În luna iulie am avut 7 milioane de infectări cu Coronavirus! – de Nicolae.Geantă — Nickbags

După ce a început Pandemia Covidului, toți specialiștii spuneau că virusul se va stinge vara. Când va da de căldură. Numai că, în luna lui Cuptor, la >30 grade Celsius, coronavirusul a luat-o la galop: a infectat 7 milioane de indivizi într-o lună! Dacă la 4 iulie s-a atins pragul de 11 milioane persoane care… via […]

CRISTOLOGIE Învierea lui Hristos de J. Gresham Machen

download - Copie

Învierea lui Hristos de J. Gresham Machen

În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Gresham.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie-2/invierea-lui-hristos-de-j-gresham-machen/

 

CRISTOLOGIE Învierea de John Brown

download - Copie

Învierea de John Brown

Ceea ce a dus la învierea lui Cristos – moartea Lui înlocuitoare – asigură învierea la viaţă a poporului Său.

Mai întâi să abordăm siguranţa pe care învierea lui Cristos o dă poporului Său în ce priveşte învierea acestuia. „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”.

„Acum” nu exprimă în acest caz timpul, ci tranziţia. Dacă nu ar fi înviat Cristos, ar urma aceste consecinţe; „dar acum, Cristos a înviat”: nimic nu este şi nu poate fi mai sigur decât aceasta, iar prin învierea Lui, El este „pârga celor adormiţi”. Limbajul este figurat. Pârga sunt cele dintâi roade coapte ale grânelor, care sunt culese de pe câmp, sau cel dintâi rod copt care este cules din pom. Este o parte a recoltei şi o indicare a faptului că urmează şi restul. Ideea generală sugerată aici este următoarea: după cum primele roade sunt o garanţie a recoltei ce are să vină, iar operarea legilor stăpânirii fizice a lui Dumnezeu, care a copt o parte, va duce la coacerea la vremea potrivită a tuturor grânelor şi a tuturor fructelor – la fel învierea lui Cristos – Cel dintâi dintre oameni care S-a întors la viaţă, pentru a nu se mai supune niciodată morţii, în acest sens fiind „Cel dintâi înviat din morţi” – este o garanţie a învierii tuturor celor care fac parte din poporul Lui, a celor adormiţi în El, ca aplicare a legilor stăpânirii morale a lui Dumnezeu, care L-au înviat din morţi şi care, la vremea potrivită, îi vor învia din morţi şi pe ai Lui. El, reprezentantul desemnat de sus al poporului Său, Şi-a asumat natura lor şi S-a supus slăbiciunilor lor. A făcut tot ce era necesar pentru mântuirea lor, potrivit desăvârşirii caracterului divin şi ca ilustrare a acestuia. Ca împlinire a angajamentelor legământului Său şi eliberându-i de slăbiciunile lor, El a dus până la capăt o viaţă de ascultare desăvârşită, supunându-Se morţii în locul lor. El a spus pe cruce: „S-a isprăvit!” – datoria este plătită, lucrarea este îndeplinită’. Pe temeiul acestei ascultări desăvârşite şi satisfaceri a Tatălui, El a fost înviat din morţi de puterea Tatălui. Dacă lucrarea Lui nu ar fi fost completă, El ar fi trebuit să rămână printre cei morţi. Învierea este glasul Judecătorului Suprem, ca ecou al strigătului de pe cruce: „S-a isprăvit!” Ascultarea şi satisfacerea Tatălui, care constituie justificarea noastră, I-au asigurat învierea. După cum a fost dat la moarte din pricina păcatelor noastre, la fel El a înviat din morţi pe temeiul îndreptăţirii noastre, pe temeiul a ceea ce ne îndreptăţeşte – ascultarea Lui desăvârşită până la moarte. Iar acţiunea aceluiaşi har, neprihăniri şi credincioşii care, pe temeiul acestor lucruri, L-au readus la viaţă, la vremea potrivită ne vor învia pe noi, toţi cei care suntem ai Lui, pe toţi cei ce suntem „în El”. Primele roade ale pământului nu prevestesc atât de sigur coacerea întregii recolte, pe cum învierea lui Cristos prevesteşte învierea poporului Său. Legile coacerii grânelor sunt supuse interferării a numeroşi factori; în vreme ce primele roade au fost culese, fiind coapte pe deplin, din pricina unor schimbări atmosferice neaşteptate, restul recoltei poate fi totuşi compromis. Însă legile stăpânirii morale divine nu sunt supuse unor asemenea influenţe. Putem concluziona, cu deplină siguranţă că, dacă Isus Cristos a înviat, şi poporul Lui trebuie să învie.

În general, interpreţii Scripturii au considerat că, prin folosirea termenului „pârgă” cu privire la Cristos cel înviat din morţi, apostolul nu utilizează cuvântul numai în sens figurat, ci se referă şi la ceremonia religioasă solemnă prevăzută de lege, a aducerii celor dintâi roade la templul lui Iehova. Ei presupun că apostolul avea înaintea ochilor următorul ritual al instituţiei levitice: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi îi veţi culege roadele, să aduceţi un snop din cele dintâi roade ale recoltei înaintea preotului; acesta va legăna snopul înaintea Domnului, ca să fie primit din partea voastră; „preotul îl va legăna în ziua de după sabat”. Toate roadele ţării Canaan erau considerate ca profane în ele însele – nimeni nu putea mânca din ele până când nu erau consacrate prin aducerea celor dintâi roade înaintea lui Iehova. Nici o recoltă nu putea fi culeasă înainte de această ceremonie. După aceea, momentul recoltării unora sau a tuturor roadelor era cel convenabil fiecărui israelit. Este remarcabil faptul că aducerea primelor roade trebuia să aibă loc în a doua zi a praznicului azimilor – ziua învierii Domnului. Nu încape îndoială că atunci când El, înviat din morţi, S-a prezentat înaintea Tatălui, a fost acceptat şi nu doar El Însuşi ci, după cum spune Episcopul Pearson, a fost acceptat „pentru întreg poporul Lui, pentru ca ţărâna lor să fie sfinţită, putrezirea lor să devină sacră şi mortalitatea lor să fie consacrată veşniciei”. Învierea Celui care era substitutul lor indica faptul că trupurile lor moarte nu erau lucruri degradate ci că, la vremea potrivită, vor fi însufleţite ca al Lui şi vor fi primite în prezenţa divină.

Orice opinie ar putea fi formulată cu privire la semnificaţia tipică a ritualului iudaic, am văzut că acele cuvinte, văzute simplu în sens figurat, exprimă izbitor sentimentul că învierea lui Cristos este simbolul şi garanţia, după cum a fost şi începutul, învierii poporului Său. Dacă El nu ar fi înviat, nici ei nu ar fi putut învia vreodată. Învierea Lui este asigurarea că şi ei vor învia. Acest fapt este sugerat într-o anumită măsură de exprimarea figurată, după cum am văzut. Apostolul continuă să ilustreze acest subiect şi în versetele următoare: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos”.

Ideea generală a cestui pasaj este aceeaşi cu cea dezvoltată mai pe larg în secţiunea finală a capitolului 5 din Epistola către Romani. Cristos, ca şi Adam, era un personaj reprezentativ; în egală măsură, cei doi îi reprezentau pe oameni: unul era reprezentatul întregii sale posterităţi materiale, iar celălalt al întregii posterităţi spirituale. „Prin om” – printr-un om, adică prin primul om, Adam – „a venit moartea”. Iată comentariul apostolului cu privire la aceste cuvinte: „Printr-un singur om a intrat păcatul” – vina, răspunderea şi pedeapsa – „în lume, şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Moartea nu a făcut parte din ordinea iniţială a lucrurilor, în ce îl privea pe om. „Dumnezeu l-a făcut pe om nemuritor şi l-a creat ca şi chip al propriei Sale veşnicii”. Omul a atras asupra lui natura muritoare şi moartea.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om” – un om, omul Isus Cristos – „a venit şi învierea morţilor”. „Învierea morţilor”, după cum am afirmat în repetate rânduri şi am căutat să dovedesc, se referă aici şi în alte părţi ale scrierilor apostolului numai la învierea la viaţă – la acea înviere care înseamnă eliberare din moartea care era parte a blestemului.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat o dispensaţie a restaurării şi cum se leagă învierea spre condamnare de învierea lui Cristos – căci nu încape îndoială că există o legătură între cele două – sunt întrebări interesante în ele însele, dar nu sunt relevante în acest context. Aducerea morţii asupra omului, ca efect al blestemului, a fost lucrarea unui singur om, Adam; izbăvirea omului din moartea care era efectul blestemului şi manifestarea neplăcerii divine, este lucrarea unui singur om, Cristos Isus. Păcătuind, primul om a adus moartea asupra lui şi asupra posterităţii sale naturale. Cel de-al doilea om, făcându-Se blestem în locul seminţei Sale spirituale şi, sub blestem, supunându-Se pe deplin legii şi primind pedeapsa ei, S-a izbăvit pe Sine Însuşi şi pe oameni de sub blestemul morţii şi a asigurat pentru Sine şi pentru ei o înviere glorioasă.

Forţa expresiei „Căci dacă” prin om sau printr-un om a venit moartea, tot prin om sau printr-un om a venit şi învierea morţilor, pare să fie următoarea: ‚Există o congruenţă divină a pregătirii în ce priveşte modul în care oamenii aveau să fie izbăviţi de moarte. Aceasta este similară felului în care oamenii erau supuşi morţii. Era potrivit ca, după cum unui om, care a abuzat prin păcatul lui de întâlnirea divină plină de har, devenind reprezentantul federal al rasei sale, Dumnezeu i-a îngăduit să introducă moartea universală în rândul posterităţii, la fel Dumnezeu a stabilit ca izbăvirea omului de la moartea care este plata păcatului, să se facă prin ascultarea unui singur om. Acesta este planul lui Dumnezeu şi poartă amprenta acelei armonii care este marca lucrărilor lui Dumnezeu’. Ideea este scoasă mai bine la lumină în paragraful final al capitolului 5 din Romani, la care am făcut deja referire. „După cum prin păcatul unuia moartea a stăpânit peste toţi, cu atât mai mult cei ce primesc abundenţa harului şi darul neprihănirii vor stăpâni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos”. „După cum prin păcatul unui singur om” – sau printr-un singur păcat – „judecata a venit peste toţi oamenii spre condamnare, la fel prin neprihănirea unuia singur” – sau printr-o singură neprihănire – „darul fără plată vine asupra tuturor oamenilor spre îndreptăţirea vieţii”.

Afirmaţia pe care am ilustrat-o este menită să fie un argument al declaraţiei că Isus Cristos cel înviat este cel dintâi rod al celor adormiţi – că învierea Lui o asigură pe a lor. Căci prin faptele şi suferinţa Lui, care au dus la înviere, El S-a comportat ca un personaj reprezentativ, după cum Adam s-a comportat ca un astfel de personaj în ce priveşte lucrurile care au dus la moarte. Păcatul lui Adam, dovedit prin faptul că el a devenit muritor, a adus moartea tuturor urmaşilor săi naturali, căci Dumnezeu îl instituise pe el ca reprezentant al lor. Ascultarea lui Cristos, a cărei desăvârşire este dovedită de învierea Sa, duce la învierea tuturor urmaşilor Săi spirituali, căci Dumnezeu L-a instituit ca reprezentant al lor.

Versetul 22 pare a fi adăugat pentru a sublinia cu mai mare forţă faptul că toţi cei ce mor – adică toţi descendenţii naturali ai lui Adam – mor din pricina legăturii lor cu el; moartea lor este aplicarea blestemului lui Dumnezeu împotriva păcatului; toţi cei care ajung la învierea din morţi, la învierea la viaţă – adică întreaga sămânţă spirituală a lui Cristos – devin părtaşi la acest privilegiu exclusiv datorită faptului că Dumnezeu a fost mulţumit de ascultarea lui Cristos în locul lor şi de ei „în El” – dată fiind legătura lor cu El. „După cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în Cristos”. Reiese că ‚Toţi cei ce mor, mor din cauza legăturii lor cu Adam; toţi cei care ajung la învierea din morţi, ajung acolo datorită legăturii lor cu Cristos’.

Moartea este pedeapsa primului păcat al primului om. Toate morţile care au urmat şi care vor urma trebuie văzute în această lumină. În sprijinul acestei afirmaţii, apostolul arată în capitolul 5 din Romani că toţi oamenii mor ca urmare a faptului că se fac vinovaţi – pasibili de pedeapsă – prin primul păcat al primului om. ‚Sub legea lui Moise’, spune el, ‚toţi au murit. Nu era aceasta executarea sancţiunii acelei legi? Nu, căci sancţiunea ei nu era moartea, ci moartea violentă înainte de vreme; este limpede faptul că nu legea este cauza morţii, căci unde nu este lege nu este nici călcare de lege, iar oamenii au murit şi înainte de lege şi sub lege – de la Adam până la Moise şi de la Moise la Cristos. Atunci nu este moartea executarea sancţiunii legii naturale? Nu, nu este nici aceasta. Căci moartea intervine şi în cazul copiilor şi al celor retardaţi, care nu sunt capabili de încălcarea legii naturale. Moartea lor era executarea sentinţei divine – expresia nemulţumirii divine – împotriva primului păcat al primului om. Ce s-a întâmplat acestuia s-a întâmplat tuturor.’ Oamenii mor pentru că sunt descendenţii omului care a încălcat legământul a cărui pedeapsă a fost moartea. Toţi cei ce mor – şi toţi mor, căci ‚oamenilor le este dat să moară’ – toţi cei ce mor, mor în Adam – fiind legaţi de acesta printr-o constituţie divină. După suferinţele lui Cristos şi durerile pedepsei veşnice, aceasta este manifestarea cea mai cumplită a răului conţinut de păcat.

După cum acesta este adevărul referitor la moarte, la fel există, în mod analog, un adevăr privitor la izbăvirea de moartea care este efectul blestemului – învierea la viaţă. Toţi cei ce ajung vii astfel, devin vii prin legătura lor cu Cristos. Într-adevăr, oamenii se bucură de toate binecuvântările mântuitoare numai prin legătura cu Cristos. Ei merită pedeapsa – nu pot merita vreodată altceva. Numai „în El” sunt ei „binecuvântaţi cu binecuvântări cereşti şi spirituale”. „Aleşi în El înainte de întemeierea lumii”, „ei au în El răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor” – „ei sunt acceptaţi în El” şi „în El primesc o moştenire”. Convingerea personală adâncă a apostolului cu privire la importanţa de a fi „în Cristos” pentru a ajunge la învierea glorioasă, este exprimată în mod izbitor în următorul pasaj din Epistola către Filipeni: „Şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi”. După părerea lui, nu se poate ajunge aici decât fiind găsit „în Cristos”. După cum moartea urmaşilor naturali ai lui Adam este manifestarea nemulţumirii lui Dumnezeu cu privire la primul păcat al primului om, la fel conferirea gloriei inefabile, de neconceput a învierii la viaţă a întregii seminţe a lui Cristos – „o mulţime pe care nimeni nu o poate număra, din orice neam, din orice popor, de orice limbă a fiilor omului” – este o dovadă minunată a faptului că Tatăl este mulţumit, „de dragul neprihănirii Lui”, pe baza căreia El ridică la o stare de fericire atât de înaltă şi de sigură astfel de mulţimi, al căror merit de drept ar fi fost „distrugerea veşnică dinaintea prezenţei Sale şi dinaintea slavei puterii Lui”. Întregul argument al acestei afirmaţii, după cum am remarcat, porneşte de la marele principiu fundamental al creştinismului, potrivit căruia „în economia harului, Cristos şi poporul Lui sunt una, într-o aşa măsură încât ceea ce se spune despre unul se spune automat şi despre celălalt şi acest lucru are viaţă numai pentru cei care îl înţeleg şi îl cred.”

Cuvintele următoare: „Dar fiecare om la rândul cetei lui; Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă va veni sfârşitul” par introduse pentru a întâmpina gândul: ‚Cum se va întâmpla aceasta? Vedem că toţi mor în Adam. El a murit şi toţi mor în el. Toţi urmaşii lui mor şi, deşi Cristos a înviat, nu vedem pe nici unul dintre cei ce sunt ai Lui, cu atât mai puţin pe toţi, înviind. Ei mor în Adam, dar nu învie în Cristos. El a înviat a treia zi din morţi, dar peste mormintele celor ce sunt „în El” trec ani şi veacuri, fără să aibă loc vreo înviere’. Totuşi, este aşa cum a spus apostolului şi afirmaţia lui nu este mai puţin adevărată. După cum toţi mor în Adam, toţi cei ce sunt „în Cristos” vor învia, dar „fiecare om la rândul cetei lui”.

Referinţa cu privire la „fiecare om” pare întrucâtva îndoielnică. Unii au restrâns-o numai la cei ce sunt ai lui Cristos. ‚Toţi cei ce sunt ai lui Cristos vor fi aduşi la viaţă la rândul cetei lor’. Însă afirmaţia lui Pavel nu pare să spună aceasta, căci toţi cei morţi în Cristos se vor ridica deodată, nu succesiv, şi nu fiecare la vremea lui. Ei au o ordine comună a învierii. Alţii au considerat că este mai probabil ca afirmaţia să se refere deopotrivă la Cristos şi la cei ce sunt ai Lui – fiecare la vremea lor; Cristos de îndată, în a treia zi după cum am spus înainte înviere, ca cel dintâi rod, iar ei, ca restul recoltei, la venirea Lui. Fără îndoială, aceasta ar fi interpretarea corectă dacă versetul 23 ar fi urmat imediat după versetul 20. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la faptul că „fiecare” sau „ei toţi” se referă la „toţi” cei ce mor în Adam şi la „toţi” cei ce primesc viaţă în Cristos. Acestea sunt cele două grupuri. Există un grup căruia îi revine moartea primului om şi a descendenţilor săi naturali; şi există un grup a cărui viaţă este restaurată – al doilea om – Domnul din ceruri şi toţi urmaşii Lui spirituali. Apostolul nu specifică ce se întâmplă cu privire la primul grup – Adam şi descendenţii lui. Nu acesta era subiectul dezbătut. Totuşi, noi ştim că lucrurile stau astfel: Adam a devenit muritor când a săvârşit primul păcat şi când s-a împlinit vremea desemnată vieţii lui pe pământ, s-a suspus sentinţei: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” şi toţi urmaşii lui, unul după altul, au coborât după el, în mormânt. Altfel stau lucrurile cu al doilea Adam şi cu urmaşii lui. După ce a încheiat lucrarea care a asigurat restaurarea Lui şi a lor la o viaţă glorioasă, după ce a zăcut în mormânt suficient timp pentru a oferi o dovadă satisfăcătoare că murise cu adevărat, a înviat din morţi a treia zi, potrivit Scripturilor. El a înviat ca cel dintâi rod. Situaţia diferă în ce-i priveşte pe urmaşii Lui spirituali, care sunt desemnaţi aici în mod semnificativ: „cei ce sunt ai lui Cristos”. Aceştia sunt cei despre care, în versetul anterior, s-a spus că sunt „în El”. Ei sunt ai Lui – s-au dat Lui prin legământul veşnic, sunt răscumpăraţi prin sângele Lui, aduşi la El de Tatăl, prin chemarea adresată lor, se află sub influenţa Duhului Său şi se predau Lui în mod voluntar, pentru a fi numai ai Lui, în întregime şi pentru veşnicie. „Cei ce sunt ai lui Cristos” mor ca El, dar nu învie ca El, a treia zi, aşa cum au presupus unii mistici. Ei nu învie unul câte unul, aşa cum mor în Adam. Cristos, cel dintâi rod, a fost adus la viaţă şi la fel se va întâmpla şi cu toţi care sunt în El, la venirea Lui, nu înainte de aceasta. Este vorba despre cea de-a doua venire a lui Cristos, „fără păcat”, adică o venire care nu reprezintă o jertfă pentru păcat – „pentru” desăvârşirea „mântuirii” poporului Său. Atunci, toţi cei ce sunt în El şi „se află în morminte Îi vor auzi glasul şi cei ce vor auzi vor trăi şi vor avea parte de învierea la viaţă”.

Aici intervine o întrebare firească: ‚De ce este aceasta ordinea pentru cel de-al doilea Adam şi pentru sămânţa Lui? De ce nu este distrusă moartea? De ce mor cei răscumpăraţi sau, dacă trebuie să moară, de ce rămân trupurile lor timp de secole în mormânt? De ce ajunge prada în mâna celui puternic? De ce captivii răscumpăraţi nu sunt eliberaţi de îndată?’ Nu se ştie cât de departe este înţelept să mergem cu astfel de întrebări sau cu răspunsul lor. Ar putea ajunge să spunem: „Nu este treaba noastră să ştim vremurile şi soroacele”. Este evident că vremea Lui nu a venit încă, iar vremea noastră este totdeauna gata. Pentru El, „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”. Poate ajunge să spunem că aceste întrebări se alătură altora, pe care oamenii le-au pus mai mult din curiozitate decât din înţelepciune. ‚De ce nu l-a creat Dumnezeu pe om cu o siguranţă absolută a rămânerii lui în starea de sfinţenie? De ce a depins destinul rasei umane în aşa măsură de comportamentul primilor oameni? De ce îngerii care au păcătuit au fost destinaţi nimicirii fără speranţă, în vreme ce oamenilor li s-a dat un Mântuitor? Dacă meritele şi puterea acelui Mântuitor sunt în mod egal infinite, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi? De ce Mântuitorul a venit în lume numai după patru mii de ani de când oamenii aveau nevoie de intervenţia Lui? De ce a fost revelaţia încredinţată unei naţiuni, înainte de venirea Lui? De ce nu s-a extins ea la toate naţiunile după venirea Lui?’ Nu cred că îngerii se preocupă cu astfel de întrebări, dar „cei nechibzuiţi se năpustesc acolo unde îngerii se tem să păşească”. Nu greşesc însă dacă remarc faptul că, întârzierea învierii tuturor celor ce sunt ai lui Cristos până la finalul actualei ordini a lucrurilor nu se datorează vreunei deficienţe a meritului, puterii sau harului marelui Izbăvitor. Cred că nici noi nu depăşim măsura când menţionăm unele avantaje care par a fi legate de aranjarea – de „ordinea” – pe care înţelepciunea infinită a preferat-o, deşi în această privinţă, ca în toate de altfel, „gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui nu sunt căile noastre”. Deşi nu este cu putinţă pentru noi să vedem în ce măsură o altă ordine ar fi afectat starea actuală a lucrurilor, nu putem evita faptul că asemenea efecte ar fi fost numeroase şi importante şi ar fi schimbat cu totul natura prezentă a lucrurilor, făcând-o nepotrivită pentru multe din scopurile cărora era menită să le servească şi pe care le serveşte acum. Denunţarea morţii – pedeapsa primului păcat al primului om, este extrem de precisă, iar executarea ei reprezintă, în cazul fiecărui individ, chiar şi a celor care sunt ai lui Cristos, o infirmare remarcabilă a primei minciuni şi o răzbunare izbitoare a adevărului, a lui Dumnezeu.

De asemenea, după cum am remarcat deja, moartea constituie o lecţie impresionantă cu privire la răul conţinut de păcat – generaţie după generaţie a coborât în mormânt, marcând neplăcerea lui Dumnezeu cauzată de o singură încălcare a legii Lui şi care, după părerea multora, nici nu era o încălcare prea flagrantă. Marele Judecător al tuturor apare plin de o maiestate înfricoşătoare când vedem moartea, mesagerul Lui, venind călare ca să cucerească. Cât de important este să beneficiem de favoarea Lui – să nu Îi stârnim neplăcerea! În diferite moduri, moartea – fie cea proprie, fie a altora – verifică mijloacele exersării şi întăririi principiilor sfinte ale celor care sunt ai lui Cristos – credinţa, speranţa, umilinţa, supunerea, răbdarea lor. Astfel, Mântuitorul smulge armele din mâinile diavolului şi le transformă în instrumente ale sfinţeniei şi fericirii, în locul unora ale păcatului şi ale mizeriei.

Apoi, se remarcă evident faptul că învierea simultană a tuturor celor morţi în Cristos – abolirea morţii o dată pentru totdeauna – va pune într-o lumină glorioasă puterea şi harul Învingătorului şi mărimea şi desăvârşirea victoriei. Dacă la învierea lui Cristos, toţi sfinţii morţi – un grup neprihănit, dar totuşi o turmă mică – ar fi fost eliberaţi de legăturile morţii şi ar fi fost luaţi cu El în cer şi dacă de atunci încoace, fiecare sfânt nu ar mai fi fost supus morţii, ci ar fi fost înveşmântat în loc să fie dezbrăcat, scena ar fi fost incomparabil mai puţin izbitoare decât cea care va avea loc în ultima zi a istoriei omenirii, când meritele Răscumpărătorului şi puterea Lui întemeiată pe aceste merite va scoate din morminte întreaga rasă umană, înaintea tribunalului Lui, şi Îi va da puterea de a le conferi tuturor o existenţă veşnică – celor răscumpăraţi de El o existenţă veşnică de o desăvârşită fericire sfântă. Ce zi a triumfului va fi pentru Răscumpărător şi pentru cei răscumpăraţi! Cât de glorios va fi Împăratul lui Israel, Căpetenia mântuirii noastre, în acea zi, în fruntea răscumpăraţilor Săi, a legiunilor aduse la viaţă! Da, dar oricât de strălucitori ar fi în lumina sfântă, slava lor va fi ca nimic faţă de slava mai mare – o slavă faţă de care splendoarea a o mie de sori este ca întunericul. Totuşi, El nu va fi slăvit numai în El Însuşi, ci va fi glorificat şi în sfinţii Lui înviaţi, cu trupuri „asemenea trupului Său slăvit”, în vreme ce El va fi „admirat” de milioane îngeri „în cei care au crezut”. Cât de tare, de splendid, de dulce şi prelung va fi strigătul de bucurie în faţă tiranului căzut – cel din urmă duşman – imnul de recunoştinţă faţă de Biruitorul care l-a nimicit, Prinţul vieţii, Împăratul nemuritor. Acest strigăt se va ridica din mijlocul mulţimii captivilor răscumpăraţi: „Unde îţi este boldul, moarte? Unde este biruinţa ta, mormântule? Mulţumiri fie aduse Celui care ne dă victoria”. „Mântuirea este a Domnului nostru, care stă pe tron şi a Mielului, în veci de veci”. Aleluia! Şi ei vor striga din nou şi din nou: Aleluia!

„Atunci va veni sfârşitul”. Secerişul s-a încheiat, pământul este cules, tot ce este bun este gata să meargă în cer, iar pământul şi tot ce este pe el trebuie să ardă. Aceste cuvinte: „Atunci va veni sfârşitul” – au fost asociate frecvent şi considerate a fi echivalente cu „atunci va veni sfârşitul lumii”; luate în sine, cuvintele pot însemna acest lucru, însă credem că este mai natural să le legăm de cele care le precedă: „Cristos, cel dintâi rod, apoi cei ce sunt ai Lui la venirea Sa, apoi va fi sfârşitul”. ‚Fie ‚atunci’ reprezintă o concluzie, fie este vorba de încheierea marelui seceriş’. O nouă frază începe cu cuvintele: „Când El va da Împărăţia” şi se încheie cu „vrăjmaşul cel din urmă, moartea, va fi nimicit”.

Închei ilustrarea acestei părţi a subiectului cu o reflecţie, care cred că s-a ivit deja în mintea fiecărui cititor atent. Fie ca ea să rămână pentru totdeauna, ca şi cum ar fi fost scrisă cu o peniţă de fier, ca turnată cu plumb în piatră. O, importanţa transcendentă a rămânerii „în Cristos”! Aceasta marchează diferenţa dintre vină şi îndreptăţire, depravare şi sfinţenie, pericol şi siguranţă, speranţa glorioasă şi aşteptarea plină de teamă a judecăţii, învierea la viaţă şi învierea spre condamnare, cerul şi iadul, fericirea veşnică şi nefericirea eternă. Câştigă acest lucru şi vei câştiga totul; pierde-l şi totul este pierdut. Fără El nu există fericire adevărată; în El este „mântuirea pentru slava veşnică”.

Autor

John Brown de Edinburgh a fost un lucrător scoţian, fiul cel mai mare al reverendului John Brown de Whitburn, Linlithgowshire şi nepotul lui John Brown de Haddington. S-a născut la 12 iulie 1784 şi a murit la Edingburgh, la 13 octombrie 1848. A studiat la Edinburgh şi în amfiteatrele de teologie de la Burgher Church din Selkirk. Şi-a luat licenţa în 1805 şi a fost ordinat ca lucrător al Burgher Church din Biggar, Lanarkshire, în 1806. După ce a slujit în pastoraţie, a devenit profesor de exegeză la United Associate Synod, din 1834. A susţinut puternic separarea bisericii de stat şi în 1845 a fost judecat (şi achitat) de un sinod, ca urmare a acuzaţiei că ar avea păreri nesănătoase cu privire la ispăşire.

A fost un bun orator şi un scriitor prolific. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: „Expunerea discursurilor şi cuvintelor Domnului nostru Isus Cristos” (3 volume, 1850), „Discursuri expozitive cu privire la Galateni” (1853) şi „Expunere analitică a Epistolei lui Pavel către Romani” (1857).

Acest articol este luat din „Învierea la viaţă”, o expunere a 1 Corinteni 15 (1852).

http://www.voxdeibaptist.org/invierea_Brown.htm

CRISTOLOGIE ISUS HRISTOS FIUL LUI DUMNEZEU Theodore Beza (1519 – 1605) 

download - Copie

Următorul articol de Theodore Beza a fost luat din capitolul trei (secţiunile 16-26) al cărţii lui Credinţa Creştină, tradusă în engleză de James Clark (Focus Christian Ministries Trust, East Essex England, 1992). Aceasta care a fost un „best seller” în timpul Reformei Protestante, şi a apărut în anul 1558 sub titlul original de Confession De Foi Du Chretien.

Cum a transformat Dumnezeu păcatul omului pentru gloria Sa

Nu ar mai rămâne nimic pentru întreaga lume decât să meargă în ruina ei (Romani 3:19). Dar Dumnezeu fiind nu numai foarte neprihănit, ci şi foarte milos, conform infinitei Sale înţelepciuni, a stabilit în mod etern o cale de a întoarce toate relele spre marea Sa glorie: spre manifestarea mai mare a bunătăţii Sale infinite (Romani 3:21-25), faţă de aceia pe care El i-a ales în mod veşnic spre a fi glorificaţi în mântuirea lor (Romani 8:29; 9:23). Şi pe de altă parte, El a întors păcatul omului spre manifestarea puterii Sale suverane şi a mâniei Lui, prin dreapta condamnare a vaselor de mânie pregătite pentru distrugere (Romani 9:22; Exod 9:6).

Sf. Augustin spune bine, „Dacă ar fi fost toţi mântuiţi, plata păcatului cerută de justiţie ar fi ascunsă. Dacă nimeni nu ar fi fost salvat, nimeni nu ar vedea ceea ce atribuie harul”.

Isus Hristos este singurul Mijlocitor ales şi promis de Dumnezeu

Această unică şi singură cale este misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu cu tot ceea ce izvorăşte din ea. Puţin câte puţin aceasta a fost promisă de la Adam la Ioan Botezătorul, publicat şi predicat de patriarhi şi profeţi, şi de asemenea simbolizat în feluri diferite din cadrul Legii (Geneza 3:15; 12:3; 18:18; 22:18; Deuteronom 18:15-18; 2 Samuel 7:12; Romani 1:2-3, etc.). Astfel, Fiul este pe deplin conţinut în cărţile Vechiului Testament, aşa că oamenii din acele vremuri au fost salvaţi prin credinţa în Isus Hristos care avea să vină.

Asemănarea şi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament

Prin urmare nu a fost niciodată şi nici nu va fi niciodată decât un singur legământ de mântuire între Dumnezeu şi om (Evrei 13:8; Romani 3:25; 1 Timotei 2:5-6; 1 Corinteni 10:1-11; Efeseni 1:7-10; vezi întreaga epistolă către Evrei). Substanţa acestui legământ este Isus Hristos. Dar, privind la circumstanţe, există două Testamente sau „Legăminte”. Avem titlurile autentice şi conţinutul lor, pe care le numim ‚Sfânta Scriptură’ şi ‚Cuvântul lui Dumnezeu’. Unul este numit ‚Vechiul’ şi altul este ‚Noul’ (Ieremia 31:31, 32; Evrei 8:6). Al doilea este mult mai bun decât primul, căci primul l-a declarat pe Isus Hristos, însă de departe, şi ascuns sub umbrele şi imaginile care au dispărut la venirea Sa; El însăşi este Soarele Neprihănirii (Ioan 4: 23, 24).

De ce a fost necesar ca Isus Hristos să fie în adevăr om în natură, în trupul şi sufletul Său, însă fără nici un păcat

Era necesar ca Mijlocitorul acestui legământ şi această reconciliere să fie în adevăr om, însă fără nici o întinare a păcatului original sau a oricărui altuia, din următoarele motive:

În primul rând, din moment ce Dumnezeu este foarte neprihănit şi omul este obiectul mâniei Lui, datorită coruperii naturale (1 Timotei 2:5; Ioan 1:14; Romani 1:3; Galateni 4:4; Romani 8:2-4; 1 Corinteni 1:30), era necesar pentru a reconcilia pe oameni cu Dumnezeu să existe un om adevărat prin care ruinele cauzate de această corupere ar fi în totalitate reparată.

În al doilea rând, omul este constrâns să împlinească neprihănirea pe care o cere Dumnezeu de la el pentru a putea fi glorificat (Matei 3:15; Romani 5:18; 2 Corinteni 5:21). Era prin urmare necesar ca să existe un om care să împlinească în mod perfect toată neprihănirea pentru a putea să fie pe placul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, toţi oamenii sunt convertiţi cu un număr infinit de păcate, atât interne cât şi externe; de aceea ei sunt răspunzători faţă de blestemul lui Dumnezeu (Romani 3:23-26; Isaia 53:11, etc.). Era deci necesar ca să existe un om care să satisfacă pe deplin dreptatea lui Dumnezeu pentru a face pace cu El.

În fine, nici un om corupt nu ar fi fost capabil, în oricare fel, nici chiar să înceapă să împlinească cea mai de jos din aceste acţiuni. El ar fi avut nevoie mai întâi de toate de un Răscumpărător pentru sine (Romani 8:2; 2 Corinteni 5:21; Evrei 4:15; 1 Petru 2:22; 3:18; 1 Ioan 2:1-2). Atât de mult era necesar pentru el înainte ca el să le poată obţine pe celelalte, sau nu ar fi putut face nimic pentru a-l satisface pe Dumnezeu (Romani 14:23; Evrei 11:6). Era necesar ca Mijlocitorul şi Răscumpărătorul oamenilor să fie în adevăr om în trupul şi sufletul său, şi ca el să fie, astfel, în întregime pur şi liber de orice păcat.

Era necesar ca acelaşi Mijlocitor să fie în adevăr Dumnezeu şi nu numai om (Ioan 1:14, etc.); din cel puţin următoarele motive:

În primul rând, dacă El nu era în adevăr Dumnezeu, El nu ar fi deloc Salvator, ci ar avea El însuşi nevoie de un Salvator (Isaia 43:11; Osea 13:4; Ieremia 17:5-8).

În al doilea rând, este necesar, din dreptatea lui Dumnezeu, ca să existe o relaţie între crimă şi pedeapsa ei. Crima este infinită, căci ea este comisă împotriva Aceluia a cărui maiestate este infinită. Prin urmare este nevoie aici de o compensaţie infinită; pentru acelaşi motiv, este necesar ca Acela care ar realiza aceasta ca în adevăr om să fie de asemenea şi infinit, adică a spune, în adevăr Dumnezeu.

În al treilea rând, mânia lui Dumnezeu fiind infinită, nu exista nici o tărie umană sau angelică cunoscută care ar fi purtat o astfel de povară fără să fie zdrobit (Ioan 14:10, 12, 31; 16:32; 2 Corinteni 5:19). Cel care avea să trăiască din nou, după ce a învins pe diavol, păcatul, lumea şi moartea unită de mânia lui Dumnezeu, trebuia să fie nu numai om perfect, ci şi Dumnezeu în adevăr.

În cele din urmă, pentru a se manifesta mai bine această bunătate incomprehensibilă, Dumnezeu nu a dorit ca harul său să fie doar egal cu crima noastră; El a vrut ca acolo unde păcatul a crescut, harul să fie din abundenţă (Romani 5:15-21). Pentru acest motiv, în timp ce el era creat după chipul lui Dumnezeu, primul Adam autorul păcatului nostru, era pământesc, aşa cum a arătat bine slăbiciunea sa (1 Corinteni 15:45-47). Isus Hristos, din contra, al doilea Adam, prin care noi suntem salvaţi, în timp ce era în adevăr şi perfect om, este totuşi Domnul venit din Cer, adică, adevăratul Dumnezeu. Căci, în esenţă, toată plinătatea divinităţii locuieşte în El (Coloseni 2:9). Dacă neascultarea lui Adam ne-a făcut să cădem, neprihănirea lui Isus Hristos ne oferă mai multă siguranţă decât am avut anterior. Noi speram la viaţa procurată de Isus Hristos, mai bună decât cea pe care am pierdut-o în Adam, ba chiar mai mult după cum Isus Hristos îl întrece pe Adam.

Cum a fost realizat misterul mântuirii noastre în Isus Hristos

Prin urmare mărturisim că, pentru a putea împlini legământul promis părinţilor din vechime şi prezis de gura profeţilor (Isaia 7:14; Luca 1:31, 35, 55, 70) adevăratul, unicul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu Tatăl (Romani 1:3; Ioan 17:5; 16:28; Filipeni 2:6-7) a luat, la vremea rânduită de Tatăl, forma unui rob. Fiind conceput în pântecul binecuvântatei fecioare Maria, prin puterea Duhului Sfânt, şi fără nici o operaţie a omului (Matei 1:20; Luca 1:28, 35), El a luat natura umană cu toate neputinţele ei, cu excepţia păcatului (Evrei 4:15; 5:2).

Cele două naturi, acea de Dumnezeu şi acea de om, au fost unite într-o singură Persoană de la momentul conceperii trupului lui Hristos

Noi mărturisim că de la momentul acestei concepţii, Persoana Fiului a fost în mod inseparabil unită cu natura umană (Matei 1:20; Luca 1:31, 32, 35, 42, 43). Nu există doi Fii ai lui Dumnezeu, sau doi Isus Hristos: ci doar Unul care este de fapt Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. La fiecare timp proprietăţile fiecăruia dintre cele două naturi au rămas întregi şi distincte. Ca dacă divinitatea era separată de umanitate, sau umanitatea să fie dezmembrată de divinitate, sau una să fie confundată cu alta, nu ne-ar beneficia la nimic.

Isus Hristos este prin urmare Dumnezeu adevărat şi om adevărat (Matei 1:21-23; Luca 1:35). El are un suflet uman adevărat, şi un trup uman adevărat format din substanţa fecioarei Maria, şi prin puterea Duhului Sfânt. Prin aceste mijloace, El a fost conceput şi născut din această fecioară Maria, spun fecioară, înainte şi după moarte. Şi toate acestea au fost realizate pentru răscumpărarea noastră.

Sumar al realizării mântuirii noastre în Isus Hristos

El a venit deci pe pământ ca să ne atragă la Cer (Efeseni 2:6). De la momentul conceperii Sale până la învierea Sa, El a purtat pedeapsa păcatelor noastre pentru a ne putea uşura de ele (Matei 11:28; 1 Petru 2:24; 3:18; Isaia 53:11). El a împlinit în mod perfect toată neprihănirea pentru a acoperi nelegiuirea noastră (Romani 5:19; Matei 3:15). El ne-a revelat voinţa deplină a lui Dumnezeu Tatăl Său, prin cuvintele Sale şi prin exemplul vieţii Lui, pentru a ne arăta adevărata cale spre mântuire (Ioan 15:15; Fapte 1:1-2).

În cele din urmă, pentru a încorona compensaţia pentru păcatele noastre pe care le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4-5), El a fost capturat pentru a ne elibera pe noi, condamnat ca noi să fim achitaţi. El a suferit reproşul infinit pentru a ne pune dincolo de toată ruşinea. El a fost crucificat pe cruce pentru ca păcatele noastre să fie pironite acolo (Coloseni 2:14). El a murit purtând blestemul pe care îl meritam noi, pentru a satisface pentru totdeauna mânia lui Dumnezeu prin realizarea unicului Său sacrificiu (Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21; Evrei 10:10, 14). El a fost pus într-un mormânt pentru a arăta adevărul despre moartea Sa, şi de a învinge moartea chiar în casa ei, adică chiar în mormânt; El nu a experimentat nici o putrezire acolo, pentru a arăta că atâta timp cât a fost mort, el a cucerit moartea (Fapte 2:31). El a fost înviat în mod victorios pentru ca, toată putrezirea noastră fiind moartă şi îngropată, noi să fim reînnoiţi în viaţa cea nouă, spirituală şi veşnică (Romani 6 şi pretutindeni la Sf. Pavel). Prin aceste mijloace, prima moarte nu mai este o pedeapsă pentru păcatul nostru şi o intrare în a doua moarte, ci, din contra, este încheierea putrezirii noastre şi intrarea în viaţa veşnică. În fine, fiind înviat şi proclamat pretutindeni în peste 40 de zile aici pentru a oferi evidenţă a învierii Sale (Fapte 1:3; 9-11), El s-a ridicat în mod vizibil şi real deasupra cerurilor, unde s-a aşezat la mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl Său (Ioan 14:2). Luând în posesie pentru noi împărăţia Sa veşnică, El este pentru noi şi singurul Mijlocitor şi Avocat (1 Tim 2:5; Evrei 1:3; 9:24), şi îşi guvernează Biserica aşa prin Duhul Său Sfânt, până la împlinirea aleşilor lui Dumnezeu, Tatăl Său (Matei 28:20, etc.).

Cum se face că Isus Hristos, fiind ridicat la cer, este totuşi aicea jos cu cei ai Lui

Noi înţelegem că glorificarea a adus nemurire trupului lui Isus Hristos, pe lângă slava suverană; însă aceasta nu a schimbat deloc natura adevăratului Său trup, un trup limitat de un anumit spaţiu şi având hotare (Luca 2:39; Ioan 20:25; Fapte 1:3). Pentru acest motiv, El a luat la Ce, din mijlocul nostru, natura Sa umană, adevăratul Său trup (Fapte 1:9-11; 3:21). El va rămâne acolo până va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi.

Dar în privinţa eficienţei Duhului Său Sfânt, în ceea ce priveşte Divinitatea Sa (prin care noi suntem făcut părtaşi nu numai la jumătate din Hristos, ci la tot din El şi bunătăţile Lui, aşa cum se va spune în curând), noi recunoaştem că El este şi va fi cu ai Săi până la sfârşitul lumii (Matei 28:20; Ioan 16:13; Efeseni 4:8). Aceasta este ceea ce a spus Isus Hristos despre Sine – „Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu mă veţi avea întotdeauna” (Matei 26:11); din nou, după Înălţarea Sa, îngerii au spus apostolilor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:11). Şi Sf. Petru spune evreilor că Cerul îl va reţine până la timpul restaurării tuturor lucrurilor (Fapte 3:21). Pentru acelaşi motiv, Sf. Augustin, urmând Scriptura, a spus bine că este necesar să ne păzim de a presa Divinitatea până la punctul de a nega adevărul trupului trupul este în Dumnezeu, dar nu este necesar să tragem concluzia că el este pretutindeni, aşa cum Dumnezeu este pretutindeni.

Nu poate fi nici o altă religie adevărată

În acest mister al răscumpărării noastre, incomprehensibil pentru raţiunea umană, Dumnezeu s-a revelat pe sine ca Dumnezeu adevărat, adică perfect de drept şi de milostiv.

Perfect de drept, în primul rând, căci El a pedepsit toate păcatele noastre cu deplină severitate (Romani 3:25; 1 Corinteni 5:21), în Persoana Aceluia care s-a făcut garant şi siguranţă în locul nostru, adică în Isus Hristos (1 Timotei 2:6; 1 Petru 2:24). În al doilea rând, El ne primeşte şi ne recunoaşte ca ai Săi dacă suntem acoperiţi cu inocenţa, sfinţirea şi neprihănirea perfectă a lui Isus Hristos (2 Corinteni 5:21; Romani 5:19; Col 2:14).

Pe de altă parte, El s-a revelat pe Sine ca perfect de milostiv, căci, găsind în noi numai motiv de condamnare, El a dorit ca Fiul Său să ia natura noastră pentru a putea găsi în El remediul care ar satisface dreptatea Lui (Romani 5:8; 1 Corinteni 1:30). Comunicându-L pe El în mod liber nouă, cu toate bogăţiile pe care le posedă El (Romani 8:32), El ne face părtaşi ai vieţii veşnice, doar prin bunătatea şi mila Sa, cu condiţia să ne prindem de Isus Hristos prin credinţă, subiect pe care îl vom dezvolta mai târziu.

Dar, din contra, orice religie care opune faţă de mânia lui Dumnezeu orice altceva în afară de singura inocenţă, neprihănire şi compensare a lui Isus Hristos, primite prin credinţă, îl dezbracă pe Dumnezeu de perfecta Sa dreptate şi mila Sa. Pentru acest motiv, o astfel de religie (de exemplu Romanismul) trebuie privită ca falsă şi amăgitoare.

http://www.voxdeibaptist.org/Hristos_Fiul_lui_Dumnezeu.htm

 CRISTOLOGIE Importanţa întrupării de  Bob Deffinbaugh , Th. M.

download - Copie

Importanţa întrupării de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.1 Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive–nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.2 Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.3 Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”4

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).5 În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”6

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.7

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.8

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: 9

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.10

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.11

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.12

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor: “Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).  O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează: Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. 13

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului–trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).14

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!…Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia: Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu–el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale: De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .15

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm.

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

http://www.voxdeibaptist.org/Importanta_intruparii.htm

CRISTOLOGIE IMPECABILITATEA LUI HRISTOS Arthur W. Pink 

download - Copie

Trăim într-o lume de păcat şi dezastrul de temut pe care l-a produs aceasta este evident în fiecare domeniu. Cât de împrospătător este, dar, să ne concentrăm privirea la Acela care este imaculat de sfânt, şi care a trecut prin această scenă fără să fie stricat de răul ei. Acesta a fost Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Pentru 33 de ani el a fost în contact imediat cu păcatul, dar El nu a fost niciodată, la cel mai scăzut grad, contaminat de acesta. El l-a atins pe lepros, şi totuşi nu a fost spurcat, chiar şi din punct de vedere ceremonial. La fel cum razele soarelui strălucesc peste o apă stătătoare fără să o păteze, la fel şi Hristos a fost neafectat de fărădelegea care În înconjura. El „nu a făcut păcat” (1 Petru 2:22), „în El nu este nici un păcat” (1 Ioan 3:5 şi în contrast 1:8), El „nu a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21), El a fost „fără de păcat” (Evrei 4:15). El era „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26).

Dar nu numai că Hristos a fost fără de păcat, El a fost impecabil, adică incapabil de a păcătui. Nici o încercare de a prezenta doctrina persoanei Sale minunate şi fără egal nu ar fi completă, fără a se lua în considerare această perfecţiune binecuvântată. Este destul de trist să privim ignoranţa răspândită de astăzi, şi încă mai trist să auzi şi să citeşti acest adevăr preţios negat. Ultimul Adam diferea de primul Adam în impecabilitatea Sa. Hristos nu a fost doar capabil să învingă ispita, dar El nu era capabil să fie învins de ea. În mod necesar este aşa căci El era „Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1:8). Adevărat, Hristos a fost om, însă El a fost Dumnezeu-om, şi prin urmare, Stăpânul şi Domnul absolut al tuturor lucrurilor. Fiind Stăpânul tuturor lucrurilor – cum este dominaţia Sa peste vânturi şi valuri, boli şi moarte, clar demonstrate – era imposibil ca ceva să-l poată stăpâni pe El.

Imuabilitatea lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa, sau incapacitatea de a păcătui: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). Deoarece El nu era susceptibil la nici o schimbare, era imposibil pentru Fiul întrupat al lui Dumnezeu să păcătuiască. În acest loc privim din nou unicitatea Lui. Îngerii fără de păcat au căzut, Adam cel fără de păcat a căzut: ele erau doar creaturi, şi creatura şi mutabilitatea sunt, într-adevăr, termeni corelativi. Dar nu a fost bărbăţia lui Hristos creată? Da, dar aceasta nu a fost pusă niciodată sub probare, aceasta nu a avut niciodată o existenţă separată. De la primul moment al conceperii ei în pântecul fecioarei, umanitatea lui Hristos a fost pusă în uniune cu Divinitatea Lui; şi prin urmare nu putea să păcătuiască.

Omnipotenţa lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa. Faptul că Domnul Isus, chiar şi în timpul zilelor umilirii Lui, a posedat omnipotenţă, este clar din multe pasaje ale Scripturii. „Tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. . . După cum Tatăl înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:19, 21). Atunci când spunem că Isus deţinea omnipotenţă în timpul sejurului Său pământesc, nu vrem să spunem că El era aşa de înzestrat de Duhul Sfânt, ci că El era în mod esenţial, inerent, personal, omnipotent. Acum a vorbi despre o persoană omnipotentă că cedează faţă de păcat este o contradicţie în termeni. Toată ispita care duce la păcat trebuie să purceadă dintr-o fiinţă creată, şi de aici ea este o putere finită; dar este imposibil pentru o putere finită să învingă omnipotenţa.

Constituţia persoanei lui Hristos dovedeşte impecabilitatea Sa. În El erau unite (într-o manieră total incomprehensibilă pentru inteligenţa creată) naturile Divină şi umană. Acum „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău” (Iacov 1:13); „este imposibil ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18). Şi Hristos era „Dumnezeu manifestat în trup” (1 Timotei 3:16); „Emanuel” – Dumnezeu cu noi (Matei 1:23). Personalitatea nu era centrată pe umanitatea Lui. Hristos era o persoană Divină, care a fost „făcut după asemănarea oamenilor” (Filipeni 2:7). Era total de imposibil, deci, ca Dumnezeul-om să păcătuiască. A afirma contrariul este a fi vinovat de cea mai groaznică blasfemie. Este o speculaţie irelevantă de a discuta ceea ce putea face natura umană a lui Hristos dacă ar fi fost singură. Aceasta nu a fost niciodată singură; ea nu a avut niciodată o existenţă separată; de la primul moment al existenţei sale ea a fost unită cu persoana Divină.

Este obiectat faţă de adevărul impecabilităţii lui Hristos că aceasta este inconsistentă cu abilitatea ca El să fie ispitit. O persoană care nu poate păcătui, se argumentează, nu poate fi ispitită să păcătuiască. De asemenea se poate argumenta aceasta deoarece o armată nu poate fi înfrântă dacă nu poate fi atacată. „Abilitatea de a fi ispitit depinde de susceptibilitatea constituţională, în timp ce impecabilitatea depinde de voinţă. În ceea ce priveşte susceptibilitatea Sa naturală, atât în ceea ce priveşte pe cea fizică cât şi pe cea mintală, Isus Hristos era deschis la toate formele de ispitire umană, cu excepţia acelora care izvorau din poftă, sau din coruperea naturii. Însă pecabilitatea Sa sau posibilitatea de a fi învins de acele ispite, ar depinde de cantitatea de rezistenţă voluntară pe care o putea purta împotriva lor. Acele ispite erau foarte puternice, însă dacă determinarea de sine a sfintei Sale voinţe era mai puternică decât ele, atunci ele nu puteau să-L provoace să păcătuiască, şi El ar fi impecabil. Şi cu toate acestea este clar că El putea să fie ispitit” (W. G. Shedd, 1889).

Probabil că existau multe motive pentru care Dumnezeu a ordonat ca Fiul Său întrupat să fie ispitit de oameni, de diavol, de circumstanţe. Una dintre acestea era aceea de a demonstra impecabilitatea Lui. Aruncă un chibrit aprins într-un butoi cu praf de puşcă şi o să ai o explozie apoi; aruncă-l într-un butoi cu apă şi chibritul se va stinge. Aceasta, într-un fel foarte brut, poate fi preluat pentru a ilustra diferenţa dintre ispitirea noastră de către satan şi ispitirea lui a Dumnezeului-om. În noi există ceea ce este susceptibil faţă de „săgeţile lui arzătoare”; însă Cel Sfânt ar putea spune „Prinţul acestei lumi vine şi nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Domnul Isus a fost expus la o testare mult mai severă şi încercare decât a fost primul Adam, pentru a putea manifesta puterea Sa măreaţă de rezistenţă.

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). „Acest text ne învaţă faptul că ispitirile lui Hristos erau ‚fără de păcat’ în sursa şi natura lor, şi nu doar, aşa cum este explicat acest pasaj uneori, că ele erau ‚fără de păcat’ în rezultatul lor. Înţelesul nu este că Domnul nostru a fost ispitit în fiecare privinţă aşa cum este şi omul căzut – prin pofta interioară, precum şi prin alte ispite – doar că El nu a cedat în exterior la nici o ispită; ci că El a fost ispitit în fiecare fel în care este şi omul, cu excepţia acelei clase de ispite care sunt păcătoase, deoarece îşi au originea în rău şi în dorinţă interzisă.

„Faptul că Hristos era atotputernic şi victorios în rezistenţa Lui nu Îl face să fie nepotrivit pentru a putea fi un exemplu de imitare pentru un credincios slab şi extrem de ispitit. Deoarece Domnul nostru a învins ispitirile Sal, nu rezultă faptul că conflictul şi succesul Său era unul uşor pentru Sine. Victoria Lui l-a costat lacrimi şi sânge. ‚atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor’ (Isaia 52:14). A existat ‚travaliul sufletului Său’ (Isaia 53:11). În lupta El a strigat, ‚O, Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta’ (Matei 26:39). Deoarece o armată este victorioasă, nu rezultă prin nici o insinuare faptul că victoria ar fi fost una ieftină” (W. G. T. Shedd).

O altă obiecţie ce poate fi notată, deşi ezităm să pângărim aceste pagini prin însăşi a transcrie izbucnirile minţii carnale. Dacă umanitatea lui Hristos, datorită uniunii sale cu persoana Sa Divină, incapabilă de a păcătui, atunci în părerea că ea era susţinută în mod divin cum putea ea să îi fie foame sau sete, să sufere şi să moară? Şi văzând că a făcut aceasta, de ce era ea incapabilă de a ceda ispitei? Este un răspuns suficient la această întrebare profană să arătam faptul că, în timp ce Mijlocitorul a fost însărcinat să moară (Ioan 10:18), el nu a fost însărcinat să păcătuiască. Naturii umane a lui Hristos i s-a permis să funcţioneze în mod liber şi normal: astfel ea a plâns şi a fost obosită; însă a păcătui nu este un act normal al naturii umane.

A fi Răscumpărătorul poporului Său, Hristos trebuia să fie „Cel care a făgăduit mântuirea, şi cu putere să izbăvească” (Isaia 63:1). El trebuie să fi avut putere să învingă ispita atunci când aceasta îi asalta persoana Lui, pentru ca El să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:18). Aici dar este una din platformele solide pe care se bazează credinţa creştină: deoarece Domnul Isus este Atotputernic, având putere absolută asupra păcatului, plăpândul şi asprul-încercat sfânt poate să se întoarcă la El în confidenţă implicită, căutând ajutorul Său eficient. Doar Cel care a triumfat peste păcat, atât în viaţă cât şi în moarte, mă poate salva pe mine din păcatele mele.

Preluat din Studies in the Scriptures [Studii din Scripturi], septembrie 1932.

http://www.voxdeibaptist.org/Impecabilitatea_lui_Hristos.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrine/cristologie-2/impecabilitatea-lui-hristos-arthur-w-pink/

Mana profetica – Nu renunta!

download - Copie

Mana profetica – Nu renunta!

Credința este cheia! Unii dintre voi sunteți pe punctul să renunțați. Ai trecut deja prin prea multe, ai continuat să perseverezi, te-ai încrezut în Dumnezeu și nu ai deviat de la țintă, dar cu timpul ți-ai mutat focalizarea de la ceea ce Dumnezeu poate face, la ceea ce tu nu poți face. Îl aud pe Tatăl spunându-ți: „Este timpul să acționezi prin credință și har. Refocalizează-te, uită de neajunsurile tale, pune-le la Cruce și lasă-le acolo. Stai în intimitate cu Cel ce merită cu adevărat să petreci timp și ridică-te încă o dată în credință.”

Citeste mai departe

Mana profetica – Valoare…

Într-o vreme în care tot mai puține lucruri sunt de durată, când suntem bombardați de pofta ochilor, de lăudăroșenia vieții și de dorințe după alte lucruri, tot mai puțină valoare se atribuie sufletului. Totuși, Dumnezeu a văzut atât de multă valoare în om, încât a trimis pe Fiul Său Isus, să răscumpere omul și să-i descopere valoare lui eternă. Nu-i așa că societatea noastră atribuie valori meritelor noastre mai presus de ceea ce înseamnă valorile lui Dumnezeu? Haideți să reconsiderăm astăzi sistemul nostru de valori!

Verset biblic: Matei 10:31 –„Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”

© Ruach Ministries

Mana profetica – Sarcini grele…

În timp ce mă rugam am văzut un bloc masiv din beton! Betonul este simbolul poverii lumii pe care oamenii o poartă. Tu duci această greutate cu puterea ta și nu cu puterea Tatălui. Ești apăsat peste măsură de griji și îngrijorări. Dumnezeu îți spune: „Copilul Meu, obișnuiește-te să arunci povara asupra Mea. Nu ești tu cu mult mai de preț decât păsările cerului și nu sunt Eu Acela care găsesc o cale pentru a te scoate din situația în care te afli?”

Verset biblic: Matei 6:26-27 – ”Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?”

© Ruach Ministries

Mana profetica – Taierea imprejur a inimii…

Dumnezeu a încheiat cu Avraam legământul tăierii împrejur, care însemna actul fizic al tăierii în carne. Astăzi, Dumnezeu dorește să taie și să dea la o parte dorințele noastre carnale și să taie împrejur inima noastră.

La fel cum actul fizic al tăierii împrejur era dureros, datorită instrumentului ascuțit care tăia și îndepărta carnea, aceeași durere o vom simți atunci când ne sunt tăiate și date la o parte dorințele carnale. Dumnezeu a introdus tăierea împrejur a inimii împreună cu legea lui Moise, atunci când a spus,„ iubește pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”.

Citeste mai departe

Mana profetica – Conduita in afaceri

Am avut un vis în care doi oameni de afaceri negociau vânzarea unei bucăți de teren. Foarte mulțumiți de ei înșiși i-am văzut cum examinau acel teren. Pământul era săpat și se demarau lucrările pentru construcția clădirii. Am prins că valoare era de 5 milioane de rand (rand = moneda Africii de Sud). Unul dintre bărbați i-a dat înapoi celuilalt bărbat 4 milioane de rand, trăgându-i acestuia cu ochiul și făcând un schimb de semne. Lucru care pentru mine nu avea sens… de ce ar face asta? În concluzie, vânzarea reală și valoarea adevărată era de 1 milion de rand. M-am trezit și nu am putut înțelege de ce mă simțeam așa de tulburat în duhul meu.

Citeste mai departe

Mana profetica – Bucurie! Bucurie! Bucurie!

Am dat de cuvântul BUCURIE de nenumărate ori în ultimele săptămâni. M-am tot întrebat ce este cu această BUCURIE. BUCURIA este abilitatea de a depăși orice situație și a fi o chemare la înțelepciune pentru alții.

Vei găsi BUCURIE atunci când te închini Domnului. Vei găsi BUCURIE atunci când înalți Numele Lui mai presus de orice nume. Recent mi s-a reamintit faptul că noi trebuie să avem BUCURIE în Domnul indiferent de circumstanțele în care ne găsim. Găsește-ți refugiul în BUCURIA pe care o ai în Isus. Duhul tău se va înălța atunci când te bucuri în Numele care este mai presus de orice nume. Nu contează dacă situația ta nu se schimbă imediat; străpungerea de care ai nevoie este aproape! Bucură-te, fii plin de bucurie pentru a fi un instrument în a-i ajuta pe alții să se exprime cu un duh plin de bucurie!

Citeste mai departe

Mana profetica – Confuz?

Văd pe cineva care este confuz și oarecum tulburat de ceea ce se întâmplă în circumstanțele sale actuale. Dumnezeu îți vorbește astăzi astfel: „Nu sunt Eu slava ta și Cel ce îți înalță capul? Nu-ți aținti privirea la partea naturală a lucrurilor, ci încrede-te în Mine, căci Eu sunt Duh și Duhul Meu te va scoate din confuzie și te va conduce la adevăr! Vei începe să vezi ce se întâmplă cu adevărat în situația ta. Prin adevărul Meu vei discerne lucrurile cu înțelepciune și adevărul Meu te va conduce spre biruință și motive de mulțumire”, zice Domnul!

Verset biblic:  Psalmul 3:3 – „Dar, Tu, Domane, Tu eşti scutul meu, Tu eşti slava mea, şi Tu îmi înalţi capul!”

© Ruach Ministries

Mana profetica – Nu asculta…

Am văzut în duhul pe cineva care a apucat-o pe căi greșite. Ai crescut într-o familie de credincioși, ai simțit dragostea lui Dumnezeu, trist însă este că ai avut parte și de respingere din partea oamenilor și a bisericii. Te tot gândești la fiul risipitor și la felul cum și-a venit în fire și s-a întors la tatăl său, însă te temi că nu poate fi adevărat pentru tine, spunând „și dacă…?”.

Domnul îți spune: „Oprește-te din a te mai uita la oameni și circumstanțe, nimeni nu este perfect… DOAR EU SUNT! Eu sunt același ieri, azi și în veci. Te iubesc cu o iubire veșnică. Inima Mea tânjește după tine!

Citeste mai departe

Mana profetica – Idolii inimii noastre…

„Te-am chemat și te-am uns să împlinești planurile și scopurile Mele pentru viața ta, însă lucrarea care ți-am încredințat-o a devenit un idol pentru inima ta. Îți consumă gândurile tale, timpul tău și acțiunile tale până acolo încât nu mai ai timp pentru Mine și Cuvântul Meu. În tot acest timp tu nu ai experimentat pacea Mea și bucuria, ci ai umblat sub robia fricii. Întoarce-te la Mine și Eu Mă voi întoarce la tine și vei găsi odihnă, pace și bucurie. Vei experimenta favoarea mea supranaturală și vei umbla sub un cer deschis, dacă Mă vei pune pe primul loc”, zice Domnul.

Verset biblic:  Psalmul 24:1 – ”Al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!”

© Ruach Ministries

Mana profetica- sezonul tau – 08.08.2014

Acesta este sezonul în care tu poți să te ridici și să strălucești. A sosit timpul pentru ca toate pregătirile să aducă rod. Nu te teme pentru ce îți stă înainte deoarece Dumnezeu te va călăuzi. Nu te teme de cei care îți sunt împotrivă.
Isaia 41:10-13: “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare. Iată, înfruntaţi şi acoperiţi de ruşine vor fi toţi cei ce sunt mâniaţi pe tine; vor fi nimiciţi şi vor pieri cei ce ţi se împotrivesc. Îi vei căuta, şi nu-i vei mai găsi pe cei ce se certau cu tine; vor fi nimiciţi, vor fi pierduţi cei ce se războiau cu tine. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: ’Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor!’”

© Ruach Ministries

Mana profetica – pastreaza- 07.08.2014

În vremea în care trăim ne confruntăm cu multe probleme. Descurajarea și frica sunt două dintre instrumentele pe care vrăjmașul le folosește împotriva noastră.

În timp ce meditam asupra Psalmului 32:7, mi-a venit în minte cuvântul “a păstra” și imaginea unui fruct conservat. În mod normal păstrezi ceva ce e prețios, ce e important pentru tine și pe care vrei să îl ai mai mult timp. Tot așa se întâmplă și în cazul fructelor. Prin conservare separi fructele de calitate de celelalte fructe. Gustul fructelor e mult mai bun după o anumită perioadă de timp.

Nu te teme, nu te îngrijora! Dumnezeul măreț este locul tău de scăpare. El te va păstra departe de necaz. A fi sfânt înseamnă să fii separat de un anumit loc și să fii așezat într-un alt loc. În acest sezon, Dumnezeu te separă de lume și te așază la umbra aripilor Sale. Ascultă de El, roagă-te şi aşteaptă ca El să lucreze!

Psalmul 32:7 (Biblia Amplificată): “Tu eşti locul meu de scăpare. Doamne, Tu mă păstrezi departe de necaz, mă înconjori cu cântece şi strigăte de izbăvire (opreşte-te şi gândeşte-te la lucrul acesta)!”

© Ruach Ministries

Educatie si creativitate (1)

download - Copie

Posted on 17 mai 2008 by DanutM

Fiinţa umană a fost dotată, între alte caracteristici specific umane, cum sunt moralitatea şi religiozitatea, şi cu creativitate, care alături de cele menţionate mai sus o deosebesc de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu.

Din acest motiv, creativitatea ar trebui să ocupe un loc de cinste în sistemul de educaţie. Din nefericire, în ţara noastră, datorită faptului că predomină dimensiunea reproducerii informaţiei memorate, creativitatea este o adevărată cenuşăreasă a educaţiei româneşti. Este adevărat că pentru regimul totalitar care a condus România timp de cincizeci de ani, stimularea creativităţii era un lux pe care nu şi-l putea permite, dat fiind riscul pe care îl reprezenta tot ceea ce ieşea din nivelarea pe care o urmărea realizarea idealului de formare a „omului nou”.

Ce este creativitatea şi care sunt factorii care o influenţează?

În literatura de specialitate există nenumărate definiţii ale creativităţii. în general, creativitatea este definită ca fiind capacitatea de a imagina şi a realiza ceva nou, original. Cu toate că această definiţie generică este relevantă pentru domeniul discutat, din perspectivă creştină ea prezintă o deficienţă majoră: este antropocentrică şi lipsită de criterii morale de validare. În lipsa acestora, nu vom putea distinge din punctul de vedere al creativităţii între valoarea descoperirii penicilinei de către Fleming, de exemplu, şi aceea a inventării camerelor gazare de către nazişti, ca mijloc de „rezolvare a problemei evreieşti”.

O definiţie mai amplă, care încearcă să ia în considerare dimensiunea religioasă şi morală a chestiunii aflate în discuţie, ar putea fi următoarea: creativitatea este capacitatea şi voinţa de a te aventura în necunoscut, utilizând imaginaţia cu scopul de a realiza un lucru nou, funcţional şi avantajos. [1]. Potrivit acestei definiţii, creativitatea implică o serie de elemente constitutive:

  1. Creativitatea este o înzestrare, un atribut exclusiv uman. Animalele nu sunt creative; deprinderile lor nu sunt perfecţionate din generaţie în generaţie, ci ele sunt animate de instinct şi habitudinile lor rămân în mod fundamental aceleaşi pentru multe generaţii.
  2. Creativitatea este influenţată în mare măsură de acţiunile noastre voluntare. Cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de creativitate pentru că nu şi-au propus niciodată în mod serios să devină creativi. Există în acelaşi timp şi o variaţie a creativităţii pe vârste: ea este maximă în jurul vârstei de 6-9 ani, coborând apoi constant şi atingând un prim punct de minim în jurul vârstei de 30 de ani, pentru a creşte din nou pe la 40 de ani şi a atinge un nou minim în jurul a 50 de ani, după care creşte din nou încetul cu încetul, odată cu apropierea de senectute (poate tocmai de aceea le place nepoţilor să asculte poveştile bunicilor şi tind să se plictisească la povestirile anoste încropite de tinerii lor taţi).
  3. Creativitatea este stimulată de contactul cu necunoscutul, cu ceea ce nu ne este familiar, Aceasta nu înseamnă că pentru a fi creativi trebuie neapărat să facem lucruri noi ” este suficient uneori să facem lucrurile familiare într-un mod nou, cu care nu suntem obişnuiţi.
  4. Imaginaţiaeste facultatea umană cea mai importantă din punctul de vedere al creativităţii. Ea poate fi definită ca fiind capacitatea de sintetiza mental diverse imagini, creând cu ajutorul acestora imagini complet noi.
  5. Elementul distinctiv pentru conceptul de creativitate îl reprezintă noutatea. Dacă aceasta nu există, nu se poate vorbi de creativitate.
  6. Pentru a fi cu adevărat o creaţie originală, valoroasă, lucrul imaginat trebuie nu numai realizat în practică, [2] dar şi să funcţioneze în mod satisfăcător. [3]
  7. În final, pentru ca lucrul nou creat să aibă cu adevărat valoare din perspectivă creştină, el trebuie să se conformeze legilorprin care Dumnezeu conduce Universul şi relaţiile între oameni. A crea ceva dintr-o atitudine de sfidare a divinului, nu este creativitate, ci înseamnă de fapt răzvrătire şi în final autodistrugere. O asemenea perspectivă se află în opoziţie deschisă cu idealul renascentist al aşezării artistului şi a creativităţii sale mai presus de orice, uneori chiar deasupra valorilor moralei. Ea se opune cu atât mai mult concepţiei romantice despre boemă, care în fapt face din imoralitate şi dezaxare condiţia însăşi a creaţiei artistice.

[1] Definiţia aparţine Dr. David DeWitt, a cărui teză de doctorat, nepublicată încă, susţinută la Dallas Theological Seminary s-a concentrat asupra aplicării creativităţii în domeniul uceniciei creştine.

[2] Piatra filosofală, căutată atît de asiduu de alchimişti în Evul Mediu şi care descoperită se zice că ar fi putut transforma orice obiect în aur, este o idee genială, dar n-a putut şi probabil nu va putea fi realizată vreodată în practică.

[3] În acelaşi fel, ideea construirii unui perpetuum mobile, adică a unui angrenaj care după un impuls iniţial ar putea funcţiona la infinit, fără nici un aport suplimentar de energie este şi ea o idee genială, în ciuda faptului că sfidează legile cunoscute ale fizicii, însă nici ea n-a putut şi probabil că nici nu va putea fi realizată vreodată.

https://agorachristi.wordpress.com/2008/05/17/educatie-si-creativitate-1/

Teologia Liberala de Caius Obeada

download - Copie

Nostra Aetate

În Zilele Noastre

„Un liberal este un om care dă tot ce nu este al lui.”

Frank Dane (1)

Ce este teologia liberală? Care este istoria acestei înclinaţii teologice? Întrebări care necesită o clarificare în contextul teologic care în parte a ajuns să influenţeze viaţa multora din bisericile noastre. Schimbările sociale pe care am ajuns să le experimentăm, au ajuns să aibe şi o influenţă în gândirea şi înţelegerea Scripturilor. Teologul american John MacArthur spunea despre teologia liberală:

            „Datorită influenţei teologiei moderne liberale, mulţi au ajuns să creadă că dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu în ultimă instanţă anulează dreptatea Sa, justiţia şi mânia veşnică.” (2)

Misconcepţii în diferenţierea aplicaţiei practice a conceptelor teologice în societate ajung să creeze confuzie şi partide în mijlocul fraţietăţii, nu numai baptiste dar evanghelice în general. Pericolul unui împrumut liberal teologic în interpretarea Scripturilor ajunge să repete istoria bisericilor şi credincioşilor care de la noţiuni fundamentale au ajuns să alunece pe părtia secularismului în a încerca să împace Scripturile cu Ştiinţa în detrimentul autoritaţii Sfintelor Scripturi.

Originile teologie liberale

Teologia Liberală îşi are originea în perioada de „Iluminare” în care raţiunea este susţinută a fi sursa principală în legitimarea unei autorităţi. (3) În concepţiile liberale, teologia trebuie bazată în raţiune şi interpretare critică a experienţelor religioase, ci nu printr-o autoritate externă. Secolul XIX ajunge să împrumute idei seculare încercând să explice Scripturile şi experienţele vieţii creştine. Teologia Liberală a încercat şi încearcă să împace ştiinţa şi gândirea modernă cu Creştinismul. În această aventură intelectuală, au ajuns să trateze ştiinţa ca atot ştiutoare în detrimentul Bibliei şi poveştilor inspirative pe care le oferă spiritualităţii omului.

În această uniformitate şi încercare de împăcare între ştiinţă şi Scriptură, teologii secolului XIX ajung să accepte teoriile Darwiniste, privind autoritatea Scripturilor numai în contextul experienţei creştine. Astfel că pentru milioane de Protestanţi şi Catolici progresişti biserica rămâne o casă spirituală, o adunare a fraţietăţii, locul unde îşi trăiesc idealurile lor. (4)

Primi paşi a teologie liberală se pare că au fost făcuţi de teologul german Friedrich Schleiermacher (1768-1834) care încercând să atragă pe cei mai educaţi din rândurile creştinilor, a susţinut că dezbaterea probelor existenţei lui Dumnezeu, inerenţa Scripturilor şi a minunilor sunt defapt subiecte periferiale. Cel mai important lucru pentru Schleiermacher erau sentimentele prezente a credinciosului în experimentarea lui Dumnezeu. După Schleiermacher, un alt teolog liberal pe nume Albrecht Ritschl (1822-1889) predica că raţiunea ci nu credinţa este stânca religiei adevărate. (5)

Teologul liberal Rudolf Bultmann (1884-1976), introducea ideea că miturile Bibliei sunt o reflecţie a unei opinii a creştinilor din primele secole. „Miturile Biblice nu mai pot fi crezute de omul modern” spunea Bulumann. (6) Scripturile în opinia teologilor liberali devine o invenţie a bisericii primară, care nu mai putea fi susţinută şi demonstrată de omul modern în noua era de dezvoltare ştiinţifică.

Puncte principale in teologia liberală

Datorită principiului de raţionare a Scripturilor, teologia liberală ajunge să îmbrăţişeze următoarele doctrine:

  1. Biblia nu este inspirată de Dumnezeu.În baza acestui principiu, omul trebuie să determine  care învăţături sunt corecte şi care nu. Interpretările personale ajung să facă o clasificare a căror versete ar putea fi acceptate ca aparţinând lui Dumnezeu.
  2. Naşterea Domnului Isus Cristos dintr-o fecioară este o învăţătură falsă, mitologică.Teologia liberală îmbrăţişează învăţăturile rabinice de defăimare şi negare a întrupării lui Cristos -Mesiah.
  3. Isus nu a înviat din morţi.Influenţa mitologică şi imaginaţia scriitorilor Noului Testament au influenţat doctrinele Bisericii dealungul secolelor.

      Isus a fost un bun învăţător moral. Mergând pe linia doctrinelor musulmane în care Isus ar fi fost un profet, sau a celor ebraice liberale, Isus este destituit de puterile şi titlurile Dumnezeirii, însinuând că ucenicii lui Cristos au falsificat istoria vieţii Sale elevândul la calităţi şi înălţimi Dumnezeieşti.

  1. Iadul nu este real. Omul se pare că nu este pierdut în păcat, omul se poate ajuta singur prin deciziile proprii, sacrificiul Golgotei ne fiind necesare pentru mântuire atâta timp cât Dumnezeu este Atot-Iubitor.
  2. Majoritatea autorilor Biblici nu pot fi crezuţi în baza scrierilor lor.Teologii liberali susţin că primele cărţi ale Vechiului Testament în realitate nu au fost scrise de Moise ci de mai mulţi autori. Cartea lui Daniel ar avea doi autori. Într-un mod sistematic autorii Scripturilor sunt descreditaţi însinuând că Scripturile ar fi produsul imaginaţiei mai multor autori.
  3. Cel mai important lucru pentru om este să iubească pe aproapele său. Această idee ajunge să nege doctrina depravităţii, insinuind că toţi pot ajunge la un nivel de dragoste din propria iniţiativă. Această doctrină sugerează că omul determină ce este bine şi de urmat, punând Scripturile într-o umbră a unei moralităţi sociale. (7)

Complicaţiile gândiri progresiste

Majoritatea au ajuns în decursul anilor să folosească termeni de liberal şi progresist având aceaşi semnificaţie. Defapt în rândurile politicienilor americani mulţi au schimbat termenul radical de liberal cu cel progresist încercând să acopere extremismul politic la care liberali au ajuns să adere. Defapt liberalismul a fost tradiţia progresistă a teologie. Pe parcurs, teologia progresista ajungând să încorporeze liberalismul, neo-ortodoxismul, liberaţionismul şi post-modernismul.

Liberalismul este acreditat cu formarea feminismului, teologiei puterii negrilor, teologia ecologică, teologia emancipaţiei, drepturilor homoxesualilor şi multe alte doctrine „progresiste”. Această gândire teologică liberală a încercat să acomodeze toate necesitaţile si convergenţele sociale, încercând să le găsească un loc şi o explicaţie în experianţa religioasă pe care Creştinismul poate să producă. (8)

Unul din autori şi teologii gândirii liberale mai cunoscuţi al zilelor noastre în America, este fostul episcop Episcopal John Spong. Acesta a scris o serie de cărţi care au avut un succes fenomenal în rândurile cititorilor, specializat în titluri provocative. De exemplu:

  • Rescuing the Bible from Fundamentalism (Salvând Biblia de la Fundamentalişti,1991) autorul sugerează că Pavel ar fi fost un homoxesual.
  • Born of a Woman (Născut dintr-o femeie, 1992) Spong sugerează cu Matei şi Luca au inventat istoria naşterii din fecioara Maria ca să acopere o naştere nelegetimată, speculând că Maria Magdalena ar fi fost mama lui Isus.
  • Resurrection: Myth or Reality? (Învierea: Mit sau Realitate,1994) susţine că Pavel şi Marcu nu au demonstrat o înviere fizică a lui Cristos, scoţând în evidenţă diferenţele în Evanghelii a învierii.(9)

Spong a scris şi alte cărţi încercând să descrediteze inspiraţia Duhului Sfânt, sugerând prezenţa stilistcă a influenţei tradiţiei ebraice în scrierile Noului Testament, încorporate cu conceptele mitologice ale timpului. Pe lângă Spong au mai fost şi alţi scriitori folosind acelaşi stil şi scop în descreditarea doctrinelor fundamentaliste, punând sub semnul întrebări validitatea şi autoritatea Scripturilor pentru omul modern.

Max Eastman scria: „O minte liberală este o minte care este în stare să-şi imagineze singură, crezând orişice.” (10)

Teologia Liberală a stârnit şi stârneşte intrigă, încercând să influenţeze masele, sugerând raţiunea ca busolă şi cântar a acceptării adevărurilor Biblice. În aceast concept o persoană poată să meargă la o biserică, şi în realitate să nu fie mântuit niciodata, teologia socială alimentând participarea şi aderenţa multora la bisericile noastre. Aceşti membri ajung să preia puterea democratică a bisericii, ei însuşi ajungând să aleagă şi să susţină păstorii şi doctrinele plăcute urechilor lor.

Răceala bisericilor, pierderea identităţii confesionale, pătrunderea noilor vânturi teologice care l-a început nu sunt înţelese de mase, ajung să infiltreze ideii şi concepte străine Scripturilor, Autoritatea Duhului Sfânt şi a Cristosului ei fiind înlocuite de gândirea şi influenţa unei inclinaţii păcătoase. Domnul să ajute pe copii Săi să urmeze exemplu fraţilor din Berea care cercetau Cuvântul şi învăţăturile apostolului Pavel.

Shalom! Coram Deo!

Note de subsol:

  1. Frank Dane http://www.brainyquote.com/quotes/keywords/liberal.html
  2. John MacArthur http://www.oneplace.org/Ministries/Grace_to_You/Article.asp?article_id=1047
  3. http://en.wikipedia.org/wiki/Age_of_Enlightenment
  4. American Liberal Theology by Garz Dorrien
  5. Livingstone, Oxford Dictionary of the Christian Church: p231, 441, 461
  6. Liberal-Modernist Theology – http://www.geocities.com/paulntobin/liberal.html
  7. http://www.gotquestions.org/liberal-Christian-theology.html
  8. AMERICAN LIBERAL THEOLOGY – http://www.crosscurrents.org/dorrien200506.htm
  9. ibid 8
  10. http://www.brainyquote.com/quotes/keywords/liberal.html

http://publicatia.voxdeibaptist.org/editorial_mai09.htm

România va primi de la Comisia Europeană peste 25.000 de flacoane de Remdesivir, pentru tratarea pacienților COVID de Alina Neagu HotNews.ro

download - Copie

Remdesivir
Foto: Ulrich Perrey / AFP / Profimedia

Remdesivir

​România va primi de la Comisia Europeană, în 3 tranșe, 25.157 de flacoane de Veklury (Remdesivir) pentru tratarea pacienților cu COVID -19 eligibili, în cadrul contractului finanțat și semnat de Comisia Europeană cu compania farmaceutică producătoare, anunță Ministerul Sănătății. Antiviralul Remdesivir este primul medicament împotriva COVID-19 recomandat pentru autorizare în Uniunea Europeană. Medicamentul a ajuns deocamdată în câteva spitale din România, în cadrul unui studiu clinic, producătorul punând la dispoziție 600 de flacoane.

Pe data de 7 august, țării noastre îi vor fi repartizate 6.026 de flacoane de Remdesivir. Cantitatea ajunge pentru asigurarea tratamentului unui număr de peste 1.200 pacienti eligibili (5 flacoane/pacient).

Repartiția realizată de reprezentanții Comisiei Europene ține cont de numărul cazurilor la 14 zile și, în acest context, România a primit a doua cea mai mare cantitate dupa Spania, precizează Ministerul Sănătății.

Conform calendarului transmis de către Bruxelles, pe data de 11 septembrie vor fi primite alte 10.336 de flacoane pentru aproximativ 2.067 de pacienți eligibili, iar pe data de 9 octombrie, 8.795 de flacoane, care vor ajunge pentru asigurarea tratamentului a încă aproximativ 1.759 de pacienți eligibili.

Ultimele două tranșe vor fi evaluate în funcție de evoluția epidemiologică la 14 zile.

Livrarea cantităților se va face în depozitele Companiei Unifarm SA, de unde vor fi distribuite către unitățile sanitare desemnate în cadrul Ordinului ministrului Sănătății nr. 555/2020, în functie de numărul de cazuri medii și severe eligibile.

Pe 28 iulie, Veklury (Remdesivir) a fost primul medicament autorizat la nivelul Uniunii Europene pentru tratamentul COVID-19. Începând cu prima parte a lunii august vor fi puse la dispoziția statelor membre și a Regatului Unit loturi de Veklury (Remdesivir), cu coordonarea și cu sprijinul Comisiei Europene, pentru a răspunde nevoilor imediate.

Comisia Europeană va finanța contractul, în valoare totală de 63 de milioane de euro. Astfel, va fi asigurat tratamentul a aproximativ 30.000 de pacienți din spațiul european care prezintă simptome severe de COVID-19.

De ce Remdesivir nu este disponibil deocamdată în toate spitalele COVID: Medicamentul a venit în România în cadrul unui studiu clinic

Remdesivir, primul medicament împotriva COVID-19 recomandat pentru autorizare în Uniunea Europeană, a venit în România în cadrul unui studiu clinic, ajungând în doar câteva spitale, în condițiile în care producătorul a pus la dispoziția țării noastre o cantitate limitată, de 640 de flacoane, a explicat recent ministrul Sănătății, Nelu Tătaru.

„Ele, fiind într-un studiu, sunt alese anumite spitale. Acele spitale pot face încă parteneriate cu alte spitale”, a declarat ministrul Sănătății.

Nelu Tătaru a amintit și faptul că Donald Trump a cerut recent ca toată producția de Remdesivir din perioada următoare să rămână în Statele Unite.

Cristina Tudoran, Alexandru Moraru

Ce obligații noi le revin companiilor pentru prevenirea hărțuirii morale la locul de muncă?

Subiectele zilei

Marti, 4 August 2020

VIDEO Titlul rămâne în Ardeal – CFR Cluj întoarce rezultatul contra Craiovei (3-1) și este campioana României pentru al treilea sezon consecutiv

CFR a început rău „finala” campionatului contra Craiovei, oltenii deschizând scorul prin super execuția lui Dan Nistor (10′). Elanul gazdelor s-a stins însă treptat,
citeste tot articolul
Nelu Tătaru: 5% din cazurile noi ajung la Terapie Intensivă / Ce am văzut în martie-aprilie în Spania și Italia se poate întâmpla și la noi

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a explicat luni seara, la TVR, că o scădere a numărului de infectări zilnice cu virusul SARS-CoV-2 sau atingerea unei faze de platou s-ar putea înregistra
citeste tot articolul
Oficial București: Masca de protecție, obligatorie în Centrul Vechi, piețe, târguri, stații și gări / Organizatorii de evenimente, obligați să pună la dispoziția publicului măști

Comitetul Municipal pentru Situații de Urgență (CMSU) a decis, luni, ca purtarea măștii de protecție să devină obligatorie în zona pietonală a Centrului Vechi al Capitalei, în piețe,
citeste tot articolul
Deutsche Welle: „Este oare coronavirusul din Germania adus din Balcani”?

„Ruta balcanică a virusului”; „Familia din Dortmund a adus virusul dintr-o vacanță în Serbia”; „Virusul vine în Germania din aceste țări” ș.a. Acestea sunt
citeste tot articolul
Fostul rege Juan Carlos părăsește Spania, în urma suspiciunilor de corupție

Fostul rege spaniol, Juan Carlos, bănuit de fapte de corupție, a decis să părăsească Spania, a anunțat luni Casa Regală de la Madrid, transmite agenția EFE.
citeste tot articolul
România va primi de la Comisia Europeană peste 25.000 de flacoane de Remdesivir, pentru tratarea pacienților COVID

România va primi de la Comisia Europeană 25.157 de flacoane de Veklury (Remdesivir) pentru tratarea pacienților cu COVID -19 eligibili, în cadrul contractului finanțat și semnat de Comisia
citeste tot articolul
FOTO Ce modificări de protecție anti-COVID-19 pot fi făcute în mașini fără a fi nevoie de omologare la RAR și ce schimbări sunt interzise

Modificarea interiorului în mașini reprezintă una din măsurile de protecție pentru infectarea cu coronavirus, în special în domenii precum transportul de persoane. Registrul Auto
citeste tot articolul
Bode, despre șeful de tren care îndemna călătorii să nu poarte mască: Un astfel de individ nu are ce căuta într-un loc de muncă în care să relaționeze cu alți oameni

Ministrul Transporturilor, Lucian Bode, a declarat, luni seară, la Realitatea Plus, că Poliția Transporturi s-a autosesizat și l-a invitat, marți, la sediul instituției pe controlorul dintr-un tren
citeste tot articolul
Coronavirus în lume: Elevii din Germania au început luni să se întoarcă la școală / Bilanțul real al deceselor din Iran, de trei ori mai mare decât cel oficial

Bilanțul cazurilor de coronavirus raportate în lume a depășit 18 milioane, cel al deceselor se apropie de 700.000, iar cel al persoanelor vindecate de Sars-Cov-2 este aproximativ 11,5 milioane,
citeste tot articolul
INTERACTIV Harta cazurilor active de COVID-19 și harta cazurilor noi din ultima zi în fiecare județ din țară

Aproape toate județele din țară au raportat noi cazuri de COVID-19 în ultimele 24 de ore. În topul listei de cazuri active este Bucureștiul cu peste 4.000, urmat apoi de Argeș cu peste
citeste tot articolul
Trump: TikTok va trebui să fie vândut înainte de jumătatea lunii septembrie pentru a putea continua să opereze în Statele Unite

Donald Trump a declarat luni că foarte populară rețea socială TikTok, deținută de compania chineză ByteDance, ar trebui să fie vândută înainte de jumătatea lunii septembrie pentru a
citeste tot articolul
Gravida din Arad care a murit de COVID răspândea teorii ale conspirației: Nu port mască pentru că facilitează reproducerea bacteriilor care pot ajunge în gură și în plămâni

Femeia de 39 de ani din Arad însărcinată în 28 de săptămâni care a murit săptămâna trecută în urma infecției cu COVID-19 posta pe Facebook teorii ale conspirației despre
citeste tot articolul
Notele la Religie ar putea dispărea din toamnă, iar muzica și desenul să nu mai fie obligatorii la gimnaziu / Limba latină, scoasă de tot – variante de plan-cadru

Calificativele ar putea să înlocuiască notele la Religie, Educație Fizică, Desen și Muzică, iar Consilierea și dezvoltarea personală și Educația tehnologică ar putea fi eliminate definitiv la
citeste tot articolul
În tinerețea sa, Marte ar fi putut găzdui ghețari uriași

Un nou episod în fascinanta saga marțiană: rețelele de văi ale planetei roșii ar fi putut fi modelate de ghețari, potrivit unui studiu publicat luni în Nature Geoscience, care sugerează că
citeste tot articolul
Suedia: Doliu și furie după uciderea unei fete de 12 ani / Tot mai multe atacuri armate au loc în țara scandinavă

Moartea prin împușcare a unei fete de 12 ani în apropiere de Stockholm a provocat un val de emoție în Suedia, țara scandinavă confruntându-se în ultimii ani cu o
citeste tot articolul
Tătaru spune că numărul de cazuri de COVID-19 ar putea scădea într-o săptămână și jumătate / Care este însă condiția

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, consideră că scăderea numărului de infectări zilnice cu virusul SARS-CoV-2 s-ar putea produce peste o săptămână și jumătate, cu condiția ca românii să
citeste tot articolul
Trump o atacă și pe dr. Deborah Birx, coordonatorul luptei împotriva Covid-19

Președintele american Donald Trump a atacat-o luni pe dr. Deborah Birx, coordonatoarea luptei împotriva Covid-19, pe care o acuză că a cedat presiunii opoziției democrate, fiind prea pesimistă
citeste tot articolul
VIDEO Bucuria din vestiarul CFR-ului după un nou titlu de campioană a României

Tristețea unora înseamnă bucuria altora, mai ales într-o finală cum a fost cea de luni de pe „Ion Oblemenco”. CFR s-a impus cu 3-1 în fața Craiovei, iar titlul merge pentru
citeste tot articolul

Klaus Iohannis a promulgat legea privind evidența persoanelor, prin care se introduce cartea electronică de identitate

download - Copie

DE VLAD PÂRĂU  /   ȘTIRI   /   Publicat: Luni, 03 august 2020, 18:12   /   Actualizat: Luni, 03 august 2020, 19:37

Klaus Iohannis a promulgat legea privind evidența persoanelor, prin care se introduce cartea electronică de identitate

ARTICOLE RELAȚIONATE

Mai multe asociații și ONG-uri solicită MAI păstrarea  formatului actual de carte de identitate simplă pentru cetățenii care refuză actele de identitate electronice din motive de securitate și/sau libertate de opinie
Mai multe asociații și ONG-uri solicită MAI păstrarea formatului actual de carte de identitate simplă pentru cetățenii care refuză actele de identitate electronice din motive de securitate și/sau libertate de opinie

UE vrea să impună tuturor statelor membre o carte de identitate comună. Cu cip și cu STEAGUL UNIUNII
UE vrea să impună tuturor statelor membre o carte de identitate comună. Cu cip și cu STEAGUL UNIUNII

Președintele republicii a promulgat luni legea pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români, informează Administrația Prezidențială, citată de Ziare.com. Prin această lege este introdus sistemul de carte de identitate electronică și semnatura electronică.

„Opțional, se poate elibera carte de identitate simplă sau carte electronică de identitate înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, la solicitarea unuia dintre părinti, a reprezentatului legal, a persoanei desemnate din cadrul serviciului social, public sau al unui organism privat acreditat, destinat protecției speciale a copilului, separat temporar sau definitiv de părinti, unde se află minorul, sau a persoanei căreia i-a fost dat în plasament copilul”, prevede actul normativ promulgat de Klaus Iohannis.

Cartea electronică de identitate permite titularului autentificarea în sisteme informatice ale Ministerului Afacerilor Interne și în sisteme informatice ale altor instituții publice sau private, precum și utilizarea semnăturii electronice, în condițiile legii.
„Prin autentificare se înțelege procedura prin care i se permite unei persoane ce posedă legal un anumit set de date create în acest scop să se identifice într-un sistem informatic, în interes propriu sau în relația sa cu persoane juridice de drept public ori de drept privat”, mai indică PL-x 575/11.12.2017.
De la data realizării condițiilor tehnice pentru eliberarea cărții electronice de identitate, cartea de identitate simplă și cartea electronică de identitate se eliberează:
„- cu valabilitate de 2 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani;
– cu valabilitate de 4 ani, pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani;
– cu valabilitate de 10 ani, după împlinirea vârstei de 18 ani;
– cu valabilitate nelimitată, după împlinirea vârstei de 60 de ani, pentru cartea de identitate simplă”, se mai arată în legea promulgată de președinte.
Inițiativa legislativă a fost înregistrată pe 11 decembrie 2017, pe vremea guvernului Tudose, a fost adoptată decizional de Camera Deputaților pe 14 iulie 2020 și trimisă spre promulgare în aceeași zi.
ELE MAI POPULARE
OPINII

PE ACELAȘI SUBIECT

ȘTIRI

Klaus Iohannis a promulgat legea privind evidența persoanelor, prin care se introduce cartea electronică de identitate

Președintele republicii a promulgat luni legea pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români

Expert OSCE, după plasarea României pe lista rușinii: „Autoritățile trebuie să mențină un dialog constant și la vedere cu reprezentanții tuturor organizațiilor religioase, pentru a adapta din mers restricțiile în acord cu spiritul democratic”

România se află pe lista OSCE a țărilor care au luat cele mai dure măsuri de restricționare a libertății religioase, încă de la începutul pandemiei, potrivit unui raport dat recent publicității de către Organizație, în care este analizată doar natura, nu și modalitatea în care au fost impuse restricțiile, precizează Cătălin Raiu

Academicianul Ioan Aurel Pop: „Cum să ne imaginăm noi că vom face școală la distanță? Să transmiți acest lucru ca și cum ar fi ceva normal mi se pare o exagerare și o lipsă de respect pentru acest popor. Școala trebuie făcută față în față”

Președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan Aurel Pop, avertizează că măsuri precum mutarea procesului educațional în mediul online și reducerea orelor de studiu la materii importante vor duce la îndobitocirea și dezumanizarea tinerilor, care vor fi mult mai ușor de manipulat

Ministrul Sănătății a vizitat unitatea ATI din Galați, nefuncțională din cauza lipsei de personal. Nelu Tătaru a promis detașarea unor medici rezidenți de la București și Iași. O decizie despre noul an școlar se va lua după 15 august

Ministrul Săntății, Nelu Tătaru, a făcut luni o vizită de lucru în județul Galați, pentru a inaugura două dispensare sătești și a vedea în ce stadiu se află unitatea mobilă de terapie intensivă din cadrul spitalului județean

5.000 de lei amendă pentru un patron care nu și-a închis terasa din Mamaia la ora 23:00, potrivit noilor restricții dictate de CNSU

Administratorul unei terase situate în Piațeta Cazino din Mamaia a fost amendat de către Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM) cu 5.000 de lei pentru că nu a încheiat programul duminică seara, la ora 23:00

CULTURĂ

4 august: Sfinții șapte tineri din Efes

Pe data de 4 august, Biserica îi pomenește pe Sfinții 7 tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin și Ioan. Tot astăzi mai este pomenit și Sfântul Mucenic Tatuil.

https://www.activenews.ro/stiri/Klaus-Iohannis-a-promulgat-legea-privind-evidenta-persoanelor-prin-care-se-introduce-cartea-electronica-de-identitate-162426