Ce credem noi despre cele cinci puncte ale Calvinismului

John Piper – imagine preluată de pe site-ul gospelherald.com

NOTĂ: Deoarece acest material este mai lung și prezintă un singur subiect în întregime, am decis ca în următoarele 3 luni să nu mai postăm alt material la această pagină de apologetică, urmând să reluăm seria despre Calvinism în iunie 2017.

Revizuită în martie, 1998

1 Martie, 1985

De: John Piper

Subiect: Doctrinele harului / Calvinism

Articolul a fost revizuit semnificativ şi extins şi publicat în formă de carte în 2014 sub titlul Cinci Puncte: Spre o experiență mai adâncă a harului lui Dumnezeu. Versiunea în engleză în format PDF este disponibilă gratuit aici.

Această explicație, redactată de John Piper şi Consiliul Bătrânilor, reprezintă poziția doctrinală a Bisericii Baptiste Bethlehem.

1. Prefață
2. Informații istorice
3. Depravarea totală
4. Harul Irezistibil
5. Ispăşirea limitată
6. Alegerea necondiționată
7. Perseverența sfinţilor
8. Mărturii finale
9. Un apel final
10. Prefață

Noi îl iubim pe Dumnezeu. El este cea mai mare Comoară a noastră, şi nimic nu se poate compara cu el. Unul dintre cele mai vechi catehisme spune, „Dumnezeu este un Duh, infinit, veşnic, şi neschimbător, în a lui ființă, înţelepciune, putere, sfinţenie, dreptate, bunătate, şi adevăr.” Acesta este Cel pe care îl iubim. Noi iubim întreaga panoramă a perfecțiunilor lui. A-l cunoşte şi a fi iubit de el este finalul căutării sufletului nostru pentru satisfacția veşnică. El este infinit; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după deplinătate. El este veşnic; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după permanență. El este neschimbător; şi aceasta răspunde la tânjirea noastră după stabilitate şi siguranță. Nu este nimeni ca Dumnezeu. Nimic nu se poate comparara cu el. Banii, sexul, puterea, popularitatea, cucerirea – nimic nu se poate compara cu Dumnezeu.

Cu cât îl cunoşti mai mult, cu atât mai mult vrei să îl cunoşti. Cu cât mai mult te ospătezi din părtășia lui, cu atât mai flămând eşti după o comuniune mai adâncă, mai bogată. Satisfacția la cele mai adânci nivele naște o tânjire sfântă pentru timpul în care vom avea chia puterea lui Dumnezeu de a-l iubi pe Dumnezeu. În acest fel se roagă Isus către Tatăl, „… pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:26). După aceasta tânjim noi: chiar dragostea pe care Tatăl o are pentru Fiul să ne umple, făcându-ne în stare să îl iubim pe Fiul chiar cu dragostea Tatălui. Apoi frustrările de iubire inadecvată se vor sfârşi.

Da, cu cât mai mult îl cunoşti şi îl iubeşti şi te încrezi în el, cu atât mai mult tânjești să îl cunoşti. De aceea noi am scris acest articol. Noi tânjim să îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de Dumnezeu. Un alt mare catehism vechi spune, „Care este scopul suprem al omului?” Și răspunde: „Scopul suprem l omului este să îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure de el pentru totdeauna.” Noi credem că a ne bucura de Dumnezeu este calea spre a-l glorifica pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este cel mai glorificat în noi când noi suntem cei mai satisfăcuți în el. Dar pentru a ne bucura în el noi trebuie să îl cunoaştem. Vederea este savuroasă. Dacă el rămâne o ceață neclară, nedeslușită, noi am putea fi intrigați pentru o vreme. Dar noi nu vom fi uluiți cu bucurie, astfel precum ceața se curăță şi te regăsești pe marginea unei prăpăstii întinse.

Experiența noastră este că, cunoştinţă clară a lui Dumnezeu din Biblie este înflăcărarea care susține focurile iubirii de Dumnezeu. Şi probabil cel mai hotărâtor fel de cunoştinţă este cunoştinţa despre cum este Dumnezeu în mântuire. Despre aceasta sunt cele cinci puncte din Calvinism. Noi nu începem ca şi Calvinişti şi apărăm un sistem. Noi începem ca şi creştini care cred în Biblie, care vor să pună Biblia mai presus de toate sistemele de gândire. Dar de-a lungul anilor – mulți ani de luptă – ne-am adâncit în convingerea noastră că învăţăturile Calviniste despre cele cinci puncte sunt biblice şi de aceea adevărate.

Lupta noastră proprie ne face răbdători cu alții care sunt pe cale. Noi credem că toată lupta de a înțelege ceea ce învață Biblia despre Dumnezeu este vrednică. Dumnezeu este o stânca de putere într-o lume a nisipurilor mișcătoare. A-l cunoaşte pe el în suveranitatea lui înseamnă a deveni ca stejarul în vântul adversității şi confuziei. Şi alături de putere este dulceața şi gingășia dincolo de imaginație. Suveranul Leu din Iuda este dulcele Miel al lui Dumnezeu.

Noi sperăm că veți fi ajutați. Vă rugăm să simțiți că trebuie să citiți articolul în vre-o anumită ordine specială. Mulți dintre voi vor dori să sară peste Introducerea Istorică pentru că aceasta nu este la fel de imediat relevantă pentru întrebările biblice. Există o ordine planificată în articol. Dar simțiți-vă liberi să începeți oriunde vi se pare urgent. Dacă obțineți ajutor, atunci veți fi atrași spre restul acestuia. Dacă nu, ei bine, atunci doar întoarceți-vă la Biblie şi citiți-o cu toată puterea voastră. În orice caz, acolo vrem noi să ajungeți în final: citind şi înțelegând şi iubind şi bucurându-vă şi ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvântul nostru.

Pentru supremația lui Dumnezeu în toate lucrurile, pentru bucuria tuturor oamenilor,

Pastor John Piper

Din partea Redacției Pastorale

Minneapolis

Aprilie 1997

Informații istorice

John Calvin, faimosul teolog şi pastor din Geneva, a murit în 1564. Alături de Martin Luther în Germania, el a fost cea mai influentă forță din Reforma Protestantă. Comentariile lui şi Institutele religiei creştine încă exercită o imensă influenţă asupra Bisericii creştine la nivel mondial.

Bisericile care au moștenit învăţăturile lui Calvin sunt de obicei numite Reformate ca opuse față de ramurile Luterane sau Episcopaliene ale Reformei. În timp ce nu toate bisericile Baptiste se țin de o teologie reformată, există o tradiţie Baptistă care a crescut din aceasta şi încă hrănește doctrinele centrale moştenite din ramura reformată a Reformei.

Controversa între Arminianism şi Calvinism a apărut în Olanda la începutul anilor 1600. Întemeietorul partidei Arminiane a fost Jacob Arminius (1560-1609). El a studiat sub strict Calvinistul Theodore Beza la Geneva şi a devenit profesor de teologia la Universitatea din Leyden în 1603.

În mod treptat, Arminius a ajuns să respingă anuminte învățături Calviniste. Controversa s-a răspândit în toată Olanda, unde Biserica Reformată a fost majoritatea covârșitoare. Arminianii şi-au extras crezul lor în Cinci Articole (scrise de Uytenbogaert), şi le-a așezat înaintea autorităţilor de stat din Olanda în 1610 sub numele de Protest, semnat de patruzeci şi şase de slujitori. (Aceste Cinci Articole pot fi citite în Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol. 3, pp. 545–547.)

Calviniştii au răspuns cu un Contra-Protest. Dar răspunsul Calvinistic oficial a venit de la Sinodul din Dort care a fost ținut pentru a considera cele Cinci Articole din 13 noiembrie 1618 până în 9 mai 1619. Au fost optzeci şi patru de membri şi optsprezece membri seculari ai comisiei. Sinodul a scris ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de Canoanele din Dort. Acestea încă sunt parte din mărturisirea Bisericii Reformate din America şi a Bisericii Reformate creştine. Ele afirmă Cinci Puncte ale Calvinismului în răspuns la cele Cinci Articole ale Protestatarilor Arminiani. (Vezi Schaff, vol. 3, pp. 581–596)

Aşa-numitele Cinci Puncte nu au fost alese de Calvinişti ca un sumar al învăţăturii lor. Ele au apărut ca un răspuns la Arminianii care au ales aceste cinci puncte pentru a se opune.

Este mai important să oferim o poziție biblică pozitivă cu privire la cele cinci puncte pentru a şti forma exactă a controversei originale. Aceste cinci puncte încă sunt la inima teologiei biblice. Ele nu sunt neimportante. Unde stăm noi referitor la aceste lucruri afectează profund viziunea noastră despre Dumnezeu, om, mântuire, ispăşire, regenerare, siguranță, închinare, şi misiuni.

Undeva de-a lungul drumului cele cinci puncte au ajuns să fie sumarizate sub acronimul TULIP.

T-Totala depravare

U-Alegerea necondiționată

L-Limitata ispășire

I-Irezistibilul har

P-Perseverența sfinţilor

NOTĂ: Nu vom urmări această ordine în prezentarea noastră. Există un raționament bun pentru ordinea tradițională: Ea începe cu omul în nevoia de mântuire şi apoi dă, în ordinea apariției lor, paşii pe care Dumnezeu îi face pentru a salva poporul său. El alege, apoi el îl trimite pe Cristos ca să ispășească pentru păcatele celor aleși, apoi el atrage irezistibil poporul său la credinţă, şi în final lucrează pentru a-i face să persevereze până la sfârşit.

Totuşi, noi am descoperit, că oamenii oamenii îşi însușesc aceste puncte mai uşor dacă urmăm o prezentare bazată pe ordinea în care noi le experimentăm.

1.Mai întâi experimentăm depravarea și nevoia noastră de mântuire.

2.Apoi experimentăm harul irezistibil al lui Dumnezeu care ne conduce spre credință.

3.Apoi avem încredere în suficiența jertfei ispășitoare a lui Cristos pentru păcatele noastre.

4.Apoi, descoperim că în spatele lucrării lui Dumnezeu de a ispăși pentru păcatele noastre și a ne aduce la credință a fost alegerea necondiționată a lui Dumnezeu.

5.Și, în final ne odihnim în harul Său alegător pentru a ne da puterea și voința de a persevera până la sfârșit în credință.

Aceasta este ordinea pe care o vom urma în prezentarea noastră.

Am dori să prezentăm ceea ce credem că Scriptura ne învață cu privire la aceste cinci puncte. Marea noastră dorință este de a-L onora pe Dumnezeu prin a înțelege și a crede adevărul Său revelat în Scriptură. Suntem deschisi să schimbăm oricare dintre ideile noastre, care pot fi arătate că contrazic adevărul Scripturii. Nu avem nici un interes personal în John Calvin însuși, și noi găsim o parte din ceea ce el a învățat a fi greșit. Dar, în general, suntem dispuși să ne lăsăm numiți Calviniști în cele cinci puncte, pentru că găsim poziția Calvinistă a fi biblică.

Noi împărtășim sentimentele lui Jonathan Edwards care a spus în prefața la marea lui carte Libertatea Voinței, „Eu nu ar trebui să consider deloc greșit, faptul de a fi numit un Calvinist, de dragul distincției: deşi eu neg cu totul o dependență de Calvin, sau că cred doctrinele la care susțin, pentru că el le-a crezut și le-a predat; și nu pot fi acuzat pe bună dreptate că cred în fiecare lucru așa cum el l-a predat.”

Depravarea totală

Când vorbim despre depravarea omului înțelegem starea naturală a omului despărțită de orice har exercitat de Dumnezeu pentru a restrânge sau transforma omul.

Nu există nici o îndoială că omul poate face mai multe fapte rele semenilor lui decât face el. Dar, dacă el este restrâns din a face mai multe fapte rele prin motive care nu se datorează supunerii sale bucuroase față de Dumnezeu, atunci chiar „virtutea” lui este rea în ochii lui Dumnezeu.

Romani 14:23 spune: „Tot ce nu vine din credință este păcat.” Acesta este o acuzare radicală a tuturor „virtuțiilor” naturale care nu decurg dintr-o inimă care se bazează cu umilință pe harul lui Dumnezeu.

Condiția teribilă a inimii omului nu va fi recunoscută niciodată de oamenii care o evaluează doar în relație cu ceilalți oameni. Romani 14:23 arată clar că depravarea este condiția noastră în relaţie cu Dumnezeu în primul rând, și numai în al doilea rând, în relaţie cu omul. Dacă nu începem de aici nu vom înțelege niciodată totalitatea depravării noastre naturale.

Depravarea omului este totală în cel puțin patru sensuri.

Rebeliune noastră împotriva lui Dumnezeu este totală.

În afara harului lui Dumnezeu, nu există nici o plăcere în sfințenia lui Dumnezeu, și nu există nici o supunere bucuroasă față de autoritatea suverană a lui Dumnezeu.

Desigur, oamenii total depravați pot fi foarte religioși și foarte filantropici. Ei se pot ruga și da milostenie și posti, așa cum a spus Isus (Matei 6:1-18). Dar chiar religia lor este o răzvrătire împotriva drepturilor Creatorului lor, dacă aceasta nu vine dintr-o inimă ca de copil de încredere în harul gratuit al lui Dumnezeu. Religia este una dintre căile principale prin care omul își ascunde refuzul său de a părăsi încrederea în sine și să îşi depună toate speranțele sale la mila nemeritată a lui Dumnezeu (Luca 18:9-14; Coloseni 2:20-23).

Totalitatea rebeliunii noastre este văzută în Romani 3:9-11 și 18. „Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar; Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu … frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”

Este un mit că omul, în starea lui naturală caută cu adevărat pe Dumnezeu. Bărbații îl caută pe Dumnezeu. Dar ei nu-l caută pentru cine este el. Ei l-au căutat ca într-un clește ca unul care i-ar putea feri de moarte sau care să sporească plăcerile lor lumești. În afara cazului convertirii, nimeni nu vine la lumina lui Dumnezeu.

Unii vin la lumină. Dar ascultați la ceea ce spune Ioan 3:20-21 despre ei. „Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Da, există cei care vin la lumină – şi anume cei a căror fapte sunt lucrarea lui Dumnezeu. „Făcute în Dumnezeu” înseamnă lucrate de Dumnezeu. Despărțiți de această lucrare milostivă a lui Dumnezeu, toţi oamenii urăsc lumina lui Dumnezeu şi nu vor veni la el ca nu cumva răul lor să fie expus – aceasta este răzvrătirea totală. „Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu … frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor!”

În răzvrătirea lui totală tot ceea ce face omul este păcat.

În Romani 14:23 Pavel spune, „Orice nu vine din credinţă este păcat.” De aceea, dacă toţi oamenii sunt în răzvrătire totală, tot ceea ce fac ei este produsul răzvrătirii şi nu poate fi o onoare către Dumnezeu, ci doar o parte a răzvrătirii lor păcătoase. Dacă un rege îi învață pe supușii săi cum să lupte bine şi apoi acești supuşi se răzvrătesc împotriva regelui lor şi folosesc chiar abilitatea pe care el i-a învățat pentru a se împotrivi lui, atunci chiar aceste abilități devin rele.

Astfel, omul face multe lucruri, pe care el le poate face, doar pentru că el este creat după chipul lui Dumnezeu, şi care în slujba lui Dumnezeu ar putea fi lăudate. Dar în slujba răzvrătirii justificatoare de sine a omului, chiar aceste lucruri sunt păcătoase.

În Romani 7:18 Pavel spune, „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească.” Aceasta este o mărturisire radicală a adevărului că în răzvrătirea noastră nimic din ceea ce gândim sau simțim nu este bun. Este totul o parte din răzvrătirea noastră. Faptul că Pavel califică depravarea lui cu cuvintele, „adică în firea mea pământească” arată că el dorește să afirme binele a orice produce Duhul lui Dumnezeu în el (Romani 15:18). „Firea pământească” se referă la om în starea lui naturală despărțit de lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Astfel că ceea ce spune Pavel în Romani 7:18 este că despărțiți de Duhul lui Dumnezeu tot ceea ce noi gândim şi spunem şi facem nu este bun.

NOTĂ: Noi recunoaștem că cuvântul „bun” are o rază largă de înțelesuri. Noi va trebui să îl folosim într-un sens restricționat pentru a se referi la acțiunile oamenilor căzuți care în relaţie de fapt nu sunt bune.

De exemplu, va trebui să spunem că este bine că majoritatea necredincioşilor nu se ucid şi unii necredincioşi înfăptuiesc acte de binefacere. Ceea ce vrem să spunem când noi numim astfel de acțiuni bune este că ei se conformează mai mult sau mai puţin modelului de viață exterior pe care Dumnezeu l-a poruncit în Scriptură.

Totuşi, o astfel de conformare în exterior față de voia revelată a lui Dumnezeu nu este dreptate în relaţie cu Dumnezeu. Aceasta nu este făcută din bizuirea pe el sau pentru slava lui. El nu este crezut pentru resurse, deşi el le dă pe toate. Nici onoarea lui nu este înălțată, chiar dacă aceasta este voia lui în toate lucrurile (1 Corinteni 10:31). De aceea, chiar aceste fapte „bune” sunt parte din răzvrătirea noastră şi nu sunt „bune” în sensul care contează cu adevărat în final – în relaţie cu Dumnezeu.

Incapacitatea omului de a se supune lui Dumnezeu şi de a face binele este totală.

Culegând termenul „firea pământească” de mai sus (omul despărțit de harul lui Dumnezeu) îl găsim pe Pavel declarând că ea este total înrobită spre răzvrătire. Romani 8:7-8 spune, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.”

„Mintea firii pământești” este mintea omului despărțit de locuirea Duhului lui Dumnezeu („Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi”, Romani 8:9). Astfel, omul natural are o mentalitate nu se supune şi nu se poate supune lui Dumnezeu. Omul nu se poate reforma pe sine.

Efeseni 2:1 spune că noi creştinii eram toţi odată „morţi în greşeli şi în păcate.” Punctul morții este că noi eram incapabili de vre-o viață cu Dumnezeu. Inimile noastre erau ca o piatră față de Dumnezeu (Efeseni 4:18; Ezechiel 36:26). Inimile noastre erau oarbe şi incapabile de a vedea slava lui Dumnezeu în Cristos (2 Corinteni 4:4-6). Noi eram total incapabili de a ne reforma pe noi înșine.

Răzvrătirea noastră este cu totul vrednică de pedeapsa veșnică.

Efeseni 2:3 continuă să spună că în moartea noastră noi eram fost „copii ai mâniei.” Adică, noi am fost sub mânia lui Dumnezeu din cauza corupției inimii noastre, care ne-a făcut la fel de buni ca morți înaintea lui Dumnezeu.

Realitatea iadului este incriminarea clară a lui Dumnezeu, a vinei noastre infinite. Dacă corupția noastră nu ar fi meritat o pedeapsă veşnică, Dumnezeu ar fi nedrept să ne amenințe cu o pedeapsă atât de severă precum chinul veșnic. Dar Scripturile ne învață că Dumnezeu este drept în condamnarea necredincioșilor la iadul veșnic (2 Tesaloniceni 1:6-9; Matei 5:29 şi următoarele versete; 10:28, 13:49 şi următoarele versete; 18:8 şi următoarele versete, 25:46, Apocalipsa 14:9-11; 20:10). De aceea, în măsura în care iadul este o sentință totală de condamnare, în această măsură trebuie să ne gândim la noi înșine ca fiind totul condamnabili dacă nu ținem seama de harul mântuitor al lui Dumnezeu.

În rezumat, depravarea totală înseamnă că răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu este totală, orice facem în această răzvrătire este păcat, incapacitatea noastră de a ne supune lui Dumnezeu sau de a ne reforma pe noi înșine este totală, şi de aceea noi merităm pe deplin pedeapsa veşnică.

Este greu să exagerezi importanța de a admite faptul că condiția noastră este atât de rea. Dacă noi gândim despre noi înșine ca fiind în esenţă sau mai puţin decât total în dezacord cu Dumnezeu, înțelegerea noastră a lucrării lui Dumnezeu în răscumpărare va fi deficientă. Dar dacă noi ne smerim sub acest adevăr teribil al depravării noastre totale, vom fi într-o poziție de a vedea şi de a aprecia slava şi minunăția lucrării lui Dumnezeu discutată în următoarele patru puncte.

Harul Irezistibil

Doctrina harului irezistibil nu înseamnă că fiecare influenţă din Duhul Sfânt nu poate fi rezistată. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt poate birui toată rezistența şi să îşi facă influenţa irezistibilă.

În Fapte 7:51 Ștefan spune liderilor evrei, „…Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” Şi Pavel vorbeşte despre întristarea şi stingerea Duhului Sfânt (Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19). Dumnezeu dă multe rugăminți şi îndemnuri care sunt rezistate. De fapt întreaga istorie a lui Israel din Vechiul Testament este o istorie tergiversată de împotrivire, după cum arată pilda arendașilor răi (Matei 21:33-43; conform Romani 10:21).

Doctrina harului irezistibil înseamnă că Dumnezeu este suveran şi poate birui toată împotrivirea când vrea el. „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui!” (Daniel 4:35). „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.” (Psalmul 115:3). Dacă Dumnezeu întreprinde să îşi îndeplinească scopul lui suveran, nimeni nu poate să i se împotrivească cu succes.

Aceasta este ceea ce Pavel a învățat în Romani 9:14-18, care l-a făcut pe oponentul său să spună, „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” La care Pavel răspunde „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani 9:19-21).

Mai specific, harul irezistibil se referă la lucrarea suverană a lui Dumnezeu de a învinge răzvrătirea inimii noastre şi de a ne aduce la credinţa în Cristos pentru ca noi să putem fi mântuiți. Dacă doctrina noastră a depravării totale este adevărată, nu poate fi nici o mântuire fără realitatea harului irezistibil. Dacă noi suntem morți în păcatele noastre, total incapabili să ne supunem lui Dumnezeu, atunci noi nu vom crede niciodată în Cristos decât în cazul în care Dumnezeu biruiește răzvrătirea noastră.

Cineva ar putea spune, „Da, Duhul Sfânt trebuie să ne atragă la Dumnezeu, dar noi putem să ne folosim libertatea pentru a ne împotrivi sau a accepta acea atragere.” Răspunsul nostru este: cu excepția exercitării continue a harului mântuitor, noi ne vom folosi totdeauna libertatea ca să ne împotrivim lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce înseamnă a fi „incapabil să te supui lui Dumnezeu.” Dacă o persoană devine destul de umilă pentru a se supune lui Dumnezeu, aceasta este pentru că Dumnezeu a dat acelei persoane o natură nouă, umilă. Dacă o persoană rămâne prea împietrită în inimă şi prea mândră ca să se supună lui Dumnezeu, aceasta este pentru că acelei persoane nu i s-a dat un astfel de duh binevoitor. Dar pentru a vedea aceasta cel mai persuasiv, ar trebui să ne uităm în Scripturi.

În Ioan 6:44 Isus spune, „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Această atragere este lucrarea suverană a harului fără de care nimeni nu poate fi mântuit din răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu. Din nou, unii spun, „El îi atrage pe toţi oamenii, nu doar pe unii.” Dar aceasta pur şi simplu se sustrage de la implicația contextului, că „atragerea” Tatălui este motivul de ce unii cred şi alții nu cred.

În mod specific, Ioan 6:64-65 spune, „Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Observaţi două lucruri.

Primul, observaţi că venirea la Isus este numit un dar. Nu este doar o oportunitate. Venirea la Isus este „dată” unora şi nu altora.

Al doilea, observaţi că motivul pentru care Isus spune aceasta, este ca să explice de ce „există unii care nu cred.” Am putea parafraza aceasta astfel: Isus a știut de la început că Iuda nu va crede în el în ciuda întregii învățături şi a invitațiilor pe care el le-a primit. Şi pentru că el a știut aceasta, el o explică prin cuvinte, „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Iuda nu a fost dat lui Isus. Existau multe influenţe asupra acestei vieți pentru bine. Dar darul harului decisiv, irezistibil, nu a fost dat.

2 Timotei 2:24-25 spune, „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.”

Aici, ca în Ioan 6:65, pocăinţa este numită un dar al lui Dumnezeu. Observaţi, el nu spune doar că mântuirea este darul lui Dumnezeu. El spune că premizele mântuirii sunt de asemenea un dar. Când o persoană aude un predicator chemarea la pocăință el poate să se împotrivească la acea chemare. Dar dacă Dumnezeu îi dă lui pocăința el nu poate să reziste pentru că darul este înlăturarea rezistenței. A nu fi dispus să te pocăiești este acelaşi lucru precum a te împotrivi Duhului Sfânt. Deci dacă Dumnezeu dă pocăinţă aceasta este acelaşi lucru cu îndepărtarea rezistenței. De aceea noi numim această lucrare a lui Dumnezeu „harul irezistibil”.

NOTĂ: Ar trebui să fie evident din aceasta că harul irezistibil niciodată nu implică faptul că Dumnezeu ne forțează să credem împotriva voinței noastre. Aceasta ar fi o contradicţie în termeni. Dimpotrivă, harul irezistibil este compatibil cu predicarea şi mărturisirea care încearcă să convingă oamenii să facă ceea ce este rezonabil şi ceea ce va fi de acord cu cele mai bune interese ale lor.

1 Corinteni 1:23-24 spune, „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” Observaţi două feluri de „chemări” implicate în acest text.

Prima, predicarea lui Pavel merge afară către toţi, deopotrivă evrei şi greci. Aceasta este chemarea generală a evangheliei. Ea oferă mântuire tuturor celor care cred pe Cristosul răstignit. Dar prin lărgimea ei, ea cade şi pe urechi nereceptive şi este numită nebunie.

Dar apoi, în al doilea rând, Pavel se referă la un alt fel de chemare. El spune că printre cei care aud există unii care sunt „chemați” în aşa fel încât ei nu mai consideră crucea ca o nebunie dar ca fiind puterea lui Dumnezeu. Ce altceva poate fi această chemare decât chemarea irezistibilă a lui Dumnezeu din întuneric la lumina lui Dumnezeu? Dacă TOŢI care sunt chemați în acest sens consideră crucea ca fiind puterea lui Dumnezeu, atunci ceva în chemare trebuie să efectueze credinţa. Acesta este harul irezistibil.

Este explicat mai departe în 2 Corinteni 4:3-6, „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.”

De vreme ce oamenii sunt orbiți față de vrednicia lui Cristos, este nevoie de un miracol pentru ca ei să vină şi să creadă. Pavel compară acest miracol cu prima zi a creației, când Dumnezeu a spus, „Să fie lumină.” Aceasta este, de fapt, o creație nouă, o naștere nouă. Aceasta este înțeles prin chemarea eficace în 1 Corinteni 1:24.

Cei care sunt chemați au ochii lor deschiși prin puterea creativă suverană a lui Dumnezeu astfel că ei nu mai văd crucea ca pe o nebunie, ci fiind puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Chemarea eficace este minunea de a avea orbia noastră înlăturată. Acesta este harul irezistibil.

Un alt exemplu al acestuia este în Fapte 16:14, unde Lidia ascultă predicarea lui Pavel. Luca spune, „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.” Dacă Dumnezeu nu ne deschide inimile noastre, noi nu vom lua aminte la mesajul evangheliei. Această deschidere a inimii este ceea ce vrem noi să spunem prin harul irezistibil.

Un alt fel de a-l descrie este „naşterea din nou” sau a fi născut din nou. Noi credem că noua naștere este o creație miraculoasă a lui Dumnezeu care abilitează o persoană fostă „moartă” să îl primească pe Cristos şi să fie mântuită. Noi nu credem că credinţa precede şi cauzează noua naștere. Credinţa este dovada că Dumnezeu ne-a născut din nou. „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1).

Când Ioan spune că Dumnezeu dă dreptul de a deveni copii ai lui Dumnezeu tuturor celor care îl primesc pe Cristos (Ioan 1:12), el continuă să spună că cei care îl primesc pe Cristos „au fost născuți, nu din sânge nici din voia firii pământești nici din voia unui om, ci din Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, este necesar să îl primești pe Cristos pentru a deveni un copil al lui Dumnezeu, dar nașterea care îl aduce pe cineva în familia lui Dumnezeu nu este posibilă prin voia omului.

Omul este mort în greșeli şi păcate. El nu se poate face pe sine nou, sau să creeze noua viață în el însuși. El trebuie să fie născut din Dumnezeu. Apoi, cu noua natură a lui Dumnezeu, el imediat îl primește pe Cristos. Cele două acte (regenerarea şi credinţa) sunt atât de strâns conectate încât în experiență noi nu le putem distinge. Dumnezeu ne naște din nou şi prima licărire de viață în copilul nou-născut este credinţa. Astfel noua naștere este efectul harului irezistibil, pentru că este un act de creație suverană – „nu din voia unui om ci din Dumnezeu.”

Ispăşirea limitată

Ispăşirea este lucrarea lui Dumnezeu în Cristos pe cruce prin care el a anulat datoria păcatului nostru, a liniștit mânia lui sfântă împotriva noastră, şi a câștigat pentru noi toate beneficiile mântuirii. Moartea lui Cristos a fost necesară deoarece Dumnezeu nu ar fi arătat o dreaptă considerație pentru slava lui dacă el ar fi măturat păcatele sub covor fără nici o recompensă.

Romani 3:25-26 spune că „Pe El (Cristos), Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Cu alte cuvinte, moartea lui Cristos a fost necesară pentru a apăra dreptatea lui Dumnezeu în justificarea celui păcătos prin credinţă. Ar fi nedrept să ierte păcătoșii ca şi când păcatul lor ar fi nesemnificativ, când de fapt el este o insultă infinită împotriva valorii slavei lui Dumnezeu. De aceea, Isus poartă blestemul, care a fost datorat păcatului nostru, astfel că noi putem fi îndreptățiți şi dreptatea lui Dumnezeu poate fi răzbunată.

Termenul „ispăşirea limitată” adresează întrebarea, „Pentru cine a murit Cristos?” Dar dincolo de întrebarea extinderii ispășirii, stă întrebarea, la fel de importantă despre natura ispăşirii. Ce a realizat de fapt Cristos pe cruce pentru cei pentru care el a murit?

Dacă tu spui că el a murit pentru fiecare ființă umană în acelaşi fel, atunci trebuie să definești natura ispăşirii foarte diferit, decât dacă ai fi făcut aceasta, în cazul în care ai fi crezut că Cristos a murit doar pentru cei care de fapt cred. În primul caz, tu ai crede că moartea Lucian Cristos de fapt nu a salvat pe nimeni; ea doar i-a făcut pe toţi oamenii salvabili. Aceasta de fapt nu a înlăturat mânia pedepsei lui Dumnezeu de la nimeni, ci în schimb a creat un loc unde oameni să poată veni şi să găsească milă – DACĂ ei ar putea să realizeze propria lor nouă naștere şi să se aducă pe ei înșiși la credinţă fără harul irezistibil al lui Dumnezeu.

Căci dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel când el nu a cumpărat harul regenerator pentru cei care sunt mântuiți. Ei trebuie să se regenereze pe ei înșiși şi să se aducă ei înșiși la credinţă. Atunci şi numai atunci ei devin părtași ai beneficiilor crucii.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, atunci benficiile crucii nu pot include mila prin care noi suntem aduși la credinţă, pentru că atunci toţi oamenii ar fi aduşi la credinţă, dar ei nu sunt aduși. Dar dacă mila prin care noi suntem aduși la credinţă (harul irezistibil) nu este parte din ceea ce Cristos a cumpărat pe cruce, atunci noi suntem lăsați să ne mântuim noi înșine de sclavia păcatului, de împietrirea inimii, de orbia corupției, şi de mânia lui Dumnezeu.

De aceea, devine evident că nu Calvinistul este cel care limitează ispăşirea. Ci, Arminianul, pentru că el neagă că moartea ispășitoare a lui Cristos realizează ceea ce noi avem nevoie cel mai disperat – şi anume, mântuirea din condiția de moarte şi împietrire şi orbie sub mânia lui Dumnezeu. Arminianul limitează natura şi valoarea eficienței ispăşirii astfel că el poate spune că ea a fost realizată chiar pentru cei care mor în necredinţă şi sunt condamnați. Pentru a spune că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel, Arminianul trebuie să limiteze ispășirea la o oportunitate fără putere pentru ca oamenii să se mântuiască ei înșiși de situația lor teribilă de depravare.

Pe de altă parte, noi nu limităm puterea şi eficacitatea ispăşirii. Noi spunem simplu că în cruce Dumnezeu a avut în vedere răscumpărarea efectivă a copiilor săi. Şi noi afirmăm că atunci când Cristos a murit pentru aceștia, el nu doar a creat oportunitatea pentru ca ei să se mântuiască ei înșiși, ci cu adevărat a cumpărat pentru ei tot ceea ce a fost necesar ca să îi mântuiască, incluzând harul regenerării şi darul credinţei.

Noi nu negăm că toţi oamenii sunt intenționați a fi beneficiarii crucii într-un anumit sens. 1 Timotei 4:10 spune că Cristos este „Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.” Ceea ce noi negăm este că toţi oameni sunt intenționați ca beneficiari ai morții lui Cristos în acelaşi fel. Toată mila lui Dumnezeu înspre necredincioși – de la răsăritul soarelui (Matei 5:45) până la predicarea mondială a evangheliei (Ioan 3:16) – este făcută posibilă datorită crucii.

Aceasta este implicația lui Romani 3:25 unde crucea este prezentată ca bază a dreptății lui Dumnezeu în trecerea peste păcate. Fiecare suflare pe care un necredincios o ia este un act al milei lui Dumnezeu care reține judecata (Romani 2:4). De fiecare dată când evanghelia este predicată necredincioşilor este mila lui Dumnezeu care dă această oportunitate pentru mântuire.

De unde curge această milă către păcătoși? Cum este Dumnezeu drept să rețină judecata de la păcătoșii care merită să fie aruncați imediat în iad? Răspunsul este că moartea lui Cristos demonstrează atât de clar dreptul dezgust al lui Dumnezeu față de păcat încât el este liber să trateze lumea cu milă fără a compromite dreptatea lui. În acest sens Cristos este mântuitorul tuturor oamenilor.

Dar el este în special Mântuitorul celor care cred. El nu a murit pentru toţi oamenii în acelaşi sens. Intenția morții lui Cristos pentru copiii lui Dumnezeu a fost să cumpere cu mult mai mult decât răsăritul soarelui şi oportunitatea de a fi mântuiți. Moartea lui Cristos de fapt mântuiește de TOT răul pe cei pentru care Cristos a murit „în special.”

Există multe Scripturi care spun că moartea lui Cristos a fost planificată pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu, nu pentru fiecare individ. De exemplu:

Ioan 10:15, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.” Oile lui Cristos sunt cei pe care Tatăl îi atrage spre Fiul. „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26) Observaţi: a fi o oaie te face în stare să devii un credincios, nu invers. Astfel că oile pentru care moare Cristos sunt cele alese de Tatăl pentru a le da Fiului.

În Ioan 17:6, 9, 19 Isus se roagă, „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” Sfinţirea sau consacrarea avută în vedere aici este moartea lui Isus prin care el este aproape să treacă prin ea. Moartea Lui şi mijlocirea lui sunt unice pentru ucenicii lui, nu pentru lume în general.

Ioan 11:51-52, „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el; ci, fiindcă era mare preot în anul acela [Caiafa], a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” Există copii ai lui Dumnezeu care sunt răspândiți în lume. Aceştia sunt oi. Aceștia sunt cei pe care Tatăl îi va atrage la Fiul. Isus a murit pentru a aduna aceşti oameni într-unul. Punctul este acelaşi ca în Ioan 10:15-16, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.” Cristos a murit pentru oile lui, adică, pentru copiii lui Dumnezeu.

Apocalipsa 5:9, „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.” În acord cu Ioan 10:16, Ioan nu spune că moartea lui Cristos i-a răscumpărat pe toţi oamenii ci că a răscumpărat oameni din toate triburile lumii.

Acesta este felul în care noi înțelegem texte precum 1 Ioan 2:2 care spune, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Aceasta nu înseamnă că Cristos a murit cu intenția de a liniști mânia lui Dumnezeu pentru fiecare persoană din lume, ci că „oile,” „copiii lui Dumnezeu” răspândiți în toată lumea, „din orice limbă, din orice norod şi de orice neam” sunt intenționați prin ispășirea lui Cristos. De fapt paralela gramaticală între Ioan 11:51-52 şi 1 Ioan 2:2 este atât de apropiată încât este dificil să scapi de convingerea că acelaşi lucru este intenționat de Ioan în ambele versete.

Ioan 11:51-52, „a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.”

1 Ioan 2:2 „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”

Cuvintele „întregii lumi” se referă la copiii lui Dumnezeu risipiți în întreaga lume.

Dacă „întreaga lume” s-a referit la fiecare individ din lume, atunci am fi forțați să spunem că Ioan învață că toţi oamenii vor fi mântuiți, ceea ce el nu crede (Apocalipsa 14:9-11). Motivul pentru care noi am fi forțați să spunem aceasta este că termenul ispășire se referă la o înlăturare reală a mâniei de la păcătoși. Când mânia lui Dumnezeu împotriva unui păcătos este ispășită, ea este înlăturată de la păcătos. Şi rezultatul este că toată puterea lui Dumnezeu curge acum în slujba milei lui, cu rezultatul că nimic nu îl poate opri să îl mântuiască pe acel păcătos.

Păcatele ispăşite nu pot fi pedepsite. Altfel ispăşirea îşi pierde semnificaţia ei. De aceea, dacă Cristos este ispăşirea pentru toate păcatele fiecărui individ din lume, ei nu pot fi pedepsiți, şi trebuie să fie mântuiți. Dar Ioan nu crede în astfel de universalism (Ioan 5:29). De aceea este poate improbabil că 1 Ioan 2:2 învață că Isus este ispăşirea fiecărei persoane din lume.

Marcu 10:45, în acord cu Apocalipsa 5:9, nu spune că Isus a venit să răscumpere toţi oamenii. Acesta spune, „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”

În mod similar în Matei 26:28 Isus spune, „căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.”

Evrei 9:28, „tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Vezi de asemenea Evrei 13:20; Isaia 53:11-12.)

Unul dintre cele mai clare pasaje despre intenția morții lui Cristos este Efeseni 5:25-27. Aici Pavel nu doar spune că beneficiarul intenționat al morții lui Cristos este Biserica, dar de asemenea, că efectul intenționat al morții lui Cristos este sfinţirea şi glorificarea bisericii. Acesta este adevărul pe care noi vrem foarte mult să îl păstrăm: că crucea nu a fost intenționată pentru a da tuturor oamenilor oportunitatea de a se mântui ei înșiși, ci a fost intenționată de fapt ca să mântuiască biserica.

Pavel spune, „Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită.”

În mod similar, în Tit 2:14 Pavel descrie scopul morții lui Cristos ca acesta: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Dacă Pavel era un Arminian, nu ar fi spus el, „El s-a dat pe sine însuşi ca să răscumpere pe toţi oamenii din fărădelege şi să-Şi cureţe toţi oameni pentru el însuși”? Dar Pavel spune că planul ispăşirii este să curețe pentru Cristos un popor din afara lumii. Aceasta este întocmai ceea ce a spus Ioan în Ioan 10:15; 11:51 şi următoarele versete; şi în Apocalipsa 5:9.

Unul dintre cele mai decisive texte cu privire la această chestiune este Romani 8:32. Acesta este unul dintre cele mai prețioase promisiuni din toată Biblia pentru poporul lui Dumnezeu. Pavel spune, „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Lucrul decisiv de văzut aici este cum Pavel bazează siguranţa moștenirii noastre pe moartea lui Cristos. El spune, „Dumnezeu vă va da cu siguranţă toate lucrurile pentru că el nu și-a cruțat propriul lui Fiu ci l-a dat pentru voi.” Ce devine acest argument prețios dacă Cristos este dat pentru cei care de fapt nu primesc toate lucrurile ci în schimb sunt pierduți? Argumentul dispare.

Dacă Dumnezeu Și-a dat Fiul Său pentru necredincioşii care în final sunt pierduți, atunci el nu poate spune că darea Fiului garantează „toate lucrurile” pentru cei pentru care el a murit. Dar iată ce spune el! Dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru voi, atunci el cu siguranţă vă va da toate lucrurile. Structura gândului lui Pavel aici este simplu distrusă prin introducerea ideii că Cristos a murit pentru toţi oamenii în acelaşi fel.

Putem concluziona această secțiune cu următorul argument rezumat. Care dintre aceste afirmaţii este adevărată?

1.Cristos a murit pentru unele dintre păcatele tuturor oamenilor.

2.Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni.

3.Cristos a murit pentru toate păcatele tuturor oamenilor.

Nimeni nu spune că numărul 1 este adevărat, pentru că atunci toţi ar fi pierduți datorită acelor păcate pentru care Cristos nu a murit. Singura modalitate de a fi mântuit de păcat este ca Cristos să îl acopere cu sângele lui.

A treia afirmaţie este ceea ce ar spune Arminianii. Cristos a murit pentru toate păcatele tuturor oamenilor. Dar atunci de ce nu sunt toţi mântuiți? Ei răspund, pentru că unii nu cred. Dar această necredinţă nu este unul dintre păcatele pentru care a murit Cristos? Dacă ei spun da, atunci de ce acesta nu este acoperit prin sângele lui Isus şi toţi necredincioşii să fie mântuiți? Dacă ei spun nu (necredinţa nu este un păcat pentru care Cristos a murit) atunci ei trebuie să spună că oamenii pot fi mântuiți fără a avea toate păcatele lor ispășite de către Isus, sau ei trebuie să se alăture nouă în afirmarea numărului 2: Cristos a murit pentru toate păcatele unor oameni. Adică, el a murit pentru necredinţa celor aleși astfel că mânia pedepsitoare a lui Dumnezeu este liniștită față de ei şi harul lui este gratuit ca să îi atragă irezistibil din întuneric în lumina lui minunată.

Alegerea necondiționată

Dacă noi toţi suntem atât de depravați încât nu putem veni la Dumnezeu făr a fi născuți din nou prin harul irezistibil al lui Dumnezeu, şi dacă acest har particular este cumpărat de Cristos pe cruce, atunci este clar că mântuirea oricăruia dintre noi este datorată alegerii lui Dumnezeu.

Alegerea se referă la alegerea lui Dumnezeu pe cine să mântuiască. Ea este necondiţionată, în faptul că nu există nici o condiție pe care omul trebuie să o îndeplinească mai înainte ca Dumnezeu să aleagă să îl mântuiască. Omul este mort în greșeli şi păcate. Deci nu există nici o condiție pe care el poate să o îndeplinească înainte ca Dumnezeu să aleagă să îl mântuiască din starea lui de moarte.

Noi nu spunem că mântuirea finală este necondiţionată. Ea nu este. Noi trebuie să îndeplinim condiția de credinţă în Cristos pentru a moșteni viaţa veşnică. Dar credinţa nu este o condiție pentru alegere. Este exact invers. Alegerea este o condiție pentru credinţă. Deoarece Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, el cumpără răscumpărarea noastră la cruce şi ne înviază cu harul irezistibil şi ne aduce la credinţă.

Fapte 13:48 raportează cum neamurile au răspuns la predicarea evangheliei în Antiohia din Pisidia. „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Observaţi, nu spune că toţi cei care au crezut au fost aleşi să fie rânduiți spre viaţa veşnică. Alegerea anterioară a lui Dumnezeu este motivul de ce unii au crezut în timp ce alții nu au crezut.

Similar, Isus spune evreilor în Ioan 10:26, „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” El nu spune, „Voi nu sunteți oile mele pentru că voi nu credeți.” A fi o oaie este ceva ce Dumnezeu decide pentru noi înainte ca noi să credem. Aceasta este baza şi capacitarea credinţei noastre. Noi credem deoarece suntem oile alese ale lui Dumnezeu, nu invers. (Vezi Ioan 8:47; 18:37.)

În Romani 9 Pavel accentuează necondiționalitatea alegerii. De exemplu, în versetele 11-12 el descrie principiul folosit de Dumnezeu în alegerea lui Iacov dincolo de Esau: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Alegerea lui Dumnezeu este păstrată în necondiționalitatea ei pentru că ea este încheiată înainte ca noi să ne naștem sau să fi făcut vre-un bine sau rău.

NOTĂ: Unii interpreți spun că Romani 9 nu are nimic de a face cu alegerea indivizilor către destinele lor veşnice. Ei spun că acest capitol are legătură doar cu rolurile istorice care sunt jucate de oamenii care se trag din Iacov şi Esau.

Noi recomandăm The Justification of God (Îndreptățirea lui Dumnezeu, n. tr.), de John Piper (Baker Book House, 1983), care a fost scrisă pentru a investiga chiar această chestiune. Ea concluzionează că Romani 9 nu se referă doar la rolurile istorice a popoare întregi, dar de asemenea la destinele veşnice ale indivizilor, pentru că printre alte motive (Justification, pag. 38-54), versetele 1-5 pun o problemă cu privire la pierzania israeliților individuali care nu a fost pe deplin neadresată dacă capitolul nu are nimic de a spune despre indivizi.

Necondiţionalitatea harului alegător al lui Dumnezeu este accentuată din nou în Romani 9:15-16, „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”

Noi nu înțelegem cu adevărat mila dacă ne gândim că o putem imita prin voința sau efortul nostru. Noi suntem legați neajutorați în întunericul păcatului. Dacă vom fi mântuiți, Dumnezeu va trebui în mod necondiţionat să ia inițiativa în inima noastră şi să ne facă în mod irezistibil să fim dispuși să ne supunem lui. (Vezi Romani 11:7.)

Efeseni 1:3-6 este o altă afirmaţie puternică a necondiţionalității alegerii noastre şi a predestinării noastre pentru a avea calitatea de fii.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.”

Unii interpreți argumentează că această alegere înainte de întemeierea lumii a fost doar o alegere a lui Cristos, dar nu o alegere al căror indivizi ar fi de fapt în Cristos. Aceasta echivalează cu a spune că nu există nici o alegere necondiţionată a indivizilor spre mântuire. Cristos este pus înainte ca fiind alesul lui Dumnezeu şi mântuirea indivizilor depinde de propria lor inițiativă de a birui depravarea lor şi de a fi uniți cu Cristos prin credinţă. Dumnezeu nu îi alege şi de aceea Dumnezeu nu poate să îi convertească în mod eficace. El poate doar să aștepte să vadă cine se va învia pe sine din morți şi îl va alege pe el.

Această interpretare nu este cinstită față de versetul 11 unde se spune că „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale.”

Nici exprimarea literală a versetului 4 nu se potrivește cu această interpretare. Înțelesul obişnuit al cuvântului „ales” din versetul 4 este a selecta sau a culege dintr-un grup (conform Luca 6:13; 14:7; Ioan 13:18; 15:16, 19). Astfel că înțelesul natural al versetului este că Dumnezeu alege poporul său din toată umanitatea, înainte de întemeierea lumii prin a-i vedea în relaţia cu Cristos răscumpărătorul lor.

Toată alegerea este în relaţie cu Cristos. Nu ar fi nici o alegere de păcătoși spre mântuire dacă Cristos nu ar fi fost rânduit să moară pentru păcatele lor. Astfel că în acest sens ei sunt aleși în Cristos. Dar sunt ei, şi nu doar Cristos, cei care sunt aleşi din lume.

De asemenea, formularea versetului 5 sugerează alegerea oamenilor de a fi în Cristos, şi nu doar alegerea lui Cristos. Literal, el spune, „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos.” Noi suntem cei predestinați, nu Cristos. El este cel care face posibilă alegerea de păcătoși, şi astfel alegerea noastră este „prin el,” dar aici nu se vorbeşte că Dumnezeu are în vedere doar pe Cristos în alegere.

Probabil cel mai important text dintre toate în relaţie cu învăţătura alegerii necondiţionate este Romani 8:28-33.

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!”

Adesea acest text este folosit pentru a argumenta împotriva alegerii necondiţionate în baza versetului 29 care spune, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte…” Astfel că unii spun că oamenii nu sunt aleși în mod necondiţionat. Ei sunt aleși în baza credinţei lor pe care ei o produc fără ajutorul harului irezistibil şi care Dumnezeu o vede mai dinainte.

Dar aceasta nu este cinstit față de context. Observaţi că Romani 8:30 spune, „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Concentrați-vă pentru un moment pe faptul că toţi pe care Dumnezeu îi cheamă el de asemenea îi îndreptățește.

Această chemare în versetul 30 nu este dată tuturor oamenilor. Motivul pe care îl știm noi că nu este aşa, este că toţi cei care sunt chemați sunt de asemenea îndreptățiți – dar nu toţi oamenii sunt îndreptățiți. Deci această chemare în versetul 30 nu este chemarea generală la pocăinţă pe care o dau predicatorii sau care Dumnezeu o dă prin slava naturii. Toţi primesc acea chemare. Chemarea din versetul 30 este dată numai celor pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie modelați potrivit chipului fiului său (v. 29). Ei este o chemare care conduce în mod necesar la îndreptățire: „pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi.”

Dar noi ştim că această îndreptățire este prin credinţă (Romani 5:1). Atunci ce este această chemare care este dată tuturor celor care sunt predestinați şi care conduce la îndreptățire? Aceasta trebuie să fie chemarea harului irezistibil. Este chemarea din 1 Corinteni 1:24 despre care am discutat mai sus la pagina 6.

Între actul predestinării şi îndreptăţirii există actul chemării. De vreme ce îndreptăţirea este doar prin credinţă, chemarea avută în vedere trebuie să fie actul lui Dumnezeu prin care el cheamă credinţa în ființă. Şi de vreme ce aceasta în mod inevitabil rezultă în îndreptăţire, ea trebuie să fie irezistibilă. Nu există nici unul chemat (în acest sens! nu în sensul lui Matei 22:14) care nu este îndreptăţit. Toţi cei chemați sunt îndreptăţiți. Astfel, chemarea din versetul 30 este lucrarea suverană a lui Dumnezeu care aduce o persoană la credinţa prin care el este îndreptăţit.

Acum observaţi implicație pe care o are aceasta pentru înțelesul cunoaşterii mai dinainte din versetul 29. Când Pavel spune în versetul 29, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte,” el nu poate să vrea să spună (după cum atât de mulți încearc să îl facă pe el să spună) că Dumnezeu cunoaşte în avans care îşi vor folosi voința lor liberă pentru a veni la credinţă, astfel că el îi poate predestina la calitatea de fii, pentru că ei au făcut acea alegere liberă pe cont propriu. Aceasta nu poate însemna că deoarece noi am văzut din versetul 30 că oamenii nu vin la credinţă pe cont propriu. Ei sunt chemați irezistibil.

Dumnezeu nu cunoaşte mai dinainte deciziile libere ale oamenilor de a crede în el pentru că nu există astfel de libere decizii de cunoscut. Dacă unii vin la credinţa în Isus, aceasta este pentru că ei au fost înviați din morți (Efeseni 2:5) prin Duhul creator al lui Dumnezeu. Adică, ei sunt chemați în mod eficient de la întuneric la lumină.

Astfel, cunoaşterea mai dinainte din Romani 8:29 nu este simpla conștiență că ceva se va întâmpla în viitor despărțit de predeterminarea lui Dumnezeu. Mai degrabă, este felul de cunoştinţă la care se face referire în texte din Vechiul Testament precum Geneza 18:19 („Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului”), şi Ieremia 1:5 („„Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor.”) şi Amos 3:2 („Eu v-am ales [cunoscut] numai pe voi [Israel] dintre toate familiile pământului”).

După cum spune C.E.B. Cranfield, preștiința din Romani 8:29 este „acea luare la cunoştinţă specială a unei persoane care este harul alegător al lui Dumnezeu.” O astfel de preștiință este aproape la fel ca şi alegerea: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut (i-a ales) mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.”

De aceea, ceea ce magnificul text (Romani 8:28-33) învață este că Dumnezeu cu adevărat realizează întreaga răscumpărare a poporului său de la început până la sfârşit. El cunoaşte mai dinainte, adică alege un popor pentru sine înainte de întemeierea lumii, el predestinează acest popor să fie modelat după imaginea Fiului său, el îi cheamă la sine în credinţă, el îi îndreptăţește prin credinţă, şi el în final îi glorifică – şi nimic nu îi poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos pentru totdeauna (Romani 8:39). A lui să fie toată lauda şi slava! Amin.

Perseverența sfinţilor

Rezultă din ceea ce tocmai s-a spus că poporul lui Dumnezeu VA persevera până la sfârşit şi nu va fi pierdut. Cei cunoscuți mai dinainte sunt predestinați, cei predestinați sunt chemați, cei chemați sunt îndreptăţiți, şi cei îndreptăţiți sunt glorificați. Nici unul nu este pierdut din acest grup. A aparține acestui popor înseamnă a fi veşnic asigurat.

Dar vrem să spunem mai mult decât prin aceasta prin doctrina perseverenţei sfinţilor. Noi înțelegem că sfinţii vor persevera şi trebuie să persevereze în ascultarea care vine din credinţă. Alegerea este necondiţionată, dar glorificarea nu este necondiţionată. Există multe avertizări în Scriptură că aceia care nu se țin strâns de Cristos pot fi pierduți în final.

Următoarele șapte teze rezumă înțelegerea noastră a acestei doctrine decisive.

Credinţa noastră trebuie să rabde până la sfârşit dacă noi suntem pentru a fi mântuiți.

Aceasta înseamnă că misiunea cuvântului este instrumentul lui Dumnezeu în păstrarea credinţei cât şi în nașterea credinţei. Noi nu răsuflăm ușurați după ce o persoană s-a rugat să îl primească pe Cristos, ca şi când noi ar trebui să fim asigurați din perspectiva noastră că ei sunt acum dincolo de atingerea celui rău. Există o luptă a credinţei care trebuie luptată. Noi trebuie să răbdăm până la sfârşit în credinţă dacă suntem pentru a fi mântuiți.

1 Corinteni 15:1, 2, „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.”

Coloseni 1:21-23, „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei…”

2 Timotei 2:11-12, „Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

Marcu 13:13, „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.”

Vezi de asemenea Apocalipsa 2:7, 10, 11, 17, 25, 26; 3:5, 11, 12, 21.

Ascultarea, evidențiind înnoirea interioară de la Dumnezeu, este necesară pentru mântuirea finală.

Aceasta nu înseamnă a spune că Dumnezeu cere perfecțiune. Este clar din Filipeni 3:12, 13 şi 1 Ioan 1:8-10 şi Matei 6:12 că Noul Testament nu dă pretenția ca noi să fim perfecți şi fără păcat pentru ca să fim mântuiți. Dar Noul Testament pretinde ca noi să fim schimbați moral şi să umblăm în înnoirea vieții.

Evrei 12:14, „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”

Romani 8:13, „Dacă trăiţi după îndemnurile ei (firii pământești, n. tr.), veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

Galateni 5:19-21, „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Vezi de asemenea Efeseni 5:5 şi 1 Corinteni 6:10.)

1 Ioan 2:3-6, „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (Vezi de asemenea 1 Ioan 3:4-10, 14, 4:20.)

Ioan 8:31, „Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei.” (Vezi de asemenea Luca 10:28; Matei 6:14, 15; 18:35; Geneza 18:19; 22:16-17; 26:4-5; 2 Timotei 2:19.)

Aleșii lui Dumnezeu nu pot fi pierduți.

De aceea noi credem în siguranța veşnică – şi anume, siguranța veşnică a celor aleși. Implicația este că Dumnezeu va lucra aşa încât cei pe care el i-a ales pentru mântuire veşnică vor fi făcuți în stare prin el ca să persevereze în credinţă până la sfârşit şi să împlinească, prin puterea Duhului Sfânt, cerințele pentru ascultare.

Romani 8:28-30, „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Ceea ce este evident din acest pasaj este că, cei are sunt chemaţi eficient în speranţa mântuirii, vor persevera într-adevăr până la sfârşit şi sunt glorificat.

Ioan 10:26-30, „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.” (Vezi de asemenea Efeseni 1:4-5.)

Există o cădere a unor credincioşi, dar dacă ea persistă, aceasta arată că credinţa lor nu a fost autentică şi că ei nu au fost născuți din Dumnezeu.

1 Ioan 2:19, „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” În mod similar, pilda celor patru feluri de pământ aşa cum este interpretată în Luca 8:9-14 îi descrie pe oameni care „când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, cad.”

Faptul că un astfel de lucru este posibil este exact de ce slujba Cuvântului din fiecare biserică locală trebuie să conțină multe avertizări către membrii bisericii pentru a persevera în credinţă şi a nu fi încurcați în aceste lucruri care ar putea să îi încurce şi să rezulte în condamnarea lor.

Dumnezeu ne îndreptăţește la primul act autentic de credinţă mântuitoare, dar făcând aşa el are în vedere toate actele de credință ulterioare, conținute, cum ar fi, ca o sămânţă în acel prim act.

Ceea ce încercăm să facem aici este să recunoaştem deschis învăţătura din Romani 5:1, de exemplu, care învață că noi suntem deja îndreptăţiți înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu așteaptă până la sfârşitul vieții noastre pentru a ne declara drepți. De fapt, noi nu am fi în stare să avem asigurarea şi libertatea pentru a trăi cerințele radicale ale lui Cristos decât dacă am fi încrezători că datorită credinţei noastre noi deja stăm neprihăniți înaintea lui.

Cu toate acestea, noi trebuie de asemenea să recunoaştem deschis faptul că mântuirea noastră finală este făcută posibilă de ascultarea ulterioară care vine din credinţă. Modalitatea în care aceste adevăruri se potrivesc împreună, este că cei care nu duc o viață de credinţă împreună cu roada ei inevitabilă a ascultării, poartă simplu mărturia că primul lor act de credinţă nu a fost autentic.

Susținerea textuală pentru aceasta este că Romani 4:3 citează Geneza 15:6 ca punct în care Avraam a fost îndreptăţit de Dumnezeu. Acesta este o referință la un act de credinţă timpuriu în cariera lui Avraam. Romani 4:19-22, totuşi, se referă la o experienţă a lui Avraam după mai mulți ani (când el avea 100 de ani, vezi Geneza 21:5, 12) şi spune că datorită credinţei din această experiență Avraam a fost recunoscut neprihănit. Cu alte cuvinte, se pare că credinţa care l-a îndreptăţit pe Avraam nu este doar primul lui act de credinţă, ci credinţa care a dat naştere la acte de ascultare mai târziu în viața lui. (Acelaşi lucru ar putea fi arătat din Iacov 2:21-24 în referința sa la un act mai târziu din viața lui Avraam, şi anume, oferirea fiului său, Isaac, în Geneza 22.) Felul în care punem împreună aceste fire esenţiale ale adevărului biblic, este prin a spune că, noi am fost îndreptăţiți prin primul nostru act de credinţă, dar nu fără referință la toate actele de credinţă ulterioare, care dau naștere la ascultarea pe care Dumnezeu o pretinde. Credinţa singură este instrumentul (nu temeiul sau baza) îndreptăţirii noastră pentru că Dumnezeu o face singurul mijloc de a ne uni cu Cristos în care noi „suntem neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5:21).

Dumnezeu lucrează pentru a-i face pe aleșii lui să persevereze.

Noi nu suntem lăsați singuri şi siguranța noastră este foarte adânc înrădăcinată în dragostea suverană a lui Dumnezeu pentru a înfăptui ceea ce el ne-a chemat să facem. 1 Petru 1:5, „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Iuda 24-25 „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”

1 Tesaloniceni 5:23-24, „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.”

Filipeni 1:6, „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”

1 Corinteni 1:8-9, „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”

De aceea noi ar trebui să fim zeloși să facem chemarea şi alegerea noastră sigură.

2 Petru 1:10-11, „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

Mărturii finale

Este posibil să crezi toate aceste lucruri în mintea ta şi să mergi în iad. Atât de ușor înșelați şi ipocriți suntem noi prin natură! De aceea, preocuparea noastră în scrierea acestor lucruri nu este doar să convingem mintea ci de asemenea să câștigăm inima.

Noi vrem pentru alții experimența dulce de a odihni în mângâierea uriașă a acestor adevăruri. Noi vrem ca alții să simtă stimulentul uimitor pentru neprihănire şi pentru misiunile care decurg din aceste adevăruri. Noi vrem pentru alții experiența de a cunoşte şi a se încrede în harul suveran al lui Dumnezeu în aşa fel încât El şi numai El singur să obțină slava.

La acest final noi am adunat aici câteva mărturii, a ceea ce au însemnat aceste adevăruri pentru unii creştini măreți din trecut. Pentru cei care i-au cunoscut cu adevărat, ele nu au fost niciodată siple speculații pentru cap, ci au fost întotdeauna puterea pentru inimă şi viață.

Augustin

Augustin a fost convertit în mod răsunător prin harul irezistibil al lui Dumnezeu după ce a dus o viață destrăbălată. El a scris în cartea lui MĂRTURISIRI (10, 40):

„Nu am nici o speranţă decât în mila ta măreață. Acordă ceea ce tu poruncești şi poruncește ceea ce vrei tu. Tu ne poruncești înfrânarea… Cu adevărat prin înfrânare noi suntem legați împreună şi aduşi înapoi la acea unitate de la care noi am fost risipiți într-o pluralitate. Căci el te iubeşte prea puţin, acela care iubeşte orice împreună cu tine, care el iubeşte nu de dragul tău. O iubire care veşnic arzi şi nu eşti niciodată stinsă! O Caritate, Dumnezeul meu, aprinde-mă! Tu poruncești înfrânarea. Acordă ceea ce tu poruncești şi poruncește ceea ce vrei tu.”

Aceste sunt cuvintele unui om care iubeşte adevărul despre harul irezistibil, pentru că el știe că este cu totul nenorocit fără acesta. Dar de asemenea, în scrisorile lui doctrinale el conduce acest adevăr iubit acasă (Epistola 217, către Vitalis):

„Dacă, după cum prefer să gândesc în cazul tău, tu eşti de acord cu noi în presupunerea că noi ne facem datoria în a ne ruga lui Dumnezeu, aşa cum este obiceiul nostru, pentru cei care refuză să creadă, pentru ca ei să fie făcuți binevoitori pentru a crede şi pentru cei care se împotrivesc şi se opun acestei legi şi doctrine, pentru ca ei să poată crede şi să o urmeze. Dacă eşti de acord cu noi, în a gândi, că noi ne facem datoria noastră în a oferi mulțumiri lui Dumnezeu, după cum este obiceiul nostru, pentru astfel de oameni atunci când ei au fost convertiți… atunci tu eşti cu siguranţă obligat să recunoști că voința oamenilor este mișcată anticipat de harul lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu este cel care îi face pe ei să dorească binele pe care ei l-au refuzat; căci lui Dumnezeu noi îi cerem să facă astfel, şi noi ştim că este potrivit şi drept să îi aducem mulțumiri lui pentru că face astfel…”

Pentru Augustin, adevărul harului irezistibil era fântâna rugăciunilor lui pentru convertirea celor pierduți şi mulțumirea lui către Dumnezeu când ei au fost convertiți.

Jonathan Edwards

Jonathan Edwards, marele predicator din Noua Anglie şi teolog din secolul al optsprezecelea, a avut o dragoste la fel de adâncă pentru aceste adevăruri. El a scris când avea 26 de ani despre ziua când el s-a îndrăgostit de suveranitatea lui Dumnezeu:

A existat o minunată schimbare în mintea mea, cu privire la doctrina suveranităţii lui Dumnezeu, din acea zi până în aceasta… suveranitatea absolută a lui Dumnezeu… este ceea ce mintea mea pare să se odihnească în siguranța ei, la fel de mult ca orice lucru pe care îl văd cu ochii mei… Doctrina a apărut foarte des extrem de plăcută, luminoasă şi dulce. Suveranitatea absolută este ceea ce eu iubesc să o atribui lui Dumnezeu… suveranitatea lui Dumnezeu mi-a apărut mereu, ca o mare parte din slava lui. A fost adesea desfătarea mea să mă apropiu de Dumnezeu, şi să îl ador ca pe un Dumnezeu suveran. (Narațiune Personală).

George Whitefield

Edwards a plâns în mod liber când George Whitefield a predicat în biserica lui, deoarece atât de mult a iubit el mesajul predicat. Whitefield a fost un mare evanghelist în secolul 18. El a spus, „Eu îmbrățișez planul Calvinist, nu datorită lui Calvin, ci pentru că Isus Cristos mi l-a predat mie” (Arnold Dalimore, GEORGE WHITEFIELD 1, p. 406).

El a stăruit pe lângă John Wesley să nu se opună doctrinelor din Calvinism:

„Nu pot suporta gândul de a mă opune ție: dar cum pot să îl evit, dacă tu (precum a spus odată fratele Charles) umbli să îl scoți pe John Calvin afară din Bristol. Vai, nu am citit nimic din ceea ce a scris Calvin; doctrinele mele le-a avut de la Cristos şi apostolii Săi; le-am învățat de la Dumnezeu” (Dalimore, p. 574).

Aceste credințe au fost cele care l-au umplut cu zel sfânt pentru evanghelism:

„Doctrinele alegerii noastre, şi îndreptăţirea gratuită în Cristos Isus sunt zilnic tot mai mult imprimate pe inima mea. Ele umplu sufletul meu cu un foc sfânt şi îmi acordă o mare încredere în Dumnezeu Mântuitorul meu.

Sper că vom prinde foc unul de la altul, şi va fi o sfântă întrecere între noi, care îl va înjosi cel mai mult pe om şi îl va înălța pe Domnul Isus. Nimic doar doctrinele Reformei pot face aceasta. Toate celelalte lasă voința liberă în om şi îl fac, în parte cel puțin, un mântuitor pentru sine. Sufletul meu, nu veni aproape de secretul celor care învață astfel de lucruri… Eu știu că Cristos este totul în toţi. Omul este nimic: el a avut o voință liberă ca să meargă în iad, dar nici una ca să meargă în cer, până când Dumnezeu a lucrat în el pentru a dori şi a face buna lui plăcere.

O, excelența doctrinei alegerii şi a perseverenței finale a sfinţilor! Eu sunt convins, că până un om nu ajunge să creadă şi să simtă aceste adevărui importante, el nu poate ieși din el însuși, dar când este convins de acestea şi asigurat de aplicarea lor la inima lui, el atunci va umbla prin credinţă cu adevărat!” (Dalimore, p. 407).

George Mueller

George Mueller este faimos pentru orfelinatele pe care el le-a întemeiat şi credinţa uimitoare pe care a avut-o pentru a se ruga pentru aprovizionarea lui Dumnezeu. Nu mulți oameni știu teologia care a împrejmuit acea mare misiune. Când el avea în jur de douăzeci de ani (1829) el a avut o experiență pe care el o înregistrează mai târziu după cum urmează:

Înaintea acestei perioade [când am ajuns să prețuiesc doar Biblia ca standard al judecății mele] am fost foarte mult opus față de doctrinele alegerii, a răscumpărării speciale (adică ispăşirii limitate), şi a perseverării finale în har. Dar acum am fost adus să examinez aceste adevăruri prețioase de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind făcut dispus să nu am nici o slavă a mea în convertirea păcătoșilor, dar să mă consider pe mine doar un instrument; şi fiind făcut binevoitor să primesc ceea ce au spus Scripturile, am mers la Cuvânt, citind Noul Testament de la început, cu o referință specială la aceste adevăruri.

Spre marea mea uimire am găsit că pasajele care vorbesc fără doar şi poate pentru alegere şi harul perseverent, erau cam de patru ori mai multe decât cele care vorbeşte aparent împotriva acestor adevăruri; şi chiar acestea puţine, la scurt timp după aceasta, când eu le-am examinat şi le-am înțeles, mi-au slujit ca să îmi confirme doctrinele de mai sus.

Cât despre efectul care l-a avut asupra mea credinţa în aceste doctrine, sunt constrâns să afirm pentru slava lui Dumnezeu, că deşi eu sunt extrem de slab, şi în nici un fel atât de mort față de poftele cărnii, şi pofta ochilor, şi mândria vieții, după cum aș putea fi, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, am umblat mai aproape cu El din acea perioadă. Viața mea nu a mai fost atât de schimbătoare, şi aș putea spune că am trăit cu mult mai mult pentru Dumnezeu decât înainte (Autobiografie, pag. 33-34).

Charles Spurgeon

C.H. Spurgeon a fost un contemporan al lui George Mueller. El a fost pastor al Cortului Metropolitan din Londra timp de treizeci de ani, cel mai faimos păstor din vremea lui – şi un Baptist la acesta. Predicarea lui a fost puternică pentru căștigarea sufletelor către Cristos. Dar care a fost evanghelia lui care a ținut mii fermecați în fiecare săptămână şi a adus pe mulți la Mântuitorul?

Eu am propria mea părere particulară că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Cristos şi El răstignit, decât dacă predicăm ceea ce este numit în zilele noastre Calvinism. Este o poreclă să îl numești Calvinism; Calvinismul este evanghelia, şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia… decât dacă predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensația Lui de har; nici dacă nu înălțăm iubirea alegătoare, nealterată, veşnică, imuabilă, biruitoare a lui Iehova; nici nu gândesc că noi putem predica evanghelia decât dacă o bazăm pe răscumpărarea specială şi particulară a poporului hotărât şi ales de El, pe care Cristos a lucrat-o pe Cruce; nici nu pot înțelege o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să cadă după ce ei sunt chemați (AUTOBIOGRAFIE 1, p. 168).

El nu a crezut întotdeauna aceste lucruri. Spurgeon îşi amintește descoperirea de către el a acestor adevăruri la vârsta de 16 ani:

Născut, aşa cum suntem toţi prin natură, un Arminian, încă am crezut lucrurile vechi pe care le auzisem continuu de la amvon, şi nu am văzut harul lui Dumnezeu. Când eu veneam la Cristos, am gândit că eu fac totul singur, şi am gândit că eu l-am căutat pe Domnul cu sinceritate, nu am avut nici o idee că Domnul mă căuta… Îmi pot aminti chiar ziua şi ora când am primit prima dată acele adevăruri în sufletul meu – când ele erau, aşa cum spune John Bunyan, arse în inima mea ca un fier fierbinte…

Într-o noapte, când stăteam în casa lui Dumnezeu, nu mă gândeam mult la predica predicatorului, pentru că nu o credeam. M-a lovit gândul, „Cum ai ajuns să fii creştin?” L-am căutat pe Domnul. „Dar cum ai ajuns să îl cauți pe Domnul?” Adevărul a luminat toată mintea mea într-o clipă – nu ar fi trebuit să Îl caut decât dacă ar fi fost o anumită influenţă anterioară în mintea mea ca să mă facă să Îl caut. M-am rugat, m-am gândit eu, dar apoi m-am întrebat, Cum am ajuns să mă rog? Mi-a fost indus să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a condus să fac astfel? Atunci, într-un moment, am văzut că Dumnezeu era la capătul tuturor, şi că El a fost Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului mi s-a deschis, şi de la acea doctrină nu m-am îndepărtat până în această zi, şi doresc să fac aceasta mărturisirea mea constantă, „Eu atribui schimbarea mea în totalitate lui Dumnezeu” (AUTOBIOGRAFIE, pag. 164-5).

Spurgeon a început un colegiu pentru păstori şi a fost intenția ca, cheia de a fi un învățător vrednic în biserică a fost să prindă aceste doctrine ale harului.

Arminianismul este astfel vinovat de confuzia doctrinelor şi de a acționa ca o obstrucție față de o prindere clară şi lucidă a Scripturii; pentru că acesta afirmă greșit sau ignoră scopul veşnic al lui Dumnezeu, el dislocă înțelesul întregului plan de răscumpărare. Într-adevăr, confuzia este inevitabilă departe de acest adevăr de temelie [al alegerii].

Fără aceasta există o lipsă a unității de gândire, şi vorbind în general ei nu au nici o idee despre un sistem al divinităţii. Este aproape imposibil să faci un om teolog decât dacă începi cu aceasta [doctrina alegerii]. Tu poţi, dacă îşi face plăcere, să pui un tânăr credincios la un colegiu timp de ani de zile, dar dacă nu îi arăți acest plan de bază al legământului veşnic, el va face puţin progres, pentru că studiile lui nu sunt clare, el nu vede cum un adevăr se potrivește cu altul, şi cum toate adevărurile trebuie să se armonizeze împreună…

Ia orice țară de la un capăt al celălalt al Angliei, vei găsi oameni săraci împrejmuind şi făcând șanțuri care au o mai bună despre divinitate decât o jumătate dintre cei care vin din academiile şi colegiile noastre, pentru motivul simplu şi în întregime că acești oameni au învățat mai întâi în copilăria lor sistem în care alegerea este un centru, şi după aceea au găsit propria lor experiență exact potrivită cu acesta.

Un apel final

Este potrivit ca să încheiem această relatare a crezului nostru în doctrinele harului prin apelarea la tine, cititorul, să îl primești pe mărețul Cristos care este eternul Autor al acestor doctrine. Ține seama de frumoasa rugăminte stăruitoare extinsă prin J.I. Packer, un mare apărător contemporan al acestor adevăruri:

La întrebarea: ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? Vechea evanghelie [Calvinismul] răspunde: crede în Domnul Isus Cristos. La întrebarea următoare: ce înseamnă să cred în Domnul Isus Cristos? Răspunsul ei este: aceasta înseamnă a te cunoşte pe sine ca fiind un păcătos, şi Cristos că a murit pentru păcătoși; abandonarea întregii auto-neprihăniri şi auto-încrederi, şi aruncarea sinelui în totalitate asupra Lui pentru iertare şi pace; şi schimbarea dușmăniei naturale şi a răzvrătirii personale împotriva lui Dumnezeu cu un duh de supunere mulțumitoare față de voia lui Cristos prin înnoirea inimii tale prin Duhul Sfânt.

Şi la următoarea întrebare încă: cum să cred în Cristos şi să mă pocăiesc, dacă eu nu am nici o abilitate naturală de a face aceste lucruri? Aceasta răspune: privește la Cristos, vorbeşte lui Cristos, strigă către Cristos, aşa cum eşti; mărturisește-ți păcatul tău, nepocăința ta, necredinţa ta, şi aruncă-te pe tine pe mila Lui; cere-i Lui să îţi dea o inimă nouă, lucrând în tine pocăinţă adevărată şi credinţă fermă; cere-i Lui să îţi ia inim ta rea de necredinţă şi să scrie legea Lui în tine, pentru ca niciodată de acum înainte să nu mai rătăcești de la El. Întoarce-te la El şi încrede-te în El cât de bine poți, şi roagă-te pentru har ca să te întorci şi să te încrezi mai pe deplin; foloseşte mijloacele de har cu așteptare, bizuindu-te pe Cristos că se apropie de tine în timp ce tu te apropii de El; veghează, roagă-te şi ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, închină-te şi împărtășește cu oamenii lui Dumnezeu, şi astfel continuă până când cunoşti în tine însuți dincolo de îndoială că tu eşti cu adevărat o ființă schimbată, un credincios pocăit, şi inima nouă pe care ai dorit-o a fost pusă în tine („Eseu introductiv la cartea lui John Owen, The Death of Death in the Death of Christ (Moartea morții în moartea lui Cristos, n. tr.)” p. 21).

Lasă-l pe Charles Spurgeon să te conducă în rugăciune:

Alăturați-vă împreună cu mine în rugăciune în acest moment, vă rog fierbinte. Alăturați-vă împreună cu mine în timp ce eu pun cuvinte în gurile voastre, şi le rostesc din partea voastră – „Doamne, eu sunt vinovat, eu merit mânia ta. Doamne, eu nu mă pot mântui singur. Doamne, aș dori să am o inimă nouă şi un duh drept, dar ce pot să fac? Doamne, eu nu pot face nimic, vino şi lucrează în mine să doresc şi să fac buna ta plăcere.

Tu singur ai putere, eu știu,

Să mântuiești un nenorocit ca mine;

La cine, sau încotro să mă duc

Dacă aș fugi de tine?

Dar acum chiar din sufletul meu chem numele tău. Tremurând, totuşi crezând, mă arunc pe mine însumi în totalitate asupra ta, o Doamne. Am încredere în sângele şi neprihănirea dragului tău Fiu… Doamne, mântuiește-mă în această seară, de dragul lui Isus.” (Din Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Spurgeon uitat, n. tr.) [Edinburgh: Banner of Truth Trust, (Trustul Stindardul Adevărului, n. tr.) 1973], pag. 101 și următoarele.)

©2014 Desiring God Foundation. Used by Permission.

Permissions: You are permitted and encouraged to reproduce and distribute this material in physical form, in its entirety or in unaltered excerpts, as long as you do not charge a fee. For posting online, please use only unaltered excerpts (not the content in its entirety) and provide a hyperlink to this page. For videos, please embed from the original source. Any exceptions to the above must be approved by Desiring God.

Please include the following statement on any distributed copy: By John Piper. ©2014 Desiring God Foundation. Website: desiringGod.org

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2017/03/04/ce-credem-noi-despre-cele-cinci-puncte-ale-calvinismului/

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT C. Sproul

Ne aflăm într-o perioadă a istoriei creştine extrem de neobişnuită, cel puţin din următorul punct de vedere. În ultimii 50 de ani s-au scris mai multe cărţi despre Persoana şi lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt decât în toată istoria creştină la un loc. Acest fapt ridică imediat întrebarea: cum se face că dintr-odată apare acest tumult de literatură despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt? Răspunsul este evident: din cauza impactului aşa-numitei Mişcări Carismatice asupra lumii – mişcare ce şi-a avut rădăcinile în secolul al XIX-lea dar care a trecut şi la principalele denominaţiuni de la mijlocul secolului XX. În spatele acestei aşa-numite Mişcări Carismatice se află o istorie neobişnuită, legată de rădăcinile primare ale Penticostalismului, de doctrina şi învăţătura lor despre conceptul botezului cu Duhul Sfânt. Cred că am auzit cu toţii oameni vorbind despre botezul cu Duhul Sfânt. Ei spun: ‘Am devenit creştin la o anumită dată dar am fost botezat cu Duhul într-o altă ocazie.’ Sau, e posibil să te întrebe: ‘Ai fost botezat cu Duhul Sfânt?’ De asemenea, am auzit cu toţii de modul în care conceptul botezului cu Duhul Sfânt a fost atât de strâns legat de fenomenul vorbirii în limbi. Aceasta este glossolalia sau vorbirea în limbi.

În teologia penticostală tradiţională, conceptul botezului cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi sunt legate de doctrina sfinţirii. Termenii „a doua binecuvântare” sau „a doua lucrare de har” exprimă un gen de perfecţionism. Ideea e că prima lucrare de har este convertirea. Dar dincolo de faptul că eşti convertit la Cristos prin puterea şi prezenţa Duhului Sfânt (şi toată lumea e de acord că lucrarea de regenerare a sufletului este într-adevăr lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt), mai există o a doua operaţiune a Duhului Sfânt, la fel de dramatică, la fel de instantanee şi completă, numită „a doua lucrare de har”, prin care o persoană poate să aibă parte de sfinţire deplină în această viaţă. O persoană poate fi socotită desăvârşită, în ceea ce priveşte ascultarea sa spirituală şi dreptatea sa. Aşadar, mişcarea a fost numită „perfecţionism”. Descriu în linii mari aceste lucruri pentru că, la vremea când a apărut, existau multe ramuri ale mişcării şi teologiei respective şi nu toată lumea credea exact acelaşi lucru. Erau grade diferite şi tipuri diferite de perfecţionism. Însă, ideea este că la început, conceptul botezului cu Duhul Sfânt presupunea această revărsare a lui Dumnezeu Duhul Sfânt în sufletul omenesc, cu scopul de a perfecţiona sau de a sfinţi o persoană. Şi semnul primirii botezului cu Duhul Sfânt era vorbirea în limbi.

Cât priveşte impactul şi mai puternic pe care l-a avut Mişcarea Carismatică, întreaga experienţă a vorbirii în limbi şi conceptul botezului cu Duhul Sfânt au depăşit graniţele denominaţionale şi au început să-şi lase amprenta în biserica romano-catolică, în biserica luterană, în biserica presbiteriană şi realmente în orice denominaţiune existentă. Din acel moment s-a acordat foarte mare atenţie acestei idei, în încercarea de a integra teologia botezului cu Duhul Sfânt în creştinismul istoric. Aşa am ajuns să avem astăzi aşa-numita teologie neo-penticostală. Şi acest „neo” diferă de teologia penticostală veche. Principala diferenţă este următoarea. Acum, în cadrul Mişcării Carismatice, mult mai ample, ideea botezului cu Duhul Sfânt nu mai este văzută ca o lucrare secundară de har, care are drept scop sfinţirea, ci mai degrabă (din acest punct de vedere, cred eu, într-o lumină mult mai biblică) ca o lucrare de har realizată de Duhul, care are rolul de a da oamenilor daruri şi de a-i împuternici în vederea slujirii. Şi din acest punct de vedere, cred eu, este mult mai aproape de conceptul nou-testamental referitor rolul Duhului în botezul cu Duhul Sfânt.

Cu toate acestea, ce a ieşit din teologia neo-penticostală nu este un acord uniform între toate partidele. Astăzi sunt mulţi oameni care mai cred că vorbirea în limbi este semnul indispensabil al primirii botezului cu Duhul Sfânt. Şi dacă nu vorbeşti în limbi, înseamnă că nu ai primit botezul. Dar mai sunt şi alţii care cred că vorbirea în limbi nu trebuie să însoţească neapărat experienţa botezului cu Duhul Sfânt. Astfel că nu insistă asupra prezenţei vorbirii în limbi ca dovadă a botezului. Însă e general acceptată ideea că, pentru creştinul de rând, există un interval de timp de la convertirea la Cristos până la primirea botezului cu Duhul Sfânt (nu este neapărat cazul fiecărei convertiri, dar de cele mai multe ori). Fapt ce înseamnă că poţi fi creştin, creştin adevărat, şi totuşi să nu ai botezul cu Duhul Sfânt. Mai înseamnă şi că există creştini care sunt botezaţi cu Duhul Sfânt şi creştini care nu sunt botezaţi cu Duhul Sfânt. Ideea este că fiecare creştin are posibilitatea de a fi botezat cu Duhul Sfânt, dar încă n-au fost toţi botezaţi. Aşadar, într-un fel, îi avem în Trupul lui Cristos pe cei care „sunt botezaţi” şi pe cei care „nu sunt botezaţi”. Justificarea biblică a acestei concepţii – existenţa unui interval de timp între convertire şi botezul cu Duhul Sfânt, precum şi existenţa a două categorii de creştini, unii botezaţi cu Duhul Sfânt, alţii nebotezaţi – se găseşte în anumite pasaje narative din cartea Faptele apostolilor, în capitolul doi, spre exemplu, în pasajul referitor la ziua de Rusalii. Această teologie s-a născut din legătura care există între ceea ce oamenii experimentează astăzi – vorbirea în limbi şi altele – şi naraţiunea biblică a celor întâmplate în ziua de Rusalii.

Să privim pentru câteva momente la consemnarea biblică. Capitolul 2 din Fapte, începând cu primul verset: „În ziua Cinzecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Versetul 12. „Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: „Ce vrea să zică aceasta?”” Luca include în naraţiunea sa, în capitolul 2, nu doar descrierea celor întâmplate, ci şi întrebarea : „Ce vrea să zică aceasta?” Aşadar, să ascultăm ce spune. „Dar alţii îşi băteau joc şi ziceau: „Sunt plini de must!” Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: „În zilele din urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri!…”” Este extrem de important pentru noi să înţelegem că, atunci când s-a petrecut acest eveniment, au fost tot felul de semne vizibile. Şi evident că vorbirea în limbi nu a fost vizibilă. A fost un semn audibil. Dar mai era acolo şi sunetul unui vânt puternic. Era şi un foc ce cobora din cer şi care, evident, nu mai însoţeşte acelaşi gen de experienţe astăzi. Dar când Petru dă interpretarea acestor evenimente din ziua de Rusalii, el îndreaptă oamenii spre profeţia lui Ioel din Vechiul Testament, profeţie în care Ioel vorbeşte despre venirea apropiată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Când acea Împărăţie va veni, Dumnezeu va turna Duhul Său cel Sfânt peste toată suflarea.

Când privim la rolul Duhului Sfânt în Vechiul Testament, vedem „charismata”, darurile Duhului, restricţionate, oferite doar câtorva oameni precum Moise sau judecătorii sau profeţii. Şi vedem ce s-a întâmplat în Numeri 11 când Ietro l-a mustrat pe Moise pentru că şi-a asumat întreaga responsabilitate şi povara slujirii, spunându-i: „ceea ce faci nu e bine”. Şi Dumnezeu i-a spus lui Moise că avea să coboare şi să ia din Duhul Sfânt care era peste el şi avea să-L împartă celor şaptezeci de bătrâni din comunitate. Şi când Domnul a făcut aceasta, iar Duhul a căzut peste cei şaptezeci de bătrâni, aceştia au început să prorocească. Doi dintre ei, Eldad şi Medad, erau în tabără, în apropiere; şi Iosua a văzut aceasta, s-a supărat şi a venit la Moise şi i-a spus: „Eldad şi Medad proorocesc în tabără. Opreşte-i.” Pentru că Iosua era obişnuit cu gândul că numai Moise fusese uns pentru această slujbă, iar acum apăruseră şi alţii care dădeau semne că fuseseră înzestraţi şi primiseră daruri prin Duhul Sfânt. Şi Iosua s-a gândit că aceştia constituiau un grup de răzvrătiţi, de rebeli, care s-au autonumit profeţi; pentru că Iosua nu fusese prezent când Moise primise instrucţiunile. Interesant este faptul că, atunci când Moise a auzit plângerea lui Iosua, i-a spus acestuia: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei!” Moise spune de fapt că tu nu trebuie să fii gelos pentru cele ce se întâmplă aici, pentru că acum, Dumnezeu Şi-a extins sfera de distribuţie a puterii de ungere a Duhului Sfânt. Eu aş fi vrut numai, a spus Moise, ca ea să fi fost şi mai mare. Aş vrea ca El să dea Duhul Său tuturor oamenilor din popor, nu doar la şaptezeci dintre ei. Acesta a fost răspunsul lui Moise, aceasta a fost rugăciunea lui. Nu a fost o prorocie.

Dar, la vremea când ajungem la Ioel, vedem că rugăciunea lui Moise devine o prorocie. Şi Ioel spune că va veni o vreme când Dumnezeu va turna din Duhul Său peste tot poporul. Nu doar peste câţiva. Nu vor exista „botezaţi” şi „nebotezaţi”. Mi se pare uimitor faptul că, atunci când acest eveniment este consemnat în cartea Faptele apostolilor, Petru vede în el împlinirea prorociei lui Ioel. Fapt care ar fi total opus ideii că acum, Dumnezeu dă Duhul Său cel Sfânt doar unora dintre credincioşi şi nu tuturor credincioşilor, prin experienţa de la Rusalii.

Mai sunt şi alte lucruri pe care trebuie să le luăm în calcul şi trebuie să o facem cu atenţie. Anume: lucrurile consemnate pentru noi în cartea Faptele apostolilor. Mai întâi, atunci când citim capitolul 2, vedem două lucruri demne de-a fi luate în seamă. Primul: credincioşii care erau adunaţi laolaltă cu această ocazie erau credincioşi iudei, veniţi din toate provinciile. Aceşti credincioşi iudei erau adunaţi acum pentru a celebra sărbătoarea Rusaliilor din Vechiul Testament. Şi, în timp ce credincioşii iudei erau adunaţi din acest motiv, Duhul Sfânt a coborât peste ei. Este instructiv pentru noi să observăm că, atunci când Duhul a coborât peste credincioşii iudei, a coborât peste toţi cei care erau acolo. Această revărsare a Duhului Sfânt a venit peste fiecare dintre credincioşii iudei care erau adunaţi cu ocazia Rusaliilor. Duhul nu S-a pogorât doar peste câţiva. S-a pogorât peste toţi. Ei fuseseră credincioşi înainte ca să fi experimentat acest botez cu Duhul Sfânt. Datorită acestei perioade din istoria răscumpărătoare, Rusaliile marchează un nou punct de reper în planul de răscumpărare al lui Dumnezeu. Aşadar, este evident faptul că ei fuseseră credincioşi înainte ca să primească această înzestrare sau acest dar al lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar apoi vedem alte trei episoade în cartea Faptele apostolilor, pe care le-aş putea numi mini-Rusalii. Dacă citiţi în Fapte capitolul 8, găsiţi scris despre pogorârea Duhului Sfânt peste credincioşii samariteni. Capitolul 8 ,versetul 14: „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste niciunul din ei…” Aşadar, vedeţi aici de ce spun oamenii că există un interval de timp între convertire şi primirea Duhului. Pentru că acesta a fost cazul credincioşilor samariteni care Îl primiseră pe Isus; ei credeau în Isus, dar încă nu primiseră Duhul Sfânt. „…ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus.” „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Acum samaritenii au o zi a Rusaliilor. Şi toţi acei credincioşi samariteni au primit Duhul Sfânt.

Apoi mergem în Fapte capitolul 10, unde ni se relatează cele petrecute în casa lui Corneliu, prin venirea lui Petru. Versetul 44: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu…” Înţelegeţi ce se întâmplă aici? Petru îl vizitează pe Corneliu, pe care Biblia îl numeşte „temător de Dumnezeu”. El este un credincios dintre neamuri care crede în iudaism. Acele neamuri care s-au convertit la iudaism, dar care au rămas netăiate împrejur, erau numite temătoare de Dumnezeu. Petru se află în casa lui Corneliu şi Duhul Sfânt coboară peste aceste neamuri temătoare de Dumnezeu. „…Atunci Petru a zis: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci l-au rugat să mai rămână câteva zile la ei.” Acesta este răspunsul lui Petru la uimirea mulţimii de iudei, când au văzut că Duhul Sfânt coboară peste neamuri. Care este semnificaţia lui? Semnificaţia este aceasta: noi trebuie să îi botezăm pe aceşti oameni. Trebuie să îi altoim în Biserica nou-testamentală. Ei trebuie să fie membri cu drepturi depline în comunitatea Noului Legământ, pentru că Dumnezeu le-a dat şi lor acelaşi lucru pe care ni l-a dat şi nouă.

Mai târziu, în Fapte 19, întâlnim din nou un lucru asemănător, ce are loc în mijlocul credincioşilor efeseni, careau primit şi ei Duhul Sfânt în acelaşi fel cum am citit în celelalte experienţe. În cartea Faptele apostolilor avem patru relatări despre revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii. Vreau ca să vedeţi două lucruri. Numărul unu: în fiecare episod, toţi credincioşii care au fost prezenţi au primit Duhul sfânt. Este semnificativ acest lucru. Numărul doi: consemnarea pe care o avem aici arată patru grupuri distincte de oameni, pe care le întâlnim în Noul Testament. Mai întâi, iudeii. Apoi, samaritenii. În al treilea rând, temătorii de Dumnezeu. Şi în al patrulea rând, neamurile (efesenii). Dacă citim cu atenţie cartea Faptele apostolilor şi epistolele apostolului Pavel, vedem că una dintre cele mai mari controverse din anii de început ai Bisericii creştine a fost întrebarea: „Care este locul neamurilor în Trupul lui Cristos?” Neamurile erau fără drept de cetăţenie în Israel. Erau străini de legământul Vechiului Testament. Temătorilor de Dumnezeu li se acorda un statut parţial de membru. Iar samaritenilor nu li se acorda sub nicio formă statutul de membru. Şi neamurile erau considerate din afara taberei.

Deci, acum că Evanghelia este predicată acestor grupuri, problema care se pune este: ce facem cu samaritenii care devin credincioşi? Ce facem cu temătorii de Dumnezeu care devin credincioşi? Ce facem cu cei dintre neamuri care devin credincioşi? Sunt ei îndreptăţiţi să capete statutul de membru în Trupul lui Cristos sau nu? Mi se pare uimitor că, dacă vă uitaţi la structura literară şi la linia progresivă a cărţii Faptele apostolilor, veţi vedea că în naraţiunea sa, Luca trasează linia de expansiune a Bisericii apostolice, de la Ierusalim la Iudea, la Samaria şi până la marginile pământului. În acest fel ni se dezvăluie această carte. Pe măsură ce se ajunge la fiecare element, pe măsură ce fiecare segment este atins, al samaritenilor, temătorilor de Dumnezeu, al neamurilor, Dumnezeu confirmă intrarea lor în calitate de membri cu drepturi depline în Biserica nou-testamentală, prin faptul că le dă Duhul Sfânt.

Nemulţumirea pe care o am în privinţa teologiei penticostale este aceea că, după părerea mea, aceasta vede lucrurile mult prea slab faţă de ce s-a petrecut în realitate la Rusalii. Semnificaţia pe care Noul Testament o dă Rusaliilor este aceasta: ea reprezintă revărsarea Duhului Sfânt peste toată Biserica, care îl include pe fiecare credincios. Aşa cum spune Pavel în scrierile lui didactice: „N-am fost toţi botezaţi în acelaşi Duh?” Nu este loc în doctrina biblică, după judecata mea, de un concept care să cuprindă atât creştini botezaţi cu Duhul Sfânt cât şi creştini nebotezaţi. Acum, botezul vine odată cu convertirea. Nu este acelaşi lucru cu convertirea. Însă, principiul este acesta: toţi creştinii primesc botezul cu Duhul Sfânt.

Tradus de Estera Sandau

Doctrine

http://www.rcrwebsite.com/index.htm

ATRIBUȚIILE LUI CRISTOS C. Sproul

Astăzi vom privi la atribuţiile lui Cristos. Când privim la atribuţiile lui Cristos, unul dintre conceptele cheie pe care le întâlnim este ideea că Isus Cristos este „mijlocitorul nostru”. Aşa cum Moise a fost numit mijlocitorul Vechiului Testament, la fel este şi Cristos Mijlocitorul Noului Testament. Ce face un mijlocitor? Un mijlocitor este unul care stă la mijloc, un intermediar, unul care se aşază între două sau mai multe partide şi mediază de obicei o dispută, dar nu neapărat. Între Dumnezeu şi oameni se află acest Mijlocitor. Când ne gândim la mijlocitori în Vechiul Testament, la cei care au intermediat sau au avut un rol în legătura dintre Dumnezeu şi om, vedem că există trei tipuri de mediatori. De fapt, nu sunt numai trei, pentru că Moise constituie o tipologie aparte. Dar aceste trei tipuri întâlnite în Vechiul Testament au fost oameni aleşi de Dumnezeu ca să îndeplinească o sarcină anume şi au fost făcuţi capabili să o îndeplinească prin ungerea Duhului Sfânt. Cele trei roluri principale ale mijlocitorilor, pe care le întâlnim în Vechiul Testament, sunt acelea de proroc, preot şi împărat. Aşadar, în ceea ce-L priveşte pe Isus, când ne uităm la atribuţiile Sale din drama răscumpărării, spunem că El este implicat sau deţine ceea ce din punct de vedere tehnic poartă numele de atribuţie întreită. Cristos înmănunchează toate aceste trei atribuţii din Vechiul Testament într-o singură Persoană. Cristos este Prorocul nostru, este Preotul nostru şi Împăratul nostru.

Care este diferenţa dintre aceste atribuţii? Să privim la ce însemna un proroc în Vechiul Testament. Prorocul este, în cea mai mare parte, un purtător de cuvânt. El este un agent al revelaţiei prin care Dumnezeu, în loc să vorbească direct din cer, audibil, poporului Israel, pune în gura lui cuvântul Său, acesta fiind umplut cu Duhul Sfânt. Apoi, prorocul transmite poporului Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, putem spune următoarele: prorocul stă faţă în faţă cu poporul. Dumnezeu stă în spatele lui, astfel că prorocul rosteşte acele cuvinte în Numele lui Dumnezeu. Mesajele lui sunt prefaţate de cuvintele: „Aşa vorbeşte Domnul.” Vedem în Vechiul Testament şi faptul că există o luptă asiduă între adevăraţii proroci ai lui Dumnezeu şi prorocii falşi. Iar poporul merge după prorocii falşi. Ei sunt cu mult mai populari. Prorocii adevăraţi sunt ucişi, urâţi şi dispreţuiţi. Ne gândim la Ieremia şi la alţii, la plângerile şi problemele, suferinţa şi necazul pe care au trebuit să le îndure pentru că poporul nu voia să audă adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu. Ne aducem aminte că, atunci când Ieremia s-a plâns lui Dumnezeu de popularitatea de care se bucurau proorocii falşi – care vorbeau oamenilor ceea ce voiau să audă, legau în chip uşuratic rana fiicei Sionului şi le spuneau oamenilor propriile lor visuri – Dumnezeu i-a spus lui Ieremia: „Proorocul care a avut un vis, să istorisească visul acesta, dar cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu.” El a spus: Ieremia, încetează să-ţi mai faci griji despre ceea ce fac prorocii falşi. Sarcina ta, vocaţia ta este să fii purtătorul Meu de cuvânt; şi eşti chemat să spui întocmai tot ceea ce ţi-am spus Eu.

Prin proroci, Dumnezeu transmite Cuvântul Său. Dar când privim la Cristos în Noul Testament, vedem că El este prin excelenţă Prorocul. Noi avem tendinţa să subestimăm acest lucru. Suntem atât de entuziasmaţi de dumnezeirea Lui, de faptul că este Împărat şi de celelalte aspecte ale slujirii Sale, încât tindem să credem că a fi proroc este o atribuţie mai puţin semnificativă. De fapt, observăm la cei care se întâlnesc cu Isus, în Noul Testament, o înţelegere progresivă, cum este de exemplu femeia de la fântână. La început ea spune: „Doamne, văd că eşti proroc.” Era un lucru onorabil să numeşti pe cineva proroc al lui Dumnezeu. Dar ea încă nu atinsese zenitul mărturisirii ei, la care ajunge abia atunci când îşi dă seama că El era Mesia. Dar Isus nu este un simplu proroc; este un proroc extraordinar. El nu doar că vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, El este Cuvântul lui Dumnezeu. Autorul cărţii Evrei îşi începe epistola cu aceste cuvinte: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul…” care este încarnarea Cuvântului lui Dumnezeu, Cel care manifestă pe deplin tot ceea ce Tatăl I-a dat. Observaţi că Isus a spus: „…nu vorbesc nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu.” Şi astfel, El este Prorocul credincios al Noului Testament.

Un alt lucru: Isus nu este doar subiectul prorociei, ci, în Scripturi, El este Obiectul principal al Prorociei. El nu doar învaţă despre viitor sau vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, El este Cuvântul lui Dumnezeu şi este ţinta întregii învăţături profetice a tuturor prorociilor vechi-testamentale. El este Prorocul nostru extraordinar.

În al doilea rând, El este Preot. Una dintre întrebările pe care le adresez adesea studenţilor mei la Seminar şi cu care încerc să îi încurc este aceasta: care este pasajul din Vechiul Testament care este cel mai des citat sau la care se face cel mai des trimitere în Noul Testament? Cu alte cuvinte, dintre toate afirmaţiile Vechiului Testament, care versete anume sunt cel mai des citate de scriitorii Noului Testament. Şi răspunsul la această întrebare este Psalmul 110. Este şi un motiv pentru aceasta. În acest psalm găsim o afirmaţie extraordinară despre caracterul lui Mesia. Daţi-mi voie să citesc primele câteva versete din psalm şi vedeţi dacă ghiciţi care anume este aceasta. „Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: „Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!” Poporul Tău este plin de înflăcărare când Îţi aduni oştirea; cu podoabe sfinte, ca din sânul zorilor, vine tineretul Tău la Tine, ca roua. Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: „Tu eşti Preot în veac în felul lui Melhisedec.” „

Din nou mergem la cartea Evrei şi aici vedem cât de multă atenţie se acordă preoţiei desăvârşite a lui Cristos. Ca şi mijlocitor în Vechiul Testament, în loc ca preotul să stea cu faţa la popor şi să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, postura definitorie a unui preot era ca el să stea cu faţa la Dumnezeu şi cu spatele la popor. Pentru că, la fel ca şi proorocul, preotul era un purtător de cuvânt. Dar el vorbea în numele poporului. El era cel care mijlocea pentru popor. El se ruga pentru popor. Şi nu doar atât, el slujea în templu. Slujea la altar. Slujea în Sfânta Sfintelor atunci când aducea jertfe lui Dumnezeu pentru popor. Vedem că, în principal, oamenii nu îşi aduceau ei înşişi jertfele (chiar dacă au fost ocazii când şi le-au adus singuri); jertfele principale erau aduse de marele preot în ziua ispăşirii.

Am văzut că autorul cărţii Evrei vede în Isus un Preot unic. Observăm că în acest Psalm 110, două lucruri sunt puse pe seama celui căruia îi este adresat. „Domnul a spus Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.” Iată aici promisiunea că El va fi Împărat, dată de Tată Fiului Său. Dar câteva rânduri mai departe, El spune: „Tu eşti Preot în veac în felul lui Melhisedec.” În acest psalm mesianic din Vechiul Testament este făcută această promisiune că Mesia va fi atât Împărat cât şi Preot.

Din nou vedem că autorul cărţii Evrei subliniază faptul că preoţia lui Cristos este o preoţie mai înaltă decât cea stabilită pentru Aaron şi seminţia lui Levi, pentru că preoţia Lui merge înainte de Aaron şi Levi la acest personaj foarte misterios care este Melhisedec. Şi din nou observăm cum autorul cărţii Evrei dovedeşte superioritatea preoţiei melhisedechiene, pentru că Avraam s-a subordonat el însuşi lui Melhisedec, iar Avraam îi este superior lui Levi. Şi dacă Avraam îi este superior lui Levi şi Levi este subordonat lui Avraam, iar Avraam este subordonat lui Melhisedec, înseamnă că Levi este subordonat lui Melhisedec. Toată această explicaţie din Evrei este necesară datorită liniei genealogice a lui Isus. Pentru ca să fie Împărat şi să împlinească prorocia vechi-testamentală despre Împărăţia lui Dumnezeu, Împăratul trebuia să Se tragă din seminţia lui Iuda. Şi David, desigur, făcea parte din seminţia lui Iuda, iar Isus făcea parte din seminţia lui Iuda, fiind născut în casa, familia şi linia genealogică a lui David. Nu se punea la îndoială calificarea şi acreditarea oferite de seminţie pentru a fi Împărat. Dar din nou, în ceea ce priveşte regulile preoţiei, aceasta era limitată la seminţia lui Levi. Şi bineînţeles că Isus nu putea face parte şi din seminţia lui Iuda şi din seminţia lui Levi. Prin urmare, autorul cărţii Evrei ne spune că preoţia Lui împlineşte acest text. Înţelegeţi de ce Psalmul 110 este aşa de important, aici se spune că Mesia avea să fie preot, dar nu un preot levitic. El avea să fie un preot după o altă rânduială, într-adevăr, o rânduială mai înaltă – rânduiala lui Melhisedec.

Această preoţie mai înaltă se arată în perfecţiunea morală a lui Isus, care nu trebuie să aducă jertfe pentru păcatele proprii înainte de a intra în templu. În Vechiul Testament îl vedem pe marele preot care trebuia să aducă jertfe în ziua ispăşirii pentru propriile sale păcate, înainte ca să aducă jertfe pentru păcatele poporului. În plus, jertfa lui trebuia adusă în fiecare an. Şi mai mult, când marele preot murea, el trebuia înlocuit de un altul. Ceea ce autorul cărţii Evrei ne spune cu privire la superioritatea preoţiei lui Cristos este că, mai întâi de toate, El nu a trebuit să aducă jertfe pentru păcatul Său, pentru că El este fără de păcat. În al doilea rând, El nu a trebuit să repete jertfa. Jertfa pe care a oferit-o El, a oferit-o o dată pentru totdeauna. În al treilea rând, jertfa Lui nu a presupus oi şi ţapi. Aşa cum ne spune Scriptura, sângele oilor şi ţapilor nu era îndeajuns ca să îndepărteze păcatul. Jertfa adusă de Cristos este jertfa propriei Sale Persoane. Şi El nu a murit pentru ca mai apoi să fie înlocuit de un succesor, ci El este Preot în veac după rânduiala lui Melhisedec, lucrarea Lui de mijlocire continuând şi în acest moment: nu aducând în mod continuu jertfe pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu, ci mijlocind pentru poporul Său în fiecare zi, în templul ceresc, în Sfânta Sfintelor cerească.

Întocmai cum am văzut la rolul de proroc că Isus Cristos este atât subiectul cât şi obiectul prorociei, la fel stau lucrurile şi în cazul preotului – Cristos este subiectul şi obiectul preoţiei. Pentru că El, ca Preot, aduce jertfa în mod subiectiv, dar o aduce şi în mod obiectiv; şi ea este propria Sa Persoană. El este desăvârşit şi este intermediarul desăvârşit acum şi pentru totdeauna.

În cele din urmă, cea de-a treia atribuţie pe care o întâlnim aici este şi ea indicată în Psalmul 110, la început, unde spune: „Domnul a spus Domnului meu: Şezi la dreapta Mea… „. Este atribuţia de împărat. Poate că vă este greu să o priviţi din punct de vedere biblic, aşa cum aţi făcut cu atribuţia de mijlocitor. Dar dacă ne întoarcem la rădăcinile din Vechiul Testament, este foarte important să înţelegem că dacă vrem să vedem o manifestare a dreptului divin al împăratului, atunci trebuie să ne uităm în Vechiul Testament. Pentru că împăratul lui Israel nu este autonom. El nu are autoritate absolută de decizie. Ci el primeşte această autoritate de la Dumnezeu. El este chemat să exercite o domnie dintr-o poziţie secundară în toate lucrurile în care trebuie să arate dreptatea şi domnia lui Dumnezeu. Desigur, istoria împăraţilor din Vechiul Testament este o istorie plină de corupţie şi de eşec în ce priveşte ducerea la bun sfârşit a responsabilităţii cu care au fost investiţi iniţial aceşti împăraţi. Dar împăratul lui Israel este supus legii împăratului, astfel că împăratul este el însuşi un intermediar. El se află sub legea lui Dumnezeu şi totuşi el ajută la instituirea legii lui Dumnezeu înaintea oamenilor şi la respectarea ei. Din nou spun, în Biblie, împăratul nu este independent de Dumnezeu. Împăratul este agentul lui Dumnezeu; este slujitorul lui Dumnezeu care domneşte.

Acest principiu se menţine în Noul Testament cu privire la magistraţii civili. Biblia are în vedere două sfere de acţiune diferite pentru Biserică şi Stat; şi în acest sens vorbeşte de o separare între Biserică şi Stat, întrucât cele două au sarcini de lucru diferite. Dar nicăieri în Scriptură nu întâlnim ideea de separare a Statului de Dumnezeu, deoarece conducătorii acestei lumi sunt rânduiţi şi aleşi de Dumnezeu. Menirea lor este aceea de a sprijini dreptatea şi de a instaura dreptatea; şi ei vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de felul în care şi-au exercitat dreptul de stăpânire.

Cu câţiva ani în urmă, am fost invitat să vorbesc la festivitatea de inaugurare a mandatului guvernatorului din Tallahassee, Florida. Cu acea ocazie, i-am amintit cu solemnitate guvernatorului Statului: „Domnule guvernator, astăzi este ziua numirii dumneavoastră în funcţie. Îmi aduc aminte de ziua când am fost numit în funcţie, când a trebuit să merg înaintea presbiterilor care m-au pus deoparte pentru slujirea Evangheliei şi a trebuit să fac promisiuni şi să depun jurăminte. Dar astăzi, dumneavoastră veţi fi numit într-o funcţie de slujire. Pentru că a fi guvernator înseamnă a fi un slujitor al lui Dumnezeu. Şi numai Dumnezeu vă poate face guvernator, iar El vă va cere socoteală de modul cum veţi guverna.” Acest lucru este adevărat pentru oricare alt guvernator, din orice naţiune, indiferent de situaţia în care s-ar afla.

Dumnezeu vede în lumea de acum o lume condusă de împăraţi corupţi, împăraţi care nu se supun legii împăratului şi care se abat de la instituirea dreptăţii şi justiţiei. Şi modelul cel mai apropiat de împărat ideal, pe care-l găsim în Vechiul Testament, a fost el însuşi un împărat corupt – a fost David. Dar odată cu David a început era de aur a împăraţilor în Israel. După moartea lui, oamenii au tânjit să vadă restaurarea împărăţiei davidice. În proorocia lui Amos, acesta vorbeşte de ziua în care Dumnezeu avea să restaureze cortul căzut al lui David. Aşadar, aşteptarea lui Mesia de-a lungul paginilor Vechiului Testament cuprindea o tânjire şi o dorinţă aprinsă după unul asemenea lui David. Şi aşa cum prezice el însuşi aici, în Psalmul 110, fiul lui, Mesia, avea să domnească pentru totdeauna. Şi astfel, atunci când apare Cristos, El este vestit de îngeri ca Împăratul de curând născut. De fapt, El a fost răstignit pentru că susţinea faptul că este Împărat. Acesta a fost motivul supărării lui Pilat. „Despre ce e vorba cu această împărăţie?” Şi Isus a spus „Împărăţia Mea nu este din această lume.” Dar asta nu însemna că El nu avea o Împărăţie. De fapt, Dumnezeu Îl face Împărat şi noi vedem culminarea slujirii Sale pământeşti nu cu ocazia învierii Lui, ci cu ocazia înălţării Lui, când Dumnezeu Îl ridică la dreapta Sa, Îl duce la încoronare, Îl aşază la dreapta Sa, în calitate de Conducător al întregului Univers, ca Împărat al împăraţilor şi ca Domn al domnilor, a cărui domnie va ţine pentru totdeauna. Iar Împăratul este Împăratul-Păstor. Nu este aceasta o idee interesantă din Vechiul Testament? David a învăţat cum să fie un păstor bun prin grija arătată şi prin protecţia acordată oilor aflate în grija sa.

Aşadar, Împăratul Mesia avea să fie un Împărat-Păstor şi un Împărat-Preot, ca să nu mai pomenim de un Împărat-Proroc, care nu trebuia succedat de o nouă generaţie. Împărăţia Lui nu are sfârşit. Domnia Lui va ţine în veac. Singura diferenţă dintre împărăţia de astăzi şi cea pe care o vom cunoaşte în viitor constă în vizibilitatea ei. Pentru că realitatea este că Isus este Împărat chiar acum. El deţine cea mai înaltă atribuţie politică din Univers, pentru că a fost pus în acea poziţie de către Dumnezeu. Acesta este mesajul Crezului Apostolic atunci când spunem: „stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic.” A fi la dreapta lui Dumnezeu înseamnă a te afla într-o poziţie de putere, într-o poziţie de autoritate, prin care El domneşte, nu doar peste Biserică, ci peste întreaga lume. Îmi place să cânt acel refren muzical „Aleluia”, căci cuvintele sunt luate direct din Scriptură şi puse pe un fond muzical magnific. Şi ştiţi cum se termină. „El va domni din veşnicie în veşnicie, pentru totdeauna. Aleluia!” De aceea Biserica strig㠓Aleluia!”, pentru că Mesia al nostru nu este numai un Proroc, nu este numai un Preot, ci este şi Împăratul nostru.

Tradus de Estera Sandau

Doctrine

http://www.rcrwebsite.com/index.htm

Cum a hotărât Dumnezeu mai dinainte cine să fie mântuit şi cine nu? (Romani 8:29-30)

Vasile Filat11 august 2009 Doctrine

Întrebare:

Care este înţelesul pasajului din Epistola către Romani 8:29-30? Cum Dumnezeu a hotărât mai dinainte cine să fie mântuit şi cine nu?

Ca să înţelegem să vedem mai întâi…

Ce spune textul biblic?

Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:29-30)

Este oare nedreptate în Dumnezeu?

Nicidecum! Unii oameni scot acest pasaj din contextul lui şi al întregii Scripturi şi spun că nu contează alegerea omului să fie mântuit sau nu, pentru că aceasta ţine în întregime doar de Dumnezeu. Cel Preînalt este Atotştiutor şi aceasta înseamnă că El cunoaşte totul ce a fost în trecut, ce se întâmplă în prezent şi ce se va întâmpla în viitor. El cunoaşte în cele mai mici detalii totul despre fiecare om. Persoana lui Dumnezeu şi felul cum El cunoaşte lucrurile este mult presus capacităţii noastre de cunoaştere, aşa cum este scris în cartea Psalmilor prin David:

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. (Psalm 139:1-6)

Dumnezeu a cunoscut mai dinainte alegerea noastră

Textul din Epistola către Romani 8:29-30 spune că Dumnezeu a ales pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte şi aceasta pentru că El a cunoscut mai dinainte felul cum vom răspunde noi la chemarea Lui să fim mântuiţi. Chemarea însă a fost făcută tuturor şi…

Fiecare este responsabil de alegerea pe care o face cu privire la mântuirea personală

Domnul Isus a spus în discuţia cu Nicodim:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:16-21)

Cum vedeţi, alegerea îi aparţine fiecărui om iar Dumnezeu, cunoaşte mai dinainte alegerile pe care le vom face noi. Aceasta nu înseamnă că El alege pentru noi. Noi şi numai noi suntem responsabili. El a făcut totul pentru că a dat ce a avut mai scump, pe singurul Său Fiu pentru ca oricine (repet, oricine) crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.

Care este alegerea ta? Ce aştepţi tu să mai facă Dumnezeu pentru tine ca să alegi să fii mântuit? Ţi se pare prea puţin ce a făcut? Dacă nu te-ai pocăit până în prezent şi dacă n-ai încheiat legământ cu Domnul Isus ca să primeşti iertarea păcatelor, tu şi numai tu eşti responsabil pentru aceasta. Nu amâna şi pocăieşte-te azi, chiar în clipa aceasta.

https://moldovacrestina.md/hotararea-lui-dumnezeu-pentru-mantuire-romani-8-29-30/

Mana profetica – Purtare de grija…

 20.02.2014  |    Devoțional  |   1110  |     1 min

Toate cele patru Evanghelii relatează momentul înmulțirii pâinii și peștilor. Poți remarca de câte ori sunt menționate cifrele 5 și 2? 5 pâini, grupuri de 50, 5000 de oameni hrăniți… cifra 5 este cifra HARULUI și cifra 2 este cifra ÎNVOIRII. Mai mult, ei trebuiau să se împartă în grupuri de 50, rezultând astfel 100 de grupuri. Numărul 100 vorbește despre ABUNDENȚĂ. Acum este timpul să umbli în harul lui Dumnezeu, în acord cu ceea ce El face pe pământ, pentru a experimenta abundența în fiecare domeniu al vieții tale!

Citeste mai departe

Mana profetica – Mai mult decat suficient…

 19.02.2014  |    Devoțional  |   1062  |     1 min

Dumnezeu nu promite să-ți împlinească doar nevoile de bază. El îți promite viață din abundență. Unii oameni religioși vor avea de argumentat împotriva acestui lucru, însă adevărul este că nu e nimic de argumentat, deoarece Cuvântul este clar în această privință. Deuteronom 28:8 spune: “Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale și în toate lucrurile pe care vei pune mâna.” Dacă nu ai parte de belșug, atunci de ce ai avea nevoie de grânare? Grânarul este acel loc unde pui ceea ce ai în plus, adică ceea ce este “mai mult decât suficient”.

Citeste mai departe

Mana profetica – Teme-te de Domnul

 18.02.2014  |    Devoțional  |   950  |     1 min

Frica de Domnul…

Mulți nu experimentează străpungerea de care au nevoie, deoarece nu au frică de Domnul. Un predicator a explicat acest lucru astfel: O femeie nu-l va putea împiedica niciodată pe un bărbat să aibă o aventură, numai frica de Domnul o va face. Cât este de adevărat! Ceea ce Biblia ne spune despre frica de Domnul este să urâm răul, mândria și aroganța și să alegem în schimb înțelepciunea, care este CURATĂ, PRELUNGEȘTE VIAȚA, este o ÎNCREDERE NECLINTITĂ, CONDUCE LA VIAȚĂ, aduce SIGURANȚĂ și EDIFICARE.

Citeste mai departe

Mana profetica – Cuvinte si fapte…

 17.02.2014  |    Devoțional  |   1033  |     1 min

“Eu sunt un Dumnezeu milos, plin de bunătate și un Tată iubitor, care dorește ca tu să ai parte de propășire în viața ta. Cuvintele tale vor determina calitatea vieții tale. Cuvintele tale sunt determinate de gândirea ta, căci omul își face socotelile în suflet. Cuvântul Meu să locuiască în mintea și în inima ta. Când gândurile și cuvintele tale se aliniază la Cuvântul Meu, atunci vei experimenta acea străpungere pe care ai căutat-o cu disperare. Predă-ți înaintea Mea mintea și gura ta, pentru ca faptele tale să Mă glorifice și să atragă împlinirea voii Mele în viața ta”, zice Domnul.

Citeste mai departe

Mana profetica – Dragoste…

 14.02.2014  |    Devoțional  |   1321  |     1 min

Am în minte versurile unui cântec de la școala duminicală:

Să fie dragoste între noi

Să fie dragoste în privirile noastre

Dragostea noastră să se întindă peste această națiune

Stârnește-ne, Doamne, să ne ridicăm,

Dă-ne o înțelegere proaspătă

A ceea ce este cu adevărat dragostea frățească

Să fie dragoste între noi

Să fie dragoste…

Citeste mai departe

Mana profetica – Primeste viata Lui…

 13.02.2014  |    Devoțional  |   988  |     1 min

Cuvântul lui Dumnezeu și puterea lui de a-ți vindeca trupul este mai mult decât o informație bună. În el este, de fapt, VIAȚĂ! Isus a spus aceasta în Ioan 6:63.

De fiecare dată când primești Cuvântul în inima ta, îl crezi și-l asculți, acea viață despre care Isus a spus, VIAȚA din Dumnezeu, se revarsă în tine. Se prea poate că ai citit de nenumărate ori versete despre vindecare. Și poate le cunoști deja atât de bine cum îți cunoști propriul nume. Totuși, ori de câte ori le citești sau auzi predicându-se despre ele, îți aduc o doză proaspătă din puterea vindecătoare a lui Dumnezeu. De fiecare dată, ele dau viață și eliberează leacul lui Dumnezeu pentru trupul tău. Și aceasta se întâmplă deoarece Cuvântul este ca o sămânță. Evrei 4:12 (AMP) spune despre Cuvânt că este “viu și plin de putere – activ, operativ, dătător de energie și folositor… Altfel spus, are puterea de a se împlini! Rostește Cuvântul.

Citeste mai departe

Mana profetica – Slujba ta, lucrarea ta…

 12.02.2014  |    Devoțional  |   963  |     1 min

Văd pe cineva care urmărește să renunțe la funcția lui/ei pe care o ocupă în prezent și să se implice full time în lucrare. Dumnezeu îți vorbește astăzi astfel: “Încă nu am terminat ce am avut în plan cu tine la locul de muncă unde ești angajat acum. Acesta este locul potrivit unde doresc să-ți dezvolt caracterul. Văd în tine un diamant neprelucrat iar Dumnezeu purifică acest diamant, purifică domeniile unde trebuie să se dezvolte roada Duhului Sfânt. Văd cum i-ai tratat pe oameni necorespunzător, te porți urât față de clienții pe care Eu ți i-am trimis și acest lucru nu-Mi este plăcut.” Dumnezeu îți cere astăzi: „Lasă-Mă să fac aceste prelucrări în viața ta, căci altfel vei continua să-i tratezi pe oameni într-un mod care nu-Mi este plăcut”, zice Domnul.

Citeste mai departe

Mana profetica – Astazi, asculta…

 11.02.2014  |    Devoțional  |   1111  |     1 min

Sunt unii care gândesc că atunci când primesc o direcție din partea Duhului Sfânt, ei pot să o ignore pentru o vreme și amână decizia de a-L asculta pe Dumnezeu. Ei gândesc în felul următor: “Știu că ceea ce fac este greșit. Știu că stilul meu de viață nu este bun, însă am de gând să mai rămân așa o vreme. Apoi, voi îndrepta lucrurile cu Dumnezeu.” Acesta este un mod de gândire extrem de periculos pentru că Dumnezeu spune că atunci când refuzi călăuzirea Lui, inima ta începe să se împietrească. Aceasta nu va împiedica înmulțirea harului pentru tine sau nu înseamnă că nu te va ierta atunci când te vei întoarce la El, ci păcatul îți va împietri atât de tare inima încât nu vei mai auzi chemarea Lui. Când Duhul lui Dumnezeu vine să te corecteze, urmează-I instrucțiunile și fă-o cât poți de repede. Înmoaie-ți inima înaintea Lui. Ascultă-L pe Domnul!

Citeste mai departe

Mana profetica – La sfarsit de an 2013…

 19.12.2013  |    Devoțional  |   1010  |     2 min

Dragi prieteni…
Suntem în pragul anului 2014 în timp ce 2013 se apropie de sfârșit. Mulți dintre cei cu care am vorbit, mi-au spus aproximativ același lucru: “Nu mai doresc încă un an ca 2013!” Într-un anume sens acesta este și ecoul cuvintelor mele. Și chiar dacă a fost așa, după toate testele și încercările, ar trebui să privim înapoi și să discernem lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi în anul 2013. Și în timp ce facem acest lucru, prindem curaj și tărie crezând că 2014 va fi mai bun în perspectivele și oportunitățile care le va oferi.

Citeste mai departe

Mana profetica – Dezamagiri…

 17.12.2013  |    Devoțional  |   1119  |     1 min

Vreau să-Mi dai dezamăgirile tale, pentru a le schimba în trăiri cu Mine, în care vei putea experimenta bunătatea, gloria și puterea Mea care îți schimbă viața. Încrederea încă rămâne piatra de poticnire pentru intrarea în destinul care l-am plănuit pentru tine. Încrederea în Mine este temelia credinței, iar credința este temelia Împărăției Cerurilor. Nu fi ca valul purtat încoace și încolo, de la credință la necredință. Vino la Mine crezând că Eu sunt la lucru în orice situație și lucrez totul spre binele tău. Încrede-te în Mine, căci Eu te duc de la dezamăgire spre victorie, zice Domnul!

© Ruach Ministries

Mana profetica – Fara ofense…

 11.12.2013  |    Devoțional  |   1032  |     1 min

Ori de câte ori ești un prilej de poticnire pentru cineva, verifică-ți nivelul dragostei din viața ta. Stai de vorbă cu Domnul și cere-I să-ți arate dacă ai vreo neînțelegere sau ceartă cu cineva sau dacă ai ofensat pe cineva. Dacă da, diavolul poate veni să te prindă pe picior greșit.

Amintește-ți că ofensele nu vin niciodată de la Dumnezeu. El ne spune să fim înrădăcinați adânc în dragoste. Așadar, respinge aceste sentimente ofensive. Dăruiește-te acelei persoane prin dragoste și rugăciune.

Verset biblic: 1 Ioan 2:10 – ” Cine iubește pe fratele său rămâne în lumină, și în el nu este niciun prilej de poticnire.”

© Ruach Ministries

Mai multe articole…

• Mana profetica – Increderea…
• Mana profetica – Ascultarea
• Mana profetica – Pacea lui Dumnezeu
• Mana profetica – Veniti-va in fire…
• Mana profetica – Un dar de cinstire…
• Mana profetica – Favoare…
• Mana profetica – Domnul da indurare…
• Mana profetica – Extindere…
• Mana profetica – Cine sunt eu?
• Mana profetica – Fa-ti marturia cunoscuta…

https://alfaomega.tv/devotional?start=1045

Pagina de Apologetică / Învierea lui Hristos de J. Gresham Machen / Cristos – Paştele de REV. C.H. SPURGEON / Importanţa întrupării de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Pagina de Apologetică este realizată de Octavian C. Obeada Preşedintele Misiunii Vox Dei Apologet Baptist

Învierea lui Hristos de J. Gresham Machen

În urmă cu aproape o mie nouă sute de ani, într-un colţ obscur al Imperiului Roman, a trăit cineva care ar putea părea unui observator întâmplător un om deosebit. Până la vârsta de aproximativ treizeci de ani El a trăit o viaţă obscură în mijlocul unei familii umile. Apoi El a început un curs deosebit de învăţătură etică şi religioasă, însoţit de o slujire de vindecare. La început El a fost foarte popular. Mari mulţimi de oameni îl urmau cu bucurie şi oamenii intelectuali din poporul Său erau interesaţi de ceea ce spunea El. Dar învăţătura Sa prezenta caracteristici revoluţionare şi El nu a satisfăcut aşteptările politice ale mulţimii. Şi astfel, nu după mult timp, El a căzut victimă geloziei conducătorilor poporului Său şi laşităţii guvernatorului roman. El a murit moartea criminalilor din acele zile, pe cruce. La moartea Sa, ucenicii pe care El i-a adunat au fost total descurajaţi. În El ei şi-au centrat cele mai elevate speranţe ale lor. Şi acum că El a fost luat de la ei printr-o moarte umilitoare, speranţele lor au fost sfărâmate. Ei L-au părăsit cu o frică laşă în ora nevoii Sale, şi un observator ar fi spus că niciodată o mişcare nu a fost mai fără speranţă moartă. În mod evident aceşti urmaşi ai lui Hristos au fost mult mai inferiori faţă de El în discernământ spiritual şi în curaj. Chiar şi atunci când El a fost cu ei, ei nu au fost în stare să înţeleagă învăţăturile elevate ale conducătorului lor. Atunci cum ar fi putut să îl înţeleagă atunci când El a plecat? Cineva ar putea spune că mişcarea a depins prea mult de un om extraordinar, şi când El a fost luat, cu siguranţă mişcarea a murit.

Dar lucrul uimitor s-a petrecut. Faptul sigur de care nu se îndoieşte nimeni este că aceiaşi oameni slabi, descurajaţi care tocmai l-au părăsit pe Stăpânul lor în momentul când El era în nevoie, şi erau împreună neputincioşi cu ocazia morţii Sale, au început dintr-o dată în Ierusalim, la câteva zile sau săptămâni de la moartea Stăpânului lor, cu siguranţă cea mai deosebită mişcare spirituală pe care lumea a văzut-o vreodată. La început, mişcarea începută a rămas în limitele poporului evreu. Dar curând ea a rupt legăturile iudaismului, şi a început să fie plantată în toate marile oraşe ale lumii romane. În trei sute de ani, Imperiul în sine a fost cucerit de credinţa creştină.

Dar această mişcare a fost începută în acele câteva zile după moartea lui Isus. Care a fost cauza schimbării frapante în acei ucenici slabi, descurajaţi, care i-a făcut cuceritorii spirituali ai lumii?

Istoricii de azi sunt de acord că ceva trebuie să se fi petrecut, ceva decisiv, după moartea lui Isus, pentru a începe această mişcare nouă. Aceasta nu a fost doar o continuare obişnuită a influenţei învăţăturii lui Isus. Istoricii moderni sunt cel puţin de acord că anumite schimbări frapante au avut loc după moartea lui Isus şi înainte de mişcarea misionară creştină. Mai mult, ei au fost de acord până la un anumit punct asupra întrebării referitoare la ce schimbare este vorba; ei au fost de acord să susţină că această mişcare creştină nouă a fost începută de credinţa ucenicilor în învierea lui Isus; ei au fost de acord că în minţile şi în inimile ucenicilor s-a format convingerea că Isus a înviat din morţi. Desigur, aceasta nu a fost admisă mai înainte de toţi. Se obişnuia să se susţină, în zilele timpurii ale scepticismului modern, că ucenicii lui Isus doar au pretins că El a înviat din morţi. Astfel de ipoteze au fost puse de multă vreme în debaraua teoriilor la care s-a renunţat. Se admite acum că ucenicii lui Isus, prietenii intimi ai lui Isus, la scurt timp după moartea Sa au crezut sincer că El a înviat din morţi. Singura diferenţă de opinie apare când întrebăm ce a produs această credinţă.

Răspunsul Noului Testament la această întrebare este foarte simplu. Potrivit Noului Testament, ucenicii au crezut în învierea lui Isus deoarece cu adevărat, după moartea Sa, Isus a ieşit din mormânt, li s-a arătat şi a avut întâlniri extinse cu ei, astfel că credinţa lor în înviere era bazată pur şi simplu pe un fapt.

Desigur, această explicaţie este respinsă de oamenii moderni care nu vor să recunoască în originea creştinismului o intrare a puterii creative a lui Dumnezeu, spre deosebire de legile care acţionau în natură. Şi astfel a fost propusă o altă explicaţie. Cea că credinţa ucenicilor în înviere a fost produsă de anumite halucinaţii în care ei s-au gândit că l-au văzut pe Isus, învăţătorul lor, şi probabil au auzit cuvinte sunând în urechile lor. O halucinaţie este un fenomen bine cunoscut studenţilor de la patologie. Într-o halucinaţie, nervul optic este afectat, şi de aceea pacientul într-un anumit sens „vede” pe cineva sau ceva. Dar acest efect este produs nu printr-un obiect extern, ci prin condiţia patologică a subiectului în sine. Acesta este punctul de vedere al „apariţiilor” Hristosului înviat care este susţinut de cei care resping miraculosul în legătură cu originea creştinismului.

Este adevărat, că se susţine că ceea ce a fost decisiv în credinţa învierii a primilor creştini a fost impresia pe care ei au primit-o despre persoana lui Isus. Se presupune că fără acea impresie, ei nu ar fi putut avea acele experienţe patologice pe care ei le-au numit apariţii ale Hristosului înviat, astfel că aceste experienţe patologice au fost pur şi simplu forma necesară în care impresia continuă a persoanei lui Isus s-a făcut simţită în viaţa primilor ucenici. Dar în orice caz, cu această ipoteză, credinţa învierii din apostoli, pe care este întemeiată biserica creştină, şi a fost într-adevăr bazată pe o experienţă patologică în care aceşti oameni au crezut că l-au văzut pe Isus, şi au auzit probabil un cuvânt sau două sunând în urechile lor, în timp ce nu era nimic în lumea externă care să îi facă să creadă că erau în prezenţa Sa.

Este adevărat că mai înainte au existat alte explicaţii. Uneori se susţinea că ucenicii au ajuns să creadă în înviere deoarece Isus nu era cu adevărat mort. Când El a fost pus în aerul rece din mormânt, El s-a trezit şi a ieşit afară, şi ucenicii au crezut că El a înviat. Un cărturar care merită să fie cunoscut astăzi se spune că a înviat această teorie, deoarece el este nesatisfăcut cu ideea dominantă. Dar marea majoritate a cărturarilor de azi cred că această credinţă a ucenicilor a fost cauzată de halucinaţii, care sunt numite „apariţii” ale Domnului înviat.

Dar haideţi să examinăm relatarea oferită de Noul Testament a învierii lui Isus şi a evenimentelor care au legătură cu ea. Această relatare este găsită în şase cărţi ale Noului Testament. Desigur, toate cărţile Noului Testament presupun învierea şi mărturia ei este susţinută în toate. Dar există şase dintre aceste cărţi, mai presus de toate, care oferă detalii ale Învierii. Ele sunt cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor şi Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni.

Potrivit acestor şase cărţi, dacă mărturia lor este pusă laolaltă, Isus a murit într-o vineri. Nu era permis ca trupul Său să rămână şi să se descompună pe cruce, cu a fost îngropat în aceeaşi seară. El a fost pus într-un mormânt ales de un conducător al poporului, un membru din Sanhedrin. La înmormântarea Sa au fost martore anumite femei. El a rămas în mormânt în timpul sabatului. Dar în dimineaţa primei zile din săptămână El a înviat. Anumite femei care au venit la mormânt l-au găsit gol, şi au văzut îngeri care le-au spus că El a înviat din morţi. El a apărut în faţa acestor femei. Mormântul a fost vizitat în aceeaşi dimineaţă de Petru şi de ucenicul iubit. În cursul unei zile Isus a apărut în faţa lui Petru. Seara El a apărut în faţa a doi ucenici ne-numiţi care mergeau spre Emaus, şi aparent mai târziu în aceeaşi seară El a apărut în faţa tuturor apostolilor cu excepţia lui Toma. Apoi cu o săptămână mai târziu El a apărut din nou în faţa apostolilor, Toma fiind şi el prezent. Apoi El a apărut în Galilea, aşa cum învăţăm din Matei 28. Probabil că Pavel menţionează aceeaşi apariţie când spune că „El a apărut în faţa la mai mult de cinci sute de fraţi deodată,” 1 Corinteni 15:6. Probabil după aceea El a apărut în faţa celor şapte ucenici la marea Galileii, Ioan 21. Apoi El a apărut în Ierusalim, şi s-a înălţat de pe Muntele Măslinilor. Cândva în timpul apariţiilor Sale, odată s-a arătat lui Iacov, fratele Său, 1 Corinteni 15:7. Mai târziu El a apărut în faţa lui Pavel. Aceasta este relatarea Noului Testament referitoare la apariţiile după înviere ale Domnului nostru.

Există două trăsături caracteristice din această relatare care au fost evidenţiate foarte mult în discuţiile recente. Ele sunt (1) locul şi (2) caracterul apariţiilor lui Isus.

Potrivit Noului Testament, locul a fost mai întâi în Ierusalim, apoi în Galilea şi apoi din nou în Ierusalim. Apariţiile au avut loc nu numai în Galilea şi în Ierusalim, ci deopotrivă în Ierusalim şi în Galilea; şi primele apariţii au avut loc în Ierusalim.

Cam atât despre locul apariţiilor. Cât despre caracterul apariţiilor, ele au fost potrivit Noului Testament de un fel simplu, fizic. În Noul Testament Isus este reprezentat chiar ca având părtăşie la masă cu ucenicii Săi după învierea Sa, şi ca angajând relaţii extinse cu ei. Este adevărat, există ceva misterios în legătură cu această relaţie; aceasta nu este doar o continuare a vechii relaţii Galilene. Trupul lui Isus este independent de condiţiile timpului şi a spaţiului într-un fel care a apărut doar rar în slujirea Sa anterioară. A existat o schimbare. Dar există şi o continuitate. Trupul lui Isus a ieşit din mormânt şi a apărut ucenicilor într-un asemenea fel că un om putea să-şi pună degetul său în urma cuielor din mâinile Sale.

În două exemple, această relatare este contrazisă de cărturarii moderni. În primul loc, caracterul apariţiilor este presupus să fi fost diferit. Se presupune că ucenicii lui Isus L-au văzut doar pentru un moment în slavă, şi probabil au auzit un cuvânt sau două sunând în urechile lor. Desigur, potrivit istoricilor moderni naturalişti, aceasta nu a fost o vedere şi auzire reală, ci o halucinaţie. Dar punctul este că cei care privesc aceste apariţii ca şi halucinaţii nu au putut lua relatarea Noului Testament şi să dovedească din ea că aceste apariţii au fost halucinaţii şi nu au fost bazate pe prezenţa reală a trupului lui Isus; ci sunt obligaţi în primul rând să reducă relatarea Noului Testament la proporţii posibile. Motivele sunt că există limite la o halucinaţie. Oamenii sănătoşi la minte nu pot gândi că ei au avut o părtăşie prelungită cu cineva care nu era cu adevărat prezent, sau să poată crede că ei au umblat cu El şi au vorbit cu El după moartea Sa. Nu poţi începe explicaţia modernă a acestor întâmplări ca experienţe autentice şi în acelaşi timp doar viziuni, până când nu modifici relatarea care este oferită în apariţiile în sine. Şi dacă această relatare modificată este adevărată, atunci ar trebui în Noul Testament să există multe povestiri din Noul Testament care sunt legendare. Trebuie să recunoşti aceasta şi va trebui să explici aceste apariţii ca halucinaţii. Deci există o diferenţă în ceea ce priveşte natura apariţiilor, potrivit reconstrucţiei moderne, împotriva Noului Testament.

Şi mai există o diferenţă în ce priveşte locul apariţiilor. Potrivit punctului de vedere uzual modern al istoricilor naturalişti, prima apariţie a avut loc în Galilea, şi nu în Ierusalim. Dar care este importanţa acestei diferenţe de opinie? La prima vedere ea pare doar o chestiune de detaliu. Dar în realitate ea este foarte importantă pentru întreaga reconstrucţie modernă. Dacă vei explica aceste experienţe ca nişte halucinaţii, condiţiile psihologice necesare trebuie să fi predominat pentru ca ucenicii să aibă experienţele acestea. De aceea, istoricii moderni sunt atenţi să îngăduie timp pentru ca descurajarea profundă a ucenicilor să fie înlăturată – pentru ca ucenicii să se întoarcă în Galilea şi să trăiască din nou în scenele în care ei au trăit cu Isus; să mediteze asupra Lui, şi să fie gata pentru a avea acele viziuni cu El. Timpul trebuie să fie permis şi locul trebuie să fie favorabil. Şi apoi mai este un alt element important.

Aici ajungem la unul din cele mai importante lucruri dintre toate – mormântul gol. Dacă primele apariţii au fost în Ierusalim, de ce nu au investigat ucenicii sau duşmanii mormântul, şi să respingă acest crez prin găsirea trupului lui Isus acolo? Acest argument este respins de ipoteza Galileană cu privire la primele apariţii. Dacă primele apariţii au avut loc înainte de câteva săptămâni şi în Galilea, misterul este explicat. Nu ar fi fost nici o ocazie favorabilă pentru a investiga mormântul până când era prea târziu; şi astfel chestiunea a fost îngăduită să treacă, şi credinţa învierii s-ar fi putut naşte. Desigur, această explicaţie nu este chiar satisfăcătoare, deoarece nimeni nu poate vedea cum ucenici nu ar fi fost stimulaţi să investigheze mormântul, oricând şi oriunde au avut loc apariţiile. Deci nu am explicat mormântul gol chiar prin această ipoteză Galileană. Dar putem înţelege insistenţa scriitorilor moderni care susţin că prima apariţie a avut loc în Galilea.

Deci există o diferenţă între istoricii moderni şi relatarea Noului Testament cu privire la felul şi locul acestor experienţe. Oare au fost ele de un asemenea fel încât să poată fi explicate ca halucinaţii sau ele pot fi privite doar ca apariţii reale? Oare prima apariţie a fost la trei zile după moartea lui Isus, şi lângă mormânt, sau mai târziu în Galilea?

Haideţi să revenim la relatarea Noului Testament. Prima sursă pe care ar trebui să o considerăm este prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni. Ea este probabil cea mai timpurie dintre surse. Dar ceea ce este încă mai important – cu autoritatea şi data acestei surse particulare de informaţie au fost de acord chiar şi adversarii creştinismului. Deci aceasta nu este doar o sursă de primă clasă a importanţei istorice ci este o sursă de o importanţă recunoscută. Aici avem un punct de plecare fix în toată controversa.

Atunci trebuie să examinăm acest document cu grijă. El a fost scris în jurul anului 55 d.Hr., cam la douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Isus, atât de mult de la moartea lui Isus aşa cum 1924 este după Războiul American Spaniol (1898). Aceasta nu este o perioadă de timp foarte lungă. Şi desigur, există un element vital în mărturia de aici, care nu predomină în cazul Războiului Spaniol. Majoritatea oamenilor au uitat multe detalii din Războiul American Spaniol, deoarece ei nu le-au avut continuu în mintea lor.

Dar acesta nu este cazul care este considerat acum. Învierea lui Isus a fost lucrul care a format baza oricărei gândiri a creştinilor timpurii, astfel că memoria ei după ce au trecut douăzeci şi cinci de ani era mult mai proaspătă decât memoria unui eveniment ca Războiul American Spaniol în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, care a ieşit din cunoştinţa noastră.

Haideţi să ne întoarcem la 1 Corinteni 15 şi să citim primele versete, „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu.” „În primul rând,” sau „printre primele lucruri,” poate însemna primul ca timp, sau primul ca punct de importanţă. În orice caz, aceasta era o parte din predicarea fundamentală a lui Pavel în Corint, cam în anul 51 sau 52. Deci ne întoarcem puţin mai mult decât timpul în care Epistola a fost scrisă. Dar lucrurile acestea erau evident primare şi fundamentale în predicarea lui Pavel în alte locuri, astfel că ne întoarcem cu o perioadă nedefinită de timp în slujirea lui Pavel pentru această dovadă. Dar apoi ne întoarcem şi mai mult prin următoarele cuvinte – „aşa cum am primit şi eu.” Există un acord comun cu privire la sursa din care Pavel „a primit” această informaţie; în general se recunoaşte că el a primit-o de la biserica din Ierusalim. Potrivit Epistolei către Galateni, el a fost în conferinţă cu Petru şi Iacov la trei ani după convertirea sa. Acesta este timpul în care Pavel a primit această tradiţie. De obicei istoricii nu vor să recunoască faptul că această informaţie nu este altceva decât relatarea pe care Biserica străveche, inclusiv Petru şi Iacov, au dat-o despre evenimentele care pun fundaţia Bisericii. Deci aici avem, chiar recunoscută de oamenii moderni, o bucată de informaţie istorică de o valoare nepreţuită.

„V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” De ce menţionează Pavel îngroparea lui Isus? Impresia pe care menţionarea îngropării o are asupra fiecărui cititor care ajunge la ea este că pentru prima dată Pavel vrea să spună că trupul lui Isus a fost întins în mormânt. Cu alte cuvinte, înmormântarea implică mormântul gol. Şi totuşi mulţi istorici moderni spun că Pavel „nu ştie nimic” despre un mormânt gol! Cu siguranţă, o astfel de afirmaţie este falsă. Pavel nu a menţionat mormântul gol în atât de multe cuvinte; el nu dă aici o descriere detaliată. Dar aceasta nu înseamnă că el nu a ştiut nimic despre aceasta. Celor cărora le scria el credeau deja în aceasta, şi el doar revedea un argument anterior pentru a trage concluziile din el cu privire la învierea creştinilor. A spune că Pavel nu ştie nimic despre un mormânt gol ignoră faptul că menţionarea îngropării este chiar fără sens decât dacă Pavel avea în minte mormântul gol. Nu pot vedea ca cineva să aibă vre-o altă impresie. Mai mult, nu aceasta înseamnă învierea, în cele din urmă? Istoricii moderni spun că Pavel era interesat doar în viaţa continuată a lui Isus într-un trup nou care nu avea nimic de a face cu trupul care a stat în mormânt. Aceasta este ceva ciudat în această legătură. Pavel argumentează în acest pasaj nu împotriva oamenilor care au negat nemurirea sufletului, ci împotriva oamenilor care respectau punctul de vedere grecesc al nemuririi sufletului fără trup. Punctul de vedere pe care ei îi respectau, făcea în mod logic învierea lui Isus doar o simplă continuare a vieţii Sale personale. Prin urmare, ceea ce spune Pavel împotriva lor nu are nici un sens decât dacă el se referă la învierea din mormânt. Dacă nu se referă la aceasta, el se joacă în mâinile adversarilor săi. Dar mulţi oameni din prezent au o astfel de noţiune stranie ne-istorică a ceea ce „învierea” însemna pentru primii ucenici. Ei vorbesc ca şi când credinţa învierii însemna că acei ucenici credeau că Isus a continuat să existe după crucificarea Sa. Aceasta este un lucru absurd. Acei oameni credeau în existenţa continuă după moarte a fiecărui om. Nu este nici cea mai mică îndoială cu privire la aceasta. Ei erau impregnaţi în întregime cu acest crez. Ei nu erau Saduchei. Chiar în acele trei zile după învierea lui Isus, ei încă credeau că El era viu. Dacă aceasta este tot ceea ce însemna învierea, atunci nu era nimic în ea care să cauzeze bucurie. Convingerea cu privire la viaţa continuă a lui Isus nu L-ar fi făcut mai diferit decât alţi oameni. Dar ce a schimbat tristeţea în bucurie şi a dus la înfiinţarea Bisericii a fost înlocuirea, unui crez în existenţa continuă a lui Isus, cu crezul în ieşirea trupului Său din mormânt. Şi cuvintele lui Pavel implică aceasta clar ca lumina zilei.

„Şi că el a înviat a treia zi.” Dintre toate lucrurile importante pe care le spune Pavel, acesta este probabil cel mai important, din punct de vedere al discuţiei moderne. Există puţine cuvinte în Noul Testament care să strice mai mult planurile istoricilor moderni naturalişti ca şi cuvintele: „în a treia zi.” Tocmai am observat ce este reconstrucţia modernă. Se presupune că ucenicii s-au întors în Galilea, şi acolo, la ceva timp după crucificare, ei au început să creadă că Isus este viu. Dar dacă prima apariţie a avut loc în a treia zi, această explicaţie nu este posibilă. Reconstrucţia modernă dispare dacă crezi că prima apariţie a fost în a treia zi. Dacă cuvintele lui Pavel sunt luate la valoarea lor, întreaga reconstrucţie psihologică elaborată a condiţiei minţii apostolilor, conducând la halucinaţii în Galilea, dispare.

Este adevărat că mulţi oameni au pregătit un răspuns. „Haideţi să nu,” spun ei de fapt, „mergem mai departe de ceea ce spune cu adevărat Pavel! Pavel nu spune că prima apariţie a avut loc în ziua a treia, ci doar că Hristos a înviat în ziua aceea. El ar fi putut învia la ceva timp înainte de a se arăta pe Sine pentru prima dată; învierea ar fi putut să aibă loc în a treia zi şi totuşi prima apariţie să fi avut loc la câteva săptămâni după aceasta, în Galilea.”

Dar atunci, dacă nimic special nu s-a întâmplat în a treia zi, şi dacă prima apariţie a avut la câteva săptămâni după aceasta, de ce ucenicii au nimerit chiar a treia zi ca ziua presupusei învieri? Cu siguranţă că era foarte ciudat pentru ei să presupună că Isus a înviat cu adevărat la un timp considerabil înainte ca El să apară înaintea lor şi i-a lăsat tot acel timp în disperare. O presupunere atât de ciudată din partea ucenicilor cere cu siguranţă o explicaţie. Atunci, dacă nu s-a întâmplat nimic în a treia zi, de ce au presupus ucenicii că învierea a avut loc în acea zi şi nu în alte?

O explicaţie propusă este că a fost aleasă a treia zi ca zi presupusă a învierii deoarece se credea că Scriptura cerea aceasta. Pavel spune, se va aminti, că Isus a înviat a treia zi potrivit Scripturilor. Dar unde veţi găsi în Scripturile Vechiului Testament vre-o referinţă clară la a treia zi, ca zi a învierii lui Hristos. Fără îndoială există „semnul lui Iona.” Şi mai există şi Osea 6-2. Cu siguranţă noi nu negăm faptul că aceste pasaje (cel puţin primul) sunt profeţii adevărate ale învierii în a treia zi. Dar oare au înţeles ei aceasta înainte de împlinirea acesteia? Aceasta este mai mult decât îndoielnic. Într-adevăr nu este chiar clar ceea ce vrea să spună Pavel prin cuvintele „potrivit Scripturilor” a se referi la a treia zi, şi nici măcar la faptul central al învierii în sine. În orice caz, pasajele Scripturii nu ar fi putut niciodată sugera ucenicilor a treia zi decât dacă ceva s-a întâmplat cu adevărat în acea zi care să indice că Hristos a înviat atunci.

Dar oare nu chiar Isus Însuşi a prezis că El va învia în a treia zi, şi nu s-ar putea ca această prezicere să îi determine pe ucenici să presupună că El a înviat în acea zi chiar dacă prima apariţie a avut loc numai la lung timp după aceasta? Aceasta este o cale de ieşire din dificultate evidentă, dar efectiv ea este închisă pentru istoricii moderni naturalişti. Pentru că aceasta ne-ar să presupunem că prezicerile lui Isus ale învierii Sale înregistrate în Evanghelii sunt istorice. Dar istoricii naturalişti de obicei sunt preocupaţi cu puţine lucruri mai mult decât cu negarea autenticităţii acestor preziceri. Conform punctului de vedere „liberal”, „cu siguranţă că Isus nu ar fi putut prezice că El va învia din morţi în modul descris în Evanghelii. Astfel că această explicaţie a istoricilor „liberali” a „zilei a treia” devine imposibilă. Această explicaţie probabil explică „a treia zi” din credinţa ucenicilor, dar aceasta distruge şi întreaga relatare al „liberalului Isus.”

Potrivit ei devine necesar să căutăm explicaţii mai departe. Unii au apelat la un crez presupus în antichitatea efectului pe care îl avea sufletul unei persoane moarte în jurul trupului pentru trei zile şi apoi se depărta. Se spune că acest crez poate să fi părut ucenicilor să considere necesară punerea presupusei învieri nu mai târziu de ziua a treia. Dar cât de mult a predominat acest crez în Palestina din secolul întâi? Probabil întrebarea nu este capabilă de un răspuns satisfăcător. Mai mult, este foarte periculos din punctul de vedere al istoricilor naturalişti să apeleze la acest crez, de vreme ce aceasta ar arăta că există un anume interes asupra trupului lui Isus; şi totuşi aceasta este ceea ce aceşti istorici moderni sunt preocupaţi să nege. Căci dacă era un interes cu privire la trup, întrebarea veche se ridică din nou, de ce mormântul nu a fost investigat. Şi întreaga viziune ipoteză se derâmă.

De vreme ce aceste explicaţii s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare, unii cărturari moderni au recurs la a patra explicaţie. Ei spun că a existat în timpurile străvechi un crez păgân despre un zeu care a murit şi a înviat. În prima zi închinătorii la zeu trebuiau să jelească, dar în a treia zi trebuiau să se bucure, deoarece zeul învia. Deci se crede că ucenicii ar fi putut să fie influenţaţi de acest crez păgân. Dar desigur aceasta este o manevră disperată. Doar câţiva studenţi în istoria religiilor ar fi atât de îndrăzneţi să creadă că în Palestina, în timpul lui Isus, a fost vre-o predominare a acestui crez păgân al zeului care murea şi învia. Într-adevăr, importanţa şi claritatea acestui crez a fost exagerată enorm în lucrările recente – în special cu privire la învierea zeului în a treia zi.

Adevărul este că a treia zi din relatarea elementară a învierii lui Hristos rămâne, şi că nu există mijloace satisfăcătoare pentru a o explica. Într-adevăr, unii istorici naturalişti se întorc la punctul de vedere că probabil nu putem explica această a treia zi, şi probabil că s-a întâmplat ceva în a treia zi pentru a produce credinţă în ucenici. Dar dacă se ajunge la această concluzie, atunci întreaga reconstrucţie psihologică dispare, şi în special ipoteza modernă despre locul apariţiilor. Ceva trebuie să se fi petrecut pentru a produce credinţa ucenicilor în înviere nu departe în Galilea ci aproape de mormântul din Ierusalim. Dar dacă este aşa, nu mai este timp pentru a elabora procesul psihologic care este presupus a fi produs viziunile, şi ar fi o ocazie suficientă pentru investigaţia mormântului.

De aceea, un fapt de o importanţă enormă este că tocmai Pavel în acest pasaj unde el admite că reproduce tradiţia Bisericii primare din Ierusalim, care menţionează a treia zi.

Apoi, după menţionarea celei de-a treia zi, Pavel oferă o relatare detaliată care nu este chiar completă, a apariţiilor după înviere. El omite relatarea apariţiilor în faţa femeilor, deoarece el oferă doar lista oficială a apariţiilor pentru conducătorii din biserica din Ierusalim.

Cam atât este mărturia lui Pavel. Această mărturie este suficientă în sine pentru a respinge reconstrucţia naturalistă modernă. Dar este timpul să aruncăm o privire scurtă la mărturia Evangheliilor.

Dacă iei cea mai scurtă Evanghelie, Evanghelia după Marcu, vei găsi în primul rând, că Marcu oferă o relatare a înmormântării, care este de o mare importanţă. Istoricii moderni nu pot nega că Isus a fost îngropat, deoarece este atestat de sursa de informaţie universal acceptată, 1 Corinteni 15. Marcu este confirmat aici de tradiţia din Ierusalim aşa cum este păstrată de Pavel. Dar relatarea îngropării din Marcu este urmată de relatarea unui mormânt gol, şi cele două lucruri sunt indestructibil legate. Dacă una este istorică, este dificil să o respingem pe cealaltă. Istoricii naturalişti moderni sunt într-o condiţie divizată cu privire la chestiunea mormântului gol. Unii recunosc faptul că mormântul era gol. Alţii neagă faptul acesta. Unii spun ceea ce deja am subliniat – că mormântul nu a fost investigat deloc decât atunci când era prea târziu, şi că atunci relatarea mormântului gol a crescut ca o legendă în Biserică. Dar alţi istorici văd bine că nu poţi scăpa de un mormânt gol într-o astfel de manieră.

Dar dacă mormântul era gol, de ce era gol? Noul Testament spune că acesta era gol deoarece trupul lui Isus a fost înviat. Dar dacă cazul nu este acesta, atunci de ce era mormântul gol? Unii spun că duşmanii lui Isus au luat trupul. Dacă este aşa, atunci ei au făcut cel mai mare serviciu posibil pentru credinţa învierii pe care ei au urât-o atât de mult. Alţii au spus că ucenicii au furat trupul pentru a-i face pe oameni să creadă că Isus a fost înviat. Dar nimeni nu mai păstrează acum acest punct de vedere. Alţii spun că Iosif din Arimatea a schimbat locul îngropării. Aceasta este greu de înţeles, deoarece dacă ar fi aşa, de ce ar fi păstrat tăcerea Iosif din Arimatea când s-a născut credinţa învierii? Fără îndoială, au fost propuse alte explicaţii. Dar nu se poate spune că aceste ipoteze au satisfăcut în totalitate chiar şi pe acei istorici care le-au propus. Mormântul gol nu a fost niciodată explicat cu succes.

Am putea continua să considerăm alte două relatări. Dar cred că am subliniat cele mai importante părţi ale dovezii. Învierea a fost în trup, şi apare în legătură cu un mormânt gol. Este o relatare greşită a stării de lucruri când oamenii vorbesc despre „Interpretarea” Noului Testament în acord cu punctul de vedere modern al legii naturale ca operând în legătură cu originea creştinismului. Ceea ce este angajat în aceasta nu este o interpretare a Noului Testament ci o contradicţie completă a Noului Testament în punctul său central. Pentru a explica credinţa învierii a ucenicilor ca fiind cauzată de halucinaţii, mai întâi trebuie să culegi şi să alegi în sursele de informaţie şi să reconstruieşti o declaraţie a cauzei pentru care nu ai nici o informaţie istorică. Mai întâi trebuie să reconstruieşti această relatare, diferită faţă de ceea ce este oferit în singurele surse de informaţie, mai înainte de a putea începe să explici apariţiile ca halucinaţii. Şi chiar şi atunci nu eşti mai bogat. Este aproape absurd să explici originea Bisericii Creştine ca fiind datorată experienţelor patologice ale oamenilor slabi la minte. O clădire atât de măreaţă nu a fost fondată pe o descoperire atât de mică.

Astfel că mărturia întregului Nou Testament nu a fost înlăturată. Ea singură explică originea Bisericii şi schimbarea ucenicilor din oameni slabi în cuceritori spirituali ai lumii.

Atunci dacă dovada este atât de puternică, de ce atât de mulţi oameni moderni refuză să accepte mărturia Noului Testament cu privire la Hristos? Răspunsul este foarte simplu. Învierea, dacă este un fapt, este o minune formidabilă şi în mintea modernă există o opoziţie enormă împotriva miraculosului sau a supranaturalului.

Dar opoziţia este bine întemeiată? Probabil că ea ar fi bine întemeiată dacă dovada directă a învierii ar fi stat absolut singură – dacă ea ar fi doar o întrebare dacă un om din secolul întâi, de altfel necunoscut, a înviat cu adevărat din morţi. Atunci în acest caz ar există o povară mare de dovezi împotriva credinţei în înviere. Dar de fapt întrebarea nu este dacă vre-un om obişnuit a înviat din morţi, ci dacă Isus a înviat din morţi. Cunoaştem ceva despre Isus din Evanghelii, şi astfel s-a făcut de cunoscut că El este cu siguranţă diferit de toţi ceilalţi oameni. Un om care vine în contact cu personalitatea Sa uluitoare îşi va spune, „Este imposibil ca Isus să fi putut fi ţinut de moarte.” Astfel când mărturia extraordinară a credinţei învierii care a fost schiţată mai sus vine la noi, adăugăm la aceasta impresia noastră uluitoare a Persoanei lui Isus, câştigată din citirea Evangheliilor, şi acceptăm acest crez ciudat care vine la noi şi ne umple cu bucurie, că Răscumpărătorul cu adevărat a triumfat peste moarte şi mormânt şi păcat.

Şi dacă El este viu, venim la El azi. Şi în final adăugăm la dovada istorică directă propria noastră experienţă creştină. Dacă El este un Mântuitor viu, venim la El pentru mântuire azi, şi adăugăm la dovada din documentele Noului Testament o convingere imediată care ne eliberează de frică. Omul creştin nu ar trebui să spună niciodată aşa cum spun adesea oamenii, „Datorită experienţei mele a lui Hristos în sufletul meu sunt independent de adevărurile fundamentale ale creştinismului; sunt independent de întrebarea dacă Isus a înviat din mormânt sau nu.” Dar experienţa creştină, deşi nu ne poate face creştini faptul că Isus a înviat sau nu, încă poate adăuga la dovada istorică directă o mărturie care întăreşte faptul că Hristos a înviat cu adevărat din morţi în a treia zi, potrivit Scripturilor. „Mărturia Duhului” nu este, aşa cum adesea este reprezentată azi, independentă de Biblie; ci dimpotrivă ea este o mărturie a Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, a faptului că Biblia este adevărată.

Cristos – Paştele nostru
Predică rostită sâmbăta seara, în 2 decembrie 1855, de
REV. C.H. SPURGEON
La New Park Street Chapel, Southwark

„Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”—1 Corinteni 5:7.

Cu cât citeşti mai mult Biblia şi cu cât meditezi mai mult asupra ei, cu atât vei fi mai uimit de ea. Cititorul ocazional nu cunoaşte înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea înţelesurilor măreţe cuprinse în paginile ei. Există momente când descopăr în ea gânduri noi, când îmi duc mâna la frunte şi exclam uimit: „O, este minunat faptul că nu am văzut până acum acest lucru în Scripturi”. Vei descoperi că Scripturile se extind când intri în ele; cu cât le vei studia mai mult, cu atât vei avea impresia că le cunoşti mai puţin, căci ele se lărgesc când ne apropiem de ele. Vei descoperi acest lucru mai ales în cazul unor părţi specifice ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cele mai multe dintre cărţile istorice au rolul de a face trimitere la dispensaţia, experienţele sau slujbele îndeplinite de Isus Cristos. Studiază Biblia păstrând în minte acest lucru ca pe o cheie şi îi vei da dreptate lui Herbert, care o numeşte „nu numai cartea lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul cărţilor”. Unul dintre cele mai interesante aspecte din Scripturi este tendinţa lor constantă de a-L înfăţişa pe Cristos şi probabil că una din cele mai frumoase imagini în care este prezentat Isus Cristos în scrierile sfinte este cea a Mielului pascal. Despre Cristos vom vorbi în această seară.

Israel se afla în Egipt, într-o robie cumplită; asprimea robiei lor a crescut mereu, până când a ajuns atât de apăsătoare, încât gemetele lor necurmate au ajuns până la cer. Dumnezeu, care-i răzbună pe aleşii Lui care strigau la El zi şi noapte, a hotărât în cele din urmă să dea o lovitură de temut împăratului Egiptului şi supuşilor săi şi să-Şi izbăvească propriul popor. Ne putem închipui îngrijorările şi anticiparea lui Israel, dar putem simţi cu greu compasiune pentru ei dacă noi, ca şi creştini, nu am trăit aceeaşi eliberare din Egiptul spiritual. Fraţilor, să ne întoarcem la ziua experienţei noastre, pe când locuiam în ţara Egiptului, lucrând la cuptoarele de ars cărămizi ale păcatului, trudind să ajungem mai buni şi descoperind că încercam în zadar. Să ne amintim acea noapte memorabilă, începutul acelor luni, debutul unei noi vieţi în duhul nostru şi începutul unei epoci cu totul noi în sufletul nostru. Cuvântul lui Dumnezeu a dat o lovitură fatală păcatului nostru, ni l-a dat pe Isus Cristos, jertfa noastră, şi în acea noapte am ieşit din Egipt. Deşi de atunci încoace am trecut prin pustiu şi ne-am luptat cu amaleciţii, am călcat peste şarpele de foc, am fost pârjoliţi de arşiţă şi am îngheţat din pricina zăpezii, totuşi nu ne-am mai întors niciodată în Egipt; chiar dacă inimile noastre au dorit uneori prazul, ceapa şi oalele cu carne din Egipt, totuşi nu am mai fost duşi niciodată în sclavie de atunci încoace. Veniţi să prăznuim Paştele în seara aceasta şi să ne gândim la noaptea când Domnul ne-a eliberat din Egipt. Să Îl privim pe Mântuitorul nostru, Isus, ca pe Mielul pascal din care ne hrănim; da, veniţi nu doar să Îl privim astfel, ci haideţi să stăm la masa Lui în seara aceasta, să mâncăm trupul Lui şi să bem sângele Lui, căci trupul Lui este într-adevăr o hrană şi sângele Lui o băutură. Într-o solemnitate sfântă, să ne lăsăm inimile să se apropie de străvechea cină. Să ne întoarcem în întunericul Egiptului şi, printr-o sfântă contemplare, să vedem în locul îngerului nimicitor pe îngerul legământului stând în capul mesei praznicului – „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.   Nu voi avea timp în seara aceasta să intru în întreaga istorie şi în tot misterul Paştelui. Nu voi predica despre întreg, ci despre câteva aspecte proeminente, care fac parte din el. Ar fi nevoie de o duzină de predici pentru a acoperi întregul subiect – de o carte la fel de voluminoasă ca şi „Iov văzut de Caryl” – dacă am putea găsi un teolog la fel de minuţios şi de inteligent. Însă, mai întâi de toate, vom privi la Domnul nostru, Isus Cristos, şi vom arăta felul în care El corespunde Mielului pascal, căutând să obţinem două lucruri: să fiţi stropiţi cu sângele Lui şi să vă hrăniţi cu El.

I. Mai întâi, ISUS CRISTOS ESTE ÎNFĂŢIŞAT AICI ÎN FORMA MIELULUI PASCAL; dacă se află aici cineva din sămânţa lui Avraam, care nu a crezut niciodată că Isus Cristos este Mesia, îi solicit în mod special atenţia cu privire la lucrurile pe care le voi spune când voi vorbi despre Domnul Isus ca fiind nimeni altul decât Mielul lui Dumnezeu, înjunghiat pentru eliberarea poporului Său ales. Urmăriţi-mă în Bibliile voastre şi deschideţi mai întâi la Exod, capitolul 12.

Începem deci cu victima – mielul. Ce imagine potrivită a lui Cristos. Nici o altă creatură nu L-ar fi putut reprezenta atât de bine pe Cel care era sfânt, paşnic, curat şi separat de păcătoşi. Fiind şi emblema sacrificiului, mielul Îl portretiza şi mai bine pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Dacă veţi cerceta lumea animalelor, deşi veţi găsi şi alte embleme care înfăţişează anumite trăsături ale naturii Lui şi care Îl prezintă în mod admirabil sufletelor noastre, totuşi, nici una nu pare să se potrivească mai bine persoanei preaiubitului nostru Domn, aşa cum se potriveşte mielul. Şi un copil ar observa îndată asemănarea dintre un miel şi Isus Cristos, căci mielul este atât de blând şi nevinovat, atât de liniştit şi inocent, incapabil de a-i răni pe alţii şi părând să nu aibă puterea de a se împotrivi loviturilor.

„Un om smerit înaintea duşmanilor săi, un om apăsat de suferinţe.”

Ce torturi au îndurat oile din partea noastră! Cum sunt ele măcelărite continuu ca hrană pentru noi, deşi sunt nevinovate! Sunt jupuite de blană şi lâna lor este ţesută pentru hainele noastre. La fel şi Domnul nostru Isus Cristos, Stăpânul nostru glorios, ne dă hainele Lui, ca să ne îmbrăcăm cu ele, este sfâşiat în două pentru noi; propriul Lui sânge este vărsat pentru păcatele noastre; inocent şi sfânt, El este o jertfă glorioasă pentru păcatele tuturor copiilor Săi. Astfel, Mielul pascal putea înfăţişa iudeului pios persoana unui Mesia răbdător, tăcut, supus suferinţelor, inocent.

Să ne uităm mai departe. Mielul era fără cusur. Un miel care avea vreun cusur, fie că avea cel mai mic semn de boală sau vreo rană, nu putea fi jertfit de Paşte. Preotul nu ar fi îngăduit să fie înjunghiat şi nici Dumnezeu nu ar fi acceptat jertfa din mâinile lui. Mielul trebuia să fie fără cusur. Şi nu a fost Isus Cristos aşa încă de la naştere? El era fără cusur, născut dintr-o fecioară curată, Maria, zămislit de Duhul Sfânt, fără vreo urmă de păcat; sufletul Îi era curat şi fără pată, ca zăpada, alb, pur, desăvârşit; şi viaţa Lui a fost la fel. În El nu era păcat. El a luat neputinţele noastre şi a purtat durerile noaste pe cruce. A fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, însă cu acea dulce excepţie: „dar nu a păcătuit”. Un miel fără cusur. Voi, care l-aţi cunoscut pe Domnul, care aţi gustat din harul Lui, care aţi avut părtăşie cu El, nu vede inima voastră că El este mielul fără cusur? Puteţi găsi vreo vină Mântuitorului vostru? Îl puteţi acuza de ceva? S-a îndepărtat credincioşia Lui? Au fost încălcate cuvintele Lui? Nu Şi-a ţinut El promisiunile? Şi-a uitat El angajamentele? Puteţi găsi vreun cusur în El în vreo privinţă? Ah, nu! El este Mielul fără cusur, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, mielul cel curat, fără pată şi imaculat; şi în El nu este păcat.

Să continuăm citirea capitolului. „Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an”. Nu e nevoie să discutăm motivul pentru care mielul trebuia să fie de parte bărbătească, dar ne vom opri la faptul că trebuia să fie un miel de un an. În primul an, mielul era în cea dintâi parte a vieţii sale, când vigoarea îi era neatinsă, când puterea i se cocea spre maturitate şi desăvârşire; Dumnezeu nu dorea un rod vestejit. El nu ne-ar fi oferit ceva ce nu ajunsese la maturitate. Astfel, Domnul nostru Isus Cristos tocmai ajunsese la deplina maturitate când a fost jertfit. Pe când avea 34 de ani, El a fost jertfit pentru păcatele noastre; atunci era viguros şi puternic, chiar dacă trupul Lui era slăbit din pricina suferinţelor şi faţa Îi era mai schimonosită decât a oricărui alt om; totuşi, atunci era într-o stare de bărbăţie desăvârşită. Mi se pare că Îl zăresc în acele momente. Îi văd barba coborând pe piept, Îi văd ochii plini de inteligenţă, statura dreaptă, înfăţişarea maiestuoasă, energia neatinsă, întreaga fiinţă în plină dezvoltare – un bărbat adevărat, un bărbat magnific – mai frumos decât fiii oamenilor, un Miel nu numai fără cusur, ci unul care atinsese puterea sa deplină. Aşa era Isus Cristos – un miel de un an – nu un băiat, nu un flăcăiandru, nu un tânăr, ci era pe deplin bărbat, ca să-Şi poată da sufletul pentru noi. El nu S-a dat pe Sine la moarte pentru noi pe când era un tânăr, căci astfel nu ar fi dat tot ceea ce avea să devină. Nu S-a dat pentru noi la bătrâneţe, căci atunci S-ar fi dat pe când începuse să se veştejească, ci S-a jertfit la maturitate, în floarea vârstei. Atunci a fost sacrificat pentru noi Isus Cristos, Paştele nostru. Mai mult, când a venit vremea să moară, Cristos era plin de viaţă, după cum ne spune unul dintre evanghelişti: „a strigat cu voce tare şi Şi-a dat duhul”. Acesta este un semn că Isus Cristos nu a murit din pricina slăbiciunii sau a deteriorării trupului Său. Sufletul dinăuntrul Său era puternic; El era încă un miel de un an. Era încă puternic; dacă ar fi dorit, ar fi putut chiar pe cruce să Îşi desprindă mâinile din prinsoarea cuielor şi, coborând de pe lemnul infamiei, să Îşi gonească duşmanii uimiţi dinaintea Lui, ca o căprioară speriată de un leu şi, totuşi, cu blândeţe, El S-a supus morţii ascultător. Suflete al meu, poţi să nu Îl vezi aici pe Isus al tău, Mielul fără cusur de un an, puternic şi măreţ? Inima mea! Dacă Isus S-a consacrat ţie pe când era puternic şi plin de vigoare, nu trebuie să mă dedic şi eu Lui în tinereţe? Dacă am ajuns la maturitate, nu sunt chemat să Îi dau îndoit tăria mea? Dacă m-a ajuns bătrâneţea, totuşi trebuie să caut să Îi consacru puţinul care mi-a rămas. Dacă El S-a dat cu totul mie, şi acest tot însemna mult, să nu Îi dau Lui tot ce sunt (chiar dacă este puţin)? Să nu mă simt dator să mă consacru în întregime în slujba Lui, să depun trupul, sufletul şi duhul, timpul, talentele, totul, pe altarul Lui? Deşi eu nu sunt un miel fără cusur, totuşi sunt fericit că, după cum azimile erau primite împreună cu jertfa, deşi nu erau arse împreună cu ea – eu, chiar dacă sunt un aluat dospit, pot fi adus pe altar împreună cu Domnul şi Mântuitorul meu, arderea de tot a Domnului, şi astfel, deşi sunt impur şi plin de plămădeală, pot fi primit printre cei iubiţi, o ofrandă cu un miros plăcut, primită de Domnul, Dumnezeul meu. Isus cel iubit este aici, Mielul fără cusur, Mielul de un an!

Subiectul se lărgeşte acum şi interesul se adânceşte. Fiţi cu luare aminte la următorul aspect, a cărui descoperire m-a încântat mult şi care vă va da şi vouă învăţătură. În versetul 6 din capitolul 12 din Exod ni se spune că acest miel care trebuia jertfit de Paşte trebuia ales cu patru zile înainte de a fi jertfit şi trebuia să fie păstrat deoparte: „În ziua a zecea a cestei luni fiecare om să ia un miel pentru familia lui, un miel pentru fiecare casă. Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.” Versetul 6 spune: „Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia.” Timp de patru zile, acest miel ales să fie jertfit era luat din turmă şi ţinut singur din două motive: pentru ca prin behăitul lui continuu să amintească mereu iudeilor de praznicul solemn care urma să fie sărbătorit şi apoi, pentru ca în timpul celor patru zile ei să se poată asigura că mielul era fără cusur, căci în acest timp el era inspectat mereu, ca să aibă certitudinea că nu era rănit sau suferind în vreun fel, aşa încât să nu fie primit de Domnul. Acum, fraţilor, un fapt remarcabil apare înaintea noastră – întocmai după cum acest miel era separat timp de patru zile, alegoriile străvechi spuneau că şi Cristos a fost separat timp de patru ani. Au trecut patru ani după ce El a părăsit casa tatălui Său şi a plecat în pustiu, unde a fost ispitit de diavolul. La patru ani după botez El a fost jertfit pentru noi. Mai este un aspect, mai important decât acesta: cu aproximativ patru zile înainte de răstignire, Isus Cristos a intrat călare, triumfător, pe străzile Ierusalimului. Astfel, în mod public, era pus deoparte ca fiind distinct de restul omenirii. Călare pe măgar, a mers până la templu, pentru ca toţi să vadă că El era Mielul din Iuda, ales de Dumnezeu şi pregătit de la întemeierea lumii. Un fapt şi mai remarcabil este acela că, în timpul celor patru zile, după cum veţi vedea dacă îi veţi citi pe evanghelişti, aceştia consemnează la fel de multe fapte ca în tot restul vieţii Sale. În cursul celor patru zile, El a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat îndată; i-a scos afară din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau; i-a mustrat pe preoţi şi pe bătrâni, spunându-le asemănarea cu cei doi fii, dintre care unul a spus că se va duce şi nu s-a dus, iar celălalt a spus că nu va merge şi s-a dus; atunci a spus pilda vierilor care i-au ucis pe cei trimişi la ei; apoi a spus pilda nunţii fiului de împărat. A vorbit apoi despre omul care s-a dus la ospăţ fără a avea haina de nuntă şi, după aceea, a spus pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau chibzuite şi cinci nechibzuite. Urmează apoi capitolul în care El îi denunţă dur pe farisei: „Vai de voi, farisei orbi! Curăţaţi mai întâi parte dinăuntru a vasului!” Urmează acel capitol lung al profeţiei referitoare la asediul Ierusalimului şi o relatare a nimicirii lumii: „Învăţaţi pilda smochinului. Când mlădiţa frăgezeşte ştiţi că vara este aproape”. Nu vă voi tulbura spunându-vă acum că, tot atunci, El a făcut acea descriere splendidă a zilei judecăţii, când oile vor fi separate de capre. De fapt, cele mai frumoase din lucrurile rostite de Isus sunt consemnate ca fiind spuse în aceste patru zile. La fel cum mielul separat de turmă behăia mai mult ca niciodată în timpul celor patru zile, şi Isus a vorbit mai mult în acele zile. Dacă vreţi să găsiţi cele mai frumoase dintre cuvintele Lui, citiţi relatarea ultimelor patru zile ale lucrării Sale. Veţi găsi acolo capitolul „Să nu vi se tulbure inima”, rugăciunea Lui de mare preot şi altele. De asemenea, cele mai mari lucruri făcute de El au fost înfăptuite în ultimele patru zile în care a fost pus deoparte.
Mai este un lucru cu privire la care vă solicit atenţia în mod special, şi anume, v-am spus că în cele patru zile mielul era supus unui verificări amănunţite; la fel, în ultimele patru zile, Isus Cristos a fost examinat de toate categoriile de oameni. În acele zile a fost întrebat de învăţătorul legii care era cea mai mare poruncă şi El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Atunci a fost întrebat de irodieni despre bir, tot atunci a fost ispitit de farisei, iar saducheii L-au testat cu privire la subiectul învierii. A fost încercat de toate grupurile şi categoriile – irodieni, farisei, saduchei, învăţători ai legii şi oameni de rând. În aceste patru zile El a fost examinat – şi cum S-a prezentat? Ca un miel imaculat! Aprozii au spus: „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Duşmanii Lui nu au putut găsi pe nimeni care să aducă măcar o mărturie mincinoasă împotriva Lui, aşa cum se înţeleseseră, iar Pilat a declarat: „Eu nu găsesc nici o vină în El”. El nu ar fi putut fi Mielul pascal dacă I s-ar fi găsit un singur cusur, însă cuvintele magistratului au fost: „Nu găsesc nici o vină în El” – declarând astfel că Mielul putea fi mâncat ca Paştele Domnului, simbolul şi mijlocul izbăvirii poporului lui Dumnezeu. O, preaiubiţilor! Trebuie numai să studiaţi Scripturile ca să descoperiţi în ele lucruri minunate. Trebuie să căutaţi în profunzime şi veţi fi uimiţi de bogăţia lor. Veţi vedea cât de preţios este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât trăiţi mai mult conform lui şi cu cât îl studiaţi mai mult, cu atât mintea voastră îl va îndrăgi mai mult.

Următorul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este locul unde trebuia jertfit mielul, lucru ce arată clar că Mielul pascal avea să fie Isus Cristos. Primul Paşte a fost prăznuit în Egipt, iar al doilea în pustiu, dar nu citim că ar fi fost celebrate mai mult decât aceste două sărbători până la intrarea israeliţilor în Canaan. Apoi, dacă citim un pasaj din Deuteronom, capitolul 16, vom vedea că Dumnezeu nu le-a mai îngăduit să înjunghie mielul în casele lor, ci a desemnat un loc pentru această sărbătoare. În pustiu, ei îşi aduceau darurile la cort, unde mielul era înjunghiat, însă în Egipt, când fost instituită sărbătoarea, desigur că nu era un loc special unde să îşi ducă mieii pentru a fi sacrificaţi. Apoi, în capitolul 16 din Deuteronom, în versetul 5, citim astfel: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău ca locuinţă, ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze numele în el, acolo să jertfeşti Paştele, seara, la apusul soarelui, pe vremea ieşirii tale din Egipt”. Oamenii trebuia să se închine la Ierusalim, căci mântuirea venea de la iudei; acolo era locul lui Dumnezeu, acolo se ridica fumul de pe altarul Său şi numai acolo putea fi jertfit Mielul pascal. Astfel a fost condus Domnul nostru cel binecuvântat la Ierusalim. Gloata furioasă L-a târât pe străzile oraşului. Mielul nostru a fost jertfit pentru noi în Ierusalim, tocmai în locul pe care îl rânduise Dumnezeu. O, dacă mulţimea care s-a adunat în jurul Lui în Nazaret L-ar fi putut împinge de pe munte, Cristos nu ar fi murit la Ierusalim; dar, aşa cum spusese: „un profet nu poate muri afară din Ierusalim”, deci nici Regele tuturor profeţilor nu putea face altfel – în caz contrar, profeţiile cu privire la El nu s-ar fi împlinit. „Veţi înjunghia mielul în locul arătat de Domnul Dumnezeul vostru”. El a fost jertfit chiar în acel loc. Astfel, avem o dovadă în plus că Isus Cristos era Mielul pascal pentru poporul Său.

Următorul aspect este cel al felului morţii lui. Cred că felul în care trebuia jertfit mielul face referire la crucificarea lui Cristos, căci nici un alt fel de moarte nu ar fi putut corespunde tuturor detaliilor arătate aici. Mai întâi, mielul trebuia înjunghiat şi sângele lui se scurgea într-un lighean de aur. Apoi, de îndată ce mielul era luat, preotul care stătea lângă altarul pe care ardea grăsimea, arunca sângele în foc sau îl vărsa la baza altarului. Vă puteţi închipui cum arăta scena aceasta. Zece mii de miei sacrificaţi şi sângele lor vărsat într-un râu purpuriu. Apoi, mielul trebuia fript, dar nici unul din oasele lui nu trebuia frânt. Nimic altceva în afară de răstignire nu poate îndeplini aceste trei lucruri. Crucificare implică scurgerea sângelui – mâinile şi picioarele erau străpunse. Ea include şi ideea de ardere, căci frigerea semnifica o lungă suferinţă şi, după cum mielul stătea multă vreme în foc, şi Cristos, prin răstignire, a fost expus mult timp arşiţei soarelui şi tuturor celorlalte dureri cauzate de răstignire. Apoi, nici un os nu I-a fost frânt, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în cazul altei pedepse. Să presupunem că El ar fi putut fi ucis în orice alt mod. Uneori, romanii îi condamnau pe răufăcători la moarte prin decapitare, însă gâtul se frânge în acest fel. Mulţi martiri au fost străpunşi de sabie. O astfel de moarte era sângeroasă şi nu implica neapărat ruperea vreunui os, însă suferinţa nu ar fi fost suficient de lungă pentru a corespunde arderii mielului. Aşadar, luaţi orice pedeapsă – de exemplu spânzurarea, pe care romanii o practicau uneori în forma ştrangulării; această pedeapsă nu implică vărsare de sânge şi, în consecinţă, cerinţele nu ar fi fost îndeplinite. Cred că orice evreu inteligent, care parcurge această descriere a Paştelui şi priveşte apoi la răstignire, trebuie să fie izbit de faptul că pedeapsa şi moartea pe cruce suferite de Isus cuprindeau aceste trei elemente. Exista vărsare de sânge, o suferinţă prelungă şi continuă – arderea prin tortură şi, în plus, prin providenţa lui Dumnezeu, nici un os nu I-a fost rupt, ci trupul I-a fost coborât de pe cruce intact. Unii ar putea spune că arderea ar rezolva problema, însă în acest caz nu ar fi vărsare de sânge, iar oasele s-ar frânge în cele din urmă în foc. În plus, trupul nu s-ar fi păstrat întreg. Răstignirea era singura moarte care putea îndeplini toate aceste trei cerinţe. Iar credinţa mea este întărită când văd că Mântuitorul meu nu este numai o împlinire a acelui model, ci singura împlinire. Inima mea se bucură să privească la Cel pe care L-am străpuns, să vadă sângele Lui care, ca şi sângele mielului, a stropit pragul de sus şi stâlpii uşii, să-I văd oasele care nu au fost frânte şi să cred că nici un os din trupul Lui spiritual nu va fi frânt vreodată; să mă bucur văzându-L arzând în foc, căci prin aceasta L-a împăcat pe Dumnezeu, înlăturând arderea pe care ar fi trebuit să o sufăr eu în chinul iadului, pentru veşnicie.

Creştine! Aş vrea să am cuvinte prin care să descriu aceste lucruri mai bine, însă îţi ofer gândurile brute, pe care le poţi lua acasă, ca să trăieşti pe baza lor în cursul săptămânii. Vei afla că acest Miel pascal este un ospăţ continuu, o cină din care te poţi hrăni mereu, până când ajungi la muntele lui Dumnezeu, unde Îl vei vedea aşa cum este şi I te vei închina.

II. ÎN CE FEL NE ESTE DE FOLOS SÂNGELE LUI CRISTOS. Cristos, Paştele nostru, a fost înjunghiat pentru noi. Iudeul nu putea spune aceasta; el putea spune un miel, dar Mielul, „Cristos, Paştele nostru”, nu devenise încă victimă. Sunt şi aici unii dintre ascultătorii mei din această seară care nu pot spune: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”. Dar, slavă lui Dumnezeu – unii dintre noi pot spune acest lucru. „Da, este adevărat. El nu a fost numai jertfit, ci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi.” Moartea lui Cristos ne este de folos în două moduri: mai întâi, prin stropirea noastră cu sângele Lui, pentru răscumpărarea noastră; apoi, prin faptul că mâncăm trupul Lui ca hrană, pentru regenerarea şi sfinţirea noastră. Cel dintâi mod în care un păcătos Îl vede pe Isus este sub forma unui miel junghiat, al cărui sânge stropeşte pragul de sus şi stâlpii uşii. Trebuie să observăm faptul că nu s-a stropit niciodată cu sânge pragul de jos al uşii. Sângele stropea pragul de sus, uşiorii uşii şi stâlpii ei, dar niciodată pragul de jos, căci vai de cel care calcă în picioare sângele Fiului lui Dumnezeu! Până şi preotul lui Dagon nu călca pe pragul zeului lui; cu atât mai puţin creştinii vor călca în picioare sângele Mielului pascal. Însă sângele lui trebuie să fie la dreapta noastră, ca să ne protejeze mereu, şi la stânga noastră, ca să ne fie un sprijin continuu. Noi vrem să fim stropiţi de Isus Cristos. Aşa cum v-am mai spus, nu numai sângele lui Cristos scurs pe Calvar îl mântuieşte pe păcătos, ci sângele lui Cristos care îi stropeşte inima. Să ne întoarcem în Egipt. Este seară. Egiptenii se îndreaptă spre case – fără să se gândească ce va urma. Dar de îndată ce soarele apune, un miel este adus în fiecare casă. Egiptenii care trec pe acolo îşi spun: „Evreii au de gând să ţină un ospăţ deseară” – şi se retrag în casele lor, fără să se mai gândească la aceasta. Tatăl fiecărei case de israeliţi ia mielul şi îl cercetează încă o dată cu nerăbdare şi curiozitate, îl priveşte din cap până în picioare, să vadă dacă are vreun cusur. Nu găseşte nici unul. „Fiul meu”, spune unuia dintre ei, „adu ligheanul”. Fiul ţine ligheanul. Tatăl înjunghie mielul şi sângele curge în lighean. Îi spune soţiei să îl frigă în foc. „Fii cu băgare de seamă, să nu frângi vreun os”. Vedeţi neliniştea ei intensă pe când pune mielul la fript, căutând să nu rupă vreun os? „Acum”, spune tatăl, „adu un mănunchi de isop”. Copilul îl aduce. Tatăl îl înmoaie în sânge. „Veniţi aici, copii, soţie, toţi, şi priviţi ce voi face”. Ia isopul în mână, îl înmoaie în sânge şi stropeşte cu sânge pragul de sus şi uşiorii uşii. Copiii îl întreabă: „Ce înseamnă aceste lucruri?” El răspunde: „În noaptea aceasta, Domnul Dumnezeu va trece şi îi va lovi pe egipteni, iar când va vedea sângele de pe pragul de sus şi de pe stâlpii uşii, Domnul va trece mai departe şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casa noastră şi să ne lovească”. Uşa este stropită; mielul este pregătit, oaspeţii stau în faţa lui; tatăl rosteşte o binecuvântare şi apoi familia se aşază să se ospăteze din miel. Observaţi cum tatăl desprinde cu grijă încheietură de încheietură, ca nu cumva să se frângă vreun os. Se asigură că şi cel mai mic din familie primeşte o parte, căci aşa a poruncit Domnul. Îl vedeţi când le spune: „este o noapte solemnă – grăbiţi-vă – într-un ceas vom ieşi din Egipt”. Îşi priveşte mâinile – sunt bătătorite de muncă – şi bătând din palme, strigă: „Nu voi mai fi rob!” Cel mai mare dintre fiii lui fusese bătut cu biciul şi tatăl îi spune: „Fiule, ai răbdat biciul supraveghetorului în după-masa asta, dar a fost ultima oară când l-ai simţit”. Îi priveşte pe toţi, cu lacrimi în ochi – „Aceasta este noaptea când Domnul Dumnezeu vă va izbăvi”. Îi vedeţi cu capul acoperit, cu brâul încins, cu toiagul în mână? Este miezul nopţii. Deodată, aud un ţipăt! Tatăl spune: „Rămâneţi în casă, copii; vom şti îndată ce este”. Urmează un alt ţipăt, apoi altul, ţipetele continuă mereu; aud vaiete şi plânsete nesfârşite. „Rămâneţi înăuntru”, spune el, „îngerul morţii zboară pe deasupra”. În încăpere se lasă o tăcere solemnă şi aproape pot să audă aripile îngerului fâlfâind în aer pe când trece pe lângă uşa lor însemnată cu sânge. „Staţi liniştiţi”, spune tatăl, „acel sânge vă va scăpa”. Ţipetele se înteţesc. „Mâncaţi repede, copii”, spune el din nou şi, într-o clipă, egiptenii au venit spunând: „Plecaţi de aici! Plecaţi de aici! Nu vrem bijuteriile pe care le-aţi împrumutat de la noi! Voi aţi adus moartea în casele noastre”. „Ah”, spune mama, „Plecaţi, pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! Fiul meu cel mare zace mort!” „Duceţi-vă”, spune tatăl, „Duceţi-vă, şi pacea fie cu voi. A fost o zi nefastă ziua în care poporul vostru a venit în Egipt şi împăratul nostru i-a ucis pe întâii voştri născuţi, căci Dumnezeu ne pedepseşte pentru cruzimea noastră”. Ah, priviţi-i cum părăsesc ţara; ţipetele se mai aud încă, egiptenii sunt ocupaţi cu morţii lor. Pe când iudeii pleacă, fiul lui faraon, îmbălsămat, este dus în una din piramide să fie înmormântat. Îl văd pe fiul unuia dintre supraveghetorii lor dus şi el. Ce noapte fericită a fost pentru ei noaptea eliberării lor! Vedeţi, ascultătorii mei, o paralelă măreaţă? Ei a trebuit să stropească cu sânge şi să mănânce mielul. O, suflete, ai fost vreodată stropit cu sânge? Poţi spune că Isus Cristos este al tău? Nu este suficient să spui; „Dumnezeu a iubit lumea şi L-a dat pe Fiul Său”, ci trebuie să spui: „El m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Va mai veni un ceas, dragi prieteni, când vom sta cu toţii înaintea lui Dumnezeu şi El va spune: „Înger al morţii, i-ai lovit odată pe întâii născuţi ai egiptenilor; îţi cunoşti prada. Scoate-ţi sabia”. Văd marea adunare, eu şi cu tine ne aflăm printre acei oameni. Este un moment solemn. Toţi oamenii sunt în suspans. Nu se aude nici un murmur. Până şi stelele au încetat să strălucească, pentru ca lumina lor să nu tulbure văzduhul prin mişcarea ei. Totul este neclintit. Dumnezeu spune: „I-ai pecetluit pe cei ce sunt ai mei?” „Da”, răspunde Gabriel, „toţi aceştia sunt pecetluiţi cu sânge”. Apoi Dumnezeu spune: „Loveşte cu sabia măcelului! Loveşte pământul! Trimite-i în iad pe cei care nu sunt îmbrăcaţi, nu sunt cumpăraţi şi spălaţi”. O, ce vom simţi, preaiubiţilor, când îl vom vedea o clipă pe acel înger fâlfâind din aripi? El este gata să zboare, dar ne va cuprinde îndoiala: „Oare va veni la mine?” O, nu! Vom sta în picioare şi îl vom privi drept în faţă.
„Voi sta cu îndrăzneală în marea zi!

Căci de ce voi fi învinuit?
Prin sângele Tău am fost scăpat
De blestemul şi ruşinea cumplită a păcatului.”
Dacă sângele este peste noi, vom vedea îngerul venind şi îi vom zâmbi. Vom îndrăzni chiar să venim înaintea feţei lui Dumnezeu şi să Îi spunem:
„Măreţule Dumnezeu, sunt curat! Prin sângele lui Isus sunt curat!”

Dar dacă, ascultătorul meu, duhul tău care nu este curăţat va sta înaintea Făcătorului lui fără a fi împăcat cu El, dacă sufletul tău se va înfăţişa cu toate petele lui negre, nefiind stropit cu sângele purpuriu, cum vei putea vorbi când vei vedea strălucirea săbiei îngerului, ieşind din teacă, gata să aducă moartea şi pregătită să nimicească, şi când te va spinteca în două? Parcă te văd stând în faţa lui. Îngerul doboară o mie într-o parte. Iată-l pe unul din prietenii tăi de pahar. Dincolo este unul din cei cu care ai dansat şi ai blestemat. Apoi un altul care, deşi a frecventat aceeaşi capelă ca şi tine, era un dispreţuitor al religiei. Acum moartea se apropie de tine. Ca atunci când secerătorul seceră aria şi următorul spic tremură ştiind că este rândul lui, văd un frate şi o soră măturaţi spre iad. Nu am sângele asupra mea? Atunci, o, stânci! Cădeţi şi acoperiţi-mă! Nu aveţi nici un pic de mărinimie în mâinile voastre. Munţi! Lăsaţi-mă să găsesc în crăpăturile voastre un adăpost cât de mic. Dar totul este în zadar, căci răzbunarea va despica munţii şi stâncile ca să mă găsească. Nu sunt acoperit de sânge? Nu am nici o speranţă? O, nu! Îngerul mă loveşte. Condamnarea veşnică este partea mea cea cumplită. Adâncimile întunericului Egiptului sunt ale tale şi chinurile groaznice ale iadului, din care nu poate scăpa nimeni! Ah, dragii mei ascultători, de aş putea predica aşa cum aş vrea, de v-aş putea vorbi fără să-mi folosesc buzele, ci numai inima, v-aş îndemna să căutaţi sângele stropirii şi, de dragul sufletului vostru şi a tot ce este sacru şi veşnic, trudiţi-vă ca sufletele voastre să fie stropite cu acest sânge al lui Isus. Această stropire cu sânge îl mântuieşte pe păcătos.

  Stropirea creştinului cu acest sânge nu este singurul lucru pe care el îl doreşte. El vrea să se hrănească cu ceva. Şi – ce gând dulce! – Isus Cristos nu este numai un Mântuitor pentru păcătoşi, ci este şi hrana lor după ce au fost mântuiţi. Noi mâncăm prin credinţă Mielul pascal. Trăim prin aceasta. Ascultătorii mei, puteţi spune dacă aveţi uşa stropită cu sânge după următorul lucru: mâncaţi voi Mielul? Să presupunem o clipă că unul dintre iudeii de atunci ar fi spus în inima lui: „Nu văd rostul acestui praznic. Este bine să stropim cu sânge pragul de sus, ca uşa să fie recunoscută, dar la ce bun ceea ce se petrece înăuntru? Vom pregăti mielul, nu îi vom frânge nici un os, dar nu vom mânca din el”. Să presupunem că s-a dus şi şi-a pus undeva mielul la păstrare. Care ar fi fost consecinţa? Îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, chiar dacă ar fi fost acoperit de sânge. Mai mult, dacă iudeul de atunci ar fi spus: „Uite, vom mânca o bucăţică din miel, dar vom mai mânca şi altceva, nişte pâine dospită; nu vom arunca aluatul din casele noastre, ci vom mânca pâine dospită” – dacă nu ar fi mâncat mielul şi ar fi păstrat o parte din el, atunci îngerul morţii l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi. O, dragă ascultătorule, poate crezi că eşti stropit cu sânge, că eşti neprihănit, dar dacă nu trăieşti din Cristos şi prin Cristos, nu vei fi niciodată mântuit de Mielul pascal. „Ah!” spun unii, „Noi nu ştim nimic despre aşa ceva”. Desigur că nu. Când Isus Cristos a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Meu şi dacă nu beţi sângele Meu, nu aveţi viaţă în voi”, la auzul acestor cuvinte, unii au spus: „Această vorbire este prea de tot. Cine poate s-o sufere?” În acel moment, mulţi L-au părăsit şi nu au mai umblat cu El. Nu Îl puteau înţelege; dar tu, creştine, nici tu nu poţi înţelege? Nu este Isus Cristos hrana ta zilnică? Chiar împreună cu ierburile amare, nu este El o hrană dulce? Unii dintre voi, prieteni care sunteţi adevăraţi creştini, trăiţi prea mult bazându-vă pe sentimentele şi tiparele voastre schimbătoare, pe experienţele şi dovezile voastre. Acest fapt este total greşit. Este ca şi cum un închinător s-ar fi dus la templu şi ar fi început să mănânce una din hainele purtate de preoţi. Când un om trăieşte pe baza neprihănirii lui Cristos, este ca şi cum ar mânca hainele lui Cristos. Când un om trăieşte pe baza tiparelor şi sentimentelor sale, este ca şi cum un copil al lui Dumnezeu ar trăi pe baza unor semne pe care le-a primit în sanctuar şi care nu erau menite ca hrană, ci ca mângâiere temporară. Creştinul nu trăieşte prin neprihănirea lui Cristos, ci prin Cristos, el nu trăieşte prin iertarea lui Cristos, ci prin Cristos şi el trăieşte zilnic prin Cristos, prin apropierea de El. O, îmi place să predic despre Cristos! Nu doctrina îndreptăţirii îmi face inima bună, ci Cristos, cel care mă îndreptăţeşte, nu iertarea face inima creştinului să se înveselească, ci Cristos, cel care a iertat; nu iubesc alegerea nici pe jumătate cât faptul că am fost ales în Cristos înainte de începuturile lumii; nu iubesc atât de mult perseverarea finală cât iubesc gândul că viaţa mea este ascunsă în Cristos şi că, pentru că El dă oilor Sale viaţa veşnică, ele nu vor pieri niciodată şi nici un om nu le va smulge din mâna Lui. Ia seama, creştine, să mănânci Mielul pascal şi nimic altceva. Îţi spun că, dac vei face aşa, Mielul va fi ca pâinea pentru tine – cea mai bună hrană pentru sufletul tău. Dacă trăieşti bazându-te pe altceva decât Mântuitorul, eşti ca unul care caută să trăiască cu nişte ierburi care cresc în pustiu, în loc să mănânci mana care coboară din cer. Isus este mana. În Isus şi prin El trăim noi. Acum, dragi prieteni, venind la această masă, vom celebra cina pascală. Încă o dată, prin credinţă, vom mânca Mielul, ne vom apropia cu o încredere sfântă de Mântuitorul cel răstignit şi ne vom hrăni cu sângele Lui, cu neprihănirea şi cu răscumpărarea.

Acum, în încheiere, daţi-mi voie să vă întreb: nădăjduiţi voi că veţi fi mântuiţi, prietenii mei? Unii spun: „Ei bine, nu prea ştiu; sper să fiu mântuit, dar nu ştiu cum”. Chiar dacă vă închipuiţi că nu este adevărat, să ştiţi că sunt oameni care speră să fie mântuiţi prin fapte. Călătorind prin ţară, întâlnesc tot felul de oameni şi cel mai adesea oameni care se cred neprihăniţi prin propriile eforturi. Deseori întâlnesc oameni care se cred evlavioşi pentru că merg la biserică o dată în fiecare duminică şi îşi închipuie că sunt neprihăniţi pentru că fac parte din Biserica Anglicană. Un cleric mi-a spus aşa zilele trecute: „Sunt un cleric rigid”. „Mă bucur”, i-am răspuns, „aceasta înseamnă că sunteţi calvinist dacă respectaţi ‚Articolele’”. El a replicat: „Nu am de-a face cu ‚Articolele’; eu mă ghidez mai mult după ‚Regulament’”. Şi m-am gândit că era mai mult un formalist decât un creştin. Sunt mulţi oameni de acest fel în lume. Alţii spun: „Cred că voi fi mântuit. Nu datorez nimănui nimic, nu am ajuns niciodată falit, plătesc tuturor douăzeci de şilingi pentru o liră, nu mă îmbăt niciodată, iar dacă am greşit cuiva vreodată, caut să mă revanşez şi dau o liră pe an cutărei şi cutărei societăţi; sunt la fel de religios ca cei mai mulţi şi cred că voi fi mântuit”. Aceasta nu ajunge. Este ca şi cum iudeii din vechime ar fi spus: „Nu vrem sângele pe pragul de sus – este din lemn de mahon, nici pe uşiorii uşii – sunt tot din mahon”. Ah, despre orice material ar fi fost vorba, îngerul ar fi lovit casa care nu avea uşa stropită cu sânge. Poţi fi cât de neprihănit vrei: dacă nu eşti stropit cu sânge, toată calitatea uşiorilor şi a pragului tău de sus nu for folosi la nimic. „Da”, va spune altul, „chiar acest lucru nu mi se pare corect. Eu cred că este datoria mea să fiu cât de bun pot şi apoi îmi amintesc de faptul că mila lui Isus Cristos va suplini restul. Eu caut să fiu cât de bun îmi îngăduie circumstanţele să fiu şi cred că, orice deficienţe aş avea, Cristos le va acoperi”. Aceasta este ca şi cum un iudeu ar fi spus: „Copile, adu-mi sângele” şi apoi, când acesta era adus, ar fi zis „adu-mi un ulcior cu apă”, apoi l-ar fi luat şi ar fi amestecat apa cu sângele şi ar fi stropit uşiorii cu acel amestec. Ei bine, îngerul l-ar fi lovit ca şi pe ceilalţi, căci sângele, sângele, sângele, sângele mântuieşte! Nu sângele amestecat cu apa jalnicelor noastre fapte, ci numai sângele, sângele, sângele, sângele şi nimic altceva! Singura cale a mântuirii este prin sânge. Căci fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat. Ascultătorii mei, lăsaţi-vă stropiţi de sângele preţios; încredeţi-vă în sângele cel scump; puneţi-vă nădejdea în mântuirea pecetluită cu ispăşirea sângelui preţios şi veţi fi mântuiţi. Dar, dacă nu aveţi sângele sau dacă aveţi sânge amestecat cu altceva, sunteţi condamnaţi din timpul vieţii – căci îngerul vă va ucide, oricât de buni sau de neprihăniţi aţi fi. Mergeţi acasă şi gândiţi-vă la aceasta: „Cristos – Paştele nostru, a fost jertfit pentru noi”.

Importanţa întrupării  de: Bob Deffinbaugh , Th.M.

Ideea unui “dumnezeu” care se implică în problemele oamenilor venind în lume nu este o noutate. În cultura greacă a timpurilor Noului Testament existau numeroase instanţe în care se spunea de “dumnezei” ce se manifestau întrupându-se.¹ Chiar în timpurile noastre avem exemple de “super-fiinţe” care au intervenit în istoria umană. În filmul “E.T.” fiinţa era departe de a fi umană. Personaje ca “Bionic Man” şi “Bionic Woman” sunt mai mult umane decât divine. “Superman” şi “Wonder Woman” sunt mai mult “din alta lume” şi se apropie mai mult de eroii greci.

Toate ofertele de “super-fiinţele” din zilele noastre ne dau  puţin ajutor când este vorba de doctrina încarnării. În primul rând, acestea sunt personaje fictive–nimeni nu crede într-adevăr în ele. Acest lucru ne dă predispoziţie să ne îndoim de descrierea făcută Domnului nostru în Noul Testament. În plus, aceşti „super-eroi”  ai timpurilor noastre sunt mult diferiţi de persoana lui Christos, care este Dumnezeu întrupat. Nu există nimic în realitatea sau în ficţiunea istoriei omului care să se asemene cu misterul întrupării  Domnului nostru Isus Christos. Omeneşte vorbind, nimeni nu anticipase intervenţia lui Dumnezeu în istoria umanităţii prin naşterea unui copil, naştere petrecută într-un staul. Nici chiar Iudaismul nu se aştepta ca Mesia să vină în felul acesta.² Mai departe, am devenit atât de obişnuiţi cu povestirile biblice ale naşterii Domnului nostru şi cu formulările de credinţă ale doctrinelor încât deseori am încetat să apreciem taina încarnării.

Dacă ar fi să apreciem  cum se cuvine taina întrupării, trebuie ca prima dată să recunoaştem importanţa venirii Domnului nostru ca Dumnezeu întrupat. Din acest motiv m-am decis să dedic primul mesaj pe tema întrupării subiectului legat de importanţa întrupării. Haideţi să vedem motivul de ce doctrina întrupării este vitală pentru fiecare dintre noi.

(1) Doctrina întrupării ar trebui sa fie punctul central al sărbătoririi creştine a Crăciunului.

Ne apropiem rapid de Crăciun. Destul de straniu, acesta este un timp al depresiilor, nu doar pentru bărbaţi şi femei în general, dar şi pentru creştini în particular. Apăsarea este vizibilă, cred eu, pentru fiecare dintre noi. O parte din aceasta este probabil cauzată de cheltuielile şi eforturile făcute pentru a sărbători Crăciunul cît mai plăcut, rezultatele obţinute fiind minimale. O mare parte a apăsării noastre este înrudită cu faptul că mult din atenţia noastră este distrasă de la mesajul întrupării lui Christos. Marea bucurie a Crăciunului este inseparabil legată de întruparea Lui.

Probabil că nu este necesar să vă reamintesc că Decembrie 25 e puţin probabil să fie data la care Domnul nostru a fost născut. Nimeni nu ştie exact data naşterii Domnului nostru.³ Ceea ce ştim este că până la sfârşitul secolului  patru, naşterea lui Hristos s-a sărbătorit la 6 Ianuarie, şi apoi mai târziu, sărbătoarea s-a divizat între 6 Ianuarie şi 25 Decembrie. În Roma timpurie Sărbătoarea din Saturnalia a fost sărbătorită timp de şapte zile, din 17 Decembrie până în 24. Această săptămână festivă era “caracterizată de un spirit de veselie, cadouri date copiilor şi alte forme de distracţie.”⁴

În decursul veacurilor diferite elemente păgâne de sărbătoare au fost incluse în datina Crăciunului. Din cauza acestor alte elemente decât cele creştine punctul central al sărbătorii Crăciunului, întruparea a fost lăsată în obscuritate. Dacă într-adevăr ar fi să intrăm în spiritul şi sărbătoarea Crăciunului în închinare creştină, atunci trebuie să ne concentrăm atenţia asupra evenimentului întrupării, care este inima mesajului Crăciunului.

(2) Astăzi doctrina întrupării nu numai că este neglijată de creştini, ci este şi atacată de cei care îşi spun “creştini”.

În timp ce cultura noastră este foarte deschisă pentru “super-fiinţe” care sunt închipuiri, ostilitatea şi opoziţia faţă de doctrina întrupării Domnului nostru Isus Christos a crescut.  În istorie au existat unii care au crezut că pot trata dificultăţile întrupării sacrificând fie divinitatea lui Christos (de exemplu, Ebioniţii) fie umanitatea lui (de exemplu Docetiştii). Destul de recent a avut loc un atac îndrăzneţ al doctrinei întrupării realizat de un grup de teologi, a căror teze au fost publicate sub titlul, The Myth of God Incarnate (S.C.M., 1977).⁵ În nici un termen nesigur întruparea este respinsă ca mit, împreună cu alte doctrine fundamentale  ale credinţei:

Michael Goulder în mod uimitor atribuie credinţa în divinitatea lui Christos presupusei influenţe a lui Simon Magus asupra Bisericii, de asemenea impactului psihologic al experienţei lui Petru legată de (mitul!) înviere, şi ulterior “puterii isteriei într-o mică comunitate.”⁶

Dar ceea ce păreau ei a face, cel puţin în simpozionul recent, era să evacueze elementul divin a lui Isus cu atâta siguranţă după cum au făcut şi cu Scriptura. Ei neagă nu doar definiţiile Nicene şi Calcedoniene ale lui Christos, dar şi adevărul de bază pe care aceste definiţii l-au căutat, în moştenirea culturală a timpurilor lor să exprime, că Isus împărţea natura lui Dumnezeu cât şi natura noastră. Ei nu reinterpretează Hristologia tradiţională, ci o abandonează.⁷

“Creştinismul se adaptează întotdeauna la ceva în care se poate crede” este o presupunere a eseiştilor din acest simpozion; atât de mare încât e citată în primul paragraf al cărţii. Şi miracolele nu pot fi crezute. Miracolul lui Isus trebuie să fie respins, pentru că miracole nu se întâmplă: aşa a mers mesajul Who Was Jesus? (Cine a fost Isus?), regizat de unul dintre cei ce au contribuit la The Myth of God Incarnate.⁸

Un studiu al întrupării Domnului nostru este de aceea nu doar necesar pentru a observa cum se cuvine Crăciunul, ci şi să păstreze puritatea conţinutului doctrinei, care chiar în acest moment este sub asediu.

Doctrina întrupării îi oferă creştinului o piatră de încercare doctrinară pentru a determina o despărţire de ortodoxie: ⁹

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. (I John 4:1-3).

(3) Doctrina întrupării este în mod frecvent punctul de plecare pentru acei care resping credinţa creştină.

Am stabilit deja că doctrina întrupării este centrală pentru sărbătoarea creştină a crăciunului şi că este un adevăr atacat în prezent. Dar doctrina întrupării este de asemenea vitală credinţei creştine pentru că alte doctrine biblice rămân sau cad împreună cu ea. Unde oamenii se bazează pe doctrina întrupării deseori se stabileşte linia care desparte ortodoxia de erezie, între adevărata creştinătate şi culte:

Acesta este adevăratul motiv de poticnire în creştinism. Aici Evreii, Musulmanii, Unitarienii, Martorii lui Iehova şi mulţi alţii care simt dificultăţile menţionate mai sus (despre naşterea fecioarei, minunile, răscumpărarea, şi învierea), au ajuns să fie nemulţumiţi.¹⁰

Unicitatea credinţei creştine este direct legată cu învăţăturile biblice despre întruparea lui Christos:

Doctrina creştină a întrupării  este una dintre cele două doctrine centrale care marchează trăsăturile unice ale credinţei creştine în Dumnezeu. Creştinătatea împarte împreună cu alte câteva religii credinţa într-un Dumnezeu infinit şi transcendent, sursa existenţei lumii şi a tuturor valorilor sale. Recunoaşte că în toate părţile lumii, tradiţiile credinţei creştine şi ale experienţei religioase au făcut posibil pentru toţi oamenii să se bucure de binecuvântările vieţii spirituale, cunoştinţei şi dragostei lui Dumnezeu. Dar doctrina creştină a întrupării exprimă credinţa creştinilor că acest Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe de-a-ntregul, specific şi personal, luând natura umană în el, venind printre noi ca om deosebit, neîncetând în nici un chip să fie eternul şi infinitul Dumnezeu.¹¹

Scopul întrupării

Poate cea mai bună cale de a sublinia importanţa doctrinei întrupării este să luăm în considerare preţul pentru a o lăsa de o parte. Biblia ne arată un număr de motive ale întrupării Domnului. Când noi terminăm-omorâm întruparea, aceste scopuri nu vor fi realizate. Socotiţi cu mine consecinţele uciderii adevărului întrupării lui Dumnezeu.

 (1) Să descopere pe Dumnezeu oamenilor

În trecut, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor prin lucrările Sale (după cum scrie în scriptură), lumea Lui (Psalmi 19:1-6), şi cuvântul Lui (Psalmul 19:7-14). În venirea lui Christos, Dumnezeu s-a arătat în persoana lui Isus Christos:

După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:1-3a).

Căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. (Ioan 1:17-18).

Domnul nostru de aceea poate spune fără ezitare  “Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Şi Domnul Isus nu doar că Îl descoperă pe Tatăl oamenilor, de asemenea îi arată pe oameni ce sunt ei în ochii Domnului:

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. . . . Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. (Ioan 1:4-5, 9-10).

Înainte, Dumnezeu şi-a arătat standardele dreptăţii lui în învăţătură şi în lege, dar în Christos standardele au fost arătate în persoană. “Măsura unui om” este măsura acestui Om (cf. Efeseni 4:13).

În mod clar Domnul susţinea a fi chiar Acel pe care apostolii îl reprezentau ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1:1; 6:38; II Cor. 8:9; Filipeni 2:6,7; Gal. 4:4-5).Să refuzi să crezi în Domnul Isus Hristos ca Dumnezeu întrupat înseamnă să respingi toate descoperirile divine ale lui Dumnezeu fie din Vechiul fie din Noul Testament (cf. Ioan 5:39-40; 6:45, 68; 8:26, 31-32, 42-47; Matei 22:29).

Atunci nu este de mirare că acei care resping învăţăturile biblice ale întrupării resping de asemenea autoritatea Scripturilor care învaţă această doctrină într-un mod aşa de accentuat. Cuvintele lui James Barr sunt avanpostul logic al respingerii sale a doctrinei întrupării:

Explicaţia mea despre formarea tradiţiei biblice este o explicaţie a muncii umane. Este declaraţia omului despre credinţelor sale, evenimentelor pe care le-a experimentat, istorisirilor care i s-au spus, şi aşa mai departe. De mult s-a obişnuit să se alinieze Biblia cu concepte ca şi Cuvântul Domnului, sau revelaţii, şi de efect a fost să se alinieze Biblia cu o mişcare de la Dumnezeu la om.

Omul este cel care a dezvoltat tradiţia biblică şi omul este acel care a decis când s-ar putea fi făcută convenabilă şi canonizată. Dacă cineva vrea să folosească tipul de limbă al Cuvântului lui Dumnezeu, termenul potrivit pentru Biblie ar fi Cuvântul lui Israel, Cuvântul unor Creştini de frunte.¹²

(2) Să răscumpere omul căzut

Nimic nu ar putea fi mai clar documentat în Scripturi decât faptul că principalul scop al întrupării a fost să salveze oamenii din păcatele lor:

“Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10; cf. Matei 9:13; Marcu 10:45).

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea (Gal. 4:4-5).

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu (1 Tim. 1:15; cf. 1 Ioan. 4:10).

În mod corect, Dr. B. B. Warfield concluzionează:

Elimină păcatul ca proximă ocazie şi răscumpărarea ca principal sfârşit al Întrupării, şi nici una din celelalte relaţii în care stă, nici unul din efectele care curg din aceasta nu va fi împlinit, cel puţin în măsura drepturilor lor. ¹³

Inseparabila relaţie dintre întruparea lui Christos şi ispăşire poate fi văzută la masa de împărtăşanie. În biserica noastră observăm săptămânal ordinul Domnului de împărtăşanie. Aici, ni se aminteşte că salvarea noastră a fost obţinută prin vărsarea sângelui lui Christos pe crucea de la Calvar. Care sunt cele două elemente folosite pentru reprezentarea muncii lui Christos din partea omului? Ele sunt pâinea şi vinul. Amândouă aceste elemente sunt dovezi ale necesităţii întrupării. Pâinea este simbolul trupului–trupului uman al Domnului care a fost dat pentru salvarea omului. Pâinea nedospită ne aminteşte că trupul Său a fost fără păcat, care a fost de asemenea un rezultat al întrupării Domnului nostru. Paharul simbolizează sângele Domnului nostru care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre. Sângele nu ar fi putut fi vărsat separat de un corp uman. În acest fel, ispăşirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi a depins de întrupare. Mai clar, “şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9:22), fără un trup uman, nu ar fi putut fi vărsare de sânge (cf. Evrei 10:5-10).

Nu ar trebui să ne mire că Satan ar alege să depună cele mai mari eforturi pentru slăbirea fundaţiei doctrinei întrupării, pentru că ea este temelia mântuirii omului. Dr. Hick, unul dintre autorii The Myth of God Incarnate, (Mitul Întrupării lui Dumnezeu) se grăbeşte să tragă concluzia că odată ce întruparea este pusă de o parte, Creştinismul nu mai are pretenţii speciale sau exclusive la mântuire.

Problema care a ieşit la suprafaţă la întâlnirea Creştinătăţii cu celelalte religii ale lumii este aceasta: Dacă Isus a fost literalmente Dumnezeu întrupat şi dacă doar prin moartea Lui este posibil ca oamenii să fie salvaţi şi prin răspunsul lor personal adresat Lui pot ei să-şi însuşească acea salvare, atunci singura cale spre viaţa veşnică este credinţa Creştină. De aici reiese că marea majoritate a rasei umane până acum nu a fost salvată. Dar este credibil că Dumnezeul iubitor şi Tatăl  tuturor oamenilor a hotărât că doar cei născuţi în cadrul unui şir particular din istoria umanităţii vor fi salvaţi? (p. 180).¹⁴

Întreaga problemă a salvării eterne a omului atârnă asupra argumentului care se găseşte în Romani capitolul 5. Întrebarea fundamentală a acestui capitol nu are nimic de-a face cu faptul cum dreptatea unui singur om, Isus Christos, poate să-i salveze pe mulţi. Răspunsul este că a fost prin păcatul unui singur om, Adam (5:12, 14-15) ceea ce a făcut ca întreaga rasă umană să fie păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi astfel să fie vrednică doar de mânia Lui eternă. Soluţia pe care a dat-o Dumnezeu este Christos, ‘al doilea Adam’ (5:14, I Cor. 15:45), a cărui dreptate îi va salva pe toţi care sunt ”în El” prin credinţă:

Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!…Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa (Romani 5:17-18).

Satan caută să submineze salvarea omului atacând adevărul din Romani capitolul 5 din amândouă părţile. Pe o parte caută sa-l înşele pe om ca să creadă că nu a existat un Adam (evoluţia poate fi folosită foarte eficient aici), încât nu este nici o faptă păcătoasă care să condamne întreaga rasă. Rezultă că omul nu mai este un păcătos prin natura lui. Dacă omul nu mai este păcătos, sub mânia divină, atunci cu siguranţă nu mai are nevoie de salvare.

În al doilea rând, Satan caută să ne înşele cu “ultimul Adam,” Isus Christos. Corupând doctrina biblică a întrupării Satan ne poate aduce la concluzia “logică” că din moment ce Isus Christos nu a fost Dumnezeu manifestat în carne-trup, El nu a fost unicul şi singura metodă de procurare a salvării omului. Calea unui om de a ajunge în cer este la fel de bună ca şi a altuia.

Odată ce doctrina întrupării este lăsată la o parte, toată problema răscumpărării prin persoana şi munca lui Christos este scufundată. Şi aşa găsim o mulţime de controverse ce înconjoară această vitală doctrină.

(3) Scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om, cât şi scopul Său final, este ca omul să domnească peste creaţie.

Când omul a fost creat şi aşezat în Grădina Eden, el a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). În timp ce au loc o mulţime de discuţii despre tot ceea ce vrea să exprime fraza “după chipul Nostru” un aspect al acesteia este că omul, la fel ca Dumnezeu, va conduce:

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” (Gen. 1:26, accentuarea mea).

Când Adam a căzut, toată omenirea, într-adevăr toată creaţia (cf. Rom. 8:20-22), a căzut, rezultând haos. Stăpânirea omului este în cel mai fericit caz distorsionată. Dumnezeu a promis, lui Israel cât şi bisericii, că oamenii Lui vor fi “o împărăţie de preoţi” care vor domni cu El (Exod. 19:6; 1 Petru 2:5, 9; Apocalipsa 1:6; 5:10). Această domnie se va stabili când Mesia vine pe pământ pentru a-l supune şi a domni asupra lui. Mesia a fost urmaşul lui Avram (Gen. 12:1-3), din tribul lui Iuda (Gen. 49:8-12), şi din sămânţa lui David (2 Sam. 7:12-16).

În evanghelii găsim genealogia Domnului nostru şi anume stabilindu-L ca unul din descendenţii lui Avram, Iuda, şi David, ca fiu legal (dar nu biologic) a lui Iosif (cf. Mat. 1:1-16; Luca 3:23-38). În prezentarea naşterii Domnului nostru este o accentuare decisivă asupra promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut israeliţilor din vechime şi în special acelora care au avut legătură cu domnia dreaptă a lui Mesia:

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus.

El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33; cf. Mat. 2:2, 6; Luca 1:49-54; 68-75).

Pe cât se pare de straniu, nu a fost de ajuns că a doua persoana a divinităţii a fost într-adevăr Dumnezeu–el a trebuit de asemenea să fie şi om pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi promisiunile Lui către om. Motivul este acela că scopurile lui Dumnezeu şi promisiunile lui Dumnezeu au fost făcute omului, ca om. A fost omul cel făcut după chipul lui Dumnezeu şi cel care a fost destinat să domnească peste creaţia Sa. Cel care trebuia să îndeplinească scopurile şi promisiunile lui Dumnezeu era un om. Omul decăzut nu ar fi putut şi nici nu ar fi împlinit scopurile lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Astfel că, un om nou, un “al doilea Adam” trebuie să intervină în istoria umanităţii. Acest om trebuie să fie de asemenea fără nici un păcat. Pentru a împlini scripturile El trebuie să fie divin (vom studia aceasta mai amănunţit în lecţia viitoare). Pentru ca promisiunile şi scopurile lui Dumnezeu să fie împlinite trebuie să aibă loc întruparea. Când întruparea a avut loc, acei care i-au fost martori au fost asiguraţi că domnia lui Dumnezeu (şi domnia celor credincioşi) va fi acum stabilită pe pământ.

Importanţa umanităţii lui Christos (astfel, întruparea) este subliniată de scriitorul către Evrei în al doilea capitol al epistolei sale. El scrie de superioritatea lui Christos faţă de îngeri. În versetele 6-8, el se întoarce la Psalmul 8, aplicând versetul care vorbeşte despre demnitatea şi gloria omului, în aceea că “I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (v. 6a). Nu numai că scriitorul foloseşte psalmul să vorbească de Christos, dar să vorbească despre el ca cel ce va domni ca om. În versetele 24 şi 25 autorul continuă să arate că a fost necesar pentru Domnul Isus Christos să ia trup uman-carne pentru a putea să preoţească frăţietăţii sale. Mesia care a venit pentru domnie, a făcut asta ca om.

În capitolul 10 a epistolei către Evrei este clar arătat că Domnul Isus, din necesitate, a trebuit să adauge umanitate divinităţii sale:

De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;” (Evrei 10:5).

Vezi tu importanţa întrupării pentru speranţele israeliţilor cât şi pentru speranţele bisericii? Revenirea Domnului şi stabilirea regatului Său va avea loc pentru oameni doar când Dumnezeu face aceasta ca om. Când Domnul nostru şi-a adăugat umanitate la divinitate, a făcut asta pentru eternitate. Dumnezeul-om va reveni şi va domni, şi noi vom domni cu El. A distruge întruparea înseamnă că atât scopurile cât şi promisiunile lui Dumnezeu nu au nici o valoare.

 (4) Prezenta preoţie a lui Christos este de asemenea cea care are mare însemnătate din cauza întrupării Sale.

Salvarea noastră, realizată în trecut prin moartea lui Christos pe cruce şi realizată pe deplin în a doua sa venire şi domnie este posibilă datorită umanităţii Sale. Între trecut şi viitor este încă o altă preoţie pe care Domnul nostru o poartă ca om:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită (I Tim. 2:5-6, scos în evidenţă de mine).

În prezent, Fiul aşteaptă cuvântul Tatălui pentru ca să se reîntoarce pe pământ şi să-şi supună duşmanii (cf. 1 Cor. 15:20-28; Apocalipsa 5). La ora actuală, Domnul Isus Christos este avocatul nostru în faţa Tatălui (I Ioan 2:1). Rolul său prezent de mare preot are o importanţă specială pentru noi pentru că el a venit pe pământ ca om, făcându-se un avocat milos şi înţelegător, sursă de putere şi încurajare:

Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sînt ispitiţi.(Evrei 2:17-18).

De atunci avem un mare preot care a trecut prin cer, Isus Fiul lui Dumnezeu, îngăduie să ne ţinem fermi de mărturisirea noastră. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu-să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4:14-16).

Consecinţele negării şi respingerii întrupării Domnului nostru sunt substanţiale, după cum am văzut. Aceasta este datorită, în parte, faptului că întruparea Domnului nostru este eternă. Ceea ce El a devenit în staul acum câteva secole, este ceea ce El  va fi pentru vecie – Dumnezeul-Om. Să negi întruparea este să negi naşterea fecioarei, miracolele Domnului nostru, căinţa Sa înlocuitoare, şi învierea Sa trupească. În consecinţă, să negi întruparea înseamnă să negi tot. Să accepţi întruparea înseamnă să crezi în tot:

Este din cauza necredinţei, sau cel puţin credinţă inadecvată, privind întruparea că apar de obicei dificultăţi la alte puncte în istorisirile evangheliei. Dar odată ce întruparea este îmbrăţişată ca realitate, aceste alte dificultăţi se dizolvă . . . . Odată ce aprobăm că Isus a fost divin, devine iraţional să găsim dificultăţi în oricare din acestea; totul este dintr-o bucată şi formează un tot. Întruparea este în ea însăşi un mister de nepătruns, dar are sens din toate cele ce le conţine Noul Testament .¹⁵

Dacă, într-adevăr, Biblia este corectă în a ne învăţa că destinul nostru este legat inseparabil de persoana lui Isus Christos (pe care Romani 5 şi multe alte texte ne-o demonstrează clar), atunci să respingem întruparea este să subminăm chiar centrul credinţei noastre.

Importanţa principiului întrupării

Întruparea nu este doar o dezbatere asupra a ceva care a avut loc acum 2 000 de ani în istorie. Problemele la îndemână în întruparea Domnului nostru sunt probleme de principiu care au ramificaţii foarte practice. Problema mare a întrupării este relaţia între divinitate şi umanitate, între activităţile suverane ale lui Dumnezeu şi responsabilitatea umană a omului.

Lăsaţi-mă să încerc să ilustrez ceea ce vreau sa spun referindu-mă la problema inspiraţiei şi autorităţii Scripturilor. Adevărata întrebare care stă în spatele problemei inspiraţiei şi infailibilităţii Scripturilor este dacă orice altceva ce depinde de participarea umană poate fi spus ca fiind divin şi fără eroare. A nega întruparea înseamnă a nega divinitatea sau umanitatea (sau amândouă) Domnului nostru. O asemenea negare este să concluzionezi că este imposibil pentru Domnul nostru să fie atât divinitate deplină cât şi umanitate fără păcat, în acelaşi timp. Să concluzionezi asta despre Cuvântul viu se cere a face acelaşi lucru şi cu cuvântul scris.

Principiul de bază  este aici relaţia dintre divin şi uman. Una dintre cele mai presante probleme pentru Creştini este cum poate Dumnezeu (divinul) să locuiască şi să se manifeste în umanitate (în noi). Să negi că divinul şi umanul se pot uni în orice fel practic sau personal este să negi esenţa salvării şi sanctificării, pentru că atunci când eşti născut din nou devii una cu Dumnezeu şi El cu noi. Să trăieşti viaţa spirituală înseamnă să te uneşti cu El în tot ceea ce faci. Creştinul trebuie să se străduiască din cauza divinei împuterniciri pe care Dumnezeu ne-a dat-o, contopirea dintre divinitate şi umanitate, putere divină manifestată în slăbiciune umană (cf. Rom. 12:1-2; 2 Petru 1:3-11).

Importanţa implicării întrupării

Doctrina întrupării implică câteva adevăruri pe care Biblia le verifică în altă parte. Haideţi sa concluzionăm luând în considerare ce implică importanţa întrupării Domnului nostru pentru noi, importanţă pe care nu îndrăznim s-o ignorăm.

(1) Doctrina întrupării ne informează despre depravarea omului şi de condiţia  lui disperată despărţit de intervenţia divină.

Să sperăm că a devenit clar că întruparea a implicat o mare bunăvoinţă din partea celei de-a doua persoane a Divinităţii. În timp ce a fost multă umilinţă în moartea Lui, de asemenea a fost multă umilinţă şi în întrupare (cf. II Cor. 8:9). Faptul că Dumnezeu era dispus să se umilească identificându-se cu omul în întruparea Domnului nostru este dovada decăderii groaznice a omenirii. Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi luat niciodată în calcul întruparea dacă ar fi fost posibilă altă metodă prin care omul să se poată salva singur. Întruparea implică ceea ce primele trei capitole din Epistola către Romani afirmă cu curaj—că omul a fost total, ireversibil, pierdut, dacă ar fi lăsat în seama sa. Omul nu a putut şi nici nu ar fi ales să se salveze singur.

Ideea e simplă şi se poate expune în felul următor: dacă tratamentul cere măsuri drastice, durerea e severă. Nimeni nu ar fi conceput să dea voie la doctor să taie un membru pentru a vindeca infecţia care putea fi tratată cu antibiotice. Dar dacă durerea ar fi fost provocată de un cancer care ar fi omorât pacientul, atunci membrul în cauză ar fi sacrificat bucuros pentru a fi salvată viaţa. Nici un tratament nu este mai drastic decât cel al întrupării şi al crucii. Problema păcatului omenirii este într-adevăr fatală.

(2) Doctrina întrupării ne informează de dorinţa lui Dumnezeu şi posibilitatea Lui de a salva omul decăzut.

Dacă am vrea să înţelegem dragostea lui Dumnezeu pentru omul decăzut, haideţi să ne gândim la minunea întrupării. În timp ce de obicei ne întoarcem atenţia la cruce pentru a înţelege dragostea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că, după cum a spus cineva, “lemnul leagănului şi cel al crucii sunt la fel.” Leagănul a fost doar primul pas spre cruce. Şi prin acel leagăn ar trebui să căutăm să înţelegem dispoziţia şi abilitatea lui Dumnezeu să-i salveze pe oameni din păcatele lor.

(3) Doctrina întrupării ne previne de absurditatea respingerii salvării în Christos şi înlocuind eforturile noastre proprii.

Am sugerat (şi recunosc că acest argument logic ar putea avea anumite puncte slabe) că dacă omul nu ar fi fost pierdut fără speranţă, Dumnezeu puţin probabil că ar fi trimis pe Fiul Său de la leagăn sau cruce. Dacă salvarea omului are nevoie de aşa măsuri drastice ca leagănul şi crucea, cu siguranţă Dumnezeu este pe bună dreptate supărat pe eforturile omului să se salveze singur astfel respingând persoana şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a ales să salveze păcătoşii trimiţând pe singurul Său Fiu, cu siguranţă Dumnezeu are tot dreptul să ceară ca oamenii să găsească salvarea doar în Fiul Său. Cât de absurd este să cauţi să stai înaintea lui Dumnezeu prin oricare altă justificare care îl respinge pe Isus Christos, Dumnezeu întrupat.

Ne vom întoarce puţin la studiul nostru asupra Cărţii Apocalipsei. Când studiem capitolul 6 şi următoarele, trebuie să fim de acord cu scriitorul către Evrei care a afirmat ( într-un alt context),

Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. . . .  Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu! (Evrei 10:26-27, 31).

Ce minunată şi liniştitoare vedere a lui Dumnezeu avem în leagăn cât şi în cruce. Dar acei care refuză pe Hristosul evangheliilor, trebuie să înfrunte pe Hristosul Cărţii Apocalipsei, care îi-şi va îngenunchea duşmanii.

NOTE DE SUBSOL:

1 Cf. The Truth of God Incarnate (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1977), Michael Green, ed., pp. 36-39.

2 Ibid, pp. 39-41.

3 Clement of Alexandria, către sfârşitul secolului 2 A.D., citează diferite puncte de vedere printre primii membrii ai bisericii privind data naşterii lui Christos (Stromata, Bk. 1, Ch. 21).

“Augustin arată răspândirea tradiţiei în secolul 5 printre bisericile de vest privind naşterea lui Christos şi datina Crăciunului. ‘Pentru că se crede că El ar fi fost conceput pe 25 Martie, ziua în care de asemenea a şi suferit;. . . Dar conform tradiţiei El s-a născut pe 25 Decembrie.” (De Trinitate, Bk. IV, Ch. 5).” G. Lambert, “Christmas,” The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1975, 1976), I, p. 804.

4 Ibid.

5 Argumentele majore ale acestei cărţi sunt rezumate: (1) Ideea ‘întrupării’, că Dumnezeu a devenit om în Isus din Nazaret, este o construcţie bazată pe Noul Testament şi nu găsită în el. (2) Trebuie să recunoaştem că ideea întrupării este un mit. (3) Isus a fost un om real, născut în mod normal, un copil al Mariei şi al lui Iosif. El nu a existat înainte de conceperea şi naşterea Lui. (4) Semnificaţia lui Isus stă în ‘raspunsul credinţei’  lui către Dumnezeu. (5) Calitatea de Fiu a lui Christos se poate vedea prin analogie ca o dezvoltare de la  ideea omului lui Dumnezeu la cea a Fiului de Dumnezeu. Concepţia sănătoasă, târzie a singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost o dezvoltare greşită. (6) Isus nu este diferit în făptură faţă de alti oameni. (7) Moartea lui a fost o martirizare care i-a încoronat viaţa şi i-a activat misiunea. Luat din: George Carey, God Incarnate: Meeting the Contemporary Challenges to a Classic Christian Doctrine (Downers Grove: Inter Varsity Press, 1978), pp. 7-8.

6 The Truth of God Incarnate, p. 17.

7 Ibid, p. 109.

8 Ibid, p. 111.

9 Trebuie notat, că unul din autorii cărţii The Myth of God Incarnate, Maurice Wiles, este preşedintele Comisiei Doctrinei Bisericii Angliei (Church of England’s Doctrine Commission.)

10 J. I. Packer, Knowing God, (Downers Grove: InterVarsity Press, 1973), p. 46. În acest al 5-lea capitol intitulat “God Incarnate,” Packer face o treabă excelentă în a accentua importanţa doctrinei întrupării.

11 The Truth of God Incarnate, p. 101.

12 După cum s-a citat în The Truth of God Incarnate, pp. 108-109. Să negi întruparea Domnului nostru necesită respingerea revelaţiei divine (Biblia) care o învaţă (predă) clar. Secvenţa normală de evenimente este aceea că negarea întrupării este pasul final în respingerea revelaţiei divine, şi nu primul pas. De obicei omul începe prin a nega autoritatea şi mesajul Bibliei şi îndepărtarea finală este negarea întrupării. În prefaţa cărţii, The Truth of God Incarnate, Michael Green centralizează ordinea de evenimente care au condus la publicarea The Myth of God Incarnate.

13 Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, (Nutley, New Jersey: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1970), ed. by John E. Meeter, I, p. 143.

14 Citat în The Truth of God Incarnate, p. 116.

15 Packer, Knowing God, pp. 46-47.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_apr09.htm

Astăzi, Mourn Hagia Sophia De Claire Evans

24.07.2020 Washington DC (Internațional Creștin Preocupare) – O sabie îi va străpunge inima, dar ea se gândește. Aceasta este moștenirea Mariei, mama lui Isus. Este o moștenire reîntâlnită în istoria Hagiei Sophia.

Catedrala antică, inima creștinismului estic, a fost străpunsă de sabie în timpul cuceririi erei otomane. Ea a fost transformată într-o moschee, iar creștinii și-au meditat viitorul.

Secole mai târziu, Imperiul Otoman s-a transformat în Turcia modernă. Hagia Sophia a fost schimbată într-un muzeu ca un genocid violent care vizează creștinii măturați în țară.

Astăzi, creștinii sunt nevoiți să ia în considerare un viitor incert. Creștinismul plânge, deoarece Hagia Sophia este din nou convertită în moschee. Aceste mozaicuri creștine din cadrul catedralei, multe dintre care o arată pe Maria, sunt acoperite. Istoria creștină a catedralei este ascunsă. Ca și Maria, reflectăm viitorul. Și ne jelim. „Solicităm ca fiecare Biserică să își bată clopotele în lamentare în această zi”, a solicitat Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă din America.

Întâlnirea misterului lui Hristos rămâne adânc înrădăcinată în ortodoxie. Designul lui Hagia Sophia mărturisește unirea mistică dintre mireasa lui Hristos (biserica) și întâlnirea ei cu Dumnezeu. Hagia Sophia este adesea discutată în termeni de intimitate spirituală și unire, atât de creștini, cât și de musulmani. Pentru cine ocupă Hagia Sophia, aceasta este privită ca o căsătorie.

Din acest motiv, ortodocșii greci au cerut ca Imnul Akathist să fie cântat chiar și în timp ce clopotele bisericii se plâng. Tânguiește pierderea Hagiei Sophia, dar și după cum sugerează imnul: „Bucură-te, O Mireasă neîngrijită, mântuirea lumii … În pierdere și nedumerită sunt I. Așa cum mi s-a ordonat, așa îți strig: Bucură-te, Fecioară care ești plin de grație!”

Un astfel de limbaj similar de încurajare este un vocabular comun atunci când vorbim de Hagia Sophia. De exemplu, Patriarhul grec Bartolomeu a remarcat în zilele anterioare că Hagia Sophia este centrul „în care se îmbrățișează Estul și Vestul”.

Această ultimă transformare a lui Hagia Sophia nu este altceva decât un nou tip de îmbrățișare, încărcat de simbolism proaspăt. Turcia a ales în mod intenționat astăzi – aniversarea Tratatului de la Lausanne din 1923 – pentru a formaliza convertirea Hagiei Sophia în moschee. Tratatul a instituit sub Ataturk o Turcia seculară, o țară care privește o biserică și vede un muzeu. Astăzi, Turcia privește trecutul Lausannei spre trecutul său otoman. Dar ce în această istorie prevestește bine pentru viitor?

„[Hagia Sophia] a devenit un simbol al cuceririi”, a spus o creștină turcă în timp ce povestește istoria catedralei ICC. „ Mă întreb ce va veni după transformarea Hagia Sophia în moschee. Nu pot înțelege strigătul victoriei pentru partea islamică. [Ei spun] „Am dus templul tău în lumea creștină de la tine. Am triumfat împotriva lui Ataturk. ””

Într-adevăr, transformarea Hagiei Sophia înapoi în moschee este o realizare privită de mult timp de către partidul de guvernământ din Turcia (AKP). Dependența sa de naționalismul islamic i-a ostracizat doar pe cei care nu se încadrează în sistemul lor de credințe specific, izolându-i pe cei ai unei conștiințe diferite.

„Pentru mine, Turcia devine acum destul de nerăbdătoare împotriva creștinilor și creștinismului. [Președintele Erdogan] caută toate oportunitățile de a-și stabili propriul califat ”, adaugă un alt creștin turc. „Cred că Hagia Sophia a fost doar unul dintre micii pași pentru a face acest lucru. Hagia Sophia a fost folosită ca o răzbunare și creștinismul a fost complet ignorat. Acesta nu va fi primul (și nu va fi sfârșitul. „

Musulmanii și-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la simbolismul care stă la baza deciziei de a schimba Hagia Sophia înapoi în moschee. Un credincios musulman a împărtășit: „Acesta este un indiciu al slăbiciunii AKP și Erdogan. Una dintre cărțile de atu folosită pentru a nu pierde alegerile cu orice preț. Au început să sune mici sunete: vorbesc despre un califat. Această situație are avantajul Turciei pentru ceea ce cerem? Răspunsul este nimic. ”

„Din păcate, Hagia Sophia, însemnând Sfânta Înțelepciune, a fost dusă dincolo de cuvintele sacralității și înțelepciunii în procesul hegemoniei religioase. Concluzia pe care o trag din această cunoaștere a istoriei este să simt suferința Hagiei Sophia ”, adaugă o femeie musulmană.

O astfel de hegemonie este agravată în continuare, deoarece transformarea lui Hagia Sophia restricționează accesibilitatea catedralei. Mulți lideri ai bisericii au subliniat că cel puțin ca muzeu, Hagia Sophia era accesibilă atât de închinătorii creștini, cât și de cei musulmani. Dar creștinii nu sunt bineveniți să se închine în cadrul unei moschei. Unii musulmani și-au exprimat îngrijorările paralele cu privire la accesibilitatea catedralei.

O femeie musulmană explică, „în timp ce Hagia Sophia era un muzeu, era un loc unde femeile pot merge și călători foarte ușor. Dar întrebarea cum va fi femeile după ce devin o moschee îmi ridică îngrijorarea. ”

„Știm că există o zonă mare rezervată bărbaților în moschei și ei se roagă acolo în primul rând. Ei se plimbă în curțile moscheii cu modul „acesta este locul meu” , continuă ea. „Cu toate acestea, femeile se închină într-o cameră sau într-o mică zonă a moscheii, ascunzându-se. Pentru femeile care vor să se întrebe de istoria, textura, arhitectura și vizitează Hagia Sophia, pot călători liber? Această întrebare mă sperie. ”

Diversitatea este forța oricărei țări, însă Turcia a adoptat o atitudine de cucerire care încurajează uniformitatea. Ultima transformare a lui Hagia Sophia simbolizează că viitorul Turciei este căsătorit cu trecutul său otoman, o istorie plină de mari nedreptăți care îi vizează pe cei care nu s-au conformat. Este o transformare care poartă cu sine un vocabular care semnalează nedreptăți proaspete.

Imnul Akathist cântat astăzi de bisericile îndoliate convertirea lui Hagia Sophia include linia „noi credincioșii voștri vă înscriem premiul victoriei ca recunoștință pentru că a fost salvat de calamitate”.

Printre tristețea și anticiparea unui viitor mai provocator, există speranță și recunoștință. „Bucură-te, singurul care a născut mărul neîngrădit”, adaugă imnul. Viitorul poate părea mai provocator, dar există speranță. Că, chiar dacă Turcia va trece din nou într-o eră a persecuției, biserica poate încă să prospere.

Astfel, ne gândim când jelim pierderea de astăzi a Hagiei Sophia.

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonator de comunicații: press@persecution.org

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?

China pentru a cenzura producția de film cu conținut creștin

25 iulie 2020: 25.07.2020 China (Preocuparea creștină internațională) – Comuniștii chinezi au emis noi orientări pentru reglementarea conținutului filmului […]

MAI MULT

Șase familii creștine din India primesc Ultimatum pentru a renunța la credința lor

25 iulie 2020: 25.07.2020 India (Preocuparea creștinilor internaționali) – Șase familii creștine au primit un ultimatum de la Poliția districtului Latehar din Jharkhand […]

MAI MULT

Hagia Sophia se redeschide ca Mare Moschee

25 iulie 2020: 25.07.2020 Turcia (Internațional Creștin) – Vineri, catedrala Hagia Sophia a fost redeschisă pentru cultul islamic pentru prima dată […]

MAI MULT

Guvernul local vietnamez anunță un plan de infrastructură pentru ajutorarea creștinilor cu minorități etnice

24 iulie 2020: 24.07.2020 Vietnam (Preocuparea creștină internațională) – La începutul acestei luni, doi membri ai Adunării Naționale a Vietnamului au vizitat Subdiviziunea 179, o mică […]

MAI MULT

 POVESTE PREZENTATĂ

 Creștinii pakistanezi suferă 80 de incidente de persecuție în primele șase luni ale anului 2020

24 iulie 2020: Primele șase luni ale anului 2020 s-au dovedit a fi un alt moment provocator pentru creștinii din Pakistan. În ciuda pretențiilor ridicate făcute de guvernul condus de PTI …

MAI MULT

 POVESTE PREZENTATĂ

 Cracarea bisericilor continuă în China

24 iulie 2020: Privind spre epicentrul focarului COVID-19, am sperat că creștinii din China vor avea în sfârșit o pauză, în timp ce PCC se scutura să conțină boala infecțioasă.

MAI MULT

Iranul Decry VeggieTales ca Propaganda Sionistă

24 iulie 2020: 24/07/2020 Iran (Preocuparea creștinilor internaționali) – La 15 iulie, Agenția Iranului de știri Fars, care este legată de revoluționarul islamic […]

MAI MULT

 POVESTE PREZENTATĂ

 Astăzi, Mourn Hagia Sophia

24 iulie 2020: O sabie îi va străpunge inima și totuși ea se gândește. Aceasta este moștenirea Mariei, mama lui Isus. Este o moștenire reîntâlnită în istoria Hagiei Sophia.

MAI MULT

Hackerii chinezi spionează creștinii

23 iulie 2020: 23.07.2020 China (Internațional Creștin) – Securitatea omniprezentă a Chinei a urmărit întotdeauna cetățenii în diverse scopuri. Urmărirea creștinului […]

MAI MULT

Militanții Fulani au ucis unsprezece creștini în Nigeria

23 iulie 2020: 23/07/2020 Nigeria (Preocuparea creștinilor internaționali) – Pe 20 iulie, la Kaduna, Nigeria, militanții Fulani au ucis unsprezece creștini. Rev. Isaac Ango […]

MAI MULT

Acuzarea falsă despre serviciul de botez atrage investigațiile poliției în Biserica din India

23 iulie 2020: 23.07.2020 India (Preocuparea creștină internațională) – Pe 5 iulie, un bărbat neidentificat, despre care se crede naționalist hindus, a depus un […]

MAI MULT

 ICC @ WORK

 ICC oferă asistență educațională în Myanmar

23 iulie 2020: În ianuarie 2019, Pastorul U Tun Nu a fost răpit la punctul de armă de armata Arakan. Pe măsură ce au trecut lunile, s-a presupus pe larg că a murit.

MAI MULT

Pastorii turci primesc amenințări cu moartea

23 iulie 2020: 23/07/2020 Turcia (preocupări creștine internaționale) – Pe 12 iulie, un cetățean turc pe nume Caner G. a venit la închinarea duminicală […]

MAI MULT

Noua lege ar putea sufoca libertățile din Filipine

22 iulie 2020: 22.07.2020 Filipine (Internațional Creștin) – Episcopul Broderick Pabillo a scris o scrisoare publicată de Conferința Episcopilor Catolici din […]

MAI MULT

Al Shabab a efectuat un atac în Mogadiscio, Somalia

22 iulie 2020: 22/07/2020 Somalia (îngrijorare creștină internațională) – Luni, 13 iulie, a avut loc un atac suicid cu o bombă auto la Mogadiscio, Somalia. […]

MAI MULT

 FELLOW ICC

 Raport: Supresia religioasă din China

22 iulie 2020: Acest raport urmărește să ofere o imagine de ansamblu asupra persecuției religioase împotriva creștinilor chinezi din ultimii ani. Cu asta…

MAI MULT

Familia creștină pakistaneză a fost atacată pentru protejarea fiicei împotriva răpirii

22 iulie 2020: 22/07/2020 Pakistan (Internațional Creștin) – La 12 iulie, un grup de bărbați înarmați conduși de Muhammad Irfan au atacat Aslam […]

MAI MULT

 FELLOW ICC

 Ochii atotcuprinzători: PCC, tehnologie și persecuție religioasă

22 iulie 2020: De Colton Grellier Nu este niciun secret faptul că China a stăpânit arta de a spiona în secret pe propriii săi cetățeni: […]

MAI MULT

STIRI DE TOP

Șase familii creștine din India primesc Ultimatum pentru a renunța la credința lor
25.07.2020 India (Internationa …MAI MULT

Astăzi, Mourn Hagia Sophia
O sabie îi va străpunge inima …MAI MULT

Acuzarea falsă despre serviciul de botez atrage investigațiile poliției în Biserica din India
23.07.2020 India (Internationa …MAI MULT

VIDEO ICC

„Nu poți agita o maimuță dintr-un copac!” MAI MULT

Povestea Untold de renaștere în Cuba MAI MULT

Darul neașteptat al persecuției MAI MULT

FEED RSS

Pe 20 iulie, militanții Fulani au ucis 11 creștini și au dat foc la zeci de case din statul Kaduna, Nigeria.

Militanții Fulani au ucis unsprezece creștini în Nigeria | Persecuţie

persecution.org

23/07/2020 Nigeria (Preocuparea creștinilor internaționali) – Pe 20 iulie, la Kaduna, Nigeria, militanții Fulani au ucis unsprezece creștini. Rev. Isaac Ango …

Acum 15 ore

Vezi pe Facebook

· Distribuie

• Îi place:287
• Acțiuni:110
• Comentarii:20

În timp ce o biserică din India a condus botezurile pe plajă, un bărbat furios a început să strige: „Puteți pământul practicând credința creștină și transformând și pe alții în ea”. Omul a continuat … Vezi mai multe

Acuzarea falsă despre serviciul de botez atrage investigațiile poliției în Biserica din India | Persecuţie

persecution.org

23.07.2020 India (Preocuparea creștină internațională) – Pe 5 iulie, un bărbat neidentificat, care se crede naționalist hindus, a depus un

Vezi mai mult

Today, We Mourn Hagia Sophia

Blestemul crucii R.C. Sproul

Cu treizeci de ani în urmă – cu greu îmi vine să cred că a trecut atât de mult timp de-atunci – am fost ordinat ca slujitor al Evangheliei. Unul din privilegiile pe care le are cel ordinat în timpul serviciului de ordinare este dreptul să aleagă aşa-numitul imn al ordinării. Acum treizeci de ani am selectat pentru acea ocazie imnul meu favorit, intitulat „E miezul nopţii pe Muntele Măslinilor”. E un imn des folosit în timpul părtăşiei la Cina Domnului, dar observ că pentru mulţi creştini acest imn e total necunoscut. Textul lui descrie suferinţa lui Hristos în grădina Ghetsimani. Iubesc versurile acestui imn, cu o mică excepţie. Am o obiecţie la unul din versurile lui. La un moment dat, acesta spune: „Hristos nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui”. Asta mă face să ezit, pentru că aş putea să-mi forţez puţin teologia şi să spun, ei bine, în ultimă instanţă e adevărat. Până la urmă, Isus nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui, în ultimă analiză. Dar a fost o vreme în care Isus a fost cu adevărat părăsit. Iar această părăsire a avut loc pe cruce. Ştiu că unii încearcă să răstălmăcească strigătul lui Hristos de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Ei spun că Isus nu a fost cu adevărat părăsit, deşi El S-a simţit părăsit în acel moment întunecat, de fapt în noaptea întunecată a sufletului pe care a experimentat-o în timp ce aducea ispăşirea pe Calvar. Dar dacă Hristos nu ar fi fost părăsit de Dumnezeul Lui în timpul ispăşirii, atunci nu ar fi existat o ispăşire, pentru că pedeapsa pentru păcat stabilită de Dumnezeu în Vechiul Legământ a fost părăsirea. Hristos trebuia să primească întreaga măsură a acelei pedepse pe cruce. Când am studiat conceptul legământului cu ceva timp în urmă în cadrul acestui program, am menţionat cele două sancţiuni incluse în legământul Vechiului Testament, care includ, pe partea pozitivă, promisiunea binecuvântării pentru cei ce vor respecta termenii legământului, iar pe partea negativă, promisiunea blestemului care va cădea peste toţi cei ce vor încălca Legea lui Dumnezeu sau prevederile Vechiului Legământ. Cu acea ocazie, v-am atras atenţia asupra cuvintelor lui Pavel din Epistola sa către Galateni, în capitolul 3. În capitolul 3 din Galateni, începând cu versetul 10, Pavel spune: Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este evident, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”.

Iar apoi găsim aceste cuvinte semnificative în versetul 13 al capitolului 3 din Galateni:
Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.

Dacă vă mai amintiţi, ne-am îndreptat atunci atenţia înapoi la binecuvântarea evreiască standard în Vechiul Testament: „Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!”

Am arătat că în acea renumită binecuvântare se foloseşte procedeul literar al paralelismului. Adică, sunt trei versuri scurte şi toate trei spun în esenţă acelaşi lucru, folosind doar alte cuvinte. De aceea, când un evreu aude cuvintele „Domnul să te binecuvânteze”, iar apoi aude „Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine”, iar apoi aude versul final „Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine”, el înţelege sinonimia acelor cuvinte. Asta ne ajută să înţelegem cum percepeau evreii, nu în termeni abstracţi ci în termeni concreţi, ce însemna să fii binecuvântat de Dumnezeu. Însemna în esenţă să priveşti faţa descoperită a lui Dumnezeu. Priveliştea cerească, imaginea directă a chipului lui Dumnezeu. Să fii în stare să priveşti la slava descoperită a lui Dumnezeu este binecuvântarea supremă la care poate spera orice fiinţă umană.

Dar Pavel nu vorbeşte aici în Galateni despre binecuvântările legământului, ci despre blestemul lui. Iar blestemul este considerat în Vechiul Testament nu ca un fel de magie superstiţioasă sau vrăjitorie, ci este mai degrabă înţeles în contrast direct cu binecuvântarea. De aceea, dacă binecuvântarea înseamnă să te bucuri de prezenţa imediată a slavei descoperite a lui Dumnezeu, opusul ei, blestemul, însemna pentru evrei să fii alungat în întunericul de afară, pe deplin înlăturat din prezenţa binecuvântată a slavei lui Dumnezeu, în locul în care chipul lui Dumnezeu este total ascuns şi întunecat, iar lumina feţei Sale e umbrită. A fi blestemat înseamnă să fii îndepărtat din prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă în Galateni că Hristos S-a făcut blestem pentru noi? El vrea să spună că Hristos, când a urcat pe cruce, a fost trimis, într-un sens, în întunericul cumplit de afară, unde Dumnezeu a stins lumina.
Thomas Aquinas, de exemplu, argumenta odată că Isus, în timpul slujirii Sale pământeşti, deşi a suferit umilinţa provocată de mâinile oamenilor şi n-a fost recunoscut de fiinţele umane, contemporanii Săi, pentru că slava Sa a fost învăluită în umanitatea Sa, fiind ascunsă şi obscură pentru cei ce-L priveau, cu toate acestea Isus a ştiut întotdeauna că Tatăl Îl cunoştea cine este. Iar părtăşia de care se bucura Hristos împreună cu Tatăl în timpul slujirii Sale pământeşti a fost lucrul ce L-a menţinut pe Hristos într-o stare constantă de bucurie deplină. Altfel spus, Aquinas a presupus că priveliştea cerească, imaginea slavei descoperite a lui Dumnezeu, care este ascunsă pentru noi acum dar pe care aşteptăm cu nerăbdare să o vedem în cer, Aquinas a argumentat că Isus S-a bucurat de ea, în umanitatea Sa pământească, în fiecare minut al vieţii Sale. Mai bine zis, până la cruce, pentru că acolo luminile au fost stinse. Lumea a plonjat în întuneric iar Hristos a fost expus blestemului mâniei lui Dumnezeu. Iar experimentarea blestemului, conform conceptului ebraic, înseamnă să experimentezi cum e să fii părăsit.

Dragii mei, vreau să speculez puţin aici pentru câteva clipe, iar acesta e un lucru foarte periculos. Dar nici unul dintre noi nu poate măsura adâncimea absolută a ce s-a întâmplat în realitate pe cruce. Ioan ne spune în introducerea Evangheliei sale că „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul S-a făcut trup.” Iar acea micuţă afirmaţie că logos-ul, sau Cuvântul, a fost cu Dumnezeu de la început ne atrage atenţia asupra relaţiei intime pe care a doua Persoană a Trinităţii o are de la început cu Tatăl. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să sugerez nici măcar pentru o clipă că intimitatea părtăşiei din cadrul Dumnezeirii, stabilită în eternitate, a fost în vreun fel întreruptă, sfărâmată sau distrusă pe cruce. Dar, pe lângă unitatea care există în cadrul Dumnezeirii între membrii ei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, mai există o altă unitate. Iar aceasta e unitatea dintre a doua Persoană a Dumnezeirii şi natura umană a lui Hristos. Iar unitatea din cadrul persoanei lui Isus între natura Sa divină şi natura Sa umană a fost şi ea o unitate desăvârşită. Aici intervine speculaţia mea. Nu sunt sigur, dar cred că această unitate a suferit un fel de ruptură în timpul petrecut de Hristos pe cruce. Pentru că natura Sa umană, de la concepţie pe tot parcursul vieţii Sale, s-a bucurat întotdeauna de sentimentul constant al prezenţei şi părtăşiei cu natura divină. Dar ca să Se poată face blestem, Hristos trebuia să fie părăsit, într-un sens foarte real, în umanitatea Sa. Şi mă întreb, e doar o presupunere, dacă nu cumva pe cruce natura divină a spus „nu” naturii umane, iar natura umană, sub pedeapsa ispăşirii, a fost pe deplin părăsită de natura divină. Iar când s-a întâmplat aceasta, Hristos a scos acel strigăt primar. El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” El era sub blestem.

În minutele care ne-au mai rămas astăzi vreau să ne întoarcem la noaptea dinaintea crucii, când Hristos S-a dus în Ghetsimani, fără să înţeleagă pe deplin şi în totalitate ce Îl aştepta a doua zi, dar evident că Isus avea ceva cunoştinţă. Avea o apăsătoare presimţire a ce urma să se întâmple. Ştia cu mult timp înainte să ajungă în Ierusalim că acolo Îşi va găsi moartea. Că acolo Îşi va împlini destinul. Că acolo Îi va sosi ceasul. Momentul în care va trebui să bea paharul şi să-Şi îndeplinească misiunea de răscumpărare. Haideţi să privim pentru o clipă, dacă vreţi, la relatarea Evangheliei a agoniei lui Isus din Ghetsimani. În Evanghelia după Matei, în capitolul 26, începând cu versetul 36, găsim această relatare. Iată ce spune Matei în capitolul 26, începând cu versetul 36: Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mâhnească foarte tare.

Avem aici consemnarea a ce înţelege Scriptura atunci când spune că Isus Şi-a început suferinţa. Uneori lucrarea de ispăşire mai este numită marea patimă a lui Hristos. Iar cuvântul patimă este un cuvânt care comunică ideea unui sentiment intens şi copleşitor. Nu e vorba de o patimă erotică sau de patima provocată de o bucurie puternică, ci e vorba de patima unei intense suferinţe, durere, jale şi întristare. Matei ne spune că, după ce Isus a părăsit camera de sus, în care a sărbătorit Paştele împreună cu prietenii Săi, S-a dus în grădină să se roage şi acolo a început să simtă intensitatea suferinţei şi durerii, acum când îşi începea patima. Şi ce spune El? În versetul 38 din Matei 26 citim aceste cuvinte: Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte…”

Nu vrem să trecem cu uşurinţă peste aceste cuvinte. E Isus Hristos cel care vorbeşte, şi El nu vorbeşte despre suferinţa fizică. Vorbeşte despre sufletul Său. Iar sufletul Său e strâns ca într-o menghină de durere şi întristare. „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” Apoi le spune ucenicilor: „…rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”

Întreaga Sa viaţă a fost o pregătire pentru acest moment, pentru acest ceas care acum a sosit. Iar acum când a sosit şi Isus priveşte pe fundul paharului la zaţul amar din el, El se cutremură de groază şi strigă către Tatăl. E ca şi cum ar fi la ultima încercare posibilă. Ca şi cum Isus ar spune: „Tată, nu există vreun alt mod în care să poată fi realizată această lucrare de răscumpărare? Dacă există vreun alt mod şi Tu voieşti, o Dumnezeule, depărtează de la Mine aceast pahar. Totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Isus spune aici, „perspectiva ispăşirii, perspectiva părăsirii complete, perspectiva transformării Mele în blestem înaintea Ta, e de nesuportat. Te rog, dacă găseşti vreo altă cale, depărteaz-o de la Mine, dar dacă aşa trebuie să se întâmple, atunci vreau să o fac.” Dacă s-ar fi putut altfel, Isus nu vroia să meargă la cruce. Dar nu se putea altfel. Aceasta era misiunea Lui. Acesta îi era destinul. Şi, mai mult decât vroia să scape de paharul suferinţei, El vroia să facă voia Tatălui Său, pentru că aceasta I-a definit întreaga viaţă. Mâncarea şi băutura Sa era să facă voia Tatălui.

Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn.

Dacă deschidem la Evanghelia după Luca, observăm o abordare uşor diferită a evenimentului, cu ceva mai multă informaţie. În capitolul 22 din Luca, în versiunea sa a lucrurilor întâmplate în Ghetsimani, începând cu versetul 39 citim aceste cuvinte: După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Ascultaţi acum ce spune Luca.) Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte…

Vedeţi, Luca adaugă o nouă dimensiune evenimentului. Aceea că Hristos se roagă mai întâi ca această misiune să fie uşurată, paharul să fie îndepărtat de la El. Dar atunci Dumnezeu trimite un înger din cer ca să-L întărească. Şi evident că îngerul, a cărui principală funcţie este să fie un mesager, îi comunică lui Hristos răspunsul Tatălui. Iar răspunsul Tatălui este: „Nu, Fiule, trebuie să bei paharul. Am trimis un înger să te întărească pentru această sarcină.” Acum Isus se roagă din nou, de data asta şi mai fierbinte, atât de fierbinte încât Luca ne spune că a început să transpire picături de sânge. Nu doar sudoare ca sângele, ci efectiv sânge. Cuvântul folosit în greacă este cuvântul din care avem termenul „tromboză”, în care are loc un fel de hemoragie, din cauza intensităţii rugăciunii.

Dar de data aceasta rugăciunea intensă nu e pentru îndepărtarea paharului. Acea rugăciune şi-a primit deja răspunsul, „Trebuie să bei paharul.” Jonathan Edwards ne oferă o analiză remarcabilă a acestui pasaj, în care spune că acum intensitatea rugăciunii, însoţită de picături de sânge care cad de pe fruntea lui Isus, e a unei rugăciuni pentru curaj şi putere ca să-Şi îndeplinească misiunea, nu ca să scape de misiune ci ca să o încheie şi să facă ce a fost trimis să facă, şi anume ispăşire pentru noi. Iar prin sânge, prin sudoare şi prin lacrimi, Fiul Omului este întărit, se ridică şi se lasă arestat ca să poată merge la cruce pentru noi.

Meditaţie la final

Ai fost vreodată speriat de o sarcină iminentă pe care trebuia să o îndeplineşti? Te temi atunci când eşti bolnav şi mergi la doctor, fără să ştii sigur ce te necăjeşte? Eu mă tem. Sufăr de sindromul halatelor albe. Întotdeauna amân şi las pe mai târziu. Există sarcini, aventuri şi ocazii care ne aşteaptă în viaţă, întâlniri la care trebuie să fim prezenţi şi care ne înspăimântă. Dar nimic nu se compară cu ce Îl aştepta pe Hristos. Dumnezeu nu mi-a cerut niciodată, şi nici nu-mi va cere vreodată, să mă fac blestem pentru alţi oameni. Dumnezeu nu-ţi va cere niciodată să înduri despărţirea de El, pentru binele altora. Dar acesta era paharul aşezat înaintea lui Hristos. Şi, dragii mei, El a băut paharul până la ultima picătură. Acesta e preţul ce a fost plătit. Când vă gândiţi la ispăşire, lăsaţi spinii, lăsaţi cuiele, lăsaţi deoparte suferinţa sfâşietoare a răstignirii. Mii de alţi oameni au îndurat aceste lucruri. Dar numai Unul a mers la cruce ca să fie părăsit. Numai Unul a acceptat judecata întregului blestem al lui Dumnezeu în numele altor oameni. Gândiţi-vă la asta atunci când priviţi la cruce.

Tradus de Florin Vidu

https://rcrwebsite.com/atonement8.htm

ALEGEREA de Charles Haddon Spurgeon

„Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Isus Hristos.” II Tesaloniceni 2:13-14. Chiar dacă nu ar fi existat vreun alt text în Cuvântul sfânt cu excepţia acestuia, consider că încă ar fi trebuit să primim şi să recunoaştem adevărul doctrinei măreţe şi slăvite a străvechii alegeri făcute de Dumnezeu, aceea de a avea o familie. Dar se pare că în mintea umană există o prejudecată înrădăcinată împotriva acestei doctrine şi deşi majoritatea altor doctrine sunt acceptate de creştinii mărturisitori, unele cu precauţie, altele cu plăcere, totuşi aceasta pare a fi cel mai adesea dispreţuită şi respinsă. În multe din amvoanele noastre o predică despre alegere ar fi considerată un mare păcat şi înaltă trădare, pentru că n-ar suna ca ceea ce numim un discurs „practic”. Cred că cei ce susţin aceasta s-au îndepărtat de adevăr în această privinţă. Orice a dezvăluit Dumnezeu, a dezvăluit cu un scop. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, nimic din Scriptură nu poate să nu fie transformat în discurs practic, căci „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, adică are finalitatea unei îmbogăţiri spirituale. Este însă adevărat că un asemenea discurs nu poate fi transformat într-un discurs despre liberul arbitru – aspect de care suntem conştienţi – dar poate fi transformat într-un discurs practic despre harul fără plată, iar practica harului fără plată este cea mai bună practică atunci când adevăratele doctrine ale dragostei neschimbate a lui Dumnezeu sunt folosite eficient în inimile sfinţilor şi păcătoşilor. Acum, cred că în această dimineaţă unii din voi tresar doar la auzul acestui cuvânt, gândindu-se: „Voi asculta cu atenţie”, „Îmi voi lăsa prejudecăţile deoparte”, „Voi asculta ce are acest om de spus”. Nu vă închideţi urechile de la bun început, gândind că e „o doctrina înaltă”, căci cine ţi-a dat autoritatea să distingi dacă este înaltă sau joasă? De ce v-aţi opune învăţăturii lui Dumnezeu? Amintiţi-vă ce li s-a întâmplat copiilor ce îl batjocoreau pe prorocul Domnului, spunându-i „Suie-te, pleşuvule, suie-te, pleşuvule.” Nu spuneţi nimic împotriva învăţăturilor Domnului ca nu cumva vreo fiară rea să iasă din pădure şi să vă sfâşie şi pe voi. Mai sunt însă şi alte calamităţi afară de judecata deschisă a cerului – luaţi aminte ca acestea să nu cadă asupra capului vostru. Lăsaţi prejudecăţile: ascultaţi cu calm şi fără patimă, ascultaţi ceea ce spun Scripturile şi când primiţi adevărul, dacă Dumnezeu va îngădui să îl descopere şi să îl dezvăluie sufletelor voastre, nu vă fie ruşine să o recunoaşteţi. A recunoaşte că aţi greşit ieri nu este altceva decât a mărturisi că astăzi sunteţi un pic mai înţelepţi şi în loc de a fi o umbră asupra voastră, este o onoare acordată judecăţii voastre, dând dovadă că înaintaţi în cunoaşterea adevărului. Să nu vă fie ruşine să învăţaţi şi să daţi la o parte vechile învăţături şi viziuni, preluând ceea ce puteţi vedea mai desluşit în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă nu recunoaşteţi cele auzite ca fiind parte din Biblie, indiferent ce voi spune, sau orice alte autorităţi aş invoca, vă implor, aşa cum vă iubiţi sufletul, respingeţi cuvintele mele. Şi dacă de la acest amvon auziţi vreodată cuvinte contrare Cuvântului Sfânt, amintiţi-vă că Biblia trebuie să fie pe primul loc, iar slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie sub ea. N-ar trebui să ne situăm deasupra Bibliei când predicăm, ci trebuie să predicăm cu Biblia deasupra capului nostru. După tot ce am predicat, suntem conştienţi de faptul că muntele adevărului este mai înalt decât pot discerne ochii minţii noastre, nori şi întuneric îi învăluie vârful şi nu-i putem distinge culmea cea mai de sus, şi totuşi, vom încerca să predicăm despre el cât de bine putem. Şi din moment ce suntem muritori şi supuşi greşelii, exersează-ţi capacitatea de a judeca lucrurile – „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” şi dacă după o meditaţie matură pe genunchii plecaţi sunteţi călăuziţi spre respingerea doctrinei alegerii – un lucru ce îl consider a fi total imposibil – atunci nu primiţi acest cuvânt, nu-l ascultaţi predicat, ci credeţi şi mărturisiţi orice vedeţi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. N-aş mai putea adăuga nimic la această introducere.

În primul rând, ar trebui să vorbesc despre veridicitatea acestei doctrine: „Dumnezeu v-a ales de la bun început pentru mântuire.” În al doilea rând, voi încerca să demonstrez că această alegere este absolută: „El te-a ales de la început pentru mântuire”, nu pentru sfinţire, ci „prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” În al treilea rând, această alegere este eternă, deoarece textul spune „Dumnezeu te-a ales de la început”. În al patrulea rând, este personală: „v-a ales pe voi”. Apoi vom privi la efectele învăţăturii şi, la sfârşit, cu ajutorul Domnului, vom încerca să privim la tendinţele sale să vedem dacă este cu adevărat o învăţătură groaznică şi imorală. Asemeni unor albine, vom cerceta floarea să vedem dacă are miere, dacă ceva bun poate ieşi de aici sau dacă este un rău neîndoielnic, fără drept de apel.

În primul rând voi încerca să demonstrez că învăţătura aceasta este ADEVĂRATĂ şi voi începe cu argumentum ad hominem. Vă voi vorbi în funcţie de diferitele poziţii şi denominaţiuni. Unii din voi aparţin de Biserica Anglicană şi sunt bucuros să vă văd în număr atât de mare aici şi, chiar dacă uneori spun lucruri dure despre Biserică şi Stat, totuşi iubesc vechea Biserică, căci are în comunitatea sa mulţi slujitori evlavioşi şi sfinţi remarcabili. Apoi, ştiu că credeţi cu tărie în ceea ce Articolele declară a fi doctrina sănătoasă. Vă voi da exemplu a ceea ce ele rostesc cu privire la alegere, căci dacă credeţi în ele, nu vă puteţi eschiva de la primirea acestei învăţături. Vă voi citi un fragment din al 17-lea Articol despre Predestinare şi Alegere: „Predestinarea la viaţă este scopul veşnic al lui Dumnezeu prin care (înainte de întemeierea lumii) El a poruncit de-a pururea prin sfatul tainic pentru noi, mântuirea din blestem şi osândă a acelora pe care, în Hristos, i-a ales dintre oameni şi aducerea lor în Hristos la mântuire veşnică, ca vase de cinste. Fapt pentru care ei, care au fost înzestraţi cu un asemenea dar extraordinar din partea lui Dumnezeu, au fost chemaţi conform scopului lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Lui în momentul potrivit: ei se supun prin har chemării, fiind îndreptăţiţi fără plată, fiind făcuţi fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, făcuţi după chipul singurului Său Fiu Isus Hristos, umblând cu evlavie în fapte bune şi, la sfârşit, prin îndurarea lui Dumnezeu, ei ajung la fericirea veşnică.” Consider acum că orice om credincios, dacă este un credincios sincer şi cinstit în Biserica Mamă, trebuie să fie un credincios înfocat în ce priveşte alegerea. Este adevărat că dacă citeşte câteva fragmente din Cartea de Rugăciune, va găsi aspecte contrare învăţăturii harului fără plată şi pe deplin diferite de învăţătura scripturală, dar dacă citeşte Articolele, atunci va vedea că Dumnezeu Şi-a ales poporul pentru viaţa veşnică. Cu toate acestea, nu sunt atât de nebuneşte îndrăgostit de acea carte, aşa cum aţi putea fi voi şi am citat acest Articol pentru a vă arăta că dacă aparţineţi de Biserica de stat a Angliei ar trebui cel puţin să nu obiectaţi acestei învăţături despre predestinare. O altă autoritate umană prin care aş putea confirma doctrina alegerii este vechiul crez waldensian. Dacă citiţi crezul vechilor waldensieni, scris de ei în focul prigoanei, veţi vedea că aceşti renumiţi mărturisitori şi practicanţi ai credinţei creştine au primit şi îmbrăţişat cu tărie această învăţătură ca fiind parte a adevărului lui Dumnezeu. Am copiat dintr-o carte veche unul din Articolele credinţei lor: „Dumnezeu mântuieşte din nelegiuire şi osândă pe acei ce i-a ales de la întemeierea lumii nu din pricina vreunei predispoziţii, credinţe sau sfinţenii ce a văzut-o la ei, ci numai mulţumită îndurării Sale manifestate în Isus Hristos, Fiul Său, trecându-I cu vederea pe restul datorită motivului lipsit de orice blam al propriei Sale voinţe libere şi dreptăţi.” Ceea ce predic acum nu este o inovaţie, nu este nicidecum o învăţătură nouă. Îmi place să proclam aceste învăţături vechi şi puternice, ce sunt poreclite Calvinism, dar care sunt cu siguranţă adevărul revelat al lui Dumnezeu, aşa cum este el în Isus Hristos. Prin acest adevăr fac o călătorie în timp şi, în vreme ce merg, văd bătrân după bătrân, mărturisitor după mărturisitor, martir după martir, stând să-mi dea mâna. Dacă aş fi un pelagian sau un credincios în doctrina voinţei libere, ar trebui să străbat secole de unul singur. Pe alocuri ar putea apare câte un eretic cu un caracter nu foarte onorabil ce m-ar numi frate. Dar considerând aceste lucruri standardele credinţei mele, văd pământul strămoşilor populat de fraţii mei – văd mulţimi ce împărtăşesc acelaşi lucru ca mine şi recunosc că aceasta este religia bisericii lui Dumnezeu. Vă voi citi de asemenea un fragment din vechea Mărturisire Baptistă. Suntem baptişti în această adunare – majoritatea dintre noi, cel puţin – şi ne place să vedem ce au scris înaintaşii noştri. Cu vreo două sute de ani în urmă baptiştii s-au adunat şi au publicat articolele credinţei lor pentru a pune capăt unor zvonuri împotriva ortodoxiei lor ce s-au răspândit în lume. Mă întorc la această carte veche – pe care tocmai am publicat-o – şi găsesc următoarele:

Al treilea Articol: „Prin hotărârea lui Dumnezeu, întru manifestarea slavei Sale, unii oameni şi îngeri sunt predestinaţi sau rânduiţi mai dinainte pentru viaţa veşnică prin Isus Hristos pentru lauda harului Său slăvit; alţii fiind lăsaţi să acţioneze în păcatul lor spre osânda bine meritată întru lauda dreptăţii Sale slăvite. Aceşti oameni şi îngeri predestinaţi şi aleşi astfel sunt creaţi în mod special şi neschimbat, iar numărul lor este atât de sigur şi categoric, încât n-ar putea fi diminuat sau mărit. Acei din omenire ce sunt predestinaţi spre viaţă sunt aleşi de Dumnezeu în Hristos, înainte de întemeierea lumii, potrivit cu scopul Său veşnic şi neschimbat şi sfatul Său tainic şi buna plăcere a voii Sale, spre slava veşnică izvorîtă din harul şi dragostea Sa, fără ca vreun lucru din creaţie, fie el condiţie sau cauză, să-L fi determinat să o facă.” În ce priveşte aceste autorităţi omeneşti, nu-mi pasă dacă cineva se grăbeşte să se năpustească asupra tuturor celor trei. Nu-mi pasă ce susţin acestea, pro sau contra acestei învăţături. Le-am folosit ca un fel de confirmare a credinţei voastre, pentru a vă arăta că în timp ce sunt numit eretic sau hiper-calvinist, totuşi sunt susţinut de strămoşii noştri. Tot trecutul îmi este sprijin. Nu îmi pasă de prezent. Daţi-mi trecutul şi voi nădăjdui întrun viitor. Răzvrătească-se prezentul împotriva mea, nu îmi pasă. Şi ce dacă o mulţime de biserici din Londra au părăsit învăţăturile de bază ale lui Dumnezeu, nu contează. Dacă

A doua mărturisire de credinţă baptistă de la Londra (1689) – n. ed. 6 câţiva dintre noi stau singuri în sprijinirea neclintită a suveranităţii lui Dumnezeu, de suntem atacaţi de duşmani şi, oh, chiar de fraţii noştri, ce ar trebui să ne fie prieteni şi ajutoare, nu contează, dacă ne putem baza pe trecut – nobila oştire de martiri, ceata slăvită a mărturisitorilor ne sunt prieteni; martorii adevărului ne sunt alături. Cu ei de partea noastră nu vom spune că stăm în picioare singuri, ci putem exclama : „Dumnezeu Şi-a păstrat şapte mii ce nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal”. Dar ceea ce contează cel mai mult este că Dumnezeu este cu noi. Adevărul suprem este întotdeauna Biblia şi doar Biblia. Ascultători ai mei, nu credeţi în nici o altă carte afară de Biblie, nu-i aşa? Dacă aş putea demonstra aceasta din toate cărţile Creştinătăţii, dacă aş putea aduce înapoi biblioteca din Alexandria şi să vă dovedesc aceasta, tot nu aţi crede, dar cu siguranţă veţi crede ceea ce este în Cuvântul lui Dumnezeu. Am selectat câteva texte pentru a le citi. Îmi place să vă dau mai multe texte când îmi e teamă că veţi pune la îndoială un adevăr, ca să fiţi prea uimiţi pentru a vă îndoi, dacă nu credeţi cu adevărat. Daţi-mi voie să trec printr-un catalog de fragmente în care oamenii lui Dumnezeu sunt numiţi aleşi. Desigur dacă oamenii sunt numiţi aleşi, trebuie să existe o alegere. Dacă Isus Hristos şi apostolii Săi erau obişnuiţi cu modul de a numi credincioşii aleşi, trebuie să credem că erau aleşi, altfel termenul n-ar însemna nimic. Isus Hristos spune: „Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi” „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” „Atunci va trimite pe îngerii Săi, şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.” (Marcu 13:20, 22, 27) „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei?” (Luca 18:7). Alături de ele pot fi selectate multe alte fragmente care conţin fie cuvântul „ales”, „numit” sau sintagma „oile Mele” sau denumiri asemănătoare ce arată că poporul lui Hristos este diferenţiat de restul omenirii. Dar nu vă voi obosi cu texte, căci aveţi concordanţa Bibliei. De-a lungul epistolelor, sfinţii sunt numiţi în mod constant „aleşi”. În Coloseni Pavel spune „Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare…” Atunci când îi scrie lui Tit, îşi spune „Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului.” Petru spune „aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. Dacă vă întoarceţi la Ioan, veţi descoperi că îi place mult acest cuvânt. El spune „Prezbiterul către aleasa doamnă” şi vorbeşte despre „sora aleasă”. Şi ştim unde stă scris Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate”. Lor nu le era ruşine de acest cuvânt în acele vremuri şi nu le era frică să vorbească despre el. În zilele noastre cuvântul a fost împovărat de o diversitate de înţelesuri şi mulţi au denaturat şi schimbat învăţătura, astfel încât să sune a învăţătură drăcească, recunosc aceasta; şi mulţi ce se numesc credincioşi au început să preţuiască antinomianismul. Dar în ciuda acestor lucruri, de ce să-mi fie ruşine de el, dacă oamenii îl denaturează ? Iubim adevărul lui Dumnezeu pe roata de tortură, ca şi atunci când stă în picioare. Dacă am iubit un martir înainte să fi ajuns pe roata de tortură, ar trebui să-l fi iubit mai mult când era torturat acolo. Când adevărul lui Dumnezeu este tras pe roata de tortură, nu îl numim minciună. Nu ne place să-l vedem astfel, dar îl iubim chiar şi aşa, deoarece putem distinge care ar fi trebuit să-i fie proporţiile adevărate dacă n-ar fi fost răstignit şi torturat de cruzimea şi neadevărurile omeneşti. Dacă veţi citi multe din scrisorile înaintaşilor, veţi vedea că se adresează oamenilor lui Dumnezeu ca fiind „aleşi”. Într-adevăr, termenul uzual folosit printre bisericile creştinilor primari când se adresau unul altuia era cel de „ales”. Ei foloseau adesea termenul pentru a se denumi unul pe altul, arătând că se credea că tot poporul lui Dumnezeu era evident „ales”. Iar acum să vedem versetele ce dovedesc în mod deschis această învăţătură. Deschideţi Bibliile la Ioan 15:16 şi acolo veţi vedea că Isus Hristos Şi-a ales poporul, căci spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Apoi în versetul 19 „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” Apoi în capitolul 17:8, 9 : „Căci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi.” Acum întoarceţi paginile la Fapte 13:48 : „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.” Ei pot despărţi firul în patru, dacă doresc, dar versetul spune clar şi răspicat în original „rânduiţi să capete viaţa veşnică”; şi nu ne pasă de diferitele comentarii ce decurg de aici. Nici nu aveţi nevoie să vi se amintească de Romani 8, căci sunt convins că sunteţi familiarizaţi cu acel capitol şi l-aţi înţeles deja. În versetele 29 şi următoarele se spune: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte2 să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe cari i-a hotărît mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” De asemenea nu va fi necesar să repetăm întreg capitolul 9 din Romani. Atâta timp cât acesta rămâne în Biblie, nici un om n-ar putea demonstra adevărul arminianismului; atâta timp cât rămâne scris acolo, nici cele mai flagrante denaturări ale fragmentelor nu vor putea pune capăt învăţăturii alegerii din Scripturi. Să citim astfel de versete – „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecii: ‚Cel mai mare va fi rob celui mai mic’ ”, apoi citiţi versetul 22 „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire ; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?”. Apoi mergeţi la Romani 11:7 – „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi”. În 11:5 citim „Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har.” Vă amintiţi, fără îndoială, fragmentul din I Corinteni 1:26-29 : „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, 2 În engleză, predestinat, n. tr. 8 şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” Amintiţi-vă din nou de fragmentul din I Tesaloniceni 5:9 : „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Şi apoi aveţi textul meu, care cred că vă este suficient. Dar dacă aveţi nevoie de mai mult, le aveţi la îndemână, dacă nu vam îndepărtat întru totul suspiciunile acestei învăţături ca fiind adevărate. Prieteni: după părerea mea, această mulţime de dovezi din Scriptură ar trebui să clatine pe acei ce îndrăznesc să râdă de această învăţătură. Ce ar trebui să spunem despre acei ce adesea au dispreţuit-o şi au negat divinitatea acesteia, despre cei ce i-au ironizat dreptatea, îndrăznind să-L sfideze pe Dumnezeu, numindu-L Tiran Atotputernic când au auzit despre alegerea Sa pentru mulţi întru viaţa veşnică? Ai putea tu, cel ce respingi această învăţătură, să o scoţi din Biblie? Ai putea lua cuţitul lui Jehudi să o tai din Cuvântul lui Dumnezeu? Ai prefera să fii ca femeia de la picioarele lui Solomon, să ai copilul tăiat în bucăţi şi să-ţi iei bucata? Nu e aici în Scriptură? Şi nu este de datoria ta să te închini înaintea ei, recunoscând cu supunere că nu înţelegi – să îl primeşti ca pe un adevăr, chiar dacă nu-i poţi pricepe sensul? Nu voi încerca să demonstrez dreptatea lui Dumnezeu din alegerea unora şi abandonarea altora. Nu este treaba mea să-mi apăr Stăpânul. Va vorbi pentru El Însuşi, şi o face: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: ‚Pentru ce m-ai făcut aşa?’ Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Cine îi va spune tatălui său sau mamei sale: „De ce m-ai adus pe lume ?” „Eu fac toate aceste lucruri.” Cine este cel ce are replică în faţa lui Dumnezeu? Tremură şi sărută-I toiagul, apleacă-te şi supune-te sceptrului Său, nu contesta dreptatea Sa şi nu acuza faptele Sale, omule! Dar sunt alţii care spun: „Este dificil pentru Dumnezeu să aleagă pe unii şi să lase pe alţii.” Acum vă voi pune o întrebare. E cineva aici în această dimineaţă care vrea să fie sfânt, care vrea să fie reînnoit, să se lase de păcat şi să umble în sfinţenie ? „Da, vreau”, spune cineva. Atunci Dumnezeu te-a ales. Dar altul spune „Nu, nu vreau să fiu sfânt, nu vreau să renunţ la plăcerile şi patimile mele.” Atunci de ce cârteşti că Dumnezeu nu te-a ales? Căci dacă ai fi fost ales, nu ţi-ar fi plăcut, după cum tu însuţi mărturiseşti. Dacă Dumnezeu v-a ales în această dimineaţă la sfinţenie, spuneţi că nu v-ar păsa. Nu recunoaşteţi că preferaţi beţia treziei şi minciuna adevărului? Iubiţi plăcerile acestei lumi mai mult decât religia; atunci de ce cârtiţi că Dumnezeu nu v-a ales pentru religie? Dacă iubiţi religia, atunci El v-a ales pentru aceasta. Dacă o doriţi, atunci v-a ales pentru a o avea. Dacă nu, atunci ce drept aveţi să spuneţi că Dumnezeu trebuie să vă fi dat ceva ce nu doriţi? Presupunând că am în mână ceva ce nu preţuiţi şi v-aş spune că o voi da vreunei persoane, n-aţi avea dreptul să fiţi nemulţumiţi că nu v-am dat-o. N-aţi putea fi atât de nesăbuiţi încât să cârtiţi că altul va primi ceva de care nici nu vă pasă. Potrivit propriei dumneavoastră mărturisiri, mulţi dintre voi nu doresc religia, nu doresc o inimă nouă şi un duh neprihănit, nu voiesc iertarea păcatelor şi nici sfinţenia, nu doriţi să fiţi aleşi pentru asemenea lucruri, atunci de ce sunteţi nemulţumiţi? Desconsideraţi aceste lucruri, ca fiind gunoaie, atunci de ce să vă plângeţi de Dumnezeu care le-a dat celor pe care i-a ales? Dacă credeţi că sunt lucruri bune şi de dorit, sunt aici pentru voi. Dumnezeu le dă cu mână largă tuturor celor ce le doresc; şi înainte de toate, El îi face să 9 le dorească, altfel ei nu şi le-ar dori. Dacă iubeşti aceste lucruri, atunci El te-a ales să le ai şi le poţi avea, dar dacă nu le preţuieşti, cine eşti tu să Îl învinovăţeşti pe Dumnezeu când doar voinţa ta disperată te reţine să nu iubeşti aceste lucruri, sinele tău ce te face să le urăşti? Să presupunem că un om de pe stradă ar spune: „Ce păcat că nu am loc în biserică să ascult şi eu ce are acest om de spus.” Şi să presupunem că spune „Îl urăsc pe acest predicator, nu-i suport învăţăturile, dar totuşi e păcat că nu am prins şi eu un loc să-l ascult.” V-aţi aştepta ca cineva să spună aşa ceva? Nu, ci spuneţi toţi: „Acelui om nu-I pasă. De ce să se preocupe de oamenii ce au ceva ce ei preţuiesc dar el dispreţuieşte?” Nu vă place sfinţenia, nu vă place neprihănirea şi dacă Dumnezeu m-a ales pentru acestea, vă răneşte cu ceva prin alegerea Sa? „Da, dar”, spun unii, „credeam că însemna că Dumnezeu i-a ales pe unii pentru rai şi pe alţii pentru iad.” Şi aceasta este ceva foarte diferit de învăţătura Evangheliei. El a ales oameni pentru sfinţenie şi neprihănire şi prin ele pentru rai. Nu puteţi spune simplificând că Dumnezeu a ales oameni spre rai şi pe alţii spre iad. El v-a ales spre sfinţenie dacă iubiţi sfinţenia. Dacă vreunul din voi iubeşte să fie mântuit de Isus Hristos, El te-a ales să fii mântuit. Dacă vreunul din voi vrea să aibă mântuirea, eşti ales să o ai, dacă o doreşti în mod sincer şi onest. Dar dacă nu o doreşti, de ce ai fi atât de nebun şi absurd încât să cârteşti pentru că Dumnezeu dă altor oameni ceva ce ţie nu îţi place?

Astfel am încercat să spun ceva despre adevărul învăţăturii alegerii, iar acum, pe scurt, lăsaţi-mă să spun că alegerea este ABSOLUTĂ: adică, ea nu depinde de cum suntem noi. Textul spune că „de la început Dumnezeu ne-a ales să fim mântuiţi”, dar oponenţii noştri spun că Dumnezeu îi alege pe oameni pentru că sunt buni, alegându-i în baza diferitelor fapte pe care le-au făcut. Întrebăm acum care sunt acele fapte în baza cărora Dumnezeu Îşi alege poporul? Sunt ei ceea ce numim de obicei „fapte ale Legii” – lucrări de supunere de care făpturile pot da dovadă? Dacă da, atunci vă răspundem că dacă oamenii nu pot fi îndreptăţiţi prin faptele Legii, atunci ni se pare evident că nu pot fi aleşi în baza faptelor Legii: dacă nu pot fi justificaţi prin faptele lor bune, nu pot fi mântuiţi prin ele. Atunci hotărârea alegerii nu se putea baza pe faptele bune. „Dar”, spun alţii, „Dumnezeu i-a ales din pricină că le-a prevăzut credinţa.” Dar cum Dumnezeu este Cel ce dă credinţa, n-ar fi putut să-I aleagă în baza credinţei pe care a văzut-o mai înainte. Să spunem că sunt douăzeci de cerşetori pe stradă şi decid să dau unuia un ban, ar putea cineva spune că am hotărât să îi dau banul aceluia pe care l-am ales să aibă banul deoarece am prevăzut că îl va avea? Nonsens. În aceeaşi manieră, a spune că Dumnezeu i-a ales pe oameni deoarece a prevăzut că ei vor avea credinţă, ceea ce este germenele mântuirii, ar fi prea absurd să acceptăm. Credinţa este darul lui Dumnezeu. Orice virtute vine din El, prin urmare aceasta nu putea să-L determine să aleagă oamenii, din moment ce este darul Său. Suntem siguri că alegerea este absolută şi este separată de virtuţile pe care sfinţii le primesc apoi. Şi dacă un sfânt ar fi la fel de devotat ca Pavel, la fel de îndrăzneţ ca Petru sau la fel de iubitor ca Ioan, totuşi n-ar putea pretinde nimic de la Creatorul Său. Nu cunosc nici un sfânt, indiferent de denominaţiunea religioasă, care să creadă că Dumnezeu l-a mântuit deoarece a prevăzut că el ar avea aceste virtuţi şi merite. Iar acum, fraţii mei, cele mai bune bijuterii pe care le poartă sfinţii dintotdeauna, dacă ar fi bijuterii făcute de propriile mâini, nu sunt de cea mai pură clasă, căci ele sunt amestecate cu ceva pământesc. Cel mai măreţ har pe care îl avem are ceva pământesc în 10 el şi simţim aceasta când suntem curăţaţi, sfinţiţi, iar vorbirea noastră ar trebui să fie mereu: „Cel dintâi păcătos sunt, Isus pentru mine muri.” Singura noastră nădejde, singura noastră justificare încă depinde de harul arătat în persoana lui Isus Hristos şi sunt sigur că trebuie să respingem şi să dispreţuim orice gând ce ar spune că harurile noastre, care sunt daruri ale Domnului nostru, sădite de dreapta Sa, ar fi putut să fie vreodată cauza dragostei Sale. Şi ar trebui să cântăm mereu:

„Ce a fost în noi să merite preţuirea

Sau să-I dea Creatorului plăcerea?

Să cântăm mereu, ‚Te laud, Tată,

Căci aşa ai găsit tu cu cale.’ ”

„El se va îndura de cine va vrea să se îndure.”, El mântuieşte pentru că vrea să o facă. Şi dacă mă întrebaţi de ce mă mântuieşte, pot doar să spun că este pentru că vrea să o facă. Era ceva în mine ce m-ar fi putut recomanda lui Dumnezeu? Nu, dau totul deoparte, n-am avut nimic să-I atragă privirea. Atunci când Dumnezeu m-a mântuit, eram, dintre toţi oamenii, cel mai respingător, pierdut şi dezgustător. Stau în faţa Lui ca un nou născut în sânge, căci, într-adevăr, nu am nici o putere să mă ajut. Cât de pierdut şi blestemat eram! Dacă aţi avut ceva să vă recomande lui Dumnezeu, atunci vă spun că eu n-am fost la fel şi aş fi fericit să fiu mântuit prin har, har pur şi nediluat, nu prin meritele mele. Nu mă pot lăuda cu merite. Dacă voi puteţi să o faceţi, eu nu pot. De aceea trebuie să cânt:

„Doar harul fără plată de la început la sfârşit

Mi-a câştigat iubirea şi sufletul mi-a susţinut.”

III. Apoi, în al treilea rând, această alegere este ETERNĂ. „Dumnezeu v-a ales de la început pentru viaţa veşnică.” Îmi poate spune cineva când a fost începutul? Cu ani în urmă credeam că începutul acestei lumi a fost atunci când Adam a apărut pe ea, dar am descoperit că mii de ani înainte de aceasta Dumnezeu pregătea masa haotică să fie potrivită pentru om, dându-i specii de creaturi în stăpânire ce să moară şi să lase urme ale îndemânării şi lucrării Sale până l-a creat pe om.3 Dar acesta nu a fost începutul, căci revelaţia evidenţiază un timp înainte de crearea acestei lumi, spre zilele când stelele de dimineaţă au fost create, când, asemeni stropilor de rouă, picurate de pe degetele dimineţii, stele şi constelaţii au căzut de pe mâna lui Dumnezeu, atunci când, prin buzele Sale, a lansat sfere greoaie, când cu propria mână a trimis comete asemeni trăsnetului, colindând cerul pentru a-şi găsi, într-o zi, propria lor sferă. Ne întoarcem la anii din trecut când lumi au fost create şi sisteme plăsmuite, dar nici măcar nu ne-am apropiat de 3 Spurgeon face aici referire la teoria potrivit căreia zilele creaţiei nu au fost zile de 24 de ore, ci epoci. Fosilele găsite astăzi provin de la animalele ce au existat în aceste epoci. Această teorie a fost o încercare de răspuns a creaţioniştilor împotriva evoluţionismului aflat în plină dezvoltare. Noi respingem această teorie, şi afirmăm că zilele creaţiei au fost zile obişnuite, „a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă” – n. ed. 11 început. Până nu mergem la timpul când tot universul dormita în mintea lui Dumnezeu ca fiind nenăscut, până nu intrăm în veşnicia în care Dumnezeu trăia singur, totul dormind în El, toată creaţia odihnind în mintea Sa gigantică, nu am pătruns începutul. Putem merge înapoi, înapoi, vremi după vremi. Putem merge înapoi dacă am putea folosi asemenea cuvinte stranii, eternităţi întregi, fără a ajunge la început. Aripa noastră ar obosi, imaginaţia noastră s-ar pierde; am putea depăşi fulgerele ce scapără în măreţie, putere şi rapiditate, şi tot n-ar fi suficient pentru a ajunge la începuturi. Dar Dumnezeu Şi-a ales poporul de la început când eterul nepopulat nu era încă vânturat de vreo aripă de înger, când spaţiul era fără maluri sau orice altceva nu era încă născut, atunci când domnea tăcerea universală şi nici o voce sau şoaptă nu spărgea solemnitatea tăcerii. Atunci când nu era nici o fiinţă sau mişcare, nici timp şi nici nimic altceva decât Dumnezeu Însuşi singur în eternitate, când fără vreun cântec de înger şi fără prezenţa vreunui heruvim, mult înainte de naşterea creaturilor vii sau înainte de plăsmuirea roţilor carului lui Iehovah, chiar şi atunci, „la început era Cuvântul” şi la începuturi poporul lui Dumnezeu era una cu Cuvântul şi „El l-a ales de la începuturi întru viaţa veşnică”. Alegerea noastră este deci eternă. Nu mă voi opri pentru a o demonstra, ci menţionez doar în treacăt aceste gânduri spre folosul tinerilor începători ca ei să priceapă ce înţelegem prin alegerea absolută şi eternă.

Şi apoi, alegerea este PERSONALĂ. Şi în această privinţă adversarii noştri au încercat să răstoarne înţelegerea alegerii spunând că este o alegere a naţiunilor şi nu a unui popor. Dar aici apostolul spune „Dumnezeu v-a ales pe voi de la începuturi”. Este o strategie deplorabilă să susţii că Dumnezeu nu a ales persoane, ci naţiuni, deoarece aceeaşi obiecţie ce stă împotriva alegerii persoanelor, stă şi împotriva alegerii uneinaţiuni. Dacă n-ar fi drept să alegi o persoană, ar fi mult mai nedrept să alegi o naţiune, din moment ce naţiunile sunt uniuni de mulţimi de persoane şi a alege o naţiune pare o nedreptate mult mai mare – dacă alegerea ar fi o nedreptate – decât a alege o persoană. Desigur a alege zece mii de persoane ar fi considerat ca fiind mult mai rău decât a allege una, diferenţiind o naţiune întreagă de restul omenirii pare o extravaganţă mai mare în termenii suveranităţii divine decât alegerea unui biet muritor, lăsând un altul neales. Dar ce sunt naţiunile dacă nu oameni? Ce sunt popoarele dacă nu combinaţii ale diferitelor unităţi? O naţiune este formată dintr-un individ, cu acesta şi acela împreună. Şi dacă îmi veţi spune că Dumnezeu i-a ales pe evrei, atunci voi spune că l-a ales pe acel evreu şi pe acesta şi pe celălalt. Şi dacă spuneţi că alege Anglia, atunci voi spune că îl alege pe acest englez, pe acela şi pe celălalt. Deci în esenţă înseamnă acelaşi lucru. Alegerea este deci personală şi ea trebuie să fie aşa. Oricine citeşte acest text şi altele de acest fel, va vedea că Scriptura vorbeşte în mod continuu despre poporul lui Dumnezeu unul câte unul şi vorbeşte despre ei ca fiind personaje speciale ale alegerii. „Suntem fii prin alegerea lui Dumnezeu, Noi, ce credem în Isus Hristos Prin eterna destinare Har suveran aici primim.” Ştim acum că alegerea este personală. 12

Celălalt gând este– căci timpul meu zboară prea rapid pentru a-mi permite să zăbovesc mai mult asupra acestor aspecte – că alegerea produce REZULTATE BUNE : „de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Cât de mulţi oameni înţeleg greşit doctrina alegerii! Şi cum arde sufletul în mine şi clocoteşte la amintirea răului groaznic ce a izbucnit din denaturarea acestui aspect al adevărului slăvit al lui Dumnezeu! Cât de mulţi şi-au spus : „Sunt ales” şi au căzut în păcat sau mai rău decât atât! Şi-au spus: „Sunt alesul lui Dumnezeu” şi au dat dovadă de atâta răutate, îndreptându-se spre orice lucru necurat, spunându-şi: „Sunt copilul ales al lui Dumnezeu şi, indiferent de faptele mele, pot trăi oricum voiesc şi face orice îmi place.” Vai, preaiubiţilor!… Daţi-mi voie să vă avertizez în mod solemn să nu interpretaţi astfel adevărul sau, mai degrabă, să nu transformaţi adevărul în minciună, căci adevărul nu ne permite să o facem. Am putea să trecem dincolo de adevăr şi am putea face ca ceva ce a fost desemnat pentru mângâierea noastră să devină un amestec teribil pentru distrugerea noastră. Vă spun că au fost mii de oameni ce au fost pierduţi prin înţelegerea greşită a alegerii, spunând: „Dumnezeu m-a ales pentru rai şi pentru viaţa veşnică”, uitând că este scris că Dumnezeu i-a ales „prin sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Aceasta este alegerea lui Dumnezeu – alegere spre sfinţire şi credinţă. Dumnezeu Îşi alege poporul să fie sfânt şi credincios. Câţi dintre voi aici sunt credincioşi? Câţi din cei din comunitatea mea pot spune cu mâna pe inimă: „Mă încred în Dumnezeu că sunt sfinţit”? Este vreunul din voi care să spună „Sunt ales”? – vă amintesc că aţi jurat săptămâna trecută. Unii din voi spun: „Cred că sunt ales”, dar vă amintesc despre vreuna din faptele necurate pe care le-aţi săvârşit în ultimele şase zile. Alţii spun „Sunt ales”, dar vă voi privi în faţă şi vă voi spune „Ales!… Eşti cel mai blestemat ipocrit! Iată ce eşti!” Alţii vor spune: „Sunt ales”, dar le voi aminti că neglijează tronul milei şi nu se roagă. O, preaiubiţilor!… Nu vă gândiţi că sunteţi aleşi dacă nu sunteţi sfinţi. Puteţi veni la Hristos ca păcătoşi, dar nu puteţi veni la Hristos ca o persoană aleasă până nu vă vedeţi sfinţenia. Nu interpretaţi greşit ce vă spun şi nu spuneţi: „Sunt ales” şi să gândiţi că puteţi trăi în păcat. Aceasta este cu neputinţă, căci aleşii lui Dumnezeu sunt sfinţi. Ei nu sunt puri sau perfecţi, sau fără pată, dar luând viaţa lor ca întreg, ei sunt sfinţi, fiind deosebiţi de alţii şi nici un om nu are dreptul să se creadă ales decât în sfinţenia sa. El poate fi ales, dar stand încă în întuneric, dar nu are dreptul să o creadă, căci nimeni nu o poate vedea, nu este vreo dovadă a acestui fapt. Omul poate va trăi într-o zi, dar în prezent este mort. Dacă umbli în frica de Dumnezeu, încercând să-I fii plăcut şi fiind supus poruncilor Lui, nu te îndoi că numele tău a fost scris în cartea vieţii Mielului dinainte de întemeierea lumii. Şi, pentru a nu fi prea dificil pentru voi, observaţi un alt aspect al alegerii, care este credinţa – „credinţa adevărului”. Oricine crede adevărul lui Dumnezeu şi crede în Isus Hristos este ales. Întâlnesc adesea biete suflete care se frământă şi se îngrijorează la gândul – „Dacă nu sunt ales!”, „Vai, domnule, ştiu că îmi pun încrederea în Isus, ştiu că mă încred în numele Lui şi în sângele Lui, dar dacă nu sunt ales?” Sărman suflet!… Nu ştii prea multe despre Evanghelie, căci altfel n-ai vorbi în acest fel, căci cel ce crede este ales. Cei ce sunt aleşi, sunt aleşi întru sfinţire şi credinţă, şi dacă ai credinţă, eşti unul din aleşii lui Dumnezeu – trebuie să o ştii, căci este o certitudine. Dacă tu ca păcătos priveşti la Isus Hristos în această dimineaţă şi spui: „Cu nimic în mâini nu vin, Doar de crucea Ta mă ţin”, 13 atunci eşti ales. Nu îmi este teamă că alegerea sperie sfinţii sau păcătoşii. Sunt mulţi teologi ce spun celui ce întreabă că „alegerea n-are de-a face cu tine”, ceea ce este foarte rău, deoarece bietul suflet nu trebuie redus la tăcere în acest fel. Dacă o poţi face, poate ai scăpa, dar el tot se va gândi la ea, căci nu ar putea să n-o facă. Spuneţi-i dar că dacă crede în Domnul Isus Hristos este ales. Dacă te încrezi în Isus eşti ales şi aceasta vă spun eu, cel dintâi dintre păcătoşi, în această dimineaţă, vă spun aceasta în numele Lui că dacă veniţi la Dumnezeu fără faptele voastre, agăţându-vă de sângele şi de neprihănirea lui Isus Hristos, dacă veniţi acum şi vă încredeţi în El, sunteţi aleşi – aţi fost iubiţi de Dumnezeu dinainte de întemeierea lumii, căci n-aţi fi putut-o face dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat puterea şi nu v-ar fi ales spre aceasta. Acum sunteţi în siguranţă dacă veniţi să vă încredeţi în Isus Hristos şi doriţi să fiţi mântuiţi şi iubiţi de El. Dar să nu vă gândiţi că va fi cineva mântuit fără credinţă şi fără sfinţire. Să nu credeţi, ascultătorii mei, că vreun decret din vremurile întunecate ale eternităţii vă va mântui sufletele dacă nu credeţi în Hristos. Să nu credeţi că veţi fi mântuiţi fără credinţă şi sfinţenie, căci aceasta este cea mai îngrozitoare erezie ce a dus la pierzare pe mulţi. Nu aşezaţi alegerea ca pernă pe care să dormiţi, căci veţi fi ruinaţi. Să mă ferească Dumnezeu să fiu eu cel ce vă coase pernele sub braţe ca să puteţi sta confortabil în păcatele voastre. Păcătosule!… Nimic din Biblie nu îndulceşte păcatele tale, dar dacă eşti osândit, omule, dacă eşti pierdută, femeie, nu veţi găsi în Biblie nici un strop pentru a vă răcori limba, nici o învăţătură care să vă îndreptăţească vina, iar acuzarea voastră va fi în întregime din vina voastră şi păcatul vostru o va merita cu prisosinţă, fiindcă nu credeţi că sunteţi osândiţi. „Voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele.” „Şi voi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa.” Nu vă amăgiţi că alegerea scuză păcatul, nu visaţi la aceasta, nu vă adormiţi în complacerea dulce a gândului iresponsabilităţii. Sunteţi responsabili şi trebuie să aveţi ambele lucruri – suveranitatea divină şi responsabilitatea umană. Trebuie să avem alegerea, dar trebuie să bătătorim calea ce duce la inimile voastre, trebuie să vă aducem adevărul lui Dumnezeu, trebuie să vă vorbim şi să vă reamintim despre aceasta, căci în vreme ce este scris „În Mine este ajutorul tău”, este iarăşi scris „O, Israel, singur te-ai nimicit.”

Şi acum, în cele din urmă, care sunt efectele adevărate şi legitime ale înţelegerii corecte a doctrinei alegerii. În primul rând, vă voi spune ceea ce această învăţătură va determina sfinţii să facă sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, ce îi va determina pe păcătoşi să facă dacă Dumnezeu îi va binecuvânta prin ea. În primul rând, cred că alegerea pentru un sfânt este una din cele mai dezarmante doctrine din lumea întreagă – ea înlătură toată încrederea în firea pământească sau orice încredere în altceva afară de Isus Hristos. Cât de des ne învelim în propria neprihănire şi ne etalăm cu perlele false şi bijuteriile propriilor noastre fapte şi lucrări. Începem prin a spune „Acum voi fi mântuit, fiindcă am cutare şi cutare dovadă.” În loc de acestea, doar credinţa singură mântuieşte; credinţa şi numai credinţa ne uneşte cu Mielul; fără fapte, deşi este cea care le generează. Cât de ades ne bizuim pe o anumită faptă, alta decât cea a Celui Preaiubit şi ne încredem într-o anumită putere, alta decât cea venită de sus. Acum dacă această putere ni s-ar lua, vom fi nevoiţi să luăm în considerare alegerea. Opriţi-vă 4 Osea 13:9. Versiunea engleză traduce: „O, Israele, te-ai nimicit singur; dar în Mine este ajutorul Tău” – n. ed. 14 şi gândiţi-vă la aceasta. Dumnezeu te-a iubit dinainte de a lua fiinţă, te-a iubit când erai mort în păcate şi nelegiuiri şi Şi-a trimis Fiul să moară pentru tine. El te-a răscumpărat prin sângele Lui preţios pentru ca tu să-I poţi şopti numele. Te-ai putea, deci, mândri? Nu cunosc nimic, nimic care să ne smerească mai mult decât această învăţătură a alegerii. M-am prosternat uneori înaintea ei, străduindu-mă să o înţeleg. Mi-am îndreptat aripile şi, asemeni vulturului, m-am îndreptat spre soare şi de neclintit mi-a fost privirea şi puternică aripa pentru o vreme, dar când m-am apropiat, un gând mi-a venit în minte – „Dumnezeu te-a ales de la început pentru mântuire…”, şi m-am pierdut în măreţia lui şi am fost pătruns de puterea gândului, iar din înălţarea ameţitoare mi-a căzut sufletul, sfârşit şi frânt, spunând „Doamne, sunt nimic, sunt mai puţin de atât. De ce eu? De ce eu?” Prieteni, dacă vreţi să vă smeriţi, studiaţi alegerea, căci vă va smeri sub influenţa Duhului lui Dumnezeu. Cel ce este mândru de alegerea lui nu este ales şi cel ce este smerit sub înţelegerea acestei învăţături poate crede că el este ales şi are toate motivele să creadă că este ales, căci unul din cele mai binecuvântate efecte ale alegerii este acela de a ne ajuta să ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Revenind, alegerea creştinului ar trebui să-l facă neînfricat şi foarte îndrăzneţ. Nici un om n-ar fi atât de îndrăzneţ decât acel ce crede că este ales de Dumnezeu. De ce i-ar păsa de un om dacă este ales de Creator? De ce i-ar păsa de nişte ciripeli patetice ale unor vrăbii mărunte când el ştie că este un vultur de speţă regală? I-ar păsa când un cerşetor l-ar arăta cu degetul dacă sângele regesc al cerului îi curge prin vene? I-ar fi frică dacă toată lumea s-ar ridica împotriva lui? Dacă Pământul ar fi împânzit de armate, el ar fi în deplină pace, căci se află în locul secret al tabernacolului Celui Preaînalt, în cortul măreţ al Celui Atotputernic. „Sunt al lui Dumnezeu”, spune el, „sunt diferit de toţi ceilalţi oameni – ei sunt de rasă inferioară. Nu sunt eu nobil? Nu sunt unul din aristocraţii cerului? Nu este numele meu scris în cartea lui Dumnezeu?” Îi pasă cumva de lume ? Nu, la fel cum leului nu-i pasă de lătratul câinelui, el zâmbeşte duşmanilor lui şi atunci când se apropie prea mult, se mişcă şi îi împrăştie în bucăţi. Ce îi pasă de ei? El merge printer ei asemeni unui colos, în timp ce oameni mărunţi trec pe sub el şi nu-l înţeleg. Fruntea lui este făcută din fier, inima lui din cremene – ce îi pasă de oameni? Nu, dacă un vuiet universal ar veni la el din lumea largă, ar zâmbi şi ar spune: „Cel ce şi-a făcut refugiul din Dumnezeu Îşi va găsi cel mai sigur adăpost.” „Sunt unul din aleşii Lui, sunt ales de Dumnezeu şi sunt scump şi chiar dacă lumea m-a izgonit, nu-mi este frică.” Vai!… Învăţători ce slujesc vremilor, unii din voi se pot îndoi asemeni sălciilor. Mai există şi în zilele noastre câţiva creştini asemenea stejarilor ce pot face faţă furtunii. Şi vă voi spune motivul: pentru că nu credeţi că aţi fost aleşi. Omul care ştie că este ales va fi prea mândru ca să păcătuiască, nu se va umili să comită faptele oamenilor de rând. Cel ce crede acest adevăr va spune: „Eu, să-mi compromit principiile? Eu, să-mi schimb învăţăturile? Eu, să-mi las deoparte viziunile? Eu, să ascund credinţa în adevăr? Nu! Din moment ce ştiu că sunt alesul lui Dumnezeu, voi spune în faţă tuturor oamenilor adevărul lui Dumnezeu, orice ar spune oamenii.” Nimic nu face pe un om atât de îndrăzneţ ca atunci când simte că este alesul lui Dumnezeu. Cel ce ştie că Dumnezeu l-a ales nu va tremura şi nu se va teme. 15 Ba mai mult, alegerea ne va face sfinţi. Nimic nu îl face pe un creştin mai sfânt sub influenţa plină de har a Duhului Sfânt decât gândul că el este ales. „Să păcătuiesc”, spune el, „după ce Dumnezeu m-a ales? Să cad în păcat după cunoaşterea unei asemenea iubiri? Să mă îndepărtez după atâta bunătate plină de iubire şi milă plină de blândeţe? Nu, Dumnezeul meu, din moment ce Tu m-ai ales, Te voi iubi şi voi trăi pentru Tine „Căci Tu, Dumnezeu veşnic, Tatăl Meu ai devenit” Mă voi dărui Ţie să fiu al Tău pentru totdeauna, prin alegere şi răscumpărare, încrezândumă în Tine şi dedicându-mă solemn slujirii Tale.” Şi în cele din urmă, despre efectele acestei învăţături pentru cei lumeşti. Ce vă spune vouă alegerea? Mai întâi, vă voi scuza pentru o clipă, oameni neevlavioşi. Multora dintre voi nu le place subiectul alegerii divine şi nu vă pot condamna pentru aceasta, căci i-am auzit pe cei ce predică alegerea, aşezându-se şi spunând „Nu am nici un cuvânt de spus pentru păcătos”. Spun că trebuie să vă displacă asemenea predicare şi nu vă condamn pentru aceasta. Dar, îţi spun, fă-ţi curaj şi speranţă, păcătosule, că există alegere. În loc să fie demoralizator şi descurajant, faptul că există o alegere este un lucru plin de nădejde şi bucurie. Dacă ţi-aş spune că probabil nimeni nu poate fi mântuit, nimeni nu e predestinat pentru viaţa veşnică, atunci n-ai tremura şi strânge mâinile în deznădejde, spunând: „Atunci cum aş putea fi mântuit, din moment ce nimeni nu este ales?” dar vă spun că o mulţime este aleasă, dincolo de orice numărătoare, o mulţime ce nici un muritor n-ar putea-o număra. De aceea, fă-ţi curaj, biet păcătos! Alungăţi deznădejdea – n-ai putea fi ales la fel ca oricare altul? Căci mulţimea aleşilor este de nenumărat. Există bucurie şi alinare şi pentru tine! Atunci îmbărbătează-te şi, mai mult, mergi şi îndrăzneşte la Stăpân. Ţine minte că dacă nu eşti ales, nu vei pierde nimic. Ce au spus cei patru leproşi? „Să cădem în mâinile sirienilor, căci dacă stăm aici, murim, dacă mergem la ei, putem muri.”5 Păcătosule, vino la tronul milei care alege oameni, căci ai putea muri unde te afli. Du-te la Dumnezeu şi chiar presupunând că te-ar putea dispreţui şi mâna Sa te-ar putea alunga – un lucru imposibil de altfel – totuşi nu vei avea nimic de pierdut, căci nu vei fi mai condamnat pentru aceasta. În plus, presupunând că vei fi condamnat, vei avea cel puţin satisfacţia de a-ţi ridica ochii din iad spunând: „Dumnezeule, ţi-am cerut milă şi nu mi-ai dat-o; am căutat-o, dar Tu mi-ai refuzat-o.” Aşa ceva nu vei spune niciodată, păcătosule! Dacă mergi la El şi Îi ceri, vei primi, căci nu a izgonit pe nimeni până acum! Nu este aceasta nădejde pentru tine? Chiar dacă este un număr limitat, totuşi este adevărat că toţi cei ce caută, fac parte din acel număr. Mergi deci şi caută şi dacă vei fi primul care merge în iad, spune-le demonilor că ai pierit în acest fel, spune-le că ai fost alungat după ce ai venit ca un păcătos vinovat la Isus. Îţi spun că aşa ceva l-ar dizgraţia pe Cel Veşnic – spun aceasta cu reverenţă numelui Său – şi El nu va permite un astfel de lucru, căci este plin de râvnă pentru onoarea Sa şi n-ar putea permite unui păcătos să spună aşa ceva. Dar vai, biet suflet!… Să nu gândeşti doar că n-ai avea nimic de pierdut dacă ai veni la El. Ar mai fi un singur gând – nu-i aşa că iubiţi gândul alegerii în această dimineaţă? Sunteţi gata să Îi acceptaţi dreptatea? Spuneţi oare „Simt că sunt pierdut, o merit şi dacă fratele meu este mântuit, n-aş putea să cârtesc. Dacă Dumnezeu mă 5 2 Împ. 7:4 – n. ed. 16 distruge, o merit, dar dacă mântuieşte pe cel ce stă lângă mine, are tot dreptul să facă ce voieşte cu ceea ce este a Lui şi n-am pierdut nimic în acest fel.” Poţi spune aceasta cu sinceritate în inima ta? Dacă da, atunci doctrina alegerii a avut efectul cel bun asupra duhului tău şi nu eşti departe de Împărăţia cerului. Eşti adus unde trebuie să fii, unde Duhul vrea ca tu să fii şi fiind astfel în această dimineaţă, mergi în pace, Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Nu ai simţi aşa dacă nu ai fi iertat; nu ai simţi astfel dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar lucra în tine. Bucură-te deci şi pune-ţi nădejdea în crucea lui Hristos. Nu te gândi la alegere, ci la Isus Hristos. Încrede-te în Isus, Isus la început, la mijloc şi fără de sfârşit.

Această publicaţie vă este oferită gratuit de Pentru lista publicaţiilor gratuite şi informaţii suplimentare contactaţi-ne la următoarea adresă: Fundaţia Mantachie O voce baptistă în România str. Izvor nr. 3 Bocşa, Caraş-Severin 325300 România sau e-mail: raule@xnet.ro tel. 0721 262 013 www.abaptistvoice.com

Titlu original: Election Nr. 41-42, Metropolitan Tabernacle Pulpit, vol 1 Rostită în dimineaţa de Sabat, 2 septembrie 1855, de către C. H. Spurgeon la New Park Street Chapel, Southwark În limba română de Mircea Roman Editor: Raul Enyedi Bocşa, 2011 3

https://ardeleanlogos.wordpress.com/doctrinele-harului/alegerea/

ALEGERE

I. ALEGERE. Actul de selectare prin care Dumnezeu alege un individ sau un grup dintr-o grupare mai mare pentru un scop sau un destin hotărât de El. Cuvântul principal din VT folosit pentru acest concept este verbul bahar, care exprimă ideea de selectare deliberată a unei persoane sau a unui lucru după examinarea atentă a alternativelor (de ex. pietrele de praştie, 1 Samuel 17:40; un loc de refugiu, Deuteronom 23:16; o soţie, Geneza 6:2; binele şi nu răul, Isaia 7:15 ş.urm.; viaţa şi nu moartea, Deuteronom 30:19 ş.urm.; slujirea lui Dumnezeu şi nu a idolilor, Iosua 24:22). Cuvântul subînţelege o preferinţă decisivă pentru obiectul ales şi uneori indică o plăcere pozitivă în acel obiect (vezi Isaia 1:29). În LXX şi în NT verbul corespunzător este eklegomai. Verbul eklego este de obicei la diateza activă în greaca clasică, dar scriitorii biblici îl folosesc întotdeauna la diateza reflexivă: astfel, înseamnă „a alege pentru sine”. În 2 Tesaloniceni 2:13 verbul haireomai este folosit ca sinonim cu privire la alegera făcută de Dumnezeu, la fel ca şi în Deuteronom 26:18, LXX. Adjectivele înrudite sunt ebr. bahîr şi gr.eklektos, traduse „ales”; NT foloseşte de asemenea substantivul ekloge, „alegere”. Verbul ebr.yada, „a cunoaşte” este folosit cu privire la diferite acte de cunoaştere care, cel puţin în idee, implică şi exprimă afecţiune (de ex. relaţiile dintre sexe, şi recunoaşterea lui Dumnezeu de către credincios) şi este folosit pentru a indica alegerea lui Dumnezeu (adică, El ia la cunoştinţă despre diferite persoane, cu dragoste) în Geneza 18:19; Amos 3:2; Osea 13:5. Verbul gr. proginosko, „a cunoaşte dinainte”, este folosit în mod asemănător în Romani 8:29; 11:2, în sensul de „a iubi dinainte” (vezi de asemenea folosirea verbului ginosko în 1 Corinteni 8:3 şi Galateni 4:9).

II. În Vechiul Testament

Credinţa israelită a fost bazată pe crezul că Israel a fost poporul ales al lui Dumnezeu. Alegerea Israelului de către Dumnezeu a fost făcută prin două acţiuni complementare, cu legătură între ele. (a) El a ales, pe Avraam şi sămânţa lui prin faptul că l-a scos pe Avraam din Ur şi l-a dus în ţara promisă, în Canaan, făcând acolo un legământ etern cu el şi cu urmaşii lui, promiţându-i că sămânţa lui va fi o binecuvântare pentru tot pământul (Geneza 11:31-12:7; 15; 17; 22:15-18; Neemia, 9:7; Isaia 41:8). (b) Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam prin faptul că i-a izbăvit din robia egipteană şi eliberându-i din robie sub conducerea lui Moise, înnoind legământul avraamic cu ei într-o formă dezvoltată la Sinai şi aşezându-i în ţara promisă care a devenit patria lor (Exod 3:6-10; Deuteronom 6:21-23; Psalmul 105). Fiecare dintre aceste alegeri ale lui Dumnezeu este descrisă de asemenea ca o chemare a lui Dumnezeu, adică, rostirea suverană a unor cuvinte şi aranjarea evenimentelor prin care Dumnezeu a chemat, într-un caz, pe Avraam, şi în celălalt caz, sămânţa lui Avraam, ca să-L recunoască pe El ca Dumnezeu al lor şi să trăiască pentru El ca popor al Său (Isaia 51:2; Osea 11:1; *CHEMARE). Credinţa israelită a privit aceste două acte ca fiind la temelia creării naţiunii lor (cf. Isaia 43:1; Faptele Apostolilor 13:17).

Semnificaţia alegerii Israelului poate fi înţeleasă din următoarele fapte:

1. a. Sursa alegerii a fost dragostea liberă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Cuvântările lui Moise din Deuteronom subliniază lucrul acesta. Când a ales pe Israel, Dumnezeu „şi-a îndreptat dragostea” spre Israel (Deuteronom 7:7; 23:5). De ce? Nu pentru că Israel L-ar fi ales mai întâi pe Dumnezeu şi nici pentru că Israel ar fi meritat favoarea Lui. De fapt Israelul a fost tocmai opusul, nefiind un popor numeros sau neprihănit, ci fiind un popor slab, mic şi răzvrătit (Deuteronom 7:7; 9:4-6). Dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel a fost spontană şi liberă, exercitată în ciuda lipsei de merit, neavând altă cauză decât buna plăcere a lui Dumnezeu. El Şi-a găsit plăcerea şi satisfacţia în a face bine Israelului (Deuteronom 28-63; cf. 30:9), pentru simplul motiv că El a hotărât aşa. Este adevărat că atunci când a izbăvit pe Israel din Egipt Dumnezeu a respectat promisiunea făcută patriarhilor (Deuteronom 7:8) şi faptul acesta a fost un aspect necesar al caracterului divin, deoarece Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este întotdeauna credincios promisiunilor Sale (cf. Numeri 23:19; 2 Timotei 2:13); dar facerea acestei promisiuni a fost un act de dragoste liberă şi nemeritată, deoarece patriarhii au fost şi ei păcătoşi (aşa cum se străduieşte Geneza să arate) şi Dumnezeu l-a ales din idolatrie pe Avraam, primul care a primit promisiunea (Iosua 24:2 ş.urm.). Prin urmare, şi aici trebuie să vedem cauza alegerii nu în om, ci în Dumnezeu.

Dumnezeu este Rege în lumea Sa şi dragostea Lui este omnipotentă. În consecinţă, El a realizat alegerea lui Israel printr-o izbăvire miraculoasă (cu „mână tare”, Deuteronom 7:8, etc.) dintr-o stare de robie în care erau neputincioşi. Ezechiel 16:3-6 vorbeşte despie starea deplorabilă a Israelului atunci când a fost ales de Dumnezeu; Psalmul 135:4-12 vorbeşte despre manifestarea suveranităţii Lui prin faptul că a scos poporul din robie şi l-a dus în ţara promisă.

1. Scopul alegerii lui Israel a fost, într-o primă instanţă, binecuvântarea şi mântuirea poporului prin faptul că Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine (Psalmul 33:12) şi, în ultimă instanţă, gloria lui Dumnezeu prin faptul că Israel avea să arate lumii lauda lui Dumnezeu (Isaia 43:20 ş.urm.; cf. Psalmul 79:13; 96:1-10) şi avea să depună mărturie despre lucrările mari pe care le-a făcut El (Isaia 43:10-12; 44:8). Alegerea lui Israel a necesitat o separare. În felul acesta Dumnezeu a făcut din Israel un popor sfânt, adică, un popor pus deoparte pentru El (Deuteronom 7:6; Levitic 20:26b). El i-a considerat moştenirea Sa (Deuteronom 4:20; 32:9-12) şi comoara Sa (Exod 19:5; Psalmul 135:4), a promis să-i apere, să le dea prosperitate (Deuteronom 28:1-14) şi să locuiască în mijlocul lor (Levitic 26:11 ş.urm.). Alegerea i-a făcut să fie poporul Său, iar El a fost Dumnezeul lor prin legământul pe care l-au făcut împreună. Legământul a avut în vedere comuniunea dintre popor şi Dumnezeu. Destinul lor, ca popor ales al lui Dumnezeu, a fost să aibă parte de prezenţa Lui manifestată în mijlocul lor şi să primească mulţimea de daruri bune pe care a promis să le reverse peste ei. Prin urmare, alegerea lor a fost un act de binecuvântare din care au izvorât toate celelalte binecuvântări. Acesta este motivul pentru care profeţii exprimă speranţa că Dumnezeu va restaura poporul Său şi prezenţa Sa în Ierusalim după Exil, că va restabili condiţiile binecuvântării, spunând că Dumnezeu va „alege” din nou pe Israel şi Ierusalimul (Isaia 14:1; Zaharia 1:17; 2:12; cf. 3:2).
2. Obligaţiile religioase şi etice create de alegerea Israelului au avut implicaţii de lungă durată. Alegerea şi relaţia de legământ bazată pe alegere, lucru care l-a deosebit pe Israel de toate celelalte popoare, a fost un motiv de laudă şi recunoştinţă (Psalmul 147:19 ş.urm.), de respectare fidelă a legii lui Dumnezeu (Levitic 18:4 ş.urm.) şi de îndepărtare hotărâtă de idolatria şi nelegiuirea lumii nealese (Levitic 18:2 ş.urm.; 20:22 ş.urm.; Deuteronom 14:1 ş.urm.; Ezechiel 20:5-7, etc.). De asemenea, i-a dat Israelului un temei pentru speranţă neclintită şi pentru încredere în Dumnezeu în vremuri de necaz şi descurajare (cf. Isaia 41:8-14; 44:1 ş.urm.; Hagai 2:23; Psalmul 106:4 ş.urm.). Israeliţii nereligioşi, însă, au fost amăgiţi de gândul alegerii naţionale şi au dispreţuit pe celelalte popoare, presupunând că ei se pot baza întotdeauna pe Dumnezeu pentru a primi apărare şi un tratament preferenţial, indiferent cum îşi trăiau viaţa (cf. Mica 3:11; Ieremia 5:12). Această amăgire şi în special gândul că Ierusalimul, ca ce ţaţe a lui Dumnezeu, era inviolabil, au fost ideile pe care le-au propovăduit profeţii falşi în zilele dinainte de Exil (Ieremia 7:1; 15; 23:9 ş.urm.; Ezechiel 13). De fapt, aşa cum a arătat Dumnezeu de la început (Levitic 26:14 ş.urm.; Deuteronom 28:15 ş.urm.), alegerea naţională a subînţeles o judecată severă a păcatelor naţionale (Amos. 3:2). Exilul a dovedit că ameninţările lui Dumnezeu nu au fost vorbe goale.
3. În cadrul poporului ales, Dumnezeu a ales anumite persoane pentru misiuni speciale pentru a extinde sfera alegerii naţionale – adică, pentru ca Israelul să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, ca lumea întreagă să fie binecuvântată. Dumnezeu a ales pe Moise (Psalmul 106:23), pe Aaron (Psalmul 105:26), a ales preoţi (Deuteronom 18:5), profeţi (cf. Ieremia 1:5), regi (1 Samuel 10:24; 2 Samuel 6:21; 1 Cronici 28:5) şi Robul-Mântuitor din profeţia lui Isaia („Alesul Meu”, Isaia 42:1; cf. 49:1,5), care să sufere persecuţie (Isaia 50:5 ş.urm.), să moară pentru păcate (Isaia 53) şi să aducă lumină ne-evreilor (Isaia 42:1-7; 49:6). H. H. Rowley numeşte „alegere fără legământ” (The Biblical Doctrine of Election, 1950, cap. 5) faptul că Dumnezeu a ales Asiria şi pe „robul Meu” Nebucadneţar ca un bici al Său (Osea 7:18 ş.urm.; 10:5 ş.urm.; Ieremia 25:-9; 27:6; 43:10), că a ales pe Cirus, un om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ca să fie un binefăcător pentru poporul ales (Isaia 45:4); totuşi, expresia nu este potrivită deoarece Biblia rezervă întotdeauna terminologia alegerii pentru poporul legământului şi pentru oficialităţile legământului aleşi din mijlocul Israelului.
4. Binecuvântările promise ale alegerii au fost pierdute prin necredinţă şi neascultare. Profeţii, confruntaţi cu ipocrizie larg răspândită, au spus răspicat că Dumnezeu îi va respinge pe cei necredincioşi din poporul Său (Ieremia 6:30; 7:29). Isaia a prezis că numai o rămăşiţă de credincioşi avea să trăiască pentru a se bucura de epoca de aur care avea să urmeze după judecata inevitabilă a păcatelor Israelului (Isaia 10:20-22; 4:3; 27:6; 37:31 ş.urm.). Ieremia şi Ezechiel, care au trăit pe vremea acelei judecăţi, au aşteptat o zi când Dumnezeu – ca parte a lucrării Sale de restaurare – avea să regenereze pe aceia din poporul Său pe care i-a cruţat şi prin faptul că a dat fiecăruia o inimă nouă (Ieremia 31:31 ş.urm.; 32:39 ş.urm.; Ezechiel 11:19 ş.urm.; 36:25 ş.urm.) avea să asigure credincioşia lor faţă de legământ pentru viitor. Aceste profeţii, cu accentul pe care-l pun pe evlavia individuală, ne-au îndreptat privirile spre o individualizare a conceptului alegerii (cf. Psalmul 65:4): ele ne-au dat temeiul pentru a face distincţie între alegerea pentru un privilegiu şi alegerea pentru viaţă, cât şi pentru a trage concluzia că în timp ce Dumnezeu a ales întreaga naţiune pentru privilegiul de a trăi sub legământ, El i-a ales numai pe unii dintre ei (aceia care au devenit credincioşi prin regenerare) pentru a moşteni bogăţiile relaţiei cu Dumnezeu pe care le conţinea legământul, iar ceilalţi au pierdut acele bogăţii datorită necredinţei lor. Învăţătura NT despre alegere presupune existenţa acestor distincţii; vezi în special Romani 9.

III. Folosirea conceptului în Noul Testament

NT anunţă extinderea promisiunilor legământului lui Dumnezeu pentru a-i include şi pe ne-evrei şi anunţă transferul privilegiilor legământului de la urmaşii lui Avraam la un grup predominant ne-evreu (cf. Matei 21:43) format din toţi cei care au devenit adevărata sămânţă a lui Avraam şi adevăratul Israel al lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos (Romani 4:9-18; 9:6 ş.urm.; Galateni 3:14 ş.urm., 29; 6:16; Efeseni 2:11 ş.urm.; 3:6-8). Ramurile naturale necredincioase au fost rupte din măslinul lui Dumnezeu (comunitatea celor a-leşi, născută din Patriarhi) şi ramurile de măslin sălbatic (ne-evreii care au crezut) au fost altoite în locul lor (Romani 11:16-24). Israelul necredincios a fost respins şi judecat, iar Biserica internaţională a lui Cristos a luat locul Israelului ca naţiune aleasă a lui Dumnezeu, trăind în lume ca un popor al Său, închinându-I-se şi proclamându-L ca Dumnezeul lor.

NT prezintă ideea alegerii în următoarele forme:

1. Isus este recunoscut de Însuşi Tatăl ca fiind Alesul Său (Luca 9:35, unde găsim cuvântuleklelegmenos, asemănător cu Isaia 42:1) şi a fost recunoscut probabil de Ioan Botezătorul (Ioan 1:34, dacă versiunea corectă esteeklektos; vezi Barrett ad loc.). Cuvintele batjocoritoare din Luca 23:35 arată că „Alesul” era un nume mesianic în zilele lui Cristos (la fel ca şi în Enoh 40:5; 45:3; 5, etc.). În 1 Petru 2:4, 6 Cristos este numit Piatra din capul unghiului aleasă de Dumnezeu; vezi asemănarea cu Isaia 28:16, LXX. Când se referă la Cristos, acest nume „ne îndreaptă privirile spre funcţia unică şi distinctă cu care este investit şi plăcerea deosebită pe care o găseşte Tatăl în El” (J. Murray în Baker’s Dictionary of Theology, 1960, p. 179).
2. Adjectivul „ales” se referă la comunitatea creştină în ce priveşte caracterul ei de popor ales al lui Dumnezeu, în contrast cu restul omenirii. Această folosire a termenului se aseamănă cu cea din VT. Biserica este „un neam ales” (1 Petru 2:9, citează Isaia 43:20; cf. 2 Ioan 1, 13), având privilegiul accesului la Dumnezeu şi responsabilitatea de a-L lăuda şi de a-L proclama, de a păzi cu credincioşie adevărul Lui, privilegii pe care le-a avut anterior Israelul. La fel ca şi în cazul Israelului, Dumnezeu Şi-a arătat îndurarea prin faptul că a ales pentru acest destin măreţ oameni săraci şi nebăgaţi în seamă (1 Corinteni 1:27 ş.urm.; Iacov 2:5; cf. Deuteronom 7:7; 9:6); şi, la fel ca înainte, alegerea şi chemarea milostivă a lui Dumnezeu a creat un popor – poporul Său – care nu fusese un popor înainte (1 Petru 2:10; Romani 9:25 ş.urm., care citează Osea 1:10; 2:23).

În evangheliile sinoptice, Cristos se referă la eklektoi (pl.) în diferite contexte escatologice. Aceştia sunt cei pe care-i acceptă Dumnezeu şi pe care-i va accepta deoarece ei au răspuns la invitaţia Evangheliei şi au venit la ospăţul nunţii dezbrăcaţi de auto-îndreptăţirea lor şi îmbrăcaţi cu hainele de nuntă pregătite de gazdă, adică s-au încrezut în îndurarea lui Dumnezeu (Matei 22:14). Dumnezeu îi va îndreptăţi (Luca 18:7) şi îi va ocroti în necazul şi pericolul viitor (Marcu 13:20, 22), deoarece ei sunt obiectele speciale ale grijii Lui.

1. Termenuleklegomaieste folosit cu privire la alegerea apostolilor de către Cristos (Luca 6:13; cf. Faptele Apostolilor 1:24; 9:15), cu privire la alegerea diaconilor (Faptele Apostolilor 6:5) şi a delegaţilor (Faptele Apostolilor 15:22, 25) de către biserică. Aceasta este o alegere pentru o slujbă specială, o alegere din rândul membrilor comunităţii, la fel ca în VT. Alegerea Celor Doisprezece de către Cristos pentru slujba apostolică a inclus alegerea lor din lume pentru a se bucura de mântuire (cf. Ioan 15:16,19), cu excepţia lui Iuda (cf. Ioan 13:18).

Dezvoltarea teologică a ideii în NT

Dezvoltarea teologică completă a ideii de alegere este găsită în Epistolele lui Pavel (vezi în special Romani 8:28; 11:36; Efeseni 1:3-14; 1 Tesaloniceni 1:2-10; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:9-10). Pavel prezintă alegerea divină ca o alegere eternă, suverană şi prin har a păcătoşilor pentru a fi mântuiţi şi glorificaţi în şi prin Cristos.

1. Alegerea este făcută prin har. Alegerea „prin har” (Romani 11:5; cf. 2 Timotei 1:9) este o favoare nemeritată arătată din abundenţă faţă de membrii unei rase căzute căreia Dumnezeu nu-i datorează nimic decât mânie (Romani 1:18 ş.urm.). Nu numai că Dumnezeu alege oameni păcătoşi ca să-i mântuiască (cf. Romani 4:5; 5:6-8; Efeseni 2:1-9); El alege să-i mântuiască într-un mod care înalţă harul Său prin faptul că măreşte păcătoşenia lor. El îi închide pe aleşii Săi, atât evrei cât şi ne-evrei, într-o stare de neascultare şi necredinţă, aşa încât ei îşi arată adevăratul caracter de oameni păcătoşi şi se remarcă în istorie ca necredincioşi declaraţi, mai înainte ca El să-Şi arate îndurarea faţă de ei (Romani 11:30-32; ne-evreii, 9:30; 10:20; evreii, 10:19, 21; 11:11, 25 ş.urm. („atunci”, în v. 26, se referă la „intrarea numărului deplin al neamurilor”). Astfel, modul în care este realizată alegerea arată şi mai bine că harul este nemeritat.
2. Alegerea este o alegere suverană, determinată numai de buna plăcere a lui Dumnezeu (Efeseni 1:5,9) şi nu de faptele omului, trecute sau viitoare (Romani 9:11), nici de vreun efort omenesc de a câştiga favoarea lui Dumnezeu (Romani 9:15-18). Asemenea eforturi ar fi zadarnice în orice caz deoarece oricât de sus ar aspira păcătoşii şi oricât de repede ar alerga, în realitate ei nu fac altceva decât să păcătuiască (Romani 8-7 ş.urm.). Dumnezeu, în libertatea Sa suverană, îi tratează pe unii păcătoşi aşa cum merită, împietrindu-i (Romani 9:18; 11:7-10, cf. 1:28; 1 Tesaloniceni 2:15 ş.urm.) şi nimicindu-i (Romani 9:21 ş.urm.); dar El alege pe alţii ca să fie nişte „vase ale îndurării”, ca să primească „bogăţiile slavei Sale” (Romani 9:23). Această discriminare nu implică nedreptate, deoarece Creatorul nu datorează nimănui îndurare şi El are dreptul să facă ce-I place cu creaturile Sale rebele (Romani 9:14-21). Mirarea mare nu este că nu acordă îndurare unora, ci faptul că se îndură de cineva. Planul lui Dumnezeu de discriminare între un păcătos şi altul s-a văzut încă din limitarea promisiunii avraamice numai la linia genealogică a lui Isaac şi prin punerea lui Iacov mai presus de Esau (Romani 9:7-13). Încă de la început a fost adevărat că „nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel” („nu toţi cei care descind din Israel fac parte din Israel”) (Romani 9:6) şi că israeliţii care s-au bucurat de mântuirea promisă poporului ales au fost numai „o rămăşiţă, aleasă prin har” (Romani 11:5; 9:27-29). Potrivit lui Pavel, numai alegerea suverană făcută de Dumnezeu explică de ce atunci când este predicată Evanghelia unii o primesc. Necredinţa celorlalţi nu necesită o explicaţie specială, deoarece nici un păcătos nu poate crede dacă este lăsat în voia minţii sale (1 Corinteni 2:14); dar fenomenul credinţei necesită o explicaţie. Explicaţia lui Pavel este că Dumnezeu, prin Duhul Său, îi face pe cei aleşi să creadă, aşa încât atunci când oamenii ajung la o credinţă adevărată şi activă în Cristos, faptul acesta dovedeşte că alegerea lor este o realitate (1 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.; Tit 1:1; cf. Faptele Apostolilor 13:48).
3. Alegerea este o alegere eternă. Dumnezeu ne-a ales pe noi, spune Pavel, „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9). Această alegere a fost un act de *predestinaţie (Efeseni 1:5, 11), o parte din planul etern al lui Dumnezeu, o punere în practică cu dragoste a precunoaşterii („foreknowledge” – cunoaştere ante-factum, n.tr.) prin care Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (Romani 8:29; cf. 1 Petru 1:2). În timp ce VT, care se ocupă cu alegerea naţională pentru a primi un privilegiu, pune semnul de egalitate între alegerea şi chemarea făcută de Dumnezeu, Pavel se ocupă cu alegerea personală pentru mântuire şi face distincţie între alegere şi chemare, vordind despre chemarea făcută de Dumnezeu (prin care el înţelege o chemare la credinţă care efectiv evocă un răspuns) ca despre un stadiu în împlinirea în timp a planului etern de dragoste (Romani 8:30; 9:23 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.; 2 Timotei 1:9). Pavel subliniază faptul că alegerea este eternă, pentru a-i asigura pe cititorii săi că alegerea este imutabilă şi că nici un lucru care se întâmplă în timp nu poate clinti hotărârea lui Dumnezeu de a-i mântui.
4. Alegerea este o alegere a păcătoşilor individuali de a fi mântuiţi în şi prin Cristos. Alegerea este „în Cristos” (vezi Efeseni 1:4), Fiul întrupat, a cărui apariţie istorică şi mijlocire au fost ele însele incluse în planul etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:20; Faptele Apostolilor 2:23). Alegerea în Cristos înseamnă, în primul rând, că scopul alegerii este ca aleşii lui Dumnezeu să poarte chipul lui Cristos şi să fie părtaşi la gloria Lui (Romani 8:29, cf. v. 17; 2 Tesaloniceni 2:14). Ei sunt aleşi pentru sfinţenie (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată purtarea lor) în viaţa aceasta (Efeseni 1:4) şi glorificarea lor (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată fiinţa lor, cf. 2 Corinteni 3:18; Filipeni 3:21) în viaţa viitoare. Alegerea în Cristos înseamnă, în al doilea rând, că cei aleşi trebuie să fie răscumpăraţi de Cristos din vinovăţia şi murdăria lor, prin moartea Lui ispăşitoare şi prin darul Duhului Său (Efeseni 5:25-27; 2 Tesaloniceni 2:13; cf. 1 Petru 1:2). Aşa cum a spus El însuşi, Tatăl i-a dat un anumit număr de persoane care să fie mântuite şi El a făcut tot ce este necesar pentru a-i aduce pe toţi la gloria eternă (Ioan 6:37-45; 10:14-16, 27-30; 17:2, 6, 9 ş.urm., 24). Alegerea în Cristos înseamnă, în al treilea rând, că unirea cu Cristos este mijlocul prin care binecuvântările alegerii sunt aduse celor aleşi – unirea cu ei în mod reprezentativ, ca ultimul Adam, şi în mod vital, ca Dătătorul vieţii, care locuieşte în ei prin Duhul Său, cât şi unirea lor cu El prin credinţă.

Semnificaţia alegerii pentru credincios

Pavel găseşte trei semnificaţii religioase în cunoaşterea de către credincios a alegerii sale.

1. Îi arată credinciosului că mântuirea sa, de la început până la sfârşit, este în întregime de la Dumnezeu, un rod al îndurării suverane discriminatoare. Izbăvirea pe care o găseşte numai în Cristos şi pe care o primeşte numai prin credinţă îşi are sursa în vreo calitate personală, ci numai în har – harul alegerii. Orice binecuvântare spirituală îi vine credinciosului din decretul de alegere dat de Dumnezeu (Efeseni 1:3 ş.urm.). Prin urmare, cunoaşterea alegerii sale ar trebui să-l înveţe să se laude în Dumnezeu, şi numai în Dumnezeu (1 Corinteni 1:31) şi să-I dea Lui lauda cuvenită (Romani 11:36). Ţelul final al alegerii este ca Dumnezeu să fie lăudat (Efeseni 1:6, 12, 14) şi gândul alegerii ar trebui să-i determine pe păcătoşii răscumpăraţi să înalţe neîncetat cântări de laudă şi de mulţumire, ca şi Pavel (Romani 11:33 ş.urm.; Efeseni 1:3 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 11:3 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.). Pavel consideră că lucrurile pe care le-a revelat Dumnezeu cu privire la alegere trebuie să fie un motiv de închinare şi nu de controversă.
2. Îi garantează credinciosului siguranţa sa eternă şi îndepărtează orice temei de frică şi deznădejde. Dacă el este în har acum, el este în har pentru totdeauna. Nimic nu poate afecta starea sa de justificare (Romani 8:33 ş.urm.); nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8:35-39). El nu va fi niciodată mai sigur decât acum, deoarece el este deja sigur pe deplin. Cunoaşterea acestui fapt este importantă – de aici rezultă dorinţa de a avea siguranţa că alegerea unui om este o realitate (cf. 2 Petru 1:10).
3. Îl determină pe credincios să ducă o viaţă etică. Departe de a aproba promiscuitatea (cf. 5:5 ş.urm.) sau mândria (cf. Romani 11:19-22), cunoaşterea alegerii şi a beneficiilor care decurg din ea sunt motivul suprem pentru a fi umil, bucuros, recunoscător în dragoste, este resortul principal al recunoştinţei sanctificatoare (Coloseni 3:12-17).

BIBLIOGRAFIE

Arndt; T. Nicol în DAC; J. Orr în HDB (1 vol.); C. Hodge, Systematic Theology, 1, p. 331-353; H. H. Rowley, The Biblical Doctrine of Election, 1950; G. C. Berkouwer, Divine Election, 1960; TDNT 4, p. 144-192; NIDNTT 1, pp. 533-543 J.I.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/alegere.html