Viitorul evanghelicilor din România (3)

download - Copie

Publicat pe 4 iulie, 2020 De danutj

meeting

Situația de criză a bisericilor evanghelice poate fi analizată destul de ușor prin observarea aspectelor ce țin de viața de zi cu zi a comunităților locale, adică a elementelor ce constituie spiritualitatea lor în contextul societății românești.

III. Dilemele spiritualității

La acest capitol, identificăm o serie de tensiuni, frământări și dileme ce se transmit constant de la o generație la alta și care obligă credincioșii să inventeze diverse instrumente care să susțină un anumit tip de etos comunitar apelând la mijloacele culturii de masă. Rezultatul este reprezentat de conturarea unei subculturi ce compune sincretic elemente ale identității evanghelice, ale contextului cultural local și regional și cele de import din spațiul occidental. Câteva aspecte care surprind confuziile și contradicțiile spiritualității evanghelice autohtone sunt prezentate mai jos.

Dualism și fundamentalism

Spiritualitatea evanghelică este construită pe o dominantă a gândirii și practicii creștine de factură soteriologică, pe o abordare literalistă a Scripturii și o reacție de respingere a transformărilor care au loc în societate. Mentalul teologic și spiritualitatea sunt centrate în jurul problemei căderii omului și a identificării unei soluții facile pentru împăcarea cu Dumnezeu și ieșirea de sub mânia lui. Cu alte cuvinte, spiritualitatea evanghelică se rezumă la un tip de management al păcatului și al unui conformism contractual care rezultă din aplicarea unei grile juridice de obținere a mântuiriiToate detaliile experienței religioase se încadrează într-o matrice de tip fundamentalist, cu puternice nuanțe legaliste. Soteriologia cu care se operează este de sorginte apuseană și are un pronunțat caracter juridic. Aceasta propune o relație cu divinitatea pe baza unui legământ și are la bază mecanismul vinei și ispășirii. Ofensei aduse divinității prin neascultare față de porunca dată primilor oameni i se poate răspunde doar printr-o jertfă corespunzătoare adusă de Fiul lui Dumnezeu. Acesta aduce o plată răscumpărătoare care îi justifică pe oameni în fața lui Dumnezeu și le acordă iertarea și salvarea. Aceste fundamente ale mântuirii sunt susținute de o interpretare literalistă a Bibliei și de tendința de a contura un set de reguli stricte care să definească viața creștină individuală și comunitară. În context românesc, această viziune teologică minimalistă este nuanțată și de o serie de influențe ale spiritualității răsăritene. Ne referim în special la concepția dualistă asupra realității care provoacă o ruptură între viața religioasă și cea non-religioasă și o tendință de izolare față de lume. Mântuirea este înțeleasă în sens îngust, ca salvare a sufletului de la pedeapsa eternă, iar spiritualitatea se rezumă la accentul pe o serie de practici religioase care au menirea să țină omul departe de ispitele lumii.

Accentul soteriologic și perspectiva dualistă produc o mare ambiguitate a raportării credincioșilor la contextul socio-cultural în care trăiește comunitatea creștină. Legalismul, ca o înclinație tipică pentru fundamentalismul religios, este o prezență care se radicalizează tot mai mult în bisericile evanghelice, pe fondul incapacității lor de a gestiona corect raportul cu o societate în continuă schimbare, îndeosebi după 1990. În termenii lui Richard Niebuhr, modelul de raportare la contextul socio-cultural profesat de evanghelici este Cristos împotriva culturii. Potrivit acestui model, tot ce produce cultura, ca parte a „lumii”, este păcătos și se opune vieții creștine. Ca atare, comunitatea creștină trebuie să fie mereu vigilentă la orice tip de influență culturală și să-și păstreze nealterată propria expresie. Această atitudine apare nu numai ca reacție la criza pe care o traversează biserica, ci și la tendințele de schimbare adoptate de unele comunități locale etichetate drept „liberale”. Măcinat de confuzii, spațiul evanghelic se mișcă în două direcții divergente. În primul rând, există o abordare care propune ca soluție revenirea la o serie de repere din trecut, în încercarea de a menține un tip de stabilitate la nivelul vieții comunităților asaltate de spiritul lumii. Aceste fundamente din trecut se referă atât la un tip de comportament religios centrat pe un set de reguli morale, cât și la o serie de elemente ce țin de formă și de posibilitatea exprimării vieții de credință la nivel comunitar. În fața amenințării ce vine din partea societății, evanghelicii își construiesc propriul spațiu cultural, inclusiv mijloacele de exprimare. Resortul identitar apare aici ca o tendință de a păstra și de a da continuitate unor coordonate ale vieții comunitare cum ar cele legate de muzică, vestimentație, arhitectură și limbaj, forme și rituri specifice slujbelor religioase publice, reguli de conduită morală care să diferențieze membrii bisericilor evanghelice de restul societății. Multe dintre aceste cerințe nu se referă la fondul identității creștine sau confesionale, ci mai ales la forma în care s-au manifestat asemenea elemente la înaintași și sunt receptate ca etalon al stabilității și ca garanție a unei spiritualități autentice.

În al doilea rând, avem noile biserici evanghelice care doresc să dezvolte o altă direcție și care resping inițiativele și soluțiile de tip conformist și legalist propuse de prima direcție. Reacția multora din tânăra generație de evanghelici a produs o cerere de noi lideri și de grupări care s-au desprins de bisericile cu orientare tradițională. Așa au apărut biserici noi, multe declarându-se independente, adică fără să mai facă parte din structura confesională oficială. Această direcție de dezvoltare în contextul evanghelic românesc afirmă constant o atitudine critică la adresa celor din prima categorie, dar nu aduce un proiect convingător și nici nu reușește să depășească orientarea locală și atomizarea. Mai mult de atât, la o analiză mai profundă, se poate constata că structura fundamentalistă și minimalismul teologic se regăsesc și la cea de-a doua categorie de biserici, iar schimbarea proclamată cu vehemență constă în special în adoptarea unor elemente noi de formă, și nu de conținut. În ciuda pretinsului progres, noile comunități evanghelice „liberale” sau „independente” vădesc pe mai departe carențe de fond în privința gândirii teologice și a spiritualității, dimensiuni care rămân în continuare de factură fundamentalistă și puternic dualiste.

Incapacitatea bisericilor evanghelice de a înțelege importanța secundară pe care o au obiceiurile, cutumele, regulile care au caracter contextual și local și de a adopta o dinamică sănătoasă la acest nivel va constitui mereu un element de tensiune și schismă. Cele două grupuri de biserici se izolează între ele și se suspectează reciproc. De asemenea, minimalismul teologic și eclesiologic lasă loc mereu la improvizații și experimente pe toate palierele, de la actele de cult până la organizarea slujbelor, a arhitecturii și simbolurilor, a interpretării Scripturii și a răspunsurilor la problemele actuale ridicate de societatea de consum etc. Din păcate, atât disputele dintre cele două direcții, cât și soluțiile propuse nu fac altceva decât să întrețină și să mărească criza, să oblige comunitățile locale la măsuri de conjunctură și la o strategie de supraviețuire.

Pe lângă cele două direcții dominante, trebuie să subliniem că în mediul evanghelic românesc există și anumite proiecte locale care caută soluții mai profunde și încearcă o abordare mai echilibrată în schimbările propuse. Vorbim despre biserici noi de mici dimensiuni, cu un proiect eclesial care se inspiră din mai multe surse, inclusiv din tradițiile protestante magisteriale, atât în teologie, cât și în organizarea vieții comunitare. În același timp, vorbim despre contexte care adună oameni cu o anumită deschidere culturală, cu preocupări de a înțelege istoria creștinismului și de a învăța de la modelele autentice ale spiritualității bisericii universale. Viitorul acestor proiecte va depinde de capacitatea de deschidere și colaborare dintre ele, de modul în care vor reuși să iasă din capcanele fundamentalismului și ale conformismului cultural, de tendințele autoritare ale liderilor și de influențele occidentale în materie de management religios.

Activism și individualism religios. Concentrarea pe slujbele publice

Activismul reprezintă un element ce ține de identitatea evanghelică. Membrii comunităților de acest tip sunt încurajați să își exprime credința prin participarea voluntară la activitățile interne ale bisericii și la misiunea creștină în lume. Accentuarea acestei dimensiuni a condus la o serie de derapaje care fac din activismul religios un element de afirmare descentrată a identității. Credincioșii trebuie să răspundă prompt la toate chemările conducerii bisericii și trebuie să aibă o inițiativă constantă, o disponibilitate voluntară de a realiza tot soiul de activități ce intră în așteptările bisericii, de la evanghelizare până la participarea la activități cu caracter public. Pe lângă acest specific al spiritualității evanghelice, trebuie să mai adăugăm un alt element ce reprezintă o moștenire a trecutului. Comunismul a impus minorităților religioase evanghelice o limită cu privire la experiența religioasă: aceasta trebuia realizată doar în spațiul public (pentru a fi ușor de observat și controlat) și doar o dată sau de două ori pe săptămână.

După căderea sistemului comunist, mecanica fenomenului religios a dus mai departe această viziune despre spiritualitate și a devenit aproape o valoare esențială a comunităților evanghelice. O mare parte din viața bisericilor se rezumă la întâlniri publice de tot felul, de la slujbe religioase până la alte activități care pun împreună un număr mare de oameni. Menționăm cele trei slujbe săptămânale obligatorii, întâlniri de rugăciune, evanghelizare, studii și repetiții muzicale, grupuri specializate și grupuri de casă etc. O asemenea strategie convine conducerii bisericii pentru că pare eficientă din perspectiva slujirii și menținerii unui tip de unitate de grup. Dacă toți membrii comunității sunt angrenați în activități religioase, se creează senzația că astfel sunt împlinite toate nevoile lor: de învățătură, dezvoltare personală, comunicare, exprimare de sine, închinare etc. Acest accent este susținut și de viziunea individualistă asupra spiritualității creștine, tipică pentru toate bisericile evanghelice. Individualismul religios accentuează și radicalizează dimensiunea individuală a mântuirii. Din această perspectivă, fiecare credincios trebuie să rezolve el însuși lucrurile cele mai importante, cu precădere între sine și Dumnezeu: pocăința, iertarea, convertirea, voluntarismul misionar, mărturia prin viața proprie în lume. Comunității i se rezervă lucruri mai puțin importante, viața ei fiind redusă aproape exclusiv la dimensiunea sociologică. Prin viziunea dualistă asupra realității, evanghelicii refuză ideea participării efective la viața socială și culturală a societății, compensând nevoia implicării sociale prin soluții eclesiale. Spațiul public al slujbelor religioase sau al activităților organizate la nivel de comunitate îmbracă astfel forma unei expresii socio-culturale specifice. Spectacolele de tot felul, inclusiv intervențiile concertistice la nivelul slujbelor, reprezintă expresii ale unui etos comunitar întâlnit în toate comunitățile evanghelice.

Compromisul asupra căruia se pare că au căzut de acord ambele părți, atât liderii bisericilor, cât și credincioșii, este acela de a crea un spațiu public confortabil, care să dea o minimă senzație de împlinire socială și religioasă. Transformarea spațiului public confesional este una tot mai aproape de așteptările tipului de om ce trăiește la nivelul culturii de masă și care și-a asumat gradual și faptul că trebuie să participe la două lumi distincte. Apartenența la societate este acceptată cu strângere de inimă, ca o necesitate și ca o întreprindere ce trebuie să fie permanent supervizată de ochiul critic al instinctului religios format în comunitatea confesională. Ca urmare, la întâlnirile publice nu există o miză liturgică sau o tensiune privind adeziunea la un set de valori universale și la o serie de instrumente și funcții specifice care contribuie la transformarea omului. Spațiul public are mai degrabă o miză sociologică, ce întreține o formă de coeziune și conștiință comunitară prin realizarea unor activități care solicită un nivel de adeziune și de implicare ce sunt instrumentate și susținute pe baze religioase.

În opoziție cu un anume tip de elitism moral și activism bazat pe exemplaritate, evanghelicii au ajuns la o spiritualitate de masă, ce se validează prin numărul de prezențe la întâlnirile publice și la activitățile religioase organizate de comunitate. Modelul culturii de masă rămâne reperul de bază prin care putem analiza viața creștinilor centrați pe activism și pe întruniri publice. Slujbele religioase operează cu un jargon propriu, al unei subculturi închise, frecvent aluziv și plin de semnificații conotative. Cineva care nu este membru al comunității riscă să nu înțeleagă mare lucru din ceea ce aude la o întâlnire publică a unei biserici evanghelice. Singurul impact pe care se mizează este cel al unui tip de retorică ce apelează curent la elemente de manipulare emoțională care fac apel în permanență la teme religioase. Asistăm la o ruptură puternică între discursul public din biserici și realitatea în care trăiesc credincioșii. Spiritualitatea conturată vădește atât o lipsă de realism cu privire la problemele serioase cu care se confruntă zi de zi credincioșii, cât și o discrepanță între mesajul transmis de la amvon și ceea ce are omul cu adevărat nevoie.

Predica și spectacolele religioase

Insistăm asupra unui specific al spiritualității evanghelice care are de a face cu centrarea pe slujbele religioase și cu dominanta oralității. Vorbim despre o practică ce s-a instituționalizat și a primit un loc foarte important în viața comunităților, chiar decisiv pentru spiritualitatea evanghelicilor din România. Este vorba despre predicare, despre practica discursurilor ținute la toate întâlnirile publice și despre poziția lor privilegiată în toate slujbele religioase. Orice întrunire publică sau slujbă a evanghelicilor este evaluată în funcție de calitatea discursului, de impactul predicii. Fără una sau mai multe predici bune, definite după câteva tipare deja bine conturate, slujbele sunt considerate fără miză sau chiar ratate. Predica și dimensiunea discursivă a întâlnirilor eclesiale reprezintă motorul principal al spiritualității evanghelice actuale. Evoluția recentă a fenomenului predicării a condus la o situație de-a dreptul cancerigenă pentru viața unei comunități creștine, care evidențiază dependența ei de fenomenul public și în special de o categorie aparte de slujitori. Slujbele evanghelicilor au evoluat rapid înspre tiparul unor spectacole care trebuie să întrețină un etos colectiv și să satisfacă anumite așteptări ale participanților. Acest spectacol cu caracter religios este construit în jurul predicării și se folosește ca rampă de lansare de o serie de elemente de ordin cultural care pregătesc intrarea pe scenă a predicatorilor. Emanciparea membrilor bisericilor evanghelice a condus la o modificare permanentă a așteptărilor privind spectacolul religios de la slujbe și a impus noi exigențe privitoare la muzică, decor, dar mai ales la discursuri. Cu privire la predici, s-a impus nevoia de noutate și atractivitate, de teatralitate și retorică de tip media, de instrumente care să creeze spectacol. Pentru a evita o eventuală insatisfacție a mulțimii, liderii au ales să utilizeze câteva elemente care produc în mod invariabil rezultatele scontate.

În primul rând, este vorba de expresiile cu caracter cultural ce însoțesc predicarea în cadrul slujbelor. Acestea au devenit mult mai importante decât rugăciunea sau alte elemente constitutive liturghiei care cer un anumit efort. Manifestările de tip cultural lasă loc unei largi participări a credincioșilor la viața eclesială, atât prin evenimentele realizate, cât și prin munca de pregătire, de construire a unor structuri adiacente etc. În viața bisericilor evanghelice, fenomenul socio-cultural implică o serie de elemente specifice: trupe muzicale, coruri, orchestre și fanfare, concerte și momente artistice care sunt utilizate atât la slujbele religioase, cât și la evenimente special organizate în afara acestora, cum ar fi întâlnirile de evanghelizare sau concertele organizate în spații publice. O analiză atentă a acestor instrumente și a producțiilor realizate cu ajutorul lor arată că avem de a face cu un fenomen tipic culturii de masă, unde accentul cade nu pe calitatea elementului cultural, ci pe utilitatea lui în context religios. Aceste expresii sunt încurajate pentru că au un aport la transmiterea mesajului religios, dar și pentru că asigură pregătirea publicului pentru evenimentul cu adevărat semnificativ, care este predica.

În al doilea rând, când este vorba despre discursuri, lucrurile au evoluat nu sub aspectul conținutului, ci al retoricii și stilisticii. Mesajele rostite în spațiul public de predicatori sunt asemănătoare celor din spațiul public românesc actual: sunt pline de artificii care să stimuleze receptivitatea, dar fără un conținut consistent care să solicite un minim efort de înțelegere sau de evaluare. Predicile tind să fie pline de povestioare lacrimogene, de pilde sfătoase, de exemple de oameni și experiențe particulare sugestive, însă majoritatea sunt irelevante în raport cu tema tratată și cu nevoile reale ale credincioșilor. Predicatorii investesc timp și efort pentru a construi discursuri populiste și manipulative, cu multă regie și efect de scenă, cu impact emoțional și sensibilități activate din perspectivă religioasă.

În al treilea rând, vorbim despre fenomenul predicatorilor ambulanți. Situația în biserici a devenit deja critică în privința nevoii de a satisface credincioșii la întâlnirile publice în materie de predicare. S-a conturat tiparul unor personalități care au statutul de vedete care atrag mase mari de oameni acolo unde sunt invitate să vorbească. Lucrurile au avansat atât de mult încât nu mai este posibilă o slujbă care să fie calificată drept una de calitate dacă discursul public nu este ținut de un invitat special, eventual de o vedetă a lumii evanghelice. Nevoia unei figuri noi la pupitrul comunității locale, a unei voci nuanțat diferite (măcar în stilistică, dacă nu în conținut) a devenit viscerală. Acești invitați sunt pastori și predicatori din diferite comunități care realizează această profesie de a pune la dispoziție discursuri pentru orice tip de întâlnire și cu orice tip de mesaj dorit (de la o slujbă obișnuită la una de evanghelizare sau un eveniment special). Așa cum spuneam, efectele acestui tip de instrument sunt cancerigene. Să analizăm câteva aspecte.

Există pastori și slujitori ordinați într-o comunitate locală anume care sunt prezenți fizic în comunitatea lor doar de câteva ori pe an. În rest, ei se află în „lucrarea Domnului”, adică prestează servicii în alte comunități, în țară și în străinătate. Practic, acești oameni au devenit niște întreprinzători după modelul profesiilor liberale ce realizează o muncă onorabilă. Însă vorbim despre o totală demonetizare a slujirii pastorale sau de învățător, o transformare a ei într-o instituție falsă, ce produce o ruptură între slujitori și cei slujiți. Biserica locală suferă pentru că nu are aproape oamenii care să îi slujească cu seriozitate și dedicare, zi de zi, săptămână de săptămână. Asemenea pastori au impresia că dacă trimit în locul lor la predică un coleg de breaslă au rezolvat problema. Un alt aspect este legat de faptul că acești oameni croiesc o lume falsă, iluzorie în mesajele lor. Predicatorii ambulanți se duc în diverse comunități despre care nu știu aproape nimic. Discursurile lor fie sunt răspunsuri la întrebări pe care oamenii nu le au, fie ridică false probleme. Ca urmare, predicile lor nu au mai nimic de a face cu viața oamenilor ce îi ascultă. În plus, mulți dintre predicatori trăiesc ei înșiși într-o lume îngustă, limitată la comunitatea religioasă, neavând un contact real cu lumea din afara spațiului eclesial. De regulă, aceștia au un repertoriu de predici pe care îl folosesc mereu, multe din mesaje fiind memorate și reproduse aproape identic în diverse biserici locale.

Tendința este ca acești predicatori să nu aibă o slujbă seculară, ci să își construiască viața în orizontul activităților legate de comunitatea religioasă. Nu că aceasta ar fi în sine ceva rău, dar acești oameni nu cunosc realitatea societății românești și, cel mai adesea, le lipsește competența de a vorbi despre lucrurile cu care se confruntă credincioșii în viața de zi cu zi. Lucrurile devin și mai grave prin faptul că această profesie a predicatorilor ambulanți a creat o serie de așteptări specifice unei caste în toată regula. Acești oameni nu prestează decât în condiții foarte clare: tarife substanțiale pentru fiecare tip de intervenție, condiții superioare de transport și cazare și eventual de divertisment. Sigur, aceste exigențe sunt satisfăcute din banii contribuabililor (contribuții, zeciuieli, donații etc.), prin acordul tacit al tuturor, pentru că la acest sistem consimte și masa credincioșilor. Această industrie religioasă a predicării este susținută aproape peste tot, inclusiv în bisericile mai noi, cu relativ mici excepții. Dacă unele comunități au renunțat la vedete și la practica invitaților, fenomenul predicării a rămas central și determinant pentru spiritualitatea bisericilor evanghelice. Eforturile unor evaluări cu privire la dimensiunea liturgică, la rolul și funcțiile slujbelor religioase sunt foarte rare și puțin încurajate.

Dualism și anti-intelectualism

O altă coordonată problematică a vieții bisericilor evanghelice o reprezintă anti-intelectualismul. Acesta pare să aibă două rădăcini. Una este legată de înțelegerea cu privire la condiția creștinului în lume și provine din viziunea dualistă asupra realității: creștinul nu trebuie să aibă de a face cu lumea (înțeleasă ca realitate a răului), ci trebuie să iasă din lume. De aici rezultă că orice idee de implicare în responsabilități sociale, politice sau economice fie este de prisos (lumea zace în cel rău și este sortită pieirii), fie este o amenințare pentru mântuirea personală. Identitatea evanghelică este construită predominant din perspectivă religioasă, iar viața credinciosului este puternic determinată de activismul religios și de participarea la viața bisericii locale. Lipsa unei teologii coerente cu privire la creație și la mântuire le refuză evanghelicilor orice suport din partea comunității creștine pentru implicarea în lume, pentru asumarea unor cariere și profesii pe care să le realizeze ca parte a vieții lor creștine, ca parte a misiunii bisericii în lume. Orice implicare a evanghelicului în societate rămâne o decizie individuală, fără sprijin teologic și fără să fie parte a spiritualității creștine. Resorturile care animă participarea la viața politică, socială sau economică sunt legate de pragmatism și oportunism. Exigențele bisericilor impun tuturor credincioșilor, indiferent de profesie și de tipul de implicare în societate, un activism religios ce trebuie prestat la vedere în comunitate. Din această pricină, persoanele care au reușit să realizeze ceva în societate trebuie să dovedească același lucru și la nivelul comunității religioase pentru a putea avea o anumită recunoaștere, altfel riscă să fie marginalizat și suspectat de lipsă de credință.

Această abordare a fost mereu întărită și de cea de-a doua rădăcină reprezentată de o viziune dualistă asupra realității cunoașterii. La bază, este vorba de o falsă interpretare a unor pasaje biblice, cum ar fi cel din 1Corinteni 1:26, care ar profesa o antiteză între înțelepciunea care vine de la Dumnezeu prin revelație și carisme și cea care rezultă din efortul omului. Dacă ar fi să acceptăm o formă de antagonism cu privire la înțelepciunea omului și cea a lui Dumnezeu, aceasta se referă la ceea ce subliniază Sf. Ap. Pavel cu privire la raportarea omului la cunoaștere. Apostolul vorbește despre faptul că adevăratul înțelept este modest, cumpătat, autentic. În plus, el subliniază că adevărul a luat o formă umilă în lume, în contrast cu aroganța înțelepților, a pretinsei cunoașteri profesate de conducătorii lumii. O astfel de aroganță orbește și refuză să vadă adevărul și realitatea în toată complexitatea lor. Însă Scriptura nu pune în antiteză cunoașterea ce vine din revelație cu cea pe care o poate dobândi omul prin utilizarea capacităților sale (cunoașterea științifică și filosofică, de exemplu). Fiecare dintre ele are locul și rolul ei, dacă își păstrează rațiunea sa de a fi. Însă aceeași aroganță poate să apară și la nivelul credincioșilor, cei care au primit adevărul revelației biblice și utilizează cunoașterea de tip religios. Apostolul atenționează și asupra superiorității afișate de credincioșii din Corint, una ce provine dintr-o pretinsă gnoză ce îi face superiori celorlalți oameni. Biserica nu este chemată să devină o elită intelectuală, însă nu este nici o invitație la mediocritate, la prostie. La nivelul comunității creștine a existat mereu o tendință de superioritate ce ar proveni din cunoașterea religioasă. Acest derapaj provine atât dintr-o înțelegere greșită cu privire la rolul fiecărui tip de cunoaștere la care omul are acces, cât și dintr-o reacție a bisericii la atitudinea elitelor intelectuale ale diverselor epoci cu privire la credința creștină.

O atitudine defensivă și de superioritate a rămas mereu în interiorul creștinismului, accentuată fiind de grupurile minoritare și de cele cu înclinații sectare. Complexul de superioritate se manifestă în diferite forme, dar tinde să se radicalizeze ca dispreț față de alte tipuri de cunoaștere și de cultură în general, precum și față de celelalte expresii religioase. La evanghelici, complexul de superioritate a fost accentuat de cel puțin două coordonate. Pe de o parte, este specificul unei spiritualități orientate pe soteriologie și ieșirea din această lume, pe o identitate definită dominant din perspectivă religioasă. Accesul la revelația biblică este considerat suficient, iar efortul uman este fără niciun folos. Orice muncă de cunoaștere filosofică sau științifică nu are nicio valoare. Asemenea eforturi umane au fost considerate cel mult inferioare și cu o miză nesemnificativă, dacă nu chiar dăunătoare. Se consideră important faptul că cel credincios deține înțelepciunea lui Dumnezeu, iar asta îl face special, superior.

Pe de altă parte, complexul evanghelicilor are la bază și o proastă asumare a condiției minoritarului și a utilizării propriului capital uman. Vorbim despre un determinant important care ține de structura demografică și socială a comunităților evanghelice de început: dominanta rurală și slaba educație. Aceste coordonate au devenit foarte repede repere identitare esențiale, iar acest tip de profil a contat și în direcția misionară, evanghelicii fiind orientați să își exercite expresia evanghelistică înspre populația rurală și cu educație joasă. Schimbările la nivelul structurii demografice a membrilor bisericilor evanghelice nu s-au produs ca urmare a unui proiect comunitar asumat, ci ca efect al transformărilor sociale din România. În perioada comunistă, creșterea numărului membrilor și schimbările de structură ale comunităților s-au realizat în cadrele strategiei social-economice a sistemului totalitar – una de urbanizare forțată (care a mutat aproape un sfert din populația țării din mediul rural în mediul urban) și una de creștere a nivelului de educație (prin creșterea numărului de ani obligatorii de școală). Fără a avea la dispoziție date statistice certe (în perioada comunistă, recensămintele nu au înregistrat structura confesională a populației), putem bănui că odată cu mutarea unei părți din populație din zona rurală în zona urbană s-a modificat și structura demografică a bisericilor evanghelice și a crescut și nivelul de educație. După 1990 însă, avem acces la astfel de date de la recensămintele populației și putem analiza structura demografică a comunității. În ciuda tendinței naționale și europene, ponderea medie a confesiunilor evanghelice din mediul rural a cunoscut o tendință de creștere după 1990. Astfel, în 1992, aceștia aveau 52% dintre membri în mediul rural (56,2% penticostali, 44,4% baptiști, 47,4% creștini după evanghelie), înregistrând o creștere până la 55,7% în 2002 (59,9% penticostali, 46,4% baptiști, 51,3% creștini după evanghelie) și până la 57,5% în 2011 (61,4% penticostali, 46,8% baptiști, 52% creștini după evanghelie).

Este bine cunoscut și astăzi că efortul misionar al comunităților evanghelice (indiferent cum este definită ideea de misiune creștină) se concentrează pe zona rurală, astfel că bisericile din orașe orientează resurse importante pentru construirea de noi biserici în acest mediu. Din nou, subliniem că dominanta rurală nu trebuie considerată ca o caracteristică negativă, ci că este un fapt istoric ce rezultă mai mult sau mai puțin dintr-o strategie comunitară. Lucrurile se nuanțează în momentul în care această componentă structurală aduce cu sine și alte elemente ce cântăresc greu în domeniul spiritualității. Legalismul specific bisericii evanghelice a presupus transmiterea și aproape impunerea unui etos rural în toate comunitățile locale, chiar și în cele din mediul urban (ne referim la vestimentație, arhitectură, muzică, expresii culturale etc.). De asemenea, acest caracter particular s-a transformat și într-o componentă identitară prost înțeleasă, ca un complex care s-a manifestat, paradoxal, în două direcții: unul de superioritate, de sorginte religioasă, care a impus menținerea unei dominante rurale și antiintelectualiste în comunitățile evanghelice; unul de inferioritate, tipică pentru o minoritate aflată în criză, fără un loc asumat în societate, fără un proiect comunitar coerent.

În privința nivelului general scăzut de educație al comunităților evanghelice, datele statistice de la recensămintele de după 1990 arată că acesta este mereu sub media națională. O relativă creștere a nivelului educațional din ultimii 30 de ani nu reprezintă neapărat un progres care vine dintr-o schimbare asumată, dintr-o convingere a comunității cu privire la valoarea educației, ci este mai degrabă un semn al pragmatismului noilor generații, ca un reflex ce corespunde societății românești în ansamblul ei. Datele statistice arată că, în anul 2002, ponderea populației evanghelice de peste 10 ani cu studii superioare este doar 2,95% (1,49% penticostali, 6% baptiști, 3,59% creștini după evanghelie), față de media națională de 7%; un procent ridicat este cel al persoanelor cu studii primare, adică 26% (27,6% penticostali, 22,4% baptiști, 26,49% creștini după evanghelie), față de media națională de 20%; iar ponderea celor fără studii este de 8,72% (10,15% penticostali, 6,09% baptiști, 6,98% creștini după evanghelie), față de 5,58% la nivel național. În 2011, datele arată că ponderea persoanelor cu studii superioare este de 7,5% (4,86% penticostali, 14,09% baptiști, 9.64% creștini după evanghelie), față de o medie națională de 14,3%; al celor cu studii primare este de 21% (23% penticostali, 16.17% baptiști, 19,87% creștini după evanghelie) și continuă să fie ridicat, mult peste nivelul național de 14%; procentul celor fără studii este de 3,5% (3,82% penticostali, 1,96% baptiști și 1,37% creștini după evanghelie), mai mare decât ponderea pe țară de 1,3%.

Probabil că în prezent nivelul de educație al evanghelicilor a ajuns la nivelul mediei naționale sau chiar peste. Dacă dimensiunea educației va fi asociată unei viziuni creștine ce ține de misiunea bisericii în lume și unei strategii de dezvoltare a comunității în contextul unei societăți ca cea din România, atunci acest progres al evanghelicilor va conta pentru viitor și va aduce un real suport pentru dinamica comunităților. Speranțele însă se lasă așteptate, iar o mărturie în acest sens o avem în proiectele educaționale evanghelice. Anumite școli și licee confesionale au dobândit o anumită recunoaștere în diverse localități din țară, dar ele nu sunt decât produsul unui mecanism al unui sistem de învățământ politizat și croit după standarde și viziuni care nu au viitor. Învățământul universitar arată mai bine lipsa de organ pentru educație în mediul evanghelic. Școlile confesionale sunt de slabă calitate, iar o universitate a comunității evanghelice este un proiect care nu are șanse din pricina tensiunilor confesionale și a orgoliilor liderilor și managerilor școlilor existente.

Raportul cantitativ-calitativ

Comunitățile religioase minoritare, cum este cea a evreilor, au avut mereu în față provocarea de a găsi o cale, o expresie care să le permită nu numai supraviețuirea în contextul majorității, ci și împlinirea misiunii lor. Opțiunea cel mai frecvent întâlnită la aceste comunități este investirea în calitatea intrinsecă a membrilor ei. Această calitate se referă atât la structura socio-demografică a comunității, cât și la calitatea spiritualității membrilor ei. Când analizăm comunitatea evanghelică din România, este straniu să observăm că acest tip de judecată lipsește. De asemenea, este ciudat că analiza propriei slujiri și a poziției sale în contextul mai larg al societății este realizată din perspectivă aproape exclusiv cantitativă. Liderii măsoară eficiența slujirii lor prin succesul cantitativ (numărul de membri, mărimea bisericilor locale, numărul de biserici dintr-o regiune), fără a pune accent pe formarea membrilor, pe investiția în calitatea celor ce formează comunitatea și, implicit, a celor ce aderă la ea. Întrebarea recurentă a conducerii cultelor se referă la progresul numeric al comunității, dar nu există nici o viziune și nici o strategie comunitară privind creșterea calității vieții creștine, a formării și dezvoltării personale și comunitare.

S-ar putea obiecta cu privire la cele subliniate mai sus prin exemplificarea unor tendințe din anumite biserici locale ce promovează diverse strategii de dezvoltare la nivel de comunitate. În astfel de biserici, există grupuri specializate pe diferite nevoi; există lideri de grupuri care pregătesc și susțin diverse activități formative; există strategii de dezvoltare a comunității pe termen scurt, mediu și lung etc. Asupra acestei posibile obiecții facem două sublinieri. În primul rând, asemenea comunități sunt mai degrabă cazuri izolate, reprezintă excepția de la regulă. Vorbim despre comunitățile mai noi, cu lideri conectați la managementul religios occidental și în general despre inițiative pasagere, ce țin de o anumită modă trecătoare. În al doilea rând, în aceste comunități cel mai adesea accentul final nu cade pe formarea intrinsecă a credincioșilor, pe creșterea calității lor, ci pe eficientizarea vieții comunității prin utilizarea instrumentarului instituțional. În general, în aceste situații avem de a face cu lideri ce au avut parte de relații cu biserici occidentale în care sunt la modă metodele de organizare și de dinamică organizațională inspirate din afaceri. Astfel de tehnici au succes în companii și instituții de tip ONG și au fost preluate și de bisericile evanghelice.

Probabil că utilizarea unor elemente de management în organizarea bisericii nu este o problemă în sine, însă în privința procesului de transformare a persoanei umane, de creștere ca om nou, după modelul lui Cristos, logica procesului este cu totul diferită, iar instrumentele ar trebui să fie cu totul altele. În structura fundamentală a spiritualității creștine, procesul care produce rezultatele așteptate este ucenicia, relația de la om la om, de la părinte spiritual la cel care trebuie ajutat să crească. În contextul comunității creștine, pentru formarea persoanei umane, vorbim mai degrabă despre un cadru mai aproape de modelul familiei decât de acela al unei organizații care își eficientizează activitățile cu ajutorul unor tehnici manageriale. Lipsa uceniciei din practica bisericilor evanghelice este simptomatică. Accentul pe cantitate și neglijarea calității contribuie la diluarea și fragmentarea comunităților. Viitorul însă îi va obliga nu numai pe evanghelici, ci pe toți creștinii să ia mult mai în serios dimensiunea calității vieții individuale și comunitare. Creștinismul nu se va mai putea folosi, ca în trecut, de mijloace externe cum ar fi cele culturale, economice și politice pentru a putea convinge și a avea noi adepți. Calea lui Cristos va fi urmată de ucenici care vor fi convinși de vieți creștine autentice, de modele consistente care își asumă să trăiască credința la vedere, luând în calcul toate riscurile și provocările lumii actuale.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/07/04/viitorul-evanghelicilor-din-romania-3/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.