O teologie publica sau o teologie res publica, de Rick Elgendy

download - Copie

Posted on 15 august 2008 by DanutM

Săptămâna trecută, James Dobson, de la Focus on the Family, a atacat un discurs ţinut de senatorul Barack Obama la o întâlnire a organizaţiei „Call to Renewal”, o mişcare a activiştilor politici creştini. O personalitate religioasă care critică un candidat la preşedinţie nu este nimic nou, dar un schimb serios de opinii despre locul religiei în viaţa unei societăţi democratice nu trebuie să fie pierdut în vacarmul politic prezidenţial din această perioadă electorală.

În discursul lui, Obama se întreba nu dacă o pluralitate crescândă de tradiţii religioase înseamnă haos pentru un discurs public destul de monolitic până nu demult, ci dacă chiar şi o populaţie exclusiv creştină ar avea mai puţine dezacorduri în ceea ce priveşte politicile publice: „Al cărui creştinism să-l predăm în şcoli? Al lui James Dobson sau a lui Al Sharpton?” Obama prezintă aici un punct de vedere formulat de Jeffrey Stout în cartea lui, Democraţie şi Tradiţie: „În circumstanţele unui «discurs secularizat» – în cadrul căruia participanţii la un dialog public comun nu pot să considere ca un lucru de la sine înţeles existenţa unui acord religios fundamental, nici în ce priveşte convingerile, nici în practică – simplul apel la o singură autoritate religioasă unică în calitate de arbitru pentru un conflict public, va fi un eşec. Sugestia lui Stout este implicită în întrebarea lui Obama: „Care pasaj din Scriptură ar trebui să conducă politica noastră publică?” Dezbaterile care ar rezulta din încercarea de a răspunde la această întrebare n-ar putea fi rezolvate prin instaurarea credinţei creştine (sau a oricărei alteia) ca normativă pentru cetăţeanul american. Astfel, trebuie să ne aşteptăm la un dezacord între oamenii de bună credinţă şi să cultivăm acele virtuţi ale vieţii civice care permit continuarea conversaţiei în ciuda existenţei acestui dezacord. Critica lui Dobson, care se concentrează pe obiecţia sa cu privire la faptul că este considerat coreligionarul lui Al Shrapton şi pe exemplele scripturale oferite de Obama, ne arată că Dobson n-a prea priceput despre ce este cu adevărat vorba.

Dobson formulează însă o preocupare ce merită o atenţie serioasă. Mai târziu în discursul lui, Obama părăseşte argumentul lui Stout, apropiindu-se de noţiunea de raţiune publică a lui John Rawls: „Democraţia cere, susţine Obama, ca cei care au motivaţii religioase să şi traducă preocupările într-un limbaj universal, mai degrabă decât într-unul conţinând valori specifice religiei lor. Aceasta cere ca propunerile lor să fie argumentate şi să se supună raţiunii. Dobson este îngrijorat de faptul că Obama „încearcă să argumenteze că este nedemocratic să crezi sau să lupţi pentru acele principii morale ale Bibliei care nu sunt susţinute de oameni de toate credinţele” şi întreabă dacă el, ca cetăţean, ar trebui să-şi alinieze acţiunile la „cel mai mic numitor comun de moralitate”.

Lui Obama ar trebui să-i pese de acest lucru, de vreme ce a vorbit despre faptul că ar fi lipsit de neutralitatea să le spui cetăţenilor unde şi cum să nu-şi practice religia (cu referire la politicile publice) şi fiindcă a declarat că este „practic o absurditate” să aştepţi ca oamenii să nu „implice «moralitatea lor personală» în dezbaterile politice publice”. A mai spus totuşi că dacă am fi martori la o versiune modernă a lui istoriei lui Avram, căruia Dumnezeu i-a poruncit să-l sacrifice pe fiul său, Isaac, „noi am chema cu siguranţă poliţia şi am aştepta ca asistenţa socială să i-l ia lui Avram pe fiul său Isaac”, oricât de validă ar fi experienţa lui religioasă. Aici simţim rezonanţa temerilor lui Dobson cu privire la influenţa lui Rawls asupra lui Obama: dacă am recurge doar la „legile comune sau la raţiunea elementară” (orice am înţelege prin acele aceste entităţi suspecte), atunci societatea n-ar poate suporta prezenţa unor convingeri religioase robuste (şi, prin extensie, a unor asemenea persoane religioase). Deşi teologia specifică unei anumite tradiţii religioase este cu siguranţă o unealtă slabă pentru construirea un consens, o situaţie în care statul s-ar simţi obligat să elimine orice convingere religioasă sau orice acţiune care cade în afara a ceea ce se înţelege prin „raţiune publică” ar părea o tragică înfrângere în ceea ce priveşte libertatea religioasă. Cum, atunci, putem să înaintăm ca o societate, urmărind atât crearea unui consens public cât şi crearea unui spaţiu în care cetăţenii să poată fi religioşi?

Câţiva autori ne-au oferit recent reformulări ale conceptului de spaţiu public. Sugestia lui Charles Mathewes, formulată în cartea A Theology of Public Life, lansează distincţia între „teologia publică” şi „teologia vieţii publice”: O teologie publică este o declaraţie a convingerilor creştine dezbrăcată de particularitatea sa şi redată celorlalţi într-o formă acceptabilă pentru ei, în timp ce teologia vieţii publice este o descriere a locului pe care îl ocupă viaţa publică în economia mijloacelor creatoare şi mântuitoare ale lui Dumnezeu. O teologie a vieţii publice implică angajarea în sfera politică privită ca o acţiune ascetică, o aplicare a uceniciei creştine care acţionează prin zidirea virtuţilor credinţei, speranţei şi a iubirii; Mathewes întăreşte astfel sugestia lui Stout că virtuţile discursive şi nu neapărat consensul religios, se află la temelia unui dialog public sănătos. O altă analiză vine din partea lui William T. Cavanaugh, care în cartea lui Imaginaţie teopolitică subliniază căile prin care condiţiile materiale politice deschid drumuri dincolo de dezbaterile politice sponsorizate de stat. Cavanaugh descrie practici concrete – de la participarea la o agricultură susţinută de comunitate, la anumite de înţelegere şi practicare a Euharistiei – ca mijloace de dialog cu lumea, fără a traduce convingerile religioase în ceva ce nu sunt.

Aceste recomandări nu rezolvă în mod hotărâtor eterna problemă a convingerilor profund asumate într-o pluralitate religioasă, aşa cum n-o fac nici afirmaţiile făcute de Obama sau de Dobson. Totuşi, pe măsură ce teologii şi eticienii elaborează motivaţii în baza cărora cetăţenii religioşi se pot angaja în sfera publică într-un mod caritabil şi având în minte mai mult decât o simplă competiţie pentru bunurile publice, putem spera că dialogul va fi tot mai civilizat şi mai roditor.

Rick Elgendy este doctorand în teologie la University of Chicago Divinity School.

Textul a fost publicat la 3 iulie 2008 în revista electronică săptămânală Sightings, editată de Martin Marty Center de la University of Chicago Divinity School.

(Traducerea, Elena Goga. Editarea, Dănuţ Mănăstireanu)

https://agorachristi.wordpress.com/2008/08/15/o-teologie-publica-sau-o-teologie-res-publica-de-rick-elgendy/#more-137

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.