Viitorul evanghelicilor din România (2)

download - Copie - Copie

voting

Publicat pe 26 iunie, 2020 De danutj

Am arătat că pentru viitorul evanghelicilor din România este decisivă abordarea serioasă a propriei crize identitare, iar în acest demers este esențial să se evalueze propria tradiție, mecanismul prin care s-au transmis din trecut anumite conținuturi. Îndeosebi, am subliniat dominanta oralității și focalizarea pe lideri puternici, care reprezintă motoare ale bisericilor locale și regionale. Urmează să analizăm câteva aspecte legate de sistemul de conducere bisericească promovat de confesiunile evanghelice.

Un model eclesial confuz

Ne oprim distinct la tema modelului eclesial pentru că acesta reprezintă un element specific care frânează dezvoltarea coerentă a comunităților și produce o serie de efecte negative cu impact pe termen mediu și lung. Preocuparea pentru evaluarea constituției eclesiale și pentru actualizarea acesteia ca să corespundă atât propriei identități, cât și locului specific al acestui grup religios în societate nu a fost niciodată o prioritate pentru evanghelici. Perioada pionierilor a impus clar paradigma liderului carismatic ce adună în jurul lui un grup de susținători și care își asumă slujirea și conducerea comunității locale. Ideea a supraviețuit și în urma organizării oficiale a cultelor prin tipul de organizare eclesială congregațională. Este vorba despre un model definit după coordonatele oferite de legea asociațiilor și fundațiilor, tipic pentru un ONG. Statutul bisericilor prevede un sistem electoral care produce o conducere prin reprezentare, atât la nivel local, cât și la nivel regional și național. Însă viziunea congregațională asigură bisericilor autonomia deplină, astfel încât fiecare comunitate își definește profilul în funcție de structura demografică a membrilor ei și de personalitatea liderilor. Reprezentarea la nivel regional și național are mai mult rol administrativ și legal, adevărata autoritate fiind deținută de adunarea generală a membrilor bisericilor locale și de conducătorii aleși. Pentru două dintre confesiunile evanghelice, statutul definește în cadrul sistemului de reprezentare câteva condiții și categorii de membri ai comunităților ce dobândesc un rol distinct prin sistemul de ordinare (hirotonire). O analiză atentă a modelului eclesial și a implementării lui ne arată că atât regulile formale, cât și aplicarea lor suferă de o serie de probleme importante. Ne concentrăm atenția pe trei dintre acestea.

Instituționalism și clericalism

Am arătat că o mutație importantă la nivelul bisericilor evanghelice s-a realizat prin trecerea treptată de la elitismul moral și exemplaritatea membrilor și liderilor către un etos centrat pe activism și instituționalism. Noii lideri au apelat la instrumentarul managerial de import pentru a asigura noua dinamică a bisericilor, ca urmare a mutațiilor ce au avut loc în viața credincioșilor și comunităților. De asemenea, modelul congregațional a condus cu timpul la dezvoltarea unei conștiințe politice a membrilor bisericilor și a permis intrarea lor în jocul electoral, în lupta pentru formarea unei majorități care să susțină un anumit lider și un grup de slujire. În scurta lor istorie, evanghelicii au trecut foarte repede de la un spațiu comunitar care validează slujitorii și conducătorii pe baza carismei și calității vieții lor creștine către unul dominat de formalismul instituțional și de dorința de putere. Acest mecanism nou presupune apelul la o serie de instrumente politice și statutare care să așeze într-o poziție de autoritate sau de slujire un membru al comunității fără a mai recurge la validarea acestuia pe baza unor principii definite de spiritualitatea creștină, cum ar fi ucenicia.

Trecerea de la o autoritate intrinsecă a personalității celor ce conduc la una delegată prin mecanismul politic al reprezentării a dus la o la altă dinamică a vieții comunitare și la o criză de autoritate. La acest capitol, se resimt și influențele contextului societății românești marcate de ideea și practica conducerii autoritare. Modelul congregațional este unul de import și se bazează pe instinctele politice și sociale ale unui spațiu democratic. Însă, în România, asemenea coordonate au lipsit în cea mai mare parte a istoriei evanghelicilor, iar după 1990 lucrurile se mișcă foarte greu în direcția construirii unui alt mental colectiv care să dezvolte spiritul civic. Expunerea la modelul congregațional și la o serie de elemente specifice identității evanghelice occidentale, cum ar fi activismul, a condus la o emancipare progresivă a membrilor bisericilor locale în privința organizării și participării la viața comunității și la instalarea disputelor electorale. Astfel, s-a creat o tensiune internă care se rezolvă parțial, odată la patru ani, prin realizarea de alegeri și instalarea unui grup de conducători.

În mediul evanghelic, mecanismul instituțional a luat amploare și permite instalarea în poziții de slujire a credincioșilor care au o susținere numerică și care respectă o serie de criterii ce sunt definite și validate tot prin instrumente politice, indiferent de consistența experienței creștine și a expresiei sale carismatice. Paradoxul bisericilor evanghelice nu este dat doar de accentul pe mecanismul său instituțional ce produce suficienți pastori și prezbiteri care nu au chemare și daruri pentru aceste slujiri. Din pricina unei dominante a religiosului în definirea identității personale, funcțiile religioase și pozițiile de conducere din biserici sunt considerate cele mai importante reușite umane, superioare oricărei cariere sau poziții profesionale în lume. Astfel, lupta pentru aceste poziții, dorința oamenilor de a ajunge în vârful piramidei comunității confesionale reprezintă o constantă a bisericilor, mulți dintre ei renunțând chiar la profesie pentru a deveni pastori sau misionari. De asemenea, anumite persoane care au deja o viață profesională sau o carieră se lasă ușor ispitiți să joace un rol politic la nivel de biserică pentru că această recunoaștere contează mai mult decât orice altă realizare în societate.

În ciuda faptului că, formal, evanghelicii resping ideea de cleric, în foarte multe comunități clericalismul a devenit o realitate care se dezvoltă tot mai mult în ultimii ani. Pastorii și prezbiterii se delimitează tot mai clar ca o categorie distinctă de persoane în cadrul bisericilor prin autoritatea și pozițiile de slujire pe care le au, prin influența de care dispun, prin poziția socială și economică la care au acces. Acești lideri ai bisericilor locale au devenit un grup profesional distinct, indiferent dacă au sau nu pregătirea teologică și umană necesară, dar și un grup de influență la nivelul întregii comunități. În ciuda faptului că acești oameni au un titlu religios, din punct de vedere formal, locul acestora în comunitate și în societate este unul ambiguu. Unii dintre ei au și o viață profesională seculară – sunt „clerici” part-time, iar alții sunt slujitori full-time. Fiecare situație se negociază atent în bisericile locale, astfel că o anumită persoană are mai multe opțiuni și diferite grade de libertate. Nivelul de clericalism depinde de opțiunea liderilor și de structura membrilor bisericilor. În esență, clericalismul din comunitățile evanghelice nu se referă la un accent pe rolul special al persoanelor hirotonite și pe slujirea specifică a acestora în viața comunităților (deși există și o asemenea tendință), deoarece autoritatea este conferită prin reprezentare, și nu printr-o viziunea sacramentală. Clericalismul desemnează maniera în care cei aflați în aceste poziții de conducere utilizează puterea, influența și avantajele pe care la au ca lideri, ca oameni care își folosesc calitatea de slujitori ai lui Dumnezeu. Este tot mai clar că în bisericile evanghelice există două categorii de credincioși: slujitorii și simplii membri. Diferența este subliniată tot mai mult, prin diverse instrumente de poziționare, pentru a accentua diferența de nivel, eventual ordinea ierarhică, chiar dacă aceasta nu este susținută formal de statut. Acest grup ce deține autoritatea tinde să își creeze și condițiile sociale și economice tipice pentru o castă profesională. De asemenea, slujitorii își definesc și își urmăresc cu rigoare interesele, se ajută reciproc în această direcție și se plasează într-o rețea de relații naționale și internaționale pentru a-și consolida poziția.

Regionalizare și specific local

Constituția eclesială de tip congregațional și centrarea pe lideri proeminenți au condus la o evoluție specifică a spațiului evanghelic, fără reflexe pentru un proiect comunitar la nivel național sau măcar regional. Fiecare biserică locală își definește existența și proiectele în funcție de resursele și inițiativa membrilor ei, dar mai ales de viziunea și ambițiile liderilor. Deschiderea și participarea la proiecte de mai mare amploare depinde de capacitatea conducătorilor locali de a crea relații și de a negocia accesul la anumite resurse. În scurta lor istorie, comunitățile evanghelice au preluat și transmis mai departe o asemenea viziune îngustă, au dezvoltat un etos particular al orientării pe proiectul eclesial local și au asumat o identitate cu puternice elemente de specificitate culturală regională. Această viziune a obligat fiecare generație să își reinventeze identitatea prin trecerea de la o conducere la alta, prin raportarea la personalitatea unui nou lider care dorește să își impună propria agendă și ca urmare a mutațiilor socio-culturale din comunitatea mai mare în care se plasează. Drept consecință, mediul evanghelic este foarte fragmentat și atomizat. Bisericile locale arată ca niște insule, iar diferențele dintre acestea depind mult de resursele disponibile și de planurile conducătorilor lor.

După 1990, tendințele de fragmentare se resimt și mai mult. În primul rând, modelul congregațional a fost exploatat la maximum de liderii locali, pentru a beneficia de independența și dorința de a-și defini proiectul personal, de a dezvolta inițiative noi și de a demonstra ce pot. În al doilea rând, conducătorii locali și-au intensificat dorința de afirmare și putere. Animați de foamea de vizibilitate și recunoaștere, au intrat în competiție unii cu alții și astfel au ajuns ei înșiși o frână în realizarea unei strategii comunitare confesionale în plan național sau măcar regional. În al treilea rând, chiar la nivelul bisericilor locale, s-a instalat un ferment de luptă pentru putere și dorința membrilor de a ocupa o funcție publică. Voluntarismul și activismul evanghelic au dus frecvent la apariția unor voci critice și lansarea unor potențiali noi lideri care au constituit grupuri disidente sau de opoziție la adresa sistemului. Nu de puține ori, asemenea inițiative și tensiuni au sfârșit în rupturi relaționale și eclesiale, având ca rezultat crearea de noi comunități locale alternative.

Prezența în spațiul public

O ultimă observație cu privire la criza modelului eclesial și la derapajele ce rezultă de aici este legată de abordările bisericilor evanghelice privitoare la viața politică și economică din România. Fără o analiză coerentă și fără o poziție teologică clară asupra acestor domenii, lucrurile au mers de la sine, în virtutea dinamicii societății românești, după regula oportunității. Câteva exemple merită subliniate, fără a aduce în discuție moștenirea sensibilă a trecutului (a colaborării liderilor cu sistemul comunist, a relației bisericii cu statul, dar și a impactului sistemului totalitar asupra vieții credincioșilor și comunităților locale).

În primul rând, este vorba despre decizia multor lideri de a se implica în politică, fără a renunța la calitatea de pastor, de conducător sau slujitor al bisericii. O asemenea abordare a ridicat mereu două probleme. Pe de o parte, a adus un conflict de putere și o ambiguitate în viața credincioșilor. Cumularea periculoasă a puterii politice și religioase la nivelul multor persoane din bisericile evanghelice a creat confuzie, a întărit figura autoritară a liderului și eventual a încurajat și mai mult lupta pentru putere. Pe de altă parte, au apărut foarte multe probleme legate de raportul cu autoritățile aflate la guvernare în diverse legislaturi. Din istoria recentă, sunt remarcabile prezențele figurilor politice românești de toate culorile în bisericile evanghelice în timpul campaniilor electorale. De asemenea, cunoaștem încercările liderilor comunităților de a se implica și de a răspunde unor apeluri ale diverselor personalități publice autohtone cu privire la proiecte politice concrete. Diversele mariaje cu politicul au avut justificarea tipică etosului balcanic, anume aceea de a intra în joc pentru a obține beneficii pentru comunitățile religioase. Efectele acestor abordări nu au fost analizate temeinic. Cunoaștem mai degrabă anumite derapaje punctuale ce au fost semnalate public și, de regulă, sancționate critic de mass-media.

În al doilea rând, trebuie subliniată și istoria relației dintre liderii bisericilor evanghelice și domeniul afacerilor. Este vorba nu numai de situația în care numeroși pastori și slujitori conduc atât biserici, cât și afaceri, ci și de impactul finanțatorilor asupra conducerii bisericilor, asupra deciziilor privind viața comunităților locale sau chiar în plan regional. Multe din bisericile construite după 1990 au la bază inițiative ale unor persoane cu potență financiară, a căror implicare nu s-a rezumat la o simplă donație în bani, ci s-a tradus și în creșterea influenței lor asupra procesului decizional în biserici și la nivel de cult. Această stare de fapt nu a fost studiată atent și nici nu a fost evaluată îndeajuns de membrii bisericilor evanghelice. Anumite efecte negative au fost semnalate și pe alocuri amendate mai degrabă de presă (cazurile pastorilor corupți și ale afacerilor murdare, banii ce provin din evaziune fiscală și inginerii financiare dubioase care sponsorizează diverse misiuni creștine sau construcțiile de noi biserici etc.). Însă efectele s-au văzut adesea în conflictele interne, abuzurile de putere, rupturile din bisericile locale etc.

Relația dintre biserică și societate, mai ales după 1990, trădează aceeași stare de criză, de lipsă de claritate și de proiect comunitar pentru bisericile evanghelice. Oportunismul și dinamica specifice unei societăți de consum, standardele de viață și dorința de putere, poziția socială și influența reprezintă coordonate clare ale transformărilor perioadei de tranziție, iar asemenea elemente au devenit vizibile și în bisericile evanghelice, atât pentru conducători, cât și pentru membri. Toate acestea contrastează atât cu încercarea fondatorilor de a se defini prin exemplaritate și diferență față de spiritul lumii, cât și cu pretenția unei spiritualități care se orientează spre realitatea unei împărății viitoare și salvarea din datele unei lumi căzute.

Viitorul evanghelicilor va depinde foarte mult de maniera în care se vor analiza și asuma derapajele privind modul de organizare și funcționare a bisericilor și relația lor cu statul, politica și economia. Toate acestea însă sunt legate și de maniera în care evanghelicii își definesc și trăiesc propria spiritualitate. Asupra acestui aspect ne vom opri în următoarea secțiune.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/06/26/viitorul-evanghelicilor-din-romania-2/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.