Viitorul evanghelicilor din România (4)

download - Copie

future
Publicat pe 10 iulie, 2020 De danutj

Încheiem această evaluare a spațiului evanghelic românesc prin sublinierea unor elemente care ar putea susține un posibil efort de delimitare a unor direcții și acțiuni privind elaborarea unui proiect de viitor. Deși nu există încă semnale concrete în acest sens, resursele existente ar putea fi mobilizate printr-o strategie de convergență, de construcție a unui cadru de dialog și a unor proiecte care pot avea un impact important pentru viitorul evanghelicilor din România. În context postmodern, cu tendințe de diversificare și deconfesionalizare, de difuzie și contextualizare excesivă, discuția despre un proiect de viitor poate fi anacronică și fără temei. Pentru evanghelicii din România, comunismul și anii de tranziție ce au urmat au reprezentat perioade istorice dificile în care eforturile de definire și de consolidare a identității și cele ale asumării unui loc și a unei misiuni specifice nu s-au putut realiza coerent și cu rezultate semnificative. Întrebarea este dacă aceste eforturi pot fi reluate sau dacă nu cumva este prea târziu și trebuie să urmăm logica supraviețuirii prin întreprinderi și soluții punctuale pe care le propun liderii locali. Se poate considera că lucrurile s-au mișcat deja prea mult în direcțiea divergenței și atomizării astfel încât ideea unui proces invers să nu mai aibă vreo șansă? Anumite proiecte din cadrul bisericilor protestante magisteriale și chiar evanghelice din Franța și Germania ne sugerează că pot exista și realizări contra curentului și că viitorul comunității creștine depinde de capacitatea bisericilor de a se regăsi într-un corp mai mare, de a pune umărul la o misiune care are o miză dincolo de granițele locale și confesionale.

IV. Un posibil proiect comunitar?

Comunitățile evanghelice traversează o lungă perioadă de criză. În privința depășirii ei, nu pot fi identificate decât eforturi individuale și locale care seamănă mai degrabă cu niște tentative de a supraviețui tranziției. Cele două ramuri care se conturează ca posibile direcții de evoluție nu reușesc să se constituie ca soluții reale care să adune bisericile în jurul unei strategii și a unor obiective comune. Orientarea spre trecut a unei părți dintre biserici se realizează prin idealizarea experienței înaintașilor, fără realism și fără intenția reală de a învăța din istorie. Se dorește revenirea la ceva din trecut pentru a găsi un loc stabil, o structură care să dea o minimă coerență unei comunități în continuă schimbare și fără orizont. Sub presiunea întrebărilor, frământărilor, nevoii de soluții și orientare, liderii acestei poziții consideră că evoluția recentă a comunităților stă sub semnul unei devieri de la direcția cea bună a înaintașilor și că singura variantă viabilă este aducerea lucrurilor la o matcă din care s-a ieșit cândva. Cea de-a doua categorie de biserici evanghelice caută noi forme de exprimare, noi modele de organizare și încearcă să găsească mijloace de expresie care să răspundă așteptărilor generației tinere de credincioși. În acest caz, eficiența instituțională și dimensiunea sociologică sunt mult mai importante decât valorile trecutului și dimensiunea confesională pentru conturarea unei vieți comunitare. Bisericile de acest tip reușesc să își mobilizeze membrii, dincolo de slujbele publice, în activități pentru nevoi specifice, pe grupuri de persoane în funcție de vârstă, gen, profesie etc. În ciuda unei mobilități și diversități de activități mai ridicate, și aceste biserici rămân în zona unor soluții conjuncturale care nu asigură o cale de ieșire din confuziile crizei identitare.

Tendințelor de a concentra energia pe reforme contextuale și pe inițiative locale animate de managementul organizațional, precum și celor de a conserva și perpetua un trecut fictiv, trebuie să li se răspundă prin acțiuni de alt tip. Pentru perioada de tranziție pe care o traversează evanghelicii, se pretează mai degrabă o serie de soluții care sunt necesare pentru stabilitate și pentru orientarea comunităților pe termen mediu și lung. Vorbim despre proiecte care privesc: cunoașterea transparentă și onestă, atât a trecutului, cât și a prezentului; pregătirea solidă a noilor generații de lideri; slujirea credincioșilor în funcție de nevoile lor și de provocările pe care le aduce contextul societății românești actuale; scrierea unor cărți și documente fundamentale care să constituie baza pentru evaluarea și definirea identității evanghelice etc. Considerăm că pentru aceste acțiuni există un potențial uman care poate demara proiecte și poate propune bisericilor evanghelice remedii concrete constructive. Punctual, ne oprim la câteva demersuri posibile care însă cer o coroborare a resurselor, convergența unor idei și eforturi, ieșirea din logica orgoliilor și dorinței de afirmare a liderilor și centrarea pe biserica locală.

1.   Cunoașterea și asumarea trecutului

Cunoașterea trecutului este esențială atât pentru cei care au reflexe tradiționaliste și propun un viitor de tip conservator, cât și pentru comunitățile care se consideră progresiste și își doresc reforme majore. Fondul multor probleme cu care se confruntă evanghelicii din România este legat de transmiterea unor tipare din trecut. Tendințele fundamentaliste și dualismul, individualismul și conflictul cu orice tip de autoritate, activismul și dominanta religioasă în definirea identității sunt doar câteva coordonate structurale care se transmit din trecut ca un bagaj insuficient evaluat și cu multe efecte negative. Ca urmare, nu sunt suficiente micile încercări de a povesti trecutul prin mărturii, istorii ale unor comunități locale sau chiar încercări de a scrie o istorie a bisericilor confesionale din România. Este necesară inițierea unui proces de reflecție care să poată explica lucrurile în profunzime și să conducă la înțelegerea fenomenului în toată complexitatea lui, nu doar la prezentarea descriptivă a evenimentelor care au marcat nașterea și apoi dezvoltarea bisericilor evanghelice. Cunoașterea adevărului despre părinții fondatori, fără false idealisme și nostalgii, este importantă pentru dozarea așteptărilor cu privire la modele și repere, la standarde și valori, la ce este posibil sau nu de realizat. Analiza spiritualității evanghelice și a transformărilor realizate prin trecerea de la o generație la alta oferă șansa identificării atât a elementelor prețioase și constructive, cât și a celor care au produs derapaje și confuzie pentru dinamica bisericilor. La suprafață, aceste realități par a fi cunoscute de liderii bisericilor evanghelice, însă lipsește curajul de a le asuma public și de a le confrunta strategic prin analize de adâncime. Din păcate, încă există un soi de lașitate și de impotență care însoțește viața liderilor. Acestea vin atât din derapajele și compromisurile realizate, dar mai ales din orgolii și neîmpliniri, din răni nevindecate și așteptări nefondate.

Trecerea timpului, uitarea sau îngroparea trecutului nu sunt soluții, ci cele mai proaste modalități de a rezolva problemele. Asumarea trecutului, cu bune și rele, cu responsabilitate și curaj, este decisivă pentru viitorul unei comunități. Perspectiva nu se poate construi pe un trecut obscur, pe greșeli, păcate și răni neasumate și nevindecate. Ca și societatea în ansamblu, bisericile din România au evitat să discute trecutul perioadei comuniste, să-l evalueze și să-l asume cu transparență și luciditate, în spiritul evangheliei lui Cristos. Mereu s-a spus că nu este momentul oportun să facem asta și a fost subliniată sensibilitatea problemei, efectul negativ asupra comunității etc. Toate acestea, chiar dacă ar fi adevărate, sunt false probleme în raport cu importanța asumării propriei istorii. Niciodată nu este prea târziu pentru reconciliere. Însă acest proces trebuie realizat fără patimă, cu maturitate și cu dorință de vindecare și progres. Dacă liderii din trecut nu au putut face asta din diverse motive, nu înseamnă că ideea trebuie abandonată și că ne putem uita la viitor fără a mai fi necesară privirea în propria istorie. În egală măsură, perioada celor 30 de ani de tranziție trebuie evaluată cu atenție. Multe probleme s-au acutizat în acești ani, multe decizii și acțiuni au produs efecte distructive și nu pot fi trecute cu vederea. Rupturile și dezbinările, conflictele de interese și compromisurile tacit acceptate de conducători sunt nerevendicate și li se refuză șansa evaluării transparente și elaborării unor soluții viabile. Aceste analize atât de necesare se pot realiza nu numai prin concursul liderilor, ci și cu asistența unor specialiști în teologie, istorie, sociologie, psihologie, economie etc. Din fericire, evanghelicii au deja printre membrii bisericilor o serie de specialiști în aceste domenii și pot colabora cu alții care sunt interesați de evoluția minorităților religioase.

2.     Crearea de spații formative

Viața unei comunități religioase presupune un proces permanent de schimbare. Orice generație de creștini preia de la înaintași o moștenire pe care o actualizează în contextul propriei experiențe. Identitatea creștină trebuie nu numai cunoscută, ci și actualizată la probleme și întrebări noi, la oameni reali care își duc viața în contextul unei societăți dinamice. Continuitatea experienței creștine presupune un efort dublu și deloc facil. Pe de o parte, este vorba despre munca de cunoaștere, de asistare a credincioșilor în procesul de înțelegere și asumare a adevărului biblic, a principiilor care stau la baza vieții creștine. Pe de altă parte, fiecare generație are misiunea ei și are de adus aportul propriu la ceea ce înseamnă experiența bisericii lui Cristos în lume. Identitatea creștină trebuie afirmată în datele unei comunități anume, cu nevoi și provocări specifice. Rolul bisericii în lume este acela de a-i sluji pe credincioși în direcția echipării lor, a ucenicizării și transformării lor după modelul vieții lui Cristos.

Bisericile evanghelice din România se află în fața unei presiuni mari determinate de schimbările rapide din viața societății care îi determină pe credincioși să reevalueze așteptările liderilor de a continua viața religioasă după modelul din trecut. Membrii comunităților nu mai au nici timpul și nici disponibilitatea să se angajeze în tipul de activism religios al slujbelor și întâlnirilor publice numeroase. De asemenea, nevoile lor s-au diversificat, iar ceea ce oferă comunitatea religioasă nu le acoperă decât într-o foarte mică măsură. Două aspecte pot fi menționate ca urgențe asupra cărora liderii bisericilor trebuie să reflecteze și pentru care să ia decizii pe măsură.

În primul rând, este vorba despre nevoia de creștere a gradului alfabetizare a tinerei generații cu privire la fundamentele credinței creștine. Pentru foarte mulți dintre tinerii crescuți în bisericile evanghelice, cunoștințele despre adevărurile revelației creștine se rezumă la o serie de vocabule memorate de-a lungul anilor în cadrul slujbelor lungi sau la diverse grupuri specializate. În mare parte, ceea ce știu ei că reprezintă miezul tare al credinței creștine este reprezentat de o serie de enunțuri ce țin de specificul confesional și de retorica discursului public. Deși multe biserici practică cateheza și școlile duminicale, atât seriozitatea muncii de formare, cât și mijloacele utilizate conduc la un exercițiu de limbaj, de asimilare a jargonului religios confesional. Reevaluarea utilității și eficienței practicilor existente, de la cateheze până la școlile duminicale și la grupurile de lucru, reprezintă un punct strategic esențial pentru viitorul evanghelicilor din România. Este clar că tinerii nu mai pot fi ținuți în biserici nici prin concerte religioase de proastă calitate, nici prin activisme de tot felul. Este necesară o muncă colosală de a intra în dialog cu acești tineri, de a le prezenta creștinismul în toată profunzimea lui și de a-i invita să-și asume viața de credință în cunoștință de cauză. Pentru a atinge acest obiectiv este nevoie de oameni capabili și disponibili să slujească în acest sens, de viziune și efort comunitar pentru a putea asista generația tânără în definirea identității creștine. Neglijarea acestei dimensiuni strategice va agrava conflictul dintre generații. Tinerii vor fi astfel încurajați să părăsească bisericile părinților și să dezvolte noi comunități, să migreze spre alte spații religioase sau să renunțe la tipul de viață religioasă la care îi invită bisericile actuale.

În al doilea rând, este vorba despre formarea liderilor bisericilor evanghelice. Aici lucrurile sunt și mai grave, pentru că mecanismele existente au condus la derapaje și tendințe din care se poate reveni cu greu. O parte dintre liderii evanghelici, în special pastorii sau conducătorii de biserici, au studii teologice. Însă formarea lor în școlile confesionale este realizată după o paradigmă păguboasă, eludând o mare parte din miza formării intelectuale specifice nivelului de studii superioare. Abordarea institutelor teologice evanghelice presupune pregătirea de oameni capabili să conducă adunările generale ale credincioșilor, să organizeze slujbele și întâlnirile publice, să fie buni predicatori și administratori ai resurselor bisericii. Frecvent, oamenii care intră în aceste institute vin gata formați, au deja o înțelegere asupra tuturor lucrurilor și vin cu așteptarea de a-și întărească convingerile și paradigma lor de lucru. Din păcate, în facultățile de teologie evanghelice nu se pune accent pe o echipare a capacității de gândire și înțelegere a fenomenului religios și a teologiei creștine, pe așezarea unor fundamente cu ajutorul analizei și evaluării critice a dezvoltării tradiției creștine. Bifarea unei diplome de licență în teologie sau a unui curs de formare are doar o miză simbolică. Poziția de lider este asigurată de alte elemente, cum ar fi o serie de trăsături de personalitate, capacitatea de a acumula capital politic și de a influența enoriașii etc.

Este evident că liderii bisericilor locale nu trebuie să fie teologi în sensul academic, dar nu pot neglija echiparea la acest nivel și formarea continuă în acord cu nevoia comunităților de a avea răspunsuri competente cu privire la întrebări actuale sensibile. Pe lângă conducătorii religioși cu diplomă de la școlile confesionale, în bisericile evanghelice există un număr mare de persoane care dețin poziții de autoritate și formează grupul celor care dețin conducerea în comunitate. Axarea lor pe predicare și pe management instituțional îi lasă relaxați în privința unei munci autentice de formare și de evaluare a carismelor și competențelor lor în materie de slujire. Viitorul comunităților evanghelice depinde mult de calitatea liderilor. Nevoia de dialog între biserici și de a crea proiecte comune poate fi acoperită doar de oameni care înțeleg importanța formării. Din păcate, ucenicia, ca una dintre cele mai importante căi de transformare și maturizare a liderilor, este neglijată foarte mult la evanghelici. O schimbare strategică cu impact pentru viitor ar fi aceea ca accesul la o poziție de autoritate în biserici să fie legat de practica uceniciei, de stagii de formare și practică și de mecanisme de validare a carismelor și competențelor personale.

3.      Baze pentru o teologie evanghelică autohtonă

Teologia evanghelică reprezintă un capitol foarte sensibil, dar esențial pentru identitatea comunităților și pentru viitorul lor. Criza de identitate asupra căreia am insistat în textele precedente are o cauză profundă în lipsa unei teologii coerente la nivel confesional. Această problemă ține de specificul istoric al dezvoltării bisericilor, dar reprezintă și un handicap asupra căruia nu s-a revenit aproape deloc în ultimii 30 de ani. O anumită diversitate de gândire și de înțelegere a identității creștine, în general, și a celei confesionale, în particular, se poate urmări ca o realitate ce provine de la fondatorii bisericilor evanghelice și care a continuat și la generațiile următoare. Pastorii și predicatorii actuali, împreună cu ceilalți lideri ai comunităților, pretind că dispun de o teologie confesională, însă nu riscă să o prezinte sistematic în cărți și documente care să fie supuse unor dezbateri și evaluări publice. Dominanta orală a tradiției evanghelice a lăsat lucrurile la acest nivel, al unor formulări aproximative, mereu nuanțate de la un lider la altul, de la o regiune la alta, de la o biserică la alta. Transferul unui conținut teologic coerent este neglijat și chiar subminat și din pricina modelului congregațional care lasă o completă autonomie bisericii locale în toate lucrurile. În aceste condiții, fiecare generație și aproape fiecare lider se simt obligați să revină asupra fundamentelor, să redefinească lucrurile în propriul context, să dezvolte propria teologie. Acest lucru s-a realizat mereu sub impactul unor influențe multiple care nu au fost niciodată analizate, filtrate și asumate coerent.

Un demers actual sau viitor de definire teologică ar trebui să accepte că, probabil, cea mai mare provocare o presupune disponibilitatea de a învăța de la alții, de a apela la reperele teologice fundamentale ale bisericii care definesc mai întâi identitatea creștină în general. Abia în următorul pas se poate înțelege și defini specificul confesional. Dar și în cazul definirii confesionale, la fel de importantă este raportarea la resursele existente în tradiția evanghelică la nivel internațional. Întrebarea este dacă generația actuală de lideri și teologi este dispusă la un asemenea efort de identificare a unui numitor comun, a unei baze teologice solide care să reprezinte platforma de pe care să fie discutate apoi elementele specific evanghelice și cele ale fiecărei direcții confesionale. Dacă proiectul unei teologii evanghelice va începe de la definirea specificului confesional, sunt șanse mari să repetăm istoria, și anume ca această teologie să fie reinventată și în viitor de către fiecare generație.

Cu privire la această nevoie reală de gândire și construcție teologică, trebuie făcută precizarea că evanghelicii din România dispun de un potențial fără precedent și chiar invidiat de multe comunități evanghelice din Europa. Există un număr destul de mare de evanghelici români (între 100 și 150) care au obținut un doctorat în teologie la universități din România și străinătate. Din păcate, mulți dintre acești teologi au emigrat, alții nu sunt acceptați să predea în școlile teologice autohtone, iar alții nu au mai continuat să scrie după ce au finalizat teza. Neglijarea acestei resurse este cumva de înțeles pentru fenomenul evanghelic românesc, însă continuarea aceastei abordări va  descuraja efortul de elaborare a unei teologii care să susțină dezvoltarea bisericilor pe viitor. Probabil că școlile de teologie confesionale care pregătesc pastori nu vor juca un rol important în acest proiect. Alternativele pot fi reprezentate de inițiative ale teologilor existenți care cred în nevoia de a produce texte esențiale pentru propria comunitate. Ne putem gândi la grupuri de lucru și dialog evanghelic, la un institut de cercetare sau chiar o școală de teologie evanghelică. Deocamdată, cei care ar putea participa la o inițiativă consistentă sunt implicați în propriile proiecte, iar o platformă concretă și resursele necesare întârzie să apară. Deși pentru unii poate fi o așteptare neîntemeiată sau chiar riscantă această idee a unui proiect teologic evanghelic, tocmai de acest tip de convergență de gândire și practică este nevoie pentru ca proiectul de viitor al evanghelicilor să nu fie o simplă iluzie.

4.   O spiritualitate autentică și realistă

Dezvoltarea spiritualității evanghelice trebuie realizată în raport cu contextul actual, ținând cont de specificul societății românești, de contextul religios al acestei țări, de dinamica bisericii creștine în ansamblul ei, de iconomia lui Dumnezeu pentru această perioadă istorică. Este tot mai clar că viziunea din trecut de a avea o viață comunitară construită prin opoziția față de majoritari și prin crearea unei subculturi proprii nu mai sunt nici realiste și nici relevante. Dacă evanghelicii își doresc să fie o comunitate creștină care să aibă un cuvânt de spus în societate, cu o spiritualitate autentică, nu o va putea face decât printr-o expresie de tip protestant care își propune să aibă un impact în lume, și nu să se izoleze față de ea. Dualismul profesat de evanghelici i-a aruncat pe credincioși deja într-o experiență contradictorie. Biserica le cere ieșirea din lume și conturarea unei experiențe religioase între zidurile bisericilor, în timp ce societatea le impune exigențe noi și participarea activă la transformările economico-sociale actuale. Depășirea acestei rupturi presupune o schimbare de perspectivă și orientarea coordonatelor specifice etosului evanghelic (în special activismul și conversionismul) către un proiect comunitar care sprijină credincioșii să își trăiască plenar viața în lume prin tot ceea ce fac. Ieșirea din actualele mecanisme ale unei spiritualități artificiale care își consumă energia prin bifarea unor activități de ordin religios reprezintă singura soluție reală pentru viitor. În acest sens, câteva aspecte trebuie rezolvate punctual.

În primul rând, evanghelicii trebuie să își revizuiască atitudinea de superioritate și comportamentul sectar, îndeosebi în raport cu celelalte comunități creștine, dar mai ales cu biserica majoritară. Permanenta tensiune întreținută de evanghelici față de ortodocși nu a fost și nu va fi productivă. Respectul pentru confesiunile tradiționale, efortul de a cunoaște specificul lor religios reprezintă elemente de normalitate, cu atât mai mult pentru generația tânără, care crește și se educă în parametrii informației și ai globalizării. Importantă este și evaluarea problemei agresivității misionare și a prozelitismului profesat în special în mediul rural. Când comunitățile creștine se află în dispută nu are de pierdut decât mărturia creștină, iar oamenii care au nevoie de evanghelie sunt îndepărtați.

În al doilea rând, trebuie abandonată paradigma cantitativă care a luat forma unei viziuni de a construi biserici locale de mari dimensiuni, cu clădiri mari și număr mare de membri. Această strategie ar putea fi corectată prin limitarea strategică a numărului de credincioși dintr-o biserică locală și încurajarea dezvoltării mai multor biserici locale într-o anumită zonă geografică. Cândva creștinii majoritari din România apreciau la evanghelici modelul bisericilor locale de dimensiuni mici, care au șansa să fie ca o familie și să dezvolte o viață comunitară autentică. Iată un reper care poate fi luat în calcul în privința dinamicii viitoare a bisericilor locale. De asemenea, acest proiect are nevoie de susținerea liderilor și de o anumită cooperare între confesiunile evanghelice. Tensiunea existentă între orientarea tradiționalistă care își dorește biserici mari și conservatoare și cea care se definește prin schimbare și viziuni progresiste nu va produce efecte pozitive pe viitor. Dacă noile biserici apar prin fragmentare și din fracturi la nivelul celor locale, evanghelicii se condamnă singuri la dizolvare.

În al treilea rând, considerăm că modelul congregațional necesită o serioasă ajustare. Structura și nevoile credincioșilor s-au modificat foarte mult, astfel încât slujirea și conducerea bisericilor au nevoie de o altă abordare. O echipă de lideri dinamică și diversă, bine pregătită și serios angajată în slujire reprezintă alternativa la un lider proeminent și o masă de votanți care îi susțin proiectul managerial. Trebuie temperată și versiunea modelului de organizare de tip corporatist care a fost îmbrățișată de bisericile noi și în special de cele independente. Aparenta democrație și eficiența organizațională nu reprezintă soluții atâta vreme cât nu există o schimbare profundă de înțelegere cu privire la spiritualitatea și identitatea creștină. Viitorul comunităților evanghelice trebuie să ia în calcul foarte serios și participarea femeilor la conducerea și slujirea bisericilor, nu numai la slujiri care sunt alocate aproape discriminatoriu. Dezechilibrele de gen din comunități cauzate atât de ideologia religioasă, cât și de misoginismul profesat de lideri au deja efecte vizibile și reprezintă o frână serioasă pentru dezvoltarea normală a bisericilor.

Nu în ultimul rând, evanghelicii trebuie să ia în calcul fenomenul accelerat al secularizării societății românești. Acest proces are loc deja în toate comunitățile religioase și este confirmat de tot mai multe voci competente și studii de specialitate. Este important să subliniem că acesta se realizează cu o viteză mult mai ridicată la protestanții evanghelici decât la majoritarii ortodocși. Pentru cei dintâi, ruptura dintre viața socială și cea religioasă este mult mai mare și este întreținută printr-o abordare care îi îndepărtează pe tineri de ideea asumării unei vieți creștine angajate. Pragmatismul și inteligența tinerilor îi determină să se situeze convenabil între cele două lumi, dar este tot mai clar că nominalismul îi caracterizează cel mai bine. Ei sunt prezenți în biserici pentru că acolo le sunt părinții și posibilii parteneri de viață, dar nu mai pot fi ținuți locului mult timp prin spectacole religioase și predici mediocre. Dacă alergia lor la orice formă de fundamentalism, ipocrizie și falsă spiritualitate nu este recunoscută și nici luată în calcul în privința unor schimbări profunde, evanghelicii își vor pierde tinerii și vor constata că varianta de a-i implica în activisme religioase de formă nu corespunde cu nevoia lor de spiritualitate autentică.

5.   Cunoașterea potențialului actual

Structural, evanghelicii nu au fost interesați să își cunoască bine propriul potențial, să analizeze evoluția bisericilor și să identifice cele mai bune soluții de dezvoltare comunitară. Singurul accent mai clar este legat de orientarea misiunii în zonele rurale, însă și acest proiect a rămas în responsabilitatea bisericilor locale, fără o strategie coerentă. Simptomatică este însă lipsa datelor cu privire la efectivul și structura evanghelicilor, precum și lipsa studiilor de specialitate care să identifice nevoi concrete din punct de vedere social, economic și psihologic. Evanghelicii traversează o serie de transformări socio-demografice care țin atât de tendințele societății românești în ansamblu, cât și de specificul propriilor comunități. Cunoașterea și evaluarea implicațiilor acestora este vitală pentru viitor, iar anumite acțiuni concrete sunt mai mult decât necesare.

În primul rând, viitorul bisericilor evanghelice trebuie să ia în calcul dinamica socio-demografică a populației și fenomenul migraționist. Dacă la nivel național este relativ dificil să fie estimat numărul de persoane care au emigrat din România după 1990 (se avansează cifre între 4 și 5 milioane de persoane), pentru bisericile evanghelice, acest lucru este relativ mai ușor de realizat, pentru că în diaspora credincioșii s-au organizat deja în biserici locale. Așadar, din punct de vedere practic s-ar putea face o analiză cu privire la structura socio-demografică a membrilor confesiunilor evanghelice, atât din România, cât și din diaspora, dacă există voința politică în acest sens. Este necesară o muncă coroborată și acceptată la nivelul tuturor bisericilor, însă decizia de a demara un asemenea proiect este dificil de luat cunoscând reticențele ideologice ale liderilor evanghelici cu privire la numărarea poporului. Cu toate acestea, o analiză reală a potențialului uman, a structurii și distribuției teritoriale a comunităților reprezintă un demers esențial pentru a putea elabora o strategie de dezvoltare viitoare. Trebuie să mai subliniem și faptul că evanghelicii au rămas concentrați în câteva județe ale României (Arad, Timiș, Bihor, Hunedoara, Bistrița, Cluj, Suceava), în special zonele în care s-au format primele biserici.

În al doilea rând, dinamica bisericilor evanghelice trebuie să ia în calcul tendințele demografice naționale de scădere a efectivului populației și a fertilității și de îmbătrânire demografică. Aceste fenomene au afectat bisericile mai puțin în trecut, însă în prezent și pentru viitor lucrurile stau altfel. Familiile tinere și-au însușit deja comportamentul demografic tipic pentru societățile occidentale, iar factorul religios nu mai cântărește în domeniul planificării familiale și a vârstei la care se nasc primii copii. Acest lucru, cumulat cu tendința generației tinere de a emigra, va conduce în viitor la un regres numeric al comunităților evanghelice și la îmbătrânirea demografică a acestora. Un proiect comunitar trebuie să ia în calcul asemenea transformări și să frâneze eventualele efecte negative, mai ales pentru bisericile din mediul rural.

Nu în ultimul rând, evaluarea potențialului uman din perspectiva nivelului de educație și a profesiilor reprezintă un punct strategic esențial. Chiar dacă evanghelicii au rămas tributari unei viziuni antiintelectualiste și neglijează educația și profesia din punct de vedere teologic, viitorul bisericilor va depinde mult de maniera în care aceste două dimensiuni vor fi integrate în definirea spiritualității. Nivelul de educație al evanghelicilor a crescut și probabil că a depășit sau va putea depăși media națională în viitor. Tânăra generație este mult mai ancorată în dinamica societății și manifestă mai mult interes pentru educație și orientare profesională. Important este ca acești credincioși să poată primi din partea comunității creștine un sprijin consistent cu privire la întrebările ce se nasc la adresa calității lor de creștini cu o viață profesională intensă în diverse domenii ale societății românești. Altfel, riscul este ca dimensiunea profesională și cea economică să devină dominantele care vor defini identitatea lor, iar religiosul și așteptările bisericilor privind slujirea să devină opțiuni secundare.

Încheiem această analiză pe același ton realist. Pe de o parte, istoria recentă și situația prezentă par să fie potrivnice unei dezvoltări armonioase pentru bisericile evanghelice și acordării unei șanse pentru un proiect comunitar. Îndeosebi în ultimii 30 de ani, lucrurile au evoluat în alt sens decât cel al coerenței unei comunități închegate care să fi reușit definirea unui loc clar în societate. Nu s-au concretizat acele idei și planuri care să adune liderii și bisericile locale în jurul unor inițiative care să producă convergență și dialog. Pe de altă parte, comunitățile evanghelice dețin suficiente resurse umane și economice care pot fi antrenate în acest demers, poate mai mult ca niciodată. Realismul invocat se referă mai ales la inerția mare a sistemului religios și la rezistența pentru orice tip de schimbare. Inițiativele actuale care încearcă diverse soluții riscă să se piardă și să irosească resurse importante dacă nu sunt conectate și așezate într-o strategie mai mare. Probabil că asemenea proiecte punctuale trebuie să continue și să se încerce noi abordări și posibile colaborări până ce se va constitui masa critică necesară pentru o schimbare de anvergură, iar iconomia divină va urni mai multe forțe latente pe care acum nu le vedem sau nu le intuim.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/07/10/viitorul-evanghelicilor-din-romania-4/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.