Noua religie atee din Apus

download - Copie

Iraționalul atacă lumea prin tradiție rațională a vestului. E o orbire iscată de vedeniile unei noi religii atee, propovăduite de fruntașii actualei revoluții culturale neomarxiste.

    Trecut decapitat: soclul distrusei statui a lui Cristofor Columb din Baltimore (picture-alliance/Baltimore Sun/K. M. Ferron)

Trecut decapitat: soclul distrusei statui a lui Cristofor Columb din Baltimore

Atenția unui public suprasaturat de știri se epuizează rapid. Chiar fulgerător, căci internautul e în căutare permanentă de frisoane. Or, și-ar putea procura lesne palpitații, urmărind crimele comise de regimurile autoritare sau totalitare. Ori protestând contra martirizării creștinilor africani.

În hăul iraționalului

Cum se explică, într-o societate care-și clamează neobosit moralitatea, disproporția dintre indiferența șocantă, imorală, față de un genocid, precum cel comis asupra uigurilor, și atenția maximă atribuită unor subiecte banale sau rezolvate, în bună măsură, de pildă prin arestarea și punerea sub acuzație a polițiștilor în custodia cărora a murit George Floyd?

Cum se explică insistenta sanctificare în massmedia a unor figuri ca Greta Thunberg, ecologista radicală, care a îmbrățișat mai nou și doctrina „woke” și e stăruitor comparată cu Isus? Și ce hram poartă obsesia condamnării permanente și pentru te miri ce, în presa apuseană, a micului stat evreu, în timp ce dușmanii teroriști care-și clamează dorința de a-l distruge, exterminându-i populația, se bucură de îngăduință, de critici blajine și de absurde justificări?

Se cască aici vădit un abis al iraționalității. Deloc tipic pentru o lume iudeo-creștină întemeiată de religii azi clasice și marcată de iluminism și de revoluțiile științifică și informațională, acest hău irațional n-ar trebui să aibă drept de cetate și, mai ales, de privilegii, în vestul secularizat și democratic. Și totuși, e sursa tipicelor lui excrescențe maligne.

Democrația, cancerul care corupe și religia

Aceste protuberanțe cancerigene, care, neamputate la timp, produc metastaze, sunt, în corpul politic al democrațiilor, mișcările totalitare. Netratate la timp, salvaționismele, care demontează prezentul demonizat în numele unui viitor mesianic, clădesc un viitor ce riscă să provoace, precum nazismul și comunismul, hecatombe de victime.

Nu altfel se arată a fi tumoarea aparent inexplicabilă a îngăduinței sau a indiferenței, manifestate față de tiranii ucigașe. Indiferent dacă profită de aceste manifestări de sminteală dictatura chineză ori totalitarismul de sorginte islamistă, îngăduința și nepăsarea față de crimele tiraniilor moderne, cărora li se substituie rele reale sau imaginare din trecut, le cauționeaza teroarea, suprimarea libertății și mutilarea demnității omului.

Acest iraționalism face casă bună și cu evacuarea credinței din cetatea în care D-zeu e declarat „mort”, dimpreună cu imperativul moral al Decalogului Său, și cu nevoia acută de Dumnezeu, cu nevoia de transcendență a omului, magistral descrisă de psihiatrul Viktor Frankl. Care vobea de „patologia” a ceea ce se numește „Zeitgeist”, „spiritul timpului”. Și de „paraclinice” nevroze colective.

Potrivit lui, omul e mai religios decât bănuiește uneori el însuși. Nu arareori, rușinat de ea și condiționat de prestigiul pozitivismului și de autoritatea elitelor laice, omul postmodern e ispitit să-și refuleze religiozitatea.

Or, foamea lui de transcendență îmi pare a crește pe măsură ce secularizarea societăților progresează impetuos, iar religia de tip clasic e discreditată în numele unei trufașe, dar părelnice lucidități. Lăsat fară speranță calmantă în lumea de apoi și părăsit în vidul existențial ivit prin suprimarea dimensiunii sale spirituale, omul se vede cuprins și destabilizat de angoase și nevroze. Trăiește în provizorat, fatalism și depresie. De aici la gândirea colectivistă nu mai e, potrivit lui Viktor Frankl, decât un pas. Următorul îl face pe om să cadă în genunea fanatismului.

În lumea secularelor democrații apusene, frica de libertate și responsabilitate ia proporții, alimentată fiind de propagande, de presiunile și de concesiile politice ale unor elite lașe, de ispita aderării la fanaticele construcții doctrinare ale perdanților frustrați ai pariurilor acestei lumi tot mai complexe și, ca atare, mai înspăimântătoare.

Cultura anihilarii si natura ei religios-totalitară

Eric Hoffer explica persuasiv acest mecanism, tipic pentru mișcările de masă, de regulă religioase ori naționaliste. Ce autojustificări să găsească oare frustrații, invidioșii, angoasații într-o lume liberă, care le oferă toate șansele și resursele, dar în care au eșuat sau riscă să eșueze jalnic?

Reacția multor tineri educați ai unei modernități antinaționaliste și antireligioase e dictată de necazul care-i chinuie. Vor mima ateismul și-și vor clama aderența la globalism, dar vor cotiza, uneori inconștient, la altă ideologie totalitară, pseudoreligioasă. Vor găsi încă înainte de-a claca vinovatul viitorului lor insucces nu doar „în celălalt”, ci și în lumea care-l tolerează. Îi vor demoniza celei meritocratice prezentul. I-l vor  interpreta fals, spre a-și explica prospectiva neizbândă și a o anula preventiv. În acest scop se autoanihilează ca indivizi liberi și responsabili. Se autidizolvă prin unirea în mișcări de masă colectiviste și fanatice, promițând (adesea în conjuncție cu un presupus trecut glorios) un viitor în care indivizii, și deci și ei înșiși, să fie anihilați.

Acest viitor colectivist e prezentat ca apt să tămăduiască societatea de presupusele ei racile. Se propune deci eliminarea hibelor și bubelor ei. Evreii, în nazism. Burghezia, în comunism. Necredincioșii, în islamism. Mai nou, partitura „păduchilor” de suprimat s-a atribuit prezumtivului „rasism structural” al albilor creștini și heterosexuali, caracterului presupus „patriarhal” și reacționar al societății „privilegiilor” și „suprematismului alb”, promovat chipurile fatal de nereformabile „structuri de putere”, pernicioase și revolute, care s-ar opune progresului, salvării ecologice și justiției sociale, fiind obligatoriu să fie desființate pe loc.

Iată pretextele „culturii anihilării”. Doctrina „woke” tinde să înlocuiască argumentul cu emoția și să substituie gândirii sentimentul umilinței. E o credință ce rescrie istoria, spre a anihila o cultură și o memorie promovând libertatea si toleranța, astfel încât „societatea victimizării” să-i distrugă celei a „demnității” coloana vertebrală instituțională și ce a mai rămas intact din valori și gânditori, din universități și presă, din poliții, economii și demnitari neobedienți. Se netezește astfel calea edificării unor regimuri totalitare? Desigur. Ce regimuri? Contează mai puțin, căci sunt interșanjabile.

Împreună cu anticapitalismul ecologic și antidemocratia islamistă, cu relativismul și corectitudinea politică, această doctrină servește ca bază ideologică revoluției culturale neomarxiste demarate în universitățile americane.

Rătăcirea nordului și fanatismul religios al ateului

Pretextele ei sunt atrăgătoare pentru intelectualul postmodern. Care tinde să fie laic, antinaționalist și însetat de aer curat și justiție socială. Dar e și nevrozat nu doar de secularizare, ci și de conformitatea reclamată de elite, care și-au pierdut și ele busola morală ori și-au rătăcit-o, ferindu-se, din comoditate, prostie ori lașitate, să-și regăsească nordul. Confuzia pe care o întrețin facilitează nu doar apariția și masificarea insului „woke” căzut pradă fanatismului unei religii atee, ci și formarea „alianței temporare dintre elite și gloată”, evocată de Hannah Arendt în „Originile Totalitarismului”.

Contrareligia ivită astfel e nihilistă. Pare nesângeroasă, dar e, potențial, nu mai puțin implacabilă și crudă decât inchiziția sau iacobinismul. Despre asemenea religii seculare s-a scris abundent, dar insuficient, în trecut. Vladimir Tismaneanu relua în 2012, într-o carte omonimă, formula lui Leszek Kołakowski a „diavolului în istorie”, despre „tragediile rezultate din ambiţiile…nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte, menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii”. Tot el amintea de cartea istoricului franco-maghiar Francois Fejto intitulată „Dieu, l’homme et son diable”, ca și de Aurel Kolnai, „care nota, în 1952, că a combate comunismul, „Răul cel mai presant, era…sarcina majoră impusă umanității civilizate”.

Ce propune contrareligia „woke”? Anticivilizația. O presupusă izbăvire fundamentată pe antioccidentalism, antidemocrație, antiamericanism și, nu arareori, pe antisemitism. Fiindcă democrațiile sunt imperfecte și resimțite de noii fanatici a fi sursa vexărilor lor. Iar cea americană și israeliană sunt simboluri ale rezilienței și eficienței unei lumi libere alcătuite din națiuni pluraliste, religioase, capitaliste și tolerante, care s-au impus în pofida tuturor contradicțiilor, câștigând pariuri improbabile, în ciuda unor dușmani formidabili.

E deci verosimilă teza ziaristului american Matti Friedman, potrivit căruia noua religie ”woke” s-a experimentat, inițial, în strâmba și militanta abordare mediatică a conflictului pentru Țara Sfânta, în care jurnalismul, inconturnabil antiisraelian și propalestinian, s-a transformat în activismul dominând azi și presa mainstream, și percepția elitelor globale.

Interesant e că tocmai protestantismul de sorginte puritană al lumii anglosaxone pare, azi, credința cea mai vulnerabilă în fața macroagresiunii fundamentalismului identitar. Cert e că religiile clasice nu imunizează, protejând automat de tentații totalitare, cum au probat fascismele catolice, integrismul hindus, iar în România episodul legionar. În fine, tentativele de modernizare orientale, de pildă iraniană sau turcă, trec prin tiranii neoimperiale susținute doctrinar de recursul la fundamentalism religios.

Nu se va găsi răspuns dilemelor moderne decât prin abordarea lor comprehensivă. Una care să țină seama de dimensiunea spirituală a omului, refuzând unilateralismul interpretărilor pozitiviste.

https://www.dw.com/ro/noua-religie-atee-din-apus/a-54451883

De ce nu se arată Dumnezeu?

download - Copie

 Poteraș Ionuț  11-08-2018 

Comentatorul conservator american Matt Walsh, într-o postare recentă pe blogul său, pune următoarea întrebare: „De ce nu se arată Dumnezeu lumii? De ce pare că El se ascunde de noi?”

Faptul că nu îl vedem pe Dumnezeu este argumentul numărul unu pe care îl aduc ateii când spun că Dumnezeu nu există. Dacă Dumnezeu există, şi El este acea persoană plină de iubire şi atotputernicie despre care se vorbeşte în Biblie, atunci de ce nu se arată oamenilor, mai ales unei lumi care pare că se îndepărtează tot mai mult de credinţa în El şi îmbrăţişează valorile secularismului?!

„El ar putea să apară deasupra cerului, în toată gloria Lui, şi să ne spună: „Bună! Eu sunt Dumnezeu! Eu exist! Comportaţi-vă aşa cum vreau Eu.” Poate un astfel de eveniment ar convinge oamenii de existenţa lui Dumnezeu, mai mult decât ar putea să o facă o carte veche de 2000 de ani.”

Totuşi lucrurile nu se întâmplă în acest fel, iar noi, se pare, suntem chemaţi să trăim într-o lume plină de incertitudine şi suferinţă. Cum poate fi explicat acest lucru?

Walsh spune apoi că mulţi creştini argumentează, şi pe bună dreptate, că totuşi Dumnezeu nu este ascuns, pentru că există relatări despre Dumnezeu care s-a arătat unor oameni care au experimentat fenomene supranaturale, au avut o viziune, sau au fost martorii unor minuni sau vindecări. Dumnezeu s-a arătat în carne şi oase pe acest pământ unde a trăit, a murit şi înviat şi apoi s-a arătat unor martori în timp ce se ridica la ceruri.

Totuşi, dacă Dumnezeu poate să se arate unor oameni, de ce o face atât de puţin şi atât de rar?

Cu alte cuvinte, de ce nu se arată Dumnezeu în fiecare dimineaţă, precum Soarele? De ce nu cheamă creaţia Sa la o viaţă care să fie mai apropiată de voia Sa?

Probabil că cel mai bun răspuns la un asemenea demers este acela că Dumnezeu nu doreşte ca noi doar să credem în El, ci El vrea ca noi să-l iubim.

Dumnezeu este dragoste şi ceea ce doreşte El de la noi este să-l iubim cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul.

Dacă tot ce ar vrea Dumnezeu este credinţă şi ascultare din partea noastră, atunci poate că un anunţ ceresc din partea unei fiinţe supranaturale ar fi cea mai bună cale de a realiza acest lucru. Însă dacă Dumnezeu vrea ca noi să-l iubim, atunci nici un semn ceresc, nici un spectacol divin şi nici un miracol nu ne-ar putea determina să-l iubim. Ne-ar face probabil să ne temem de El, să-l admirăm, să ascultăm de El şi chiar să ne închinăm înaintea Lui, însă nu ar putea produce dragoste.

În dragoste nu este frică, şi dragostea desăvârşită izgoneşte frică. Frică are cu ea pedeapsă şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. (1 Ioan 4:18).

Dragostea este dragoste atunci când cel care iubeşte alege să facă acest lucru şi nu este forţat de cineva.

Dacă nu-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi vrem doar să-l vedem aşa cum este El, atunci probabil că ar fi puţine şanse să dezvoltăm o dragoste pentru divinitate după aceea. Am fi atât de copleşiţi de către frumuseţea Lui, atât de consumaţi de către maiestatea Lui, atât de înspăimântaţi de puterea Sa, atât de cuprinşi de teamă şi de veneraţie că nu ar mai fi nici o posibilitate să găsim liniştea şi calmul necesare pentru a crea o atmosferă în care chiar poţi alege să iubeşti. Dumnezeu nu este nici în furtună, nici în cutremur, nici în foc , ci într-un susur blând şi subţire. (1 Împ 19:12)

„Dacă Dumnezeu ni s-ar arăta atunci nu am mai avea nici o şansă din acel moment. Am fi pur şi simplu extaziaţi de cât de minunat este El, probabil am cădea înaintea Lui că apostolul Ioan în viziunea din Apocalipsă, am tremura, ne-am văita sau plânge…Dar să-L iubim?! Singurii care îl vor iubi pe Dumnezeu când îl vor vedea sunt cei care l-au iubit înainte să-l fi văzut.”

Dumnezeu ni se revelează suficient de mult cât să putem să începem să-l iubim.

Dragostea este ca o sămânţă îngropată în pământ, care creşte şi se înalţă în întuneric, fără să vadă lumina Soarelui. Nici nu poate fi altfel, sămânţa care este expusă fără să aibă timp să crească şi să dezvolte o rădăcină se va usca.

Trebuie să-l învăţăm iubim pe Dumnezeu fără să-l vedem şi doar aşa vom putea fi veşnic îndrăgostiţi de el.

Sursa: Faithwire.com

https://www.stiricrestine.ro/2018/08/11/de-ce-nu-se-arata-dumnezeu/?ut

Charlie Gard: „e vremea să mori”!

download - Copie

 Vio Pop  16-07-2017 

„Charlie, it’s time to die”! („Charlie, a venit vremea să mori”!) Aceasta a fost sentinţa dată pe 27 iunie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului micuţului britanic Charlie Gard. Sentinţa este un act de agresiune la adresa lui Charlie şi a vieţii, o insultă pentru cetăţenii Uniunii Europene care cred în viaţa şi că cel care o dă şi o ia este Dumnezeu.

E o decizie înfiorătoare şi teribilă. Una iresponsabilă. Mereu şi mereu, noi cetăţenii statului de drept, fie în Romania ori în alte democraţii, acordăm judecătorilor un respect deosebit. Îi punem pe un piedestal şi presupunem că deciziile lor sunt înţelepte, echilibrate şi dincolo de oricare reproş. Şi asta chiar dacă ele sunt deficitare, ca şi în cazul lui Charlie Gard.

Tindem să avem aceste opinii mai ales despre judecătorii din Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Îi considerăm elita intelectuală şi jurisprudenţială a Europei, crema societăţii, oameni înţelepţi care, după mulţi ani de şcoală, presupunem că discern diferenţa dintre bine şi rău şi ştiu cum să interpreteze Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să dea decizii bune pentru noi, oamenii de rând. De data asta, însă, CEDO a gafat. A condamnat la moarte un copil inocent folosind limbajul drepturilor omului şi împachetându-şi decizia în termeni elocvenţi. Nu putem, deci, decât să ne exprimăm dezamăgirea şi indignarea, dar şi nădejdea că astfel de decizii rele nu vor mai fi repetate.

Decizia CEDO

Câteva paragrafe, cât şi limbajul folosit de CEDO în cazul lui Charlie Gard, sunt deosebit de îngrijorătoare,  pentru că ele pot fi aplicate nu doar copiilor nenăscuţi care suferă de boli ori malformaţii fizice ori psihice, dar şi copiilor născuţi şi adulţilor care suferă de boli incurabile. De câteva ori Decizia CEDO foloseşte termenul „manifestly ill-founded”, adică „de loc bine întemeiată”, acţiunea judecătorească intentată de părinţii lui Charlie pentru a-i salva viaţa. (Paragrafele 87, 98, 103 si 125) Principiul fundamental cu care CEDO se confruntă în Decizia Gard e: cine are autoritatea ultimă să decidă când serviciile medicale necesare copiilor suferinzi de boli aparent incurabile sunt sistate? CEDO ne asigură că principiul suprem care decide răspunsul la această întrebare a „interesul suprem al pacientului”, ori, în Cazul Gard, al copilului. Sunt trei entităţi care au autoritatea să decidă: părinţii, medicii, şi statul. Ele sunt în competiţie, iar tribunalele, zice CEDO, trebuie să acorde rolul decizional cel mai important autorităţilor, adică statului. (Paragraful 107) În alte cuvinte, statul, nu părinţii, decide care e interesul suprem al copilului. În cazul lui Charlie, statul britanic a decis că e în interesul lui suprem să moară nu să trăiască, pe când părinţii că e în interesul lui suprem să trăiască.

Paragraful 107 probabil e mai greu de înţeles pentru cetăţenii fără specialitate în materie de drept ori ştiinţe politice. Pe înţelesul tuturor, el spune că nu noi, cetăţenii ori părinţii, avem ultimul cuvânt de spus când se sistează intervenţiile medicale pentru salvarea vieţii copiilor noştri, ci statul. Asta, în opinia noastră, este încă un exemplu al confiscării de către statul secular a dreptului fundamental al părinţilor de a decide când copiii lor, confruntaţi cu boli incurabile, mor. CEDO a trecut dincolo de orice limită a bunului simt validând aceasta ierarhie între stat şi părinţi. Decizia Gard dovedeşte lipsa de integritate şi onestitate intelectuală a judecătorilor care au scris decizia.

Povestea lui Charlie Gard

Cine e Charlie Gard? Povestea micuţului Charlie e bine cunoscută. Băieţelul are doar un an, suferă de o boala aparent incurabila, dar medicii de bună credinţă din America şi Europa care încă cred în valoarea vieţii s-au oferit să-şi dubleze eforturile, fără plată şi pe cheltuiala lor,  pentru a salva viaţa acestui micuţ şi inocent cetăţean al Uniunii Europene.

Povestea micuţului Charlie a făcut înconjurul lumii în doar câteva săptămâni. Efectiv nu exista nicio publicaţie în lume care să nu fi scris câteva rânduri despre el. Mai puţin au scris ziarele de mare circulaţie occidentale care după cum se ştie preferă să promoveze eutanasia şi avortul decât viaţa. Povestea lui Charlie a făcut înconjurul lumii datorită dedicaţiei părinţilor lui, a creştinilor britanici şi al celor din America, cât şi a Vaticanului. Petiţii au fost lansate, una dintre ele ajungând la aproape 400.000 de semnături, care cer insistent autorităţilor britanice să permită micuţului Charlie să ajungă în America pentru a fi tratat acolo cu scopul de a i se salva viaţa. Spre ruşinea tribunalelor britanice şi a Prim Ministrului britanic, Theresa May, Preşedintele Trump s-a oferit să faciliteze intrarea cât mai grabnică a micuţului Charlie în America pentru a i se salva viaţa. Oameni de bună credinţă din toată lumea au donat peste 1,6 milioane de dolari pentru salvarea vieţii micuţului Charlie. De asemenea, pe 4 iulie un grup de europarlamentari din 15 ţări, printre care şi dl Laurentiu Rebega din Romania, au emis o Scrisoare Deschisă în care critică decizia iresponsabilă emisă de CEDO. Scrisoarea acuză CEDO de subminarea celui mai valoros şi fundamental drept uman – dreptul la viaţă, eşafodul tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, dreptul cu care ne începem viaţa şi care ne facilitează exercitarea tuturor celorlalte drepturi până la moarte.

Rezoluţia legiuitorilor americani

Dincolo de Atlantic, pe 7 iulie doi congressmeni americani au anunţat că vor introduce o iniţiativă legislativă specială în Congresul American care să acorde micuţului Charlie rezidenţă permanentă în Statele Unite. Frapează îndeosebi o frază din comunicatul de presa al celor doi americani care insistă că „părinţii au dreptul să decidă interesul suprem al copilului lor”. Comunicatul de presa îl puteţi citi AICI.

Legiuitorii americani nu au ales frazeologia asta la întâmplare. Ea separă, într-un sens, oile de capre şi indică o deficienţă majoră a statului secular şi a instituţiilor seculare care îşi ghidează acţiunile după principiile secularismului lipsit de compasiune şi de orice influenţă creştină. Statul secular şi instituţiile lui seculare, în special tribunalele, au devenit anti-umane, izolate de interesele cotidiene ale oamenilor de rând. Ele promovează moartea în detrimentul vieţii, avortul în locul procreării, eutanasia în locul salvării ori prelungirii vieţii omului. Cetăţenii Uniunii Europene trebuie să fie îngrijoraţi de asta. Pentru că CEDO, adică instituţia supremă care le hotărăşte soarta, şi-a dat de data asta arama pe faţă – statul, nu noi, oamenii de rând, ori Dumnezeu, decide când ni se termină viaţa. Sentinţa o dă statul nu părinţii. Statul secular s-a extins enorm de mult de câteva decenii încoace şi parcă nu mai exista nimeni care să îi stea în cale ori să i se împotrivească. Cu cât autoritatea statului secular şi a instituţiilor lui se extinde, cu atât mai mult drepturile şi libertăţile noastre se restrâng. Intr-o proporţie directă. Tocmai acesta este unghiul din care noi am ales să discutăm subiectul: care e autoritatea supremă privind decizia morţii copiilor noştri confruntaţi cu boli incurabile, părinţii ori statul şi instituţiile lui, adică tribunalele şi spitalele? În opinia noastră răspunsul este clar şi ferm – părinţii!

Să citim cu atenţie ce spune Rezoluţia celor doi legiuitori american: „Iniţiativa noastră legislativă va sprijini dreptul părinţilor de a alege interesul suprem al fiului lor, acordând lui Charlie dreptul la rezidenţa permanentă în SUA pentru a primi tratamentul medical de care are nevoie să i se salveze viaţa. E oare potrivit ca acest băieţel să fie condamnat să moară pentru ca o entitate terţă, care ignoră doleanţele părinţilor privind soarta copilului, crede că poate să decidă că moartea iminentă e în interesul suprem al băiatului?”

Unul din cei doi parlamentari americani care au introdus legislaţia Gard este dl Trent Franks. Dl Franks este cunoscut şi comunităţii românilor din America pentru că a sprijinit şi eforturile noastre pentru eliberarea copiilor familiei Bodnariu din mâinile Barnevernetului.

Statul decide când murim

Cuvintele alese cu grija care punctează Rezoluţia descriu cât se poate de plastic conflictul dintre statul secular şi părinţi când e vorba de familie, viaţa de familie, şi drepturile parentale. Câteva întrebări se impun în contextul acesta? Cine are dreptul să decidă momentul morţii pentru copiii noştri? Statul ori noi, părinţii care i-am adus pe lume? Ce e mai de preţ în societate, banii ori viaţa fiinţei umane? Exista o ierarhie a drepturilor şi dacă da, care sunt, sau care ar trebui să fie, drepturile pe care societatea ar trebui să le plaseze în vârful piramidei drepturilor? Unde, în această piramidă, se află drepturile parentale?

De mulţi ani repetăm acest mesaj şi vă atenţionăm privind drepturile parentale. Statul secular ni le subminează, iar noi nu ni le exercităm. Iar dacă noi credem în viaţă, statul crede în moarte. Pentru statul secular o persoană bolnavă e o povară financiară şi statul face tot ce poate pentru a împinge cât mai repede pe cei suferinzi de boli incurabile spre mormânt. Moartea cât mai grabnică a suferinzilor înseamnă un câştig financiar pentru stat. Şi deoarece, într-o măsură mai mare în Europa Occidentală ca în Romania ori în Statele Unite, statul acoperă majoritatea cheltuielilor medicale, el îşi arogă şi autoritatea de a determina momentul morţii pentru cei suferinzi de boli incurabile. Acel moment nu e momentul morţii naturale ci unul ales de stat şi validat de deciziile judecătoreşti ale tribunalelor care sprijină avortul, eutanasia, suicidul asistat şi tot ce este anti-familie şi anti-uman. Statul decide când opreşte ajutorul medical şi când murim. Statul secular şi instituţiile lui au devenit noii tirani, cei care ne vorbesc de drepturi, dar ne vor moartea. Ne vorbesc frumos. Ne vorbesc de un „drept la moarte cu demnitate”, iar din această frază decurg toate abuzurile cu care ne confruntăm. Lui Charlie, zic autorităţile, trebuie să i se permită să „moară cu demnitate”, o frază folosită şi pentru a justifica eutanasierea bolnavilor şi a vârstnicilor.

Noi, cetăţenii, părinţii, am devenit irelevanţi în acest proces decizional. În ţările occidentale statul numeşte comisii de etică care decid dacă procedurile medicale îşi mai au rostul ori daca e în interesul suprem al copiilor ori adulţilor suferinzi să mai trăiască. La urma urmelor, principiul „de ce să se mai chinuiască atâta”? predomină în gândirea lor. Aceste comisii îşi înţeleg rostul: economisirea fondurilor publice. Ignoram faptul că risipim banii finanţând servicii de avort, eutanasie, ori operaţiile pentru schimbarea sexului de la un sex la altul din fondurile publice. Pentru aceste scopuri distrugătoare bani sunt, dar pentru a salva viaţa unui cetăţean inocent al Uniunii Europene nu. Aceşti micuţi cetăţeni nu beneficiază de drepturi ori decizii favorabile din partea tribunalelor, dar adulţii care trăiesc vieţi decadente, iresponsabile, frivole, bizare, pline de vicii şi de alta natură – da. Şi asta în numele dreptului la autonomia personală. Recunoaştem că părinţii nu sunt de obicei experţi în mediul medical, spre deosebire de comisiile de etică. Dar ei sunt experţi într-un domeniu mai important pentru societate decât comisiile de etică ori statul – compasiune, dragostea pentru fiinţele umane, preţuirea vieţii.

Părinţii – autoritatea supremă

Părinţilor trebuie să li se recunoască autoritatea supremă să decidă dacă din punct de vedere medical copiii lor suferinzi de boli incurabile trăiesc ori mor. Înţelegem clar şi interesul statului şi al medicilor. Statul are obligaţia de a asigura şi promova binele public, inclusiv acela de a proteja copiii de abuz. La fel, medicii posedă libertatea de conştiinţă care cuprinde şi dreptul de a refuza tratament medical care nu îşi mai are niciun rost. În cazul lui Charlie, însă, medicii, statul şi tribunalele au făcut un pas şi mai agresiv – medicii din SUA s-au oferit să acorde tratament medical copilului. Nu e nicio pierdere pentru statul britanic ori medicii britanici să dea copilului o şansă să supravieţuiască, mai ales că asta nu va costa statul britanic niciun ban. La urma urmelor toate bolile curabile azi au fost, cândva, incurabile. Dacă societatea nu ar fi încercat să vindece bolile incurabile acum câteva sute de ani pentru ca, în opinia medicilor de atunci ar fi fost în zadar, acele boli ar fi rămas incurabile până astăzi.

Părinţii sunt autoritatea supremă pentru că ei, nu statul, au adus copilul pe lume, i-au dat identitatea care o posedă, şi între ei şi copil există o unitate biologică indestructibilă. Din aceste motive ei sunt şi autoritatea supremă când e vorba de decizii privind interesul suprem al copilului. Familia posedă, ori ar trebui să se bucure din partea statului, de o anumită autonomie internă unde deciziile părinţilor privind copiii lor nu pot fi date la o parte decât dacă sunt iraţionale şi vatăsmă copiii. Decizia CEDO a subminat autonomia parentală a familiei Gard.

Pentru Știri Creștine, AFR

https://www.stiricrestine.ro/2017/07/16/charlie-gard-e-vremea-sa-mori/?

Educatie si creativitate (3)

download - Copie

Posted on 24 mai 2008 by DanutM

Creativitate şi învăţare

Aşa cum spuneam mai sus, deşi există anumite înclinaţii şi înzestrări înnăscute în fiecare dintre noi, creativitatea poate fi învăţată şi dezvoltată. Aceasta nu se poate realiza însă dacă sistemul pedagogic dominant este unul care accentuează conformismul şi reproducerea servilă a informaţiilor transmise de educator.

Este adevărat că stimularea creativităţii, a originalităţii şi a gândirii critice presupun o serie de riscuri pe cere educatorul trebuie să şi le asume, conştient fiind că rezultatul final merită un asemenea preţ. Un educator incompetent, nesigur pe disciplina pe care o predă sau care are o slabă imagine de sine se va simţi în general ameninţat de manifestările de nonconformism, implicite comportamentului creativ şi va avea puţine şanse de a induce în studenţi o atitudine relaxată, absolut esenţială în creativitate.

De asemenea, o atitudine rigidă, dominatoare, care exclude dialogul, întrebările şi în general interacţiunea va induce în studenţi un sentiment de autoapărare şi va conduce la inhibarea capacităţilor lor creative.

Pe de altă parte, nici eliminarea oricăror standarde şi restricţii nu este benefică pentru stimularea şi cultivarea creativităţii, deoarece în asemenea condiţii studenţii devin nesiguri şi şovăitori, temându-se tot timpul că riscă să încalce vreo regulă necunoscută. Trasarea precisă a limitelor şi explicarea raţiunii acestora va induce în mult mai mare măsură în studenţi o atmosferă deschisă şi stabilă emoţional, decât atitudinea exagerat de permisivă a educatorului.

Pentru ca dimensiunea creativă a educaţiei să devină mai mult decât un ideal frumos, este imperios necesară sacrificarea prejudecăţilor, eliminarea miturilor care au consfinţit şi au dat legitimitate în ultimele secole unui învăţământ conformist, egalitarist şi uniformizator. Iată care sunt câteva dintre aceste mituri:

  1. cultul studentului mediu– orientarea educaţiei la un nivel mediu, adeseori absolut teoretic, în loc de a adapta şi a personaliza procesul de instrucţie la nivelul real al studenţilor;
  2. exaltarea memorării şi a reproducerii fidele a cunoştinţelor memorate, (reprezentând de cele mai multe ori opinia profesorului asupra problemei tratate) ca model suprem al scopului educaţiei, în detrimentul aprecierii imaginaţiei şi a intuiţiei;
  3. valoarea de fetiş a programei, care este tratată cu mai multă deferenţă decât tratează un credincios cartea sa sfântă, în loc de a privi programa ca un simplu cadru de referinţă;
  4. încrederea exagerată în metodele tradiţionale, în paralel cu subestimarea şi suspectarea din principiu a oricărei noi abordări în educaţie;
  5. supraestimarea valorii docimologice a notelor, ca formă supremă şi infailibilă de evaluare a însuşirii de către studenţi a cunoştinţelor predate.

Acestea, şi multe altele asemenea lor, sunt veritabile piedici în calea înnoirii unui sistem de educaţie anchilozat, care pe zi ce trece devine tot mai anacronic, mai incapabil să se adapteze la schimbările rapide cu care ne confruntăm în societatea globalizată în care trăim la ora actuală. Momentul schimbării bate insistent la uşă.

Din nefericire marea majoritate a educatorilor formaţi în şcoala conformismului comunist pare incapabilă de a lansa o reformă reală a învăţământului românesc. În acelaşi timp, orice iniţiativă, pare să se lovească de zidul opacităţii birocratice care domină autoritatea educaţională din România, de la Ministerul Educaţiei Naţionale, până la ultimul director de şcoală. Şi totuşi reforma este inevitabilă. Va fi oare cine s-o facă?

Speranţa noastră se îndreaptă către acei puţini, care au rezistat asaltului nivelator al ideologiei, păstrându-şi şira spinării dreaptă, către cei care nu şi-au vândut conştiinţa pentru „un blid de linte” şi care au avut curajul, cu orice preţ, de a-şi păstra demnitatea de dascăli. Lor le revine responsabilitatea şi ei sunt singurii care au autoritatea morală de a determina schimbarea.

https://agorachristi.wordpress.com/2008/05/24/educatie-si-creativitate-3/#more-100

Pagina de Teologie Persoane în relaţii (2) Relaţiile Fiului cu Tatăl Său de Iosif Ţon / Pilde şi Minuni de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie

Pagina de Teologie

Persoane în relaţii (2) Relaţiile Fiului cu Tatăl Său de Iosif Ţon

Iosif Ton

Omul este o persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu, deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel de structură lăuntrică are ea.

Omul este o persoană care are nevoie de relaţii cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea. Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în relaţiile sale cu alte fiinţe umane.

De unde să ştim atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.

Răspunsul pe care l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă să facem să fie şi în noi gândul (gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne spune chiar să ne înarmăm cu acest fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice, ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

Atunci, cum gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.

Primul şi cel mai fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu” (în greacă, cuvântul pentru „deopotrivă” este isos – de la care avem isoscel – care înseamnă „egal”). Domnul Isus nu neagă că este egal cu Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.

Aşadar, cum înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui, trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat, este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu. Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.

Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:

1.     Fiul nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);

2.     Fiul nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi

3.     Fiul face în toate numai voia Tatălui (v.30).

Să le analizăm pe rând.

1.     Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.

2.     Este tendinţa înnăscută în fiecare fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate, tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El. Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că face”, El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci este şi o bucurie şi o împlinire totală.

3.     Fiul este o persoană, adică are voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă. Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata împlinire.

Al doilea text care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre, căci – continuă logica textului – aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul lor! De aceea L-a înălţat Tatăl în  cea mai înaltă poziţie din tot universul (v.9-11).

Prin toate acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare – chiar dacă te face sclavul altora – te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!

Un alt text care ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată” şi ne-a învăţat că noi suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie: „Cine dintre voi, care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: Vino îndată şi aşază-te la masă?

Nu-i va zice mai de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?

Va rămâne el îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17: 7-10).

Textul acesta capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.

Totul depindea atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste. De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care li S-a revelat la Sinai este bun (Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.

Domnul Isus ne învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru…”, dar ne învaţă să adăugăm imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău”, adică „Să fii onorat”, „Să fii respectat”, „Să ţi se dea cinstea cuvenită” şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în ceruri!

Relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.

În greacă, pentru a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo. Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos, care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).

Paradoxul cel mai minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem” sau ne lăsăm „cumpăraţi”, adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!

Când Fiul ne face liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.

Mai adaug un text esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor acest anunţ uluitor: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”!

Imaginează-ţi că ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!): „Aflaţi că Dumnezeu tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste toate, inclusiv peste voi toţi!”

Imaginează-ţi care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi gândurile care ţi-ar veni în minte.

Apoi, să mergem mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29).

În momentul în care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima”), ca fiind blând şi smerit!

Ca să înţelegem cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă, dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!

Nu este uluitor să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!

Am introdus aici conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există între persoanele din Sfânta Treime – relaţii care produc absolută fericire. În cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.

Am vorbit apoi de compatibilitate. Aceasta este un potenţial: este capacitatea de a intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitate (sau potenţialitate) să devină realitate, noi trebuie să învăţăm un singur nou concept: relaţii! Şi anume, felul de relaţii pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

În Romani 8:29 ni se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi „să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său” (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi împreună”, termen care poate fi redat prin „conformaţi”).

A fi asemenea chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul. Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

Pilde şi Minuni de Dr. Benjamin Cocar

I. INTRODUCERE

Dr. Luca, scriitorul a două cărţi din Noul Testament, scrie în Fapte 1:1 despre ceea ce a „început să facă… şi să înveţe” Isus.

Pildele şi Minunile vor acoperii o parte a ceea ce a învăţat şi făcut El.

Pildele sunt miracole în cuvinte, Miracolele sunt pilde în acţiune.

Miracolele ne învaţă despre forţele Creaţiei; Pildele formele Creaţiei.

El a folosit multe pilde pentru a învăţa, şi a făcut multe minuni.

Este important să analizăm pildele şi să învăţăm de la cel mai mare Învăţător, căci pildele nu sunt ilustrările din predicarea lui Isus, ele sunt predicarea. Aproximativ 35% din spusele lui Hristos înregistrate sunt pilde. De asemenea, vom observa şi câteva din minunile Lui pentru a crede pretenţiile Sale că El ESTE Dumnezeu, Ioan 20:30-31.

Pildele şi minunile nu sunt ceva unic la Isus, cu siguranţă că el era Maestrul folosirii pildelor ca o modalitate de a învăţa, şi El a făcut mai multe minuni decât oricine altcineva.

Este necesar să studiem pildele deoarece, căci tot farmecul (Fiul Risipitor, Samariteanul Milostiv) şi simplicitatea lor au avut de suferit o soartă de interpretare greşită în biserică, alături de cartea Apocalipsei.

Miracolele au reprezentat un canal al revelaţiei lui Dumnezeu, însă în decursul istoriei, minunile au fost „explicate”, respinse, abuzate, etc. Este de o mare importanţă pentru credincioşii din acest secol să aibă o pledoarie apologetică pentru minuni.

II. DEFINIŢIA UNEI PILDE

Definiţia Şcolii Duminicale: O povestire pământească cu un înţeles ceresc, sau o povestire cerească cu un înţeles pământesc.

Definiţia Dicţionarului: O povestire alegorică scurtă, desemnată să transmită un anumit adevăr sau o lecţie morală.

Pilda ca metodă literară: aceasta poate fi înţeleasă ca o comparaţie extinsă. Comparaţia este exprimată şi subiectul precum şi lucrul comparat sunt explicate mai în detaliu, acestea fiind separate. (O comparaţie foloseşte în mod tipic cuvintele precum sau ca şi.)

Desemnarea Biblică

În Vechiul Testament

____ mashal

1. Proverb, 1 Samuel 24:13, Ezechiel 18:2-3; Proverbe 1:1, 10:1

2. Pilda, 2 Samuel 12:1-4, 14:1-11; Isaia 5:1-7

3. Alegorie, Ezechiel 24:2-5, 17:2-10, 20:49-21:5

4. Zicătoare, satiră, ironie, cuvânt de batjocură, Habacuc 2:6; Numeri 21:27-30; Deuteronom 28:37; 1 Împăraţi 9:7

6. Discurs, Numeri 23:7, 18; 24:3, 15, 20, 21, 23

7. Ghicitoare, Psalmul 49:4; Proverbe 1:6

8. Înţelepciune etică, Iov 27:1, 29:1

O pildă din Vechiul Testament includea o varietate mult mai largă de concepte decât simplele povestiri care conţineau adevăruri morale sau spirituale.

În Noul Testament

παραβoλη parabolee

1. Proverb, Luca 4:23

2. Metaforă de vorbire figurativă, Marcu 7:14-17; Luca 5:36-38; Marcu 2:21-22; Matei 9:16-17

3. Ghicitoare, Marcu 3:23

4. Ilustraţie, Marcu 13:28

5. Pilda, Matei 13:33

Verbul grecesc παραβαλλω înseamnă „a arunca sau a pune alături de ceva”. O pildă este ceva pus alături de altceva pentru scopul comparaţiei.

Ce este o pildă?

A. Trebuie să fim conştienţi de faptul că termenul ebraic/aramaic pentru pildă, şi corespondentul său din greacă sunt termene extinse şi pot fi folosite pentru orice de la un proverb până la o alegorie înflorită. Înţelesul extins al pildei se poate referi la orice vorbire neobişnuită sau izbitoare, orice spusă întunecată intenţionată să stimuleze gândirea.

B. Pilda poate fi folosită în orice povestire cu două nivele de înţeles, literal şi figurativ, care funcţionează precum vorbirea religioasă şi etică.

C. Pilda poate fi folosită tehnic în studiile moderne pentru a se face distincţia dintre alte tipuri de povestiri precum comparaţia, povestirea exemplară şi alegoria.

III. CLASIFICAREA PILDELOR

A. Lockyer a analizat peste 250 de pilde din Biblie!

1. Tărâmul spiritual

Pilde asociate cu cerul, iadul, heruvimi, îngeri

2. Fenomenul natural

Pilde conectate cu soarele, lumina, fulgerul, cutremurele, focul, norii, furtuna, ploaia

3. Natura animată

Pilde relatate de creaturi – cai, fiare, lei, vulturi, cămile, boi, oi, miei, lupi, asini, vulpi, porci, căini, capre, peşti, păsări, şerpi.

Pilde ilustrate de plante şi pomi, spini, ciulini, smochini, măsline, sicomor, migdal, struguri, crini, anason, mentă, viţă, cedru, rug de chimion.

Pilde simbolizate de metale – aur, argint, alamă, fier, tinichea.

4. Viaţa umană. Seria de ilustraţii parabolice este foarte largă.

Fizică – carnea, sângele, ochi, ureche, mâini, picioare, foame, sete, somn, boală, râs, plâns, moarte.

Domestică – case, felinare, scaune, mâncare, cuptor, gătit, pâine, sare, naştere, mame, soţii, surori, fraţi, copii, serviciu, căsătorie, comori.

Pastorală – câmpuri, văi, păstori, oi, stăpâni, sol, sămânţă, arătură, semănat, creştere, recoltă, vii.

Comercială – pescar, croitor, constructor, comerciant, talanţi, bani, datorii.

Civilă – sclavie, robie, violenţă, judecată, pedeapsă, taxe.

Socială – căsătorie, ospitalitate, ospeţe, călătorii, saluturi.

Religioasă – cort, templu, milostenii, post, rugăciune, sabat.

(Herbert Lockyer, All the Parables of the Bible Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1963, pp. 22-23).

B. Kistemaker spune că a categorisi pildele poate fi oarecum arbitrar şi, în unele instanţe chiar forţată.

1. Pilde despre natura: semănătorul, sămânţa care creşte în secret, grâul şi mărăcinii, smochinul fără rod, smochinul care înfloreşte.

2. Pilde despre muncă şi plată: lucrătorii din vie, talantul, administratorul isteţ.

3. Casatorii şi ocazii festive/solemne: copiii care se joacă în piaţă, cele zece fecioare, cina cea de taină, banchetul de nuntă.

4. Pilde despre pierdut şi găsit: oaia pierdută, moneda pierdută, fiul pierdut.

C. Blomberg

1. Pilde simple de trei puncte

2. Pilde complexe de trei puncte

3. Pilde de două puncte

4. Pilde de un punct

Pildele subdivizate în trei categorii:

a. asemănări

b. pilde de potriviri

c. povestiri cu exemple  (Blomberg, „Interpreting the Parables,” p. 73)

Sunt pildele alegorii?

Pildele sunt comparaţii extinse, alegoriile sunt metafore extinse în formă narativă.

Sf. Augustin a oferit exemplul clasic de alegorizare cu interpretarea sa a pildei Samariteanului milostiv (Luca 10:30-37).

Pentru circa 19 secole această abordare a persistat. Voci periodice au făcut apel la o oprire. Chrysostom, Aquinas şi Calvin sunt exemple notabile din perioade patristice, medievale şi respectiv de reformă, însă ei nu au putut să evite în mod consistent alegoria în exegezele lor (Blomberg, p. 31).

O alegorie diferă de o pildă în aceea că o pildă păstrează în mod tipic povestirea distinctă de interpretarea sau aplicaţiei ei, în timp ce alegorie împleteşte povestirea şi înţelesul ei.

Alegoria = o deviză retorică aplicabilă multor genuri literare care oferă o dimensiune simbolică unui text.

Alegorizarea = atribuirea unui text ascuns, înţelesuri adesea anacronistice pe care autorul nu le-ar fi intenţionat vreodată

Alegorizaţia = expansiunea de alegorizare şi împodobire a unui text care original a fost deja o alegorie într-o formă mai simplă (Hans-Josef Klauck in Blomberg, p. 44).

Din punct de vedere interpretativ, pildele şi alegoriile diferă într-un punct major: într-o pildă există un centru, şi detaliile sunt semnificative doar pe măsură ce se relatează faţă de centru; într-o alegorie există în general câteva puncte de comparaţie, nu neapărat centrate în jurul unei idei.

Pildele lui Isus sunt alegorii şi ele sunt autentice. Ele sunt alegorii nu în faptul că fiecare detaliu din pilde stau pentru ceva, ci în faptul că cel puţin câteva detalii din fiecare pildă funcţionează în mod metaforic pentru a indica spre un al doilea nivel de înţeles din povestire. În mod specific, pildele ilustrează diferite aspecte ale împărăţiei lui Dumnezeu (Blomberg, p. 133).

…………………………….

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)

PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)

ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)

HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)

SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)

BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)

COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)

ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos – Biserica)

ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare – sfârşitul)
Newsletter gratuit!
Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_mai09.htm

Președintele Academiei Române: „Autoritățile ar trebui să spună clar și precis că normalitatea este școala față în față și nu școala online. Un învățător face mai mult decât 10 laptopuri”

download - Copie

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Miercuri, 05 august 2020, 21:29   /   Actualizat: Miercuri, 05 august 2020, 22:18

Președintele Academiei Române: „Autoritățile ar trebui să spună clar și precis că normalitatea este școala față în față și nu școala online. Un învățător face mai mult decât 10 laptopuri”

ARTICOLE RELAȚIONATE

Acad. Ioan Aurel Pop: Nu suntem la capătul istoriei, dar cred că am pierdut busola. Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, cred că lumea e o imensă scenă iar ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei. Globalizarea, consecința acestei „semeții”
Acad. Ioan Aurel Pop: Nu suntem la capătul istoriei, dar cred că am pierdut busola. Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, cred că lumea e o imensă scenă iar ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei. Globalizarea, consecința acestei „semeții”

Acad. Ioan Aurel Pop, despre fervoarea demolării: Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia
Acad. Ioan Aurel Pop, despre fervoarea demolării: Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia

Președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan Aurel Pop, a criticat planul elaborat miercuri de oficialii din învățământ, avertizând că, prin generalizarea alternaivei digitale a demersului pedagogic, riscăm să ne îndreptăm spre îndobitocirea tinerilor, potrivit Observator News.

„Eu am spus că școala online, în acest moment, este o alternativă necesară, dar ar fi o mare eroare să o generalizăm pentru că suntem în fața unei situații-limită și riscăm să confundăm excepția cu regula. Autoritățile ar trebui să spună clar și precis că normalitatea este școala față în față și nu școala online. Dacă nu scoatem în evidență acest aspect temporar riscăm să dăm impresia că această criză se va prelungi la nesfârșit. […] Nu ne putem juca cu generalizările. Un învățător face mai mult decât 10 laptopuri”, a opinat academicianul Ioan Aurel Pop, la Observator.

Ministrul Educației, Monica Anisie, a anunțat miercuri că școala va începe la 14 septembrie, existând 3 scenarii de desfășurare a cursurilor. În cel mai sumbru dintre acestea, „dacă situația epidemiologică va fi una foarte dificilă, atunci se ia decizia ca pentru 14 zile să fie suspendate cursurile și să continue școala în sistem online”, a explicat Monica Anisie.

După cum ActiveNews a relatat anterior, prof. dr. Ioan Aurel Pop s-a pronunțat în favoarea școlii clasice și înainte de anunțarea deciziei oficiale privind variantele de desfășurare a noului an școlar: „Cum să ne imaginăm noi că vom face școală la distanță? Cum să ne imaginăm noi că este corect un masterat făcut online? Să transmiți acest lucru ca și cum ar fi ceva normal mi se pare o exagerare și o lipsă de respect pentru acest popor. Școala trebuie făcută față în față”, sublinia luni președintele Academiei Române.

CELE MAI POPULARE
OPINII

Restaurare cu buldozerul

În trei cuvinte, imaginea unui popor care se preface, la nesfârșit, că mai are o șansă. Că va fi și altfel decât azi. Că restaurarea țării se va termina la timp și că vizitatorii, cuminți, vor plăti bilet întreg și vor admira, metru cu metru, minunea.

PE ACELAȘI SUBIECT
Academicianul Ioan Aurel Pop: „Cum să ne imaginăm noi că vom face școală la distanță? Să transmiți acest lucru ca și cum ar fi ceva normal mi se pare o exagerare și o lipsă de respect pentru acest popor. Școala trebuie făcută față în față”

Academicianul Ioan Aurel Pop: „Cum să ne imaginăm noi că vom face școală la distanță? Să transmiți acest lucru ca și cum ar fi ceva normal mi se pare o exagerare și o lipsă de respect pentru acest popor. Școala trebuie făcută față în față”

RECOMANDĂRILE NOASTRE

https://www.activenews.ro/stiri/Presedintele-Academiei-Romane-%E2%80%9EAutoritatile-ar-trebui-sa-spuna-clar-si-precis-ca-normalitatea-este-scoala-fata-in-fata-si-nu-scoala-online.-Un-invatator-face-mai-mult-decat-10-laptopuri-162450