, şi încearcă să o înlocuiască cu alte cuvinte şi fraze. Ce diferenţă mai face aceasta de fapt, încep ei să spună, dacă suntem sau nu de acord cu această doctrină? Ceea ce contează este că noi înşine posedăm persoana lui Hristos, Cel care stă înălţat şi ridicat mai presus de această confesiune penibilă. Însă cu mult înainte aceste persoane au început să introducă cuvinte şi termeni pentru a putea descrie persoana lui Hristos pe care o acceptă ei. Nimeni nu poate scăpa din această situaţie, căci ceea ce nu ştim noi nu putem pretinde că posedăm. Dacă credem că-l avem pe Hristos, că avem comuniune cu El, că suntem ai Lui, atunci o astfel de credinţă trebuie mărturisită cu gura şi vorbită în cuvinte, termeni, expresii şi descrieri de vreun fel sau altul. Şi apoi istora a învăţat că termenii atacatorilor Doctrinei celor Două Naturi sunt pe departe mai sărace în valoare şi forţă, şi că implică adese, într-adevăr, facerea de nedreptate faţă de întrupare aşa cum ne-a descrie nouă Scriptura.

În vremurile moderne, de exemplu, sunt mulţi care cred că Doctrina celor Două Naturi este apogeul exagerării şi care formează în minţile lor o imagine total de diferită de persoana lui Hristos. Ei nu pot nega că există ceva în Hristos care să-L diferenţieze de toţi oamenii şi să-L înalţe mai presus de toţi. Însă acest element divin pe care ei îl recunosc în Hristos îl privesc nu ca fiind parte a naturii divine în sine, ci ca o înzestrare divină sau tărie oferită lui Hristos într-un grad particular înalt. Ei neagă să spună, prin urmare, că sunt două părţi faţă de Hristos, una divină şi una umană; sau că El poate fi privit din două puncte de vedere; sau că El a trăit în două stări succesive, acea de umilire şi acea de înălţare; sau că El, deşi uman, prin predicarea Lui a Cuvântul lui Dumnezeu şi fondarea împărăţiei Sale, era vehiculul extraordinar şi perfect al revelaţiei lui Dumnezeu şi astfel a obţinut pentru noi valoarea de Dumnezeu. Însă oricare cititor imparţial va simţi că aceste reprezentări sunt pur şi simplu modificări aşa de multe în limbajul bisericii nu prea simplu, dar vor face şi ceva cu persoana lui Hristos alta faţă de cea pe care biserica tuturor vremurilor pe baza mărturiei apostolilor a mărturisit.

În cele din urmă, darurile şi puterile divine sunt într-un anumit sens date oricui, căci toate darurile perfecte vin de la Tatăl luminii. Şi chiar darurile neobişnuite, cum ar fi porţia unui profet, de exemplu, nu îi ridică pe aceşti profeţi mai presus de planul fiinţelor umane. Profeţii şi apostolii au fost oameni de aceiaşi suferinţe ca şi noi. Dacă Hristos a primit astfel daruri şi puteri nu mai extraordinare, El nu era mai mult decât o fiinţă umană, şi aici nu ar mai putea fi un asemenea lucru ca întruparea Cuvântului în El. Dar apoi EL nu poate, aşa cum încă mai susţin unii, prin virtutea învierii şi a înălţării Sale să fie ridicat la fiinţa lui Dumnezeu, sau să fi obţinut valoarea de vrednicie de Dumnezeu pentru noi. Separarea dintre Dumnezeu şi om nu este o diferenţă treptată ci un golf adânc. Relaţia este aceea de Creator şi creatură, şi creatura din natura fiinţei ei nu poate deveni niciodată Creator, şi nici să aibă semnificaţia şi valoarea pentru noi fiinţele umane de Creator, de care noi să fim total de dependenţi.

Este remarcabil, prin urmare, că unii din vremurile moderne, după ce au comparat toate aceste reprezentaţii mai noi referitoare la persoana lui Hristos cu învăţătura bisericii şi a Scripturii, au ajuns la concluzia cinstită că în ultima analiză doctrina bisericii face cea mai multă dreptate faţă de doctrina Scripturii. Învăţătura că Hristos era Dumnezeu şi om într-o singură persoană nu este un produs al filozofiei păgâne ci este bazat pe mărturia apostolică.

Aceasta este cu siguranţă misterul mântuirii că Cel care era El Însuşi cu Dumnezeu de la început era Dumnezeu (Ioan 1:1), care era în forma lui Dumnezeu şi nu s-a gândit ca lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), care era strălucirea slavei lui Dumnezeu şi imaginea expresă a persoanei Lui (Evrei 1:3), în plinătatea vremii a devenit trup (Ioan 1:14), a fost născut din femeie (Galateni 4:4), s-a smerit pe Sine, luând forma unui rob, şi a fost făcut în asemănarea oamenilor (Filipeni 2:7).

* * * * *

Hristos era Dumnezeu şi este Dumnezeu şi va rămâne întotdeauna Dumnezeu. El nu era Tatăl şi nici Duhul, ci Fiul, propriu, singurul născut, preaiubitul Fiu al Tatălui. Şi nu a fost fiinţa Divină, nici Tatăl şi nici Duhul, ci persoana Fiului care a devenit om la împlinirea vremii. Şi atunci când el a devenit om şi ca om a mers pe pământ, chiar şi atunci când agoniza în Gheţimani şi atârna pe cruce, El a rămas propriul Fiu al lui Dumnezeu în care Tatăl îşi găsea plăcerea. Este adevărat, de sigur, aşa cum spun apostolii, că Hristos, fiind în formă de Dumnezeu, nu s-a gândit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, deşi s-a făcut pe Sine fără nici o reputaţie şi s-a golit de Sine (Filipeni 2:6-7). Ar fi o greşeală să luam faptul că acestea înseamnă, aşa cum fac unii, că Hristos, în întruparea Sa, în starea de umilire, s-a dezbrăcat complet sau parţial pe Sine de Divinitatea Sa, şi-a lăsat la o parte atributele Sale Divine, şi după care în starea de înălţare şi le-a asumat treptat din nou. Căci cum ar putea să fie aşa, din moment ce Dumnezeu nu se poate nega pe Sine (2 Timotei 2:13), şi în calitatea de Cel Imuabil în Sine să treacă dincolo de toată devenirea şi să se schimbe? Nu, chiar şi când a devenit ceea ce nu era El, a rămas ceea ce era, Singurul Fiu al Tatălui. Dar este adevărat că apostolul spune că în acest sens Hristos s-a făcut pe Sine de nici o reputaţie: fiind în forma de Dumnezeu, El şi-a asumat forma unui om şi a unui rob. Cineva poate exprima aceasta din punct de vedere uman şi simplu în acest fel: înaintea întrupării Lui, Hristos a fost egal cu Tatăl nu numai în esenţă şi atribute, ci El avea şi forma de Dumnezeu. El arăta ca Dumnezeu, El era strălucirea slavei Lui, şi imaginea expresă a persoanei Lui. Dacă ar fi putut să-l vadă cineva pe El, l-ar fi recunoscut imediat pe Dumnezeu. Însă aceasta s-a schimbat la întruparea Lui. Atunci El a luat forma unei fiinţe umane, forma unui rob. Oricine privea la El nu mai putea recunoaşte în El pe singurul Fiu al Tatălui, decât prin ochiul credinţei. El şi-a lăsat la o parte forma şi strălucirea Sa divină. El şi-a ascuns natura Sa divină în spatele formei unui rob. Pe pământ El era şi arăta ca unul dintre noi.

Întruparea implică în al doilea rând şi faptul că Cel care a rămas ceea ce a fost a şi devenit ceea ce nu era El. El a devenit aceasta la un punct în timp, la un moment particular din istorie, în ora când Duhul Sfânt a venit peste Maria şi puterea celui Prea Înalt a umbrit-o (Luca 1:35). Însă aceeaşi întrupare a fost pregătită de-a lungul secolelor.

Dacă ar fi să înţelegem corect întruparea, am putea spune că generarea Fiului şi crearea lumii au fost pregătitoare ale întrupării Cuvântului. Aceasta nu este deloc a spune că generarea şi creaţia conţineau deja întruparea. Căci Scriptura relatează întotdeauna întruparea Fiului spre răscumpărarea de păcat şi realizarea mântuirii25. Însă generarea şi creaţia, în special crearea omului după chipul lui Dumnezeu, învaţă atât că Dumnezeu este împărtăşit, într-un sens absolut în interior, şi într-un sens relativ în afară, fiinţa divină. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi fost nici o posibilitate a vreunei întrupări a lui Dumnezeu. Oricine crede că întruparea lui Dumnezeu este imposibilă neagă în principiu şi crearea lumii şi generarea Fiului. Şi oricine recunoaşte creaţia şi generarea nu poate avea nici o obiecţie faţă de întruparea lui Dumnezeu în natura umană.

Mult mai direct întruparea Cuvântului a fost pregătită în revelaţia care a început imediat după cădere, a continuat în istoria lui Israel, şi şi-a atins culmea în binecuvântarea Mariei. Vechiul Testament este o aproximare în mod constant mai apropiată a lui Dumnezeu faţă de om cu o vedere, în plinătatea timpului, faţă de locuirea perpetuă în el.

Din moment ce Fiul lui Dumnezeu, care a preluat natura umană în Maria, a existat înaintea timpului, şi din eternitate, ca persoana Fiului, conceperea Sa în pântecul lui Maria nu a avut lor prin voia firii şi nici a unui om, ci prin umbrirea Duhului Sfânt. Este adevărat că întruparea este legată de revelaţia precedentă şi o completează pe aceasta, însă nu este în sine un produs al naturii sau al umanităţii. Aceasta este o lucrarea a lui Dumnezeu, o revelaţie, cea mai înaltă revelaţie. La fel cum a fost Tatăl care l-a trimis pe Fiul Său în lume, şi Duhul Sfânt care a umbrit-o pe Maria, la fel a fost şi Fiul care a luat carnea şi sângele nostru (Evrei 2:14). Întruparea a fost propria Lui lucrare; El nu a fost pasiv în această privinţă. El a devenit trup prin propria Lui voinţă şi acţiune. Prin urmare El pune deoparte voinţa cărnii şi voinţa omului, şi pregăteşte o natură umană pentru Sine în pântecul Mariei prin umbrirea Duhului Sfânt.

Acea natură umană nu a existat înainte. Aceasta nu a fost adusă cu Hristos din ceruri şi purtată de Maria din exterior şi, ca să spunem aşa, dirijată prin trupul ei. Anabaptiştii învaţă aceasta pentru a susţine lipsa de păcat din natura umană din Hristos. Însă în preluarea acestei poziţii, ei urmează exemplul gnosticismului antic, şi purcede de la ideea că materia şi carnea sunt în sine păcătoase. Însă în întrupare, de asemenea, Scriptura susţine bunătatea creaţiei şi la originea divină a materiei.

Hristos şi-a luat natura Sa umană de la Maria26. În ceea ce priveşte carnea, El este din David şi din strămoşi27. Prin urmare această natură din El este o natură umană adevărată şi perfectă, ca şi a noastră în toate privinţele, cu excepţia păcatului28. Nimic uman nu era străin de Hristos. Negarea faptului că Hristos a venit în trup este începutul lui antihrist (1 Ioan 2:22).

La fel cu natura umană a lui Hristos nu a existat înaintea conceperii în Maria, la fel ea nu a existat anterior, şi nici după, într-o stare de separare de Hristos. Sămânţa concepută în Maria, şi copilul care s-a zămislit în ea, nu a crescut mai întâi independent într-un om, într-o persoană, un eu, pentru ca mai apoi să fie asumat de către Hristos şi să fie unit cu Sine. Această erezie, de asemenea, şi-a avut suporterii în vremurile timpurii şi târzii, însă Scriptura nu cunoaşte nimic despre aceasta. Acel lucru sfânt care a fost conceput în pântecul lui Maria a fost de la început Fiul lui Dumnezeu şi de la început El a purtat acel nume (Luca 1:35). Cuvântul nu a luat mai târziu asupra Sa o fiinţă umană, ci a devenit trup (Ioan 1:14). Şi prin urmare biserica creştină în confesiunea ei a spus că persoana Fiului nu şi-a asumat o persoană umană ci o natură umană mai degrabă. Doar în acest fel se poate susţine dualitatea naturilor şi unitatea persoanei.

Căci – şi acesta este al treilea punct care necesită atenţia noastră în această privinţă – deşi Scriptura declara pe cât de clar posibil că Hristos era Cuvântul şi că El a devenit trup, că după trup‚ El era din strămoşii dar după esenţa Sa este Dumnezeu peste toate, binecuvântat pentru totdeauna, în acelaşi Hristos este prezent pentru noi întotdeauna o singură persoană. Este întotdeauna acelaşi Eu care vorbeşte şi acţionează în Hristos. Copilul care este născut poartă numele Dumnezeului măreţ, Tată veşnic (Isaia 9:6). Fiul lui David este în acelaşi timp şi Domnul lui David. Acela care s-a coborât este acelaşi care s-a urcat mai presus de ceruri (Efeseni 4:10). El care după trup este din strămoşi este conform esenţei Sale Dumnezeu peste toate, binecuvântat în veci de veci (Romani 9:5). Deşi a venit pe pământ El a fost şi a rămas în ceruri, la pieptul Tatălui (Ioan 1:18 şi 3:13). Născut în timp şi trăind în timp cu toate acestea El este înaintea lui Avraam (Ioan 8:58). Plinătatea lui Dumnezeu locuieşte în El trupeşte (Coloseni 2:9).

Pe scurt, unul şi acelaşi subiect, unul şi aceiaşi persoană, atributele şi faptele divine şi umane, eternitatea şi timpul, omniprezenţa şi limitarea, omnipotenţa creativă şi slăbiciunea creaturii îi sunt atribuite. Astfel fiind lucrurile, uniunea celor două naturi în Hristos nu putea fi aceea a două persoane. Două persoane pot prin dragoste să fie unite în mod intim una de alta, este adevărat, însă ele nu pot deveni niciodată o singură persoană, un singur eu. De fapt, dragostea implică două persoane şi efectuează doar o unitate mistică şi etică. Dacă uniunea Fiului lui Dumnezeu cu natura umană erau de un astfel de caracter ar fi cel mai bine distins în grad însă nu şi în fel de ceea ce îl uneşte pe Dumnezeu de creaturile Lui, în special cu copiii Săi. Hristos însă ocupă o poziţie unică. El nu s-a unit pe Sine într-un fel moral cu omul, şi nici nu a preluat o fiinţă umană existentă în părtăşia Lui, ci El a pregătit o natură umană pentru Sine în pântecul Mariei şi a devenit o fiinţă umană şi un rob, la fel cum o fiinţă umană poate merge de la o stare a vieţii la alta, şi poate trăii în acelaşi timp sau în succesiune în două sfere ale vieţii, la fel, prin intermediul analogiei, Hristos care era sub forma de Dumnezeu, a coborât pe pământ în forma unui rob. Uniunea care a ajuns să fie efectuată în întruparea Lui nu a fost una morală dintre două persoane, ci o uniune a două naturi în aceiaşi persoană. Bărbatul şi femeia, nu contează cât de uniţi din punct de vedere intim sunt ei în dragoste, rămân două persoane. Dumnezeu şi omul, deşi sunt uniţi prin cea mai intimă dragoste, rămân diferiţi în esenţă. Însă în Hristos omul este acelaşi subiect ca şi Cuvântul care la început a fost cu Dumnezeu şi era Dumnezeu. Aceasta este o uniune unică, incomparabilă, şi profundă dintre Dumnezeu şi om. Şi începutul şi sfârşitul acestei înţelepciuni este aceasta: Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl  (Ioan 1:14).

În această uniune Hristos în unitatea persoanei Sale comandă toate atributele şi puterile care sunt adecvate ambelor naturi. Unii au încercat să efectueze o uniune încă mai puternică şi mai apropiată a celor două naturi prin a învăţa că ele, imediat la întrupare, erau sudate într-o natură divino-umană, sau că natura divină s-a dezbrăcat pe sine de caracteristicile sale şi s-a coborât la limitarea naturii umane, sau că natura umană şi-a pierdut proprietăţile sale şi a primit pe acelea ale naturii divine (fie toate dintre ele sau doar unele ca omniprezenţa, omnipotenţa, omniscienţa, şi puterea de înviere). Dar confesiunea reformată a repudiat întotdeauna şi a atacat o astfel de sudare a celor două naturi într-una şi o astfel de comunicare a proprietăţilor unei naturi faţă de cealaltă. Aceasta era o părere a celor două naturi care a rezultat în amestecarea şi confundarea lor şi-a astfel într-o negare panteistă a diferenţei în esenţă dintre Dumnezeu şi om, Creator şi creatură.

Într-adevăr, există o relaţie intimă între cele două naturi şi proprietăţile şi puterile lor. Dar aceasta este o relaţie care vine în fiinţă în unitatea persoanei, o uniune mai puternică, mai adâncă şi mai intimă este de neconceput. La fel cum – pentru a face o comparaţie şi nu o ecuaţie dintre cele două – sufletul şi trupul sunt unite într-o singură persoană şi totuşi rămân distinse una de alta în esenţă şi proprietăţi, la fel şi în Hristos aceeaşi persoană este subiectul ambelor naturi. Diferenţa dintre suflet şi trup este prezumţia şi condiţia uniunii interioare a celor două în una şi aceeaşi fiinţă umană, şi astfel şi diferenţa dintre natura divină şi cea umană este condiţia şi baza uniunii lor în Hristos. Sudarea celor două naturi într-una şi comunicarea proprietăţilor de la una la alta nu duc la o relaţie mai intimă ci la un amestec sau fuziune, şi, de fapt, sărăcesc plinătatea care este în Hristos. Ele scad ori din divin ori din uman, sau din ambele naturi, şi slăbesc cuvântul Scripturii a faptului că în El, adică în Hristos, locuieşte trupeşte plinătatea Dumnezeirii (Col 2:9 şi 1:19). Acea plinătate este menţinută doar dacă ambele naturi sunt distinse una de alta, comunicându-şi proprietăţile şi atributele lor nu una faţă de alta, ci punându-le, mai degrabă, în slujba unei singure persoane. Aşa că este întotdeauna acest Hristos bogat care în umilirea şi în înălţarea Sa comandă proprietăţile si puterile ambelor naturi şi care în mod precis prin acest mijloc poate face ca acele lucrări să se întâmple, care, ca lucrări de Mijlocitor, sunt distinse pe de-o parte de lucrările lui Dumnezeu şi pe de altă parte de lucrările omului, şi care iau un loc unic în istoria lumii.

Prin Doctrina celor Două Naturi cineva are avantajul că tot ceea ce spune Scriptura despre persoane lui Hristos şi orice îi atribuie aceasta Lui sunt una. Pe de altă parte El este astfel şi rămâne unul şi eternul Fiu al lui Dumnezeu, care cu Tatăl şi Duhul au făcut toate lucrurile, le susţine şi le guvernează29, şi care prin urmare poate rămâne obiectul închinării noastre. El era un astfel de obiect în vremea apostolilor30, şi ca atunci, El este şi acum, obiectul credinţei şi încrederii tuturor ucenicilor31. Însă El nu poate şi nu are cum să fie ambele lucruri decât dacă este Dumnezeu adevărat, căci este scris: Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti (Matei 4:10). Baza pentru închinarea religioasă la Hristos poate fi doar natura Sa divină, aşa că oricine neagă aceasta şi menţine închinarea este vinovat de divinizare a creaturii şi de idolatrie. Divinitatea lui Hristos nu este o doctrină abstractă ci este ceva care este de cea mai înaltă importanţă pentru viaţa bisericii.

Pe de altă parte, Hristosul a devenit om într-adevăr şi om perfect, ca noi în toate lucrurile, cu excepţia păcatului. El a fost prunc, copil, tânăr şi bărbat, şi el a crescut în înţelepciune şi în favoare cu Dumnezeu şi omul (Luca 2:40, 52). Toată aceasta nu este doar aparenţă şi iluzie, cum trebuie să spună cei care susţin că proprietăţile divine aparţin naturii umane, ci este adevărul deplin. A exista în Hristos o dezvoltare treptată, o creştere progresivă în trup, în puterile sufletului, în favoare cu Dumnezeu şi omul. Darurile Duhului nu i-au fost date deodată, ci succesiv într-o măsură şi mai mare. Au fost lucruri pe care a trebuit să le înveţe El, şi care la început El nu le ştia (Marcu 13:32 şi Fapte 1:7). Chiar dacă era în posesia stării de a nu fi capabil de a păcătui, a existat în El, datorită slabei Sale naturi umane, posibilitatea de a fi ispitit şi de a suferi şi a murii. Atâta timp cât El a fost pe pământ El nu era conform naturii Sale umane în ceruri, şi de aici EL nu a trăit prin vedere ci prin credinţă. EL s-a luptat şi a suferit, şi în toată aceasta El s-a legat fix de cuvântul şi promisiunea lui Dumnezeu. Astfel El a învăţat ascultarea din lucrurile pe care le-a suferit, s-a stabilit pe Sine în mod continuu în ascultare, şi astfel s-a sfinţit pe Sine32. Şi în aceasta în tot timpul el ne-a lăsat un exemplu şi a devenit autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă (Evrei 5:9).

Despre autor

Născut pe 13 decembrie 1854, în Hoogeveen, Drenthe, Olanda, Herman Bavinck a fost fiul Reverendului Jan Bavinck, o figură principală în succesiunea din Biserica de Stat din Olanda în 1834. După studiile teologice din Kampen, şi la Universitatea din Leiden, el a absolvit în 1880, şi a slujit ca lucrător al congregaţiei din Franeker, Friesland pentru un an. Conform biografilor săi, mulţimi mari se adunau să audă expunerea remarcabilă a Scripturilor.

În 1882 el a fost numit Profesor de teologie la Kampen, şi a predat acolo din 1883 pana la numirea sa în 1902 în calitate de lector de Teologie sistematică la Universitatea Liberă din Amsterdam, unde l-a urmat pe marele Abraham Kuyper, apoi mai târziu numit Prim Ministru al Olandei. În această capacitate – o numire pe care a refuzat-o de două ori înainte – Bavinck a slujit pana la moartea lui în 1921.

____________________

 Note de subsol

  1. 2 Corinteni 5:21; Evrei 7:26; 1 Petru 1:11; 2:22; şi 1 Ioan 3:5.
  2. Galateni 3:13; Coloseni 2:14.
  3. Filipeni 2:6; Evrei 5:7-8; 12:2 şi 13:12.
  4. Romani 3:25; 5:9; şi Coloseni 1:20.
  5. Fapte 2:32, 33, 36; 5:30, 31; Romani 8:34; 1 Corinteni 15:20; Filipeni 2:9; şi alte pasaje.
  6. Ioan 20:31; 1 Ioan 2:22; 4:15; 5:5.
  7. Matei 1:1, 18; 16:20; Marcu 1:1; Ioan 1:17; şi 17:3.
  8. Matei 8:2, 6, 21; 15:22; 17:15; şi alte pasaje.
  9. Matei 14:28, 30; 26:22; 11:3; 21:15, 16, 17, şi 21.
  10. Luca 1:43; 2:11, 38; 7:13, 31; 10:1; 11:39; 17:6; şi Ioan 4:1; 6:23; 11:2; 20:2, 13, 18, 25, şi 28; şi aşa mai departe.
  11. Matei 7:21; 12:8; 21:3; 22:43-45; Marcu 5:19; şi Ioan 13:14.
  12. Matei 21:4, 5; 13:35; 24:42ff.; şi 25:34ff.
  13. Romani 10:9; 1 Corinteni 12:3; şi Filipeni 2:11.
  14. Matei 4:2; Ioan 11:35; şi 19:28; şi pretutindeni.
  15. Galateni 4;4; Filipeni 2:8; Evrei 5:8; şi 10:7, 9.
  16. Matei 28:20; Efeseni 1:23; şi 4:10.
  17. Fapte 1:24; 7:59; 16:13; Romani 10:13 şi pretutindeni.
  18. Matei 28:18; 1 Corinteni 15:27; Efeseni 1:22; Apocalipsa 1:4; şi 19:16.
  19. Isaia 43:3, 11; 45:15; Ieremia 14:8; şi Osea 13:4.
  20. 1 Tim. 1:11; 2:3; Titus 1:3; şi 2:10.
  21. 2 Tim. 1:10; Tit. 1:4; 2:13; 3:6; 2 Petru 1:11; 2:20; şi 3:18.
  22. 2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15; şi Evrei 1:3.
  23. Matei 3:17; 17:5; Ioan 1:14; Romani 8:32; Efeseni 1:6; şi Coloseni 1:13.
  24. 2 Corinteni 13:13; 1 Petru 1:2; şi Apocalipsa 1:4-6.
  25. Matei 1:21; Ioan 3:16; Romani 8:3; şi Galateni 4:4, 5.
  26. Matei 1:20; Luca 2:7; şi Galateni 4:4.
  27. Fapte 2:30; Romani 1:3; şi 9:5.
  28. Evrei 2:14, 17; şi 4:15.
  29. Ioan 1:3; Coloseni 1:15, 16; şi Evrei 1:2.
  30. Ioan 14:13; Fapte 7:59; 9:13; 22:16; Romani 10:12-13; Filipeni 2:9; şi Evrei 1:6.
  31. Ioan 14:1; 17:3; Romani 14:9; 2 Corinteni 5:15; Efeseni 3:12; 5:23; Coloseni 1:27; şi alte pasaje.
  32. Ioan 17:19 şi Evrei 5:8 şi 9.

http://www.voxdeibaptist.org/natura_divina_Bavinck.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie-2/natura-divina-si-natura-umana-a-lui-hristos-herman-bavinck/

CRISTOLOGIE / Naşterea lui Isus Hristos De Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D.

download - Copie

Naşterea lui Isus Hristo De Daniel B. Wallace, Th.M., Ph.D.

Prefaţă

Următoarea lucrarea este parte a unui scurt serial de materiale devoţionale în legătură cu naşterea lui Hristos. Pentru unii, un astfel de material este cu greu devoţional deoarece se concentrează în principal pe istorie. Dar trebuie să ţinem în minte faptul că Isus la care ne închinam noi a fost într-adevăr născut în istoria timp-spaţiu. Şi că acel prunc din iesle a fost într-adevăr crucificat – şi tot aşa de sigur a înviat din morţi. Biblia este diferită de cărţile sacre ale altor religii deoarece ea invită la investigare istorică. Şi când aceasta a trecut testul – aşa cum o face întotdeauna., în mod inevitabil – aceasta inspiră o devoţiune mai mare în inima credinciosului pentru cel pe care noi îl numim Fiul lui Dumnezeu.

Anul în care a fost născut Isus

În emisfera vestică, noi împărţim timpul după naşterea lui Isus Hristos. Dar oare chiar a trăit el? Dacă este aşa, când s-a născut el?

Acum ceva vreme în urmă m-am băgat într-o conversaţie cu un om care pretindea că Dumnezeu nu exista. El era un ateist. Însă nu numai un ateist mediocru, înţelegeţi. El mai şi insista asupra faptului că Isus Hristos nu a existat niciodată! Acest tip era miez tare.

Acum acest ateist prieten avea o credinţă incredibilă – credinţă oarbă, aş putea adăuga. Fervoarea sa religioasă, de fapt, ar pune pe mulţi evanghelişti într-o stare de ruşine. Dar faptul că Isus Hristos a invadat istoria nu este doar închis faţă de mărturia Noului Testament – pe care de incontestabil ar părea aceasta! Însăşi duşmanii Creştinismului au pretinsă că el a trăit – şi că el a înfăptuit minuni! Documente evreieşti timpurii precum Mishnah şi chiar Josephus – precum şi istoricii dintre neamuri din primul secol – precum Thallus, Serapion şi Tacitus – toţi mărturisesc că unul pe numele Hristos a trăit în Palestina şi a murit sub Pilat din Pont. Aşa o pune şi cercetătorul britanic, F. F. Bruce, „Istoricitatea lui Hristos este pe cât de [sigură]. . . pe cât este şi cea a lui Iulius Cezar” (Documents, 119).

Acum rezultă în mod logic că dacă Isus Hristos a trăit (oare chiar e nevoie să spunem?), el trebuie să se fi născut. Evangheliile ne spun că naşterea sa a fost la scurt timp înainte ca Irod cel Mare să fi murit. Moartea lui Irod poate fi fixată cu certitudine.

Josephus înregistrează o eclipsă a lunii înainte ca Irod să fi murit. Aceasta s-a întâmplat pe 12 sau 13 martie anul 4 î. Hr. Josephus ne spune de asemenea că Irod a expirat înaintea Paştelui. Această sărbătoare a avut loc pe 11 aprilie, în acelaşi an, 4 î. Hr. Din alte detalii oferite de Josephus, putem trasa decesul lui Irod cel Mare ca având loc între 29 martie şi 4 aprilie în 4 î. Hr.

Ar putea suna cam ciudat să sugerăm că Isus Hristos s-a născut nu mai târziu de 4 î. Hr. din moment ce î. Hr. înseamnă „înainte de Hristos”. Dar calendarul nostru modern care împarte timpul între î. Hr. şi d. Hr. nu a fost inventat până în anul 525 d. Hr. În acea vreme, Papa Ioan Primul a întrebat pe un călugăr pe nume Dionysius să pregătească un calendar standardizat pentru Biserica apuseană. Din nefericire, sărmanul Dionysius a scăpat reala diviziune î. Hr. / d. Hr. cu cel puţin patru ani!

Acum Matei ne spune că Irod a ucis pe pruncii din Betleem de la vârsta de doi ani în jos. Data cea mai devreme când putea să se fi născut Isus, prin urmare, ieste anul 6 î. Hr. Printr-o varietate de alţi indicatori de timp, am putea fi relativ de încrezători că unul numit Mesia s-a născut ori în anul 5 ori devreme în anul 4 î. Hr.

Prietenul meu ateist aduce derâdere la o astfel de flexibilitate. El spune, „Dacă nu ştii exact când s-a născut Isus, cum ştii că el chiar a trăit?” Aceasta este din greu o întrebare raţională! Cealaltă zi am sunat-o pe mama mea să îi spun la mulţi ani. „Mamă, câte lumânări erau pe tortul din această zi de naştere?” am întrebat eu. „Nu ştiu, fiule – nu le mai ţin numărul de acum”, a suspinat ea. După o câteva minute de conversaţie plăcută, am terminat conversaţia la telefon.

Acum, de sigur, nu pot fi sigur, dar eu chiar cred că aceia era mama mea la capătul celălalt al telefonului. Ea nu putea să-şi aducă aminte câţi ani are (şi nici nu este senilă şi nici foarte bătrână), dar aceasta nu o face pe ea o scorneală a imaginaţiei mele, nu-i aşa? Pentru că dacă ea este doar o fantomă, atunci pentru ultimele trei minute nu aţi citit mai nimic!

Ziua în care s-a născut Isus

În acest 25 decembrie care are să vină majoritatea părinţilor o să-i mintă pe copiii lor cu privire la Sf. Nicolae. Unii dintre noi o să sărbătorim naşterea Salvatorului nostru. Dar oare s-a născut el în această zi?

S-a născut Isus chiar pe 25 decembrie? În fond fiecare lună din calendar a fost propusă de cercetătorii biblici. Atunci de ce sărbătorim noi naşterea lui în decembrie?

Tradiţia pentru 25 decembrie este de fapt chiar antică. Hipolit, în al doilea secol d. Hr., a argumentat că aceasta era data de naştere a lui Hristos. Între timp, în Biserica răsăriteană, 6 ianuarie era data ţinută.

Dar în secolul al 4lea, John Chrysostom a argumentat ideea că 25 decembrie era data corectă şi din acea zi şi până acum, Biserica din Răsărit, precum şi cea din Apus, a ţinut 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Hristos.

În vremurile moderne, data tradiţională a fost schimbată. Cercetătorii moderni indică la faptul că atunci când Isus s-a născut, păstorii îşi duceau oile pe dealuri în jurul Betleemului. Luca ne spune că un înger a apărut la „câţiva păstori care stăteau în câmp [care] vegheau la turma lor noapte” (2:8).

Unii cercetători cred că oile erau de obicei aduse sub acoperiş din noiembrie şi până în martie; de asemenea, ele nu erau normal să fie pe câmp noaptea. Dar nu este o evidenţă grea pentru aceasta. De fapt, sursele evreieşti timpurii sugerează faptul că oile din jurul Betleemului erau afară în tot timpul anului. Aşa că puteţi vedea, 25 decembrie se potriveşte cu ambele, tradiţia precum şi cu naraţiunea biblică. Nu există vreo obiecţie răsunătoare faţă de aceasta.

Acum să admitem că oile din jurul Betleemului erau excepţia, nu regula. Acestea însă nu erau oi obişnuite. Ele erau miei de sacrificiu. Primăvara devreme ei urmau să fie ucişi la Paşte.

Şi Dumnezeu a revelat prima dată naşterea lui Mesia la aceşti păstori – păstori care îşi protejau mieii nevinovaţi care aveau să moară curând în locul oamenilor păcătoşi. Când ei au văzut pruncul, puteau ei să ştie? Ar fi putut ei să şoptească în inimile lor ceea ce urma să tune Ioan Botezătorul mai târziu, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii!”

Acum, de sigur, nu putem fi absolut de siguri de ziua naşterii lui Hristos. Cel puţin, nu în partea aceasta de ceruri. Dar o dată timpurie de iarnă pare a fi o nimereală raţională ca oricare alta. Şi 25 decembrie a fost în frunte pentru 18 secole. Fără o prea multă evidenţă, nu pare a fi un bun motiv să schimbăm acum data sărbătorii.

Putem blama biserica antică pentru o mare parte din incertitudinile noastre. Vedeţi, ei nu au sărbătorit naşterea lui Hristos. Deloc. Pentru ei, aceasta era neînsemnată. Ei erau mult mai preocupaţi cu moartea… şi învierea sa.

Omul modern însă a întors aceasta. Un prunc care stă într-o iesle este inofensiv, fără ameninţare. Dar un om care moare pe o cruce – un om care pretinde a fi Dumnezeu – acel om este o ameninţare! El reclamă supunerea noastră! Nu putem să-l ignorăm. Trebuie ori să-l acceptăm ori să-l respingem. El nu ne lasă nici o cale de mijloc.

În acest sezon de Crăciun, priveşte încă o dată la o scenă de naştere. Scoateţi ochelarii coloraţi în roşu – amiroase aerul murdar, vezi răceala, animalele care tremură. Ele reprezintă sistemul sacrificial al Vechiului Testament. Ele sunt embleme ale morţii. Dar ele sunt simple umbre ale Pruncului în mijlocul lor. El s-a născut ca să moară… ca toţi cei care trăiesc în el să poată trăii.

Vizita magilor

Când Isus Hristos s-a născut, oamenii – cunoscuţi ca magi – au venit din est ca să i se închine. Ei erau oameni înţelepţi … sau astrologi?

Matei începe al doilea său capitol cu aceste cuvinte: „După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: „Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui”.

Cine erau aceşti oameni înţelepţi din răsărit? Matei aproape că nu ne spune nimic despre ei – el nu le menţionează numele lor, şi nici caţi erau – şi nici măcar din ce ţară veneau ei. Pe cât de misterios au apărut pe scenă, la fel au şi dispărut. . .

Deşi Matei nu ne spune multe, creştinii supra-zeloşi în decursul istoriei bisericii au umplut în mod dogmatic spaţiile libere. Prin secolul al 6lea d. Hr., acestor străini întunecaţi li s-a dat tronuri şi nume: Gaspar, Melchior şi Balthazar au fost nume pretinse dintre aceşti regi pretinşi. Dar aceasta nu are nimic de a face cu povestirea biblică: nu avem nici o idee care a fost numele lor – nici măcar numele lor. Puteau să fi fost 3 sau 300 din câte ştim! Dar un lucru îl ştim sigur: ei nu erau din familii regale. Magii antici erau sfătuitori religioşi şi politici la regii din răsărit – dar nu era nici un strop de sânge albastru printre ei.

Oare nu este adevărat că magii erau astrologi? Şi oare nu a prescris Dumnezeu moarte astrologilor în Vechiul Testament? ‚Nu întotdeauna’ şi ‚da’ sunt răspunsurile. În Deuteronom 17, Dumnezeu porunceşte poporului său să îi execute pe toţi astrologii cu pietre. Jean Dixon nu ar fi avut nici o şansă într-o astfel de teocraţie! Faptul că ea – şi alţii ca ea – sunt aşa de toleraţi în mod confortabili – chiar bine respectaţi! – în America modernă ar trebui să ne arate faptul că SUA este o ţară post-creştină – în cel mai bun caz. . .

Dar cum rămâne cu acei magi antici? Erau ei astrologi? În cele din urmă, ei au urmat o stea spre Betleem.

Am putea răspunde la aceasta în trei feluri: În primul rând, nu toţi magii erau astrologi, căci profetul Daniel era şeful magilor in curtea lui Nebucadneţar. Prin influenţa sa, fără îndoială că mulţi magi şi-au îndeplinit îndatoririle lor politice şi religioase ca închinători al Unui singur Dumnezeu adevărat.

În al doilea rând, există anumiţi cercetători biblici care cred că Isaia a prezis că o sta ar apare când Mesia se va naşte. Dacă această interpretare este corectă, atunci magii care s-au închinat noului născut rege urmau in mod clar pe Daniel, căci în mod sigur că el i-a învăţat din Isaia.

În al treilea rând, deşi puţin cred că ‚steaua’ pe care au văzut-o ei era un fenomen natural – ca o conjuncţie a lui Saturn şi Jupiter – aceasta nu se poate explica cum a stat steaua chiar deasupra Betleemului. În mod clar, ‚steaua’ era în întregime de origine supranaturală. Dacă este aşa, aceasta probabil că nu avea nimic de a face cu astrologia.

Prin urmare, magii în modul cel mai probabil că nu au subscris la astfel de prostii superstiţioase. Dacă era aşa, ei erau într-adevăr oameni înţelepţi

AM văzut un abţibild intră zi pe care scria „Înţelepţii încă îl mai caută”. De fapt, aceasta nu este chiar atât de exact. Biblia ne spune că „nici unul nu-l caută pe Dumnezeu, nici unul măcar”. Dar dacă el ne-a dus la sine, atunci noi am devenit înţelepţi. Căci este adevărat că „înţelepţii încă i se mai închină lui”.

Băieţii din Betleem

Una dintre cele mai mari cruzimi din istoria umană a fost uciderea pruncilor din Betleem de către Irod cel Mare. Dar oare chiar s-a întâmplat aceasta?

În al doilea capitol al evangheliei după Matei, citim că atunci când Irod a auzit de naşterea lui Mesia, „el a fost tulburat – şi tot Ierusalimul cu el”. Mai târziu, când înţelepţii nu i-au mai raportat acestuia, el a devenit furios şi a ordonat ca toţi băieţeii de până la doi ani din jurul Betleemului să fie ucişi!

Trei întrebări îmi vin în minte în timp ce considerăm acest incident crud: Prima, câţi bebeluşi a ucis de fapt Irod? A doua, ce vârstă avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Şi în final, de ce nici un alt istoric antic nu înregistrează această nelegiuire? Cu alte cuvinte, oare chiar s-a întâmplat?

Caţi prunci a ucis Irod? Unii cercetători sugerează că în jur de 200! Dar majoritatea resping o asemenea cifră. Betleem era o comunitate mică – aproape o suburbie a Ierusalimului. Orăşelul în sine – şi zona din jurul ei – cu greu ar fi avut mai mult de 30 de prunci de parte bărbătească sub 2 ani. Majoritatea cercetătorilor de azi pun numărul între 20 şi 30.

Dar aceasta numai dacă au fost ucişi bebeluşii. De fapt, textul grecesc al lui Matei 2:16 ar putea însemna ‚prunci’ – nu doar ‚bebeluşi băieţi’. Şi din punct de vedere psihologic, acoliţii lui Irod nu s-ar mai fi necăjit să mai verifice genul victimelor lor. Numărul poate să fi fost cap de 50 sau 60.

În al doilea rând, câţi ani avea Isus când s-a întâmplat aceasta? Conform celor mai bune evidenţe cronologice, el nu putea să fie mai multe de trei sau patru luni în vârstă. El era mult mai probabil născut în iarna lui 5 sau 4 î. Hr. – Irod a murit devreme primăvara în 4 î. Hr. Deci de ce a ucis Irod pe toţi copiii de până la doi ani? Răspunsul la a treia întrebare ne-ar putea ajuta să răspundem pe aceasta. . .

În al treilea rând, de ce acest eveniment nu a fost înregistrat în afara Bibliei? În mod specific, de ce Josephus, primul istoric evreu al primului secol, a eşuat să menţioneze aceasta?

Josephus ne spune multe despre Irod. Cel mai bun cuvânt de a descrie domnia sa este ‚supraucide’. El şi-a ucis soţia favorită a tatălui său, şi-a înecat mama ei – şi apoi chiar a ucis-o! El i-a executat pe unul dintre cei mai de încredere prieteni, bărbierul său, şi 300 de lideri militari – toţi într-o zi de muncă! Apoi şi-a ucis trei dintre fii săi, presupunând că ar fi fost vinovaţi de trădare. Josephus ne spune că „Irod a produs atâtea nenorociri asupra (tuturor evreilor) cum nici o fiară nu putea face dacă ar fi avut puterea de a domni peste oameni” (Antiquities of the Jews 17:310). Uciderea pruncilor nu era ieşit din caracterul acestui rege crud. Şi a-i ucide pe cei până la 2 ani – pentru a se asigura că şi pruncul Isus era în linie cu nebuneasca sa gelozie după putere.

Josephus se poate să fi omis uciderea pruncilor din două motive: primul, nu era prieten al Creştinismului şi a lăsat aceasta în afară în mod intenţiona; sau al doilea, înainte ca Irod să moară el a închis circa 3000 de cetăţeni principali ai naţiunii şi a dat ordine ca ei să fie executaţi la ora morţii sale. El vroia să se asigure că avea să fie gemete când murea el. . . Israelul era aşa de preocupat cu aceasta încât uciderea clandestină a câtorva copii ar fi trecut nemenţionată. . .

Irod a crezut că a câştigat victoria asupra regelui evreilor. Aceasta însă fusese o simplă prefigurare a victoriei pe care satan a crezut că a avut-o când Isus stătea mort pe crucea romană. Însă mormântul gol a dovedit că acea vineri întunecată a fost cea mai rea înfrângere a lui satan!

Concluzie

Am privit la câteva aspecte ale naşterii lui Isus Hristos în acest scurt studiu. Acum, să punem lucrurile laolaltă.

În iarna lui 5 sau 4 î. Hr., Dumnezeu a invadat istoria prin a lua forma unui om. El s-a născut într-un mic orăşel din sudul Ierusalimului. Betleem, care înseamnă ‚casa pâinii’, a devenit într-adevăr vrednic de numele său într-o noapte de iarnă singuratică. Căci acolo, în acel orăşel, s-a născut Pâinea Vieţii. . .

Mama sa a pus pruncul într-o iesle – o copaie de hrănit – deoarece casa de oaspeţi unde trebuia să stea ei era ocupată. Naşterea acestui rege a fost sărbătorită în acea noapte doare de mama sa, soţul ei, şi de o mână de păstori. Păstorii erau în câmpurile din jurul Betleemului, păzindu-şi mieii care aveau să moară în următorul Paşte. Un înger li s-a arătat şi le-a dat anunţul naşterii: „astăzi în cetatea lui David s-a născut un Salvator, care este Hristos Domnul” (Luca 2:11). În simpla lor credinţă, ei s-au grăbit să vadă noul lor rege de curând născut.

La scurt timp după naşterea lui Mesia, magii din răsărit au ajuns la Ierusalim şi l-au întrebat pe regele Irod unde trebuia să se nască realul rege al iudeilor. Teologii de la curtea lui Irod ştiau bine Scripturile – în ‚Betleem’ au recitat ei. În mod ironic, deşi ei ştiau Scripturile, ei nu le-au crezut! Ei nici măcar nu s-au mai necăjit să călătorească cinci sau şase mile spre Betleem să-l vadă pe Mesia lor.

Dar Irod a crezut Scripturile! De acea a trimis el o armată de măcelari în Betleem pentru a-i ucide pe copiii inocenţi, în speranţă că va distruge acest rival la tronul său. Dar el era prea târziu. Magii au venit şi au plecat şi Isus era de acum în siguranţă în Egipt.

Şi magii au crezut Scripturile. Ei au călătorit câteva sute de mile pentru a se închina acestui Prunc. Ei au fost călăuziţi spre Betleem de acest fenomen ceresc supranatural – şi de Scripturi. Aparent, strămoşii lor au fost instruiţi de Daniel profetul despre venirea lui Mesia. . . Când ei au văzut copilul, ei s-au aplecat şi i s-au închinat. Acesta era Dumnezeu în trup. Ei nu putea face altceva.

Şi ei i-au adus daruri – aur, tămâie şi smirnă. Aceasta era o prezenţă neobişnuită – prin oricare standarde. Aurul, de sigur, putem cu toţii înţelege – dar tămâia şi smirna erau ciudate. Probabil că ei au citit profeţia lui Isaia că „naţiunile vor veni în lumina ta, şi regii la strălucirea ta. . . Vor aduce aur şi tămâie, şi vor aduce vestea bună. . .” (Isaia 60:3, 6). Aceasta explică tămâia, dar nu şi smirna.

Acum, smirna, ca şi tămâia, era un parfum. Dar spre deosebire de tămâie, smirna amirosea de moarte. În lumea antică, aceasta ere folosită pentru îmbălsămarea cadavrelor. Isus avea să fie îmbălsămat cu însăşi acest parfum (cf. Ioan 19:39).

Dacă magii se gândeau la moartea lui Isus când ei au adus smirna, ei ştiau fără nici o îndoială profeţia lui Daniel (9:24-27). În capitolul al nouălea din Daniel citim că ‚Mesia va fi stârpit’  şi aceasta ‚va face ispăşire pentru nelegiuire’ şi în cele din urmă ‚va aduce neprihănire veşnică’ (9: 26, 24).

Chiar şi la moartea Salvatorului nostru, umbra crucii cade deja peste faţa lui. . .

Teologii de la curtea lui Irod nu au crezut Scripturile. Ei erau nebuni. Irod a crezut, dar nu a ascultat. El era un nebun. Simplii păstori şi magii maiestăţii au crezut în acest Salvator prunc – şi aceasta li s-a socotit lor drept neprihănire. Fie ca şi noi să păşim pe urmele lor.

http://www.voxdeibaptist.org/Nasterea_lui_Isus.htm

Cristologie / ÎNVIEREA LUI HRISTOS: Un fapt istoric Benjamin B. Warfield

download - Copie

Cristologie:  Următorul eseu a fost publicat original în Jurnalul de Filozofie Creştină – The Journal of Christian Philosophy, vol. III., 1884, pp. 305-318.

Este oarecum o chestiune dificilă să faci distincţia dintre faptele şi relatările creştine. Doctrinele Creştinismului sunt doctrine doar pentru că ele sunt fapte; iar faptele Creştinismului devin doctrinele sale cele mai indispensabile. Întruparea Dumnezeului veşnic este în mod necesar o dogmă: nici un ochi uman nu ar putea mărturisi plecarea sa faţă de starea omului, nici o limbă umană nu putea aduce mărturie despre aceasta ca un fapt. Şi totuşi, dacă aceasta nu ar fi un fapt, credinţa noastră este în zadar, noi suntem încă în păcatele noastre. Pe de altă parte, Învierea lui Hristos este un fapt, un caz extern din cadrul cunoaşterii oamenilor pentru a fi stabilit de mărturia lor. Şi totuşi, aceasta este doctrina cordială a sistemului nostru: de aceasta atârnă toate celelalte doctrine ale noastre.

Au existat unii care, într-adevăr, au refuzat să admită importanţa esenţială a acestui fapt pentru sistemul nostru; şi chiar un critic atât de considerabil ca şi Keim s-a anunţat pe sine ca susţinător al acestui punct de vedere. Strauss a văzut, totuşi, cu ochi mult mai înseninaţi, declarând într-adevăr faptul învierii lui Hristos ca fiind „centrul centrului, inima reală a Creştinismului”, pe care stă sau cade adevărul său. Faţă de acestea, totuşi, un gânditor mai bătrân şi mai profund decât Strauss a mărturisit din abundenţă cu mult timp în urmă. Scepticul modern nu face nimic decât să repete cuvintele apostolului Pavel. Dar scepticul modern trebuie să fie debarasat de învierea lui Hristos. Acesta a recunoscut necesitatea şi şi-a aplecat toate energiile în strădanie.

Însă urmaşii Salvatorului au recunoscut şi ei suprema importanţă a acestui fapt; şi înregistrările Creştinismului conţin o masă de dovadă pentru aceasta, de o varietate atât de convingătoare şi putere convingătoare încât dilema faimosului Hume1 se dă îndărăt pe capul său. Este mult mai imposibil că legile mărturiei ar trebui să fie pe departe puse separat, încât o astfel de mărturie să fie greşită, decât ca legile naturii să fie puse separat şi ca un om să învie din morţi. Însăşi oponenţii revelaţiei fiind ei înşişi martori, mărturia cărţilor istorice ale Noului Testament dacă mărturia martorilor oculari este suficient de amplă pentru a stabili aceasta, pentru ei, un fapt absolut de zdrobitor. Este admis aproape universal faptul că Evangheliile conţin mărturie pentru învierea lui Hristos, care, dacă stă pe picioare, dovedeşte faptul; şi dacă Hristos a înviat din morţi, tot motivul şi toată posibilitatea negării oricărui fapt supranatural al Creştinismului este înlăturat pentru totdeauna.

De sigur, a devenit necesar, dar, pentru aceia care neagă o origine supranaturală a Creştinismului pentru a pune sub acuzare credibilitatea acestor martori. Este admis faptul că dacă relatarea Evangheliei ar fi într-adevăr mărturia martorilor oculari, atunci Hristos a înviat din morţi, însă este imediat adăugat faptul că Evangheliile sunt compoziţii târzii care au venit la lumină în al doilea secol – încât ele reprezintă, nu mărturia unor martori oculari, ci sălbaticele vise ale unei fantezii mitologice sau invenţiile mai primitive ale unui fals lipsit de scrupule; şi din aceasta, prin urmare, ei sunt nevrednici de creditare şi martori fără valoare faţă de fapt. Astfel, este proclamat, acest caz pretins al învierii din morţi a lui Isus că este dezgolit de toată mărturia pretinsă a martorilor; şi toată discuţia despre întrebarea dacă acesta ar fi sau nu un fapt este pentru totdeauna pus deoparte – singura întrebare rămânând aceea care se preocupă cu originea şi propagarea acestui crez fanatic.

În această poziţie îl găsim pe sceptic îngrădit – o poziţie puternică asigurată şi aleasă cu îndemânare desăvârşită. Aceasta însă nu este de neînvins. Există cel puţin două cursuri deschise pentru noi în atacarea acesteia. Am putea ori să înfuriem lucrările sau, prin a întoarce flancurile ei, să ne aducem armele noastre pentru a sta împotriva lor din spate. Autenticitatea Evangheliilor noastre este negată – noi ori am putea nega autenticitatea lor şi astfel şi caracterul mărturiei pe care îl conţin, sau am putea să renunţăm la întrebarea cărţilor atacate şi, să le folosim doar pe acelea care scepticii le declară a fi recunoscute drept autentice, şi să dovedim din ele că învierea lui Hristos a avut de fapt loc2.

Primul curs, fiind cel mai direct, este de obicei cel adoptat. Aici bătălia este intensă, însă subiectul ei nu este de îndoit. În mod intern, acele cărţi se dovedesc ele însele a fi autentice. Ele nu numai că proclamă o învăţătură absolut de originală şi evident de divină, ci ele au prezentat o biografie lumii pe care nici un om sau grupare de oameni nu ar putea să o născocească. Nici un mitolog nu ar fi putut inventa o Personalitate divino-umană – desemnând proporţiile exacte în care divinitatea şi umanitatea sa să fie arătate în viaţa sa, şi apoi să dramatizeze acest caracter printr-un curs aşa de lung de învăţătură şi acţiune fără nici o singură contradicţie sau inconsistenţă. Simplii ţărani au reuşit într-o sarcină în care o grupare de filozofi ar fi eşuat în mod sigur fără de speranţă, ceea ce poate fi justificat doar pe ipoteza că ei eu detaliat în mod simplu faptele actuale.

Din nou, sunt multe coincidenţe evident de neintenţionate în puncte minuţioase care trebuiesc observate între cartea Faptele Apostolilor şi acele epistole ale lui Pavel acceptate ca autentice, care dovedesc dincolo de orice îndoială că această carte este istorie autentică. Autenticitatea Faptelor este susţinută de cea a Evangheliei după Luca, şi mărturia acestor două întemeiază Învierea.

Dar pe lângă evidenţa internă, evidenţa externă pentru autenticitatea cărţilor istorice ale Noului Testament este incontestabilă. Succesorii imediaţi ai apostolilor le-au înzestrat pe acestea şi le-au stimat ca documente autoritare ale religiei lor unul din scriitorii acestei ere (pus de Hingenfield în secolul întâi) îl citează pe Matei ca Scriptură: un altul pune în mod explicit cartea Faptele Apostolilor printre „Cărţile Sfinte”, o colecţie ce conţine  termenii comuni ai Vechiului Testament şi cel puţin o parte largă a Noului: toţi citează aceste cărţi istorice cu respect şi reverenţă. Nu există nici un fundament extern, istoric şi nici un loc nu este lăsat pentru negarea autenticităţii Evangheliilor şi a Faptelor; şi de aici, nu rămâne nici un loc pentru negarea faptului Învierii. Rezultatul unui conflict de la mijlocul secolului în această linie de atât a rezultat în justificarea triumfătoare a credibilităţii înregistrărilor creştine.

Nu ne propunem, totuşi, să luptăm în această privinţă din nou acum. Al doilea din cursurile de mai sus au fost mai puţin adoptate în mod comun, însă duce le rezultate egal de satisfăcătoare. A expune aceasta este obiectul nostru prezent. Cele mai extreme şcoli ale scepticismului admit faptul că Apocalipsa este de Sf. Ioan; şi că Romani, 1 şi 2 Corinteni, şi Galateni sunt scrisori autentice ale Sf. Pavel3. Mulţi lideri ai gândirii anti-creştine admit şi alte epistole; dar doresc să ne limităm la cea mai îngustă bază. Sarcina noastră prezentă, prin urmare, este, renunţând la toată referinţa la cărţile disputate, să arătăm că mărturia acestor scrieri mărturisite ca autentice ale apostolilor este destulă pentru a întemeia faptul Învierii. Suntem chiar gată să ne asumăm o cale şi mai îngustă. Apocalipsa este admisă că a fost scrisă de un martor ocular al morţii lui Hristos şi al tranzacţiilor ulterioare; şi cartea Apocalipsa atestă învierea lui Hristos. În ea el este descris ca Cel care a fost mort şi care a venit la viaţă (2:8), şi ca primul născut dintre cei morţi (1:5). Prin urmare, aici este admis unul că a fost un martor ocular care atestă Învierea. De dragul simplificării argumentului nostru, totuşi, vom omite mărturia Apocalipsei şi să ne întrebăm dacă ceea ce mărturisesc cele patru epistole confirmate ale lui Pavel – Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni – sunt în acord cu faptul că Hristos a înviat din morţi.

Este clar la prima privire a acestor epistole că ele au foarte multe de zis despre Înviere. Sarcina noastră este să extragem valoarea esenţială a acestor referinţe.

Am nota, dar, în primul rând, că Pavel revendică a fi el însuşi un martor ocular al unui Hristos înviat. După ce afirmă ca un fapt că Hristos a înviat din morţi şi enumeră variatele sale apariţii la urmaşii săi, el adaugă: „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8). Şi din nou, el îşi bazează apostolia sa pe această vedere spunând (1 Corinteni 9:1), „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?” „Vederea” lui a Domnului Isus a fost, prin urmare, de un aşa fel încât ea a constituit o chemare la apostolie. Aceasta nu a fost, deci, o simplă vedere a lui Isus înaintea crucificării lui: aşa cum este dovedit din faptul că după toate apariţiile pe care le-a binevoit el după învierea sa către urmaşii săi, că Pavel l-a văzut (1 Corinteni 15:8). Rămâne adevărat, atunci, că Pavel revendică a fi un martor ocular al faptului că Hristos a înviat. Nu este de ajuns să spunem că Pavel revendică să fi avut doar o „teofanie” cum şi era – o „vedere” a duhului viu al lui Hristos, care nu ar implica învierea trupului său. Aşa cum a indicat cu mult timp în urmă Bevschlag, că întregul argument din 1 Corinteni 15  fiind desemnat să însemne o dovadă a învierii trupeşti pentru credincioşi de la învierea lui Hristos, are necesită ideea ca Pavel, ca şi ceilalţi martori aduşi ca dovadă, să fi văzut pe Hristos în trup. Nici nu este dificil să determinăm când revendică Pavel că l-a văzut pe Hristos: aceasta este admis de tot ceea ce a fost această „vedere” care a produs conversia lui şi l-a chemat la apostolie. Conform cu Galateni 1:19 ambele chemări erau simultane.

Trasând astfel conversia sa şi bazând apostolia lui pe învierea lui Hristos, nu este ciudat faptul că Pavel nu a putut să-şi menţină epistolele sale de la a fi zburlite cu însemne ale intensei cale convingeri a faptului Învierii. Comparaţi de exemplu Romani 1:4; 4:24, 25; 5:10; 6:4, 5, 8-11, 13; 7:4; 8:11, 34; 10:7,9; 15:9. Nu putem dar nega fără ridiculizare faptul că Pavel era pe deplin convins că el l-a văzut pe Isus cel înviat, şi însăşi scepticii se simt forţaţi să admită acest fapt.

Ce să facem dar cu această revendicare a lui Pavel de a fi un martor ocular? Să declarăm „vederea” sa că nu a fost una reală, ci o viziune înşelătoare? Pavel s-a gândit la aceasta în întregime şi ca o vedere. Însă ni se spune că lui Pavel i s-a dat să aibă viziuni – că el era de fapt din acel temperament spiritual entuziast – ca Francis de Assisi de exemplu – care nu distinge între ideile obiective vi şi faptele externe. Dar în timp ce trebuie admis faptul că Pavel a văzut viziuni, tot criticismul sobru trebuie să nege în întregime că el era un vizionar. Renunţând la faptul că chiar şi viziunile lui Pavel erau comunicate în mod exterior lui şi nu erau proiecţii ale unei imaginaţii bolnave, precum şi toată discuţia generală a elementelor caracterului lui Pavel, această ipoteză vizionară este zdrobită de simplul fapt că Pavel ştia diferenţa dintre „vederea” sa a lui Isus şi viziunile sale, şi enunţă distincţia dintre ele în mod tăios. Această „vedere” a fost, aşa cum el însuşi ne spune, ultima dintre ele; şi singura viziune prin care principiile oponenţilor noştri pot fi atribuite lui, acea înregistrată în 2 Corinteni 12 este descrisă de Pavel într-o asemenea manieră încât să facă contrastul foarte puternic dintre confidenţa sa în această „vedere” şi incertitudinea sa faţă de ceea ce i s-a întâmplat atunci. De sigur, nu se poate face nici un apel corespunzător faţă de istoria „falsă” a Faptele Apostolilor; dar, dacă se încearcă, este suficient să spunem că conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel l-a văzut pe Isus după această vedre a 1 Corinteni 15; dar că aceasta era într-o transă (Fapte 22:18 şu), şi în ciuda acesteia vederea din 1 Corinteni 15 era „ultima” dată când a fost văzut Isus. Cu alte cuvinte, Pavel atrage încă o dată o distincţie strictă între „viziunile” şi această „vedere” a sa.

Este instructiv să notăm metodele prin care se încearcă să se facă această ipoteză vizionară mai credibilă. O imagine grafică este trasată de Baur, Strauss şi Renan, despre condiţia psihologică şi fizică Sf. Pavel. El a fost atins de statornicia creştinilor; a fost adânc mişcat de grandoarea morţii lui Ştefan; a început să se îndoiască de faptul dacă învierea lui Hristos nu cumva a avut de fapt loc; şi, bolnav în trup şi distras în minte, lovit de fulgerul unei furtuni, a fost îngenuncheat în calea lui spre Damasc şi a văzut în delirul său – o viziune groaznică imaginată de sine. Ar fi uşor de arătat că punctele principale ale acestei imagini sunt contrazise de Pavel: el nu cunoaşte nimic despre distragerea minţii sau de îndoielile deschise înaintea venirii catastrofei (cf. Galateni 1:13 şu). Ar fi din nou uşor să arătăm că, pe câte era aceasta de strălucită, această imagine eşuează în a relata faptele, notabilă pentru imensa schimbare morală (recunoscută de însăşi Pavel) prin care el a fost transformat de la cel mai setos de sânge dintre fanatici în cel mai gingaş dintre sfinţi. Dar ar fi suficient pentru scopul nostru prezent că nu numai ceea ce îl lasă a fi plauzibil este legătura sa cu anumite fapte înregistrate în istoria „de necrezut”, Faptele Apostolilor. Descoperim noi înşine, dar, în această dilemă că dacă Faptele Apostolilor nu ar fi istorie adevărată, atunci aceste fapte nu ar fi folosite aşa; dacă Faptele Apostolilor ar fi într-adevăr istorie, atunci conversia lui Pavel a şi avut loc; şi din nou, dacă Fapte este adevărată, atunci şi Evanghelia după Luca este; şi Fapte şi Luca sunt destule pentru a autentifica învierea lui Hristos. În oricare caz, cauza noastră este câştigată.

În ceea ce priveşte această întreagă schemă vizionară mai avem încă o remarcă de făcut: este de notat că şi dacă ar fi mai plauzibilă decât este, aceasta tot nu ar mai fi vrednică de o consideraţie ulterioară. Căci Pavel credea în faptul învierii lui Hristos nu pentru că l-a văzut el pe Domnul, ci şi din mărturia altora. Noi am fi notat, astfel, în al doilea loc faptul că Pavel ne introduce pe alţi martori oculari ai învierii lui Hristos. El şi-a bazat evanghelia sa pe acest fapt; şi în Galateni 2:6 şu, el ne spune că evanghelia sa era aceeaşi ca cea predicată de Petru, Iacov şi Ioan. Cei trei credeau cu aceeaşi intensitate că Hristos a înviat din morţi. Am văzut deja că această mărturie în ceea ce-l priveşte cel puţin pe Ioan, este sprijinită de ceea ce el însuşi a scris în Apocalipsa. În consistenţă cu deducţia, din nou, Pavel declară în mod explicit în 1 Corinteni 15:3 şu, că Hristos cel înviat a fost văzut nu doar de el ci şi de Chifa, Iacov, şi de toţi apostolii; şi aceasta de mai multe ori. Ba mai mult: el declară că el a fost văzut de peste cinci sute de fraţi odată, majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris această scrisoare, şi a căror mărturie o invocă el. Aici, Pavel ne prezintă un nor de martori.

În respect faţă de ei următoarele fapte sunt demne de remarcat. Aceşti martori au fost numeroşi; erau cel puţin cinci sute. Ei nu erau o simplă gloată necunoscută: cunoaştem ceva de unii dintre ei şi îi cunoaştem drept oameni practici. Majoritatea dintre ei erau încă în viaţă când Pavel a scris şi el putea face apel la ei pentru a aduce mărturie pentru corinteni.

Rezultatul este că tot ceea ce este notat în 1 Corinteni este echivalent cu mărturia lor individuală. Pavel este crezut a fi un scriitor sobru şi demn de încredere; epistola aceasta se admite a fi autentică a lui; şi el în acest document contemporan provoacă un apel faţă de martorii oculari în viaţă. El nu ar fi făcut acest apel confident dacă aceşti oameni nu ar fi profesat, în mod sobru şi cinstit, că l-au văzut pe Hristos. Avem, dar, nu numai pe Pavel revendicându-se a fi un martor ocular al Învierii, ci un număr mare de oameni, peste două sute şi cincizeci care erau cunoscuţi a fi încă în viaţă când a scris el. Nu trebuie să dăm socoteală pentru revendicarea unui om care l-a văzut pe Isus viu după ce a murit acesta, ci pentru aceeaşi revendicare adusă de o mulţime. Ne va fi oare de vreun folos argumentarea cuiva că Pavel avea uneori viziuni? Şi încă mai este un punct vrednic de a fi remarcat. Martorii la care se face apel aici sunt ucenicii şi apostolii originali ai Domnului. Din aceasta rezultă două lucruri: unu, ucenicii originali au crezut că l-au văzut pe Domnul înviat; şi al doilea, ei revendică faptul că l-au văzut în a treia zi după îngroparea lui (1 Corinteni 15:4). Aceasta, conform cu Pavel, este un fapt sigur.

Notaţi apoi în al treilea rând că această mărturie (aşa cum a fost deja arătată) nu era doar absolut de convingătoare pentru apostolul Pavel, ci era aşa şi faţă de întregul trup de creştini. Pavel nu numai că şi-a bazat adevărul întregului Creştinism pe adevărul acestei mărturii, şi şi-a bazat conversia lui pe aceasta, ci şi toţi creştinii. El nu putea conta pe toţi cititorii săi că sunt la fel de ferm convinşi de acest fapt aşa cum era el. Către corinteni, galateni, romani – aceasta este dogma Creştinismului. Când Pavel doreşte să-şi dovedească apostolia sa corintenilor sau galatenilor lui nu îi este teamă să o bazeze pe faptul astfel admis al învierii lui Hristos (1 Corinteni 9:1; Galateni 1:1): când el vrea să facă justificarea noastră să pară sigură pentru romani, el face apel la învierea lui Hristos în dovedirea ei (Romani 4:24, 25). Acestea sunt doar specimene ale practicii lui. Atât aluziile propuse cât şi cele incidentale sunt făcute faţă de Înviere în toate aceste patru epistole în minţile cititorilor lui. Ori de câte ori el le scrie corintenilor, galatenilor sau romanilor, aceasta este la fel de adevărată. Luaţi în considerare forţa acestui lucru. În unele din aceste biserici, trebuie să ne reamintim, erau disensiuni, diviziuni, partide îmbrăcate într-o ostilitate amară împotriva unii altora, partide cu negare insolentă a apostoliei, sau care renunţau la conducerea lui Pavel. Cu toate acestea toate partidele credeau în învierea lui Hristos: Pavel poate face apel la toţi să accepte o doctrină bazată pe aceasta. Oponenţilor lui cei mai amari el le va dovedi apostolia lui prin a revendica că l-a văzut pe Domnul cel înviat. Este clar, deci, că învierea lui Hristos era considerată în zilele lui Pavel drept o doctrină primordială, universală şi esenţială pentru Creştinism.

Din nou, unii din cititorii lui Pavel au fost departe de a fi simplii creduli. Era o partidă în biserica din Corint, de exemplu, care, cu toate instinctele criticismului filozofic modern, revendica dreptul de a încerca pe baza raţiunii doctrinele supuse acceptării lor. Ei nu puteau accepta o astfel de absurditate cum era învierea trupurilor acelora care au adormit în Domnul: „Dacă morţii învie, cu ce trup vor învia ei?” era doar un argument din cercetările lor. Aceeaşi clasă de dificultăţi în privinţa învierii oamenilor, cum ar începe în vremurile moderne în cercetările oamenilor de ştiinţă, era în mod evident înaintea minţilor lor. Cu toate acestea ei credeau ferm în învierea lui Hristos. Când Pavel vrea să se argumenteze cu ei în privinţa învierii lor, el îşi bazează argumentul său pe fundamentul comun al învierii lui Hristos. Este clar, deci, că credulii nesocotiţi nu vor justifica acceptarea universală a acestei doctrine: oameni capabili şi mai mult decât doritori să aplice testele critice faţă de evidenţă erau credincioşi fermi în aceasta.

Şi totuşi, una dintre aceste scrisori este adresată unei biserici cu care Pavel nu avea nici o legătură personală. Aceasta nu a fost fondată de el; nu a fost vizitată niciodată de el; nu i s-a adresat înainte acesteia. Erau aceia din ea care erau opuşi faţă de cele mai dragi învăţături ale lui: erau în ea acei umili urmaşi ai lui Hristos în timp ce el se tot înfuria împotriva Bisericii lui. Totuşi, cu toţii credeau ferm aşa ca el în învierea lui Hristos. El le putea dovedi doctrinele sale cel mai bine prin a se baza pe această credinţă comună. Este clar, deci, că această doctrină nu a fost de o creştere târzie din cadrul Bisericii, şi nici nu îşi avea originea în Pavel. Aceasta a fost întotdeauna crezul universal al Bisericii: oamenii nu credeau aceasta deoarece Pavel a predicat-o, ci ei şi Pavel o credeau datorită caracterului convingător al evidenţei. Când a avut o credinţă, atât de universal acceptată ca parte a Creştinătăţii aborigene în anul 58 d. Hr., o oportunitate de a creşte spre fiinţă? Şi dacă a crescut, cum rămâne cu mărturia acelora peste două sute cincizeci care încă erau martori în viaţă faţă de acest fapt?

Aici ne-am putea opri de drept ca să adunăm rezultatele. Aceasta se pare a fi indiscutabil de evident din aceste patru epistole ale lui Pavel: Primul, Învierea lui Hristos era crezută în mod universal în Biserica Creştină atunci când aceste epistole au fost scrise: fie că existau partide pe acolo, oricât de aproape ar fi fost, totuşi ei nu tăiau prin această dogmă. Al doilea, Că urmaşii originali ai lui Hristos, incluzând apostolii săi, au revendicat a fi martori oculari ai faptului învierii sale; şi prin urmare, de la început (a treia zi) întreaga Biserică a fost convinsă de adevărul ei. peste 250 din aceşti martori erau în viaţă atunci când a scris Pavel. Al treilea, Că Biserica credea în mod universal că îşi datora viaţa ei, precum şi continua sa existenţă şi creştere, fermei sale credinţe în această dogmă. Pentru ceea ce trebuie justificat este: 1. Nu pentru crezul unui om că el l-ar fi văzut pe Domnul, ci a câtorva peste 500. 2. Nu pentru convingerea unei partide, şi aceasta după un anumit timp, că Domnul a înviat, ci crezul universal şi imediat al întregii Biserici. 3. Efectul acestei credinţe în schimbarea absolută a caracterelor şi umplerea cu entuziasm a primilor săi posesori. Şi 4. Puterea lor de propagare a credinţei lor, în clădirea pe această dogmă stranie o comuniune largă şi rapid de crescătoare, toţi devotaţi faţă de aceasta ca fiind elementul prim şi de bază al credinţei lor.

Există doar trei teorii care pot fi afirmate pentru a da socoteală pentru aceste fapte. Ori ucenicii originali ai lui Hristos au fost înşelaţi şi şi-au inventat în mod intenţionat povestea Învierii, sau ei erau amar de înşelaţi; sau că Învierea a fost un fapt.

1.Prima dintre aceste teorii, pe cât de veche este ea (Matei 28:11 şu), se admite acum pe toate părţile că este ridicolă. Strauss şi Volkmar, de exemplu, o dispreţuiesc ca o explicaţie imposibilă. Noi o vom trece cu privirea în câteva cuvinte. Trupul mort al lui Hristos stând în mormântul său gata să fie produs de evrei în oricare moment, din sine distruge această teorie. Căci trebuie să ne amintim faptul că crezul în înviere datează din ziua a treia. Ori, dacă trupul nu mai este în mormânt, unde era acesta? Trebuie ori să fi fost luat de duşmanii săi, în care caz aceasta ar fi produs o respingere a Învierii; sau să fie furat de însăşi ucenici. Noi suntem tăcuţi faţă de aceste două ipoteze, căci doar o posibilă a treia (că trupul nu ar fi fost niciodată îngropat ci aruncat peste o grămadă de gunoi) este în afara discuţiei, martorii oculari mărturisind în mod expres, conform cu Pavel, că acesta a fost îngropat (1 Corinteni 15:4 şu….). Nimeni nu se va ridiculiza pe sine în aşa fel în această eră încât să se lupte cu faptul că ucenicii au furat trupul. Aceasta nu numai că este sigur că ei nu puteau să-şi asume curajul să facă această încercare, dar însăşi ideea Creştinismului de datorare a vieţii sale unui asemenea act este mai rău decât absurd. Imaginativă, dacă ar putea cineva, această bandă de ucenici deprimaţi adunaţi şi complotând cu calm de a cuceri lumea pentru ei înşişi prin a proclama ceea ce trebuia să fie văzut pentru a fi promisiunea absurdă a vieţii veşnice prin Unul care a murit – a murit şi nu a mai înviat. Imaginează-ţi apoi să descoperi pe falsul lor un sistem de un adevăr cel mai minunat – pe acest act de răpire a unui sistem al celor mai perfecte morale. Îţi poţi imagina că trupul este furat şi adus în mijlocul lor – care credeau că pot fi înflăcăraţi spre strădania nobilă prin vederea acestuia? „Ne-am putea imagina un spectacol mult mai înspăimântător?” exclamă Dr. Nott, „decât acela al unui Hristos mort furat din cavoul său şi încercuit de deznădăjduiţii urmaşi pustiiţi după cer? Şi că aici, gândeşti tu, în camera cadaverică… în această bântuială de păcat, de falsitate, de mizerie, şi de putrefacţie, că sistemul transcendent şi nemuritor al credinţei şi moralelor creştine au fost adoptate? A fost acesta furat, deformat, cadavru lipsit de viaţă singurul punct de adunare al creştinilor? A fost oare la vederea acestuia care… a fortificat, şi a umplut cu cel mai îndrăzneţ curaj, cele mai lipsite de moarte speranţe, întregul trup al ucenicilor?” Bine au declarat oponenţii noştri această absurdă presupunere. Hristos a înviat din morţi, altfel ucenicii săi erau un grup de oameni îngrozitor de înşelaţi.

2.Atunci, va întâmpina a doua teorie cazul? Este oare faptul admis că urmaşii timpurii ai lui Hristos au fost cu toţii convinşi că el a înviat din morţi, adecvat fiind explicat de presupunerea că ei erau victimele unei amăgiri? Trebuie să ne amintim că mărturia martorilor oculari declară că Hristos a înviat a treia zi; şi avem astfel să justificăm credinţa imediată. Dar, atunci, este trupul mort al lui Isus stand în mormânt! Cum s-ar putea ca întreaga grupare a acelor oameni să fie aşa de înşelaţi într-o chestiune aşa de importantă cu mijloacele testării adevărului ei la îndemâna lor? De aici, este admis în mod comun că mormântul era gol. Însăşi Strauss recurge la ipoteza părerii de rău că apariţia Hristosului înviat a fost în toată Galileea, şi că înainte ca ce 40 de zile care au intervenit înainte ca ucenicii să se reîntoarcă la Ierusalim să treacă, locul mormântului (sau movila) a fost în întregime uitată atât de prieteni cât şi de duşmani. Însă există acea mărturie inatacabilă a martorilor oculari că apariţiile au început în ziua a treia: şi faptul egal de asigurat (Romani 6:4; 1 Corinteni 15:4), că trupul a fost aruncat pe o movilă dar că acesta era un mormânt veritabil. Aşa că mormântul gol încă ne mai priveşte. Dacă Hristos nu a înviat, cum se face că mormântul este gol? Aici este dificultatea de vârf pe care toată ingenuitatea întregii şcoli critice moderne nu a putut să o explice. A fost acesta golit de proprii urmaşi ai lui Hristos? Aceasta are fi fost o impostură, şi scepticii dispreţuiesc un astfel de mijloc: ba mai mult, ipoteza că apostolii au fost impostorii a fost deja lăsată deoparte (în paragraful anterior). A fost atunci golit acesta de duşmanii săi? Cât de curând ar fi fost produs trupul, atunci, pentru a confrunta şi a confunda o erezie atât de repede crescând! Sau dacă aceasta nu era posibil, cât de curând ar fi fost adusă înainte dovada copleşitoare a mutării trupului! Atunci cum a fost golit mormântul? Să spunem că Isus nu a fost chiar mort, şi că a reveni din leşin, el însuşi s-a furişat din mormânt? Aceasta era ipoteza lui Schleiermacher. Aceasta nu numai că este în directă contradicţie cu mărturia martorilor oculari (1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:15; Romani 15:9, etc.), care este explicit că Hristos a murit; dar aceasta a fost simţită de toţi liderii gândirii sceptice pentru a fi inadecvată ca explicaţie. Strauss însuşi şi-a spus judecata asupra acesteia. Aceasta nu numai că pune o pată ruşinoasă pe caracterul moral al Domnului nostru, ci este în sine plin cu absurditate. „Ar fi fost imposibil astfel să se greşească un om rănit, murind din epuizare, pentru Mesia aşteptărilor evreilor, sau ca mai apoi să se amplifice aceasta într-o înviere din morţi”. Un muribund în ascunziş, centrul vieţii creştine! Aceasta umple entuziasmul şi curajul din ciuda morţii a fondatorilor Bisericii! Pe lângă toate, ipoteza îi face pe apostoli ori ticăloşi ori nebuni, nici una nefiind, după cum admit scepticii, adevăr posibil. De aici, ei înşişi se unesc cu noi în a respinge ca deplin de absurd acest vis al lui Schleiermacher. Încă o dată, deci, cum am putea justifica mormântul gol? Noi nu riscăm nimic în a afirma că acest singur fapt este distructiv faţă de toate teoriile învierii lui Hristos care au fost începute în efortul nervos de a se scăpa de realitatea sa. Acel mormânt gol este destul de ajuns pentru a se putea fonda Creştinismul pe el.

Dar să presupunem pentru un moment, că am asuma imposibilul, şi să permitem lui Strauss că locul mormântului era deja pierdut. Atunci ce? Ucenicii erau deja convinşi că Hristos a înviat. Cum să justificăm această convingere invincibilă? Singurul mijloc posibil este către ipoteza uzată a viziunii. Renan trasează o imagine frumoasă a Mariei Magdalena în dragostea şi durerea ei imaginând-o că ea era îndurerată după Domnul; şi una nu chiar atât de frumoasă a credulilor ticăloşi şi idioţi dintre ucenici care au crezut-o, şi apoi, pentru că au crezut-o, şi-au imaginat că ei înşişi l-au văzut pe el. Se poate dar ca această pictură a ceea ce a fost să stea pentru testul faptelor? Mormântul ne priveşte din nou în faţă: dacă trupul încă mai era în el, nu mai era loc pentru nici o viziune sau că era în afara acestora; dacă nu era în el, cum de a ieşit atunci?

Prin a enunţa acest argument final de premisă, însăşi teoria nu poate sta în picioare. 1. Nu a fost nici o aşteptare a unei învieri, şi de aici nu e nici o bază pentru viziuni. Cam atât mergem până acum. Dacă am fi putut apela la Evanghelii am fi putut merge mai departe şi am arăta că ucenicii şi-au pierdut inima şi „imaginaţia lor era pe departe de la a crea prezenţa sensibilă a lui Isus, încât ei nu l-au mai recunoscut din prima”. Renan câştigă toate faptele pe care îşi fondează teoria sa din Evanghelii: fie ca şi el să fie respins din aceleaşi înregistrări. Cum se poate ca mintea lui Maria Magdalena să fi creat viziunea lui Isus când ea nu l-a recunoscut ca Isus atunci când el a apărut? 2. Nu era nici un timp pentru a se crede în Înviere ca ea să crească în mod mitic. Bine stabilita ziua a treia ne întâmpină aici. Şi în cadrul a 40 de zile întreaga comunitate creştină, peste 500 în număr, nu numai că au crezut ferm în Înviere, ci au crezut, fiecare dintre ei, că au văzut pe Domnul. Trebuie să justificăm aceasta. 3. Aceştia 500 sunt prea mulţi vizionari spre a fi creaţi. Era oare toată Palestina locuită de Francişi de Assisi? Ceea ce poate fi declarat despre Pavel sau Maria îşi pierde toată verosimilitatea când este declarat de toţi contemporanii lor. Şi astfel nu putem decât să concludem că toate încercările de a explica credinţa urmaşilor timpurii ai lui Hristos în înviere ca o amăgire, cade în totalitate. Dacă aceasta nu era fondată pe fraudă şi amăgire, atunci nu era oare fondată pe fapt? Se pare că nu este nici o altă alternativă: martorii oculari mărturisesc din abundenţă faţă de fapt; dacă ei nu erau nici înşelători şi nici înşelaţi, atunci Hristos a înviat din morţi.

Nu trebuie să ne imaginăm, totuşi, că aceasta este toată dovada pe care o avem despre acest mare fapt. Am lucrat foarte inadecvat la o singură venă. Există un alt curs foarte convingător de argumentare care ar putea fi bazat pe rezultatele învierii lui Hristos – în transformarea acelora care au crezut aceasta – în fondarea unui Biserici. Şi apoi, deci, există şi cealaltă formă de argument deja arătată care constă în sarcina nu prea dificilă de justificare a autorităţii Evangheliilor şi a Faptelor Apostolilor, sau a relatării incluse în ele. Luând toate liniile de dovadă laolaltă, nu este deloc extravagant să afirmăm că nici un fapt din istoria lumii este atât de autentificat cât este faptul învierii lui Hristos. Şi aceasta fiind întemeiat, toată creştinătatea este întemeiată şi ea. Elementul ei supranatural este justificat de originea sa supranaturală dovedită. Apoi, credinţa noastră nu este în zadar, şi noi nu mai suntem în păcatele noastre. Lumea a fost răscumpărată pentru Dumnezeul nostru, şi toată firea poate vedea mântuirea lui. Atunci şi Cel Atotînţelept şi Atotiubitor şi-a justificat dragostea sa pentru totdeauna. Apoi, cântecul suprem al cerului ar putea fi corespunzător repetat pe pământ: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, şi bogăţiile, şi înţelepciunea, şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea”. Apoi, putem ştii că nimic nu ne separă de dragostea sa – că însăşi moartea a eşuat în încercarea ei; şi că aceasta este astfel oferită muritorilor pentru a exprima în triumf strigătul nemuritor: „Moartea a fost înghiţită de victorie!”

Note de subsol

Enquiry Concerning Human Understandings, sec. 10 (1894, p. 115f.)[Cercetare referitoare la priceperile umane] „Nici o mărturie nu este suficientă pentru a stabili un miracol, decât dacă mărturia de acest fel că falsitatea sa ar fi mult mai miraculoasă decât faţa pe care se încumetă să o stabilească”.

O încă a treia metodă de procedură ar fi să renunţăm la toate întrebările autenticităţii Evangheliilor şi să examinăm originea şi vrednicia tradiţiei duble şi triple întruchipată în cele trei Sinoptice sau oricare două dintre ele. S-ar ajunge astfel la rezultate satisfăcătoare.

Astfel de extremişti individuali ca şi Bruno Bauer, Pierson şi Loman nu trebuiesc să mai fie enunţaţi aici.

Ediţia electronică a acestui articol a fost scanată şi editată de Shane Rosenthal. Aceasta este în domeniul public şi poate fi copiată şi distribuită liber.

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Warfield.htm

Misiunea Betania Ana Gabriela Olaru mai.09.2009

download - Copie

Pagina Proiectului Betania este realizată de

Ana Gabriela Olaru

Coordonatoare Proiect Betania

Betania la BCB „Golgota”

..Pana la batranetea voastra,Eu voi fi acelasi,pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port,sa va sprijinesc si sa va mantuiesc(Isaia 46:4) 

Chiar daca au nadejdea vietii vesnice, spre finele vietii, batranii sunt coplesiti de amintirea pierderilor suferite in timp, coplesiti de frica, de vinovatie, sunt ingrijorati, se simt singuri uneori,marginalizati, imaginea de sine scade, se simt o povara ..  văduvi şi văduve, rămaşi singuri să parcurga ultima distanţă din drumul vieţii.

NOI, cu totii avem datoria sa preintampinam aceste sentimente de inutilitate si singuratate..avem datoria sfanta (Levitic 19:32) sa-i cinstim, sa le daruim din timpul nostru, sa apreciem “smaraldul din interio. Proiectul Betania are un impact deosebit asupra seniorilor. Speranta lor de viata a crescut, dorinta relationarii de asemenea, dorinta avida de cunoastere a problemelor cu care se confrunta si pe care nu le inteleg.

Sambata ,25 aprilie 2009, in Biserica Crestina Baptista Golgota, a avut loc a 25a intalnire Betania (incepand cu aprilie 2004).La aceasta intalnire au participat 69 de seniori, din patru biserici constantene. Seniorii au dat lauda Domnului prin cantare,poezie, indemnuri conform Bibliei;au simtit bucuria revederii cu cei dragi. Noutatea intalnirii a constat in slujirea unui grup de tineri :Claudiu N.,Cristina L.,Claudia M. si Luci G., au incantat seniorii prin cantul lor;Victor O., laptop, Fabian R (17 ani – cel mai tanar fotograf voluntar); la servirea  gustarii Andreea B.,Robert B.,Andra S., Ligiuta D.,impreuna trei surori voluntare ale Betaniei!

Ne-am bucurat de prezenta a trei pastori binecuvantati: fr.I. Daduica,C. Fechete, iar fratele pastor-gazda, Daniel Bâra, a avut un Cuvant de imbarbatare. 

Domnul sa binecuvinteze Lucrarea Sa, pe toti participantii intalnirii,dar  mai ales sa  intareasca pe seniorii imobilizati, cu dureri in trup si in suflet! 

Multumim Comitetului BCB Golgota, fr pastor Daniel Fodorean, fr diacon Marius Bacioiu, pentru ospitalitatea de acum cunoscuta!

Dumnezeu măsoară măreţia în funcţie de slujire, nu de statut; câţi oameni ai slujit, nu câti te-au slujit. Este important să ai o inimă de slujitor. Nu fii orb la nevoile celor din jur; singura cale de a-L sluji pe Dumnezeu este să-i slujesti pe cei pe care El îi iubeşte.

Caută azi lucrurile mărunte pe care nimeni nu doreşte să le facă, apoi fă-le ca şi cum ar fi extraordinare, pentru că Dumnezeu te priveşte!

sus

http://publicatia.voxdeibaptist.org/betania_mai09.htm

Omenirea se confrunta cu două crize: cea sanitară și criza economică. Când aceste două crize se vor termina, ne așteaptă o nouă criză, cea a datoriilor

download - Copie

de DP     HotNews.ro
Duminică, 9 august 2020, 20:10 Economie | Finanţe & Bănci

Claudiu Vuta
Foto: Arhiva personala

Claudiu Vuta
Datoria externă totală a României s-a majorat cu 5 miliarde euro, în prima jumătate a anului curent, atingând pragul de 110 miliarde EUR, potrivit datelor publicate de către Banca Naţională a României, scrie Claudiu Vuță pe project-e.ro. În 2012, nivelul datoriei externe era de 100,8 miliarde de euro, dar a scăzut până în 2015 la circa 90 de miliarde euro. Din acel an datoria se majorează, anual, însă a scăzut ca pondere în PIB. Dacă în 2009, PIB-ul României atingea nivelul de 130 miliarde euro, în 2019 acesta a depășit 225 de miliarde euro. Pentru 2020 proiecțiile indică o pondere a datoriei în PIB de peste 46% și un deficit bugetar de peste 9%, conform Standard&Poor’s.

În cursul anului 2020, cuantumul datoriilor țărilor la nivel global a atins suma de 260 trilioane de dolari, sau 326% din PIB-ul global.

Principalii responsabili pentru creșterea datoriei sunt guvernele țărilor dezvoltate. Guverne precum cele ale Statelor Unite, al Japoniei și cele din Europa, au făcut foarte puțin pentru a-și diminua datoriile în ultimii ani. Mai mult decât atât, criza coronavirusului a forțat băncile centrale să pompeze și mai multă lichiditate în sistem, pentru susținerea economiilor naționale.

Astfel, la nivel global, guvernele au intervenit, pentru a-și susține economiile și populația, prin pachete de stimulare ce au atins peste 7 trilioane de dolari. Răspunsul la pandemia coronavirusului este fără precedent, în istorie. Angajamentele guvernelor și băncilor centrale, până în prezent, așa cum am spus, depășesc 7 trilioane de dolari. Această sumă include cheltuielile guvernamentale, dar și reducerile de impozite, precum și banii emiși de către băncile centrale, pentru achiziția de active și obligațiuni.

Un exemplu elocvent este cel al SUA.

 În prezent, datoria Statelor Unite este de 26,6 trilioane de dolari, majorându-se cu aproape 4 trilioane de dolari, doar în cursul anului curent, ca urmare a pachetelor de stimulare. Cheltuielile au crescut, concomitent cu reducerea masivă a impozitelor, începând cu 2017 și au explodat în cursul anului curent. Pentru a avea o imagine clară în legătură cu cuantumul datoriei Statelor Unite, fiecărui plătitor de taxe american îi revine o sumă de 214.000 dolari.

Statele Unite, Europa, Japonia, China și India utilizează miliarde de dolari pentru cheltuieli guvernamentale, deoarece încearcă cu disperare să împiedice economia globală să se scufunde în recesiune.

China. În prezent datoria Republicii Populare Chineze se ridică la aproximativ 5,5 trilioane USD (cifră oficială), reprezentând echivalentul a aproximativ 42% din PIB. Standard & Poor’s Global Ratings a declarat că entitățile locale chineze ar putea datora, suplimentar, o sumă de 5,8 trilioane de dolari. Nivelul ridicat al datoriei Chinei este o problemă a statului asiatic, atrăgând atenția rapiditatea cu care aceasta crește.

Citește articolul integral pe project-e.ro.

N.Red: Claudiu Vuță este analist economic, membru al AAFBR (Asociația Analiștilor Financiar-Bancari din România). În prezent, urmează cursurile programului de excelență „Politici economice și ale pieței muncii” din cadrul Konrad Adenauer Stiftung. Claudiu publică articole economice, prezentând analize de profil în presa centrală de specialitate, Pentru activitatea jurnalistică din domeniul economic i-a fost decernat, la începutul lunii martie 2020, premiul CFA Society Romania Media Award

Subiectele zilei

Luni, 10 August 2020

Val de procese împotriva Ministerului Sănătății din Germania, pentru neplata a milioane de măști de protecție împotriva coronavirusului

În graba de a se remarca și de a contracara cu tărie răspândirea coronavirusului, Ministerul Sănătății german, condus de Jens Spahn (CDU), a comandat șase miliarde de măști de protecție
citeste tot articolul
Prezidențiale Belarus: Aleksandr Lukașenko câștigă un nou mandat cu 80% din voturi (exit-poll oficial)

Președintele în exercițiu al Belarusului, Aleksandr Lukașenko, a obținut 79,7% din voturi la alegerile prezidențiale desfășurate duminică în această, în timp ce candidata surpriză a
citeste tot articolul
Coronavirus în România: Au fost confirmate 1.145 de cazuri noi / Bilanțul total al deceselor a ajuns la 2.700

Autoritățile au raportat 1.145 de cazuri noi de coronavirus în România, bilanțul total al infecțiilor urcând la 61.786. Potrivit Grupului de Comunicare Strategică, de la ultima
citeste tot articolul
Coronavirus în lume: 100 de zile fără transmitere comunitară în Noua Zeelandă / SUA au depășit pragul de 5 milioane de cazuri

Noua Zeelandă a marcat 100 de zile fără transmitere comunitară a coronavirusului, dar cere populației să nu se relaxeze pentru a nu ajunge în situația Vietnamului sau Australiei, unde epidemia a
citeste tot articolul
Încă un transfer de la PSD la PNL: Primarul care l-a ”potolit” pe tănărul care l-a înfruntat pe Dragnea la un miting de anul trecut

Eduard Dziminschi, primarul PSD care l-a ”potolit” anul trecut pe tânărul care l-a înfruntat pe Dragnea în timpul unui discurs al acestuia, a trecut la PNL, potrivit
citeste tot articolul
Un sat din județul Olt a fost pus în carantină pentru 14 zile

Satul Greci, din comuna Schitu, județul Olt, a fost plasat sub carantină duminică, pentru 14 zile, cu posibilitatea prelungirii măsurii în funcție de evoluția Covid-19. În sat este
citeste tot articolul
Câteva zeci de persoane, în Piața Victoriei la aproape 2 ani de la protestele din 10 august / Participanții consideră că Dragnea, Dăncilă și Carmen Dan sunt vinovați de violențele de atunci

Câteva zeci de persoane s-au strâns, duminică, în Piața Victoriei, la aproape 2 ani de la protestele din 10 august. Participanții consideră că Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă și
citeste tot articolul
Omenirea se confrunta cu două crize: cea sanitară și criza economică. Când aceste două crize se vor termina, ne așteaptă o nouă criză, cea a datoriilor

Datoria externă totală a României s-a majorat cu 5 miliarde euro, în prima jumătate a anului curent, atingând pragul de 110 miliarde EUR, potrivit datelor publicate de către Banca
citeste tot articolul
Emi Pian s-a dus la Dumnezeu! „S-a pus lumea în genunchi”

E om Emi Pian. Emi Pian e om mare pentru Clanul Duduienilor, dar mai ales pentru românul de toată mâna. E un model printre modele. Pentru că Poliția, Procurorii, Nimeni nu i-a clintit
citeste tot articolul
Semmering – Cum au construit austriecii acum 165 de ani prima cale ferată montană adevărată

În 1854 s-a petrecut un eveniment extrem de important: a fost inaugurat în Austria unul dintre cele mai grele proiecte de inginerie de la acel moment: calea ferată Semmering, construită
citeste tot articolul
Medic, după ce o femeie însărcinată a murit infectată cu SARS-CoV-2: Sarcina este un factor de risc

Medicul Adrian Marinescu, de la Institutul Matei Balș, spune că gravidele au risc crescut de a face complicații grave dacă se infectează cu SARS-CoV-2, așa că femeile însărcinate trebuie să
citeste tot articolul
NASA renunță la poreclele ”dăunătoare” sau lipsite de tact pe care le-a dat unor obiecte cosmice. Care sunt primele două schimbări de nume

NASA a semnalat că se va alătura mișcării pentru justiție socială prin schimbarea denumirilor neoficiale, posibil discutabile, folosite de comunitatea științifică pentru planete, galaxii și nebuloase,
citeste tot articolul
Bill Gates donează 150 de milioane de dolari pentru obținerea unui vaccin anti-Covid ieftin

Bill Gates donează încă 150 de milioane de dolari pentru vaccinul anti-Covid. Suma va face ca viitorul vaccin să coste doar 3 dolari. Fundația lui Gates a cheltuit 4 miliarde de dolari pentru
citeste tot articolul
Tătaru, vizită inopinată la Vaslui după ce un ambulanțier și-a adus cu autospeciala, de pe litoral, fiica infectată cu coronavirus

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a efectuat, duminică, o vizită inopinată la Serviciul de Ambulanță Județean Vaslui, acolo unde este în derulare o anchetă disciplinară după ce un ambulanțier
citeste tot articolul
Laura Ștefan: Statul a pierdut controlul asupra crimei organizate. Sunt zone în care puterea e în mâna clanurilor mafiote

Expertul anticorupție Laura Ștefan a atras atenția, într-un interviu pentru Europa Liberă, că sunt zone în România în care „puterea statală a fost mutată în
citeste tot articolul
Miliarde de euro datorii față de clienții Lufthansa, 22.000 de disponibilizări. În tot acest timp, achizițiile de aeronave continuă nestingherite

Unul dintre cele mai afectate sectoare economice în vremea pandemiei este cel aviatic. Sute de mii de persoane care rezervaseră călătorii s-au trezit cu banii luați și cu promisiuni neonorate,
citeste tot articolul
Timiș: Un pacient bolnav de Covid-19 a bruscat o asistentă și amenințat că se aruncă pe geam. Deși este internat la ATI, el va pleca acasă ”pe semnătură”

Un pacient de 70 de ani cu Covid-19 a încercat să se arunce de la etajul I al spitalului din orașul Lugoj (Timiș) pentru că nu mai voia să stea internat, scrie Timiș Online.
citeste tot articolul
Hong Kong: lideri sancționați, nouă escaladare între Beijing și Washington

Este tot mai mare tensiunea între Washington și Beijing, după ce Statele Unite au adoptat sancțiuni contra unui număr de 11 lideri din Hong Kong, printre care șefa executivului, Carrie Lam.
citeste tot articolul
FOTO Cătălina Ponor a spus „Da!” – Cine este și cum arată cel care i-a furat inima

Cătălina Ponor (32 de ani), multiplă campioană la gimnastică, a făcut anunțul: se va căsători cu regizorul Bogdan Jianu, 50 de ani. Postarea Cătălinei de pe Instagram a făcut totul public: „Am
citeste tot articolul
?Champions League: CFR Cluj și-a aflat adversara din primul tur preliminar

CFR Cluj va evolua cu Floriana (Malta), în primul tur preliminar al Ligii Campionilor, s-a stabilit în urma tragerii la sorți care a avut loc, duminică, la Nyon, fără reprezentanți ai
citeste tot articolul

https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-24220978-omenirea-confrunta-doua-crize-cea-sanitara-criza-economica-cand-aceste-doua-crize-vor-termina-asteapta-noua-

Petrece câteva zile departe de canicula verii în Tabăra Brădățel

download - Copie

Tabăra Creștină Brădățel este deschisă în această perioadă pentru familii și iubitorii de munte. Bucură-te împreună cu familia ta de un sejur în condiții de siguranță și distanțare fizică. Vino să petreci câteva zile mai răcoroase, departe de căldura orașului, pentru relaxare, odihnă și drumeții.

Vă oferim: cazare în camere cu grup sanitar propriu, servirea mesei pe terasa taberei.

Ce puteti face: drumeții în munții Retezat, Poiana Pelegii, lacul Bucura, vârful Peleaga, vârful Retezat, etc

Obiective turistice în zonă: Sarmizegetusa Regia, Ulpia Traiana, Cetatea Colț, Rezervația de zimbrii de la Hațeg, Barajul Gura Apelor, Geoparcul dinozaurilor, etc

Alte posibilități de relaxare și distracție: o noapte cu hamacul, trasee de cățărat, plimbare cu bicicleta, etc.

Pentru informații și rezervări: inscrieri@bradatel.ro
0742461146 sau 0756164633

S-ar putea ca adulții să nu fie singurii „transportatori lungi” ai Covidului. Unii copii au încă simptome, luni după ce s-au îmbolnăvit

download - Copie

Actualizat 0855 GMT (1655 HKT) 10 august 2020

Dr. Gupta răspunde la întrebările Covid-19 pentru copii

Londra (CNN)Indiana Evans, în vârstă de paisprezece ani, este o dansatoare promițătoare din Hertfordshire, sudul Angliei, care făcea 16 ore de practică pe săptămână în vârful școlii, înainte de lovirea pandemiei coronavirusului.

Indiana s-a îmbolnăvit de o tuse la începutul lunii martie, a spus mama ei, Jane Evans. Deși nu avea alte simptome de coronavirus, părinții ei au ținut-o acasă timp de două săptămâni, în conformitate cu îndrumările guvernamentale.

Nu a fost niciodată suficient de bolnavă pentru a fi internată, a spus mama ei pentru CNN. Cu toate acestea, adolescentul – care plănuia să facă audiții pentru școli de dans prestigioase – abia acum poate gestiona o călătorie la supermarket.

La fel ca mulți alții care s-au îmbolnăvit în primele săptămâni ale pandemiei în Marea Britanie, Indiana nu a fost niciodată testată pentru coronavirus. Însă mama a spus că medicii au diagnosticat-o cu oboseală post-virală post-Covid.

Este unul dintre unii copii care par să sufere încă simptome legate de coronavirus luni după ce au început să se îmbolnăvească, potrivit relatărilor părinților.

Trump spune în mod fals că copiii sunt aproape imuni & # 39;  din Covid-19

Trump spune în mod fals că copiii sunt „aproape imuni” de la Covid-19 01:22

În timp ce conștientizarea crește treptat în ceea ce privește „Covidul lung” la adulți , rămâne mult necunoscut cu privire la impactul potențial pe termen lung la copii.

Părinții ai căror copii se confruntă cu simptome la fel de diverse precum oboseala, respirația, durerile toracice, diareea și „degetele de la picioare” Covid spun că există puține informații disponibile pentru a ajuta la îndrumarea recuperării lor – o situație cu atât mai îngrijorătoare, având în vedere revenirea iminentă la școală pentru multi.

În Statele Unite, președintele Donald Trump a solicitat redeschiderea școlilor, în ciuda îngrijorărilor cu privire la rata de transmitere a comunității în multe domenii. Și a fost cenzurat săptămâna aceasta pentru comentarii în timpul unui interviu „Fox & Friends” în care a susținut în mod fals că copiii sunt „aproape imuni” la virus.

În timp ce simptomele Covid-19 sunt în general mai ușoare la copii decât la adulți, cu o probabilitate mult mai mică ca acestea să necesite spitalizare, virusul poate prezenta încă un risc pentru sănătatea copiilor – punct subliniat de Dr. Anthony Fauci, directorul Institutul Național al Alergiilor și Bolilor Infecțioase din SUA (NIAID). Câțiva chiar au murit.

În plus, o mică parte din copii și adolescenți au fost spitalizați în SUA, Regatul Unit, Italia și în alte părți, cu o afecțiune rară cunoscută sub numele de sindrom inflamator multisistem la copii sau MIS-C , o posibilă complicație în urma infecțiilor cu Covid-19.

Sunt atât de multe necunoscute”

„Covidul la copii se încadrează într-adevăr în două categorii – infecția primară cu virusul pare a fi un eveniment în mare măsură benign la copii, cu excepția unor numere minuscule în care există o afecțiune preexistentă”, a declarat Athimalaipet Ramanan, profesor onorific de reumatologie pediatrică la Universitatea din Bristol din Anglia.

Dar ceea ce este o problemă la o mică minoritate de copii este sindromul hiperinflamator, unde se obișnuiește destul de bine și se internează”.

Ramanan a spus că nu a văzut încă cazuri de copii cu simptome aparent ușoare de durată de Covid. „Probabil că încep să se descurce prin sistemul de îngrijire primară”, a spus el. „Cred că vom ști mai multe despre acest lucru în lunile următoare.”

O provocare este că nu este încă clar cât de atribuibile sunt astfel de simptome coronavirusului, a spus el. Un alt lucru este că, deoarece copiii au fost foarte ușor afectați, ei nu au fost o prioritate pentru testare. „Va trebui să lucrăm pentru a stabili dacă acestea sunt descoperiri incidentale ale erei coronavirusului sau dacă acestea sunt legate de coronavirus”, a spus el.

Unii părinți au apelat la rețele online, cum ar fi Long Covid Support Group, în timp ce încearcă să înțeleagă o serie de simptome dezinvoltă care nu se potrivesc cu caracteristicile „tipice” ale bolii, dar continuă să-și facă probleme copiilor. CNN a vorbit telefonic cu părinții citați în această poveste după ce au luat contact prin astfel de rețele de asistență.

Indiana Evans este ilustrată în studioul de dans înainte de a se îmbolnăvi.

Indiana Evans este ilustrată în studioul de dans înainte de a se îmbolnăvi.

Indiana Evans este ilustrată acasă în mai 2020.

Indiana Evans este ilustrată acasă în mai 2020.

Indiana a părut mai bine după o săptămână – dar 10 zile mai târziu, a început să se simtă epuizată, a spus mama ei. La început, adolescenta a încercat să țină pasul cu munca școlară și practicarea dansului online, dar simptomele ei păreau să se înrăutățească după ce a făcut orice exercițiu.

În următoarele zile, Indiana a început să sufere migrene și să vadă lumini intermitente. „Fața ei s-a umflat în sus, ochii s-au umflat în sus, a avut o erupție pe tot corpul”, a spus Evans. Ea a luat legătura cu medicul după ce Indiana a început să facă dureri în piept și palpitații, dar i s-a spus că fiica ei trebuie doar să se odihnească, a spus ea.

În cele din urmă, Indiana a fost trimisă pentru teste la spital pentru a exclude alte probleme, a spus Evans. „Toate rezultatele s-au întors absolut bine, nimic evidențiat în radiografiile toracice sau testele de sânge, chiar dacă primea un piept cu adevărat strâns”, a spus mama ei.

În curând va începe cursuri de reabilitare unu la unu pentru a ajuta respirația și întărirea mușchilor.

Evans rămâne nesigur despre ce se află pentru fiica ei fostă „extrem de activă, foarte sănătoasă”, care urmează să se înscrie la o nouă școală în septembrie.

„În experiența noastră pare o evoluție. Virusul evoluează în organism de la un lucru la altceva. Ești bine și atunci se întâmplă altceva”, a spus Evans. „Nu se știe atât de multe. Nu știm cât va dura acest lucru, nu știm ce se va întâmpla dacă va începe să facă din nou exerciții.”

Evans, ca și alți părinți care cred că copiii lor suferă efecte pe termen lung ale coronavirusului, este, de asemenea, îngrijorat că Indiana i-ar putea fi refuzat asistența medicală, deoarece nu a avut un test pozitiv.

„Trebuie doar să luăm fiecare zi la un moment dat”, a spus Evans. „Cred că cel mai greu pentru ea este să nu știi ce se va întâmpla în viitor. Nu este în măsură să danseze, este foarte conștientă de asta – și a fost o parte uriașă din viața ei înainte.”

Copiii mențin măsuri de distanțare socială la o școală din Londra în iunie.

Copiii mențin măsuri de distanțare socială la o școală din Londra în iunie.

O rollercoaster pentru întreaga familie”

Birgit, din East Sussex, din sud-estul Angliei, a declarat că fiul ei anterior activ, în vârstă de șapte ani, este încă obosit, a pierdut în greutate și nu poate fugi departe, fără a fi în mod vizibil fără suflare, la patru luni după ce a contractat suspectul Covid-19. Ea și alte alte persoane din acest articol au cerut să fie identificate parțial doar din motive de confidențialitate.

Birgit a spus că ea, soțul și fiul lor s-au îmbolnăvit la jumătatea lunii martie și încă se recuperează. „A fost o rollercoaster pentru întreaga familie”, a spus Birgit.

Ce știm despre riscurile de coronavirus pentru copiii de vârstă școlară

Ce știm despre riscurile de coronavirus pentru copiii de vârstă școlară

Simptomele fiului ei au început cu o temperatură, diaree și conjunctivită, a spus ea. „Avea pielea neplăcută și a devenit destul de neîncrezător. În următoarele săptămâni a avut o adevărată pierdere a poftei de mâncare – pe care o mai are – a devenit destul de plâns, și este în mod normal un băiețel foarte fericit, activ.”

Simptomele sale, care erau intermitente, includeau, de asemenea, oboseala și probleme de înghițire, a spus ea. „De asemenea, sunt foarte îngrijorat de bunăstarea sa emoțională, în special cu noi că am fost bolnav atât de mult timp și am avut recidive.”

La un moment dat, a spus ea, lucrurile au devenit atât de rele încât ea și soțul ei au întocmit un document legal cu privire la îngrijirea fiului lor dacă ambii erau spitalizați sau mai rău. „Având acel plan l-a liniștit, dar este o conversație dificilă pentru a avea un copil de șapte ani”, a spus ea.

Birgit a spus că a primit puțin sprijin din partea medicului general sau a serviciului de consiliere al Serviciului Național de Sănătate din 111. Nimeni din familie nu a fost testat, deși medicii i-au spus că au crezut că are Covid-19, iar scrisoarea care a semnat-o de la muncă spune că probabil Covid-19, a spus ea.

Experții spun că sindromul de oboseală cronică este un posibil efect pe termen lung al Covid-19

Experții spun că sindromul de oboseală cronică este un posibil efect pe termen lung al Covid-19

Este incertitudinea – mă întreb unde se întâmplă asta și pentru băiețelul meu, ce va însemna asta cu sportul”, a spus ea. „Nu vreau să fiu prost, cel puțin tot ce are el este respirația, dar nu știu ce înseamnă asta înainte. Ar trebui să-i avem plămânii verificați? Există atât de puține îndrumări.”

Charlotte, din Buckinghamshire, sudul Angliei, crede, de asemenea, că fiul ei a suferit efecte persistente ale Covid-19, deși pare complet recuperat acum.

Freddie, în vârstă de zece ani, s-a îmbolnăvit în martie și i s-a administrat un inhalator și steroizi după ce a experimentat o tuse atât de rea încât a avut probleme cu respirația, a spus ea. El și-a revenit în aproximativ o săptămână, dar a avut o erupție cutanată, urmată de diaree care a durat câteva săptămâni.

Charlotte a avut un test de anticorpi negativ, dar fiul ei nu a fost testat, a spus ea, adăugând că simptomele sale erau similare cu ale ei.

Sunt speriați să se întoarcă la școală”

Jen Stefanic, care locuiește într-un județ rural din statul Idaho din nord-vestul SUA, a declarat că cei trei copii ai ei, un băiat și fete în vârstă de 12 ani, cu vârste între 10 și șapte ani, au avut toate valuri de simptome diferite de la sfârșitul lunii mai. Toate erau în mod normal foarte active și sănătoase.

Simptomele includ dureri de cap, febră scăzută, durerile și frisoanele, dureri articulare, erupții cutanate, reflux acid, diaree, insomnie, pierderea gustului și mirosului, tuse, respirație șuierătoare și umflare a mâinilor și picioarelor, a spus Stefanic.

Siguranța autobuzului școlar rămâne un obstacol pentru întoarcerea la cursuri

Siguranța autobuzului școlar rămâne un obstacol pentru întoarcerea la orele 03:04

 

Nu a fost disponibil niciun test de coronavirus, a spus ea, însă medicul de familie i-a spus să presupună că au avut toate virusul. Ea și soțul ei s-au îmbolnăvit pentru prima dată în martie.

Cred cu adevărat că acest virus a schimbat lucrurile la fiecare dintre noi”, a spus ea. „Inima mea durere pentru ei, deoarece sunt speriați să se întoarcă la școală.”

O altă mamă din Midlands-ul englez, care a cerut să fie cunoscută sub numele de Jane, a spus că cei trei băieți ei sunt acum recuperați, dar că continuă să sufere simptome debilitante, după ce s-a îmbolnăvit în martie.

Cel mai în vârstă, care tocmai a împlinit 16 ani, a avut degetele de la picioare Covid – unde degetele de la picioare și călcâiele au devenit o culoare violet închisă – timp de trei luni, dar altfel s-a simțit bine, a spus ea.

Unul dintre gemenii ei, în vârstă de 11 ani, avea dureri în gât, piept strâns, disconfort abdominal, degetele de la picioare și continuă să sufere sângerare zilnică, a spus ea. A raportat că se simte din nou mai normal încă de la mijlocul lunii iulie.

Celălalt gemeni a suferit dureri articulare la genunchi și șolduri, urmate de atacuri intermitente de boală și diaree pe o perioadă de câteva săptămâni, a spus ea.

Doctor: Nu există date concrete încă

Până în prezent, cercetătorii și-au concentrat atenția asupra numărului mic de copii care au fost spitalizați cu MIS-C, mai degrabă decât asupra celor care suferă simptome persistente după o suspiciune de expunere la coronavirus.

Cele mai mari țări din Europa înregistrează creșteri ale Covidului - dar nu aceasta

Cele mai mari țări din Europa se confruntă cu creșteri ale Covidului – dar nu pe aceasta

Dr. Nathalie MacDermott, un profesor național de cercetare academică a Institutului Național pentru Cercetări în Sănătate la King’s College London și medicul spitalului din Londra, a declarat pentru CNN că a văzut mai multe cazuri de copii afectați de MIS-C decât boli respiratorii acute Covid.

„Momentan nu există date concrete care să fie publicate în legătură cu copiii și problemele pe termen lung, dar asta se datorează faptului că suntem încă destul de devreme, iar copiii nu au fost atât de grav afectați”, a spus MacDermott. În plus, din cauza numărului relativ mic de copii implicați, studiile ar putea avea nevoie să se uite la copiii din mai multe țări, a spus ea.

Este cu siguranță posibil ca copiii să întâmpine tipul de probleme despre care auzim la adulți, cum ar fi oboseala pe termen lung”, a spus ea. „Din perspectivă clinică, vedem cu adevărat acei copii care au fost internați la spital, așa că este foarte greu de știut ce se întâmplă în comunitate”.

MacDermott a recomandat părinților copiilor cu „simptome semnificative în curs de desfășurare” să solicite ajutor prin intermediul furnizorilor de îngrijiri primare pentru a se asigura că alte condiții de bază posibile nu vor lipsi.

Este important ca oamenii să conștientizeze că serviciile pediatrice funcționează acum pe deplin”, a spus ea, adăugând că absența unui test pozitiv nu ar exclude copiii de la îngrijirea post-Covid. (nu am reușit să pun pleierele ”n blog”)

https://edition.cnn.com/2020/08/10/health/children-long-covid-symptoms-intl-