Pagina de Istorie
Adevăr Istoric
Documente şi date din Istoria Bisericii
de Nicolae Moldoveanu

8. I COANELE (partea III)
<s™an class=”FontStyld61″>Despre iconoclaşti (împotrivitorii icoanelor) se spunea că sunt urmaşii lui Origen. (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 258, Edit. Meridiane, Bucureşti 1980). Tot în cartea mai sus amintită V. Lazarev scrie: “Biserica (clădirea de zid) era considerată în Bizanţ (şi astăzi în Biserica Ortodoxă) ca un alt cer pe pământ, ca locaş al Domnului, în care domneşte Hristos. Icoana Lui cuprinde cupola, din care El, înconjurat de îngeri, priveşte pământul.”
Evagrie Monahul: “Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să îngădui minţii tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege.” (Filocalia I, 83).
Dacă în Vechiul Legământ, Dumnezeu a dat porunci precise cu privire la toată rânduială religioasă: Cortul cu toate ale lui, legea preoţiei, legea jertfelor, legea sărbătorilor, etc. etc., pentru ca poporul să ştie ce are de făcut – fără să adauge şi fără să scoată nimic -, cu atât mai mult în Noul Legământ, a lăsat o rânduială scrisă, prin sfinţii apostoli, la care omul nu trebuie să scoată sau să adauge ceva. (vezi Apoc. 22:18-19). Cine face lucrul acesta, săvârşeşte un mare păcat: stricarea Cuvântului lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17; 4:2), pentru care va da socoteală în ziua judecăţii.
Nu dăm dreptate batjocoritorului Voltaire, în ce a scris el împotriva Bibliei, însă totuşi a remarcat un adevăr, când a vorbit despre riturile din creştinism. Zice el: “Dacă Isus ar fi vrut să întemeieze o Biserică (aşa ca cea de astăzi) n-ar fi dat, oare, şi legile acesteia? N-ar fi stabilit chiar El toate riturile? N-ar fi anunţat cele şapte taine, despre care nu vorbeşte nimic? N-ar fi spus oare: mama Mea este mama lui Dumnezeu? Dimpotrivă, El îi spune mamei Sale: «Femeie, ce am Eu a face cu tine?» El nu stabileşte nici rituri, nici ierarhie; nu El este deci, cel care a făcut religia care se vede astăzi… Creştinismul de acum, dimpotrivă, este total diferit faţă de religia lui Isus… Nici una din sărbători n-a fost instituită de Isus…” (Dialoguri şi anecdote filozofice, pag. 151,153 – 154, Edit. Univers, Bucureşti, 1985).
Preotul prof. dr. Ioan Bria, teolog ortodox, scrie limpede: “Cel care a fixat teologia icoanei în forma ei clasică a fost sf. Ioan Damaschin (cea. 730 – 760)… Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, Bitinia, 787), cu contribuţia patriarhului Tarasie (784 – 806), fixează învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor…” (Dicţionarele Teologie Ortodoxă, pag. 202, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981).
Dumnezeu nu locuieşte în nimic din ceea ce a putut face mâna omului. El locuieşte numai în lucrările Lui. Dragostea, curăţia, sfinţenia sunt lucrări ale Lui. Aici locuieşte El. Şi dacă noi ne lăsăm lucraţi de El, atunci şi inima noastră este o locuinţă a Lui (Efes. 3:17; 1 Petru 3:15).
Dumnezeul cel viu locuieşte numai în ceea ce este viu. Nimic mort, nimic din ceea ce este materie fără viaţă nu poate fi locuinţa lui Dumnezeu. Iată un adevăr mare!
“Noroiul ne supără abia atunci când ne murdăreşte încălţămintea”, spune un înţelept. Din pricina aceasta scriem mereu despre primejdia amestecului omenescului cu dumnezeiescul, învăţături de pe pământ cu adevărurile cereşti.
În sec. al VIII-lea (cam pe la anul 714), sub împăratul Leon (Isaurul) a început o luptă aprigă împotriva icoanelor (iconoclasmul), luptă care a durat peste 100 de ani. La sinodul ecumenic ţinut la Constantinopole (anul 754), unde au participat 338 de episcopi, s-a declarat cultul icoanelor idolatrie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 345). La sinodul ţinut la Niceea (anul 787) de adoratorii icoanelor, se proclamă libertatea cultului icoanelor. (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 291 – 292).
“Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24). Fiinţă absolută nelegată nici de timp, nici de spaţiu.
Şi filozofii greci, care părăsiseră credinţa în zei (idoli), arătau că Dumnezeirea nu stă în materia fără viaţă.
Heraclit îşi bătea joc de materialul fără viaţă al statuilor.
Xenofon ironiza forma lor imitată (a statuilor).
Antisthen – care era un cinic – susţinea că divinitatea nu se aseamănă cu nici o fiinţă şi că nici o imagine nu poate să ne dea o idee despre ea.
Zenon – care era stoic – spunea fără înconjor că nu se cade a ridica temple zeilor, nici a le înfăţişa chipul, căci opera zidarilor şi a mâinilor omeneşti nu poate fi nici sfântă, nici vrednică de multă consideraţie.
Plutarh socoteşte mai primejdioasă superstiţia de a socoti ca zei imaginile lor materiale decât filozofia, care duce la ateism.
Aceşti filozofi sunt citaţi şi de marele învăţător creştin din sec. al III-lea, Clement Alexandrinul în cărţile lui: Stromatele şi Protrepticon.
“Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” spunea Domnul Isus (Ioan 4:23). Prin aceasta însă, în măsura în care încearcă «să-L circumscrie», orice reprezentare în imagine a lui Dumnezeu este din capul locului o impostură, despre care profeţii spun în chip adecvat că este un «nimic». Nu există imagini materiale şi incorporabile. Prin urmare, interdicţia vechi-testamentală rămâne în vigoare ca poruncă obligatorie şi pentru Biserică.» (Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Ruhilov, trad. de Ioan I. Icăjr. Edit. Deisis, Sibiu 1996, pag. 14).
După iconoclasm (lupta împotriva icoanelor), “restabilirea cultului icoanelor se face tot de împăraţi: împărăteasa Irina (787) şi împărăteasa Teodora (842) au folosit forţa în acest scop.” (magistr. Lucian -. Gaftan, Acte de violenţă şi abuz ale împăraţilor bizantini faţă de patriarhii de la Constantinopole, (art. publicat în rev. Studii Teologice, nr. 7 – 8, 1956, pag. 455).
Adoratorii icoanelor se numeau iconomahi sau iconoduli, iar luptătorii împotriva icoanelor se numeau iconoclaşti.
Icoanele zise făcătoare de minuni au apărut în sec. al XIII-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 131).
“Vina multor tăgăduiri de Dumnezeu o poartă cei ce adeseori au coborât supraomenescul şi necuprinsul, înfăţişându-l în chipuri pământeşti.” (Forester, Hristos şi viaţa omenească, pag. 81).
Despre icoane se mai poate cerceta următorul material: Teofil al Antiohiei, Către Autolic, cartea l cap. 3, Apologeţi de limbă greacă, pag 283; Rev. Harul, nr. 2, pag. 66 – 67, 2000; Richard Wurmbrand, Viaţa lui Isus, vol. 1, pag. 72; Nicolae Moldoveanu, Meditaţii la Fap. Ap. vol. III, cap. 17:24 – 28; Studii Teologice, 1971, nr. 9 – 10, pag. 628 – 671.
9. POSTUL
Postul, alături de rugăciune, este una din practicile importante în viaţa creştină. Domnul Isus învăţa pe ucenicii Săi să postească, pentru că postul pregăteşte trupul în vederea lucrării Duhului şi numai prin post şi rugăciune se poate câştiga biruinţa asupra poftelor trupeşti şi asupra unor soiuri de draci. (Matei 17:21). Totuşi Domnul Isus nu porunceşte postul, ci doar arată binefacerile lui. Omul este liber, să postească sau nu. Mântuirea nu este legată de post, dar postul ajută mântuirii.
“Postul se considera, în primele secole, cu deosebire însemnat ca mijloc de a dovedi seriozitatea vieţii creştine şi de a se întări în ea. Dar postul nu era ridicat la rangul de obligaţie generală, ci rămăsese numai o nevoinţă benevolă.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 187).
“La început creştinii posteau după nevoia lăuntrică a vieţii lor duhovniceşti, amintindu-şi de povaţa Mântuitorului.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 179).
Ca zile deosebite de post sunt amintite zilele de miercuri şi vineri, încă din sec. al III-lea şi al IV-lea. Iudeii ţineau post luni şi joi. Obiceiul creştin pare a fi împrumutat de la iudei. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 153). Ideea aceasta s-a ivit încă din sec. al II-lea, întrucât în aceste zile a fost vândut şi răstignit Domnul Isus. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 376, notiţa nr. 48).
“Zilele voastre de post să nu fie aceleaşi cu ale făţarnicilor (fariseilor), căci ei postesc lunea şi joia, iar voi să postiţi miercurea şi vinerea.” (învăţătura celor doisprezece apostoli, învăţătura a XIV-a).
Filostorg, în istoria sa (cartea a X-a, 12, pag. 265), spune că în acel timp (sec. IV – V) zilele de post erau miercuri şi vineri şi că nu se mânca nimic în aceste zile, până seara.
În afară de zilele de miercuri şi vineri, când se ajuna de obicei până la ora trei după amiază, numită semipostire (semijejunium), creştinii ţineau post în zilele de dinaintea Pastelor. Acest post era general, dar durata lui era diferită: ]n unele adunări se postea (se ajuna) o zi, în altele două, în altele 40 de ore. (Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 63; Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155; Eusebiu de Cezareea, Istoria Bis. pag. 163).
În sec al III-lea, postul s-a prelungit la 6 zile, în care se mânca o singură dată pe zi pâine cu sare. Cu trecerea timpului, postul s-a tot prelungit până s-a ajuns la şapte săptămâni, numindu-se “post” doar reţinerea de la anumite alimente (în deosebi carne). (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155).
În apus, cu timpul, miercurea a fost înlocuită cu sâmbăta, ca zi de post. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 232).
Posturile: Crăciunului, Sânpetrului şi Sfintei Marii, au fost introduse în perioada a II-a a istoriei creştinismului, adică de la sec. al IV-lea înainte. La Postul Paştelui s-a mai adăugat şi săptămâna brânzei sau “săptămâna albă”, fiindcă atunci se mânca brânză, lapte, unt şi ouă. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. universale, vol. 2, pag. 233 – 235).
În evul mediu s-a făcut şi completarea celor patru posturi. (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 126).
Evagrie, în privinţa postului zice: “În privinţa înfrânării de la anumite bucate nu ne-a oprit Dumnezeiescul Cuvânt ca să nu mâncăm ceva… e un lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o problemă a sufletului.” (Filocalia pag. 47).
Sf. Ioan Gură de Aur, zice: “Care este folosul păzirii mâncărilor? Spune-mi. Oare un astfel de om nu lucrează sub puterea păcatului? Dacă trebuie a păzi ceva, apoi este aceea de a se păzi cineva pe sine singur. O singură pază trebuie: aceea de a fugi de păcat.” (Comentariu la Evrei, Omilia XXXIII, 379).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Postul adevărat nu stă atâta în lepădarea de mâncări, cât în lepădarea de păcate.”- Isaia 58: 6. (Predici despre statui, vol. I, pag. 76).
Asterie al Amasei: “Nu falsifica postul ca să nu păţeşti ce păţesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiţi pentru că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu care falsifici asprimea postului prin mâncări de post pregătite cu multă grijă şi artă?
Harţi
Harţi, (“prevestitor” sau “prezicător”) se numeşte săptămâna în care miercurea şi vinerea nu se ţinea post. Cuvântul este de origine armeană, aragiavore, în tălmăcire: “prezicător”, intrat în limba română din limba greacă (arţivurion), care-l preluase de fapt din limba armeană.
Practica aceasta este în legătură cu “Duminica vameşului şi fariseului” (după Paşti), căci, spre a se deosebi de mândria fariseului care zicea că posteşte de două ori pe săptămână, creştinii nu posteau în acea săptămână. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 236).
Ca şi celelalte practici creştine şi postul a devenit o formă goală pentru majoritatea creştinilor de nume. Ei postesc, după rânduiala bisericii, adică nu mănâncă: lapte, carne, ouă, dar în schimb, fumează, beau şi înjură aşteptând cu nerăbdare ziua în care pot să mănânce carne şi celelalte alimente oprite.
Domnul Isus uneşte postul cu rugăciunea şi urmaşii Lui aşa fac până în ziua de astăzi. Postul care nu este unit cu rugăciunea şi care nu porneşte din dorinţa de a supune trupul în vederea lucrării Duhului, nu are nici o valoare duhovnicească.
sus |
</s™an> |