Mana profetica – Miracolul din gura ta!

download - Copie

Mana profetica – Miracolul din gura ta!

Miracolul pe care-l aștepți astăzi este gata să se producă prin rostirea CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU! În vremea aceasta când păcatul lucrează împotriva noastră în atât de multe domenii ale vieții noastre, Dumnezeu ne-a lăsat o armă ce va aduce lucrurile de la moarte la viață. Arma aceasta este Cuvântul Lui, ce lucrează împreună cu scutul credinței, prin mărturisirea cu buzele noastre. Pentru cei ce sunt apăsați de un spirit de deznădejde: astăzi, legăm acest spirit și declarăm: Dumnezeu schimbă această situație, toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeul nostru, am mare trecere înaintea Lui, ușile se deschid pentru mine și Dumnezeu face nespus mai mult decât pot cere sau gândi eu… Stăruiește în credință și vei avea parte de miracol!

Citeste mai departe

Mana profetica – Dorinta de lucru!

La construirea Cortului Întâlnirii, Dumnezeu i-a dat lui Moise indicații specifice cu privire la modelul cortului și la cerințele pe care oamenii trebuiau să le respecte la construirea structurii. Totodată putem remarca faptul că Ieremia a văzut distrugerea Ierusalimului, iar el, ca și profet, a fost însărcinat să construiască zidul Ierusalimului.

Din aceste două istorisiri putem desprinde următoarele lucruri:

  1. Oameni pricepuți
  2. Oameni ce aveau dorință de lucru.

Citeste mai departe

Mana profetica – Provocari la locul de munca!

Pentru mulți, ziua de luni este începutul unei săptămâni noi, în care ne străduim să împlinim scopurile Împărăției lui Dumnezeu pentru viețile noastre. În timp ce mă rugam, am avut imaginea unor femei care au plecat astăzi la locul de muncă, cu inima încărcată neștiind cum vor face față în această săptămână unui loc de muncă unde se simt complet nefericite și neîmplinite. Mulți dintre voi simțiți că ați vrea să o luați la fugă, însă responsabilitatea de a vă îngriji de nevoile familiei vă determină să renunțați la acest gând în fiecare zi. Îl aud pe Domnul spunând: „Ți-am auzit strigătele, însă nu Mi-ai predat această povară, ci continui să încerci să rezolvi problema cu puterile tale și printr-un comportament firesc. Predă-Mi această povară și lasă-Mă să rezolv lucrurile cum știu Eu și la timpul Meu.”

Citeste mai departe

Indurare pentru a continua cursa…

Îndurare, îndurare, îndurare, putere divină ce ne conduce spre biruință și ne dă tăria de a rezista. Într-o vreme în care mesajul îndurării a devenit oarecum neconform cu Biblia, înțelege că îndurarea lui Dumnezeu are menirea de a te elibera, de a te ridica și de a te împuternici să împlinești scopul lui Dumnezeu în această viață. Știai că poți striga înaintea vrăjmașului ÎNDURARE, ÎNDURARE, ÎNDURARE? Atunci când pășești prin credință, aplicând principiul potrivit căruia puterea lui Dumnezeu străpunge întăriturile, ai nevoie de această îndurare a lui Dumnezeu pentru a le dărâma.

Verset biblic: Zaharia 4:7 – „Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: Îndurare, îndurare cu ea!”

© Ruach Ministries

Iertat…

Îl aud pe Domnul spunând: „Este iertat, este iertat”. Ai cerut iertare și Eu ți-am oferit-o, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul tău. Acum este timpul, ca în sfârșit să te eliberezi de gândurile de vinovăție prin care diavolul te-a ținut legat. Eu sunt un Dumnezeu iubitor, care iert păcatul mărturisit și îl arunc în marea uitării fără să-Mi mai aduc aminte de el. Acum este timpul să te ierți și să Mă lași să-ți vindec inima.

Verset biblic: Psalmul 103:10-14 – „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre dela noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.”

© Ruach Ministries

Mana profetica – O generatie fara de tata…

Întrebarea care trebuie luată în considerare este următoarea: construim doar prezentul? Sau avem în vedere și generațiile viitoare? Datorită presiunilor din zilele noastre, mulți dintre noi trăim doar pentru ziua de azi, concentrându-ne atenția asupra grijilor zilei și presiunilor prezente. Dumnezeu cere acelora, care au curajul propriilor opinii, să înceapă să lucreze la moștenirea ce trebuie lăsată copiilor copiilor lor după ei. S-ar putea să nu fie o poziție confortabilă pentru moment, dar dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să ne dea înțelegerea și viziunea Lui, vom prinde curaj și vom primi împuternicirea potrivită acestei chemări. Avem de-a face cu o generație fără de tată, o generație care trăiește doar pentru ea însăși și care a făcut mult prea puțin pentru generațiile ce urmează, iar drept consecință, ne aflăm în fața unei dileme morale și sociale.

Citeste mai departe

Mana profetica – Dumnezeu a rostit…

Dumnezeu a rostit Cuvântul Său în dreptul fiecăruia dintre noi. El are un plan și un scop pentru fiecare dintre noi. Nu-l lăsa pe diavolul să te facă să crezi altceva. Circumstanțele în care te găsești azi pot contrazice Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la viața ta, tu, însă, nu descuraja, pentru că Dumnezeu nu este om ca să mintă. Ceea ce El a rostit, se va împlini, căci Cuvântul Lui e „da” și „Amin”.

Verset biblic: – Geneza 18:14 – „Este oare ceva prea greu pentru Domnul? La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce la tine, şi Sara va avea un fiu.”

Exodul 9:5 – „Domnul a hotărât vremea, şi a zis: Mâine,va face Domnul lucrul acesta în ţară.”

© Ruach Ministries

Mana profetica – Adu-ți aminte de vis…

Iosif a trecut prin multe încercări și necazuri în viața lui. Multe situații i-au dat ocazia să se simtă ofensat, să fie plin de amărăciune și ură. Frații lui l-au vândut, angajații lui l-au trădat iar cei pe care i-a ajutat, l-au uitat. Cred că parte din „secretul” lui a fost încrederea lui neobosită în Dumnezeu. El și-a adus aminte de visul pe care l-a avut de la Dumnezeu pentru viața lui. Astfel, nu a lăsat răul să-i umbrească sau să-i devoreze binele.

Rugăciunea mea, astăzi, este să-ți aduci aminte de visul pe care l-ai primit de la Dumnezeu pentru viața ta, să umbli pe căile Lui și să te concentrezi la ceea ce Dumnezeu face, nu la vrăjmaș. Declar peste tine, în Numele lui Isus, că răul nu va devora binele din viața ta, ci te va întări, te va face rezistent și te va ridica mai sus. Declar că vei umbla în faptele bune care au fost pregătite pentru tine, potrivit Efeseni 2:10, iar pașii tăi vor fi conduși și întăriți de Dumnezeu.

Citeste mai departe

Mana profetica – Recunoaste-L pe Dumnezeu…

Versetul din Proverbe 3:6 ne aduce aminte că trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu pentru orice decizie pe care o luăm, nu doar pentru a înainta, ci pentru a înainta pe drumul drept. Nu putem pretinde că ceea ce am făcut a fost prin puterea, capacitatea sau inteligența noastră, când știm foarte bine că Dumnezeu este Cel ce dă înțelepciunea, El este Cel ce dă binecuvântările care duc la propășire. Există un plan pe care El Îl împlinește în viața noastră și pentru ca acest plan să continue, haideți să nu uităm să-I mulțumim pentru tot ce El a făcut și face și să-L recunoaștem în toate căile noastre.

Citeste mai departe

Mana profetica – Puterea samantei

M-am tot gândit la puterea unei sămânțe și la potențialul ce se află în ea. Pentru ca sămânța să prindă rădăcină, trebuie ascunsă într-un loc întunecos în pământ. Semințele rodesc mult atunci când sunt plantate într-un pământ bun, iar cantitatea de recoltă pe care o obții este direct proporțională cu cantitatea de semințe pe care ai semănat-o. Atunci când fermierul seamănă sămânța, el nu urmărește să apară recoltă în locul unde nu a semănat, ci unde a semănat. Tot așa este și cu noi. Nu are trebui să ne așteptăm să culegem de unde nu am semănat.

Verset biblic: – 2 Corinteni 9:6 –„Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.”

Citeste mai departe

Mana profetica – Urmand caile Domnului

Am auzit cuvântul CĂI. Am citit mai apoi povestirea lui Iotam, care a ajuns puternic, pentru că şi-a urmat necurmat căile înaintea Domnului. A lăsat în urma lui o moștenire și a fost amintit pentru faptele lui, pentru războaiele lui și pentru toate CĂILE lui. Dumnezeu ne vorbește despre a ne urma CĂILE! Înțelesul în ebraică pentru cuvântul CĂI este: un curs al vieții, un mod de acțiune, un drum urmat.Merită să ținem seama de CĂILE noastre pentru a lăsa în urmă o amintire bună… ne urmăm CĂILE necurmat înaintea Domnului…?

Citeste mai departe

Isus din evanghelii (18)

download - Copie

Ecce_homo_A

Publicat pe 9 august, 2020 De danutj

Întregul tablou al evangheliei se schimbă după ce Isus rostește rugăciunea. Se trece brusc în registrul narativ, iar textul devine mult mai descriptiv și concis. Cu zgârcenie parcă, autorul prezintă câteva scene succesive care îl prezintă pe Cristos în ipostaza de prizonier și inculpat într-un proces de fațadă. Câteva personaje apar în acest tablou neprietenos, dar fără a reține prea mult atenția. Textul biblic pare să grăbească lucrurile spre un final anticipat de toată lumea și are mici glose explicative cumva tipice pentru evanghelia a patra. Se acordă destul de mult spațiu trădării lui Petru, deși etapele curg foarte repede pentru a ajunge la verdictul de condamnare la moarte rostit de Pilat. Iuda apare discret aici, pentru că autorul i-a acordat mai mult spațiu în contextul cinei pascale. Ceea ce atrage atenția într-un mod aparte din tot capitolul al optsprezecelea este confruntarea lui Isus cu câteva autorități ale vremii. Pentru început apare ceata de ostași care avea misiunea de a-l prinde pe Cristos. Apoi urmează figurile șterse ale celor doi preoți, Ana și Caiafa. La final, se insistă pe guvernatorul roman Pilat, singura persoană vie și cu prezență de spirit din întregul capitol, cel care intuiește că i se forțează mâna să condamne un evreu pe seama unor acuzații religioase pe care nu le înțelege suficient. Este interesant de observat că, față de aceste autorități, Isus apare ca o instanță care domină fiecare dialog și confruntare, în ciuda faptului că este pe poziția de prizonier și acuzat.

Scena cu ostașii care vin să-l prindă pe Isus iese în evidență pentru că nu apare în tradiția sinoptică. Pe de o parte, textul pare să insiste pe o explicație teologică privitoare la arestarea lui Isus. Cristos decide să se lase prins pentru că a venit ceasul, pentru că a hotărât să împlinească iconomia lui Dumnezeu. Intervenția sa în favoarea ucenicilor este lămurită în text cu un sens profetic și privește nu numai salvarea celor cu care a luat cina, ci și a tuturor discipolilor care vor crede în el. Isus acceptă crucea și moartea pentru ca toți cei care îl urmează să aibă viața în numele lui. Pe lângă explicațiile autorului, această idee este susținută și de logica evenimentului. Deși ceata de ostași vine să îl prindă pe Isus, inițiativa pare că îi aparține celui de pe urmă. Cristos îi întreabă pe cei trimiși de liderii religioși pe cine caută și astfel preia controlul evenimentelor. Pe de altă parte, dialogul care urmează este foarte important pentru că pune față în față cele două dimensiuni ale identității lui Isus și sintetizează viziunea cristologică a Evangheliei după Ioan. Mai întâi, este subliniată umanitatea lui Cristos. Ostașii îl caută pe omul Isus din Nazaret, un galilean obișnuit, fără titluri sau poziție socială. Isus își recunoaște numele și originea umilă, dar răspunde cu totul neașteptat. Prin replica lui Isus (în greacă, ego eimi) se apelează la o sintagmă folosită de mai multe ori în evanghelie pentru a sublinia originea sa divină, faptul că vine de la Tatăl și că nu este doar un simplu om. Pentru a întări această idee, la rostirea numelui său divin, Eu sunt, ostașii sunt puși pur și simplu la pământ ca efect al manifestării autorității lui Cristos. Mesajul este cât se poate de concludent. Chiar dacă liderii și ostașii trimiși nu au înțeles cine este cu adevărat Isus, arestarea sa nu este decât un act care se realizează după voia lui Dumnezeu. Isus nu este o victimă a înțelepciunii omului sau a celui rău, nu este prins pentru că este lipsit de putere și soluții, ci pentru că acționează după înțelepciunea iconomiei divine pe care toți cei implicați au neglijat-o și nu au înțeles-o. Deși Cristos putea scăpa de soldați prin simpla rostire a numelui său, el îi invită din nou și reia întrebarea retorică „pe cine căutați”?. Răspunsul trimișilor se repetă și numele pe care se insistă este Isus din Nazaret. Fiul lui Dumnezeu întrupat renunță de bună voie la autoritatea sa și decide să ia calea crucii, acceptă să fie arestat și trimis la moarte pentru că acesta este planul divin pe care și l-a asumat venind în lume.

A doua scenă pe care se focalizează autorul biblic este legată de un scurt interogatoriu la care este supus Isus de către unul dintre preoții importanți ai evreilor. După arestare, Cristos este dus mai întâi la Ana, socrul marelui preot Caiafa, o autoritate importantă în structura de conducere a iudeilor la acea vreme. Asistăm la un scurt dialog privat care nu apare la sinoptici și care îl pune, simbolic, pe Isus în fața autorității religioase și, implicit, a poporului evreu. Nu avem de a face cu un proces oficial, ci cu o confruntare a lui Cristos cu adevăratul lider al preoților. Preotul Ana îl întreabă pe Isus despre ucenicii săi și despre învățătura pe care el a promovat-o. În fața reprezentantului poporului ales, Isus decide să nu răspundă direct. Micul său discurs este o invitație la transparență și onestitate care demască caracterul fals al acestui interogatoriu. Cristos nu se apără și nu caută să aducă argumente pentru misiunea sa, ci face trimitere la cei care l-au ascultat în toate ocaziile în care el a vorbit sau s-a manifestat public. Cedarea lui Isus în fața puterii religioase exprimă profunzimea slujirii sale și arată caracterul revoluționar al misiunii lui Mesia. Evreii nu l-au înțeles și l-au respins, însă opera sa nu se rezumă doar la urmașii de sânge ai lui Avraam, ci la toți cei care trăiesc în spiritul lui, adică sunt fii ai credinței care caută să împlinească voia lui Dumnezeu. Această întâlnire dintre Mesia și conducătorul iudeilor surprinde atât drama poporului ales, care nu a înțeles logica lucrării divine și nici adevărata identitate a profetului vestit din vechime, cât și prezența de spirit pe care o are Cristos în fața acuzatorului. Isus dovedește că a lucrat deschis și după Legea Domnului, chiar dacă mesajul său a fost incomod și nu a menajat ipocrizia clasei conducătoare. Răspunsul său însă este tratat ca o lipsă de respect din partea unui soldat care intervine și îi administrează o palmă corectivă. Isus mai intervine o dată în acest tablou destul de ermetic și pare să se apere în fața violenței unui slujbaș care face exces de zel. Scena se încheie cu această replică, iar textul ne spune că prizonierul este trimis către marele preot Caiafa. Evanghelia nu relatează nimic despre această etapă, sugerând cumva că s-au încheiat conturile cu liderii religioși. Mesia este abandonat de propriul popor, iar Isus trăiește această dramă în tăcere, în solidaritate cu suferința tuturor profeților respinși și uciși de evrei chiar în numele lui Dumnezeu.

A treia întâlnire decisivă este cea dintre Isus și Pilat, dintre Mesia și autoritatea politică a epocii. Am subliniat deja că Evanghelia după Ioan alocă mai mult spațiu acestei confruntări și că reprezentantul Cezarului pare să aibă mai mult discernământ în judecarea lui Cristos. Întregul tablou este prezentat în două scene succesive, una în acest capitol și una în capitolul nouăsprezece. Ambele au un caracter teatral și sunt foarte vizuale. Prima se deschide cu aducerea lui Isus în fața lui Pilat de către reprezentanții conducerii evreiești. Interesant este că până aici textul biblic nu menționează nici o acuzație adusă lui Cristos și nici sentința dată de forul legislativ iudeu. Abia în acest context este afirmat că este considerat un făcător de rele și este subliniată dorința evreilor de a-l condamna la moarte, dar această decizie nu se poate lua decât de guvernatorul roman. După o scurtă discuție a lui Pilat cu cei care l-au adus pe Isus, urmează întâlnirea directă și oarecum privată dintre cei doi în camera de judecată. Interogatoriul începe abrupt cu întrebarea lui Pilat dacă Isus se consideră pe sine împăratul iudeilor. Sensul acestei întrebări este mai clar la sinoptici și reprezintă de fapt acuzația liderilor religioși cu care se prezintă în fața autorității romane. Doar o asemenea acuzație poate fi considerată gravă și poate fi judecată de guvernatorul Pilat pentru că ar reprezenta o amenințare la adresa stabilității administrative din Palestina.

Dialogul dintre Isus și Pilat reprezintă contextul în care autorul biblic așază alte câteva argumente teologice importante cu privire la persoana și misiunea lui Cristos. Interesant este faptul că Isus îl provoacă direct pe Pilat, iar acesta intră în joc și creează cadrul pentru răspunsul Mântuitorului. Confruntarea dintre Isus și Pilat nu se dă pe terenul autorității politice, pentru că miza nu este legată de dobândirea sau subminarea unei puteri regale din lume. Isus nu a venit să înlocuiască stăpânirea romană cu una propusă de el și să își revendice titlul de rege al iudeilor, așa cum poate și-ar fi dorit evreii de la Mesia. Cu alte cuvinte, Cristos nu este o amenințare pentru Roma, pentru că împărăția sa este de altă natură, iar autoritatea sa urmărește alte scopuri. Falsul conflict dintre Isus și Cezar este astfel demascat, iar discuția se mută în alt plan. Cristos mărturisește că are o împărăție care nu este din această lume și astfel înlătură orice obiectiv politic din orizontul misiunii sale în lume. Istoria rămâne sub exercițiul autorității politice, după voia lui Dumnezeu, iar iconomia mântuirii nu presupune nici înlocuirea și nici anexarea ei dimensiunii religioase. Așa cum o afirmă și Pilat, Isus nu refuză titlul de împărat, dar îi recunoaște natura complet diferită de cea a Cezarului. Dacă autoritatea politică este chemată să mențină ordinea în lume, cea spirituală are scopul de a proclama adevărul. Cele două coexistă și se întâlnesc pe terenul experienței umane care are nevoie de ambele. Prima scenă a întâlnirii dintre Isus și Pilat se termină cu celebra întrebare care nu primește un răspuns direct și care va fi reluată mereu de marile spirite ale umanității de-a lungul istoriei: „Ce este adevărul”?.

A doua parte a confruntării dintre Isus și Pilat are loc după ce evreii au răspuns neașteptat la propunerea procuratorului de a-l elibera pe prizonier, conform cutumei de a oferi un dar evreilor cu ocazia sărbătorilor pascale. Scena este foarte teatrală, cu intrări și ieșiri, cu mișcări între cadrul privat din sala de judecată și curtea exterioară unde se aflau trimișii sistemului religios evreiesc. Pilat este foarte viu, implicat emoțional și dornic de a-l elibera pe Isus. Liderii poporului declină propunerea și cer eliberarea tâlharului Barabas, iar pentru Isus cer pedeapsa capitală. Pilat pare convins de nevinovăția lui Isus de la prima întrevedere, astfel că apare public și anunță că nu a găsit nici o vină în dreptul lui. Cu această ocazie, autorul biblic ne pune la dispoziție a doua sintagmă care asigură celebritatea lui Pilat în memoria istoriei. Isus este adus afară în fața iudeilor, costumat de soldați într-un personaj regal pentru a sublinia ridicolul situației, iar procuratorul roman rostește în fața celor adunați: Ecce Homo (Iată omul!). Apariția și prezentarea lui Isus în această ipostază regală, dar a unui om umil, au animat și mai mult spiritele și au adus în atenție a doua acuză capitală la adresa lui, una care are îndeosebi un conținut religios. Pilat se apără că nu găsește nici o vină în Isus, însă evreii consideră că trebuie să moară pentru că s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu. Contrastul este evident. Pe de o parte, textul insistă pe prezentarea lui Isus ca un om smerit, ca un slujitor autentic care se supune autorităților religioase și politice. Pe de altă parte, este acuzat că el se declară Fiul lui Dumnezeu, lucru care îl marchează și pe Pilat și îl face să reia dialogul cu Isus. Urmează o întrebare care vizează originea și identitatea lui Cristos, dar la care Isus nu răspunde. Această tăcere amintește de poziția lui Isus în fața preoților și de decizia de a nu se apăra în fața unor acuzații nejustificate. Provocat de insistența și viziunea lui Pilat cu privire la propria autoritate, asistăm la un ultim răspuns al lui Isus care are un profund caracter teologic. El subliniază că autoritatea politică este parte a voii și planului divin în lume, așa cum se întâmplă și cu cea religioasă. Însă asumarea și utilizarea acestora implică responsabilitatea și răspunderea în fața lui Dumnezeu.

Este remarcabil faptul cum Isus răspunde acuzațiilor și cum pune în lumină câteva principii esențiale pentru existența umană, fără a se pune pe sine în centrul atenției și fără a face caz de persoana sa. Deși este învinuit de două păcate capitale, de subminarea autorității politice și blasfemie, el nu caută să își apere nevinovăția, ci se folosește de contextul acestui simulacru de proces pentru a afirma adevărul. Confruntările cu cele două instanțe de judecată au fost ocazii de a arăta încă o dată caracterul lui Isus, fermitatea deciziei sale de a împlini iconomia lui Dumnezeu. Evanghelia ne pune la îndemână o serie de detalii cu privire la modul în care Isus a făcut față unei imense presiuni din partea forțelor lumii din vremea sa. Nu a dovedit nici superioritatea distantă a unui rege care își cunoaște poziția și prerogativele sau a unei zeități care nu este atinsă de jocul meschin al intereselor umane și nici slăbiciunea bolnăvicioasă a omului fricos care ar face orice să scape din fața acuzațiilor și a unei condamnări la moarte. Dimpotrivă, Isus a demonstrat curaj, bun simț și spirit treaz, încredere în asistența și implicarea lui Dumnezeu în toate detaliile, convingerea că a ales calea cea bună a slujirii și dedicării pentru discipolii și frații săi. În fața celor două autorități a arătat că le cunoaște menirea și natura și le-a confruntat cu onestitate, fără a ataca persoanele în cauză, ci poziția și responsabilitatea lor. Delimitările conceptuale și teologice cu care a operat Cristos în acest context reprezintă o expresie a misiunii sale, un model lăsat ucenicilor lui în privința înțelegerii naturii lucrurilor și raportării coerente la realitate. Grație lui Isus, istoria și eternitatea se întâlnesc în această lume, autoritatea politică și cea spirituală își fac simțită prezența, iar împărăția lui Cristos se manifestă pentru împlinirea scopului ei, de a-i întoarce pe oameni la Dumnezeu.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/08/09/isus-din-evanghelii-18/

Decreţeii şi viitorul României

download - Copie

Posted on 30 noiembrie 2007 by Adonis Vidu

Adonis Vidu

De câteva săptămâni, Evenimentul Zilei publică o serie de articole cu privire la aşa-numiţii „decreţei”: copiii născuţi ca urmare a decretului 770/1966 care interzicea avorturile pentru mamele mai tinere de 45 de ani şi cu mai puţin de patru copii. Articolele seamănă mai degrabă cu un foileton lacrimogen, povestindu-ne experienţele neplăcute ale mamelor care erau lipsite de posibilitatea avoturilor legale, apoi vorbind despre generaţia astfel născută prin dorinţa lui Ceauşescu, dar care avea să-l răstoarne în 1989.

Decretul a suferit modificări succesive, ducând la una dintre cele mai agresive politici demografice a vreunui stat modern. În 1972, vârsta minimă pentru avort a fost scăzută de la 45 la 40 de ani (aceasta avea să fie din nou ridicată la 45 în 1985). În 1977 a fost introdusă „taxa pe burlăcie” (majorată în 1985 la 10% din salariu). În 1985 a fost interzisă comercializarea liberă de contraceptive. Stimulentele financiare pentru familiile cu copii nu erau pe măsura penalizărilor şi interdicţiilor.

Rezultatul acestei politici a fost o creştere spectaculoasă a natalităţii, creştere care însă a durat doar până prin 1985 când a revenit la cotele normale de dinainte de 1966, un fapt nu lipsit de semnificaţie. Reversul medaliei este că România acelei perioade a atins cele mai înalte cote ale mortalităţii materne din Europa. Motivele sunt evidente: avorturile ilegale.

Seria de articole din EVZ, precum şi alte articole din presă, filme documentare sau artistice, vădesc nişte asumpţii colective care merită identificate. Vreau să fac acest lucru, dar nu înainte de a face o clarificare metodologică.

Cei care scriu despre acest fenomen tind să vorbească despre „generaţia decreţeilor”. Dacă nu mă înşel, aceasta este prima identificare a unui segment generaţional care se face (cel puţin se popularizează) în România. Sociologia occidentală, în special americană, face acest lucru de mult, producând analize sociologice şi demografice fascinante şi extrem de utile din mai multe puncte de vedere: baby boomers, generaţia X şi aşa mai departe. Spre deosebire de aceste abstractizări occidentale, cred că în România ne pripim atunci cînd vorbim despre generaţia decreţeilor. Criteriul este, ca în orice asemenea clasificare, unul istoric-cauzal: identificăm ca punct de start o anumită cauză istorică: la baby boomers, sfirşitul celui de-al doilea război mondial, urmat începând cu 1946 de o explozie a natalităţii în Statele Unite. În cazul decreţeilor, un decret urmat de o explozie a natalităţii în România. Existenţa unor cauze istorice bine identificabile este însă mai puţin importantă decât prezenţa unui set de caracteristici comportamentale-culturale, a unui set de sensibilităţi dominante are cjustifică designaţia de generaţie. Acest set de caracteristici îl întâlnim atât la boomers, cât şi la generaţia X, chiar dacă în cazul ultimei nu avem un eveniment istoric care poate fi identificat ca punct de start. Ceea ce mă face să cred că procedura de identificare a unei generaţii a decreţeilor este greşită de la bun început: avem un punct istoric, o cauză, dar nu putem corela acea cauză cu un set de comportamente specifice. Or, acest set behavioral este esenţa identificării unei generaţii, cu alte cuvinte.

Este posibil totuşi ca acest tipar să existe şi să avem de asemenea o corelare cu evenimentul cauzal. Veriga lipsă aici ar fi relaţia dintre copil şi părinţii care nu l-au dorit. Este dincolo de orice dubii că, dacă acest gen de relaţii erau răspândite, acestea vor creea tipare generalizate de comportament, sau caracteristici. În cazul acela am putea să vorbim despre o generaţie nedorită, despre copii crescuţi de către nişte părinţi neimplicaţi afectiv, cauze suficiente pentru determinarea unui anumit tip de evoluţie. Dar aceste lucruri nu le ştim, cel puţin nu le ştim statistic. Cunoaştem mărturii, este adevărat, dar nu avem date clare care să confirme.

Să revin totuşi la subiect. Vorbeam despre anumite asumpţii care ies la iveală din acest discurs.

1) Un tipar al eschivării de la responsabilitate nu poate să nu fie observat aici. Este considerat absolut neproblematic faptul că vina îi revine în totalitate lui Ceauşescu. El este principalul vinovat că ne-a lipsit de un drept uman fundamental: dreptul de a avorta. La urma urmei, suntem stăpânii corpurilor noastre. Problema cu acest argument începe să iasă la iveală atunci când ne dăm seama că decretul nu le-a surprins asupra actului sexual decât (poate) pe puţine cupluri. Actul sexual neprotejat s-a săvârşit, cu alte cuvinte, cu deplina cunoştinţă a decretului şi, eventual, a riscurilor unui avort ilegal. Chiar dacă dictatorul a interzis avorturile, nimeni nu le-a obligat pe acele femei să rămână gravide. Asta fără a spune nimic despre inacceptabilitatea morală a avortului. Această judecată este sprijinită şi de faptul că după 1985 rata natalităţii a revenit la normal, chiar dacă restricţiile erau aceleaşi. Din păcate, însă, noi românii (sau poate noi oamenii în general) ne asumăm greu responsabilitatea propriilor noastre greşeli. Preferăm să dăm vina pe altul, în cazul acesta, pe suspectul de serviciu, Ceauşescu. Observăm acest lucru în viaţa de zi cu zi: când îi ceri socoteală celui care ţi-a blocat dimineaţă maşina şi te trezeşti că tu eşti de fapt vinovat că te „oftici” de la atâta.

2) Să mai rămânem în spaţiul responsabilităţii. Ceauşescu nu a forţat pe nici o femeie să rămână gravidă. El a stimulat doar natalitatea, este drept, prin unele metode specific despotice (între care nu se încadrează interzicerea avorturilor, după părerea mea). Însă această stimulare a natalităţii este de fapt o practică absolut normală, nicidecum specifică ţării noastre. Mai multe ţări din Europa de Est promovau strategii de creşterea natalităţii. Chiar şi acum, deşi mult prea timid, România doreşte o stimulare a natalităţii, prin ajutorul de maternitate. Nu am auzit încă nici o femeie protestând că ajutorul de maternitate este o modalitate de a o forţa să procreeze. Evident, aceasta datorită faptului că avortul este acum legal în România, statisticile arătând că de la revoluţie până în prezent au avut loc 5 milioane de avorturi. Estimarea este conservatoare. (Revin mai jos la avort).

Excursus: Importanţa politicilor demografice

Orice societate care este preocupată de viitorul ei trebuie să fie preocupată de natalitate. România ar trebui să facă din aceasta o prioritate, dat fiind sporul negativ al populaţiei. Experţii spun că pentru ca o societate să-şi poată menţine nivelul existent de populaţie, are nevoie de o rată a fertilităţii de 2,1 copii/femeie. Această rată este în scădere peste tot în Europa, iar acest fapt îngrijorează guvernele. O natalitate scăzută, combinată cu creşterea duratei vieţii, vor duce la societăţi cu un foarte mare segment de populaţie pensionară, pentru care vor lucra din ce in ce mai puţini angajaţi activi. Într-o ţară obişnuită din lumea a treia, proporţia celor sub 14 ani este de 33%, pe când 4 sau 5% sunt peste 65 de ani. Pe de altă parte, în majoritatea naţiunilor europene populaţia cu vârsta de peste 65 de ani reprezintă 1/6 (în Italia un sfert), pe când cei cu vârsta sub 14 ani reprezintă între 16 şi 20% din populaţie. [Sursa: Philip Jenkins, God’s Continent: Christianity, Islam, and Europe’s Religious Crisis, Oxford, 2007, p. 7]. Cu alte cuvinte, dacă dorim să menţinem un nivel occidental al calităţii vieţii, trebuie să stimulăm natalitatea prin politici demografice. Problema este că aceste politici demografice nu vor avea nici un succes atâta timp căt avorturile sunt legale. Observaţia lui Mark Steyn este pertinentă: „The design flaw of the secular social-democratic state is that it requires a religious-society birthrate to sustain it.” („Greşeala de proiectare a statului social-democrat secular este că are nevoie de o natalitate specifică unei societăţi religioase pentru a fi susţinut.”) [Citat in Jenkins]. Concluzia lui Jenkins, parafrazându-l pe George Weigel (The Cube and the Cathedral) este că:

O Europă fără Dumnezeu s-ar putea să pară timp de câţiva ani tolerantă şi fără prejudecăţi, dar fără o dedicare faţă de credinţă şi familie, standardele morale în curs de evaporare şi natalitatea în prăbuşire crează o societate care este literalmente nesustenabilă. O societate care respinge supranaturalul se orientează spre un hedonism de durată scurtă, singurul criteriu real pentru acţiuni fiind plăcerea şi realizarea indivizilor în cauză. Într-o asemenea lume atomizată, de ce şi-ar lua indivizii acel angajament faţă de posteritate implicat în decizia de a face şi de a creşte copii?

3) Cu aceasta ajung la fondul problemei, de fapt. De ce este un asemenea discurs – care normalizează avortul – acceptabil într-o Românie creştină? Ceauşescu este cel vinovat pentru ca a interzis avorturile. Asta este ca şi cum ai spune că responsabilii pentru sărăcie sunt aceia care au creat acea lege care condamnă furtul. Îmi veţi spune că nu este acelaşi lucru: furtul unui lucru este penal pentru că lucru acela aparţinea altcuiva, pe când copilul îţi aparţinea ţie şi puteai să faci ce vrei cu el. Problema cu acest gen de argument este că nu putem să precizăm cu exactitate momentul de la care acel copil nu ne mai aparţine nouă, deci nu putem să-l tratăm ca pe o proprietate. (Despre corp poţi spune mai degrabă că îţi aparţine ţie, dar avortul nu presupune doar o intervenţie asupra acestuia.) Cei care sustin ca un fat poate fi avortat fara a calca vreo lege morala pina, sa zicem, in timpul primei luni de sarcina, vor trebui sa explice de ce este atunci imoral sa-l avortezi în ultima zi de sarcina.

Din nou avem aici o problema de responsabilitate. Copilul acela nu apartine mamei, nu apartine tatalui, nu apartine societatii. El apartine lui Dumnezeu. Sau, daca preferati un discurs secularizat, el nu apartine nimanui, isi apartine siesi. Asta inseamna sa spui ca viata este sacra.

https://agorachristi.wordpress.com/2007/11/30/decreteii-si-viitorul-romaniei/#more-37

Tihic – tipul care tace și face

download - Copie

Există trei feluri de oameni în lume: cei care spun că se poate, cei care spun că nu se poate și cei care spun ,,s-a făcut“.

Tihic este unul din bărbaţii amintiţi de câteva ori în Noul Testament, dar care este relativ necunoscut. Citim de cinci ori despre el. Din Fapte 20.4 putem deduce că provenea din Asia şi că l-a însoţit un timp pe Pavel în călătoriile sale. Din Tit 3.12 şi 2 Timotei 4.12 deducem că Pavel l-a putut implica pentru anumite scopuri în slujba pentru Domnul. Pavel l-a trimis în Efes şi în Creta la Tit.

Tihic a fost probabil şi cel care a dus scrisorile adresate colosenilor şi efesenilor, pe care Pavel le-a scris în închisoarea din Roma. El este amintit la sfârşitul fiecărei scrisori. „Calităţile“ lui Tihic numite acolo de Pavel ne pot servi ca exemplu şi ne pot impulsiona.

„Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul“ (Efeseni 6.21).

„Toate cele despre mine vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios şi împreună-rob în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoască cele despre voi şi ca să vă mângâie inimile“ (Coloseni 4.7-8).

Să privim aceste două texte şi să învăţăm următoarele de la Tihic:

El era un frate preaiubit

Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la două aspecte: în primul rând, Tihic era, la fel ca toţi credincioşii, iubit de Dumnezeu. Pavel a fost mereu conştient de acest adevăr, iar aceasta a caracterizat aprecierea sa faţă de alţii. Astfel, pe tesaloniceni îi numeşte „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu“ (1 Tesaloniceni 1.4) şi „fraţi preaiubiţi de Domnul“ (2 Tesaloniceni 2.13). Ce bine ar fi ca şi noi să-i vedem pe fraţii noştri ca obiecte ale dragostei şi simpatiei lui Dumnezeu şi a Domnului! Aceasta ne-ar păzi de o sentinţă dură cu privire la ei.

În al doilea rând, în expresia „frate preaiubit“ găsim şi gândul că Pavel însuşi îl iubea şi că era sigur că şi destinatarii scrisorii îl iubeau. Între ei exista o relaţie caracterizată de dragoste. El era, desigur, un frate care vorbea bine despre credincioşi. Când noi folosim astăzi expresia „frate drag“, aceasta înseamnă acelaşi lucru, şi anume că el ne este drag şi preţios. În uzul limbii, această expresie s-a atenuat destul de mult, încât mulţi o folosesc în mod greşit şi exprimă prin aceasta de fapt că sunt „drăguţi cu noi“. Uzul limbii biblice este, desigur, mai clar, pentru că nu este supus schimbării. Dar şi noi astăzi nu-i iubim pe fraţi, pentru că ne sunt simpatici, ci pentru că sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt iubiţi de Dumnezeu.

El era un slujitor credincios

Tihic a fost un frate preaiubit, dar şi un slujitor fidel al Domnului său. Un slujitor credincios se caracterizează prin faptul că el se îngrijeşte de binele turmei. Avem nevoie de fraţi şi de surori care spun ceea ce este spre zidirea celor care ascultă (1 Corinteni 14.3). Ei trebuie să fie capabili să spună adevărul în dragoste. A fi un slujitor credincios înseamnă a administra cu seriozitate ceea ce ţi-a încredinţat Domnul, dar în acelaşi timp să descoperi dragostea lui Hristos. Unor astfel de oameni, Timotei trebuia să le încredinţeze ceea ce el însuşi auzise de la Pavel (2 Timotei 2.2).

Tihic era un astfel de slujitor credincios, şi se mai spune: „în Domnul“. Odată Domnul le-a spus ucenicilor: „Fără Mine nu puteţi face nimic.“ El este punctul central al relaţiilor noastre ca fraţi şi al slujbei noastre, El este izvorul motivaţiilor noastre şi sursa puterii noastre. Ceea ce facem cu fidelitate pentru credincioşi, este apreciat de Domnul ca fiind făcut pentru El. Aceasta face ca orice slujbă printre credincioşi să primească o motivaţie specială şi o nobleţe deosebită.

El era un împreună-rob

Tihic nu a fost numai un slujitor credincios, ci şi un împreună-rob. Pavel se numeşte pe sine în repetate rânduri „rob al lui Isus Hristos“. Tot aşa era şi Tihic. El nu şi-a impus voinţa proprie în slujbă, ci a vrut să facă ceea ce i-a dat Domnul să facă. Un rob este caracterizat prin faptul că este ascultător. Această ascultare trebuie să ne caracterizeze şi pe noi în slujba pentru Domnul nostru.

Fiecare slujitor este supus stăpânului său (Romani 14.4), adică el este direct răspunzător faţă de stăpânul său pentru slujba sa. Totuşi, Domnul ne-a pus în slujbă şi împreună cu alţii. Noul Testament cunoaşte împreună-lucrători, împreună-părtaşi, împreună-ucenici, împreună-ostaşi, împreună-luptători şi, desigur, împreună-robi. Epafra purta acelaşi titlu ca Tihic. El era un „preaiubit împreună-rob, care este un slujitor credincios al lui Hristos“ (Coloseni 1.7). Pe de o parte este o mare îmbărbătare în slujba pentru Domnul când avem alături de noi astfel de împreună-robi, cu care putem munci împreună. Pe de altă parte este o provocare pentru fiecare dintre noi, să fim un astfel de împreună-rob. În acest mod ne putem ajuta reciproc şi întări spre a face binele.

El era un mesager util

Bărbaţi cu o calificare ca cea a lui Tihic pot fi utili în lucrarea Domnului. Lucrarea sa nu era o slujbă de predicare în public, ci Tihic trebuia mai întâi să fie un mesager. El trebuia să ducă veşti de la Pavel la credincioşii din alte locuri şi invers, să-i relateze apostolului cum le mergea acelor credincioşi. Pavel punea mare accent, ca fraţii să cunoască împrejurările în care se găsea, dar la rândul său dorea să ştie care erau împrejurările lor. Recunoaştem aici dragostea şi purtarea de grijă a lui Pavel faţă de credincioşi. Ei erau îngrijoraţi de el, fiind întemniţat în Roma, şi tocmai de aceea l-a trimis pe Tihic la ei, ca să le relateze despre el. Şi de aici putem învăţa. Să ne informăm reciproc despre împrejurările în care ne găsim, ca să putem să ne rugăm unii pentru alţii.

Tihic trebuia să le mângâie inimile. În Efeseni 4.16 citim despre „încheietura de întărire“, care are o funcţie deosebită în Trup (Adunarea). Fără aceste încheieturi nu funcţionează. Se pare că Tihic era o astfel de „încheietură“. Cât de des vorbim în discuţiile noastre cu fraţii noştri despre alţii, în loc să ne îngrijim de ei şi să le aducem mângâiere! Tihic a contribuit la înviorarea şi întărirea credincioşilor.

Să-L rugăm pe Domnul să-i privim şi noi, ca Tihic, pe fraţii noştri scumpi, să fim slujitori şi împreună-robi fideli, care lucrează spre folosul fraţilor, şi ca Domnul să ne dăruiească tot mai mulţi bărbaţi şi tot mai multe femei, care exercită o astfel de slujbă peste tot unde sunt strânşi credincioşii.

https://scripturile.wordpress.com/2016/12/03/tihic-tipul-care-tace-si-face/

Scrisoarea GUVERNATORULUI PĂGÂN Publius Lentulus către ÎMPĂRATUL Tiberiu al Romei despre Mântuitorul HRISTOS

download - Copie

Posted: June 11, 2011 | Author: Neatârnatul | Filed under: Uncategorized |

Pentru a ne convinge că Domnul nostru Iisus Hristos nu era un om simplu aşa cum îl socotesc unii şi că învăţătura Lui nu este o învăţătură omenească ci cu adevărat dumnezeiască şi că Domnul Hristos a existat şi există cu adevărat, trebuie să luăm cunoştinţă de alte multe dovezi din istoria lumii care ni-L arată şi de câteva scrisori descoperite în veacul nostru la Roma, în arhivele cezarilor, unde se poate vedea cum era considerat Mântuitorul pe vremea aceea chiar de către guvernatorul păgân Publius Lentulus care desigur fără nici un interes, iată ce scria despre Dânsul împăratului Tiberiu al Romei din vremea Mântuitorului:

“Sire, am aflat că doreşti ceea ce acum îţi comunic prin această scrisoare. Trăieşte aici un om care se bucură de o mare reputaţie de om virtuos, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte profet al Adevărului, iar ucenicii susţin că e Fiul lui Dumnezeu, adică al Aceluia care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers. Într-adevăr împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus Hristos. Prin unul şi singurul Său Cuvânt, dă sănătate bolnavilor şi morţilor. Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi care-L privesc şi care se văd siliţi ca să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea de alună coaptă, adică roşiatic şi-I cade până la umeri, fiind împărţit în două prin mijlocul capului după obiceiul nazarinenilor.

Fruntea Lui este lată exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui puţin rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui cea deasă e asemenea părului capului Său, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi severă, are ochi strălucitori. Lumina ce revarsă faţa Lui este ca lumina soarelui, aşa că este imposibil a o privi cineva mai îndelung. Inspiră spaimă această strălucire; când însă povăţuieşte şi sfătuieşte plângând, atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.

Se spune că niciodată n-a râs, iar ochii Lui veşnic lăcrimează. Mâinile Lui sunt frumoase, e foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură atrage admiraţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin locurile acestea. Mulţi evrei îl consideră chiar ca Dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează împotriva legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte mult contra acestor iudei pizmaşi, pentru că omul acesta n-a cauzat nici o nemulţumire la nici un om vreodată.

Dacă maiestatea voastră doreşte să-L vadă precum mi-aţi scris deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi îndată îl voi trimite, căci sunt gata cu smerenie şi supunere a împlini tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona.

Făcută în Ierusalim, crugul al X-lea, lună nouă. Al maiestăţii voastre, prea smerit supus servitor, Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeii.

Precum vedem din această scrisoare a păgânului guvernator al Iudeii, reiese în mod sigur să Domnul nostru Iisus Hristos cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna şi că El adesea săvârşea minuni dând sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor numai prin unul şi singurul Său Cuvânt. Se mai poate îndoi cineva citind această scrisoare, că Mântuitorul lumii n-a fost Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Cuvântul cel adevărat?

Mai cutează cineva dintre necredincioşi să afirme că Domnul nostru Iisus Hristos n-a înviat din morţi, când El avea putere dumnezeiască de a învia pe alţii din mormânt? Mai poate avea cineva îndoială despre învierea morţilor, despre viaţa de veci care va fi dincolo de mormânt? De aceea religia creştină este cea mai dreaptă, de aceea religia ortodoxă este adevărata credinţă, fiindcă a întocmit-o însuşi Dumnezeu, şi a descoperit-o prin Fiul Său care S-a întrupat din Fecioara Maria

https://suveranitate.wordpress.com/2011/06/11/scrisoarea-guvernatorului-pagan-publius-lentulus-catre-imparatul-tiberiu-al-romei-despre-mantuitorul-hristos/

Articole de la cititori / LEGITIMAŢIA LUI DUMNEZEU…..Diaspora romana de Lucian Hetco

download - Copie - Copie

 

LEGITIMAŢIA LUI DUMNEZEU

Pentru a fi Dumnezeu, o ființă trebuie să fie extraordinară, dumnezeiască! Un dumnezeu nu face nicidecum lucruri obișnuite. El nu este obișnuit, căci altfel ar fi om și nu Dumnezeu. Dumnezeu este ieșit din comun. Lucrurile pe care le poate face un dumnezeu sunt minuni. Mai bine zis, minuaa aaaanile sunt specialitatea lui Dumnezeu! Pentru a fi Dumnezeu, El trebuie să facă ceea ce nu poate face un om prin puterile lui. De asemenea, Dumnezeu trebuie să facă ceea ce nu pot face mai mulți oameni asociați împreună. Unui ateu, pentru a fi convins de existența lui Dumnezeu, trebuie să-i arăți că Ființa despre care vorbești a făcut și poate face lucruri care sfidează normalul, lucruri total extraordinare, de neconceput, ieșite din comun, imposibile. Dacă ar fi aproape posibile sau realizabile, acestea nu l-ar caracteriza pe Dumnezeu și nu i-ar putea conferi dreptul de a se încadra în categoria „Dumnezeu”. continuare…

Raportul lui Lentullus, guvernatorul Iudeii

Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus, guvernatorul Iudeii, Salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om, care se bucură de o mare reputaţie de om sfânt, pe nume Iisus. Poporul Îl numeşte Profet al Adevărului, iar discipolii Lui susţin că El e Fiul lui Dumnezeu, adică al celui care a creat cerul şi pământul şi toate cele care au existat şi vor exista în Univers. Şi, în adevăr, o, Împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus. Prin unul şi singurul Său cuvânt dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor. continuare…

Dintr-un alt unghi de Claudiu Capusan

E suficient sa mergi in oricare duminica la biserica, nu doar de Pasti, ca sa realizezi ca Crucea are locul central in crestinism. Toata inchinarea, chiar si cea contemporana, canta despre cruce, despre sangele mielului si despre moartea Lui. Simbolul crucii este prevalent.

Negresit este proeminent pentru ca, intr-adevar, esenta relatiei cu Dumnezeu este credinta in aceasta moarte ispasitoare, de necesitate absoluta in economia lui Dumnezeu. Privita din unghiul acesta, Crucea satisface — sa nu uitam — mania lui Dumnezeu. El si-a facut singur dreptate “infigand crucea in Dealul Capatanii si ziua intai cu a invierii zori!” Cum tot El era pe cruce, a dat ce a avut mai scump, viata Lui, pentru noi. continuare…

John Wycliffe – prima parte de Ciprian Musat

Wycliffe a fost unul dintre cei mai importanţi şi autoritari gânditori din Evul Mediu. Activitatea sa s-a desfăşurat în perioada grea a scolasticismului târziu, când ideile şi doctrinele noi accelerau trecerea la o perioada modernă a gândirii. Pe de o parte el a condus o mişcare de opoziţie împotriva bisericii medievale şi a unora dintre dogmele şi practicile sale fiind un precursor al reformei, iar pe de altă parte a fost cel mai proeminent filosof englez al celei de-a doua părţi a secolului al XIV-lea.

Deşi a trăit cu aproape 200 de ani înainte de Reformă, principiile învăţăturii sale s-au asemănat destul de mult cu cele ale lui Luther, Calvin şi alţi reprezentanţi ai reformei. Istoricii l-au numit pe Wycliffe “Luceafărul de dimineaţă al reformei”.  Avea renume de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inima. continuare…

John Wycliffe – a doua parte de Ciprian Musat

Conflictul cu Biserica. Teologia lui Wycliffe

John Wycliffe avea o gândire teologică revoluţionară. El considera că oamenii sunt predestinaţi fie  la mărire, fie reprobaţi. Astfel, Biserica fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici comunica, nici excomunica.  Având în vedere că oamenii sunt predestinaţi, indulgenţele cumpărate cu bani pentru păcatele viitoare sau cele trecute nu au nici o valoare fiind chiar contrare voii lui Dumnezeu.

Pentru Wycliffe tainele bisericii au doar valoare simbolică. El nu admite transsubstanţierea elementelor la Cina; din punctul lui de vedere natura pâinii şi a vinului rămâne neschimbată în Sfânta Cină chiar dacă Isus Hristos este prezent în chip moral. continuare…

Schiţă istorică – Cap. XIIIa

CAPITOLUL XII

Baptismul se organizează

Uniunea Bisericilor Baptiste în România întregită

După alipirea provinciilor locuite de români cu Patria mamă în anul 1919, sub conducerea predicatorului Constantin Adorian din București și a unui comitet, bisericile baptiste din România Mare s-au organizat într-o Uniune cu mai multe Comunități.

Această Uniune a adus foloase reale bisericilor, organizând societăți ale tineretului, școli duminicale, societăți ale femeilor, redactând o revistă religioasă „Farul Mântuirii”, care apărea lunar fiind un organ de legătură, tipărind literatură religioasă, editând cu mari îmbunătățiri cartea de cântări „Sionul” în 20 ianuarie 1923, și convocând mai multe congrese, reprezentând frățietatea în fața guvernului, cerând audiență, întocmind memorii, proteste și în sfârșit, apărând interesele Cultului Baptist în fața atacurilor și ținând legătura cu Alianța baptistă Mondială din toată lumea. Uniunea bisericilor Baptiste din România a fost, este și va fi neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea în privința dogmelor cu Alianța Baptistă Creștină Mondială. continuare…

Diaspora romana de Lucian Hetco

Suntem noi romanii, migrantii secolului XXI? Putem vorbi de o diaspora romana veritabila ?Vor avea oare romanii o evolutie asemanatoare poporului evreu? Chiar termenul grecesc “diaspora”, corespunde mai degraba cuvantului “dispersie”- o dispersie care avea la cauza o cauza, o “pedeapsa”, ca urmare a “vinei” comune. Avem si noi romanii, o “vina” comuna? Care sa fi fost ea, in afara de aceea de a nu putea fi fericiti in propriul nostru spatiu etnic, indiferent ca suntem in granitele Romaniei istorice sau “ramasi” pe dinafara, in tarile limitrofe Romaniei, spre exemplu ?

Sunt oarele versurile “Desteapta-te romane” valabile doar pentru spatiul carpatic? Nu ar fi oare cazul sa le extindem efectul binefacator asupra natiei romane implicand si cele 9 -12 milioane de romani care traiesc actualmente in afara granitelor tarii? continuare…

“Doctrina dezbină, misiunea uneşte”  de Marius Cruceru

“Doctrina dezbină, misiunea uneşte” aceasta este una dintre afirmaţiile care s-a discutat în întîlnire de sîmbăta trecută cu fratele David Coffey, preşedintele AMB.

Sîmbăta dimineaţa, în ultima zi a Conferinţei Naţionale a păstorilor din UBR a avut loc o întîlnire semi-formală între preşedintele Alianţei şi o parte dintre membrii Consiliului Uniunii.
S-au discutat mai multe probleme. Preşedintele Alianţei a clarificat cîteva aspecte referitoare la poziţiile teologice pe care le susţine, i s-au pus întrebări referitoare la aceste aspecte pentru detalieri necesare.

 continuare…

Cum să procedezi creştineşte în aceste vremuri grele pentru Moldova?

de Preot Vasile Filat

Ce s-a întâmplat ieri, 7 aprilie, nu s-a mai întâmplat nici odată în Moldova. Nu am fi crezut nimeni că indignarea unui popor paşnic şi liniştit poate să ajungă până acolo ca mulţimea să privească cu furie şi mulţumită cum ardeau şi erau devastate clădirile Parlamentului şi a sediului Preşedinţiei. Cu durere în inimă am privit fiind la faţa locului. Am întâlnit acolo în piaţă şi pe alţi creştini cu frică de Dumnezeu, care priveau cu îngrijorare şi nu ştiau cum să procedeze. Iată câteva lucruri care suntem datori şi se aşteaptă de la noi să le facem în aceste vremuri grele.

Informează-te şi nu crede minciunile continuare…

O evaluare a contextului editorial evanghelic din Romania – Traducerile

de Danut Manastireanu

Peste 90% dintre titlurile publicate de editurile evanghelice din România sunt traduceri, cea mai mare parte a acestora din autori de peste ocean. Unii dintre ei sunt oameni absolut respectabili, dar ceea ce scriu mulţi dintre aceştia nu are aproape nici o relevanţă în spaţiul cultural românesc. În mod straniu, autorii evanghelici europeni publicaţi la noi sunt, cred eu, chiar mai puţin decât cei români. Care este explicaţia? Cel mai probabil, aceştia nu au în spatele lor corporaţiile editoriale uriaşe ale Americii şi nici o piaţă comparabilă, aşa încât nu-şi pot permite să subvenţioneze apariţiile lor editoriale pe piaţa românească. continuare…

Răspunsuri pentru fratele Marius Cruceru – I

de Paul Negrut

Fratele Marius Cruceru mi-a trimis niste intrebari saptamana trecuta.

Iata raspunsurile mele:

Stimate Paul Negruţ ce anume v-a determinat să “rupeţi tăcerea”?

De fapt nu am rupt tacerea. De cand am inteles chemarea Domnului la slujba de pastor am vorbit deschis in predicile adresate bisericilor din tara si strainatate. De asemenea, am vorbit in cadrul studiilor si conferintelor la care am participat de-a lungul anilor. Am  vorbit prin mesajele transmise la radio si televiziune, prin casete, CD-uri, DVD-uri, precum si prin articole si carti publicate. Ce s-a intamplat acum? Accesarea altei forme de comunicare- internetul. Probabil ca surpriza pentru cei care ma cunosc mai indeaproape vine din faptul ca in general sunt rezervat fata de spatiul virtual. Imi place sa vorbesc cu oamenii pe care ii privesc in fata si care ma vad la fata. Dar in ultima vreme sunt confruntat cu situatia in care unii membri ai Bisericii Emanuel sunt plecati temporar din Oradea si care in mai multe randuri si-au exprimat dorinta de a avea acces la anumite invataturi si meditatii biblice din partea pastorilor Bisericii. De asemenea, absolventii Universitatii Emanuel sunt raspanditi nu numai in toata tara, ci in toate colturile lumii; unii dintre ei au solicitat posibilitatea de a accesa asemenea meditatii. Nu in ultimul rand, asa dupa cum se stie, de-a lungul anilor am predicat in mai multe parti ale tarii si peste hotare si o parte dintre ascultatori au cerut sa trec peste retinerile mele si sa transmit si prin forma aceasta anumite mesaje. Toate acestea, la un loc m-au  determinat sa ma rog si in cele din urma sa accept sa postez anumite meditatii sau mesaje.

Cum merge blogul la aproape trei luni din ce se vede dinlăuntru? Cîte accesări pe zi, cam din ce regiuni bănuiţi că sînteţi contactat? continuare…

Răspunsuri pentru fratele Marius Cruceru – II   de Paul Negrut

Pentru cei care ştiu derularea unor evenimente din cadrul comunităţii baptiste din România, unele trimiteri şi aluzii sînt foarte clare? Ca fost preşedinte al cultului care credeţi că vor fi problemele care ne aşteaptă ca Uniune baptistă în următoarea perioadă?

Pastorul este dator sa calauzeasca turma. Domnul Isus vorbind despre Sine ca fiind Pastorul cel Bun a afirmat; “Oile Mele cunosc glasul Meu.” Prin parafrazare si cu mentiunea ca toti pastorii suntem doar slujitori ai Marelui Pastor, se poate totusi afirma ca “oile cunosc glasul pastorului.”

In legatura cu provocarile contemporane, se poate afirma ca intreg Crestinismul, inclusiv cel Baptist, se confrunta cu criza postmodernismului care aduce cu sine:

a) Dispretul si repulsia fata de valorile spirituale din trecut,

b) Respingerea adevarului si valorilor morale absolute si inlocuirea lor cu valori relative.

c) Promovarea unor inovatii care afecteaza nu doar aspectul exterior al vietii religioase, ci insesi esenta si identitatea Bisericii.

d) Promovarea improvizatiei, a kitch-ului si a colajului in locul studiului sistematic si coerent al Bibliei.

e) Inlocuirea doctrinelor fundamentale ale crestinismului cu preferintele, sentimentele si instinctele.

f) Aparitia unor lideri dezechilibrati spiritual, care sunt urmati in mod irational si care duc bisericile in ratacire.

g) Golirea credintei de prezenta transformatoare si sfintitoare a Domnului Isus si a Duhului Sfant si umplerea spatiului liturgic cu manifestari lumesti si pagane. continuare…

http://publicatia.voxdeibaptist.org/articole_mai09.htm