Închide

O predică pentru predicatori de Daniel Branzei / Învierea lui Isus Hristos  de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie

Pagina de Teologie

Daniel Branzei

O predică pentru predicatori de Daniel Branzei

Cand a fost ultima oara cand ati vorbit singur, in oglinda? Sunt clipe de adanca sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influenta in evolutia noastra viitoare. Mesajul urmator a fost a astfel de “stare de vorba cu mine insumi”, ca raspuns la scriasoarea fratelui Iosif Ton de pe Intertnet. Am scris-o dintr-o rasuflare si n-am refacut-o si nici corectat-o ulterior. S-a revarsat din mine dupa o noapte de nesomn si de framantari. Nu sunt la curent cu structurile cultice din Romania si nici nu ma prea pricep la asa ceva. Reactionez doar la partea despre impasul spiritual si lipsa de rezultate din lucrarea bisericilor evanghelice.

“Dar ce am impotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintai. Adu-ti, deci, aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.  Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Daca ceea ce aud ca se petrece in Romania evanghelica este adevarat si daca bisericile se afla pe o periculoasa alunecare dinspre sfintenie spre o viata de compromis cu pacatul, se pune intrebarea ce este de facut? Pericolul in care ne aflam este sa intram in pedeapsa anuntata de Domnul Isus bisericii din Efes: “Iti voi lua sfesnicul din locul lui”, adica iti voi lua capacitatea de a fi lumina pentru cei aflati in intunerec.

Care sunt caile pe care trebuie sa “ne intoarcem de acolo de unde am cazut” , care sunt lucrurile de care trebuie sa ne pocaim” si care sunt “faptele dintai la care trebuie sa ne intoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate inca si mai urgenta este intrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA sa facem ceea ce stim ca ar trebui facut? Ce fel de predici ar trebui sa rostim in adunarile evanghelice pentru ca multimile de ascultatori sa alerge de buna voie spre o viata de sfintenie?

Problema nu este simpla si cere un raspuns din partea lui Dumnezeu. Iata ce am gasit eu, in realtia mea personala cu Dumnezeu si cu Domnul Isus, prin intermediul Cuvantului pe care ni L-a lasat.

O clarificare a situatiei

Cred ca ar trebui sa stabilim o terminologie pe care sa o folosim toti in aceleasi semnificatii. Eu cred ca extremele care se fdefinesc ca “rau” si “bine” in aceasta scriza a crestinismului evanghelic romanesc se pot numi consacrare si compromis.

Prin consacraredefinesc in termeni contemporani acea “sfintire”, acea dare lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbeste Biblia.

Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularile voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularile voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii” (Romani 6:13)

“Intariti-va, deci, mainile obosite si genunchii slabanogiti; croiti carari drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce schiopateaza sa nu se abata din cale, ci mai de graba sa fie vindecat. Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

Prin compromisinteleg acea incercare neinteleapta de a trai cu picioarele in doua barci, a fi si cu lumea si cu Dumnezeu, a incerca sa traiesti si in Duhul si in firea pamanteasca.

“Zic dar: umblati carmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamantesti. Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamantesti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti” (Galateni 5:16-17).

Caci – lucru cu neputinta Legii, intrucit firea pamanteasca (Greceste: carnea, aici si peste tot unde e „firea pamanteascaI.) o facea fara putere – Dumnezeu a osindit pacatul in firea pamanteasca, trimetind, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.

In adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei ce traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna. Deci, cei ce Sunt pamantesti, nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai Sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste intr-adevar in voi. Daca n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfintirea personala, la pocainta de fiecare zi, la viata de rugaciune, la studiul Cuvantului si la dorinta de a salva pe cati mai multi din cei aflati inca departe de Dumnezeu, in pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amortire a tuturor virtutilor crestine , la o stare de “caldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserica, dar insuficient de sfant pentru a duce Biserica in afara zidurilor cladirii ei.

O confirmare a impasului

Nu exista salvare decat din naufragiu si nu se pot rezolva decat probleme pe care le recunoastem ca exista.

Statisticile aparute in Romania ultimilor ani ne-au pus pe toti in fata unui esec de proportii. Ca evanghelici persecutati sub regimul comunist ateu, am trait cu iluzia ca, daca ni s-ar da voie sa ne propovaduim liber crezul intr-o infruntare cinstita si deschisa de idei si daca ni s-ar da voie sa ne traim marturia fara teama de represalii, vom reusi foarte repede sa convingem populatia tarii de justetea ideilor si traiului nostru si-l vom converti in masa la Christos.

Lipsa de rezultate data la iveala de recensamintele recente ne fac sa cautam o explicatie si ea nu poate veni decat din trei directii:

  1. Poporul roman este de vina.Ametit de cap de pretentiile istorice ale ortodocsiei, poporul este, in opinia unora, ne-evanghelizabil. El este leganat in sperantele desarte ale unei “mantuiri de neam” colective si a fost “vaccinat  de urgenta” prin propaganda Bisericii Ortodoxe impotriva “pericolul sectelor.”
  2. Biserica evanghelica este de vina.“eliberarea” mult dorita din limitarile impuse de statul comunist ateu n-a fost folosita in mod corespunzator de bisericile evanghelice, fie din cauza lipsei de viziune a liderilor ei, fie din cauza tradarii marturiei prin goana dupa bunastarea materiala, lene spirituala sau preocuparea pentru castigarea unei pozitii de prestanta sociala (institutii teologice si diplome academice, cladiri impunatoare, implicarea in structurile politice) in detrimentul mandatului de chemare generala la pocainta (prietenia aceasta cu “lumea” ne-a “domesticit” si am devenit “parteneri” cu lumea, nu acuzatori ai ei).
  3. Nu este de vina nici poporul si nici Biserica evanghelica.Ne aflam pur si simplu intr-o vreme a decaderii generale a crestinismului, caracterizata in Biblie prin descrierea bisericii din Laodicea (Apocalipsa3:14-22). Sustinatorii acestei pareri pot fi invinuiti de o anumita doza de “fatalism profetic”. Ei vad un calendar al istoriei stabilit sau cunoscut si anuntat mai dinainte de Dumnezeu si singura lor preocupare este sa recunoasca “epoca” in care traiesc si sa se comporte ca atare. Cei care sunt convinsi ca traim in perioada “laodiciana” a istoriei Bisericii, cred ca situatia “institutiei religioase: este compromisa definitiv si ca “mantuirea” si Msfintirea” nu mai pot fi experimentate decat dla nivelul individual al credinciosului. Aflat “afara” din structurile bisericesti, Isus Christos le scrie laodicienilor:

Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Singura omisiune a celor ce impartasesc acest punct de vedere este ca si Bisericii din Laodicea i se mai da o sansa si un indemn. Deci, depinde numai de ea sa paraseasca starea muribunda in care se afla:

“ …  te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de ravna, deci, si pocaieste-te!” (Apocalpsa 3:18-19).

III. O catalogare a motivatiilor

Daca posibilitatea pocaintei si a intoarcerii la consacrarea care duce la sfintirea personala si la posibilitatea de a evangheliza cu succes pe cei din jur exista, nu ne mai ramane sa ne intrebam: “De ce nu facem ceea ce WTIM ca trebuie facut?”

Dumnezeu a stiut ca are de a face cu o omenire pornita spre rau si cu inclinatii permanente spre neascultare si pacat. Dumnezeu stie ca noi NU VREM sa venim la El ca sa fim vindecati de inoralitate si decadenta (Isaia 55 si 59).

Ca un desavarsit parinte si pedagog, El foloseste in Biblie cateva MOTIVAYII ca sa ne faca sa facem ceea ce altfel n-am vrea sa facem, desi este spre binele nostru. Le vom lua in ordinea lor fireasca, asa cum apar ele in Scriptura.

Frica

Exista “teologi” care pretind ca Vechiul Testament si Noul Testament sunt intr-atat de deosebite incat “par, cel putin”, opera a doi dumnezei deosebiti. Unul al frucii si al pedepsei in Vechiul Testament si altul al drgaostei si al iertarii in Noul Testament. Ceea ce se fac ca nu observa acesti teologi fara talent este ca in Noul Testament, Domnul Isus vorbeste de trei ori mai mult despre iad decat despre rai. Majoritatea discursurilor Domnului Isus au avut parca scopul de “a-i speria pe oameni inspre cer”. Frica este unul dintre cele mai fundamentale instincte ale fiintei umane. Dorinta de autoconservare ne face sa acceptam sa indeplinim lucrati pe care altfel nu le-a, face. Niciun om n-are bani destui pentru satisfacerea placerilor lui personale. Totusi,de frica hotilor, oamenii cheltuiesc bani pe lacate, pe sisteme de alarma si pe paznici. Ne plangem ca nu ne ajung banii, dar aruncam cu bani in doctori si medicamente pentru ca ne este frica de boli, suferinta si moarte.

In cartea dedicata prin excelenta invatarii artei de a trai, cartea Proverbelor, Biblia spune ca “frica de Domnul este inceputul stiintei” (Proverbe 1:7).

Unii spun ca frica este doar pentru stapanirea animalelor, dar Dumnezeu stie ca oamenii traiesc de multe ori chiar la acest nivel “animalic” si au nevoie sa fie scosi de acolo. Frica este o motivatie teribila si foarte eficienta.

Rasplata

Aceasta a doua motivatie pentru sfintirea personala este evidenta in pildele Domnului Isus. El vorbeste despre ea in pilda talantilor, in pilda invitatiei la nunta, si intr-o sumedenie de alte discursuri, publice sau private.

Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?” (Matei 5:46).

“Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca Sunteti ucenici ai lui Hristos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata (Marcu 9:41).

“Bucurati-va in ziua aceea, si saltati de veselie; pentru ca rasplata voastra este mare in cer; caci tot asa faceau parintii lor cu proorocii” (Luca 6:23).

“Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea, ramane in picioare, el va primi o rasplata (1 Corinteni 3:14).

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul, pe care-l va fi facut cand traia in trup” (2 Corinteni 5:10).

“Caci stiti ca fiecare, fie rob, fie slobod, va primi rasplata de la Domnul, dupa binele pe care-l va fi facut” (Efeseni 6:8).

“Ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos” (Coloseni 3:24).

“Paziti-va bine sa nu perdeti rodul muncii voastre, ci sa primiti o rasplata deplina” (2 Ioan 1:8).

“Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui” (Apocalipsa 22:12)

“Rasplata” este o motivatie subtila si eficace. Dumnezeu nu ne “ia” nimic fara a ne asigura ca “ne va da” insutit mai mult! Unii spun ca “rasplata” nu este o motivatie “spirituala” demna de un crestin. Dumnezeu o folsoeste insa si se pare ca destul de eficient. Mai ales ca avea de a face cu niste evrei care erau obisnuiti sa umble dupa un “ghiseft”:

“Atunci Petru a luat cuvantul si I-a zis: „Iata ca noi am lasat tot, si Te-am urmat; ce rasplata vom avea?” (Matei 19:27).

Dragostea

Aceasta este o motivatie de ordin superior. Pentru cel ce a inteles dragostea lui Dumnezeu si i-a raspuns cu una pe masura, nimic nu mai este prea greu sau prea mult! Toata lumea stie pe dinafara Ioan 3:16, dar putini baga de seama ca el este simetric cu un alt 3:16, de data aceasta din 1 Ioan:

“Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi, deci, trebuie sa ne dam viata pentru frati” (1 Ioan 3:16).

Exista o conditionare a sfinteniei care este adanc inradacinata in dragoste:

“Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14)

“Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu Sunt grele; pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra” (1 Ioan 5:3).

Desi nu pare la prima vedere, motivatia iubirii este trainica si capabila de orice sacrificiu. Iustin Martirul a avut-o atunci cand i-a raspuns Cezarului roman care-l indemna sa-si abjure credinta in Christos si sa scape cu viata. Nicolae Moldoveanu a avut-o atunci cand a scris cantarea:

Preaibitul meu e unul,
Fara seaman pe pamant
Cat ati da, de L-ati cunoaste
Ca sa fiti si voi ai Lui”.

Intelegerea si integrarea in lucrarea imparatiei lui Dumnezeu

Spre deosebire de frica, rasplata sau dragoste, intelegerea este o motivatie la nivelul intelectului. Ea este dobandita odata cu maturitatea spirituala.

Oare care dintre aceste patru motivatii la o viata de sfintenie este cea mai buna? Pe care trebuie sa o folosim noi?

Singurul raspund la aceste doua intrebari este: “Toate sunt la fel de biblice si trebuie sa stim sa le folosim pe toate si pe fiecare dintre ele”. Dumnezeu le foloseste, deci noi trebuie sa le folosim.

Cineva observa ca aceste motivatii cresc de la rudimentar la superior. Frica este animalica, rasplata cauta folosul personal, iubirea este altruista, iar intelegerea este statornica si definitiva.

Cine a studiat cat de cat pedagogia stie ca TOATE aceste motivatii trebuie folosite in procesul de educatie a copiilor.

La imaturitate, in vremea prunciei si a copilariei, copilul invata mai ales din frica.

La pubertate, el pierde din frica, dar poate fi modelat prin motivatia rasplatii. Privilegiile vin impreuna cu responsabilitatile.

Pentru adolescenta, apare ca motivatie dragostea. Eaa ramane ca motivatie si la varsta adulta, ca in piesa lui Caragiale: “Stimabiule, daca ma iubesti, sa trecem la …”

Cea mai superioara motivatie pentru varsta adulta este insa intelegerea si integrarea liber consimtita intr-un anumit proces sau in sustinerea unei anumite cauze.

Marile treziri religioase, acelea pe care ni le dorim sa le vedem repetate si astazi s-au produs pe fondul unei sensibilizari a oamenilor despre starea lor de pacat si despre cumplita pedeapsa care-i asteapta pe cei care vor ajunge in iadul cel vesnic.

Sacrificiile cele ami mari s-au facut uneori din dorinta unei rasplatiri viitoare:

“ … unii, ca sa dobindeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea, si au fost chinuiti” (Evrei 11:35).

Dragosteaeste legatura desavarsirii dintre Dumnezeu si om. Atunci cand apare, ea reuseste sa suprime chiar si motivatia fricii:

“In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme, n-a ajuns desavarsit in dragoste” (1 Ioan 4:18).

Constienta apartenentei la un plan maret pe care l-a facut Dumnezeu pentru lumea de acum in pregatirea unei lumi viitoare este probabil cea mai superioara si mai statornica motivatie pentru consacrarea crestina si pentru urmarirea unei totale sfintiri personale. Cien si-a dat seama ca lumea pacatului este doar temporara, ca pacatul nu poate oferi decat placeri de o clipa urmate de o vesnicie de regrete si cine Il vede pe Dumnezeu la lucru pentru instaurarea rapida a unei lumi in care nu va intra nimic intinat si in care va locui neprihanirea se sfinteste “din convingere.”

“Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare Sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, in care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace” (2 Petru 3:11-14).

In aceasta categorie trebuie sa-i mentionez si pe “puritanii” Angliei si pe aceia dintre ei care au emigrat in America. Cine studiaza viata puritanilor descopera foarte repede ca cea mai puternica motivatie a perseverarii lor in sfintirea personala a fost una … escatologica!

Consecinta faptului ca englezii au citit Biblia tradusa in limba lor materna a fost si faptul ca ei au descoperit, nu numai, indepartarea Bisericii oficiale de spiritualitatea evanghelica, ci si mesajele profetice care anuntau o infruntare decisiva intre “curva cea mare” (identificata de ei cu Biserica Romei) si poporul sfintilor. Aceasta noua intelegere a fost aplicata la circumstantele lor social politice si religioase si i-a facut sa creada ca traiesc vremurile apocaliptice. Aceasta i-a determinat sa “o rupa cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Christos” (Tit 2:12-13). Oliver Cromwell s-a vazut pe sine un instrument in mana divinitatii atunci cand a luptat alaturi de presbiterienii scotieni impotriva regelui influentat de catolicism. John {inthrop, unul din intemeietorii “Noii Anglii” (New England) din Lumea Noua a dorit sa instaureze o “teocratie evanghelica” in care sa vina Christos (cartea “John Winthrop, Oliver Cromwell and The Land of Promise” de Marc Aronson ar trebui sa fie lectura obigatorie pentru toti pastorii romani, mai ales pentru cei stramutati in America)..

O contracarare a mesajelor periculoase

Wtiind mai bine decat noi ca aceste “motivatii” ii indeamna pe oameni la sfintenie, Satan, dusmanul sufletelor noastre, cauta din rasputeri sa le contracareze.

El o face in primul rand negand valabilitatea celor patru motivatii spre sfintire si in al doilea rand prin aplicarea lor gresita.

Diavolul incurajeaza raspandirea unei evanghelii lipsite de frica!

Diavolul cauta sa-i convinga pe necrestini si pe crestini deopotriva ca singura rasplata pe care o poti avea in viata este aceea ope care ti-o poate oferi el in placerile de o clipa ale pacatului.

Diavolul cauta sa ne cufunde intr-un crestinism legalism sau, dimpotriva, tolerant, ambele la fel de lipsite de dragostea fierbinte fata de Christos si de Imparatia Lui.

Diavolul cauta sa nege invatatura despre venirea iminenta a Domnului Isus Christos.

“Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!” (2 Petru 3:3-4).

Tactica aceasta a Diavolului se vede deslusit in ceea ce se predica in multe din bisericile zise “evanghelice” din Romania contemporana.

Ce este de facut?

Trambita trebuie sa sune un mesaj limpede si deslusit, iar trambitasii trebuie sa-si dea seama ca ei predica mult mai mult cu viata, decat cu cuvintele rostite de ei la amvon!

  1. N-ar trebui sa excludem din predicile noastre amenintarea cu pedeapsa divina! Unele din cele mai mari treziri religioase s-au produs atunci cand oamenii si-au dat seama de grozavia pedepsei care-i paste pe cei care nu s-au separat definitiv de lumea pacatului. Una din cele mai celebre predici a fost intitulata chair asa: “Un pacatos pierdut in minile unui Dumnezeu manios!”
  2. N-ar trebui sa uitam sa vorbim de “rasplata” pentru care se merita sa socotim toate lucrurile de acum drept niste tragice si trecatoare “gunoaie” (Filipeni 3:7).
  3. N-ar trebui sa uitam sa vorbim si sa traim ca niste adevarati “indragostiti.” Cum se face aceasta? Se spune ca un adolescent care incepuse sa citeasca nuvele siropease despre aventuri romanitice a intrebat-o pe mama lui: “Mama, de unde sa stiu cand m-am indragostit cu adevarat?” Raspunsul ei a fost: “Nu-ti face nici o grija! Cand te vei indragosti iti vei da seama si singur.” Peste cativa ani, baiatul a venit acasa parca plutind pe deasupra pamantului. Canta si-i straluceau ochii in cap de fericire.”  Mama lui s-a uitat amuzata la el si i-a spus: “Ei acum mai ai nevoie sa ma intrebi pe mine daca te-ai indragostit?”

Dragosetea pentru Christos este contagioasa. Se ia … de la om la om! cel mai repede se ia de la … predicatori.

  1. N-ar trebui sa ne multumim cu o eterna pruncie spirituala. Predicile noastre ar trebui sa mearga dincolo de ceea ce se spune astazi in biserici. Pavel ofta si el cam pentru acelas lucru:

“In adevar, voi care de mult trebuia sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta de cineva sa va invete cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare. Si oricine nu se hraneste decat cu lapte, nu este obisnuit cu cuvantul despre neprihanire, caci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a caror judecata s-a deprins, prin intrebuintare, sa deosebeasca binele si raul. De aceea, sa lasam adevarurile incepatoare ale lui Hristos, si sa mergem spre cele desavarsite, fara sa mai punem din nou temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica. Si vom face lucrul acesta, daca va voi Dumnezeu” (Evrei 5:12-6:3).

Ma intreb mereu ce ar mai ramane din predicile mele daca s-ar scoate din ele “adevarurile incepatoare ale lui Hristos, … temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica” ? Mie mi se pare ca nici despre acestea n-am vorbit chiar despre toate … Mai este ceva si … dincolo de ele?

Exista locuri in care singurul subiect al predicilor este chemarea la mantuire. Oamenilor nu li se spune insa si ce trebuie sa faca dupa ce au venit la Christos. Nu exista nici o preocupare pentru procesul de maturizare, de indentificare a darurilor personale si pentru descoperirea misiunii si destinului personal al fiecarui credincios. Ni s-a spus in Semanar ca orice predica fara chemare la mantuire este o ocazie pierduta, dar nu ni s-au spus prea multe despre ceea ce trebuie sa le spunem celor care s-au intors deja la Christos si baltesc fara noima pe bancile bisericilor. Atata vreme cat spirituaitatea eavnghelica va continua sa se masoare doar prin frecventa la biserica si prin marimea darniciei, marturia de dincolo de zidurile adunarii va continua sa fie debila si deziluzionanta.

Cea de a doua metoda folosita de Diavol pentru a impiedica consacrarea si umblarea dupa sfintirea personala este confundarea tintelor. El vrea sa amestece motivatiile pana ce nu ramane decat un fel de talmes balmes din ele. Daca nu ne poate impiedica sa vorbim cu entuziasm, diavolul doreste sa ne vada vorbind “anapoda” (termenul denumeste o situatie in care picioarele o iau intr-o parte si trupul doreste sa m,earga in alta. “Ana-poda” = “impotriva picioarelor” sau “picioare impotrivitoare”).

Ar trebui sa ne silim sa stim cu cine avem dea face si sa cautam sa adaptam motivatia mesajului nostru in functie de nivelul la care se afla interlocutorul sau ascultatorii nostri.

Nu prea are rost sa vorbesti numai despre “dragoste” si “siguranta mantuirii” unor oameni firesti care traiesc inca robi ai poftelor lor pacatoase.

Una a spus Domnul Isus in public si alta le-a spus El celor din anturajul intim al ucenicilor. Una le-a predicat El celor ce, refuzandu-l pe El, refuzau implinirea planului lui Dumnezeu in vietile lor si cu totul alta le-a spus celor ce, zdrobiti sub povara pacatelor, sttateau inaintea Lui spalati in lacrimile pocaintei.

Si pentru ca veni vorba, siguranta mantuirii si perseverenta sfintilor in har sunt ambele doctrine sustinute de textul Scripturii. Ele sunt asemenea sinelor de cale ferata, merg in paralel. Pe care o preferati? Pe care sa o indepartam? Abandonarea uneia din ele ar duce iremediabil la tragedia unui accident feroviar. Pentru ajungerea noastra cu bine la tinta, ne sunt amandoua la fel de necesare.

La fel, nu inteleg de ce trebuie sa ne certam in dispute sterile despre venirea Domnului. Cine are mai multa dreptate? Pre, post sau a milenistii? Parerea mea este ca singura doctrina care trebuie sa ne pasioneze este “iminenta venire a Domnului.” Fiecare generatie a trenurat de frica sau de bucuria ei si fiecare generatie nu s-a inselat, ci a avut dreptate.

Dumnezeu procedeaza cu noi ca un parinte intelept. Daca un tata le-ar spune copiilor ca pleaca in oras si se va intoarce pe la ora sapte seara, copiii ar fi ispititi sa-si faca de cap cam pana la ora sase, sase si jumatate si sa se apuce sa faca curat si sa fie cuminti doar cu cateva minute inainte de revenirea lui “tata.” Un ataa intelept, ingrijorat de purtarea copiilor in lispa lui nu le va spune copiilor lui cand se intoarce. “Fiti cuminti, catata vine repede” le va spune el. Copiii vor fi cuminti si vor pastra toate la locul lor tocmai pentru ca nu stiu cand se va deschide usa si va intra in casa tata. Dumnezeu este un Tata desavarsit de intelept, un pedagog foarte priceput care ne-a spus:

“Vegheati, deci, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului” (Matei 25:13).

“Si sa fiti ca niste oameni, care asteapta pe stapanul lor sa se intoarca de la nunta, ca sa-i deschida indata, cand va veni si va bate la usa” (Luca 12:36  ).

 Fie ca credem in rapirea iminenta, fie ca credem in judecata iminenta, trebuie sa vestim impreuna “iminenta venire a Domnului si Stapanului nostru!”

Scrisoarea fratelui Iosif Ton raspandita pe Internet vorbea despre importanta dobandirii unei viziuni adecvate. O “viziune” este definita ca o perspectiva peste timp sau spatiu.

Imediat dupa ce am venit in America, Dumnezeu m-a dus aproape de o foarte mare biserica americana dispusa foarte mult sa ma ajute. Am fost repartizat la unul dintre pastori care, prins cu alte o mie de activitati, m-a rugat sa-i fac sarcina mai usoara si sa-i raspund la trei intrebari. El a luat o foaie de hartie si a scris sus, pe prima fata: “Care sunt scopurile viziunii cu viata personala si cu biserica ta pe urmatorii cinci, zece, cincisprezece ani?”

Lasand spatiu pentru raspuns, la mijlocul foii a scris: Care sunt obstacolele care crezi ca stau in calea implinirii viziunii tale?

Intorcand apoi foaia a scis deasupra: “Cum crezi ca te putem ajuta noi?”

Mi-a dat un pix si m-a lasat singur sa ma gandesc in timp ce el se pregatea de zor la un alt birou pentru lucrarea lui de diploma. Dupa o jumatate de ora s-a intors la mine si m-a vazut palid si cu fruntea plina de broboane mari de transpiratie. M-a intrebat: “Ai probleme cu scrisul in limba engleza?” I-am raspuns: Aia este cea mai mica din problemele mele … Am mari probleme cu … gandirea. N-am fost obisnuit sa gandesc in perspectiva. In Romania, noi n-am avut libertatea sa actionam. Am fost redusi la stadiul de a reactiona la ceea ce faceau autoritatile. Niciunul dintre noi n-a stiu ce va aduce viitorul in afara de faptul ca L-am asteptat pe Domnul Isus.”

A zambit si mi-a spus: “Bine ai venit in lumea libera! Aici trebuie sa-ti definesti singur drumul si …  nu mai poti da vina pe nimeni. Trebuie sa terogi si sa primesti de la Domnul strategia ta de lucru. Noi nu-ti putem spune ce sa faci,. Trebuie sa o primesti de la el. Noi iti putem da doar o mana de ajutor ca sa o indeplnesti.”

Da-mi voie sa-ti pun tie astazi acele cateva intrebari. Daca ar fi sa-ti definesti viziunea pe care o ai tu in lucrare, care ar fi ea? Unde vrei sa fi impreuna cu biserica ta peste cinci, zece, cincisprezece ani? Ce vrei sa realizezi pana atunci? Care sunt pasii necesari pentru implinirea viziunii tale? Cu  ce trebuie sa incepi? Care sunt lucrurile care te-ar putea impiedica sa-ti realizezi viziunea ta? Cum vei inlatura din cale aceste obstacole?

Sigur, trezirea spirituala nu trebuie sainceapa intotdeauna cu pastorii si predicatorii. Dumnezeu poate folosi pe oricine. N-ar fi insa frumos si potrivit ca El sa-i cada pe pastori in primele randuri ale celor care se ofera sa lucreze pentru aceasta?

Învierea lui Isus Hristos  de Dr. Benjamin Cocar

Importanţa învierii lui Isus Hristos

Aceasta este crucială pentru Evanghelie

1 Corinteni 15:1-4

Acesta este imperativă pentru credinţa salvatoare

Romani 10:9

Aceasta a fost subiectul predicării apostolilor

Fapte 2:24-32

Fapte 13:30

Fapte 17:18

Fapte 26:3

Aceasta era calificarea unui apostol

Fapte 1:21-22

R.A. Torrey a spus că învierea lui Isus Hristos din morţi a fost:

Piatra de căpătâi a doctrinei creştine

Gibraltar-ul evidenţei creştine

Waterloo al infidelităţii

Mărturia biblică a învierii lui Hristos

Profeţiile

Psalmul 16:10

Fapte 2:25-31

Iona 1:17

Matei 12:40

Revendicarea lui Isus

Matei 16:21

Matei 17:23

Ioan 11:25

Atestată de toţi autorii Noului Testament

Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov şi Iuda

Natura învierii lui Isus Hristos

A fost miraculoasă

Învierea lui Hristos a fost cea mai mare demonstraţie singură a puterii lui Dumnezeu din tot timpul.

Efeseni 1:19-20

Filipeni 3:10

Aceasta a fost trupească

Luca 24:39, 46

Ioan 19:38-42

1 Corinteni 15:4-7

Necesitatea învierii lui Hristos

  1. A fost necesară pentru a valida moartea Sa pentru păcat
  2. Pentru a permite mijlocirea Sa din prezent
  3. Pentru a permite a doua Sa venire

Rezultatele învierii Sale

  1. Pentru viaţa creştină
  2. Noi avem asigurarea învierii tuturor persoanelor
  3. a unora spre mântuire
  4. a altora spre pierzare – acordată în învierea lui Isus Hristos
  5. Acesta este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema morţii, 1 Corinteni 15:12-58
  6. Noi am fost înviaţi cu El, Romani 6:4, Coloseni 3:1, şi am fost puşi cu El în locurile cereşti, Efeseni 2:6
  7. Hristos a devenit viaţa noastră, Filipeni 1:21; Coloseni 3:4; Ioan 11:25-26, de aici noi trăim pentru El, Coloseni 3:1; 2 Corinteni 5:15
  8. Creştinul a intrat în noua creaţie Romani 6:4-5; 2 Corinteni 4:6, 5:17 prin renaşterea sa prin Hristosul cel înviat, 1 Petru 1:3
  9. Pentru universul moral
  10. Învierea ne dă asigurarea că noi trăim într-o lume guvernată de cinstea absolută
  11. Noi trăim într-o lume în care, cel puţin, binele va triumfa
  12. Mormântul gol arată triumful neprihănirii

La prima privire, crucea proclamă triumful răului şi al nelegiuirii. Dar în înviere Dumnezeu răspunde spre slava serviciului lui Hristos. Moartea a avut drept asupra Lui, prin păcat. Acum că El a murit odată pentru totdeauna pentru păcat, moarta nu mai are nici un drept. Dreptul este acum de partea lui Hristos şi a poporului Său.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_feb09.htm

Trump și Primadona cu rochia plină de COVID și mâinile mânjite de sânge

download - Copie

adrian pătrușcă editorial
America se clatină sub loviturile barbarilor, ca Roma odinioară în fața lui Alaric. Adepții „Multilateralismului” mondial își freacă mânile de bucurie.

Al Doilea Război Mondial a dus la un „bilateralism” (Est-Vest, Comunism-Capitalism) care a durat până la sfârșitul „Războiului Rece”, când s-a instalat „unilateralismul”. America a rămas singură la conducerea lumii.

După doi-trei ani, însă, un președinte american, Bill Clinton, a adus conceptul de „multilateralism” la Casa Albă. Ideea aparent generoasă era ca Statele Unite să cedeze o parte din prerogativele sale de unică super-putere mondială către organismele internaționale, ONU, în special, și alaiul său de agenții satelit: OMS, FMI, FAO etc.

(Evident, Clinton nu s-a jenat să lase dracului „multilateralismul” și a trecut peste ONU când a fost vorba să bombardeze Iugoslavia de Paști.)

După un hiatus în vremea insipidului George Bush Jr., un alt președinte Democrat, Barack Obama, a relansat „multilateralismul” ca doctrină a Statelor Unite.

Între 2009 și 2016, lumea s-a schimbat dramatic. Violențele de pe străzile Americii și Europei Occidentale, haosul social și cultural, atacul la adresa Creștinismului și Familiei, Corectitudinea Politică și Poliția Gândirii, toate acestea și multe altele sunt rodul semințelor plantate cu sârguință de Obama timp de opt ani, ajutat de liderii UE.

Nu trebuie să fii Miss Marple sau Căpitanul Apostolescu pentru a înțelege că „multilateralismul” este o altă denumire a „globalismului”. Nu o conducere colectivă, nu o „Ligă a Națiunilor” (care, de altfel, sub toate denumirile ei, s-a dovedit un fiasco), ci un guvern mondial.

„Avem nevoie de un multilateralism eficient care să poată funcționa ca un instrument de guvernare mondială”, declara secretarul general al ONU, Antonio Guterres, acum nici două săptămâni, pe 26 iunie.

A doua zi, el repeta: „Trebuie să regândim multilateralismul, să-i dăm autoritate să funcționeze așa cum au intenționat fondatorii (ONU – n.m.) și a asigura ca guvernarea globală și eficientă să devină realitate”.

În limbajul Corectitudinii Politice, cuvintele care conțin particula „multi” servesc drept acoperire semantică pentru un atac insidios. Un camuflaj cețos menit să adoarmă vigilența prăzii.

„Multirasialismul” este un atac mascat la adresa rasei albe. „Multiculturalismul” ascunde ostilitatea față de cultura creștină. „Multilateralismul” urmărește descăunarea Americii din poziția de lider al lumii. Mai exact, a lui Donald Trump.

În realitate, prin naționalismul său, prin doctrina sa, „America First”, prin retragerile din Siria și Afganistan, care dovedesc că s-a săturat să facă pe Jandarmul Lumii, nu există lider politic mai „multilateralist” decât Trump.

Doctrina Trump este simplă: fiecare țară e liberă să facă ce vrea câtă vreme nu afectează interesele Americii.

Însă tocmai acest lucru îi turbează pe lupii globaliști îmbrăcați în piele „multilaterală”: Naționalismul. Nu poate exista globalizare cu o Americă naționalistă puternică.

Globalismul sau, mă rog, multilateralismul, dorește o putere mondială „soft”, difuză, care să iasă din cadrele politicii tradiționale, ale democrației reprezentative și ale votului. Un fel de Front al Salvării Naționale. Un Comintern.

Ne explică iarăși secretarul general ONU, Antonio Guterres, care, în calitate de fost președinte al Internaționalei Socialiste, între 1999 și 2005, știe ce vorbește:

„Trebuie de asemenea să-i aducem și pe ceilalți la masă, într-o rețea multilateralistă incluzivă, deoarece guvernele nu sunt decât o parte din realitățile politice de astăzi.”

Care sunt „ceilalți”? Ne spune explicit socialistul de la ONU: „Societatea civilă, municipalitățile, sectorul privat și tinerii sunt voci esențiale pentru a modela lumea pe care o dorim.”

ONG-urile, municipalitățile, corporațiile și tinerii sunt exact forțele care în aceste zile dau foc Americii, încercând răsturnarea lui Trump.

O dovadă că „multilateralismul” este doar un termen convențional pentru „Fuck Trump” o reprezintă și faptul că una dintre cele mai gureșe militante în favoarea „multilateralismului” este China.

Da, dictatoriala, autocrata Chină se dă în vânt după „multilateralism”.

Nu sunt atâtea boabe de orez în bolul lui Xi Jinping, servit la cantina Partidului, cât de des este folosit termenul „multilateralism” de liderii comuniști de la Beijing în discursurile publice.

„China și UE trebuie să fie cele două forțe majore pentru pacea și stabilitatea lumii, două piețe majore pentru dezvoltarea și prosperitatea lumii și două civilizații majore pentru a consolida multilateralismul și a îmbunătăți guvernarea mondială”, afirma cu o săptămână în urmă Xi la videoconferința pe care a avut-o cu cei doi lideri UE, Ursula von der Leyen și Charles Michel.

Nu o să vă împui capul cu citate din politicienii europeni care să dovedească atașamentul lor față de „multilateralism”. Și, cum pasiunile comune aprind marile amoruri, așa a călit „multilateralismul” lanțul de iubire dintre UE și China.

Se știe că iubirea iartă tot, așa că Occidentul trece cu buretele peste minciunile și dezinformările Beijingului legate de pandemia de COVID-19. Se face că nu vede studiile – tot mai numeroase – care demonstrează că virusul este foarte probabil artificial, adică a fost scăpat din laborator sau eliberat intenționat. Omite obstrucțiile pe care chinezii le pun cercetătorilor occidentali, nepermițându-le să facă verificări la fața locului, la Laboratorul de Virologie din Wuhan. Se uită în altă parte, când se dovedește că transporturi întregi de echipamente sanitare către Europa sunt de o calitare execrabilă.

Dar nu doar la COVID au europenii orbul găinilor.

„Multilateralismul” îi împiedică să vadă dictatura din China, cu îngrozitorul său sistem de „credit social”. Internarea uigurilor în lagăre de reeducare și sterilizarea forțată a femeilor. Persecuțiile și torturile la care sunt supuși creștinii. Înăbușirea brutală a oricărei disidențe.

Albeața „multilateralistă” le-a scăzut europenilor acuitatea vizuală până într-atât încât nu mai bagă de seamă agresiunile și samavolniciile din Marea Chinei de Sud, unde, în ciuda deciziei Curții de la Haga, Beijingul s-a înstăpănit peste niște atoli pe care a turnat ciment și a făcut baze militare. În curând, toate vasele care vor trece prin zonă vor trebui să plătească vamă. În acest moment, pe acolo se desfășoară mai bine de o treime din traficul comercial mondial.

Singurul care împiedică în acest moment ca samavolnicia să se producă este Donald Trump, a cărui Flotă din Pacific veghează la desfășurarea liberă a comerțului.

Orbeții de la Berlin, Paris și Bruxelles nu îi găsesc nici un cusur prințesei lor Turandot, cu chipiu și uniformă maoistă.

Pentru că în China este raiul pe pământ. Paradisul Corporațiilor. Extazul cosmic al multinaționalelor.

Forță de muncă dependentă total de conducerea politică. Ieftină. Supusă. Fără fițe sociale, revendicări sindicale, greve și proteste. Ai un singur drept: să-ți ții gura. Cine nu o face este scos din evidențele „contractului social”, cu tot neamul său, devenind paria, muritori de foame.

Pe piața chineză nu există pericolul concurenței: se intră cu aprobare de la Partid. Multinaționala plătește un bir în schimbul căruia beneficiază de stabilitate și siguranță.

Peste foarte scurt timp, întreaga planetă ar putea arăta așa. Trump este singura piedică în calea realizării acestui coșmar. Depinde cât va mai rezista.

În timp ce America se clatină sub loviturile barbarilor, China, cu rochia plină de COVID și mâinile mânjite de sânge, zburdă ca o primadonă pe scena lumii.

https://wordpress.com/read/feeds/26843462/posts/2793131849

Viitorul evanghelicilor din România (2)

download - Copie - Copie

voting

Publicat pe 26 iunie, 2020 De danutj

Am arătat că pentru viitorul evanghelicilor din România este decisivă abordarea serioasă a propriei crize identitare, iar în acest demers este esențial să se evalueze propria tradiție, mecanismul prin care s-au transmis din trecut anumite conținuturi. Îndeosebi, am subliniat dominanta oralității și focalizarea pe lideri puternici, care reprezintă motoare ale bisericilor locale și regionale. Urmează să analizăm câteva aspecte legate de sistemul de conducere bisericească promovat de confesiunile evanghelice.

Un model eclesial confuz

Ne oprim distinct la tema modelului eclesial pentru că acesta reprezintă un element specific care frânează dezvoltarea coerentă a comunităților și produce o serie de efecte negative cu impact pe termen mediu și lung. Preocuparea pentru evaluarea constituției eclesiale și pentru actualizarea acesteia ca să corespundă atât propriei identități, cât și locului specific al acestui grup religios în societate nu a fost niciodată o prioritate pentru evanghelici. Perioada pionierilor a impus clar paradigma liderului carismatic ce adună în jurul lui un grup de susținători și care își asumă slujirea și conducerea comunității locale. Ideea a supraviețuit și în urma organizării oficiale a cultelor prin tipul de organizare eclesială congregațională. Este vorba despre un model definit după coordonatele oferite de legea asociațiilor și fundațiilor, tipic pentru un ONG. Statutul bisericilor prevede un sistem electoral care produce o conducere prin reprezentare, atât la nivel local, cât și la nivel regional și național. Însă viziunea congregațională asigură bisericilor autonomia deplină, astfel încât fiecare comunitate își definește profilul în funcție de structura demografică a membrilor ei și de personalitatea liderilor. Reprezentarea la nivel regional și național are mai mult rol administrativ și legal, adevărata autoritate fiind deținută de adunarea generală a membrilor bisericilor locale și de conducătorii aleși. Pentru două dintre confesiunile evanghelice, statutul definește în cadrul sistemului de reprezentare câteva condiții și categorii de membri ai comunităților ce dobândesc un rol distinct prin sistemul de ordinare (hirotonire). O analiză atentă a modelului eclesial și a implementării lui ne arată că atât regulile formale, cât și aplicarea lor suferă de o serie de probleme importante. Ne concentrăm atenția pe trei dintre acestea.

Instituționalism și clericalism

Am arătat că o mutație importantă la nivelul bisericilor evanghelice s-a realizat prin trecerea treptată de la elitismul moral și exemplaritatea membrilor și liderilor către un etos centrat pe activism și instituționalism. Noii lideri au apelat la instrumentarul managerial de import pentru a asigura noua dinamică a bisericilor, ca urmare a mutațiilor ce au avut loc în viața credincioșilor și comunităților. De asemenea, modelul congregațional a condus cu timpul la dezvoltarea unei conștiințe politice a membrilor bisericilor și a permis intrarea lor în jocul electoral, în lupta pentru formarea unei majorități care să susțină un anumit lider și un grup de slujire. În scurta lor istorie, evanghelicii au trecut foarte repede de la un spațiu comunitar care validează slujitorii și conducătorii pe baza carismei și calității vieții lor creștine către unul dominat de formalismul instituțional și de dorința de putere. Acest mecanism nou presupune apelul la o serie de instrumente politice și statutare care să așeze într-o poziție de autoritate sau de slujire un membru al comunității fără a mai recurge la validarea acestuia pe baza unor principii definite de spiritualitatea creștină, cum ar fi ucenicia.

Trecerea de la o autoritate intrinsecă a personalității celor ce conduc la una delegată prin mecanismul politic al reprezentării a dus la o la altă dinamică a vieții comunitare și la o criză de autoritate. La acest capitol, se resimt și influențele contextului societății românești marcate de ideea și practica conducerii autoritare. Modelul congregațional este unul de import și se bazează pe instinctele politice și sociale ale unui spațiu democratic. Însă, în România, asemenea coordonate au lipsit în cea mai mare parte a istoriei evanghelicilor, iar după 1990 lucrurile se mișcă foarte greu în direcția construirii unui alt mental colectiv care să dezvolte spiritul civic. Expunerea la modelul congregațional și la o serie de elemente specifice identității evanghelice occidentale, cum ar fi activismul, a condus la o emancipare progresivă a membrilor bisericilor locale în privința organizării și participării la viața comunității și la instalarea disputelor electorale. Astfel, s-a creat o tensiune internă care se rezolvă parțial, odată la patru ani, prin realizarea de alegeri și instalarea unui grup de conducători.

În mediul evanghelic, mecanismul instituțional a luat amploare și permite instalarea în poziții de slujire a credincioșilor care au o susținere numerică și care respectă o serie de criterii ce sunt definite și validate tot prin instrumente politice, indiferent de consistența experienței creștine și a expresiei sale carismatice. Paradoxul bisericilor evanghelice nu este dat doar de accentul pe mecanismul său instituțional ce produce suficienți pastori și prezbiteri care nu au chemare și daruri pentru aceste slujiri. Din pricina unei dominante a religiosului în definirea identității personale, funcțiile religioase și pozițiile de conducere din biserici sunt considerate cele mai importante reușite umane, superioare oricărei cariere sau poziții profesionale în lume. Astfel, lupta pentru aceste poziții, dorința oamenilor de a ajunge în vârful piramidei comunității confesionale reprezintă o constantă a bisericilor, mulți dintre ei renunțând chiar la profesie pentru a deveni pastori sau misionari. De asemenea, anumite persoane care au deja o viață profesională sau o carieră se lasă ușor ispitiți să joace un rol politic la nivel de biserică pentru că această recunoaștere contează mai mult decât orice altă realizare în societate.

În ciuda faptului că, formal, evanghelicii resping ideea de cleric, în foarte multe comunități clericalismul a devenit o realitate care se dezvoltă tot mai mult în ultimii ani. Pastorii și prezbiterii se delimitează tot mai clar ca o categorie distinctă de persoane în cadrul bisericilor prin autoritatea și pozițiile de slujire pe care le au, prin influența de care dispun, prin poziția socială și economică la care au acces. Acești lideri ai bisericilor locale au devenit un grup profesional distinct, indiferent dacă au sau nu pregătirea teologică și umană necesară, dar și un grup de influență la nivelul întregii comunități. În ciuda faptului că acești oameni au un titlu religios, din punct de vedere formal, locul acestora în comunitate și în societate este unul ambiguu. Unii dintre ei au și o viață profesională seculară – sunt „clerici” part-time, iar alții sunt slujitori full-time. Fiecare situație se negociază atent în bisericile locale, astfel că o anumită persoană are mai multe opțiuni și diferite grade de libertate. Nivelul de clericalism depinde de opțiunea liderilor și de structura membrilor bisericilor. În esență, clericalismul din comunitățile evanghelice nu se referă la un accent pe rolul special al persoanelor hirotonite și pe slujirea specifică a acestora în viața comunităților (deși există și o asemenea tendință), deoarece autoritatea este conferită prin reprezentare, și nu printr-o viziunea sacramentală. Clericalismul desemnează maniera în care cei aflați în aceste poziții de conducere utilizează puterea, influența și avantajele pe care la au ca lideri, ca oameni care își folosesc calitatea de slujitori ai lui Dumnezeu. Este tot mai clar că în bisericile evanghelice există două categorii de credincioși: slujitorii și simplii membri. Diferența este subliniată tot mai mult, prin diverse instrumente de poziționare, pentru a accentua diferența de nivel, eventual ordinea ierarhică, chiar dacă aceasta nu este susținută formal de statut. Acest grup ce deține autoritatea tinde să își creeze și condițiile sociale și economice tipice pentru o castă profesională. De asemenea, slujitorii își definesc și își urmăresc cu rigoare interesele, se ajută reciproc în această direcție și se plasează într-o rețea de relații naționale și internaționale pentru a-și consolida poziția.

Regionalizare și specific local

Constituția eclesială de tip congregațional și centrarea pe lideri proeminenți au condus la o evoluție specifică a spațiului evanghelic, fără reflexe pentru un proiect comunitar la nivel național sau măcar regional. Fiecare biserică locală își definește existența și proiectele în funcție de resursele și inițiativa membrilor ei, dar mai ales de viziunea și ambițiile liderilor. Deschiderea și participarea la proiecte de mai mare amploare depinde de capacitatea conducătorilor locali de a crea relații și de a negocia accesul la anumite resurse. În scurta lor istorie, comunitățile evanghelice au preluat și transmis mai departe o asemenea viziune îngustă, au dezvoltat un etos particular al orientării pe proiectul eclesial local și au asumat o identitate cu puternice elemente de specificitate culturală regională. Această viziune a obligat fiecare generație să își reinventeze identitatea prin trecerea de la o conducere la alta, prin raportarea la personalitatea unui nou lider care dorește să își impună propria agendă și ca urmare a mutațiilor socio-culturale din comunitatea mai mare în care se plasează. Drept consecință, mediul evanghelic este foarte fragmentat și atomizat. Bisericile locale arată ca niște insule, iar diferențele dintre acestea depind mult de resursele disponibile și de planurile conducătorilor lor.

După 1990, tendințele de fragmentare se resimt și mai mult. În primul rând, modelul congregațional a fost exploatat la maximum de liderii locali, pentru a beneficia de independența și dorința de a-și defini proiectul personal, de a dezvolta inițiative noi și de a demonstra ce pot. În al doilea rând, conducătorii locali și-au intensificat dorința de afirmare și putere. Animați de foamea de vizibilitate și recunoaștere, au intrat în competiție unii cu alții și astfel au ajuns ei înșiși o frână în realizarea unei strategii comunitare confesionale în plan național sau măcar regional. În al treilea rând, chiar la nivelul bisericilor locale, s-a instalat un ferment de luptă pentru putere și dorința membrilor de a ocupa o funcție publică. Voluntarismul și activismul evanghelic au dus frecvent la apariția unor voci critice și lansarea unor potențiali noi lideri care au constituit grupuri disidente sau de opoziție la adresa sistemului. Nu de puține ori, asemenea inițiative și tensiuni au sfârșit în rupturi relaționale și eclesiale, având ca rezultat crearea de noi comunități locale alternative.

Prezența în spațiul public

O ultimă observație cu privire la criza modelului eclesial și la derapajele ce rezultă de aici este legată de abordările bisericilor evanghelice privitoare la viața politică și economică din România. Fără o analiză coerentă și fără o poziție teologică clară asupra acestor domenii, lucrurile au mers de la sine, în virtutea dinamicii societății românești, după regula oportunității. Câteva exemple merită subliniate, fără a aduce în discuție moștenirea sensibilă a trecutului (a colaborării liderilor cu sistemul comunist, a relației bisericii cu statul, dar și a impactului sistemului totalitar asupra vieții credincioșilor și comunităților locale).

În primul rând, este vorba despre decizia multor lideri de a se implica în politică, fără a renunța la calitatea de pastor, de conducător sau slujitor al bisericii. O asemenea abordare a ridicat mereu două probleme. Pe de o parte, a adus un conflict de putere și o ambiguitate în viața credincioșilor. Cumularea periculoasă a puterii politice și religioase la nivelul multor persoane din bisericile evanghelice a creat confuzie, a întărit figura autoritară a liderului și eventual a încurajat și mai mult lupta pentru putere. Pe de altă parte, au apărut foarte multe probleme legate de raportul cu autoritățile aflate la guvernare în diverse legislaturi. Din istoria recentă, sunt remarcabile prezențele figurilor politice românești de toate culorile în bisericile evanghelice în timpul campaniilor electorale. De asemenea, cunoaștem încercările liderilor comunităților de a se implica și de a răspunde unor apeluri ale diverselor personalități publice autohtone cu privire la proiecte politice concrete. Diversele mariaje cu politicul au avut justificarea tipică etosului balcanic, anume aceea de a intra în joc pentru a obține beneficii pentru comunitățile religioase. Efectele acestor abordări nu au fost analizate temeinic. Cunoaștem mai degrabă anumite derapaje punctuale ce au fost semnalate public și, de regulă, sancționate critic de mass-media.

În al doilea rând, trebuie subliniată și istoria relației dintre liderii bisericilor evanghelice și domeniul afacerilor. Este vorba nu numai de situația în care numeroși pastori și slujitori conduc atât biserici, cât și afaceri, ci și de impactul finanțatorilor asupra conducerii bisericilor, asupra deciziilor privind viața comunităților locale sau chiar în plan regional. Multe din bisericile construite după 1990 au la bază inițiative ale unor persoane cu potență financiară, a căror implicare nu s-a rezumat la o simplă donație în bani, ci s-a tradus și în creșterea influenței lor asupra procesului decizional în biserici și la nivel de cult. Această stare de fapt nu a fost studiată atent și nici nu a fost evaluată îndeajuns de membrii bisericilor evanghelice. Anumite efecte negative au fost semnalate și pe alocuri amendate mai degrabă de presă (cazurile pastorilor corupți și ale afacerilor murdare, banii ce provin din evaziune fiscală și inginerii financiare dubioase care sponsorizează diverse misiuni creștine sau construcțiile de noi biserici etc.). Însă efectele s-au văzut adesea în conflictele interne, abuzurile de putere, rupturile din bisericile locale etc.

Relația dintre biserică și societate, mai ales după 1990, trădează aceeași stare de criză, de lipsă de claritate și de proiect comunitar pentru bisericile evanghelice. Oportunismul și dinamica specifice unei societăți de consum, standardele de viață și dorința de putere, poziția socială și influența reprezintă coordonate clare ale transformărilor perioadei de tranziție, iar asemenea elemente au devenit vizibile și în bisericile evanghelice, atât pentru conducători, cât și pentru membri. Toate acestea contrastează atât cu încercarea fondatorilor de a se defini prin exemplaritate și diferență față de spiritul lumii, cât și cu pretenția unei spiritualități care se orientează spre realitatea unei împărății viitoare și salvarea din datele unei lumi căzute.

Viitorul evanghelicilor va depinde foarte mult de maniera în care se vor analiza și asuma derapajele privind modul de organizare și funcționare a bisericilor și relația lor cu statul, politica și economia. Toate acestea însă sunt legate și de maniera în care evanghelicii își definesc și trăiesc propria spiritualitate. Asupra acestui aspect ne vom opri în următoarea secțiune.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/06/26/viitorul-evanghelicilor-din-romania-2/

Drumul spre culmi – Richard Wurmbrand

download - Copie

” Renumitul misionar E. Stanley Jones primi o dată vizita unui tînăr brahman care îi spuse: “Predicile Dumitale au un mare ecou. Ar fi bine dacă L-ai prezenta pe Hristos drept una din numeroasele căi. Căci mai sînt şi altele. Noi îl iubim pe Krişna, altii pe Kali. Dacă ai accepta aceasta, toată India ţi-ar sta la picioare.“ Această ispitiă a existat încă de la începutul creştinismului. Imperiul Roman era foarte tolerant în privinta religiilor. L-ar fi acceptat cu bucurie pe Hristos ca pe oricare din mulţii lor zei din Pantheon, pe picior de egalitate cu Diana, Marte, Apollo, Mitra, împăraţii. Ceea ce a dus la persecutarea primilor creştini a fost tocmai insistenţa lor asupra faptului că Hristos este singura cale şi că toate celelalte sînt greşite. In ce mă priveşte pe mine personal, mi-ar place foarte mult să fie mai multe căi. Dar universul nu este construit în nici o privintă conform dorbţelor mele. Cineva mai înţelept decît mine, care ştie mai bine, Acela l-a creat. Datoria mea este să-l accept. Nu am altă alternativă. Mi-ar place să mă fi născut şi să fi fost crescut în împrejurări diferite. Dar viaţa mea a fost predestinată, fără ca eu să fi fost consultat. Eu nu pot decide asupra modului de mîntuire al oamenilor. Creatorul Universului a indicat o singură cale de salvare.” Nu se poate concepe vreo controversă cu El. Primeşte-L pe Isus şi vei fi salvat. Refuză-l, treci nepăsător pe lîngă El, şi vei fi condamnat. Nimic nu poate fi mai simplu. Dumnezeu nu ne-a întrebat despre gusturile noastre. Nouă ne-ar place să existe numai cer. Dar există şi iad. Este atît de simplu sa scapi de el. ”

“În Numele lui Isus să se plece orice genunchi” (Filipeni 2:10)

https://wordpress.com/read/feeds/76521259/posts/2793729098

Făţărnicia inimii de David Black

download - Copie

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” Ieremia 17:9

Adevărată şi credincioasă este mărturia lui Dumnezeu. Oamenii se pot amuza între ei precum şi creaturile tovarăşe lor cu descrierile goale, înalt de răsunătoare ale demnităţii naturii umane, şi puterile atot-suficiente ale omului; dar fiecare minte umilă, fiecare minte într-adevăr iluminată va vedea şi va recunoaşte dreptatea declaraţiei din text, că inima este înşelătoare mai presus de toate lucrurile, şi deznădăjduit de rea.

Acesta este un adevăr care, precum altele din cuvântul lui Dumnezeu, poate să fie învăţat doar din experienţă. Atâta timp cât încuviinţăm acesta, doar pentru că ar fi conţinut în Scripturi, noi suntem străini faţă de natura sa, şi nu puteam înţelege ceea ce înseamnă aceasta: Dar după cum în apă faţa răspunde la faţă, tot aşa şi inima unui om răspunde inimii altui om. Natura umană în diferite circumstanţe este încă aceiaşi; iar atunci când, prin intermediul cuvântul, secretele inimilor noastre sunt manifestate, atunci când ajungem să percepem corespondenţa exactă dintre declaraţiile Scripturii şi ceea ce trece în interiorul nostru, suntem obligaţi să mărturisim că Dumnezeu este în aceasta un adevăr, din moment ce nimeni în afară de El nu poate cerceta inima, rărunchii oamenilor, poate cunoaşte aşa de perfect lucrările interioare ale minţilor noastre, şi acele rele nenumărate care sunt ascunse de vederea tuturor creaturilor tovarăşe nouă.

Îmi propun să vorbesc în prezent doar despre înşelăciunea inimii, un subiect destul de extensiv, nu numai pentru unul, ci mai multe discursuri, şi care, după tot ceea ce se poate spune în acesta, trebuie să rămână într-o mare măsură inepuizat, căci cine poate cunoaşte aceasta? Înşelăciunea care pătrunde ini inimă este aşa de complicată şi de variată încât este imposibil să trasam în ea toate circumvoluţiile ei. Aceasta este doar o mică parte comparativă a acesteia pe care mintea creată o poate descoperii, şi prin urmare, în versetul ce urmează imediat textul, Dumnezeu atribuie cunoaşterea către Sine şi către prerogativa sa specifică; Eu, Domnul, cercetez inima şi cerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.

Dar, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea fi folositor să ne îndreptăm atenţia noastră către acest subiect profund de interesant, şi să arătam unele dintre cele mai clare şi mai decisive evidenţe ale înşelăciunii inimi umane, pe care scriptura, observaţia şi experienţa ni le oferă. Aceasta apare,

I. Din ignoranţa generală a oamenilor faţă de caracterul lor.

Nu există nici un lucru în istoria omenirii mult mai surprinzător, sau mult mai inexplicabil, decât părtinirea de sine care predomină în lume. Oricine ar putea să-şi imagineze faptul că nu este prea dificil să ajungi la cunoaşterea caracterului nostru real, deţinând, de fapt, fiecare avantaj posibil pentru atingerea acesteia. Noi avem acces constant la sânii noştri, şi sunt mult mai profund interesaţi în descoperire decât în dobândirea oricărei alte cunoaştere. Dar noi vedem, de fapt, că din toată cunoaşterea aceasta este lucrul cel mai rar şi cel mai neobişnuit. Nici nu ar fi dificil să relatăm pentru acest fapt, din moment ce inima este nespus de înşelătoare. Dragostea de sine pune un voal peste înţelegere, judecata este ameţită de diferite circumstanţe, şi astfel, la mulţi li se pare a fi aproape străini totali faţă de propriul lor caracter. Ei gândesc, şi raţionalizează, şi judecă destul de diferit în oricare lucruri referitoare la ei înşişi, din ceea ce fac ei în acele cazuri în care nu au nici un interes personal. Prin urmare, noi îi auzim adesea pe oameni expunând nebunii pentru care ei înşişi sunt remarcabili, şi că discută cu mare severitate împotriva anumitor vicii, de care, dacă nu ar fi toată lumea greşită, ei înşişi sunt notoriu de vinovaţi. Este uimitor faptul spre ce înălţime poate fi dusă această ignoranţă de sine şi parţialitate de sine! Cât de frecvent vedem noi oameni, nu doar ca fiind total de orbi faţă de caracterul lor, dar insensibili faţă de fiecare lucru care poate fi spus ca să-i convingă de greşeala lor. În zadar te întinzi spre ei instrucţiune sau mustrare, căci ei întorc toate lucrurile din ei înşişi, şi nu-şi imaginează nici măcar odată că ei sunt persoanele pentru a cărui beneficiu acele sfaturi şi îndemnuri sunt intenţionate în principal.

Zi de zi primim astfel de instanţe frecvente în viaţa obişnuită. Istoria sacră ne permite un exemplu remarcabil în cazul lui David dintr-o ocazie particulară: spun într-o ocazie particulară deoarece descrierea pe care am oferită nu se aplică deloc caracterului general al lui David. Mai puţini au fost, în general, obişnuiţi cu cercetarea de sine. Dar atunci când profetul Natan a fost trimis la el, în consecinţă la dureroasa lui cădere în privinţa lui Urie, păcatul produsese o asemenea insensibilitate şi ignoranţă de sine încât el nu a perceput aplicaţia parabolei despre sine, până ce profetul a declarat, Tu eşti omul acela.

Din acesta şi din instanţe similare suntem conduşi că observăm faptul că, dacă trasăm această ignoranţă de sine către sursa ei, vom descoperi că aceasta se datorează în general, nu doar acelei parţialităţi şi predilecţiei pe care o avem faţă de noi înşine, ci către extinderea unei pasiuni particulare sau interes care perverteşte judecata în fiecare caz în care acea pasiune sau interes particular este preocupat. Şi de aici se întâmplă faptul că anumiţi oameni pot să raţionalizeze şi să judece destul de sincer, chiar şi în cazurile în care ei înşişi sunt interesaţi, cu condiţia ca aceasta să nu lovească împotriva pasiunii sau îndeletnicirii lor favorite. Astfel omul pofticios va percepe destul de uşor răul excesului, şi probabil că se va condamna pe sine dacă a fost vinovat de acest păcat într-o instanţă particulară. Dar el este totodată insensibil faţă de dominaţia pasiunii lui predominante, dragostea de bani. Acesta a devenit un obicei pentru sine. Mintea sa este obişnuită cu aceasta, aşa că în fiecare caz, acolo unde este preocupat interesul său, judecata lui este ameţită, şi în aceste instanţe el descoperă clar că el este total de nefamiliarizat cu propriul său caracter. Aceiaşi observaţie se aplică altor vicii particulare.

Aici dar, este o evidenţă uimitoare a înşelăciunii inimii. Aceasta produce ignoranţa faţă de noi înşine; aceasta îi menţine pe oameni străin faţă de propriul lor caracter şi îi face să presupună în mod fatal că ei sunt într-o prietenie cu Dumnezeu, când de fapt sunt duşmani cu el în minţile lor şi prin lucrări ticăloase.

II. Înşelăciunea inimii apare din dispoziţia generală a omului în toate ocaziile de a-şi justifica propriul său comportament.

Această dispoziţie au descoperit-o primii noştri părinţi imediat după ce au mâncat din fructul pomului interzis. Atunci când Domnul i s-a arătat lui Adam şi l-a acuzat cu vina sa, el a încercat să se justifice pe sine prin a spune, Femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat să mănânc, ea mi-a dat din pom, şi eu am mâncat. Şi în aceiaşi manieră femeia a răspuns, Şarpele m-a păcălit, şi eu am mâncat. Ceva din această dispoziţie mai este comună la toată posteritatea lor păcătoasă. Noi suntem cu toţii extrem de parţiali faţă de noi înşine, şi suntem apţi să ne vedem conduita într-o lumină diferită faţă de cea în care suntem obişnuiţi să privim conduita creaturilor tovarăşe nouă. Atunci când observăm comportament impropriu în alţii, caracterul impropriu ne loveşte deodată. Păcatul apare pentru noi în adevăratele şi autenticele sale culori, şi suntem gata să judecăm şi să condamnăm, poate chiar cu prea mare severitate. Dar în cazurile noastre, acţiunea este văzută printr-un mediu necinstit. Judecata este pervertită de dragostea de sine, şi sunt folosiţi mii de trucuri, dacă nu să dovedească, cel puţin să ceară iertare pentru conduita noastră. Dacă noi nu putem justifica acţiunea în sine, noi încercăm să extenuăm vina sa din circumstanţele specifice ale cazului. Noi am fost puşi într-o situaţie particulară de un anumit fel pe care nu o puteam evita; ispitele noastre erau puternice: noi nu am parcurs ceea ce alţii ar fi parcurs în circumstanţe similare; şi marea proprietate a conduitei noastre este mai mult decât suficientă pentru a supra-balansa oricare neregularitate mică cu care noi suntem uneori învinuiţi. Astfel, în toate ocaziile, oamenii se străduiesc să-şi justifice comportamentul lor. Ei învaţă chiar să îşi numească viciile lor favorite prin nume mai blânde. Cu acestea, excesul este doar dorinţa de bună tovărăşie; destrăbălarea este galanterie, sau dragostea de plăcere; mândria, un sens drept al propriei noastre demnităţi; şi zgârcenia, sau dragostea de bani, o privire prudentă la interesul nostru lumesc. Stranie îndrăgostire! Să te gândeşti că prin schimbarea numelor de vicii ar fi posibil să schimbi şi natura lor; şi că ceea ce este fundamental şi detestabil în alţii, ar trebui să fie scuzabil doar în noi înşine!

Dar se poate observa mai departe în această parte a subiectului, că pe lângă aceste acte singure determinate de răutate, de care am vorbit acum, există nenumărate cazuri în care nelegiuirea nu poate să fie definită exact, ci constă dintr-un temperament general anumit şi curs de acţiune, sau în neglijarea obişnuită a vreunei datorii, a căror limite nu sunt precis fixate. Acesta este domeniul specific al înşelării de sine, şi aici, mai mult decât orice, oamenii sunt apţi să-şi justifice comportamentul, oricât de clar şi de palpabil de greşit ar fi. Oricine ia în considerare viaţa umană va vedea că o mare parte, probabil cea mai mare parte a relaţiei din cadrul omenirii nu poate să fie redusă la nişte reguli fixate, determinate: totuşi, în aceste cazuri există un lucru bun şi unul greşit, şi un comportament care este păcătos şi imoral, iar pe de altă parte, un comportament care este virtuos şi vrednic de laudă, deşi ar fi dificil, cu toate acestea, poate chiar imposibil de afirmat limitele precise ale fiecăruia.

Ca să dăm un exemplu: Nu există nici un cuvânt în limba noastră care să exprime răutatea mai detestabilă decât opresiunea. Cu toate acestea natura acestui viciu nu poate fi exprimată cu exactitate, şi nici să se determine limitele acestuia, aşa încât să putem să spunem, în toate instanţele, acolo unde dreptul rigid şi justiţia se încheie, şi începe apoi opresiunea. În aceiaşi manieră, este imposibil să determinăm cât de mult din venitul cuiva ar trebui să fie devotat unor scopuri pioase şi de caritate: limitele nu pot fi marcate cu exactitate; şi totuşi noi nu suntem în pierdere în cazul altora ca să percepem diferenţa dintre un om liberal şi unul generos, şi unul împietrit şi cu o dispoziţie meschină. În aceste cazuri mai există o mare latitudine pentru fiecare om ce trebuie determinată în propria sa favoare, şi prin urmare să-l înşele singur; şi în astfel de instanţe oamenii sunt gata să-şi justifice conduita lor, oricât de criminală ar fi. Deoarece ei nu sunt acuzaţi cu simplele acte determinate de răutate, deoarece nu poţi indica în mod precis la ele, în aşa de multe cuvinte, în care ei au greşit, ei concluzionează în mod fals că comportamentul lor este ireproşabil; totuşi, se prea poate, temperamentul lor general şi comportamentul poate fi uniform de greşit, inconsistent cu spiritul evangheliei, şi contrar cu dictatele cele mai clare ale moralităţii. Voi continua să observ că,

III. Înşelăciunea inimii apare din dificultatea cu care oamenii sunt aduşi să-şi recunoască greşelile lor, chiar şi atunci când sunt conştienţi că au greşit.

Aceasta rezultă în mod necesar din acea dispoziţie din natura umană, de care am vorbit deja, anume, dispoziţia în toate ocaziile de a ne justifica propriul comportament. De aici oamenii în general sunt atât de înapoiaţi în a-şi recunoaşte greşelile lor, şi atât de nemulţumiţi cu cei care sunt atât de credincioşi şi prietenoşi încât să-i poată arăta cu degetul. Cât de puţini sunt cei la care să le poţi spune greşelile! Aceasta este calea sigură şi pregătită pentru a-i face pe cei mai mulţi oameni duşmanii tăi, chiar dacă tu administrezi mustrarea în maniera cea mai gentilă şi mai prudentă. În loc să reflecţi la propriul lor comportament, care ar putea să-i convingă de justeţea faptului de care sunt învinuiţi, mulţi, în aceste cazuri, se pun în postura de a descoperii greşelile din criticii lor credincioşi, sau în cei pe care ei îi respectă, care i-au informat; îndepărtându-şi atenţia de la ei înşişi în întregime, ei sunt preocupaţi să găsească învinuiri egale dacă nu chiar mai mari în alţii. Atât de înşelătoare este inima omului. Noi dorim întotdeauna să întreţinem o opinie favorabilă despre noi şi comportamentul nostru, şi suntem nemulţumiţi cu cei care îndrăznesc în orice instanţă să schimbe această opinie, deşi s-ar face cu cea mai bună şi cea mai prietenoasă intenţie.

Dar cât de inexplicabil şi de ridicol este acest grad de dragoste de sine! Dacă am fi fost vii faţă de adevăratele noastre interese, ne-am fi dorit să devenim mai bine obişnuiţi cu nebuniile şi greşelile noastre, şi ne-am estima criticii noştri credincioşi drept cei mai buni prieteni ai noştri. În loc să simţim vreun resentiment împotriva lor, noi ne-am putea întoarce resentimentul împotriva noastră, şi să îndrăznim, în tăria harului divin, să corectăm acele rele care, dacă nu am fi atât de orbiţi de dragostea de sine, le-am fi descoperit cu uşurinţă. Dar prin înşelăciunea inimii, oamenii sunt dispuşi în general să-şi justifice propriul lor comportament, şi sunt gata să arunce vina a ceea ce s-a greşit pe oricare lucru mai curând decât asupra lor înşişi.

Înşelăciunea inimii apare din dispoziţia pe care o descoperă oamenii în noţiunile şi formele de religie, în timp ce ei sunt lipsiţi de puterea ei.

În erele cele mai pure ale bisericii au existat persoane de acest caracter, oameni care, din motive egoiste sau lumeşti şi-au asumat o profesiune de religie, fără să-i înţeleagă natura, sau să-i simtă puterea, având un nume că trăiesc, dar fiind morţi din punct de vedere spiritual. Nu este uşor pentru persoanele a căror minţi sunt informate în oricare grad, să se dezbrace pe ei înşişi în totalitate de impresiile religioase. Temerile care însoţesc în mod natural vina se va impune asupra celor mai zăpăciţi şi mai aiuriţi. Dar doctrinele şi preceptele pure, spirituale, umilitoare ale evangheliei nu sunt în nici un caz în acord cu mintea naturală; şi prin urmare nu este ceva minunat că persoanele care au o anumită teamă de adevărul religiei, dar nici o cunoştinţă a puterii sale, să trebuiască să se apuce cu înflăcărare de ceva care să le dea speranţă dincolo de mormânt, în timp ce aceasta îi lasă în posesiunea tăcută a poftelor lor preaiubite, în acelaşi timp.

De aici mulţi sunt ascultători doar ai cuvântului, nu şi împlinitori, înşelându-se singuri. De aici mulţi sunt cei care arată un mare zel cu privire la materiile mici şi neimportante din religie, care sunt ruşinos de deficiente în îndatoririle sale cele mai clare şi mai esenţiale; de aceea aşa de mulţi sunt punctuali în observarea lor a ritualurilor religioase, care sunt nedrepte şi necaritabile în conduita lor faţă de creaturile tovarăşe lor; tot aşa mulţi pot vorbi fluent şi corect cu privire la subiectele religioase, care sunt în mod vizibil sub dominaţia temperamentelor sau a obiceiurilor rele; unii sunt scrupuloşi de exacţi în ceea ce priveşte exterioarele religiei, care nici nu se sinchisesc să cultive spiritul ei autentic, sau să îndeplinească datoriile ei cele mai substanţiale. Ca şi Fariseii din vechime, care dădeau zeciuială din anason, mentă şi chimen, ei neglijează materiile mai grele ale legii, judecata, mila şi credinţa. Ipocrizia în toate formele şi aparenţele ei decurge din înşelăciunea inimii; căci în general oamenii se înşeală între ei înşişi înainte ca să poată încerca să-i insele pe alţii. Unii sunt atât de îndrăzneţi încât să expună un plan de impunere asupra lumii, fără să îndrăznească, cel puţin în prima instanţă, să impună acesta asupra minţilor lor. Şi nici nu este dificil, atunci când mintea este înclinată puternic de dragostea oricărui păcat în particular, sau alergarea după un interes particular, să se convingă pe ei înşişi că conduita noastră este, cel puţin, scuzabilă, dacă nu inocentă. O minte necinstită este satisfăcută cu cele mai dificile schimburi şi evaziuni; şi persoanele care doresc să fie înşelate într-o opinie bună a comportamentului lor, se află adesea într-o pierdere de realizare a scopului lor.

Balaam era un exemplu remarcabil al acestui fapt. El era un om de cunoaştere extensivă şi cu daruri superioare. El nu era un străin faţă de impresiile religie, căci în momentele sale calme de reflecţie, el a dorit să moară de moartea celui neprihănit, şi nu putea nici o consideraţie să-l înfrângă pentru a se putea opune poruncii divine, prin a-i blestema pe cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat. Dar lui îi plăceau plăţile nelegiuirii. Lăcomia era pasiunea sa conducătoare, şi l-a dus, prin sfatul care l-a dat lui Balac, să contrazică întregul spirit şi proiect al interzicerii, pentru a cărei literă el profesa o părere atât de sacră. Ar fi uşor să multiplicăm particularităţile din a cest subiect. Dar aş adăuga că,

În ultimul rând, Că înşelăciunea inimii apare în cel mai înalt grad, atunci când oamenii scapă din vedere motivele reale ale conduitei lor, şi greşesc înfăptuirile propriilor lor stâlciri pentru roada Duhului lui Dumnezeu.

Faptul că există multă înşelăciune în lume, nimeni nu se poate îndoi de aceasta, dacă se consideră enormităţile înspăimântătoare care au fost comise sub numele sacru al religiei. În multe cazuri, trebuie admis, aceste enormităţi au fost comise de persoane care erau conştiente de motivele din care au acţionat ei, şi care au folosit religia doar ca un motor pentru a obţine obiectele zgârceniei sau ambiţiei lor. Dar în alte cazuri aceasta nu este mai puţin sigur, faptul că oamenii au ascuns faţă de ei înşişi motivul conduitei lor, şi chiar au greşit în lucrările lor de putreziciune pentru roada Duhului lui Dumnezeu.

Despre aceasta avem câteva exemple în scriptură. O instanţă uimitoare are loc în comportamentul lui Iehu, care, atunci când varsă sângele lui Izreel pentru a sluji scopului ambiţiei sale, a spus cu exultare lui Ionadab, Vino să vezi zelul meu pentru Domnul! Nu este improbabil că în vremea când el îşi imagina a fi influenţat de zelul lui pentru Dumnezeu, deşi nu poate exista nici o îndoială, că în ceea ce a făcut el a fost în principal pentru dragostea de putere. Binecuvântatul nostru domn avertizează pe ucenicii lui, că va veni vremea când orice i-ar fi ucis pe ei, aveau să creadă că au făcut serviciul lui Dumnezeu, în aceiaşi manieră după cum profetul Isaia a declarat referitor la poporul persecutat al lui Dumnezeu din vremea sa, Ascultaţi cuvântul Domnului, voi care tremuraţi la cuvântul său. Fraţii voştri care vă urau, care v-au alungat din pricina numelui meu, spun, Domnul să fie glorificat.

Suntem destul de şocaţi atunci când citim despre persecuţiile groaznice care au fost îndeplinite în diferite ere împotriva servitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, de adepţii setoşi de sânge ai Romei; cu toate acestea ei au pretins că au zel pentru slava lui Dumnezeu: Nici nu ar fi improbabil, dar mulţi dintre ei vor fi înşelaţi încât să-şi imagineze că fac slujba lui Dumnezeu, în timp ce varsă sângele sfinţilor săi. Aceasta este într-adevăr cea mai mare instanţă a înşelătoriei extreme şi a răutăţii disperate a inimii umane, şi cea mai teribilă dovadă de a fi lepădat de Dumnezeu pentru o minte destrăbălată. Dar, într-un grad mai mic, oameni practică în mod frecvent acest fel de înşelătorie asupra lor, atribuind cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu ceea ce este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare.

În ansamblu, din moment ce felurile în care oamenii se înşeală pe ei înşişi sunt aşa de variate, am putea să fim prea geloşi cu privire la inimile noastre? Cel care se încrede în inima sa, spune omul înţelept, este un nebun; şi motivul este evident, pentru că inima este înşelătoare mai presus de toate lucrurile şi disperat de nelegiuită. Prin urmare, Fraţilor, să ne obişnuim cu examinarea de sine. În loc să ne consolăm într-o dispoziţie de cenzură, şi să privim în afară ca să descoperim greşelile vecinilor noştri, să coboram înăuntru nostru, şi să observăm epidemiile inimii noastre. Să fim atenţi nu doar la acţiunile noastre exterioare, ci la principiile şi motivele din care purced aceste acţiuni. Să luam în considerare conduita noastră, nu în lumina în care dragostea şi parţialitatea de sine ne-ar prezenta aceasta pentru minţile noastre, ci în lumina în care orice spectator imparţial ar vedea-o, în lumina în care cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă ca să o considerăm, şi în lumina în care va fi judecată în cele din urmă, atunci când Dumnezeu va aduce la lumină lucrurile ascunse din întuneric, şi să exprime sfaturile tuturor inimilor.

Noi suntem mai mult sau mai puţin pasivi faţă de auto-înşelare; şi cei care cred că au cel mai puţin din aceasta, sunt în general în cea mai mare parte sub dominaţia sa. Să nu ne încredem în judecata noastră şi, fiind sensibili faţă de pasivitatea noastră să greşim, să ne rugam lui Dumnezeu pentru învăţătura sa divină, spunând cu Elihu din cartea lui Iov, Ceea ce nu văd, învaţă-mă tu; şi cu Psalmistul, Cercetează-mă Doamne şi cunoaşte-mi inima; încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile, şi vezi dacă sunt pe vreo cale rea şi du-mă pe calea veşniciei.

Despre autor

David Black (1762-1806) a fost pastor al Lady Yester, Edinburg, Scoţia, din 1794 şi până la moartea sa. Referitor la predicile sale, se spunea că „Maniera sa era solemnă şi afectivă, sincer şi convingător. Când protesta cu păcătoşii sau le dezvăluia creştinilor consolările evangheliei, exista întotdeauna o animaţie în adresarea sa – o fervoare sacră – o ungere divină, care impresiona în mod puternic auditoriul. El a simţit în mod evident adevărurile pe care le expunea, şi a vorbit ca unul care stătea în prezenta lui Dumnezeu, animat cu un zel pur pentru slava Răscumpărătorului, şi mântuirea sufletelor nemuritoare”. Această lucrare este din Predicile sale despre Subiecte Importante – Sermons on Important Subjects (Edinburgh 1808).

http://www.voxdeibaptist.org/Fatarnicia_inimii_Black.htm

DOCTRINA DECĂDERII TOTALE De John G. Reisinger

download - Copie

De fapt, sunt numai două religii în întreaga lume. Una începe cu voinţa liberă a omului, cealaltă începe cu suveranitatea lui Dumnezeu. Prima îţi spune „ce trebuie să faci”, pentru Dumnezeu, iar a doua declară „ce a făcut Dumnezeu pentru tine” şi tu nu puteai face. Religia „liberei voinţe” înfăţişează mântuirea ca o posibilitate pentru toţi oamenii, dacă ei vor să coopereze cu Dumnezeu, crezând. Religia harului gratuit prezintă mântuirea ca o certitudine pentru toţi cei aleşi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dă credinţa ca un dar. Pe ce pune predicatorul tău accentul: pe „fă” sau vorbeşte despre „deja făcut”?

Varietatea religiei bazată pe libera voinţă a omului diferă doar cu privire la ceea ce trebuie omul să facă pentru a fi primit de Dumnezeu. Unul spune că trebuie să meargă la Mecca şi să sărute piatra sfântă; altul spune că trebuie să se scalde în fluviul Gange; altul că trebuie să fie botezat prin scufundare; iar altul spune că el trebuie să producă credinţa prin propria lui voinţă liberă. Termenul teologic pentru această opinie este auto-soteriologie, ceea ce înseamnă „auto-salvare” sau dependenţa salvării, în unele sensuri, de cooperarea omului cu Dumnezeu. Religia harului liber este numită „teo-soteriologie”, ceea ce înseamnă „că salvarea depinde în întregime de harul şi puterea lui Dumnezeu.” Evanghelia spune că „Dumnezeu îi salvează pe păcătoşi” – punct. Aceasta înseamnă că Dumnezeu (numai prin El Însuşi, fără nici un ajutor din partea păcătosului) salvează (de fapt şi de drept, nu doar că „încearcă să salveze”) păcătoşii (care sunt fără ajutor, fără speranţă, vinovaţi, care merită iadul şi care nu pot face absolut nimic). Evanghelia nu spune „Dumnezeu dă fiecărui om şansa de a fi salvat, dacă păcătosul cooperează, având credinţa necesară.” În teo-soteriologie, toată slava aparţine lui Dumnezeu singur, pentru că harul şi puterea Lui suverane sunt cele care fac diferenţa. În auto-soteriologie, slava este împărţită între Dumnezeu şi păcătos, pentru că a fost „voinţa păcătosului” care a făcut diferenţa între el şi alţi oameni pierduţi, fapt ce I-a dat posibilitatea lui Dumnezeu să facă salvarea efectivă.

Geneza 11:1-9 arată aceste două idei de bază prin cuvintele „haidem”, aceste cuvinte fiind spuse de om şi aceleaşi cuvinte fiind spuse de Dumnezeu. „Haidem, (oamenii) să ne zidim un turn să ajungă până la Dumnezeu” (Auto-soteriologie) este religia bazată pe voinţa omului. Începe cu omul şi cu eforturile lui. „Haidem, (Dumnezeu trinitatea) să ne pogorâm”(Teo-soteriologie) este religia harului suveran care vine la un păcătos decăzut şi face posibil ca păcătosul mort să se pocăiască şi să creadă.

Când un credincios informat spune „Domnul m-a salvat”, el nu vrea să spună că Domnul Isus Hristos l-a salvat. Ci vrea să spună „Dumnezeu Tatăl m-a salvat prin alegerea harului; Dumnezeu Fiul m-a salvat prin moartea Sa răscumpărătoare; Dumnezeu Duhul Sfânt m-a salvat deschizându-mi inima şi dându-mi credinţă.” Fiecare membru al binecuvântatei Treimi are un rol specific şi esenţial în salvarea fiecărui păcătos.

Una din dovezile clare despre cât de centrată pe om a devenit teologia noastră în ultimii 100 de ani este absenţa aproape totală a imnurilor sau serviciilor divine care să descrie harul suveran care alege al Tatălui sau lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt.  Să ne aducem aminte că am fost salvaţi de un Dumnezeu triunic. N-ar trebui ca noi să-L recunoaştem şi să- L lăudăm pe Tatăl, pentru harul Lui care a făcut alegerea, la fel cum lăudăm pe Fiul pentru moartea Sa în locul nostru? Nu suntem noi datori să-L recunoaştem şi lăudăm pe Duhul Sfânt, pentru că ne-a ridicat din moarte spirituală şi ne-a dat darul credinţei şi vieţii? Lipsesc imnurile care descriu lucrarea Tatălui şi lucrarea Duhul Sfânt, datorită eşecului în a înţelege doctrina biblică a „decăderii totale.”Acesta este subiectul acestei probleme despre Înţelesul Harului.

Introducere: Ce înseamnă sintagma „decădere totală”?

Îmi aduc aminte de n profesor de colegiu care descria în mod constant puritanii ca pe ucigători de bucurie. El justifica problema lor datorită înţelesului pe care ei îl dădeau totalei decăderi. Satira profesorului era „un puritan este un om care nu poate dormi noaptea pentru că se teme că undeva în lume, cineva se distrează.” Puritanii nu aveau trecere la cursurile acestui om.

Mintea carnală urăşte doctrina decăderii totale. Nimic nu despică firul opiniei moderne religioase, psihologice şi filozofice asupra omului şi a naturii lui ca şi adevărul că omul este un păcătos decăzut. Absolutul neprovocat în cercurile academice, astăzi, este „omul este bun la bază.” Decăderea biblică spune exact opusul. Biblia vede clar că mediul înconjurător are un rol important în formarea unui individ. Urmăreşte cauza iniţială a tuturor problemelor oamenilor şi duce la o inimă plină de slăbiciune şi egoistă. Soarele şi ploaia nu pot face nici măcar o plantă să iasă din pământ, care nu a existat acolo mai întâi, sub forma unei seminţe, la fel, nici un mediu înconjurător rău nu poate produce roade care nu există iniţial în inimile noastre. Oricine este capabil, în afara harului, să fie persoana cea mai plină de slăbiciune care a trăit vreodată. Dacă te împiedici de această afirmaţie, probabil că niciodată nu ai devenit creştin!

Odată ce faptul decăderii totale este acceptat, harul suveran rămâne singura speranţă a omului. Atâta timp cât acest fapt este respins, iar bunătatea fictivă a omului  este înălţată, oamenii vor găsi doar mai multe moduri de a-şi justifica rebeliunea faţă de Dumnezeu şi adevărul Lui revelat.

Iată definiţia din dicţionarul Webster: „decăzut – caracterizat de corupţie, pervertit, rău…”. Cuvântul „total” înseamnă ceea ce spune şi nu are nevoie de comentarii. Cuvântul „decăzut” nu este în concordanţa ta, nici cuvântul „trinitate.” Dar ambele aceste adevăruri sunt imprimate pe aproape fiecare pagină din Biblie.

Iată doctrina decăderii totale în esenţă: „omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.” Aceasta înseamnă, (1) omul este păcătos; dar (2) el nu este atât de păcătos de fapt cât ar putea fi. Totuşi, (3) el este de fapt un păcătos total decăzut în ochii lui Dumnezeu.

Trebuie şi un fir negativ şi unul pozitiv pentru a produce electricitate. Deseori, este esenţial să spunem clar ce nu credem, înainte de a fi posibil să înţelegem ceea ce credem , de fapt. Vom începe studiul nostru cu lucruri pe care nu le credem, deşi adesea suntem acuzaţi pe nedrept de aceste lucruri.

În primul rând: Negativ. Să vă arăt ce NU vrem să spunem prin „decădere totală”  

1. Decăderea totală nu înseamnă că omul nu are conştiinţă sau simţul binelui şi al răului.
Adesea, oamenii au puternicul impuls de a face „bine” şi de simţi părere de rău pentru ceea ce fac „greşit”. Aceasta dovedeşte doar că omul mai are unele rămăşiţe din creaţia iniţială. Încă are conştiinţă şi, în funcţie de mediu şi pregătire, ea poate fi foarte puternică. Adesea, conştiinţa duce oamenii într-un azil mintal şi, în unele cazuri, chiar la sinucidere. Textele următoare arată clar că omul are conştiinţă.

Ioan 8:9 „Când au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară unul câte unul…”

Romani 2:14,15 „Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15  şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.

  1. S. Lewis a vorbit despre universalul „ceea ce se cuvine „ din fiecare om. Fiecare persoană îi va acuza pe ceilalţi (şi pe ei înşişi în conştiinţă) că nu au făcut „ceea ce se cuvine”, şi ar fi trebuit.  Această admitere universală, de către orice creatură a unui „bine şi rău” va fi una din bazele îndreptăţite după care Dumnezeu va judeca toţi oamenii ca vinovaţi. Judecata constantă a oamenilor despre alţi oameni este dovada absolută că omul este o fiinţă morală, creată după chipul moral al lui Dumnezeu. Omul nu este un animal fără conştiinţă de Creatorul lui. Omul este o fiinţă raţională şi morală, care face alegeri voliţionale bazate pe raţiunea sa şi pe conştiinţa morală.

    Să presupunem că în ziua în care te-ai născut, Dumnezeu a atârnat un casetofon invizibil în jurul gâtului tău. De fiecare dată când ai spus „ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” sau „NU ar fi trebuit să faci aşa şi aşa” casetofonul invizibil a înregistrat ce ai spus. În ziua judecăţii, imaginează-ţi-L pe Dumnezeu scoţând caseta, cu propriile tale cuvinte de judecată morală pe ea, şi spunând: „vreau să fiu corect în a te judeca. Te voi judeca exact după standardele pe care cu curaj ai pretins că le crezi. Voi folosi propriile tale cuvinte. Nu voi folosi nici cele 10 porunci, nici cuvintele din Predica de pe munte a lui Hristos, voi folosi ceea ce tu însuţi ai recunoscut aprins (judecând pe alţii) că a fost bine sau rău.” Ar putea fi altceva mai drept? N-am fi noi toţi dovediţi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu? Realizezi că acest lucru chiar are să se întâmple!

Omul are într-adevăr conştiinţa binelui şi răului. Trebuie doar să citim Ann Landers sau să  vizităm o instituţie de boli mentale, să vedem că oamenii adesea au o conştiinţă foarte adâncă asupra moralităţii, care uneori strigă la ei. Dar aceasta nu înseamnă că aceşti oameni sunt condamnaţi de păcat în faţa lui Dumnezeu. O „conştiinţă vinovată” nu este acelaşi lucru cu „convingerea de păcat.” Oamenii au mari păreri de rău pentru rezultatele păcatului, dar nu sunt nici măcar puţin îngrijoraţi că L-au jignit pe Dumnezeu.

  1. Decăderea totală nu înseamnă că fiecare păcătos este lipsit de toate calităţile care sunt plăcute omului şi folositoare societăţii, când aceste calităţi sunt judecate numai după standarde omeneşti.

Maica Teresa şi Albert Switzer au fost mari filantropi. Lumea este un loc mai bun pentru mulţi oameni, datorită lor şi lucrării lor. Au câştigat pe drept şi merită laudele noastre pentru munca lor umanitară. Totuşi, ei erau păcătoşi vinovaţi în ochii unui Dumnezeu sfânt. Tot „binele” pe care ei l-au făcut nu le-a câştigat har înaintea lui Dumnezeu. Şi ei se includ între „voi trebuie să vă năşteţi din nou.” Au fost aceşti doi oameni „persoane mult mai bune” decât  Hitler sau un Manson? Desigur că da, dacă judecăm numai pe baza standardelor umane. Este posibil ca un Manson, sau un Hitler, să fie salvaţi de har şi să meargă în cer, iar o maica Teresa şi un Switzer să fie pierduţi şi să meargă în iad, datorită auto-îndreptăţirii? Răspunsul este da, ambele situaţii sunt posibile, dacă judecăm după standardele revelate ale lui Dumnezeu.

Dragostea unui părinte şi dorinţa lui de a suferi chiar moartea pentru buna stare a copilului său este desigur un lucru „bun” care merită admirat şi aplaudat. Totuşi, astfel de acţiuni nu dovedesc că părintele are har în inima lui, nici că nu este total decăzut înaintea lui Dumnezeu. Tot ce dovedeşte este că omul încă mai are vestigii ale chipului lui Dumnezeu de la creaţia iniţială. Sacrificiul unui  patriot pentru ţara lui este o altă ilustrare a aceluiaşi principiu.

Un templu religios bombardat şi ruinat încă poate avea fragmente din coloane frumoase sau părţi din pereţi pictaţi, care încă sunt intacte. Totuşi, nu mai este un loc potrivit pentru închinare. Este „total” ruinat de la scopul pentru care a fost construit, chiar dacă unele părţi izolate nu sunt total distruse. Omul are rămăşiţe ale creaţiei lui din Eden, dar este „total” ruinat de păcat în ceea ce privesc abilitatea şi dorinţa de a-L iubi şi a se închina lui Dumnezeu.

Să presupunem că un doctor din marină conduce un echipaj la răscoală şi ia controlul unei nave. Apoi o foloseşte pentru piraterie. Marina îl găseşte şi i se cere să se predea sau îi vor distruge nava. La refuzul acestuia, marina aduce armele necesare şi începe lupta. În timpul luptei mulţi oameni de pe nava rebelă sunt răniţi. Doctorul lucrează fără odihnă sau mâncare şi-şi riscă viaţa din nou şi din nou pentru a da oamenilor lui tratamentele medicale necesare pentru a-i ţine în viaţă. Când marina reuşeşte să captureze nava, ei vor spânzura şi pe căpitan şi pe oamenii lui, pentru răzvrătirea lor. „binele” eroic pe care căpitanul l-a făcut, riscându-şi viaţa pentru oamenii lui nu-l va ajuta nici pe el, nici pe ei la proces. Judecătorii care îl condamnă la moarte îi poate admira „curajul” dar el este totuşi un trădător împotriva guvernului şi va fi omorât. Nici un „bine” al lui nu va mai conta. Acelaşi principiu se aplică la tot „binele” pe care oamenii păcătoşi îl fac.

Despre acest principiu ni se spune în Proverbe 21:4.  Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu este decât păcat. Nu este vorba de fapt de alunecarea omului care este păcătos, ci atitudinea păcătoasă a inimii omului.

(1) Aratul lui este o manifestare a credinţei lui cu privire la anotimpuri. Dacă el nu crede că primăvara şi vara vor veni cu siguranţă, el nu va ara şi nu va planta. Actul în sine de a ara este o exprimare a credinţei în providenţa lui Dumnezeu, care va condamna inima necredincioasă a omului pentru refuzul de a-L lăuda chiar pe Dumnezeul pe care L-a recunoscut.

(2) Omul îl va blestema pe Dumnezeu dacă este prea puţină sau prea multă ploaie, dar nu Îl va binecuvânta pentru o recoltă bună. Blestemul lui arată că Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind real şi în controlul vremii. Mândria omului şi auto suficienţa lui nu îi permit să recunoască meritul lui Dumnezeu pentru vremea bună. Întreaga situaţie arată că aratul lui, într-o zi va fi dovada care-l va condamna pentru păcatul necredinţei.

  1. Noi nu spunem că orice păcătos este înclinat spre orice formă de păcat.

    Fariseii dovedesc acest punct de vedere. Isus recunoaşte că unele din lucrurile pe care le făceau fariseii erau drepte şi „bune”. Totuşi, ei omiteau în mod selectiv altele. Ei vor fi condamnaţi chiar pentru lucrurile bune pe care le făceau, pentru că aceasta dovedeşte că aveau o înţelegere a ceea ce vroia Dumnezeu. Omisiunile lor deliberate dovedesc decăderea inimilor.

    Matei 23:23  Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.

O formă a păcatului adesea o va exclude pe alta. (1) „Avarul” va scăpa de păcatul „risipei.” (2) „Dependentul de muncă” va scăpa de trândăvie şi lene. (3) „Mândria”, adesea va exclude imoralitatea, dar numai de teama de a nu fi prins. Shakespeare a spus bine: „Văd că a făcut plăcere diavolului beţiei să facă loc diavolului mâniei.”

Acest adevăr explică „aparenta” schimbare în unii oameni, când sunt avansaţi la o poziţie cu autoritate. Personalitatea lor drăguţă este înlocuită cu o atitudine tiranică. De fapt omul nu s-a schimbat deloc. Adevăratul lui sine a venit la suprafaţă pentru prima dată. Omul a fost întotdeauna aşa în inima lui, dar nu a avut niciodată autoritatea sau ocazia să o demonstreze.

  1. Nu spunem că toţi păcătoşii sunt la fel de viguroşi în păcatul lor, cât pot fi. Să ne amintim definiţia iniţială, „Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi foarte rău.”
    Nici un om nu şi-a exprimat vreodată tot păcatul de care este capabil. Textele următoare demonstrează acest fapt:

    Geneza 15:16 În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”

    2 Timotei 3:13  Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.

În fiecare an suntem convinşi că societatea şi lumea nu pot merge mai rău. Totuşi, este din ce în ce mai rău şi va continua tot aşa, până când se va reîntoarce Domnul nostru. Vechea zicere este adevărată: „Încă nu aţi văzut nimic!” Nu vreau să trăiesc în acelaşi oraş, judeţ sau stat unde Dumnezeu a îngăduit unei singure persoane să-şi exprime toată răzvrătirea de care este capabilă. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu în mod constant pentru harul Său restrictiv.

Acum să punem firul pozitiv la loc şi să arătăm ceea ce credem cu adevărat despre decăderea totală.

Doi: Pozitiv. Ce VREM să spunem prin decădere totală sau, Ce spune BIBLIA cu privire la acest subiect.  

Decădere totală înseamnă că omul este mort în păcat în totalitate, nu doar bolnav şi pe moarte. Păcătosul nu este doar un caz pentru spitalul de urgenţă, care are nevoie disperată de atenţie înainte de a fi prea târziu – păcătosul este un caz care trebuie dus la cimitir. Sunt morţi, nu pe moarte. Nu sunt bolnavi incurabil şi la limita morţii – sunt deja morţi.  Efeseni 2:1 este clar: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre…”

1. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos, inclusiv eu şi cu tine, este lipsit de dragostea pentru Dumnezeu, care este cerinţa fundamentală a legii lui Dumnezeu, care cuprinde totul. Lucrul cel mai mare pe care toţi oamenii îl datorează lui Dumnezeu este lucrul pe care ei cu încăpăţânare refuză să i-L dea.

Matei 22:35-38 Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: 36  „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” 37  Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.

Toţi oamenii, fără excepţie, sunt vinovaţi de păcat. Ei efectiv „nu-L iubesc pe Dumnezeu” şi nu-L pun pe primul loc în nici un sens.  Li se porunceşte să facă aceasta 24 de ore pe zi, dar păcătoşii pierduţi nu au făcut niciodată nici un lucru conştient în viaţa lor cu scopul expres de a- l glorifica pe Dumnezeu. Ei trăiesc pentru a se auto mulţumi şi nu se gândesc la ceea ce sunt datori lui Dumnezeu. Odată, am insistat asupra acestui lucru la un profesor de liceu şi el pretindea că cei trei copii ai lui sunt produsul supunerii la porunca lui Dumnezeu de a „se înmulţi.” Când l-am întrebat dacă acesta era singurul motiv implicat, a zâmbit şi a zis, „Poate nu întru-totul.”

Aceasta a vrut Isus să spună în Ioan 5:42: „Dar ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu.”Aceasta înseamnă că ne lipseşte singurul lucru esenţial, pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu. Nu suntem deloc motivaţi nici de datorie nici de dragostea pentru Dumnezeu. Suntem motivaţi doar de păcat şi de sine.

  1. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos este vinovat de faptul că pune deasupra sentimentele şi dorinţele inferioare în defavoarea lui Dumnezeu, a legii Sale şi a Evangheliei. Acesta este opusul punctului # 1. Păcătoşii nu numai că nu Îl iubesc pe adevăratul Dumnezeu şi nu Îl pun pe primul loc, dar iubesc alt dumnezeu şi-l pun pe primul loc.

2 Timotei 3:4 . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;

Aceasta nu înseamnă că „plăcerile” sunt ceva greşit în sine. Este vorba de situaaţia când plăcerea ajunge cauza pentru care se trăieşte şi este un scop mai înalt decât a-L cunoaşte pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se poate plânge pe drept că această atitudine controlează inimile tuturor oamenilor pierduţi.

Maleahi 1:6  Un fiu cinsteşte pe tatăl său, şi o slugă pe stăpânul său. Dacă Sunt Tată, (în sensul creaţiei) unde este cinstea care Mi se cuvine?

Păcătoşii nu dau lui Dumnezeu dragostea şi închinarea care I se cuvin, pentru că ei sunt plini de dragoste pentru altceva. Ei nu simt „nici o obligaţie” către Dumnezeu şi deci ei nu pot fi decât „nemulţumitori.”  Romani 1 este imaginea perfectă a inimii mândre şi nerecunoscătoare a omului păcătos.

3. Acel „altceva” pe care-l iubesc oamenii este un idol numit „sine” sau „eu.” Fiecare păcătos este determinat în fiinţa sa interioară şi în viaţa exterioară de o preferare a sinelui în locul lui Dumnezeu. Păcătosul se tratează pe sine ca şi când el este singurul şi adevăratul dumnezeu.

2 Tim. 3:2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine…

Ioan 3:19, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Este destul de rău să Îl detronezi pe Dumnezeu, Creatorul, dar să întronezi creaţia, să  întronezi sinele ca dumnezeu, este culmea păcatului. (vezi Rom 1:21-23)

Păcatul, în grădina Eden, a creat un monstru numit „fericire” care pur şi simplu consumă oameni. „A fi fericit” înseamnă să ai totul şi toată lumea să reacţioneze cum vrei. „A fi nefericit” înseamnă să-mi doresc să fac toate lucrurile cu care nu sunt de acord să „nu se întâmple” sau să nu mai existe. Înseamnă să îmi doresc mult să am totul şi pe toţi în acord cu felul cum vreau eu, aşa încât să obţin tot ce îmi doresc.

4. Decăderea totală înseamnă că fiecare păcătos are o natură, moştenită de la căderea lui Adam, care este complet ostilă lui Dumnezeu. Am fost toţi născuţi cu o aversiune „pozitivă” pentru Dumnezeu şi pentru autoritatea Lui. Prin natura sa, fiecare păcătos vrea totul „în felul lui.” Romani 8:7 arată acest lucru clar „mintea păcătoasă este ostilă lui Dumnezeu. Ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună”

Întrebarea evidentă este „De ce omul nu simte această groaznică ostilitate, care conform Bibliei este în inima sa?”Răspunsul este simplu.

8  Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.

9  Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit.

10  Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 11 Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.1 Romani 7:8-11.

Această ostilitate, duşmănie este împotriva lui Dumnezeu şi atâta timp cât omul nu este forţat să se gândească la autoritatea lui Dumnezeu, acel om nu va simţi ostilitatea care este în inima lui. Când legea lui Dumnezeu sau autoritatea Lui este adusă în conştiinţa omului, atunci duşmănia aceasta care este îngropată în natura lui va ieşi la suprafaţă. Atâta timp cât păcătosul crede sincer că „este liber să facă ceea ce doreşte şi atâta timp cât are o imagine falsă despre Dumnezeu, mai ales despre suveranitatea lui Dumnezeu şi despre datoria lui faţă de Dumnezeu, nu se va simţi nici vinovat, nici mânios pe Dumnezeu. Totuşi, când adevăratul caracter al lui Dumnezeu ca Judecător şi Dătător de lege suveran apare înaintea păcătosului, atunci scânteile încep să zboare. Aceasta se întâmplă rar astăzi pentru că generaţia noastră a fost adormită de o opinie total greşită despre un „Dumnezeu al Dragostei.”

Să ilustrez faptul următor. O femeie cu adevărat virtuoasă poate zâmbi amuzată la „fluieratul de admiraţie” al unui bărbat, când ea intră în magazin. Totuşi, dacă omul vine după ea în magazin şi o înghesuie într-un colţ, ea va izbucni cu mânie şi indignare. Adevărata ei natură se va manifesta. Vei vedea cum este ea de fapt. La fel este şi cu omul pierdut. Până când conştiinţa lui nu este presată de cerinţele lui Dumnezeu, natura lui ostilă apare la suprafaţă.  Atunci, „omul drăguţ” îţi spune mânios „lasă-mă în pace, să fac ce-mi place.”

Predicarea „dragostei lui Dumnezeu”  nu mânie pe nimeni. Predicarea datoriilor omului faţă de Creatorul şi Dumnezeul lui şi judecata, îl vor face pe păcătos să scrâşnească din dinţi. Trebuie să ne amintim că toţi oamenii cred că ei Îl iubesc pe Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeul pe care Îl iubesc este Unul al imaginaţiei lor şi nu Dumnezeul Bibliei.

Să explic ce vreau să spun. Grecii antici „iubeau sincer” şi „se închinau fervent” lui Dumnezeu. În orice zi puteai vedea mai multe „servicii de închinare” desfăşurându-se. Noi ştim că aceste sărbători religioase nu erau altceva decât orgii de beţie, dar erau făcute în numele lui Bahus, unul din zeii greci. Dacă i-am fi admonestat pe „închinători” pentru comportamentul lor imoral de beţivi, deoarece în inima lor ei ştiau bine, nu ne-ar fi mulţumit. Ar fi fost furioşi. Ei ştiau că Sigurul şi adevăratul Dumnezeu ura astfel de comportamente. Totuşi, nu le păsa şi făceau tot ce putea ca să uite acest fapt. Ne-ar urî pentru că le aducem aminte de ceea ce ei ştiu deja în conştiinţa lor. Şi-ar ridica cupele cu vin şi ar striga, „Afară cu Dumnezeul vostru, Bahus este dumnezeu, Bahus este dumnezeu!”

Mergem puţin mai departe în istorie şi întâlnim un pirat, numit Eric cel Roşu, în momentul în care el tocmai vroia să plece într-o călătorie „de afaceri.”Desigur, afacerea lui era să cucerească nave, să fure ce merita furat şi să ucidă toate victimele neajutorate. Dacă spuneam, „dar Eric, tu ai teamă sau dragoste pentru Dumnezeu?”, bietul om ar fi terifiat. Ar spune, „Desigur că-L iubesc pe Dumnezeu. Iată imaginea Lui pusă în faţa corăbiei mele. Mă rog Lui înainte de a pleca pe mare şi Îi aduc jertfe când mă întorc.” Dacă i-am aminti acestui om că în conştiinţa lui, el ştie că Singurul Dumnezeu adevărat, care a creat cerurile şi pământul urăşte astfel de comportamente, Eric ar fi furios. Şi-ar pune sabia sub bărbia noastră şi ne-ar conduce pe pasarelă cu spatele înainte, strigând, „Thor este Dumnezeu, Thor este Dumnezeu!”

Să ne mutăm în secolul douăzeci, la predicatorul liberal care trăieşte mai jos, pe strada ta. Este un om care munceşte din greu, un sentimentalist „făcător de bine.” El Îl „iubeşte pe Dumnezeu” dar dacă îl întrebi cum este Dumnezeu, admite că habar nu are. Când începem să vorbim despre Dumnezeu care S-a revelat la cruce În sângele ispăşitor al lui Hristos, observăm că gâtul omului se înroşeşte. În final, scrâşneşte din dinţi şi izbucneşte cu mânie, „Urăsc religia voastră, a sângelui şi a unui Dumnezeu care îl cere.” Vedeţi, el „Îl iubeşte pe Dumnezeu cu sinceritate”, dar pe un Dumnezeu al propriei lui imaginaţii şi nu pe Dumnezeul Bibliei. Urăşte pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, revelat în Scriptură.

Aceeaşi reacţie va veni şi de la liderii „Super Bisericii” care insistă pe a „gândi pozitiv.” Când vorbim de Romani 9, minunata imagine a suveranităţii lui Dumnezeu, suntem urâţi şi ridiculizaţi. Să reţineţi în sistemul memoriei voastre: Oamenii Îl iubesc sincer pe Dumnezeul propriei lor imaginaţii, iar El întotdeauna este un Dumnezeu pe care ei Îl pot controla. Datoria noastră este să confruntăm oamenii cu Dumnezeul Bibliei. El este Creatorul, dătătorul Legii, Judecătorul şi Singurul Răscumpărător. Trebuie să începem cu Geneza1:1 şi nu cu Ioan 3:16. Noi, în schimb, începem cu Dumnezeul din Ioan 3:16.

Să ilustrez acest punct. Să presupunem că un om numit Harry urăşte tare mult pe vecinul lui. Chiar la vederea vecinului, el devine furios. Vecinul se mută în final, în California. După câţiva ani, cineva care îl vizitează pe  Harry îi spune, „Îl urai tare pe tipul acela care stătea lângă tine.” Harry va răspunde probabil, „Nu l-am prea plăcut, dar n-aş spune chiar că îl uram. Este un cuvânt prea tare.” Nici o insistenţă nu l-ar convinge pe Harry  de cât de mult şi-a urât vecinul. Vedeţi, Harry nu îl mai văzuse4 pe om de mult timp. Nimic nu îl confrunta, ca să-i trezească din nou acele sentimente puternice.

După cinci ani, cineva bate la uşa lui Harry şi spune, „Adun bani pentru flori, pentru văduva acelui om care locuia lângă tine.” Se pare că fostul vecin murise de o moarte tragică. Deodată, persoana de la uşă spune, „Îmi cer scuze, am uitat cât de mult îl urai pe om. Probabil că nu eşti interesat să ajuţi cu bani. Probabil te bucuri că a murit.” Harry ar protesta că a fost greşit înţeles. „Admit faptul că am avut unele probleme, dar, privind în urmă, sunt sigur că parte din ele erau vina mea. Nu era chiar aşa de rău. Uite cinci dolari pentru flori.” Ar fi imposibil să-l convingi pe Harry că îl urâse cu adevărat pe acel vecin. Ura se aşezase demult în adâncul inimii lui.

Mai trec cinci ani şi un camion parchează lângă uşa lui Harry, iar omul pe care îl urâse coboară şi începe să se mute înapoi, în aceeaşi casă. Fusese o încurcătură, iar omul nu murise, Fusese vorba de fratele lui. Cât timp va trebui ca acel om să trăiască acolo, pentru ca toată ura lui Harry, care era îngropată, să fie resimţită şi exprimată? Vechea zicală „Nu vezi, nu te gândeşti” este adevărată. Ura omului pentru Dumnezeu este ca şi bălţile pline de noroi, pe un drum după ploaie. Aceleaşi bălţi vor deveni limpezi după câteva zile. Noroiul este încă acolo, dar s-a aşezat pe fundul bălţii şi nu se mai vede. Dar dacă începi şi agiţi balta cu un băţ, noroiul va apărea curând la suprafaţă. La fel este şi cu inima păcătoasă a omului. Atâta timp cât Harry nu este confruntat direct cu duşmanul lui, nu poate fi convins de adâncimea urii sale. Atâta timp cât oamenii nu sunt confruntaţi direct cu adevărata imagine a lui Dumnezeu, ei nu simt duşmănia naturală pe care o au în inimile lor faţă de Dumnezeu. Dar în clipa în care începem să le spunem cum este Dumnezeu cu adevărat, răzvrătirea lor împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi dragostea lor de sine apar la suprafaţă. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu uitat în societatea noastră. Dumnezeul slab şi delăsător care este predicat în majoritatea bisericilor, chiar şi în cele evanghelice, nu va trezi niciodată sentimente valide de nici un fel. De aceea oamenii Îl pot urî pe Dumnezeu, fiind totuşi foarte religioşi. Pentru că oamenii de astăzi iubesc un Dumnezeu al imaginaţiei lor, nu este nici credinţă, nici un antagonism vizibil în bisericile de astăzi.

În ciuda a ceea ce credem noi sau a ceea ce cred oamenii, trebuie să acceptăm că Cuvântul lui Dumnezeu spune – Toţi oamenii îl urăsc pe Dumnezeu, prin natura lor! Trebuie să predicăm  numai despre voinţa revelată a lui Dumnezeu pentru păcătos şi să insistăm asupra datoriei oamenilor de a face această voie şi vom vedea că Romani 8:7 este un fapt real. Semnul incredibil al fiecărui om pierdut este Romani 8:7.

Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Romani 8:7

La fel, semnul de neşters al unui credincios adevărat este exact opusul.

Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu Sunt grele; I Ioan 5:3.

Înainte da a fi convertiţi uram autoritatea lui Dumnezeu asupra noastră, doar pentru că vroiam să „facem cum vrem.” Uram pe oricine încerca să ne vorbească despre consecinţele groaznice ale răzvrătirii noastre. Uram poruncile lui Dumnezeu pentru că ne condamnau şi îi uram pe cei care ne aminteau de acele porunci. Simţeam că Dumnezeu nu este rezonabil şi este prea strict. Când Duhul Sfânt ne-a dat o natură nouă, am iubit aceeaşi lege pe care înainte o uram. Deci, problema noastră nu era în legătură cu stricteţea legii lui Dumnezeu, ci totala noastră incapacitate de a o împlini, pentru că acum vrem să o împlinim cu toată fiinţa noastră.

5. Prin decădere totală, vrem să spunem că fiecare parte a fiinţei omului şi a naturii lui a fost afectată de păcat. Aceasta înseamnă cuvântul „total.” Decădere totală înseamnă afectarea fiecărei părţi a fiinţei omului, inclusiv a voinţei lui. Diferenţa primară între Calvinism (religia harului liber) şi Arminianism (Religia voinţei libere) constă în faptul că voinţa omului este parţial decăzută, totul în afară de voinţa lui, sau este total decăzută , însemnând totul inclusiv voinţa lui.

Romani 6:17 este un text cheie.

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, (1) aţi ascultat acum (2) din inimă (emoţii)de (3) dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.

Acest text arată ordinea conversiunii biblice, după cum urmează: (1) Mintea trebuie iluminată de adevăr. Dumnezeu nu ne salvează într-un vid. Trebuie să auzim, înţelegem şi să credem faptele biblice despre păcatul nostru şi despre moartea lui Hristos. (2) Inima trebuie pătrunsă de adevăr. Nu este de ajuns să credem intelectual, trebuie să simţim puterea adevărului în omul dinăuntru. (vezi I Tes 1:4,5). (3) Voinţa trebuie să fie în legătură strânsă cu adevărul. (Fapte 16:14). Inima Lidiei Trebuia să fie cu adevărat deschisă şi ea să audă şi să creadă Evanghelia pentru a fi salvată. Totuşi Lidia nu poate înţelege sau dori adevărul lui Dumnezeu cu natura ei păcătoasă. Duhul Sfânt trebuie „să-i deschidă inima” (aceasta este reînnoire) înainte ca ea să poată înţelege şi crede. Când Duhul Sfânt îi dă Lidiei o inimă nouă, ea va fi gata cu bucurie să creadă. Veţi observa cum aceste trei lucruri sunt menţionate în Romani 6:17

Mintea sau înţelegerea primesc „forma doctrinei” sau faptele Evangheliei. Minţile noastre fireşti sunt descrise ca fiind total incapabile de a înţelege adevărul. (I Cor 2:14; Efes 4:18). De fiecare dată când u8n păcătos înţelege şi primeşte cu bucurie Evanghelia nu este datorită aşa numitei voinţe libere, ci ca în cazul Lidiei, datorită lui Dumnezeu, care cu suveranitate a deschis acea inimă pentru regenerare.

Inima sau afectul, prin fire nu este capabilă să simtă puterea adevărului. (Ier 17:9). De fiecare dată când Evanghelia influenţează o schimbare reală în noi este datorită Duhului Sfânt, care cu putere salvatoare,  aplică adevărul în adâncul fiinţei noastre. Când o fată spune, „El mă prinde”, aceasta poate însemna mai multe lucruri. Dacă oftează şi aproape leşină când o spune, înseamnă un singur lucru. Dacă scrâşneşte din dinţi şi clatină pumnul, înseamnă cu totul altceva. În ambele cazuri, fata spune „Doar când îl văd sau îi aud numele am un sentiment incontrolabil înlăuntrul meu.” Într-un caz este mânie şi în altul este dragoste. În ambele cazuri este automat, datorită faptului că emoţiile fetei sunt controlate de atitudinea inimii ei. Este la fel şi cu un copil al lui Dumnezeu. Nu poate auzi numele lui Hristos fără să simtă o recunoştinţă adâncă pentru o aşa mare salvare. Evanghelia ajunge cu adevărat la un creştin şi în mod literal îl captează.

Voinţa sau puterea alegerii nu poate opera independent sau contrar minţii păcătoase a omului şi inimii lui plină de slăbiciune. Voinţa noastră nu este o facultate independentă sau „omul din interiorul omului care nu este afectat de păcat.” Voinţa este legată de firea noastră păcătoasă şi este imposibil pentru voinţă să opereze independent de acea fire păcătoasă. Scriptura spune clar că omul nu îşi poate schimba firea păcătoasă printr-un act de voinţă, mai mult decât poate un etiopian să-şi „schimbe culoarea pielii” (Ier 13:23). A spune că „un păcătos se poate schimba dacă o vrea cu adevărat”este la fel cu a spune „un etiopian căruia îi place să fie negru şi urăşte ideea de a fi alb, îşi poate schimba culoarea pielii dacă o vrea cu adevărat.” În ambele cazuri, problema nu stă în puterea voinţei, ci în „a vrea” sau puterea care controlează voinţa, iar acea putere este firea decăzută a păcătosului. Păcătosul vrea întotdeauna să se mulţumească pe sine. Ne vom întoarce la acest punct mai târziu.

Să repet, acel cuvânt „total” din „decădere totală” nu înseamnă că omul este atât de slab cât poate fi. Înseamnă că păcatul a afectat fiecare parte din fiinţa noastră într-un aşa mod, încât autobiografia noastră spune ”ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească” (Rom 7:18). Înseamnă că inima păcătosului, care este baza gândirii lui, simţirii lui şi alegerii lui este „deznădăjduit de rea şi nespus de înşelătoare” (Ier 17:9). Cuvântul total din „decăzut total” este acelaşi lucru cu a pune o picătură de otravă mortală într-un pahar cu apă. Paharul este cu totul otrăvit, însemnând fiecare  particulă din el, şi nu poate fi băut. Dacă torni acel pahar cu apă într-un urcior cu apă vei dilua intensitatea otrăvii dar tot vei otrăvii toată apa. Toarnă acel urcior într-un butoi de apă şi vei distruge total acel butoi de apă. Aminteşte-ţi definiţia noastră: „ Omul este rău, dar nu atât de rău, dar totuşi rău.”

Prima obiecţie la tot ce am spus este astfel: „Dacă păcătosul nu are puterea interioară sau abilitatea să se pocăiască şi să creadă, atunci Dumnezeu nu îl poate învinovăţi.” Cu alte cuvinte, abilitatea omului este întotdeauna măsura responsabilităţii lui. Dacă Dumnezeu consideră păcătosul ca responsabil pentru pocăinţă şi credinţă, când El ştie că Păcătosul nu o poate face, atunci Dumnezeu devine nedrept. Această obiecţie nu înţelege păcatul şi responsabilitatea. De asemenea neagă realitatea şi efectele căderii. Vom petrece ceva timp asupra acestui punct într-un articol viitor, dar acum să vă arăt cât de absurd este argumentul: Este un păcătos capabil să se supună perfect celor zece porunci? Toţi veţi răspunde „Categoric nu.” Îl ţine Dumnezeu responsabil pe păcătos pentru respectarea celor zece porunci şi îl pedepseşte pentru încălcarea lor? Răspunsul va fi ezitant şi fără cel „categoric”, va fi exact opus sau „Da.” Deci, Dumnezeu poate şi o face, ţinând oamenii responsabili să facă ceva ce ei nu pot! Obiecţia cade.

Ce vom vedea este că motivul pentru care păcătosul nu se poate supune poruncilor sau pocăi şi crede Evanghelia este puterea care controlează întreaga fiinţă a păcătosului. Singura întrebare este: „Cine este total responsabil pentru firea păcătoasă a omului?” A obţinut omul firea lui păcătoasă printr-un act liber de voinţă sau l-a forţat Dumnezeu să păcătuiască, împotriva voinţei sale? Dacă omul este total responsabil pentru păcatul lui atunci este total responsabil şi pentru efectele acelui păcat, iar efectul groaznic este totala decădere a păcătosului şi totala incapacitate de a-şi schimba acea fire păcătoasă. Cum am spus, ne vom întoarce asupra acestui punct.

Pot spune fără a ezita că păcătosul este „total liber să facă tot ce-i place.” Totuşi, acest fel de libertate este cea mai mare problemă a păcătosului. Ca şi păcătos neregenerat, pentru că este total controlat de o fire păcătoasă, va alege întotdeauna, de fiecare dată, liber sau deliberat să se mulţumească pe sine. Întotdeauna alegem să facem lucrurile cu care SUNTEM compatibili. Dacă suntem păcătoşi prin fire şi alegere, atunci fiecare alegere va fi afectată de firea noastră păcătoasă. Adam este singurul om care a avut vreodată o voinţă „liberă”, care era liberă de păcat. Adam este de asemenea singura persoană care a devenit păcătos păcătuind  printr-un act de voinţă. Tu şi cu mine păcătuim pentru că suntem născuţi păcătoşi, nu am devenit păcătoşi când nu ne-am supus prima oară. Primul nostru act de păcătuire nu a produs natura noastră păcătoasă. Firea păcătoasă moştenită de la Adam a produs actul de păcătuire.

6. Omul are o fire care nu îi permite să-L aleagă pe Dumnezeu sau neprihănirea. INCAPACITATEA omului vine din DECĂDEREA lui.

Un om pierdut poate alege între două fapte rele , pe cel care îi aduce mai multe beneficii. Poate alege un „bine”, după standardele lumii, în locul unui „rău”, dar în ambele cazuri el este motivat de propriile interese. Păcătosul nu poate alege între slava lui Dumnezeu şi scopurile lui egoiste. Romani 8:7 stă ca adevăr biblic şi ca fapt istoric.

În studiul nostru următor vom lăsa Biblia să-i facă omului, păcătosului o „examinare spirituală” completă. Vom pretinde că Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă raportul complet al unui doctor, al unui legist şi unul de autopsie. Vom folosi Scriptura pentru a privi fiecare parte a omului. Nu ne preocupă nici cum se vede omul, nici cum îl vede lumea. Nu vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune însuşi Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia omului? Iată ce găsim în cuvântul lui Dumnezeu:

1. Raportul doctorului. „Pacientul este total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc.”

2. Raportul legistului. „Pacientul este MORT spiritual. Nu este nici o dovadă de viaţă.”

3. Raportul autopsiei. „Fiecare parte din fiinţa pacientului a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. Decăzut de la cap la picioare.”

Să ne continuăm studiul. Vom începe făcând omului, păcătosului decăzut, o „examinare spirituală” completă şi profundă.  Vom folosi Biblia pentru a testa spiritual omul, la fel cum medicina şi ştiinţa testează un om, în mod fizic. Vom privi la toate părţile unui om , exact cum sunt ele descrise în Biblie. Nu ne preocupă cum se priveşte omul. NU vom consulta filozofia, psihologia, medicina, sociologia sau sentimentul popular. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre condiţia spirituală a omului? Vom folosi procedeul următor:

(1) Raportul doctorului. După ce doctorul Biblie examinează cu atenţie fiecare parte a omului, concluzia este de netăgăduit. „ pacientul este  total incapabil să răspundă la orice stimuli spirituali, în orice parte a lui. Este orb, surd, mut, nu are puls, nu respiră are mintea pierdută, neputincios în totalitate, etc. Nici un organ spiritual nu îi funcţionează.”
(2) Raportul legistului. Legistul administrează toate testele cunoscute şi nu poate găsi vreo dovadă a vieţii. „Nu este nici o îndoială,  omul este mort spiritual.”

(3) Raportul autopsiei Păcătosul mort este deschis şi fiecare parte a fiinţei lui este examinată. Autopsia stabileşte că omul a murit de cancerul păcatului. „Fiecare partea fiinţei lui a fost infectată şi ruinată de păcat. Nici o parte nu a rămas neatinsă şi necontaminată. El a fost decăzut total din cauza păcatului.”

I. Raportul doctorului

Doctorul Biblie va examina şapte părţi individuale ale păcătosului. În toate cazurile, rezultatul va arăta incapacitatea lui totală. Iată şapte lucruri despre care Dumnezeu spune că un păcătos nu le poate face. Este esenţial  să vedem că Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „nu poate” în toate cele şapte cazuri. A spune, „Păcătosul poate face aceste lucruri dacă o vrea cu adevărat”, nu înseamnă numai că înţelegem greşit Biblia, ci şi că o contrazicem! După cum vom vedea mai târziu, refuzul omului de a se pocăi şi de a crede Evanghelia este efectul direct al lui „nu pot” datorat decăderii totale. Imediat vom vorbi mai mult despre aceasta.

În primul rând, omul este total ORB.

Un om pierdut NU POATE vedea! „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3). „A vedea” înseamnă a realiza, a experimenta sau a aprecia. Hristos spune că omul nu are abilitatea spirituală de a dori măcar Împărăţia lui Dumnezeu, până când nu se „naşte din nou.”

Trebuie să înţelegem relaţia dintre „vedere” şi „a vedea”. Odată înţeleasă, vom înţelege şi relaţia dintre noua naştere şi credinţă. Ai vedere pentru că vezi sau vezi pentru că ai vedere? Care este cauza şi care este efectul? De exemplu, îl ajută pe un om orb să vadă dacă aprindem un bec de 1,000 waţi în ochii lui în loc de un bec de 100 de waţi? Ştiu că veţi zice că este o întrebare stupidă. Ştim că problema nu este cantitatea de lumină, ci ochii omului. El are nevoie de vedere înainte să poată vedea. Desigur, trebuie să avem lumină ca să vedem, dar oamenii care sunt orbi au nevoie de mai mult decât lumină. Au nevoie de darul vederii.

Problema păcătosului este aceeaşi. Are nevoie de mult mai mult decât lumină pentru că este orb spiritual. Nu este nici măcar aproape de vedere. Nu are vedere defectuoasă ca să o poată corecta printr-un act de voinţă. Are nevoie de darul vederii. Isus a spus că păcătoşii nu pot nici să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu sunt născuţi din nou sau regeneraţi. Suntem de acord că omul are nevoie de lumina Evangheliei. Este adevărat că nimeni nu poate vedea realitatea spirituală fără lumina Evangheliei. Totuşi, păcătosul este orb până când Dumnezeu îi dă abilitatea spirituală de a „Vedea”, prin regenerare. Problema este cu ochii lui spirituali. Fiecare credincios regenerat poate spune un „amin” din inimă la aceste cuvinte ale lui Hristos „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud…”(Mat 13:16)

În al doilea rând, omul este deranjat mintal

El NU POATE ÎNŢELEGE nici un lucru care este spiritual. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.  (I Cor 2:14). Trebuie să observăm din nou cauza şi efectul. Cuvântul „pentru că” din acest text este foarte important. Omul firesc, neregenerat nu poate înţelege lucrurile spirituale pentru că acele lucruri trebuie judecate duhovniceşte, iar omul pierdut nu are Duhul până când nu este „născut din Duh.”

Când ne-am încrezut în Hristos pentru că L-am găsit demn de dorit, nu a fost  mintea noastră veche şi oarbă care ne-a dat acea cunoştinţă. Acea înţelegere a venit din firea nouă, dată prin regenerare. Dacă vom compara cu atenţie I Cor 1:18-29 cu II Cor 4:4-6, vom vedea că strălucirea lui Dumnezeu  în întunericul primei creaţii este la fel cu strălucirea lui în întunericul nostru şi în inimile noastre moarte, ca să ne dea cunoştinţa salvării. Pot inima veche şi decăzută , bolile noastre incurabile să ne dea vreodată cunoştinţă spirituală şi dorinţe? Voinţa nu poate alege ceva ce mintea nu poate înţelege cu adevărat şi afectul să dorească cu adevărat.

În al treilea rând, omul este surd.  

El NU POATE AUZI nici un adevăr spiritual. Acesta este verdictul lui Hristos Însuşi. „  Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” (Ioan 8:43). Avem din nou aceeaşi relaţie cauză şi efect. Isus subliniază de această dată şi adaugă cuvântul „chiar”.  De ce nu înţelegeau evreii cuvintele Domnului nostru? El a spus că ei nu puteau. După cum capacitatea de a vedea este darul lui Dumnezeu, la fel şi abilitatea de a auzi. Nu toţi oamenii au această abilitate. Vezi  Matei 13:9-18.

Sunt sigur că toţi am văzut un câine răspunzând la un fluierat special. Nici o ureche omenească nu poate auzi sunetul pentru că urechile noastre nu au abilitatea de a auzi acel sunet. Un câine îl aude cu uşurinţă. Deci păcătosul nu are urechi pentru auzit Evanghelia. O consideră un fleac (I Cor 1:18), dar creştinul aude, înţelege şi crede cu bucurie prin harul şi puterea lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că am predicat la un picnic unde erau oameni surzi. Interpretul şi cu mine eram singurii care auzeam. Parcul era aproape de aeroportul Toronto şi un avion mare a venit să aterizeze în timp ce predicam. Zgomotul era atât de tare încât interpretul nu-mi putea auzi vocea aşa că a trebuit să mă opresc din vorbit şi să aştept ca avionul să aterizeze. Eram cu faţa spre aeroport şi adunare, iar ei stăteau cu spatele la aeroport, deci nu au văzut avionul. Pentru că erau orbi, nu au auzit zgomotul. Priveau în continuare mâna interpretului apoi se uitau la buzele mele. Au început să se uite unii la alţii uimiţi. Am arătat spre cer şi în timp ce se întorceau au văzut avionul.  Văzând avionul, au zâmbit şi au dat din cap cu înţelegere.

Prietene, este la fel cu păcătosul neregenerat. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului este clar revelată din cer şi ameninţările ei se aud. Clopotele Evangheliei despre promisiune şi bucurie sună tare şi limpede. Totuşi, păcătosul este total surd şi la lege şi la Evanghelie, până când Dumnezeu, prin regenerare îi deschide urechile.

În al patrulea rând, omul este total lipsit de putere

 El NU POATE nici să vrea să primească ajutor spiritual. O comparaţie între două versete ale Scripturii va stabili acest fapt îngrozitor. Primul verset ne arată de ce un păcătos pierdut nu poate primi adevărul şi harul.   ”şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” (Ioan 14:17)

Observaţi următoarele în acest text:

(1) Lumea nu poate primi Duhul pentru că nu-L pot vedea, nici cunoaşte. Ei nu au vedere spirituală şi nu pot percepe sau şti nici o realitate spirituală.

(2) Orice creştin a văzut (spiritual) şi ştie (din experienţă) lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt. Să ne amintim că vederea şi cunoaşterea au fost date prin regenerare.

Al doilea verset din Scriptură este Iuda 19. Acesta este cel mai bun verset pe care îl ştiu, care să arate esenţa decăderii totale a omului şi incapacitatea lui.

”ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (Iuda 19)

Observaţi următoarele în acest verset:

(1) Omul pierdut este total senzual. Nu în sens sexual. Înseamnă că suma tuturor cunoaşterilor şi experienţelor omului este aceea care ajunge la el prin simţurile fizice.

(2) El nu are Duhul. Viaţa lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu l-a părăsit pe om când acesta a păcătuit în grădina Edenului. Întreaga experienţă a omului este acum total controlată de firea lui carnală şi de simţurile lui. Dar nu-L cunoşti pe Dumnezeu prin ochii tăi, urechile, gura, degetele, etc. Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină, I se închină în Duh. Din moment ce persoana nemântuită este „senzuală” şi nu are nici Duhul, nici firea duhovnicească, nu poate vedea sau experimenta pe Dumnezeu până când nu este mai întâi „născut din Duh.” El poate doar să primească doar ceea ce poate „vedea.”  (Ioan 14:17).

Să ilustrez aceasta. Chiar în acest moment este un aeroplan care zboară chiar prin camera în care staţi. Poate fi şi un vapor mare, o turmă de bizoni şi un şir de fete drăguţe dansând. Dacă priviţi în jur, nu veţi vedea nici unul din aceste lucruri. Dacă deschideţi televizorul şi căutaţi, veţi găsi toate acele lucruri de care a vorbit şi le veţi „vedea.” Toate undele TV sunt prezente chiar dacă sunt nevăzute. Dumnezeu nu a construit un TV în capetele noastre. La fel există şi o lume spirituală şi un Salvator la fel de real ca şi aerul pe care îl respirăm. Omul neregenerat nu vede, nu aude şi nu simte nici o dovadă a acelei realităţi spirituale. Experienţa lui potenţială este cea pe care o poate gusta, atinge, simţi şi mirosi, iar Dumnezeu nu este cunoscut sau experimentat prin simţurile fizice.

În al cincilea rând, omul este mut spiritual. Este incapabil de a vorbi.  

El NU POATE vorbi. Nu poate „chema numele Domnului”, până nu este reînnoit prin har. Vezi  I Cor 12:3, Rom 10:9,10, şi Mat. 16:1317.

În al şaselea rând, omul este incapabil să mişte vreun muşchi spiritual.  

El NU POATE nici măcar să „vină la Hristos” până când i se dă viaţă spirituală. Următoarele două versete din Scriptură nu ar trebui despărţite. Primul arată totala incapacitate a păcătosului separat de lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt. Al doilea arată siguranţa pocăinţei şi credinţei în fiecare caz unde Duhul Sfânt face chemarea.

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe   Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine. (Ioan 6:44,45)

Versetul 44 vorbeşte despre ceea ce nici un om nu poate face dacă nu face Dumnezeu ceva mai întâi. Nici un om nu poate , nu este capabil să vină la Hristos dacă Tatăl nu îl aduce intenţionat, prin puterea Duhului. Aceasta este incapacitatea omenească.

Versetul 45 vorbeşte despre ce este sigur că omul va face, când Tatăl îl atrage la El. Toţi, fără excepţie, care „aud” şi sunt „învăţaţi de Tatăl” (acelaşi lucru ca şi „atraşi” din v44) „(întotdeauna) vin la Mine.”  Vedeţi diferenţa clară?  Nici un om nu poate – dacă nu, dar toţi o vor face – când. Versetul 44 vorbeşte despre incapacitate, iar versetul 45 despre harul irezistibil.

În al şaptelea rând, omul este incapabil de orice fel de răspuns spiritual pozitiv.

El POATE DOAR acţiona conform firii lui de moarte spirituală. După cum am observat în articolul de luna trecută, semnul de neşters al omului pierdut este ura faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi semnul unui credincios este plăcerea în adevărul lui Dumnezeu. Un om pierdut nu poate da un răspuns spiritual la un adevăr spiritual cum nici un mort fizic nu poate reacţiona la un sandwich cu şuncă.

Nu putem părăsi această secţiune până când nu menţionăm cel puţin un alt aspect al adevărului. Chiar dacă cele şapte puncte de deasupra sunt clare în Scriptură, următoarele sunt de asemenea adevărate:

(1) Orice păcătos este invitat, i se porunceşte şi este încurajat de Dumnezeu să facă toate lucrurile menţionate mai sus şi pe care nu le poate face.

(2) Orice păcătos este ţinut responsabil pentru că nu le face.

(3) Orice om salvat a făcut deja aceste şapte lucruri şi le-a făcut bucuros! Ioan 15:5 şi Filip 4:13. Primul verset arată incapacitatea şi al doilea arată puterea harului.

(4) Dumnezeu nu a poruncit niciodată unui păcătos să facă ceva ce el poate face. Nu am spus nimic greşit, nici nu am inversat nimic. Am spus exact ceea ce spune Ioan  15:5 „căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face NIMIC.”  Acel „nimic” în versetul prezentat înseamnă cu adevărat nimic. Carnea nu produce nimic care să profite. De fiecare dată când o persoană face unul din acele şapte lucruri, o face doar pentru că a fost născut din Dumnezeu şi i s-a dat viaţă spirituală sau capacitate.

II. Raportul legistului.

După ce legistul a făcut toate testele pe care le cunoaşte, el dă următorul raport.   „Omul nu dă nici o dovadă de viaţă spirituală. Este MORT.”(Efes 2:1-5).

Este o zicală veche. „Unde este viaţă, este speranţă.” Când se descoperă că cineva este bolnav, îl ducem repede la spital, sperând că va rămâne în viaţă. Când cineva moare toată speranţa este pierdută, şi îl ducem la cimitir. Un păcătos pierdut nu este „bolnav spre moarte,” el chiar este mort spiritual. Nu este un caz de spital care să răspundă la tratamentul potrivit. El este mort faţă de neprihănire şi viu faţă de păcat. El iubeşte moartea lui în păcat şi urăşte şi doctorul şi medicamentul. Păcătosul mai degrabă ar pieri decât să admită că este păcătos. Este un caz pentru cimitir, care are nevoie de o minune dătătoare de viaţă.

Uneori încerc să-mi imaginez scena din Ioan 11. Văd piatra dată la o parte de pe mormântul lui Lazăr şi acolo sunt trei oameni. Primul se uită în mormântul întunecos şi vorbeşte pasionat cu mortul dinăuntru. „Lazăre, dacă îi dai lui Dumnezeu măcar o şansă, El îţi va da viaţă. Dacă faci doar primul pas, , Duhul Sfânt te va aduce la viaţă. Dumnezeu vrea cu adevărat să te facă să trăieşti, dar depinde de tine. Lazăre, acesta este un târg bun pe care ţi-l oferă Dumnezeu, dar „voinţa ta liberă” trebuie să hotărască să profite de aceasta. Trebuie să te ridici şi să faci primul pas cu credinţă.” Poate că pare o parodie, dar nu prea mult. Acesta este exact felul în care vorbesc unii predicatori ai „liberei voinţe.”

Mi-am amintit de o poveste spusă de C. H. Spurgeon despre sfântul catolic al cărui cap a fost tăiat. Se presupune că omul şi-a ridicat propriul cap, l-a pus sub braţ, şi a mers 10000mile, înapoi la Roma. Spurgeon a spus „Nu aş avea probleme să cred aceasta, dacă omul a putut face primul pas!” Dacă voinţa omului îi dă putere să se ridice din mormântul morţii, atunci cu siguranţă nu are nevoie de ajutor să continue să meargă.

Cel de-al doilea om pe care îl văd la mormântul lui Lazăr este ceea ce se numeşte un hiper calvinist. El stă jos şi calm scrie un tratat despre zădărnicia predicării la păcătoşii morţi. Această creatură patetică nu predică niciodată, nici nu mărturiseşte Evanghelia şi el descurajează şi condamnă pe cei ce o fac. Dacă Lazăr este „mort”, omul concluzionează că este o pierdere de timp să te adresezi unui păcătos mort în orice mod.
Al treilea om este un predicator al Evangheliei biblice. În timp ce al doilea zâmbeşte dispreţuitor, iar primul nu mai are aer, cel de-al treilea strigă „ Păcătosule crede! Lazăre vino afară!” Iar Lazăr iese din mormânt. Dacă îl intervievăm pe cel de-al treilea om, întrebările ar fi:

”Erai conştient că Lazăr era complet mort în mormânt?”

”Desigur că eram. Nu asta spune Scriptura?”

”Credeai că Lazăr a avut capacitatea de a auzi şi răspunde la mesajul tău?”

”Nici o clipă. Cum poate un om mort să-mi răspundă?”

”De ce i-ai poruncit să creadă când ştiai că era incapabil să se supună pentru că era mort?”

Omul ar zâmbi şi ar spune, „Prietene, încrederea mea nu a fost în abilitatea mea de a predica şi a invita, nici în puterea (greşit) presupusă a „liberei voinţe” a lui Lazăr. Toată încrederea mea a fost în puterea Cuvântului pe care l-am spus. Am vorbit cuvintele lui Hristos, crezând că Hristos Însuşi are puterea să trezească morţii şi să le dea credinţă.”

Prietenul meu, Biblia este puterea lui Dumnezeu care „poate trezi morţii” când este asistată de puterea Duhului Sfânt. Vezi Ioan 5:21-25.

III. Autopsia.

Corpul este trimis acum la morgă pentru autopsie. După ce-l deschide pe păcătos şi îi examinează fiecare parte, raportul arată cauza morţii. „Omul a fost distrus de PĂCAT. Păcatul a pătruns în fiecare parte a fiinţei păcătosului şi l-a lăsat într-o stare de totală incapacitate.” Raportul menţiona:

(1) Mintea – „Era pustie…întunecată…oarbă…ignorantă deliberat.” Vezi Efes 2:3; 4:17-19; II Cor 4:4-6 pentru o descriere detaliată a simptomelor.

(2) Inima – „Era saturată cu dragostea de păcat, care nu a putut fi îndepărtată. Păcatul se încurcase atât de mult în jurul inimii încât era incurabil şi inoperabil.” Vezi Ioan  3:19; Ier. 17:9 pentru simptome.

(3) Voinţa – „Voinţa era literal înlănţuită de păcat şi de dragostea pentru păcat într-o legătură indestructibilă. Cele două crescuseră împreună, încât nici nu se mai distingeau.” Vezi Ioan 5:40 şi II Tim 2:24-26 pentru mărturia expertului şi ilustraţii.

Dacă raportul de autopsie are o listă de verificare, cuvintele „Total distrus de păcat” ar apărea după fiecare din articolele de pe listă. (Vezi lista de la pagina 12.)

IV. Verdictul final: Păcătosul este total decăzut în păcat şi total incapabil de a face ceva pentru a-şi ajuta recuperarea din păcat şi din efectele sale.
Ne-am putea gândi sau raţiona în orice fel alegem, dar nu îndrăznim să venim cu concluzii care stabilesc că păcătosul poate „dacă vrea”, să facă lucruri pe care Biblia declară specific că păcătosul NU POATE să le facă! Faptele biblice anterioare sunt diagnosticele lui Dumnezeu despre problema spirituală a omului şi despre adevărata stare a omului. Toate sentimentele şi sofismele din lume nu pot schimba Cuvântul lui Dumnezeu şi verdictul lui final.

V. Marea problemă: Responsabilitatea morală contra capacităţii morale sau libera voinţă contra instituţiei moralului liber.
Să enumerăm câteva fapte biblice care apar a fi contradictorii:

A: Un păcătos care nu a fost înnoit poate veni la Hristos pentru salvare , dar nu poate veni cu pocăinţă adevărată şi credinţă adevărată până nu va fi născut din Duh. Vezi broşura noastră, Partea Domnului şi partea omului în salvare. Noi nu „facem caz de cuvinte” când insistăm că „a nu putea” şi „a nu fi capabil” sunt două lucruri total diferite. Unul înseamnă permitere, celălalt capacitate. Un prieten avocat  a încercat să-şi înveţe fiul gramatica corectă. Când băiatul a întrebat „Pot merge să mă joc?” tatăl a răspuns „Ai permisiunea de a merge să te joci dacă eşti mare şi puternic să poţi fi capabil să o faci.” Aceasta este mai mult decât gramatică. Este teologie solidă.

B: Adam este singurul om care a avut o „voinţă cu adevărat liberă.”, este singurul om, cu excepţia lui Hristos, care a avut vreodată capacitatea spirituală sau puterea de a-L iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Adam a folosit această voinţă liberă pentru a fi nesupus lui Dumnezeu şi a pierdut-o pentru totdeauna (voinţa liberă) de a iubi şi de a se supune lui Dumnezeu. Vezi tabelul de la pagina 4 pentru o comparaţie clară a diferenţelor între voinţa lui Adam în diferite perioade.

C: Dacă vezi trei fapte biblice clare vei înţelege clar doctrina decăderii totale şi responsabilitatea omului.

(1) Fiecare păcătos este „liber” (are libertatea ca reprezentant moral liber) de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să facă astfel şi este condamnat de Dumnezeu pentru nesupunere. Este şi vinovat şi responsabil, chiar dacă este incapabil de a-şi face datoria.

(2) Nici un păcătos nu este „liber”  (are capacitatea morală) de a se supune poruncilor  lui Dumnezeu. Păcătosul poate trăi numai pentru a se auto mulţumi. Nu poate alege pe Dumnezeu înaintea păcatului şi a sinelui.

(3) Păcătosul, nu Dumnezeu, este responsabil pentru incapacitatea lui spirituală de a iubi şi de a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat păcătos. El a devenit păcătos printr-un act de pură voinţă liberă. El nu poate „desface” efectele firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Adam nu a căzut şi şi-a rupt degetul de la picior, el a sărit de pe stâncă şi nu poate să se întoarcă prin „voinţa” lui pe stâncă.

(4) Omul este atât de liber cât permite firea lui păcătoasă. Omul nu se poate ridica deasupra firii lui păcătoase printr-un act de voinţă. Vezi Mat. 12:3335. Un om poate alege între piesele unei comori din piept (inima lui), dar nu poate să transforme sticla în diamante prin voinţa lui, nici nu poate crea o nouă comoară. Păcătosul poate alege între păcate dar nu poate alege între sine şi Dumnezeu. Vezi ultima ediţie (Vol. 4 No. 3) a Sound of Grace.

VI. Omul este liber să facă cum îi place.

Omul nu este forţat niciodată să facă ceva împotriva voinţei lui, fie să comită un păcat fie să creadă în Hristos. Fiecare om este liber să aleagă şi să acţioneze cum „îi place” în limitele capacităţii lui şi firii lui. Vezi Proverbe 21:4; Fapte 2:2426; Mat. 27:1526.

”Ce altceva poate libertatea să fie decât să facem ce ne place? Totuşi, trebuie să observăm cu atenţie că libertatea nu este identică cu capacitatea. Confundarea acestor două lucruri distincte explică multă gândire falsă asupra subiectului liberei voinţe. Mulţi oameni se referă la CAPACITATE când spun LIBERTATE. Ei vorbesc despre omul care este liber să facă bine sau rău, când de fapt vor să spună că oamenii sunt capabili să facă bine sau rău. Aici ei se înşeală. Pentru că Biblia spune clar şi consistent (1) că omul este liber să facă bine sau rău, are libertatea aceasta, dar (2) Spune clar şi consistent că omul are capacitatea de a face rău datorită condiţiei lui căzute.” G.I. Williamson – Westminster Confession for Study Classes.

”Libertatea” omului este ca libertatea apei de a curge la vale. Nimeni nu trebuie să o „forţeze” să curgă la vale. O face natural. Totuşi, trebuie o putere din afara apei ca s-o facă să curgă. În sus, la deal.

Libertatea omului este ca o robie (libertate) a dragostei unei mame. Dă-i unei mame un cuţit de măcelărie şi spune-i să-şi înjunghie copilul. Ea spune „Nu pot.” Vom spune „Sigur că poţi. Ai tot ce trebuie din punct de vedere fizic pentru a o face. Nu vrei să spui că nu poţi, ci că nu vrei. Ai puterea fizică şi capacitatea. Nu vrei să o faci.” Ea va replica „În acest caz, nu pot şi nu vreau înseamnă exact acelaşi lucru. Nu pot vrea să-mi omor copilul pentru că îl iubesc.” Cu alte cuvinte, femeia este înrobită de firea ei de mamă. Înainte de a putea să-şi ucidă copilul, firea ei va trebui să se schimbe. Va trebui să devină total nebună şi să acţioneze contrar firii ei.

Păcătosul este în aceeaşi situaţie. El este controlat de firea păcătoasă. Nu poate acţiona contrar ei. Lucrul cel mai revoltător şi imposibil pe care un păcătos îl poate imagina este să renunţe la auto îndreptăţire şi să se plece înaintea autorităţii suverane a lui Hristos. Firea lui trebuie schimbată înainte ca el să considere măcar un astfel de lucru.

Raportul autopsiei.

Trup                     „total distrus de păcat”         Fil 3:21
Cap                      „total distrus de păcat”         Isa 1:5
Gât                       „total distrus de păcat”        Rom 3:13
Limbă                   „total distrus de păcat”        Iacov 3:6
Gură                     „total distrus de păcat”        Rom 3:14
Buze                     „total distrus de păcat”        Rom 3:13
Picioare                „total distrus de păcat”        Rom 3:15
Urechi                   „total distrus de păcat”        Marcu 8:18
Ochi                      „total distrus de păcat”        Isa 53:2
Mâini                    „total distrus de păcat”         Iacov 4:8
Inimă                    „total distrus de păcat”         Ier 17:9;
Gânduri                 „total distrus de păcat”         Psa 56:5
Oase                     „total distrus de păcat”         Iov 2:12

http://www.voxdeibaptist.org/doctrina_decaderii_Reisinger.htm

Pianista Teodora ȚEPEȘ: „Lăsați copiii să asculte muzică clasică!”

download - Copie

Posted on May 27, 2020 by Oana Țepeș-Greuruș

Deși purtăm același nume, eu și Teodora Țepeș nu suntem rude. Ne-am cunoscut absolut din întâmplare la metrou. Doar că nu era o zi obișnuită și nici noi două călătoare. Teodora Țepeș cânta la o pianină, pe peron, iar eu ascultam și aplaudam alături de alți spectatori de ocazie. Se întâmpla în urmă cu câțiva ani, la evenimentul „Muzică clasică la metrou”, organizat de Loredana Munteanu de la „Arta nu mușcă”. Ce vremuri bune! Știu că la finalul concertului am felicitat-o și am schimbat câteva vorbe. I-am spus că „mi-s tot Țepeș” și ne-am amuzat.

Pe scena Ateneului, ori într-un concert organizat chiar la metrou, Teodora Țepeș cântă cu aceeași emoție

Pe atunci, Teodora era încă studentă la Conservatorul din București. Între timp a terminat licența ca pianistă, apoi Masterul: „Am avut profesori minunați la Universitatea de Muzică: pianistele Dana Borșan, Adriana Maier, Delia Pavlovici, Cristina Popescu-Stănești, Steluța Radu. Și am învățat foarte multe de la fiecare în parte. Le mulțumesc, le respect enorm și le admir.”

Atingere

Astăzi, Teodora Țepeș se află la Zürich, unde a început un nou Master în interpretare la clasa unui profesor grozav, pianistul Ulrich Koella, în cadrul Zürcher Hochschule der Künste ZHdK, cea mai mare universitate de arte din Elveția: „Sunt într-un loc minunat, cu un nivel foarte înalt profesional și sper să cresc mult ca om și ca muzician.” Însă nebunia din pandemie a schimbat (aproape) totul. Orele ei de pian și muzică s-au mutat în online: „Am fost nevoită să-i trimit profesorului meu tot soiul de piese înregistrate, apoi le comentăm împreună – mai util decât nimic. Fiind departe de cei dragi, nu e o perioadă ușoară. Însă muzica, pianul îmi sunt aproape și-mi acompaniază zilele. Câteodată cu multă inspirație și motivație, alteori cu mai puțină. Pianul este în viața mea de peste 20 de ani, e printre cei mai vechi prieteni ai mei, și cei mai buni. Cum o relație de prietenie de o viață e cu certuri, împăcări, bucurii și suferințe trăite împreună, așa e pianul pentru mine.  El, sărăcuțul, nu poate vorbi, dar este cel mai bun ascultător”.

Simțire 

Dragostea de pian i-a adus Teodorei Țepeș numeroase premii naționale și aplauze din partea marelui public, pe care s-a bucurat să-l întâlnească, în recitaluri, la Bucuresti, Iaşi, Timişoara, Focşani, Braşov, Sibiu, Constanţa, Bacău, Ploieşti sau Cluj. A ajuns aici grație talentului și studiului intens, alături de Elisa Bârzescu: „A fost profesoara mea mai bine de 12 ani, până la terminarea liceului de muzică. Ea m-a format ca om și muzician. Este un profesionist desăvârșit, cu multă dragoste de muzică, de frumos, de Dumnezeu și tot ce-i minunat pe lume. Am avut un mare noroc să fiu eleva distinsei și nobilei profesoare Elisa Bârzescu”.

Numai că cea care i-a facilitat Teodorei întâlnirea cu pianul a fost familia, cu un pic de ajutor din partea destinului. ,,Părinții mei iubeau muzica și, când eram mici, au înscris-o pe surioara mea mai mare la pian, la liceul ,,George Enescu” din București. Obișnuiau să mă lase la lecțiile ei, așa că, fără să vreau, am furat tot ce auzeam. Profesoara ei a spus că sunt talentată și, la scurt timp, a devenit și profesoara mea. Aveam 5 ani. Cristina, sora mea, după 4 ani de pian a capitulat. Nu a mai atins pianul de atunci, dar iubește muzica. Ea asculta chestii foarte cool când era adolescentă, Pink FloydEric ClaptonThe Doors, și așa am intrat și eu în contact cu o altă muzică foarte bună”.

Am găsit în arhiva „Arta nu mușcă” și afișul, unul scris de mână, de la evenimentul „Muzică clasică la metrou”

Preferințele ei muzicale se îmbogățesc constant și nu înseamnă doar muzică clasică. Teodora Țepeș s-a îndrăgostit de jazz: ,,Prietenul meu este un muzician foarte bun și cântă jazz superb! Dar nu doar de asta ascult eu jazz, dar, cu siguranță, mă inspiră. Bill EvansElla FitgeraldDuke EllingtonStan GetzOscar PetersonChet BakerJohn ColtraneTony BennetKeith Jarret sunt doar câțiva dintre artiștii pe care-i iubesc. Mai ascult Tom WaitsBob DylanBeatlesAerosmithPink Floyd, etc”.

Dincolo de frumusețea muzicii care o înalță și o face să țintească perfecțiunea, Teodora are de gestionat provocări lumești. Viața în Elveția e scumpă, costurile sunt mari, însă visul ei le întrece pe toate. Nu se plânge, se descurcă și are credință. Va ajunge acolo unde merită: ,,Îmi doresc să fiu un muzician cu o situație financiară stabilă. Știu că am multe emoții frumoase de oferit publicului și vreau să fac lumea un loc mai frumos, mai bun. Îmi doresc să ajut copiii talentați, din România, care nu au posibilități materiale. Cunosc atât de multe cazuri – copii extraordinari care, din păcate, nu au niciun sprijin pentru visul lor. Cariera de muzician te costă mult – de la sacrificiu personal la multe cheltuieli pentru a deveni un profesionist bun. Dumnezeu m-a ajutat să ajung până aici, și îmi doresc să-i ajut și eu pe alții”.

Recital 

Iar primul ajutor poate fi chiar acest interviu – o scurtă lecție despre muzica clasică, un amuse bouche care să-i ademenească pe tineri să-și deschidă inima și urechile spre frumusețe. Toți copiii trebuie să știe că Mozart nu e doar o ciocolată și nici Beethoven un câine dintr-un film. ,,Muzica este ca o mână întinsă spre o un tărâm ireal și plin de imaginație, cine vrea să își îmbogățească sufletul, dă mâna cu ea, cine nu vrea, nu vrea”. Citiți și luați notițe!

Oana Țepeș-Greuruș: Dacă nu am crescut într-o familie în care se ascultă muzică clasică, ce ar trebui să facem? De unde începem descoperirea? E totul pierdut? Mai există vreo șansă să ne placă muzica clasică?

Teodora ȚEPEȘ: Eu m-am născut într-o familie de moldoveni foarte sensibili și expresivi. Tata avea cunoștințe muzicale, făcuse canto în tinerețe, avea ureche absolută și o mare sensibilitate în voce. Mereu eram uimită cum simte, ca și mine, cine a cântat frumos și a transmis, ori cine cântă fără emoție. Deși mă enerva de multe ori când mă auzea studiind și îmi spunea unde greșesc, mi-a fost de mare, mare ajutor. Muzica l-a ajutat în profesia sa, realizator de emisiuni și documentare la TVR. Câteodată, un muzician ca părinte poate fi un mare ajutor, dar cunosc cazuri în care copiii au fost inhibați de un părinte prea pretențios.

Teodora Țepeș și tatăl ei, când nicunul nu știau că ea avea să devină pianistă 

Se spune că muzica clasică e ca o limbă străină, dacă o înveți de mic o ții minte toată viața. Crezi că gustul pentru muzică simfonică/operă se educă încă din copilărie?

Poți fi printre ,,norocoși” sau nu. Firește că cine a ascultat de mic muzică clasică are urechea mai educată, a audiat mai mult repertoriu și timpul i-a dat șansa de a diferenția diverse curente artistice muzicale. Mai mult, poate compara diverse interpretări. Devine, ca să zic așa, un meloman cu ,,urechi periculoase”. Timpul nu e pierdut nici pentru cineva mai matur, asta dacă îi face plăcere și are răbdare să asculte. Muzica este ca o mână întinsă spre o un tărâm ireal și plin de imaginație, cine vrea să își îmbogățească sufletul, dă mâna cu ea, cine nu vrea, nu vrea.

Uite, de exemplu, mie, când eram mică, nu-mi plăcea opera, însă acum îmi place teribil de mult! O fi și pentru că acum înțeleg ce se cântă și despre ce e vorba! Un copil nu poate asculta Wagner și să priceapă întreaga epopee și simbolistică din legendele germane. Sau ,,Don Giovanni” de Mozart sau ,,Evgheni Oneghin” al lui Ceaikovski. Desigur că poate să-i placă muzica, dar atâta timp cât nu înțelege acțiunea, nu poate gusta întreaga operă.

Huffington Post titra nu demult că, în epoca digitală, copiii au nevoie mai mult ca niciodată de muzică clasică și îi enumerau beneficiile – crește concentrarea, îmbunătățește memoria, dezvoltă creativitatea și abilițățile de socializare. Crezi că ar trebui să existe o oră de muzică clasică în școli? Sau poate o oră de audiție.

Muzica este o artă cu totul specială; pe structuri clare – măsura, fraze muzicale, formă, gen, armonie, tempo, ritm, nuanțe, compozitorul folosește tot acest arsenal pentru a exprima o emoție, o idee, o imagine. Ca oameni, suntem înconjurați de ritm – mai repede, mai încet, pauze, armonie, culoare, sentimente, stări, emoții – armonia perfectă a naturii, în orice zi a vieții noastre. Chiar dacă nu o auzim pe note, muzica ne înconjoară mereu: aici greierele cântă, mai departe puțin poate e o ciocârlie, apoi auzim ramurile copacilor.

Trebuie să existe ore de muzică în școli! Muzica este strâns legată de istorie. Iar așa cum învățăm despre istoria poporului nostru, hai să învățăm și despre arta sa și despre muzica sa. Putem înțelege mai bine etosul unui popor ascultându-i muzica. Aș preda în școli tot – de la trubadurii din Evul Mediu, la cântecul gregorian, Miles Davis și Stravinsky.

Muzica clasică ne deschide mintea și sufletul!

Există aplicații, pagini de FacebookInstagram, site-uri pe care le urmărești și care crezi că i-ar atrage pe copii, adolescenți și tineri, spre muzica clasică? Dă-ne câteva exemple.

Eu urmăresc online diverse Instituții culturale, opere, filarmonici, Radio România Muzical, dar și paginile unor artiști pe care-i admir și iubesc. Sunt multe instituții de stat care transmit spectacole, mai ales în această perioadă. Ar trebui să profităm. Și Opera comică se gândește la copii și difuzează concerte.

Ai prieteni sau cunoștințe care nu ascultă muzică clasică? S-a întâmplat să-i ,,convertești”?

Majoritatea prietenilor mei sunt muzicieni sau artiști și iubesc muzica! Nu neapărat muzica clasică. Normal că-mi crește inima de fiecare dată când cineva care nu e muzician mă roagă să-i recomand câte ceva de ascultat, sau vine la concert să mă asculte.

De câte ori pe săptămână ar trebui să ascultăm muzică clasică să ne obișnuim cu gustul?

Depinde de stare. Muzica trebuie ascultată când înlăuntrul tău o cere. Câteodată, eu efectiv nu am chef să ascult, e o stare de saturație. Pentru că o studiez zilnic, deci mă concentrez cât mai bine să o cânt frumos și corect, apoi efectiv simt nevoia să-mi relaxez mintea. Dar am momente în fiecare săptămână, uneori chiar în fiecare zi, în care îmi doresc să ascult ceva fain.

,,Ești ceea ce asculți!”

Vine Ziua Internațională a Copilului. Îți propun să le facem un cadou celor mici și părinților melomani. Cum ar trebui să arate, din punctul tău de vedere, un playlist cu muzică clasică pentru copii? 

Pentru copii, marii compozitori au scris foarte mult. Sunt niște ființe tare iubite de compozitori. Copilăria are ceva magic și inocent, iar marile genii au fost inspirate de lumea minunată a copiilor plină de povești și fantastic.

Iată un playlist tematic:

Leopold Mozart, ,,Simfonia jucăriilor”

Wolfgang Amadeus Mozart, ,,Eine Kleine Nachtmüsik”

Robert Schumann, ,,Kinderszenen”

Ceaikovski, minunatul balet ,,Spărgătorul de nuci”

Serghei Prokofiev, basmul simfonic ,,Petrică și lupul”

Maurice Ravel, suita de povești ,,Ma mére l’Oye”

Claude Debussy, ,,Colțul copiilor”

Play!

Domeniul muzicii e vast – cum facem să-l cuprindem fără să ne prindem urechile și să renunțăm. Cu ce compozitori ar trebui să începem procesul de învățare dacă nu suntem nici cunoscători, nici ascultători de muzică clasică? Care sunt pașii?

Cred că ordinea cronologică e cea mai bună; chiar dinainte de marile nume ale muzicii clasice. Muzica din Evul MediuRenașterea, apoi intrăm în primul mare capitol al istoriei muzicii clasice – Barocul, unde avem compozitori din diverse țari: Italia – Vivaldi, Corelli, Albinoni, Scarlatti, Franța – Lully, Couperin, Rameau, Germania – Bach și Händel. Apoi urmează secolul al XVIII – lea, epoca numită Clasicismul muzical, cu trei mari figuri: Haydn, Mozart și Beethoven. Iar în secolul al XIX – lea urmează Romantismul muzical, cu reprezentați animați de sensibilitate, poezie și visare: Schubert, Schumann, Mendelssohn, Chopin, Liszt, Brahms, Ceaikovski. Urmează secolul XX care este foarte divers. Mă opresc aici, lista e mult mai lungă.

,,No music, no life!”

Care sunt noțiunile pe care ar trebui să le stăpânim ca simpli ascultători de muzică clasică?

Răbdare, sensibilitate, curiozitate. Iar dacă mai există și cultură generală, cu detalii din mai multe domenii – pictură, poezie, film, teatru, istorie, it’ s pretty nice! Așa începi să vezi legătura muzicii cu toate.

Pe 27 aprilie, Teodora Țepeș a suținut un concert online, alături de o violonistă foarte talentată, Diana Turcu. Evenimentul a fost un motiv de bucurie și încredere. Însă Teodora recunoaște că spațiul virtual nu e soluția. ,,Sper cât mai curând ca artiștii să-și reia locul lor PE SCENĂ, nu live din living, și să umple din nou publicul de emoție și frumos”.

Aici o ascultați pe pianista Teodoa Țepeș, iar aici, pe pagina ei de Facebook, o urmăriți pentru vești bune. Abia aștept să ne anunțe când va avea un nou recital.

Fotografii: Ioana Mitrea, Corneliu Tănasă – prin „Arta nu mușcă”, Unsplash și prin Teodora Țepeș

Citiți și: 

Telefonul de la Matei VIȘNIEC

Actorul Alecsandru DUNAEV: „The show must go on(line)!”

Cum trăiește prezentul actrița viitorului – Alexandra Andrei

Charlie Siem, An Englishman Violonist, despre primul său concert la București

Let the music PLAY! & Share it NOW! 

One thought on “Pianista Teodora ȚEPEȘ: „Lăsați copiii să asculte muzică clasică!”

Pianista Teodora ȚEPEȘ: „Lăsați copiii să asculte muzică clasică!”

Retrospectiva ultimelor 7 zile pe ILD

download - Copie

ILD   conservatori români

ILD este o publicație digitală de știri și opinii din domeniul politic, social și cultural românesc și internațional. Spre deosebire de presa mainstream, care se pretinde „obiectivă” sau „imparțială”, dar de fapt e tributară unei agende social-politice, ILD își declară de la bun început afilierea la gândirea social-politică de Dreapta. Tradus în termeni simpli, aceasta înseamnă că principiile noastre călăuzitoare sunt adevărul și libertatea. ILD înfățișează lumea așa cum este. Vă mulţumim!

În Linie Dreaptă redactia@inliniedreapta.net prin gmail.mcsv.net 

DISERTAŢIE

download - Copie

Viaţa şi activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC: Pr. Conf. dr. Constantin Rus

MASTERAND: Pr. Gheorghe Gogan

ARAD 2003

PREFAŢĂ

„Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa Istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate.”

Cuvintele acestea, de o tulburătoare premoniţie, s-au împlinit sau sunt pe cale să se împlinească ad litteram. Preotul Iosif Trifa, un mare nedreptăţit în timpul vieţii sale, avea să aibă parte de reabilitarea postumă a Bisericii sale în septembrie 1990, rămânând ca „Neamul şi Istoria” să-l aşeze acolo unde îi este locul, printre fiii cei mai jertfelnici ai ortodoxiei româneşti.

Preot de vocaţie incontestabilă, cu o profundă conştiinţă a responsabilităţii misiunii asumate, personalitate de o memorabilă frumuseţe a sufletului, cu o nesecată putere – atât de rară zilelor noastre – de a se dărui se va impune, fără drept de apel, în faţa contemporanilor săi impregnând totodată irevocabil mişcarea creată de el cu aceleaşi sfinte şi nobile trăsături. Caracter complex lipsit de orice contradicţie lăuntrică, iubitor până la jertfă faţă de fraţi dar caustic şi intransigent cu opozanţii, ortodox profund în structura sa lăuntrică dar supraconfesional în metoda sa de propovăduire a Evangheliei, va incita mereu pe cei care l-au admirat sau criticat. Aceştia au pus toată puterea lor pentru a scoate în relief sau estompa laturi ale aceleiaşi personalităţi minimalizând sau supralicitând anumite nuanţe încât adesea semnificaţia actului subiectiv se pierde. Şi doar lungul drum al posterităţii îi va putea limpezi şi reda sensul primar.

Prezenta disertaţie este o modestă contribuţie la recuperarea unei biografii şi opere de excepţie, în fapt, o restituire ortodoxiei româneşti căreia acest slujitor vrednic al Sfântului Altar îi aparţine cu prisosinţă.

Pe lângă arhiva Oastei Domnului am parcurs mai multe din publicaţiile vremii şi alte izvoare indicate la bibliografie pentru a putea contura un portret spiritual cât mai fidel al aceluia care continuă să rămână şi astăzi una dintre cele mai controversate personalităţi ale ortodoxiei româneşti interbelice. Sigur, demersul este doar un început şi ţinând seama de vitregia vremurilor care a sărăcit arhivele, va trebui continuat cu acurateţe ştiinţifică şi sistematică asupra altor surse care momentan nu le-am putut avea la dispoziţie.

Am structurat lucrarea în două mari părţi cum o exprimă şi titlul: viaţa şi apoi activitatea predicatorială, acestea fiind încadrate de o introducere şi câteva concluzii asupra celor prezentate. În expunerea vieţii părintelui Trifa am căutat să surprindem câteva elemente definitorii ce au stat la fundamentul acestei personalităţi atât de puternice: mediul socio-cultural, mediul familial,  suferinţa ca modelator al caracterului său etc. De asemenea ne-am oprit ceva mai mult asupra cauzelor conflictului cu Mitropolitul Bălan.

Cu privire la activitatea predicatorială am căutat să structurăm imensul volum de predici, meditaţii, tâlcuiri etc. aflat răspândit în 8 publicaţii ale Oastei Domnului pe parcursul a 15 ani (1923-1938) şi în alte câteva publicaţii eparhiale, identificând câteva tipuri de predici mai reprezentative. Evident ne-au interesat în primul rând predicile la pericopele evanghelice din Duminicile de peste an, la Praznice sau sfinţi, ştiut fiind că acestea pot constitui un bun material ajutător pentru orice predicator.

Sumarul diverselor tipuri de predici nu este exhaustiv dar cuprinde pe cele mai semnificative. Nădăjduim că lucrarea va fi o provocare pentru cei care sunt interesaţi de predica românească în prima jumătate a secolului XX şi un imbold pentru a descoperi noi valori ascunse de una din cele mai interesante biografii de propovăduitor al Sfântului Altar din Biserica noastră Ortodoxă.

INTRODUCERE

Perioada în care a trăit şi a activat părintele Iosif Trifa a fost una cu profunde transformări pentru Biserica Ortodoxă Română, atât pe plan organizatoric-administrativ, cât şi pe tărâm pastoral-misionar.

Unirea Transilvaniei cu România a dus la constituirea Statului Naţional Român determinând mai multe schimbări şi în viaţa bisericească. Aceste schimbări au vizat în primul rând unificarea bisericească şi organizarea unitară a Bisericii sub conducerea Sfântului Sinod de la Bucureşti. În 1925 datorită creşterii prestigiului României pe plan european, dar şi al Bisericii Ortodoxe Române, s-a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române. În această perioadă B.O.R. a trebuit să facă faţă unor frământări deosebite generate de situaţia nedreaptă de inferioritate faţă de Biserica Catolică impusă de Concordatul cu Vaticanul şi legea cultelor. De asemenea invazia sectarismului, mai ales în eparhiile din Vestul Ţării, a determinat luarea unor măsuri de combatere şi prevenire a răspândirii acestora prin metode mult mai eficiente aduse de generaţia nouă de teologi şi ierarhi. Organizarea clerului a fost un alt obiectiv important al acestei perioade. Cele două asociaţii ale clerului – cea din Ardeal „Andrei Şaguna” şi cea de peste munţi numită „Asociaţia generală a clerului”, militau pentru un rol tot mai eficient al Bisericii în asanarea morală a societăţii româneşti şi afirmarea deplină a valorilor creştine ale neamului românesc. În Ardeal, primele patru congrese preoţeşti, prin tematica abordată, constituiau un adevărat preambul al lucrării misionare pe care preotul Trifa avea s-o inaugureze la Sibiu. Dacă primul congres din 1919 a fost unul organizatoric, deja cel din aprilie1921 – s-a intitulat „Congresul Biblic”, aducând în discuţie o problemă de mare actualitate: accesul maselor mari de credincioşi la Sfânta Scriptură – Cuvântul lui Dumnezeu. Încă de la începutul secolului XX multe voci de teologi sau oameni de cultură au pus apăs pe această cerinţă de mare stringenţă. Un mare teolog I.G. Savin cerea răspicat încă din 1908 „fondarea unui Institut Biblic Românesc unde să se poată tipări şi împărţi pe preţuri mici Biblia tuturor.”

El vedea necesitatea înfăptuirii acestui demers dată de câteva argumente deosebit de realiste: în primul rând exista nevoia religios-culturală motivată şi de exemplul altor popoare (englez şi german) „care aveau la baza întregii lor culturi Sfânta Scriptură.”

Consideră mult mai benefică prezenţa Bibliei în casa ţăranului român decât a „atâtor caricaturi ce îşi zic icoane cumpărate pe preţ scump (…) de prin târguri şi iarmaroace la care se mai adaugă şi mulţimea aceea de cărţi bogomilice ca Visul Maicii Domnului.”

Un alt argument pentru răspândirea Bibliei în popor e dat de nevoia „prefacerii sufletelor. (…) Să nu ne mirăm că mulţi sunt aproape străini de adevăratul înţeles al creştinismului pe care ei îl aseamămă cu atâtea forme şi credinţe foarte puţin creştine! Daţi-le izvorul şi vor afla adevărul.”

„Biblia ar mai putea fi şi abecedarul celor neştiutori de carte, şi singura carte de lectură a ţăranilor (…) pentru sufletul lor şi pe înţelesul lor.”

Nu în ultimul rând Biblia ar asigura unitatea de grai al neamului. „ Înaintaşii noştri au murit pe această cale şi au asigurat bisericii numele de păstrătoare a graiului şi noi avem acum strălucitul prilej de a întări şi menţine acest titlu de glorie, dar avem şi datoria de a face acest nepreţuit bine pentru neamul nostru (…). Se cere editarea Bibliei, – Biblia pentru neam.”

În 1910 Sfântul Sinod cerea comisiei pentru revizuirea textului biblic să urgenteze lucrarea pentru „ a se tipări cât mai curând o ediţie a Sfântului Sinod a întregii Biblii…”

Dr. Nicolae Bălan, pe atunci profesor la Institutul Andreian Sibiu, era de părere că din „Motive pedagogice şi etice” se pot da în mâna poporului doar anumite părţi din Sfânta Scriptură. „Pe lângă aceasta trebuie ca Biblia pentru popor să fie prevăzută cu ilustraţii frumoase.”

În 1915 sub conducerea Egumenului Inocenţiu Stefaniuc de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava s-a înfiinţat „Societatea Institutului Biblic Ortodox Românesc”. „Ea are menirea de a tipări numai cu aprobarea unei autorităţi bisericeşti orientale părţi din Sf. Scriptură (…) în limba cea mai uşoară poporală înţeleasă de neamul nostru de pretutindeni (…). Când vom ajunge să avem şi noi românii 9/10 de cititori ai Bibliei?”

Desigur toate aceste preocupări aveau să-şi găsească finalitatea abia după Marea Unire din 1918. La Congresul Biblic din aprilie 1921 tema a fost „Preotul şi Cuvântul lui Dumnezeu”. Sub acest titlu preotul Trifa, a deschis congresul cu un referat ce a entuziasmat asistenţa şi a cules cuvinte de deosebită apreciere din partea dr. Ioan Lupaş.

Şi următoarele congrese s-au păstrat în aceeaşi tematică, semn că problema era una de stringentă actualitate. Cel din 1922 a fost unul catehetic ce a pus accentul pe „catehizarea în şcoalele noastre începând de la cele primare până la terminarea şcoalelor secundare.”

Genericul acestui congres a fost „Lăsaţi copiii să vină la Mine” pronunţat de însuşi Mitropolitul Nicolae Bălan.

Al treilea congres al preoţimii din Ardeal, organizată în Asociaţia Clerului „Andrei Şaguna” s-a ţinut la Arad în 10-11 (23-24) a X-a 1923 fiind un congres misionar având drept temă: „Cum putem aduce pe Hristos în mijlocul credincioşilor noştri”?

În 1928 a avut loc la Arad primul congres al preoţilor misionari sub patronajul P.S. Grigorie Comşa – episcopul locului. Acest congres avea să elaboreze un „Statut al Asociaţiei preoţilor misionari pentru a fi trimis Sfântului Sinod spre aprobare, păr. I. Trifa fiind ales în comitetul de conducere.”

Toate aceste preocupări pastorale ale teologilor şi ierarhilor ardeleni şi nu numai, aveau să-şi afle exponentul în personalitatea ,deosebit de fecundă, a preotului Iosif Trifa care va fi adus din munţii Apuseni (Vidra de Sus) la Sibiu ca redactor şef al nou înfiinţatei foi populare „Lumina Satelor”.

Metodele pastoral misionare folosite de preotul Trifa nu făceau notă discordantă cu duhul misionar al Ortodoxiei româneşti a acelor vremuri. Şi aceasta poate şi datorită faptului că majoritatea ierarhilor şi teologilor erau formaţi la institute şi universităţi apusene fără a cădea însă în ispita „scolasticii” teologiei de acolo. Astfel patriarhul Miron Cristea studiase la Budapesta;

Mitropolitul Nicolae Bălan absolvise pe lângă facultatea de teologie din Cernăuţi şi pe cea protestantă şi catolică din Breslau;

Episcopul Grigorie Comşa studiase şi el la Budapesta iar episcopul Nicolae Colan îşi completase studiile la Facultatea de teologie protestantă din Berlin.

Dintre teologii renumiţi ai vremii care au colaborat cu părintele Trifa apreciindu-i foarte mult activitatea predicatorială amintim pe Arhim. Iuliu Scriban cu studii la Facultatea de teologie catolică şi protestantă din Strasbourg şi filozofia din Heidelberg

, profesorul Grigorie Cristescu cu studii la Institutul Catolic din Paris şi Facultatea de Toologie Protestantă din Paris

, preot doctor Ioan Lupaş cu doctorat la Berlin, doctor Eusebiu Roşca cu studii la Budapesta etc. Apropierea de biserica anglicană şi tatonările privind recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane aveau darul de a permite o lucrare misionară ce punea în centrul ei propovăduirea Scripturii şi renaşterea prin Cuvântul lui Dumnezeu a maselor de credincioşi ortodocşi, după modelul mişcării de la Oxford fără a fi interpretată ca sectară sau străină Ortodoxiei. Într-un astfel de context istoric şi religios s-a derulat viaţa şi activitatea predicatorială a aceluia ce face subiectul prezentei disertaţii.

CAPITOLUL I

  VIAŢA PĂRINTELUI IOSIF TRIFA

Preotul Iosif Trifa s-a născut în ziua de 3 martie 1888, în casa părinţilor săi din Certege jud. Turda, în locul numit Borleşti. Aceştia erau Dumitru Trifa, venit în Certege din Scărişoara – de lângă Albacul lui Horea – şi Ana Trifa, născută Bota. Iosif era al patrulea copil al soţilor Trifa, care vor mai avea după el încă doi. Matricola botezaţilor bisericii gr.orientale Certege indică, prin semnătura parohului Constantin Comişel, în tomul 1 la numărul 6/1888 că pruncul Iosif a fost botezat în ziua de 6 martie 1888. Primirea tainei Sfântului Botez la numai trei zile de la naştere s-ar putea explica prin constituţia firavă a noului născut, fapt ce impunea o asemenea hotărâre din partea unor părinţi evlavioşi care doreau ca, în cazul în care copilul nu ar fi supravieţuit, să poată intra în Veşnicie încreştinat.

Locurile natale, oamenii din preajmă, atmosfera căminului părintesc vor avea un rol determinant în trasarea configuraţiei caracterului copilului Iosif. Casa natală din culmea Borleştilor oferindu-i priveliştea amplă a Apusenilor, cu orizontul străjuit de Biharia, Găina, Vulcanul, îl vor fi format a privit totdeauna în perspectivă, dincolo de evenimentele şi stările prin care paşii vieţii sale îl vor purta mai târziu. Va moşteni şi caracterul neînduplecat al moţilor săi, călit în luptele de veacuri cu vrăşmăşia naturii şi a vremilor. Un factor determinant în formarea sa spirituală va fi şi dragostea plină de căldură a mamei, a unui caracter la rândul său deosebit de nobil. După ani şi ani, rememorând clipele binecuvântate din leagănul de pe culmea Borleştilor, părintele va nota cu veneraţie: “Creşterea bună din casa de lângă Ierihon… mama… înţeleg că moşternirea mamei e mai scumpă ca toate. Dacă-aş fi pierdut-o nimica s-ar fi ales de toată învăţătura mea. Învăţătura mea a intrat în albia cea adevărată a credinţei pe care mama mi-a croit-o. Ştiinţa mi-a adâncit-o. Mama – contururile ce le-a făcut au apăsat urma credinţei în ceara tânără a sufletului meu, a inimii mele. Mamă, numai şapte ani am avut norocul să grăiesc acest nume scump. Parcă o văd pe patul suferinţei cu ochii ei, graiul stins mă chema şi mă strângea la sânul ei de mamă. Parcă văd pe mama, pe tata… Mi-a dat o carte cu scoarţe groase, veche… Era Psaltirea. N-am înţeles darul ei – azi îl înţeleg.”

Momentele evocate avuseseră loc în data de 10 noiembrie 1895, când mama părintelui, fiind lovită de un tăuraş furios, îşi dădea sufletul, la numai trei zile după această întâmplare nefericită. Aflată în preajma marii sale plecări, mama îi lasă cu “gură de moarte” lui Iosif, fiul ei cel mai drag, o Psaltire bătrână “pentru mântuirea ta şi-a multora”. Neîndoios, ne aflăm în faţa unui moment ce va marca decisiv evoluţia viitoare a micuţului Iosif, abia trecut de 7 anişori. Evenimentul va căpăta dimensiuni şi semnificaţii deosebite pentru viaţa preotului de mai târziu. Bătrâna Psaltire aparţinuse lui Nicoale Trifa, bunicul părintelui. Acesta făcuse parte din garda lui Avram Iancu, la cartierul general al acestuia de la Câmpeni, şi primise în dar această Psaltire de la marele erou, cu dedicaţia: “Mângâiere pentru durerile moţilor”.

La rândul său, craiul munţilor, Avram Iancu, o primise de la întâiul Mitropolit al românilor din Ardeal, marele Şaguna, şi nu pregetase a o dărui vrednicului său tovarăş de arme, ca semn de aleasă preţuire.

Rămas văduv cu şase copii, Dumitru Trifa, după trecerea timpului de doliu, destul de tânăr fiind, se recăsătoreşte cu Ruxanda Toc din Vidra. Aceasta, cu adevărat mamă pentru cei şase copii, va continua frumoasa lucrare de modelare a caracterului copilului Iosif, hotărând în inima ei să-l dea la şcoli pentru a-l face preot cu orice preţ, fiind gata pentru aceasta la orice sacrificii.

Tot în această perioadă se furişa în viaţa lui un alt “dascăl”, ultimul dar nu cel din urmă ca importanţă, din a cărui şcoală va ieşi în noaptea spre dimineaţa de 12 februarie 1938, ca unul din absolvenţii de excepţie ai acesteia. “Sunt 30 de ani de când boli nesfârşite rod în trupul meu. Sunt 6 ani de când două boli care nu iartă rod în puţinul lut care a rămas pe mine… Treizeci de ani de boală şi suferinţe. Mă uit îndărăt peste viaţa mea şi văd această aniversare frântă în două. În mai bine din jumătatea ei vedeam în suferinţă un demon negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că demonul era un înger şi blestemul o binecuvântare. Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit… Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă… Suferinţa este mierea care a uns cărţile Oastei… O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului, trimite-mă neîncetat mai lângă Domnul meu, mai lângă El, până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui.”

În ambianţa favorabilă creată de cadrul familial-social, de cel natural, şi de cel lăuntric în care acţiona acel deosebit de eficient catalizator  pentru formarea de caractere – am numit suferinţa – copilul Iosif va porni la drum pentru pregătirea sa cultural-spirituală pe parcursul a cincisprezece ani de şcoală. Între anii 1895 şi 1899 urmează clasele primare la şcoala din Certege. Următorii patru ani va învăţa la Brad la gimnaziul înfiinţat de mitropolitul Şaguna încă din 1868. Certificatele de absolvire a anilor de gimnaziu ne prezintă un elev silitor la care calificativele de “bine” şi “foarte bine” erau predominante. Urmează alţi patru ani la liceul românesc “Samuil Vulcan” din Beiuş în perioada 1903-1907. Liceul din Beiuş era singurul institut din Ungaria recunoscut şi în Austria de atunci ca echivalent cu institutele secundare de acolo, fiind la începutul secolului XX una din cele mai bine aranjate şcoli din Ungaria, fără ca acest stat să fi dat vreun ajutor din vărsământul de impozite al celor patru milioane de români.

La venirea la Beiuş a tănărului Iosif, în liceu domnea o atmosferă apăsătoare. O ordonanţă a ministrului Instrucţiunii Publice din Ungaria nr. 24335/2 iulie 1889 dispusese ca în clasele superioare ale liceului românesc din Beiuş “toate materiile în afară de religie şi limba română să se predea în limba maghiară” Tot în acea perioadă se dezbătea  furtunos proiectul de lege iniţiat de Appony – ministrul Instrucţiei Publice – pentru maghiarizarea  învăţământului, dezbatere ce luase caracterul unei adevărate lupte pentru supravieţuirea şcolilor româneşti. Iată că în acestă luptă teribilă, un tânăr de optsprezece ani, elev al liceului românesc din Beiuş, Iosif Trifa, va înscrie o pagină memorabilă printr-o atitudine curajoasă revelând o altă necunoscută latură a acestui tânăr şi frumos caracter. Este vorba de o scrisoare adresată de elevul Iosif Trifa din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes) la 1 martie 1906 elevului Leon George (viitor subsecretar de stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ din România) din clasa a VII-a a Liceului Naţional din Iaşi: “…Străinii până acolo au mers încât şi din acest sărac institut au scos limba românească. (…) Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi o cultură străină, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei, şi pe cale particulară am studiat şi studiez cu plăcere literatura noastră.(…)” – elev Iosif Trifa – Beiuş.

În toamna anului 1907, urmând dorinţa mamei sale, se înscrie la Institutul Teologic “Andreian” de la Sibiu. Pentru studentul de atunci, şcoala nu trebuia privită ca un scop în sine – fie el de a acumula cunoştinţe sau a dobândi diplome – ci ea trebuie să se constituie ca un deosebit de activ exerciţiu al personalităţii, un mijloc de formare de caractere, de edificii lăuntrice. El caută să aplice de atunci în viaţa sa ceea ce i se împărtăşea în şcoală, reţinând pentru temelia structurii sale sufleteşti îndrumări ca acelea date de profesorul său de Pastorală, Dr. Eusebiu Roşca, şi notate semnificativ pe marginea unui caiet de curs: “Se pretinde, din punct de vedere al caracterului, de la preot curaj, înţelegându-se sub aceasta facultatea cu care stăruim în convingerile noastre, a nu ne lăsa abătuţi de nimic, de nici o autoritate, presiune etc. Să nu se poată altera, pururea să simtă şi să aibă în vedere că numai şi numai la Dumnezeu e răspunzător pentru activitatea sa. În comună, poate cel mai păcătos e primarul, un om bogat cu multe neamuri, e datoria mea să-l înfrunt pentru păcatele sale, să nu mă las intimidat de nici o ameninţare”.

Tot astfel, de la cursul de Catehetică predat de Dr. Nicolae Bălan, viitorul său ierarh, va păstra frânturi dintr-o prelegere a acestuia din care îşi va face un adevărat crez pastoral în metoda sa de catehizare din mişcarea Oastei: “Trebuie să împărtăşeşti poporul cu realităţile supreme ale vieţii spirituale, să-l aduci în legătură cu Hristos, cu viaţa în Hristos. Cerând oamenilor întruna cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă – de la o vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată ori, lucru firesc, nu le va sătura setea religioasă. E ca şi când ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici şi i-ai îndemna continuu să producă poame bune, nobile – în loc să altoieşti mai întâi acei pomi şi apoi de la sine vor face poame bune. Întocmai aşa trebuie să altoieşti şi omul cel vechi cu păcatele lui şi să-l faci o mlădiţă a lui Hristos, apoi de la sine va produce roadele vieţii celei noi după Hristos.”

În afara activităţii de la cursuri, studentul Iosif Trifa se va implica şi într-o serie de alte activităţi, extraşcolare la prima vedere, dar care relevă în germene o vocaţie şi un talent ce vor irumpe deplin în foile Oastei de mai târziu. Astfel în fiecare an este ales membru în comisia literară a societăţii de lectură “Andrei Şaguna” din Sibiu după cum anunţau ziarele “Biserica şi Şcoala” din 11 nov. 1908 pg.36 şi “Tribuna” nr. 193 din sept. 1909. Tot din vremea studenţiei se impun a fi menţionate colaborările la diverse gazete şi reviste ale vremii. Memorabil rămâne articolul “America în poezia noastră populară” publicat în trei numere consecutive, pe prima pagină, de ziarul “Tribuna” din Arad, nr. 110-112/6,8,9 iunie 1909 şi preluat de ziarul “Conservatorul” din Bucureşti, (cf. “Tribuna” nr.94/13 mai 1911).

Semnătura studentului Iosif Trifa apare pe prima pagină aici unde semnau de obicei corifeii marii noastre Uniri de mai târziu: Vasile Goldiş, Octavian Goga, Ioan Rusu Şirianu, Ilarie Chendi, Ioan Slavici, eseul său constituind o pertinentă şi profundă analiză a fenomenului emigraţiei ce luase la începutul secolului dimensiuni îngrijorătoare în rândul populaţiei româneşti din Ardeal. “Din vaierul strunelor doinelor noastre a început a se desprinde şi a se ridica plângerea tot mai lămurită a unui nou psalm de jale răsărit din durerile şi frământările sufletului românesc de aici din Ardeal… Nici o frământare, o schimbare mai mare sufletească din viaţa neamului nu se poate furişa printre valurile vremii fără ca să nu se spovedească în glasul ei… Ea însemnează pentru totdeauna în slove pline de lacrimi o jalnică pribegie printr-o lume străină a unor oameni necăjiţi. Din veac în veac va povesti doina celor ce vor veni că ne-au stăpânit odată vremuri aşa de vitrege şi flămânde pe care nu le-a mai putut sătura bogăţia pământului şi a plugului nostru. În stihuri pline de jale va cânta doina aceste vremuri grele în care multe pluguri au înţepenit în brazda pământului negru iar  stăpânii lor biruiţi în lupta cea grea şi zadarnică a traiului au pornit cu grămada pe calea cea neagră a pribegiei nemaiputând trăi aici în vechea lor ţară pe care au brăzdat-o cu plugul lor şi au stropit-o cu sângele lor. <<Frunză verde lată-n dungă, / toate plugurile umblă / numa-al meu şade la umbră. Plugul şade în ocol / şi casa-i plină de dor>>”.

Absolvent al Institutului “Andreian”, viitorul preot obţine, pe lângă “Atestatul de calificaţiune” nr. 4047 / 22 iunie 1910, semnat de mitropolitul Ioan Meţianu, şi “Decretul învăţătoresc” nr. 9191 / 13 aug. 1910 pentru postul de învăţător la Vidra de Sus

În toamna anului 1910 se căsătoreşte cu Iulia Iancu, tânăr vlăstar al unui bogat arbore genealogic ce cuprindea între ramurile sale pe marele erou Avram Iancu.

La 24 aprilie 1911 este ales preot la Vidra de Sus, satul lui Avram Iancu. Ziarul “Românul” nr. 94 din 30 april./13 mai 1911 pg.6 – ce apărea la Arad – consemnează că cei trei canditaţi pentru acel post obţinuseră următoarele voturi: Iosif Trifa 186 voturi, Alexe Latiş 6 voturi şi Traian Tomuş 1 vot.

În data de 15 iulie 1911 este hirotonit preot pentru parohia Vidra de Sus de către mitropolitul Ioan Meţianu. Se apropie de această misiune cu teamă şi fior, angajându-se cu toată fiinţa sa la lucrul din ogorul înţelenit al parohiei sale. Este demn de remarcat că pe tot drumul preoţiei sale din Vidra, ca două fire de urzeală, se vor împleti cele două laturi ale misiunii sale sacramentale: slujba de învăţător şi cea de slujire a semenilor săi. În predica sa “La zece ani de păstorire” va mărturisi că alături de preocupările sale pentru dezvăluirea adevărurilor de esenţă ale vieţii de credinţă, s-a angajat ca prin faptele lui să ducă virtuţile acestei vieţi în mijlocul parohienilor săi. “Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este deschisă totdeauna pentru ajutorul şi lipsurile lor. Carul, caii şi boii mei de câte ori i-au cerut săracii i-am lăsat fără plată pentru lipsurile lor”.

Înfiinţează în Vidra de Sus o Casă Culturală, chiar în locuinţa sa, pe care o înzestrează cu gazete, cărţi şi materiale pentru luminarea minţii şi sufletului sătenilor săi. Creează în comună cooperativa “Vidreana” pentru ajutorarea celor năpăstuiţi în acele vremuri grele din timpul şi după primul mare război.

Se angajează activ în susţinerea publică a cauzei coregionalilor săi atât de năpăstuiţi de vitregia timpurilor şi mediului natural prin deschiderea unei rubrici permanente în ziarul “Românul” de la Arad, intitulată “Din durerile moţilor”. O simplă parcurgere a titlurilor de articole publicate în această rubrică relevă un spirit militant, curajos, adânc cunoscător al problemelor social-economice şi spirituale ale moţilor săi, în apărarea şi pentru drepturile cărora îşi va pune fără contenire pana şi talentul său deosebit: “Din durerile moţilor”, “Mai multă democraţie în administrarea rurală”, “Din durerile moţilor de sub Găina şi Biharea”, “La Ziua învierii Domnului şi neamului” etc. În febra pregătirilor pentru Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 va duce o campanie deosebită în alegerea delegaţilor comunei Vidra de Sus pentru marele eveniment. Astfel ziarul “Românul” nr. 19 din 1 dec. 1918 pg.2 consemnează sub titlul “Organizarea Munţilor Apuseni” că s-a ţinut o mare adunare la Vidra de Sus în 12 nov. 1918 unde 2000 de moţi au pus jurământ de fidelitate Sfatului Naţional Român, cei patru preoţi locali sfinţind tricolorul la casa lui Iancu.

Toate acestea sunt numai probe, doar o repetiţie generală, înaintea intrării pe scena măreţei lucrări spirituale pentru care Dumnezeu îl pregătea. În acest context, această perioadă  îi va creea primele elemente “de cadru” pentru cutremurător de responsabilul rol ce şi-l va asuma deliberat. Asemeni lucrătorilor viei recrutaţi în ceasul al unsprezecelea (Matei 20,6-7), părintele Trifa va fi pregătit minuţios spre a fi trimis la lucru în via Domnului, Stăpânul viei trebuind să-l găsească “netocmit” de nimeni şi nimic – disponibil total pentru o misiune totală.

Între anii 1913-1915 îşi va pierde pe rând doi copii, iar în 1918 gripa spaniolă îi va răpi soţia şi a doua fetiţă, Augustina. Ca odinioară pe Horeb, un nou Moise sta gata pregătit să i se vorbească din rug spre a putea porni peste pustie ducându-şi neamul spre Canaan… Cu o tulburătoare premoniţie, părintele Trifa îşi intitulează prima sa carte de predici ce va apare la Arad în anul 1920: “Spre Canaan”.

O ultimă şovăire la o răspântie de trei drumuri avea să fie depăşită curând – părintele alegând hotărât pe cel “al Damascului” unde îl aştepta spre luminare noaptea de Anul Nou 1923.

Fostul său profesor, dr. Ioan Lupaş, ajuns profesor universitar la tânăra Universitate clujeană, viitor academician, îl invită la Cluj considerându-l hărăzit unei cariere universitare. Răspunsul părintelui publicat şi în revista “Biserica şi Şcoala” nr. 37 din 26 sept. 1920 poate fi socotit o mostră de felul cum înţelegea şi simţea el răspunderea pentru chemarea sa de preot: “De zece ani port lângă numele meu cuvântul “preot” şi cu fiori mă gândesc la dimineaţa aceea în care numele meu ar apărea fără acest cuvânt, să şterg cuvântul “preot” de lângă numele meu şi să scriu altul în locu-i, hotărât e o soluţie fericită pentru un trai tihnit, dar nu pentru suflet, căci pentru mine cuvântul “preot” înseamnă un har, un dar, o mărire a răspunderii, şi nu o sarcină care se poate lăsa şi schimba oricând. (…) Eu, dragă, vreau să rămân cu această numire sfântă de “preot” şi nu este suferinţă şi nici mizerie, nici durere, putere sau amăgire în această lume care m-ar putea despărţi de ea.(…)”

O a doua cale se îndrepta la acel început de deceniu spre Câmpeni, unde numirea de protopop i-ar fi asigurat pe lângă o carieră strălucită, un viitor lipsit de griji materiale.

Dar mai apăruse un drum pe care i-l deschidea proaspăt instalatul Mitropolit al Ardealului – Nicolae Bălan – ce-i fusese profesor la Academia “Andreeană” şi care îl aprecia foarte mult. Acest nou ierarh vădea de la început o fire dinamică plină de îndrăzneală, animată de proiecte novatoare menite toate a scoate din inerţie viaţa duhovnicească a Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Viaţa acestei biserici, imediat după răbzboi fusese adusă într-un adevărat impas, determinat de noile condiţii sociale, economice şi politice în care se găsea ţara. Pauperizarea maselor, degradarea vieţii morale, invazia sectelor şi politicianismul steril creaseră cadrul pentru o iminentă catastrofă naţională. Toate aceste mari nenorociri ameninţau primejdios tânărul stat român ce apăruse timid pe harta Europei după veacuri de luptă şi suferinţi… Minţi luminate îşi puneau cele mai frământătoare întrebări căutând cele mai diverse şi grabnice căi şi metode spre a ieşi din acest impas. Pe această linie, noul mitropolit al Ardealului oganizează în primăvara anului 1921 un Congres biblic la Sibiu pentru a discuta asupra măsurilor ce se impuneau a fi luate de Biserică pentru salvarea naţiunii. Printr-o scrisoare, datată 31 decembrie 1920, Mitropolitul Nicolae îl invită pe Părintele Trifa la Sibiu: “(…) Am publicat concurs pentru un preot misionar şi credem că sfinţia ta nu vei lipsi dintre concurenţi. Mie mi-ar părea bine să te am aici, fie la acest post de preot misionar, fie la altul, dar nu te-aş angaja bucuros în administraţie ci la o chemare mai duhovnicească. Cred că şi pentru dezvoltarea spirituală a frăţiei tale Sibiul ţi-ar fi un mediu mai prielnic.”

Părintele Trifa participă la congres prezentând referatul “Preotul şi Cuvântul lui Dumnezeu” apreciat fiind de Dr. Ioan Lupaş.

Congresul hotărăşte printre altele, şi scoaterea unei reviste pentru poporul de la sate – căci majoritatea covârşitoare a populaţiei României acelor vremuri o constituia populaţia satelor. Perspectivele deschise de congresul mitropolitan erau deosebit de frumoase şi promiţătoare, dar pentru atingerea lor era necesar omul care să fie capabil a se înhăma conştient la acest jug şi care, mai ales, să poarte pecetea acestei apostolii voluntare.

În ziua de 1 septembrie 1921 el soseşte împreună cu fiul său Tit la Sibiu, unde vor locui pe strada Şerpuită nr. 12.

În perioada 1 sept. 1921 – 1 oct. 1922 este duhovnic la Academia Teologică.

La 1 oct. 1922 este numit director al Orfelinatului Arhiepiscopiei Sibiului şi se mută în clădirea orfelinatului aflată în fosta cazarmă a honvezilor din Piaţa Lemnelor (azi Cibinului).

La 2 ianuarie 1922 apare primul număr al foii săptămânale pentru popor “Lumina Satelor” avându-l ca redactor şef pe preotul Iosif Trifa. Pe lângă slujba de preot al Catedralei, care îl solicita în fiecare duminică şi sărbătoare, i se oferise acum “amvonul” acestei gazete de unde putea predica prin fiecare număr la mii şi mii de suflete.

Nu ştim ce resorturi intime, ce mecanisme lăuntrice aveau să declanşeze energiile acelea latente păstrate ascuns până atunci, şi care precum apele stâncii lovite de Moise la Cades, aveau să se reverse de acum în şuvoiul uneia dintre cele mai rodnice lucrări de propovăduire a învăţăturii Mântuitorului, din istoria Bisericii noastre. Părintele Trifa aminteşte trei nopţi din viaţa lui a căror intimitate duhovnicească profundă a tălmăcit-o  în cea mai jertfitoare dintre vieţi. Ni se amintesc astfel nopţile de 1 ianuarie 1923 în cămăruţa de la Orfelinat, noaptea de 14/15 septembrie 1925 la Ierusalim pe locul Răstignirii, şi noaptea de 25/26 ianuarie 1935. Partea văzută a primei nopţi este numărul 1/1923 al foii “Lumina Satelor” şi tot ce a urmat de aici înainte, adică naşterea Oastei Domnului.

“Subsemnatul… gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia… Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate… Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî ca şi mine ca astfel toţi împreună ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele. În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.  Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

Dat în………. la Anul Nou 1923

abonat al gazetei “Lumina Satelor”.

Timp de ani de zile va fi singurul care va crede în mişcarea pe care Dumnezeu îl inspirase să o pornească. Chiar şi în anul 1927 putea să apară în gazetă următorul anunţ: “Redactorul foii, Părintele Trifa, plecând în concediu după istovitoarea muncă de la această gazetă, începând cu acest număr ea va fi redactată de profesorul preot Gh. Maior. (…) Până la întoarcerea părintelui Trifa rugăm pe cei din Oastea Domnului să nu aştepte nici un fel de răspuns la întrebările ce ni le trimit. Noi nu ne amestecăm în treburile acestei societăţi.”

În altă parte se confirmă acelaşi total dezinteres pentru Oastea Domnului şi cu următoarea ocazie: “Sfinţirea clopotelor catedralei din Sibiu se va face în 16 mai anul curent. În legătură cu această sfinţire, I.P.S.Sa Mitopolitul Nicolae a luat înţeleapta hotărâre de a se face primul pelerinaj la catedrala din Sibiu. La acest pelerinaj este invitată a lua parte societatea “Sf. Gheorghe” din parohiile noastre.”

Mitropolitul nu crede în existenţa Oastei Domnului şi pentru a nu se expune unei situaţii jenante nici nu pomeneşte de ea.

La puţin timp după apariţia revistei, apreciată prompt de marele învăţat Nicolae Iorga,

rămânea la conducerea acestei grele şi importante lucrări un singur truditor, harnicul şi statornicul ei redactor de la început, preotul Iosif Trifa. O revistă pentru popor era tentantă pentru orice formaţiune politică doritoare a-şi atrage sufragiile maselor, dar încă din prima zi de redacţie Părintele Trifa şi-a fixat clar câmpul său de acţiune ţinând să sublinieze că nu va face jocul nici unei grupări politice ci se va situa detaşat deasupra oricărei politici de partid.

Este interesant de semnalat faptul că mulţi dintre bârfitorii lucrării Oastei Domnului şi ai conducătorului acesteia vor fi din rândul politicienilor ce se simţeau lezaţi de faptul că revista părintelui Trifa nu găzduia propaganda nici uneia din grupările politice ale vremii. Toţi aceşti politicieni duşmănoşi se vor erija peste noapte în vajnici “apărători” ai Ortodoxiei care, ziceau ei, este ameninţată de rătăcirile gornistului de la Sibiu: “o veste de uimire am aflat săptămâna trecută. Domnul Ministru de interne (Al. Vaida Voievod – greco-catolic n.n.) a dat un ordin confidenţial prefecţilor din judeţe prin care le cere rapoarte despre <<secta Oastea Domnului>> (…) iezuiţii – de care în timpul din urmă mişună ministerele – şi-au pus ochii şi pe Oastea Domnului. Vor să discrediteze această puternică mişcare prin ordine şi circulare <<politice>> (vai vouă iezuiţilor, cu astfel de apucături credeţi că puteţi împiedica lucrul Domnului!?)”

Intransigenţa de care va da dovadă pe linia refuzului oricărei aserviri politice a lucrării Oastei Domnului, îl va aduce până la urmă în conflict chiar cu confraţii săi clerici ademeniţi şi ei adesea de cântecul tulbure al vreunei “sirene”-demagog.

Din anul 1923 locuieşte pe strada Mitropoliei unde redactează foaia.

În toamna anului 1925 participă la pelerinajul de la Locurile Sfinte, împreună cu o delegaţie condusă de Mitropolitul Nicolae Bălan. Însemnările din această călătorie vor constitui miezul unei frumoase cărţi publicată în 1926.

Din “amvonul” de la “Lumina Satelor” va începe rodnicele şi ziditoarele tâlcuiri din Evanghelie, ce vor constitui o adevărată hrană sufletească pentru numărul din ce în ce mai mare al cititorilor. De la un tiraj de 500 exemplare, în 1922, se ajunge la 12 mii de exemplare în 1924.

De la postul său de veghere va ţine sub observaţie întregul câmp sufletesc al masei cititorilor săi, iar deosebita sa putere de intuiţie îl va ajuta să discearnă orice manifestare străină de spiritul neamului, pe care imediat o va înfiera. Este remarcabil faptul că Părintele Trifa a fost unul din puţinii care au sesizat, de la început, pericolul mişcărilor de dreapta, fiind poate primul care trage semnalul de alarmă asupra acestora, şi aceasta într-o vreme când multe personalităţi politice şi religioase ale vremii neavând putere de a înţelege esenţa acestor mişcări stăteau fie indiferente fie cochetau cu ele, mergând până la a se angaja militant în rândul acestora. În “Lumina Satelor” nr.43/3 nov. 1924 înfierează asasinarea prefectului Manciu de la Iaşi de către C.Z. Codreanu, scriind: “Nu ne putem ascunde marea durere sufletească când vedem între studenţi astfel de ieşiri care nu fac parte din firea neamului nostru (…). O astfel de crimă cum este cea de la Iaşi unde au rămas trei morţi şi trei familii în doliu, răceşte dragostea şi strică mişcării studenţeşti. Cine ucide îşi pierde temeiul şi temelia morală de sub picioare.”

Mai târziu, când falsul patriotism afişat de partidele de dreapta va lua forme tot mai şovine şi mai violente, degenerând într-un iredentism agresiv – cu tristele de aducere aminte tulburări de stradă – părintele Trifa va înfrunta curajos demagogia naţionaliştilor cerându-le, fără drept de replică, să nu mai atingă cu manifestările lor sălbatice – ce ţin mai mult de lumea instinctelor animalice – curatele învăţături şi orientări ale Evangheliei.

Cu ocazia tulburărilor studenţeşti de la Oradea şi Cluj din toamna anului 1927, când au fost provocate pagube de peste o sută milioane lei, Părintele Trifa scria: “Noi nu ne amestecăm în răfuielile lor de stradă. Dar osândim cu toată puterea un lucru urât. S-au devastat în chip barbar sinagogile (bisericile evreieşti). Este o mare greşeală, un mare păcat, şi un mare rău sunt astfel de fapte urâte. Credinţa şi biserica oricărui neam de pe pământ trebuie respectată şi cruţată. A devasta lăcaşurile de credinţă şi de rugăciune ale unui popor, oricare ar fi el, înseamnă o barbarie şi un sacrilegiu. (…) Cu regret trebuie să spunem că din mişcarea naţională pe care a pornit-o tinerimea noastră, lipseşte Evanghelia. Din mişcarea şi din duhul tinerimii noastre universitare lipseşte ceva ce ne umple de îngrijorare… Lipseşte o parte a sufletului românesc: Credinţa şi Evanghelia. “Naţional-creştină” se cheamă mişcarea, dar firma de “creştină” trebuie dată jos. Nu corespunde realităţii. Din mişcarea tinerimii noastre lipseşte Evanghelia şi de unde lipseşte Evanghelia lipseşte biruinţa”

Mai târziu va scrie iarăşi: ”Nu demult o seamă de studenţi mai tineri în frunte cu Z. Codreanu au înfiripat liga “Arhanghelul Mihail”. Dar au dat-o şi pe aceasta de râpă. Z. C. şi alţi câţiva ligişti l-au bătut grav pe inginerul Jejan cu nişte sape. (…) Din toată treaba asta trebuie scos însă negreşit numele Arhanghelului Mihail. E un nume sfânt şi nu trebuie amestecat în bătăi şi lucruri urâte.”

Paralel cu acestea, lucrarea Oastei Domnului se dezvoltă în chip frumos. În 1926 ea numără deja 20.000 membri şi primeşte în rândurile ei primii membrii din Jugoslavia. Oastea Domnului îşi dovedeşte şi rolul ei de punte de înfrăţire între naţionalităţile conlocuitoare. Ungurii şi saşii îşi manifestă dorinţa de a intra în Oastea Domnului.

Se înteţeşte campania pentru însănătoşirea moravurilor poporului prin susţinute atacuri împotriva unor spectacole teatrale triviale ce înveninau sufletul tineretului. Evanghelia cere însă sacrificii fie de ordin material (cărţile se vând în pierdere), fie de ordin uman (în august 1927 părintele Trifa suferă prima operaţie dintr-un şir de mai multe intervenţii chirurgicale din care şapte vor fi foarte grele.)

Apar din ce în ce mai des elogii aduse părintelui Trifa şi lucrării întemeiate de el. Acestea poartă semnătura unui Nicoale Iorga, dr. Ioan Lupaş, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, arhim. Iuliu Scriban etc. Acesta din urmă va deveni unul dintre cei mai vajnici şi competenţi apărători ai părintelui Iosif Trifa şi ai lucrării Oastei Domnului.

În 1928 tirajul gazetei “Lumina Satelor” creşte la 15.000 exemplare, iar din paginile ei răzbat tot mai desluşit chemări spre o viaţă nouă şi o transformare totală a întregii vieţi a poporului românesc. Sunt anunţate şi primele roade pe această linie: cârciumi închise ale căror localuri au fost transformate în şcoli, eliminarea alcoolului de la petrecerea unor evenimente de familie – nunţi, botezuri, privegheri, înmormântări – refacerea multor cămine dezmembrate din cauza alcoolismului etc.

În 1929 părintele Trifa începe campania pentru cumpărarea Tipografiei Oastei Domnului, element considerat de el esenţial într-o acţiune de evanghelizare pe calea scrisului. Îşi va vinde modesta parte de avere moştenită de Tit – singurul fiu rămas în viaţă – şi astfel în noiembrie 1929 tipografia va fi cumpărată de la Leipzig-Germania şi va fi pusă în lucrare în 2 decembrie 1929. Duminică 29 decembrie 1929 tipografia s-a inaugurat făcându-se sfeştania de către arhim. Policarp Moruşca (viitor episcop al românilor din America) asistat de protopopul Emilian Cioran (tatăl celebrului gânditor Emil Cioran) şi părintele Gh. Maior.

Anul 1930 debutează cu o reorganizare la redacţia  Luminii Satelor. Părintele Trifa scoate suplimentul “Oastea Domnului”. În caseta redacţională a “Luminii Satelor” este cuprins şi pr. Gh. Maior. Acesta însă nu va rămâne la redacţie decât pentru 11 numere de gazetă, după care totul va cade din nou în sarcina părintelui Trifa. Totodată, anul 1930 este pentru Părintele Trifa anul lungii internări de la Geoagiu. Internarea are loc la 4 iunie 1930. “S-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Istovit de munca uriaşă, am căzut pe front şi am plecat în <<şcoala>> de la Geoagiu. Medicii clătinau din cap. Eram într-o stare grozavă. Numai schelet.”

Alături de suferinţele fizice, presiunile psihice vin să-i agraveze starea şi aşa fără speranţe. Mitropolitul, care nu privea cu ochi buni tipografia Oastei, va impune şi va pretinde mereu taxe tot mai mari pentru dreptul de folosire a clădirilor, apoi dobânzi majorate asupra creditelor acordate etc. Se începe totodată o vastă campanie iniţiată şi condusă de Mitropolitul Bălan pentru fuzionarea foilor “Lumina Satelor” cu “Libertatea” care apărea la Orăştie şi era editată de protopopul Ioan Moţa. În spatele acestei manevre sta însă hotărârea nemărturisită de a angaja lucrarea Oastei Domnului pe un teren politic periculos, anexând-o mişcării de extremă dreapta al cărei însufleţit susţinător era protopopul I. Moţa şi mai ales fiul acestuia, Ioan I. Moţa. Fuziunea are loc la sfârşitul anului 1930. Părintele Trifa, grav bolnav în sanatoriul de la Geoagiu, îşi va da un acord formal, dar se va eschiva permanent de la această colaborare. Această trecere în expectativă nu i se va ierta de către Mitropolit şi va fi demis din postul de preot misionar cu decizia nr. 218/1931.

Mult mai târziu, când fuziunea aceasta, forţată, se va fi dovedit un amar fiasco, Mitropolitul, dându-şi seama de gafa comisă, îi va acorda părintelui Iosif – în compensaţie – titlul de protopop onorific.

Odată înfăptuită fuziunea, pr. I. Moţa foloseşte adresele celor 25 mii de abonaţi pentru a-şi livra subproducţiile ideologice producând o adevărată criză în rândurile atât de înviorate înainte ale lucrării Oastei Domnului. Numărul abonaţilor scade vertiginos, dintr-o dată, mulţi cititori îşi exprimă în scris refuzul de a înnoi abonamentul dacă părintele Trifa nu mai scrie la foaie.

Falimentul este iminent atât pe plan spiritual-moral cât şi financiar. Articolele pline de viaţă şi putere ale părintelui Trifa fuseseră înlocuite de editorialele demagogice pentru chemarea la guvernarea ţării a partidelor de extremă dreaptă şi de proslăvire a acţiunilor antisemite ale L.A.N.C.-ului etc. Dar aceste periculoase manevre nu-şi vor afla nici un ecou în sufletele şi conştiinţele trezite la o viaţă duhovnicească nouă printr-un cu totul alt duh, şi care aşteptau acum hrană să crească în aceeaşi învăţătură ce-i trezise din noaptea păcatului. Părintele Trifa privea cu groază spre prăpastia aceasta spre care erau împinşi de acţiunile celor mai mari de la Sibiu. Prevăzând că eşecul nu poate fi evitat, protopopul Moţa se retrage ruşinat, dar pregătind o răzbunătoare răfuială asupra părintelui Trifa pe care îl considera direct răspunzător de faptul că masa celor peste 30 de mii de ostaşi refuzase a se lăsa manevrată spre o orientare străină de duhul şi ţinta iniţială şi permanentă a Oastei Domnului. Nu va ezita să lovească în părintele Trifa atunci când, după ruptura cu Mitropolia, îl acuză, nici mai mult nici mai puţin decât că “introduce bolşevismul în biserică”

Odată cu retragerea de la conducerea gazetelor din Sibiu a protopopului Moţa, acestea vor începe din nou să strălucească sub conducerea vrednicului redactor de la început în duhul pe care acesta li-l imprimase. Primul număr din “Lumina Satelor” după plecare lui Moţa se deschide, semnificativ, cu un elogiu adus marelui bărbat Nicolae Iorga care împlinise vârsta de 60 de ani. De la proslăvirea ideologiilor de dreapta, după plecarea lui Moţa, se trece la analiza idealurilor “Democraţiilor de azi şi de altădată”

Elogiul adus lui N. Iorga este şi un răspuns la articolul publicat de I.G. Oprişan în ziarul lui N. Iorga – “Neamul românesc pentru popor” nr. 3/1 feb. 1929 şi intitulat: “Sfaturi cu prisosinţă” – un om al lui Dumnezeu: “La Sibiu pe lângă Mitropolia noastră ortodoxă lucrează de ani de zile cu multă râvnă un preot. El este redactorul unei foi pentru popor care se împrăştie la săteni, o foaie pentru norodul cel mare al satelor. Are în ea fel de fel de ştiri folositoare. Dar mai ales are o parte pe care nici o altă publicaţie de la noi n-o are aşa de minunat şi de bogat tâlcuită: e partea sufletului, e partea creştinului. Ea poartă numele “Lumina Satelor”. Cine se va abona la ea este în câştig. E o datorie a revistei noastre să arătăm ce este bun pentru zidirea sufletească. Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui. Are bunăoară: Citiri şi tâlcuiri din Biblie, Oglinda inimii omului, Din pildele Mântuitorului, Corabia lui Noe, Mai lângă Domnul meu, La picioarele Stăpânului meu, Povestiri morale, Oastea Domnului, Însemnări din călătoria la Ierusalim etc. Le recomandăm călduros pe toate. Dar mai ales pe următoarele: Oglinda inimii omului, La picioarele Stăpânului meu, Oastea Domnului, Însemnări din călătoria la Ierusalim, loc pe unde scriitorul şi-a purtat paşii după cei ai Domnului Său. Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca o descoperire – preotul Iosif Trifa. – I. G. Oprişan”

Consecvent cu sine însuşi, părintele Trifa nu va accepta nici o subordonare politică a publicaţiei pe care o conducea. De subliniat faptul că în 1936 însuşi nepotul său, Viorel Trifa, cade victimă acestei intransingenţe, fiind concediat pentru simpatiile sale faţă de mişcarea legionară spre care fusese atras de anturajul Mitropolitului. Ulterior Viorel îşi va alege singur drumul rătăcit, împotriva sfatului părintelui Iosif şi, ca urmare a acelei nefaste influenţe inspirată asupra lui de cercurile Mitropolitului, rupându-se pentru totdeauna, cert şi irevocabil de lucrarea Oastei Domnului şi de unchiul său. Urmându-şi drumul, voit ostil, el îşi va duce întreaga existenţă spre un sfârşit dureros.

Revenind la anul 1931 putem spune că a fost unul dintre cei mai zbuciumaţi ani din viaţa părintelui. Dovadă că acesta este singurul an din perioada sibiană în care nu-i va apărea nici o carte.

Din momentele de referinţă ale anului 1931 trebuie amintită întâlnirea dintre Părintele Trifa şi părintele Vasile Ouatu din februarie 1931 la sanatoriul Geoagiu.

Aici se va lega o fierbinte frăţie duhovnicească exprimată într-una din cele mai sincere şi oneste colaborări pe tărâmul evanghelic al Oastei. Părintele Ouatu va fi unul din colaboratorii de marcă ce-l vor sprijini pe părintele Trifa până la capăt. În 27 iunie 1931, părintele Trifa revine la Sibiu după un an de internare la Geoagiu. El trece acum cu hotărâre la alimentarea fronturilor Oastei care începuseră să lâncezească în lipsa lui, şi aduce o nouă hrană duhovnicească.

Deşi în plină criză economică, părintele Trifa face eforturi supraomeneşti spre a putea tipări cărţile de învăţătură atât de necesare curentului duhovnicesc care îl iniţiase. Preţul de vânzare al acestor cărţi va fi sub costul lor real, pentru a putea fi accesibil marilor mase de cititori săraci loviţi crunt de rigorile crizei.

La Rusaliile anului 1932 propune ca pe viitor, în fiecare an la Praznicul Duhului Sfânt să se ţină adunările anuale ale Oastei Domnului – adunări generale pe toată ţară.

Rândurile Oastei se lărgiseră considerabil atingând cifra de 60.000 şi cuprinzând pe lângă masele largi de ţărani sau muncitori, o mare parte din intelectualitatea oraşelor. După scriitorul Al. Lascarov Moldoveanu, av. I.Gr. Oprişan, lt.col. Coman Ionescu vor mai intra în rândurile Oastei avocatul Pavel Maliţa-Oradea, poetul Constantin Goran şi mulţi alţi învăţători, medici, ingineri etc.

Frământările pentru statute vor lua o întorsătură gravă în momentul când, la Oradea, conducătorii locali vor elabora şi aproba prin tribunal nişte aşa-zise statute fără a consulta sau cere permisiunea conducătorului de fapt şi de drept al Oastei – preotul Iosif Trifa – peste ale cărui considerente şi îndrumări spirituale se trecea acum în modul cel mai grosolan. “Eu am răspunderea în faţa lui Dumnezeu pentru această mişcare şi înainte de a mi se închide ochii şi graiul voi ţinea să-mi spun cu apăs cuvântul pe care trebuie să-l spun… Oastea de la Oradea nu este Oastea Domnului. Nu este Oastea pe care eu am conturat-o duhovniceşte priveghind nopţile în rugăciune lângă Cuvântul lui Dumnezeu… M-ar lepăda Cerul şi m-ar înghiţi iadul dacă aş tăcea (…). Pr. Iosif Trifa – iniţiatorul şi îndrumătorul lucrării Oastea Domnului.”

Supus privaţiunilor de tot felul, adept al unui mod de viaţă deosebit de auster şi al unui regim de muncă ce depăşea cu mult resursele sale fizice, părintele Trifa îşi va istovi curând trupul şi ce mai rămăsese sănătos în el. În noaptea de 25 octombrie 1932, boala de piept va recidiva. “Pe la miezul nopţii o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spune că trebuie să plec iar pe drumul spitalului (…). Să-mi las munca, copilul, tipografia.”

Într-adevăr aşa se va şi întâmpla. La data de 24 ianuarie 1933 pleacă la Davos în Elveţia pentru tratament. În câteva luni învaţă limba germană, lucru ce îi va permite să parcurgă un mare număr de cărţi din literatura religioasă de limbă germană. Primea regulat foile Oastei dând indicaţii asupra conţinutului şi modului de prezentare al acestora. Acolo află şi de moartea socrului său – Iosif Iancu – petrecută în 28 iunie 1933. Lucrarea Oastei strânge acum în rândurile ei peste o sută de mii de luptători.

La 20 iulie 1933 are loc marea adunare a Oastei Domnului din Bucureşti, prilej cu care părintele Trifa îşi exprimă – în mesajul adresat celor peste 1000 de ostaşii adunaţi în “catedrala” Oastei Domnului din 18 judeţe – speranţa că va veni vremea când lucrarea Oastei Domnului va trebui îndrumată şi condusă din capitala ţării pentru a-şi putea aduce roadele ei pe cuprinsul întregii patriarhii şi nu numai la Sibiu.

La 16 august 1933 este supus din nou unei intervenţii chirurgicale la plămân în sanatoriul “Solsana” al dr. Vogel Eysern din Davos-Dorf.

În data de 26 semptembrie 1933 revine în ţară pentru a se interna din nou la sanatoriul Geoagiu unde, cu câteva întreruperi, va sta până la 2 august 1934.

În decembrie 1933 este adus de urgenţă cu o maşină la Sibiu unde la sanatoriul “Martin Luther” din strada Bariţiu nr. 3, dr. Eitel, acelaşi din 1927, va interveni chirurgical a doua oară asupra tumorii de la intestinul gros. Tot în decembrie 1933 încearcă să-şi pună în aplicare gândul de a scoate un număr din “Oastea Domnului” la Bucureşti cu intenţia de a trece sub jurisdicţia directă a Patriarhiei, în scopul lărgirii pe ţară a activităţii mereu crescândei lucrări a Oastei Domnului. Dar Mitropolitul Bălan, căruia acest lucru nu-i plăcea deloc, s-a împotrivit puternic, oprind difuzarea foii.

Începutul anului 1934 îl află pe părintele Trifa în sanatoriul “Martin Luther”, din nou sub cuţitul dr. Eitel, unde suferă a patra grea operaţie. Imediat după Paşti, se internează din nou la Geoagiu, astfel că la Praznicul Înălţării Domnului peste 500 de ostaşi din zona Hunedoarei fac un adevărat pelerinaj la patul părintelui Trifa, într-o manifestare sinceră a dragostei şi recunoştinţei faţă de acela prin care fuseseră treziţi la o viaţă nouă în Hristos.

După tentativa de mutare la Bucureşti, Mitropolitul Bălan devine deosebit de suspicios şi însărcinează cu supravegherea strictă a părintelui Trifa pe preotul Gheorghe Secaş. Acesta va depune mult zel în misiunea nefericită încredinţată, depăşindu-şi cu mult însărcinările, insinuându-se abuziv în poziţia de lider, la care jinduia, îngrădind orice acţiune a părintelui Trifa şi informând deformat pe Mitropolit despre starea lucrurilor de la Oaste, intenţionat sfârşind prin a arunca pe “masa Oastei” mărul discordiei. Acţiunea lui, coordonată cu a celorlalţi duşmani ai părintelui, din anturajul Mitropolitului, a reuşit să-i aducă la o stare conflictuală pe cei doi, punând între ei problema statutelor, asupra cărora aveau păreri diferite, pornindu-i astfel pe direcţii diametral opuse. Părintele Trifa intuind ce se ascunde în spatele manevrelor cu statutele Mitropoliei, va căuta să-şi apere creaţia spirituală pentru care se jertfea necontenit şi care era din ce în ce mai plină de roade, lucrarea Oastei Domnului. Într-o scrisoare adresată în aceste împrejurări Mitropolitului el scrie printre altele următoarele: “Vreau însă să am şi eu ceea ce trebuie unui om care munceşte şi crează: dreptul de a nu fi stingherit cu condiţii jignitoare şi umilitoare. În asemenea condiţii orice continuare şi colaborare de muncă pentru mine este imposibilă. Am formulat punctele de alături pentru restabilirea dragostei dintâi şi pentru reînceperea activităţii cu puteri îndoite. Vom concentra din toate categoriile Oastei. Am schiţat un program de lărgire a cadrelor de muncă pe care îl voi discuta cu I.P.S. Voastră, iar la praznicul Oastei de la Rusalii vom pune în Sibiu o nouă păşire a Oastei, o nouă avântare spre culmile biruinţei. I.P.S.Stăpâne! Vă rog să aveţi toată încrederea în acela pe care Domnul vi l-a arătat să-l chemaţi la Sibiu. Vă rog lăsaţi Duhul Domnului să lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab. Rugând pe Domnul să-şi coboare darul păcii şi iubirii Sale peste noi, am rămas

al I.P.S. Voastre

  1. I. Trifa  Geoagiu-Sanatoriu,  27 ian.1934

În februarie 1934 va cere transcrierea tipografiei la Registrul Firmelor pe numele său ca proprietar, acest demers constituind formula normală de legalizare a unei stări de fapt existente în privinţa tipografiei Oastei, demers impus de legislaţia în vigoare la acea dată. Transcrierea se va face în octombrie, acelaşi an.

În august 1934 suferă o nouă intervenţie chirurgicală.

Sesizând intenţiile Mitropolitului Bălan de a fixa cu orice preţ lucrarea Oastei Domnului în Sibiul său, spre a deţine astfel monopolul spiritual asupra acesteia, Părintele Trifa scrie în nr. 50/9 dec. 1934 al foii “Oastea Domnului” memorabilul şi în acelaşi timp programaticul articol: “Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit”: (…) “Sunt înăuntrul Oastei” – scrie el – “unii care îşi bat capul veşnic numai după organizare, după şefie, după dorul de comandă în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Isus Cel Răstignit (…). Fraţii mei! Înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii! Cu toţii strânşi în jurul Crucii – aceasta este Oastea Domnului!”

În data de 30 decembrie 1934 se prezintă în audienţă la Mitropolitul Bălan împreună cu doi din colaboratorii săi de la Bucureşti: pr. Vasile Ouatu şi av. I. Gr. Oprişan. Atmosfera audienţei e rece, tonul agresiv al Mitropolitului nu admite replică şi astfel ruptura se produce.

Problema conflictului dintre părintele Trifa şi Mitropolitul Nicolae Bălan a aprins numeroase pasiuni şi a făcut să curgă multă cerneală. Procesul caterisirii a debutat la începutul anului 1935 finalizându-se cu o primă sentinţă de caterisire în februarie 1935 şi va continua până în 1937, odată cu confirmarea sentinţei de către Sf. Sinod care ameninţă pe fostul preot Iosif Trifa cu excomunicarea dacă nu sistează apariţia publicaţiei “Isus Biruitorul”.

Abordarea problemei conflictului de către unii dintre colaboratorii şi urmaşii părintelui Trifa poate avea a anumită doză de subiectivism în explicarea şi interpretarea datelor istorice. Prin reabilitarea de către Sf. Sinod al B.O.R., se recunoaşte însă o anumită realitate surprinsă şi de cei care au cercetat istoria Oastei Domnului.

Traian Dorz este de părere că “printr-o fatală neatenţie, un mic diferend administrativ între cei doi iniţiatori principali de la Centrul Oastei şi al Bisericii din Sibiu, şi anume: Mitropolitul Bălan şi preotul Iosif Trifa – diferend alimentat veninos şi adâncit deliberat de către terţi interesaţi – a degenerat într-un conflict ireparabil.

Acest conflict însă, deşi de natură pur administrativă la început, a căpătat ulterior un aspect indisciplinar de ordin canonic. El nu avusese niciodată un temei dogmatic în sensul unei abateri de la dogmele şi învăţăturile Bisericii a preotului Iosif Trifa sau a colaboratorilor săi, nici în timpul vieţii părintelui Trifa şi nici până azi.”

În lucrarea sa “Profetul vremilor noastre”, Moise Velescu crede că la baza conflictului a stat refuzul părintelui Trifa de a accepta “Statutele, aceste măsuri ucigătoare de duh”, ce îi fuseseră impuse de Mitropolie în vederea oficializării Oastei. “Astfel a fost pregătit Mitropolitul Bălan cu lung timp înaintea întâlnirii de la sfârşitul anului 1934 când i s-a pus în faţă părintelui aceste condiţii cu ultimatum: Primeşti sau nu primeşti? Mitropolitul fusese bine pregătit şi infiltrat pentru acest moment: Părintele Iosif însă s-a pomenit dintr-o dată şi pe neaşteptate şi el şi Oastea Domnului – în faţa unei prăpăstii cu două guri. Trebuia ori să se dea legat şi aruncat, cu Oaste cu tot, în cea din stânga, pentru a fi sugrumaţi pentru totdeauna de către litera ucigaşă a formalismului oficial, ori să aleagă lupta inegală pentru supravieţuire în Numele lui Hristos, al Adevărului şi al vieţii lui.”

Nicolae Marini abordează şi el tema conflictului într-o “Istorie documentară a Oastei Domnului” – Conflictul dramatic Păr. Trifa-Mitropolitul Bălan, 1923-1947″, Bucureşti, 1999, pg. 329.

Marini crede că “prin procesul de caterisire mai marii bisericii urmăreau nu numai să scape de un preot incomod, cât mai ales de lucrarea lui. Mobilul acestui proces este arătat pe larg  de cel osândit, în cuprinsul cărţii, ca fiind o farsă judecătorească.”

Posibil ca la sursa conflictului să fi stat câte ceva din toate cele inventariate mai sus.

Pornind de la contextul mai larg istoric religios al perioadei interbelice şi parcurgând mai multe publicaţii religioase şi laice ale vremii ne permitem să completăm lista cauzelor conflictului cu o nouă abordare.

În foaia “Ostaşul Domnului” nr. 3-4/10-15.II.1935, părintele Iosif publică “Istoria unei jertfe” în care descrie începuturile Oastei Domnului şi activitatea sa la Sibiu. Amintind despre apariţia foii “Lumina Satelor”, părintele Trifa face o afirmaţie ce merită reţinută: “<<Lumina Satelor>> era pe atunci un organ cu veşti politice, economice, sociale (mai târziu şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale)”

. Dorind a avea un organ de presă ce se adresează maselor, Mitropolitul spera că pr. Trifa să răspundă idealului său de a face din acesta o tribună de luptă religioasă împotriva uniaţiei şi sectarismului, iar pe de altă parte o tribună a naţionalismului pe linia cultivată de pr. Ioan Moţa cu revista “Libertatea”.

În ceea ce priveşte lupta confesională, părintele Trifa găsea cu cale că numai combaterea pozitivă prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos poate avea rezultate rodnice.

“Evanghelizarea e singura combatere cu succes a sectarismului. Combaterea negativă, batjocurile, apelurile la jandarmi, violenţele, duc tocmai la rezultatul contrar (de aceea noi nu le folosim)”

Intrarea uniţilor în rândurile Oastei nu era de natură a-l mulţumi pe Mitropolit, iar binecuvântarea dată de episcopul Hosu ostaşilor uniţi avea să umple deja paharul. După caterisirea părintelui Trifa, “Lumina Satelor” se va dezlănţui, dealtfel, într-o furibundă campanie contra Bisericii Unite, ceea ce va atrage reproşurile lui Gala Galaction: “Atât ne mai trebuie, după multele şi feluritele necazuri care apasă şi întristează traiul nostru laolaltă (…). Eu socotesc că datoria noastră elementară este să fim solii păcii unii în faţa celorlaţi.”

Nici pe plan naţionalist politic, părintele Trifa  şi activitatea lui publicistică nu au avut darul să corespundă idealurilor Mitropolitului.

Nerăspunzând aşteptărilor, ba mai mult decât atât, luând poziţie împotriva exceselor extremei drepte româneşti, părintele Trifa este supus unor presiuni din ce în ce mai mari, pentru a subscrie la planurile  Mitropolitului. Începând cu nr. 1/1930, “Lumina Satelor” se reorganizează prin introducerea în colectivul de redacţie a pr. Gh. Maior. Pe pagina întâi a acelui număr se fac tatonări pentru fuzionarea foilor “Libertatea” de la Orăştie, condusă de pr. Ioan Moţa şi “Lumina Satelor”. Preotul Maior se va retrage după 11 numere (16.III.1930), fuziunea revistelor având însă loc în toamna aceluiaşi an. Primul număr, în tiraj de 25.000 exemplare pleca spre cititori cu următorul angajament: “Voia lui Dumnezeu şi porunca vremilor (…) au socotit că “Libertatea” de la Orăştie să se contopească cu gazeta soră “Lumina Satelor” de la Sibiu (…) Un steag naţional creştin era cel pe care îl fâlfâia “Libertatea” de la Orăştie, şi un steag creştin naţional e cel pe care îl fâlfâie “Lumina Satelor” de la Sibiu. Deosebirea dintre ele e doar aceea că una dă mai multă deosebită luare aminte uneia din cele două laturi sufleteşti iar a doua celeilalte laturi.”

Părintele Trifa anticipase această mişcare a Mitropolitului şi scosese suplimentul “Oastea Domnului”, afirmând că o veche dorinţă a sa se împlinea prin această fuziune: “dorinţa de a scăpa cu totul numai în lucrul Domnului. Bunul Dumnezeu mi-a ascultat şi dorinţa aceasta. Având pe fratele de la Orăşie la “Lumina Satelor”, eu voi putea trăi numai pentru lucrul lui Dumnezeu. Mă voi putea ocupa special numai cu foaia şi cu mişcarea Oastei Domnului (…). Poate că am ajuns iarăşi la o răspântie unde Dumnezeu vrea ceva. De şapte luni Domnul şi Mântuitorul meu m-a chemat iarăşi în şcoala cea mare şi tainică a suferinţelor. Poate că Dumnezeu vrea ceva şi eu mă rog stăruitor zi de zi să se împlinească voia Lui…”

Noua conducere se pune pe treabă speculând şi faptul că părintele Trifa era internat la Geoagiu. Nemaiavând  hrana cu care se obişnuiseră, abonaţii renunţă la abonamente şi determină cvasifalimentul financiar al revistei. În aprilie, preotul Moţa renunţă şi pleacă la Orăştie. “Ajutând Dumnezeu părintelui Iosif Trifa să-şi recâştige sănătatea aşa de mulţumitor încât a început a lucra iarăşi la foile d-sale iubite – iar subsemnatul neputându-mi afla o aşezare la Sibiu aşa fel ca slujitor la această foaie – încetez după acest număr fuziunea (contopirea) ce făcusem între aceste foi şi pregătesc editarea “Libertăţii” iarăşi de sine.”

Plecarea lui Moţa nu va rămâne fără urmări. Părintele Trifa este demis din postul de preot misionar cu decizia 218/1931. De la Arad, episcopul Grigorie Comşa porneşte un atac împotriva părintelui Trifa prin publicarea în cadrul unui serial intitulat “Acţiunea catolică şi ortodoxia activă” a câtorva observaţii critice asupra unei cărţi apărute cu 5 ani înainte şi reeditată după aceea în patru ediţii succesive: “Intraţi în Oastea Domnului Isus” (1926). Reacţia dură a Vlădicului de la Arad atât de tardivă, este mai degrabă determinată de retragerea lui Moţa, petrecută cu câteva zile mai devreme, după numai 7 luni dela fuziunea impusă de Mitropolie. Părintele Trifa va răspunde în “Oastea Domnului” nr. 21/31.V.1931, pg.1, dar adevărata lămurire a lucrurilor vine din partea arhim. Scriban în articolul său: “Aşa-zisul protestantism al Oştii Domnului” publicat în “Revista teologică” nr. 8-9/1931, pg. 294.

Atitudinea părintelui Trifa din anii 1930-1931 este interpretată şi de arhimandritul Policarp Moruşca tot ca o eschivă de la obiectivele impuse de Mitropolitul Nicolae Bălan: “primul număr din <<Oastea Domnului>> acum 5 ani pornise pe acelaşi drum pe care a ieşit acum la lumina zilei <<numărul de probă>> <<Isus Biruitorul>>. În ceasul primejdiei de atunci, înştiinţat de un om de bine, am fost la timp acolo şi foaia <<Oastea Domnului>> tipărită aproape întreagă ca să facă atunci ruptura a apărut ca adaos sau supliment la <<Lumina Satelor>>.

În 1933, părintele Trifa scoate un număr din “Oastea Domnului” la Bucureşti (52 bis/1933), urmărind a trece sub jurisdicţia Patriarhiei.

Mitropolitul răspunde prompt, însărcinând pe pr. Secaş cu preluarea întregii administraţii a foilor.

“Rugăm pe toţi iubiţii abonaţi să-şi înnoiască cât mai fără întârziere abonamentul, trimiţând paralele şi toată corespondenţa pe adresa: Lumina Satelor, Sibiu, str. Mitropoliei nr. 30. Corespondenţa privitoare la Oastea Domnului, la lucrările de pe fronturile ei şi la alte informaţii privitoare la ea, se va adresa de aici înainte ori pe adresa <<Lumina Satelor>>, ori pe adresa părintelui Gh. Secaş, Sibiu, str. Mitropoliei nr. 30. <<Lumina Satelor>> şi <<Oastea Domnului>> numai din Sibiu pot să iasă şi numai de aici se pot trimite.”

Metoda pastorală a părintelui Trifa, era foarte apreciată peste munţi şi el ar fi dorit ca să-şi desfăşoare activitatea în Capitală, unde numeroşi intelectuali îi erau deosebit de favorabili. La hotărârea părintelui Trifa de a pleca în vechiul Regat şi a se trece sub directa jurisdicţie a Patriarhiei a contribuit şi starea de tensiune existentă între cele două asociaţii ale clerului din acea vreme: Asociaţia “Andrei Şaguna” a clerului din Ardeal şi “Asociaţia generală a clerului ortodox”. Tensiunea fusese provocată de cererea asociaţiei din Vechiul Regat adresată Ministrului Cultelor, de suprimare în mare măsură a posturilor administrative şi misionare din centrele eparhiale şi a celor mai multe protopopiate ardelene ceea ce egala “cu dezorganizarea vieţii noastre bisericeşti din Ardeal.”

De asemenea, starea de animozitate dintre patriarhul Miron Cristea şi mitropolitul Nicolae Bălan înclina balanţa spre înţelegerea jertfelniciei  părintelui Trifa şi recunoaşterea meritelor acestuia de către Patriarh. Însemnările personale ale Patriarhului denotă o stare conflictuală de notorietate publică între cei doi ierarhi.

“Dar asta era de prisos. Uşile erau deja deschise de mine. Deci forţa o uşă deschisă ca să scrie gazetele: De nu era Mitropolitul Ardealului, Congresul nu se ţinea, episcopii nu se alegeau (vezi Calendarul 1933 după Congresul electoral din oct. 1933. De altfel, directorul ziarului, Nichifor Crainic,  era ajutat şi cu bani de la Sibiu”.

Cu ocazia funerariilor organizate pentru legionarii căzuţi în Spania la Majadahonda, la care au participat 4 ierarhi: I.P.S. Nicolae al Ardealului, I.P.S. Gurie al Basarabiei, P.S. Vartolomeu şi P.S. Pocitan – vicar patriarhal, apare în ziarul “Dreptatea” sub semnătura pr. Gh. Popescu (din Arhiepiscopia Bucureştilor), un virulent atac împotriva feţelor bisericeşti participante (200 preoţi şi 4 ierarhi).

“Acolo Mitropolitul Bălan a citit o rugăciune creată ad-hoc care, drept să spunem nu are nimic ortodox în ea şi care aseamănă pe răposaţii Moţa şi Marin cu martirii primelor veacuri creştine.”

Pentru acest fapt, preotul amintit mai sus – aflat, în treacăt fie spus – sub jurisdicţia Patriarhului cere nici mai mult nici mai puţin decât “sancţionarea celor patru arhierei”.

Datorită acestei tensiuni între cei doi ierarhi, confirmarea caterisirii este amânată un an de zile, mai mult, Patriarhul pronunţându-se verbal în favoarea cauzei părintelui Trifa.

La întrebarea dr. Samson (un apropiat al părintelui Trifa) despre părerea ce o are cu privire la confictul de la Sibiu, Patriarhul a răspuns: “Mitropolitul Nicolae s-a pripit. Când va veni chestiunea păr. Iosif la Sinod vom face totul ca să-l salvăm (…). Tatăl Mitropolitului a murit de boală de ficat mama a murit de inimă. Şi el a rămas bolnav de ranchiună.”

Cu altă ocazie, Patriarhul transmite prin acelaşi I.Gr.Oprişan părintelui Trifa temerile pentru modul necreştinesc în care Mitropolitul Bălan îşi rezolva disputele cu adversarii.

“I.P.S. Patriarh, probabil în urma celor publicate în <<Isus Biruitorul>> cu privire la vorbirea sa de la Buşteni, fiind terorizat de cei de la Sibiu, ne-a rugat să nu mai dăm rapoartele noastre cu organizarea Oastei în Arhiepiscopia Bucureştilor la foaia <<Isus Biruitorul>> întrucât îi înăsprim relaţiile cu Mitropolitul care crede că îl lucrează <<Ierarhul nostru.>>”

Mitropolitul va rămâne consecvent atât resentimentelor faţă de părintele Trifa cât şi metodelor folosite pentru a-l îndepărta.

Farsa procesului de caterisire va fi demascată peste ani şi ani prin mărturisirea publică făcută de pr. Pavel Borzea, nimeni altul decât preşedintele Consistoriului Spiritual Eparhial Sibiu, care emisese sentinta de caterisire a părintelui Iosif Trifa: “Se mai afla cu noi, părintele protopop Pavel Borzea, din Viştea de Jos, parohul bisericii din Făgăraş, care la Ocnele Mari era duhovnicul tututor, oficiind Sf. Liturghie în fiecare duminică cu soborul preoţilor deţinuţi. Era pradă unor cumplite mustrări de conştiinţă pentru că, ascultând îndrumarea Mitropolitului Nicolae Bălan a caterisit pe colegul său întru preoţie, Iosif Trifa şi acolo în închisoare s-a mărturisit cu lacrimi preotului făgărăşan Ioan Bursu din Ucea de Sus.”

La 1 ianuarie 1935 apare foaia “Isus Biruitorul” prin care părintele Trifa, înlăturat de la conducerea foilor Mitropoliei, va ţine în continuare legătura cu fronturile Oastei Domnului pe care le va alimenta prin această foaie încă doi ani şi jumătate. Ruptura de la centrul Oastei nu se resimte în rândul maselor de ostaşi, semn că lucrarea intrase deja pe un făgaş sănătos şi stabil, iar mâini harnice şi cugete curate se îngrijeau de toate trebuinţele ei. În planul conflictului, această perioadă este o nesfârşită hărţuială în scris cu luări de poziţie, demascări şi atacuri, uneori furibunde, ale diverşilor revanşarzi, ilustrativ în acest sens fiind ieşirile protopopului Moţa de la Orăştie în “Oastea Domnului: nr. 9/24 febr. 1935 pg.3, în care scrie printre altele: “şi nu vedeţi, fraţilor, că preotul Trifa vâră în biserică cel mai respingător bolşevism…” (sic) În ianuarie 1936 moare Dumitru Trifa, tatăl părintelui, în vârstă de 86 de ani, după ce fusese pentru o săptămână la Sibiu să revadă pentru ultima oară pe vrednicul său fiu.

În 26 febr. 1936 Mitropolia înaintează dosarul cu caterisirea părintelui Iosif la Sfântul Sinod.

În şedinţa sa din 13 martie 1936 Sfântul Sinod confirmă sentinţa de condamnare la caterisire cu nr. 4/1935 a Consistoriului Mitropolitan din Sibiu. În întâmpinarea acestei confirmări, părintele Trifa, deşi bolnav, se deplasează la Bucureşti depunând Cancelariei Sf. Sinod o cerere de graţiere la data de 16 martie 1936. Este semnificativ faptul că la această cerere Sf. Sinod va răspunde abia după un an, în şedinţa din 9 martie 1937, probabil sperând într-o împăcare la centrul Oastei din Sibiu. Pe parcurs se vor oferi mai mulţi mijlocitori în acest conflict şi chiar se vor face paşi spre o reală aplanare a sa. În această atmosferă însufleţită de o oarecare nădejde a unei reconcilieri la Sibiu, anul 1936 se va dovedi unul dintre cei mai plini de roade. Talentul plin de har al părintelui se arată deosebit de prolific. Va scoate numai în acest an 9 cărţi şi va retipări altele 6. Vor avea loc două adunări generale ale Oastei: la Bucureşti şi la Alba Iulia (Congresul Tineretului) şi “alte 1120 adunări locale cu fraţi din 4785 comune la care au participat aproape 50 de mii de fraţi şi alţi 60 de mii ascultători. S-au predat Domnului 3964 suflete, 21 dintre aceştia revenind în Biserică de la diferite secte.”

Tot pe drumul înţelegerii cu Mitropolia, părintele Trifa va porni o acţiune de organizare a fronturilor Oastei pe judeţe, numindu-se în cadrul unor adunări interjudeţene “fraţi de legătură”, fraţi ce vor reprezenta adunările respective la centrul de la Sibiu: Târnava Mare, Alba, Hunedoara, Sibiu, Târnava Mică, Someş etc.

În august 1936 părintele cade din nou la pat şi este supus celei de-a cincea grele intervenţii chirurgicale în Braşov. Urmează 40 de nopţi cu temperaturi ce vor oscila permanent în jurul valorii de 40 grade, secătuind ce mai rămăsese viu în puţinul său trup. În decembrie 1936 este internat pentru o nouă operaţie – a şasea – de data aceasta la sanatoriul “Waxmann” din Sibiu – Friedenfelsstrase (Strada Stânca Păcii), după care i se instalează o sondă vezicală permanentă.

Pe lângă toate aceste suferinţe trupeşti, va fi din nou lovit, brutal, şi sufleteşte, în audienţa din 21 decembrie 1936. Se vede că harnicii ostenitori din umbră, aţâţători şi instigatori, au fost foarte stăruitori în asmuţirea geloziei şi urii Mitropolitului împotriva părintelui Trifa. Din nou tonul Mitropolitului e dur. Din nou se dau termene, din nou se rup punţile împăcării, din nou “brumă peste florile păcii”. De data aceasta lucrurile se vor precipita şi mai nefericit. La intervenţia Mitropolitului, Sfântul Sinod respinge, după exact un an, cererea de graţiere a părintelui, ameninţându-l şi cu excomunicarea dacă nu suspendă imediat apariţia foii “Isus Biruitorul”. Părintele Trifa nevoind să împingă lucrurile până acolo, suportă cu durere şi această mare nedreptate şi foaia “Isus Biruitorul” se suspendă, legătura cu fronturile fiind menţinută prin intermediul altor foi: “Ostaşul Domnului”, “Ecoul”. “Alarma”, “Glasul Dreptăţii”.

În ziua de marţi, 27 iulie 1937, la sanatoriul “Waxmann” din Sibiu Părintele Trifa este supus cele de-a şaptea intervenţii chirurgicale pentru extirparea unor noi porţiuni bolnave din intestinul gros şi a unei părţi din osul de la partea inferioară a colonei, atacat acum şi el de cancerul deja extins.

O ultimă încercare de împăcare cu Mitropolitul va avea loc în această situaţie în ziua de 12 septembrie 1937. O delegaţie de cinci ostaşi trimişi de o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului, convocată în acest scop, au mers în audienţă la Mitropolitul Bălan spre a-i prezenta “Moţiunea” acestei adunări, de peste 500 de ostaşi veniţi din toate colţurile ţării, cerând rezolvarea paşnică, grabnică şi fericită a conflictului de la Oaste. Delegaţia n-a fost primită iar singurul răspuns al Mitropolitului, ce le-a fost adresat lor şi întregii adunări a Oastei a fost: “Răzvrătiţilor!”

După acest cuvânt uşa Mitropolitului s-a închis şi atât cei cinci trimişi cât şi cei 500 de delegaţi care aşteptau împreună cu părintele Trifa un răspuns înţelept la Moţiunea lor, au aşteptat în zadar. Deşi fără a fi obţinut rezultatul scontat, adunarea din 12 sept. 1937 a avut meritul întocmirii Moţiunii care va constitui apoi pentru totdeauna adevăratul testament al părintelui Trifa şi hotărâre a întregii mişcări cu privire la poziţia şi rolul Oastei Domnului în biserica şi poporul nostru.

Împlinind şi acest act, viaţa părintelui Trifa intră pe ultima linie dreaptă spre sfârşitul ei… Între 12 şi 15 ianuarie 1938 este internat din nou la sanatoriu “Martin Luther” din Sibiu unde medicii găsesc necesară o nouă operaţie. Trupul însă, istovit de această lungă tovărăşie a suferinţei, nu va mai putea suporta această ultimă încercare – şi medicii renunţă.

În 6 febr. 1938 în pg.2, “Lumina Satelor” anunţa că Oastea Domnului de sub conducerea Mitropoliei a fost recunoscută în faţa legii ca persoană juridică. Părintele Trifa scrie de pe patul morţii o ultimă meditaţie “Oaia săracului de la 2 Samuel capitolul 12” din care lasă să răzbată întreaga durere şi amărăciune pricinuită de confiscarea tipografiei pronunţată de Tribunalul Sibiu în 28 I 1938, durere ce-i va grăbi sfârşitul. Trece în veşnicie în noaptea spre dimineaţa zilei de 11 spre 12 februarie 1938, “ascuns sub voalul subţire şi alb – ca o aripă de înger – al primei ninsori din acea iarnă sibiană.”

Mitropolitul Bălan refuză să trimită preot pentru înmormântare, până când răposatului nu i se sfâşie reverenda de către doi ciocli de la pompe funebre. Abia după aceea protopopul Cioran primeşte încuviinţarea să facă o scurtă slujbă de înmormântare. “Şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la Catedrală…”

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA PREDICATORIALĂ A PR. IOSIF TRIFA

Sosit la Sibiu şi instalat ca redactor şef al foii „Lumina Satelor” părintele Iosif Trifa îşi ia rolul în serios dându-şi seama că această foaie avea să fie „amvonul” său de unde va predica în fiecare duminică. Punând accent pe reconsiderarea rolului Cuvântului lui Dumnezeu în iconomia mântuirii („prin urmare credinţa este din auzire iar auzirea prin Cuvântul lui Hristos – Rom. 10:17) activitatea predicatorială a părintelui Trifa va constitui o apariţie insolită dar nu singulară în peisajul misionarismului ortodox dintre cele două războaie. Un adevărat curent biblicist coagulase eforturile multor teologi şi ierarhi spre a pune Biblia în mâna poporului. Desigur exista o varietate de exprimări a acestui deziderat şi din această pricină au putut exista şi anumite opinii diferite.

Având handicapul unei constituţii fizice precare, element important pentru persoana predicatorului, a predicat doar de două, trei ori în Catedrala din Sibiu – vocea nepermiţându-i să predice în aşa fel ca să fie auzit de masa credincioşilor. Se va îndrepta însă cu tot elanul spre cuvântul scris care îi va permite să se adreseze miilor de cititori de pe tot cuprinsul ţării. „Am şi predicat de două ori în Catedrală, dar s-a adeverit de la început că nu era pentru mine treaba aceasta. Vocea mea era prea slabă. Aici trebuiau oameni care strigă mai tare. În schimb însă am predicat la foaie săptămănă de săptămănă de s-a auzit în ţara întreagă.”

Avea un adevărat cult al cuvântului scris. Prin pivniţele Mitropoliei a găsit şi le-a pus în lucru clişeele tipografice folosite de Mitropolitul Şaguna „Preafrumoasele chipuri religioase din Biblie pe care le dăm la gazetă ca să ajutăm cu ele Evanghelia Domnului şi mântuirea omului sunt toate cumpărate şi aduse de Şaguna de prin Germania. Şaguna le-a folosit acum 60-70 de ani pentru împodobirea Bibliei pe care a tradus-o în româneşte. După 60-70 de ani cât au stat aceste chipuri frumoase aruncate prin fiece locuri şi roase de rugină <<Lumina Satelor>> a început acum să le împărţească în popor ca pe o pâine sufletească ce a stat atâta vreme încuiată.”

La fiecare număr de revistă avea cel puţin 3 sau 4 contribuţii sub formă de predică, tâlcuire, meditaţie, istorioară morală etc. În perioada 1922-1938 a editat sau întocmit 7 publicaţii după cum urmează:

Lumina Satelor 1.I 1922- 31.XII 1934, 676 de numere 8.788.800 exemplare

Oastea Domnului 25.XII 1929 – 31.XII 1934, 261 de numere 2.529.000 de exemplare

Isus Biruitorul 1. I 1935 – 18. IV 1937 , 120 de numere 1.098.000 de exemplare

Tineretul Domnului (Supliment la I.B.) 5.I. 1936- 4.IV 1937, 61 de numere, 565.000 de exemplare

Ecoul 1. VIII. 1937 – 19 IX 1937, 7 numere, 70.000 de exemplare

Ostaşul Domnului 17.X.1937 – 7. XI 1937, 3 numere, 30.000 de exemplare

Glasul Dreptăţii 25.XII 1937 – 13.II 1938, 8 numere, 80.000 de exemplare

Totalul foilor tipărite a fost de 13.160.800 exemplare

Tirajul acesta impresionant a permis acoperirea unei mase largi de cititori iar sistemul de difuzare prin „nazireii” Oastei şi alţi voluntari a dus aceste publicaţii în toate colţurile ţării. Foarte multe din predicile răspândite prin aceste publicaţii vor fi adunate sub 33 de titluri în 44 de cărţi (vezi mai jos).

A înţeles de la început importanţa tiparului pentru răspândirea cuvântului scris. Va milita cu toate puterile pentru achiziţionarea unei tipografii – era idealul vieţii sale: „Fiecare om are în viaţa lui un ideal (…) În anii din urmă am avut şi eu un ideal evanghelic: să am o tipografie proprie pe care s-o pun cu totul în slujba Domnului.”

În altă ocazie vede împlinind prin cuvântul scris porunca Mântuitorului: „ Mergând învăţaţi” (Matei 28: 19). „O mare putere a vremilor noastre este tiparul, slova tipărită. Tiparul este un amvon, o biserică ale cărei predici se aud în toată ţara ba chiar şi peste graniţă. Noi predicăm cu Lumina Satelor săptămână de săptămână la 15.000 de abonaţi şi la alţi zeci de mii care citesc foaia de la cei abonaţi iar prin cărţile religioase predicăm la sute de mii.”

Am căutat să structurăm imensul volum de predici şi meditaţii după anumite criterii reuşind să le grupăm pe anumite tipuri fără a avea pretenţia de a fi epuizat întregul material.

2.1. PREDICI, TÂLCUIRI, MEDITAŢII BIBLICE

Încă din anii studenţiei părintele Iosif Trifa îşi dă seama că în misiunea preoţească va avea nevoie de o profundă cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu. Avea să mărturisească acest lucru în articolul „Cum am cunoscut eu Biblia” publicat în RT 8-11 1921. În timpul studiilor teologice apropierea de Sfânta Scripură i-a fost îngreunată, aşa cum mărturiseşte, de „haina atât de nepotrivită a slovelor cirile în care e îmbrăcată limba atât de frumoasă a Bibliei ce se folosea în seminar – ediţia Şaguna (…). Ieşit din seminar nu cunoşteam aşadar Biblia aşa cum trebuia să o cunosc şi faptul acesta m-a pălmuit cumplit îndată la începutul carierei mele.”

Acest lucru nu l-a descurajat ci luând-o pe cont propiu şi-a procurat câteva ediţii ale Scripturii cu litere latine şi a început studierea lor. Rezultatul muncii a fost un vast material compus din însemnări, meditaţii, reflexii pastorale, texte subliniate, o adevărată mină de aur pentru un predicator. Dar dincolo de materialul informativ necesar elaborării unor predici, părintele Trifa mărturiseşte că prin citirea Bibliei „am dat peste o comoară nebănuită, am dat peste comori pe care niciodată nu mi le-aş fi putut închipui că le are Biblia dacă nu le aflam eu.”

Scriind despre relaţia sa cu Cuvântul lui Dumnezeu, autorul articolului purcede la una dintre cele mai patetice mărturisiri despre dragostea faţă de Sfânta Scripură ce s-au scris vreodată în Biserica noastră: „Toată tăria şi toată valoarea mea de creştin şi de păstor am scos-o din Biblie şi mi-o dă Biblia (…). Ea îmi dă însufleţirea, avântul şi iubirea din inimă pe care nimic nu mi le poate şterge (…) Ea îmi dă fiorul, mărirea şi răspunderea slujbei şi darului ce mi s-a încredinţat. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca să binevestesc neîncetat Cuvântul (…). Acum după ce am cunoscut Biblia simt că ea este, ea face parte din fiinţa mea, ea este o parte întregitoare a vieţii mele. Acum nu o mai citesc ca să o cunosc ci o citesc pentru că o simt ca pe o lipsă, ca pe o cerinţă sufletească. O simt ca pe  „o sete” (Amos 8:11) care mă mână ca pe cerb (PS. 41) să mă adăp la izvoarele apelor cuvintelor ei. O simt ca pe o „foame” care mă mână să caut cuvintele ei şi să „mă hrănesc” cu ele (1Timotei 4:6) (…) Biblia este raportul, este legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea parcă simt un ceva ce trece din ea în mine şi îmi înfioară toată fiinţa: Duhul Domnului (…). Am înaintea mea cartea sfântă: Biblia. Tot ce sunt şi tot ce am este al ei. Luaţi-mi această Biblie şi mi-aţi luat totul, mi-aţi luat toate „calităţile” mele! Luaţi-mi tot şi îmi lăsaţi Biblia – n-am pierdut cu nimic. Opriţi-mă ca să nu citesc în ea câteva zile numai şi mi-aţi dat cea mai grea pedeapsă şi tortură sufletească. O comoară am aflat în Biblie, o comoară sfântă; pentru aflarea şi câştigarea ei deplină trăiesc. Nu ascund această comoară, şi frică nu port pentru pierderea ei; nimeni şi nimic nu o poate lua sau fura de la mine. Când moartea va veni să-mi închidă pleoapele ostenite şi să sufle odihna de veci peste ostenelile şi frământările mele – mişcarea mea cea din urmă va fi aceea care va strânge Biblia la pieptul meu. Cu ea voi trece în cealaltă lume căci cu ea şi pentru ea am trăit în aceasta de aici.”

De remarcat că din lecturile sale biblice părintele Trifa nu a scos doar nişte simple sfaturi morale pentru cititorii săi. Împropriidu-şi mesajul scripturistic părintele „tâlcuieşte” ,mai corect spus,transpune Scriptura în viaţa cotidiană a credinciosului ştiind să dea astfel o mângâiere, o povaţă potrivită pentru fiecare suflet potenţând în chip de-a dreptul miraculos lucrarea înnoitoare de suflete a Cuvântului. Este lucrul pe care îl remarcă şi dr. Nicolae Colan, viitorul episcop al Clujului, la recenzia unei cărţi a părintelui Trifa: „Hotărât, părintele Trifa e un minunat psiholog. El ştie între altele ce fel de lectură îi trebuie cititorului nostru de la sat (…). Moralizarea seacă, dăscălirea încruntată nu prinde. La umbră şi răceală nu creşte nici o floare. Floarea virtuţii creştineşti nu creşte decât mângâiată de lumina şi căldura sufletului senin. Iată pentru ce părintele Iosif Trifa a găsit drumul cel mai nimerit pentru împărtăşirea învăţăturilor şi îndemnurilor bune.”

Pentru mărirea impactului predicilor şi tâlcuirilor sale biblice asupra masei de cititori, păr. Trifa foloseşte câteva elemente intuitive de mare eficienţă. Printre acestea, un loc important îl ocupă imaginile religioase cu scene biblice, recuperate de păr. Trifa din clişeele abandonate ale tipografiei marelui Şaguna, ce rugineau în pivniţele Mitropoliei. „De curând citirile şi tâlcuirile din VT şi NT au început să apară în broşuri separate. Am înaintea mea primele două cărţi proaspăt ieşite de la tipar. Rămâi uimit de ce realizări superioare este capabil un suflet creştin de păstor exemplar. Elementul plastic şi intuitiv este oferit prin chipurile religioase minunat executate şi care preced ca un frontispiciu textul bibilic şi interpretarea lui.”

Ulterior, prin cooptarea marelui grafician Gilly, părintele Trifa va ridica grafica religioasă pe o culme pe care aceasta nu fusese aşezată niciodată în publicaţiile religioase ale vremii.

Alături de imaginile religioase, istorioarele şi întâmplările culese din istorie, natură sau viaţa cotidiană, veneau să completeze fericit, gama mijloacelor omiletice şi catehetice folosite de înzestratul propovăduitor. „Părintele Trifa este unul dintre cei mai populari tâlcuitori ai Sfintei Scriputuri de la noi. Sfinţia sa s-a format într-o şcoală minunată, aceea a Sfintei Scripturi înseşi. Cea mai sigură interpretare a Bibliei e aceea care se foloseşte în primul rând de Biblie. Şi părintele Trifa mânuieşte acest comentariu infailibil cu o rară competenţă. Nu se dispensează însă de materialul etic intuitiv pe care îl oferă istorioarele pe care le culege cu hărnicie şi le aplică cu un deosebit talent textului pe care îl tâlcuieşte.”

Notele caracteristice care individualizează predicile şi tâlcuirile părintelui Trifa au fost date în primul rând de condiţia şi suportul mesajului transmis. O predică expusă pe cel mult două, trei coloane de ziar este cu totul altceva decât o rostire din faţa unui amvon pe parcursul a 20-30 de minute. Etapele şi mijloacele clasice ale predicii sunt convertite de măiestria predicatorului pentru a răspunde cerinţelor dintotdeauna ale predicii. Astfel spre exemplu, în tâlcuirile biblice ale părintelui Trifa introducerea este înlocuită cu referirea expresă la materialul intuitiv ales (o imagine de obicei) după care prezentarea este progresivă asigurând o unitate desavârşită predicii, dozând precis şi corect adevărul spiritual divin şi uman. Prima frază dovedeşte adesea în predicile părintelui Trifa o măiestrie deosebită care ştie să cucerească atenţia cititorului din prima clipă. În tratarea subiectelor alese nu lipseşte niciodată o exegeză sumară a textului, o justificare a alegerii textului respectiv, argumentată realist iar dezvoltarea acestuia se bazează mai totodeauna pe o naraţiune la persoana I. Părintele Trifa îşi permite să folosească acest gen de tratare pentru că nu expune decât ceea ce a trăit personal din adevărurile Sfintei Scripturi. „După o lungă absenţă m-am reîntors iarăşi în şcoala acestei gazete. Am trecut prin grele suferinţe trupeşti. Domnul m-a chemat iarăşi în şcoala suferinţelor. M-a chemat să depun un examen de credinţă. M-a pus în faţa morţii şi mi-a zis: „stai liniştit”. Un examen greu a fost acesta.

M-am gândit la israelitenii din Biblie când Domnul i-a scos din Egipet şi ajunseseră în faţa Mării Roşii. În faţa lor erau valurile mării iar îndărătul lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul le-a zis „staţi liniştiţi” (Ieşire 14:20) (…). Aceasta este credinţa cea tare şi vie când stăm liniştiţi în faţa oricărei încercări. Mă cutremur că n-am putut depune acest examen. Acest examen numai cu ajutorul Mântuitorului se poate depune. Domnul mi-a arătat că sunt o fiinţă slabă: fără de el nu pot face nimic.”

Încheierea majorităţii predicilor şi tâlcuirilor biblice este făcută cu o rugăciune prin cuvinte proprii adusă uneia dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Alteori ultima frază concentrează în ea scopul întregii predici având mare efect asupra cititorului. Un exemplu edificator ar fi o predică la Săptămâna Patimilor având titlul: „Şi s-a jurat Petru zicând: nu cunosc pe omul acesta” (Matei 26:74), iar ca subtitlu o întrebare ce te obligă să parcurgi întreg articolul: „dar tu cititorule cunoşti pe omul acesta?” Finalul predicii reia interogaţia din debut, de data aceasta autorul intervenind patetic: ”cu ochii plini de lacrimi eu te întreb dragă suflete de ce nu vrei să cunoşti pe omul acesta şi de ce te lepezi de el?!”

Succesul incontestabil al predicilor şi tâlcuirilor biblice ale părintelui Trifa s-a datorat şi conştiinţei pe care o avea, aceea că el îndeplineşte un mandat divin. Ştia că Dumnezeu are ceva cu el, ceva cu oamenii cărora le predica. Dumnezeu vrea să le transforme viaţa. Dăruirea cu care s-a dedicat împlinirii acestui mandat a avut la bază experienţa propriei transformări a vieţii făcute de Hristos. Putea scrie toate acestea pentru că toate erau adevărate. El le trăise…

2.1.1. Predici la Duminicile de peste an

Am încercat o identificare a tâlcuirilor pericopelor duminicale, pentru că majoritatea articolelor-predici sunt făcute pe marginea unor texte scripturistice.

Pe lângă meditaţiile la pericopele duminicale, părintele Trifa tâlcuieşte numeroase texte biblice legate de starea sa sufletească sau de frământările prin care trecea în legătură cu mişcarea Oastea Domnului. Numărul tâlcuirilor duminicale este mai mare decât cele prezentate mai jos. Majoritatea însă sunt reluări completate cu istorioare sau întâmplări din realitatea cotidiană.

Un exemplu este edificator în acest sens: la pericopa evanghelică din Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea Minunată), pe lângă cele 3 tâlcuiri redate în enumerarea de mai jos, mai apare o tâlcuire la aceeaşi pericopă în “Isus Biruitorul” 40/27.IX.1936, pg.4, Evanghelia de Duminică: “Ieşi de la mine, Doamne, că păcătos sunt eu.”

Această tâlcuire este o reluare a celei de la poziţia 3: “De acum veţi vâna oameni!” aflată în Tâlcuirea Evangheliilor, Sibiu, 1926, pg.113-114, având în plus 2 paragrafe ce vin să susţină tema predicii: “smerenia lui Petru”.

“Advocatus diavoli” prezintă lucrarea de sanctificare a cardinalilor catolici când un “avocat” al diavolului se ridică în contra celui propus de a fi trecut între sfinţi, atacându-l cu fel de fel de învinuiri spre a-l smeri.

Al doilea paragraf se axează pe o întâmplare personală a părintelui Trifa când cineva lăudându-i cărţile, scotea în relief talentul părintelui şi susţine aceeaşi temă a smereniei: “Păi, dragul meu, să mă ierţi, dar lucrul aceste mi-l tot spune de multă vreme şi satana, apropiindu-se de mine cu ispita trufiei. Mie nu mi se cuvine, dragul meu, nici o laudă. Eu nu mă pot lăuda decât cu slăbiciunile mele cele nesfârşite. Eu sunt un mic vas pe care Domnul îl tot cârpeşte şi îl tot grijeşte să nu se strice. Eu sunt un vas mic şi slab care îmi caut puterea căzând mereu la picioarele Crucii.”

Criteriile care le-am avut la selectarea acestor tâlcuiri au fost de ordin cantitativ şi cronologic. Am reţinut tâlcuirile mai extinse şi cele dinspre finalul vieţii – acestea fiind rodul unei sporite experienţe duhovniceşti.

“În anul 1925 am scos o carte cu Evangheliile Duminicilor de peste an şi tâlcuirea lor. Atunci eram însă un şcolar începător în şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Tâlcuirea a trebuit refăcută şi îmbogăţită.”

Multe din aceste tâlcuiri au fost adunate în cele 44 de cărţi publicate de părintele Trifa, dar o mare parte se găsesc încă nepublicate, în foile vremii, atât în foile Oastei Domnului cât şi în altele. Ele toate, însă, au avut un impact deosebit în masele largi de cititori. Au fost de asemenea receptate favorabil de mulţi teologi ai vremii:

“Aproape 10.000 de suflete româneşti primesc şi se hrănesc săptămânal cu anafura Evangheliei pe care le-o tâlcuieşte frumos, simplu şi adânc părintele Trifa – aruncând peste cei 2000 de ani de creştinism o punte de lumină întru înţelegerea şi înfrumuseţarea prin Isus Hristos a realităţilor vieţii din vremea noastră. E atât belşug de înţelepciune şi de simţire creştină în această revistă cum nu-şi poate cineva închipui. Dacă ar face cineva un recensământ al moralităţii româneşti şi al sincerităţii creştine şi naţionale a poporului nostru – în primul rând ar trebui să înscrie pe aceşti 10.000 de ţărani care, în frunte cu preotul lor, au purces pe drumurile spiritualizării şi iluminării prin Evanghelie.”

Predici la Duminica Sf. Învieri

  1. Istoria mântuirii neamului omenesc (L.S. nr. 13/1923, pg. 3 )
  2. Înviere (L.S. nr. 13/1923, pg. 1)
  3. “La început era Cuvântul…” (L.S. nr. 16/1924, pg. 3)
  4. Apostolul Filip tâlcuieşte Scripturile (L.S. nr. 16/1924, pg. 5)
  5. Înviere – viaţă nouă (L.S. nr. 15/1926, pg. 1)
  6. “Acum toate de lumină s-au umplut” (L.S. nr. 14/1927, pg. 4)
  7. “Acum toate de lumină s-au umplut” (L.S. nr. 6/1929, pg. 3)
  8. Înviere (O.D. nr. 17/1930, pg. 1)
  9. În mormânt Viaţă pus ai fost Hristoase… (O.D. nr. 16/1930, pg. 2)
  10. Hristos a înviat!Un cântec de bucurie şi biruinţă (O.D. nr. 17/1930, pg. 2)
  11. Lumina lui Hristos luminează tuturor (O.D. nr. 17/1930, pg. 4)
  12. Mântuit prin jertfa unui mieluşel (O.D. nr. 17/1930, pg. 8)
  13. Crezi tu într-un Isus înviat? (O.D. nr. 15/1931, pg. 3)
  14. Hristos a înviat din morţi (O.D. nr. 18/1932, pg. 2)
  15. Lumina în lume a venit (O.D. nr. 16/1933, pg. 3)
  16. Mielul de Paşti – câţi înţeleg însemnătatea lui ? (O.D. nr. 16/1933, pg 5)
  17. Hristos a înviat – Adevărat a înviat (O.D nr. 15/1934, pg. 1)
  18. Ziua Învierii – bucuria celor ce “morţi au fost şi au înviat” (I.B. nr. 18/1935, pg. 1)
  19. Toţi vom învia – dar în două tabere (I.B. nr. 18/1935, pg. 3)
  20. La înviere prin moartea şi îngroparea noastră în Hristos (I.B. nr. 18/1935, pg. 6)
  21. Să prăznuim dar Paştile (I.B. nr. 18/1935, pg. 6)
  22. Prin cruce la înviere (I.B. nr. 16/1936, pg. 1)
  23. Un alt cuvânt de ziua Învierii Domnului (“Tâlc. Ev.” ed. 1926, pg. 44-48)
  24. După înviere Isus se arată apostolilor (“Pe urmele Mântuitorului” ed. 1928, pg. 166-167)

Predici la Duminica a II-a după Paşti (a Sf. Apostol Toma)

  1. Evanghelia din Duminica Tomii – despre credinţă (L.S. nr. 17/1924, pg. 2)
  2. Criza de credinţă (L.S. nr. 15/1929, pg. 1)
  3. Despre îndoială şi necredinţă (“Tâlc. Ev. “, ed. 1926, pg. 19-50)
  4. Ceva despre credinţă şi necredinţă (“Tâlc. Ev. “, ed. 1934, pg. 76-77)

Predici la Duminica a III-a după Paşti (a Mironosiţelor)

  1. Apostolia femeilor (“Tâlc. Ev. “, ed. 1926, pg. 51-52)
  2. Apostolia femeilor (“Tâlc. Ev. “, ed. 1934, pg. 76-77)

Predici la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului)

  1. Despre boalele sufletului (L.S. nr. 16/1923, pg. 3)
  2. “Ia-ţi patul tău şi umblă” (“Tâlc. Ev. “, ed. 1926, pg. 53-54)
  3. Despre boalele cele sufleteşti şi tămăduirea lor (“Tâlc. Ev. “, ed. 1934, pg. 82-83)
  4. La lacul Vitezda – scăldătoarea oilor (“Călătorie la Ierusalim”, ed. 1928, pg. 177-181)

Predici la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencii)

  1. Despre apa cea vie – apa vieţii (“Tâlc. Ev. “, ed. 1926, pg. 57)
  2. La duminica samarinencii – despre apa cea vie (“Tâlc. Ev. “, ed. 1934, pg. 84-89)

Predici la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului)

  1. Evanghelia din duminica orbului din naştere (L.S. nr. 18/1923, pg. 3)
  2. Evanghelia orbului din naştere (L.S. nr. 21/1924, pg. 3)
  3. La evanghelia orbului (O.D. nr. 22/1930, pg. 1-2)
  4. Ceva despre orbia cea sufletească (“Tâlc. Ev. “, ed. 1934, pg. 90-95)
  5. La lacul Siloamului unde s-a tămăduit orbul din naştere (“Călătorie la Ierusalim”, ed. 1928, pg. 174-176 L.S. nr. 19/1929, pg. 5)

Predici la Duminica a VII-a după Paşti (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

  1. Plinirea evangheliei pe pământ (L.S. nr 22/1924, pg. 3)
  2. Veniţi în pustie să-Lvedem pe Domnul (L.S. nr. 30/1928)
  3. Un raport ceresc cu o groaznică răspundere – Isus mijlocitor între noi şi Dumnezeu (L.S. nr. 20/1929, pg. 1)
  4. Dar eu alerg la rugăciune (I.B. nr 13/1935, pg. 1)
  5. Isus mijlocitor între noi şi Dumnezeu (“Tâlc. Ev. “, ed. 1926, pg. 61-62)

Predici la Duminica Rusaliilor

  1. “Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea” (“Cartea vieţii – Biblia” ed. 1938, pg 32-35)
  2. În şcoala cea mare a Bibliei – apa cuvântului biblic (“Cartea vieţii – Biblia” ed. 1938, pg. 28-31)
  3. Biblia – o fântână de apă vie (L.S. nr. 20/1924)
  4. Biblia este un izvor de apă vie (O.D. nr. 52/1932, pg. 4)
  5. Ploaia cuvântului biblic (“Cartea vieţii – Biblia” ed. 1938, pg 36-39)
  6. Apa vieţii şi apa morţii (“Cartea vieţii – Biblia” ed. 1938, pg 40-41)
  7. Evanghelia din Duminica Rusaliilor (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 207)
  8. “Despre Duhul Sfânt” – ed. 1932
  9. “Vântul cel ceresc” – ed. 1932
  10. “Focul cel ceresc” – ed. 1936

Predici la Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor)

  1. La Duminica Tuturor Sfinţilor – să urmăm pilda vieţii lor (L.S. nr. 24/1924, pg. 3)
  2. Evanghelia prăznuirii tuturor sfinţilor (L.S. nr. 23/1926, pg. 3)
  3. Despre cum trebuie să-L mărturisim pe Hristos (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 100-103)
  4. Locurile pe unde au trăit odinioară sfinţii (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 68)

Predici la Duminica  II după Rusalii(a Sfinţilor Români)

  1. Isus îşi alege apostolii la marea Galileii (L.S. nr. 24/1926)
  2. E timpul pescuitului (O.D. nr. 33/1933, pg. 2)
  3. Despre pescuirea cea sufletească (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 104-107)

Predici la Duminica III după Rusalii(a Providenţei)

  1. Luminătorul trupului este ochiul (L.S. nr. 26/1929, pg. 3)
  2. Voi sunteţi lumina lumii (L.S. nr. 29/1929, pg. 4)
  3. Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 71-74)
  4. Căutaţi la păsările cerului şi la crinii câmpului (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 108-113)

Predici la Duminica IV după Rusalii (vindecarea slugii sutaşului)

  1. Sutaşul din Capernaum (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 114-117)

Predici la Duminica V după Rusalii (vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

  1. Nu arunca păcatele tale asupra Satanei (L.S. nr. 28/1924, pg. 3)
  2. “Şi L-au rugat pe El să plece din hotarele lor” (I.B. nr. 30/1935, pg. 4)
  3. Îndrăciţii din latura Gadarenilor (I.B. nr. 30/1935, pg. 7)
  4. Isus Doctorul şi Tămăduitorul boalelor noastre (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 78-79)
  5. Îndrăcitul din latura Gadarenilor (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 118-121)

Predici la Duminica VI după Rusalii (vindecarea slăbănogului din Capernaum)

  1. Sănătatea sufletului (L.S. nr. 8/1923, pg. 3)
  2. Să ne împăcăm cu Dumnezeu şi vom avea pace adevărată (L.S. nr. 27/1923)
  3. Jubileul meu de 30 de ani de boale şi suferinţe (O.D. nr. 37/1933)
  4. Furtuna Domnului din marea vieţii noastre (O.D. nr. 51/1934, pg. 3)
  5. Isus Doctorul şi Tămăduitorul boalelor (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 78-79)
  6. Ceva despre boale şi încercări (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 122-128)

Predici la Duminica VII după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum)

  1. Şi Isus vindeca toată boala şi neputinţa din popor ( L.S. nr.30/1924, pg 2)
  2. Isus vindecă doi orbi ( L.S. nr.28/1929, pg. 3)
  3. Isus vindecă doi orbi (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 80-81)

Predici la Duminica  VIII după Rusalii (înmulţirea pâinilor în pustie)

  1. Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni( L.S. nr.31/1929, pg.2)
  2. Minunea înmulţirii pâinii şi peştilor(“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 82-83)

Predici la Duminica IX după Rusalii (Umblarea pe mare)

  1. Apostolii în furtună ( I.B. nr.34/1935, pg.5)
  2. “Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit”? (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 85-86)

Predici la Duminica X după Rusalii (Vindecarea lunaticului)

  1. Evanghelia cu fiul lunatec vindecat( L.S. nr. 33/1924, pg.3)
  2. Cum să scăpăm de patimi şi de păcate (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 87-88)

Predici la Duminica XI după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)

  1. Pilda datornicului neiertător ( I.B. nr.36/1935, pg.5)
  2. Pilda datornicului neiertător (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 89-90)

Predici la Duminica XII după Rusalii (Tânărul bogat)

  1. Evanghelia cu tânărul avut (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 91-92)

Predică la Duminica XIII după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi)

  1. Pilda cu via cea roditoare( L.S. nr.34/1929, pg.3)

Predică la Duminica XIV după Rusalii(Pilda nunţii fiului de împărat)

  1.         Cel ce nu era îmbrăcat cu haina cea de nuntă (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 95-97)

Predică la Duminica XV după Rusalii (Cele două porunci)

  1. Cele două porunci (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 98-100)

Predici la duminica XVI după Rusalii (Pilda talanţilor)

  1. Pilda cu talanţii (I.B. nr.6/1937, pg.4)
  2. Pilda cu talanţii (“Tâlc. Ev.”, ed 1926, pg. 101-102)

Predici la Duminica  dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

  1. Evanghelia dinaintea Înălţării Sfintei Cruci ( I.B. nr.37/1935, pg.5)
  2. “Precum Moise a înălţat şarpele în pustie…” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 107-108)

Predici la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

  1. “Cine voieste să vină după Mine să-şi ia crucea…”( L.S. nr. 38/1924, pg.3)
  2. “ Dacă voieşte cineva să vină după mine…” ( O.D. nr. 23/1930, pg. 2-3)
  3. Evanghelia, ce ne dă nouă crucea ( I.B. nr. 38/1935, pg.4)
  4. “ Cel ce vrea să vină după Mine” ( I.B. nr. 39/1936, pg. 4)
  5. Şi vorbea Isus despre Împărţăia lui Dumnezeu ( G.D. nr. 5/1938, pg.1)
  6. Calea crucii lui Hristos (“Tâlc. Ev.”, ed 1926, pg. 109-111)

Predică la duminica XVII după Rusalii (Femeia Cananeancă)

  1. Femeia cananeancă ( “Tâlc. Ev.”, ed. 1934)

Predici la Duminica XVIII după Rusalii (Pescuirea minunată)

  1. Şi şezând în corabie Isus învăţa pe noroade (L.S. nr.39/1923, pg.3)
  2. Şi tu poţi fi un pescuitor de suflete ( L.S. nr. 39/1924, pg.1)
  3. “De acum veţi vâna oameni…”(“Tâlc. Ev.”, ed 1926, pg. 111-112)

Predici la Duminica XIX după Rusalii (Predica de pe munte – iubirea vrăşmaşilor)

  1. “Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi aşişderea…”( L.S. nr.40/1929, pg.3)
  2. Evanghelia “iubiţi pe vrăşmaşii voştrii” (I.B.nr. 16/1935, pg. 5)
  3. “Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi aşişderea…” (“Tâlc. Ev.”, ed 1926, pg.113-114)

Predici la Duminica XX după Rusalii (învierea fiului văduvei din Nain)

  1. Evanghelia cu învierea tânărului din Nain (L.S. nr. 40/1929, pg. 13)
  2. “Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 115-116)

Predici la Duminica XXI după Rusalii – Duminica părinţilor de la Sinodul VII ecumenic (Pilda semănătorului)

  1. “Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa…” (L.S. nr. 42/1923, pg. 3)
  2. “În vremea aceea mergea Isus printre semănături cu ucenicii Lui” (L.S. nr. 28/1929, pg. 4)
  3. Evanghelia cu Pilda semănătorului (I.B. nr. 42/1925, pg. 5)
  4. A doua Evanghelie a zilei – Evanghelia cu ultima rugăciune a lui Isus (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 96-99, L.S. nr. 20/1929, pg. 4)
  5. “Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa…” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 117-120)

Predici la Duminica XXII după Rusalii (a săracului Lazăr)

  1. Evanghelia cu pilda lui Lazăr cel sărac şi bogatul (I.B. nr. 45/1935, pg. 5)
  2. Bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 121-122)

Predici la Duminica XXIII după Rusalii(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

  1. Îndrăcitul din latura Gadarenilor (“Tâlc. Ev.”, 1926, pg. 123-125)

Predici la Duminica XXIV după Rusalii (învierea fiicei lui Iair)

  1. Evanghelia fiicei lui Iair (I.B. nr. 44/1935, pg. 5)
  2. Ceva despre cei trei morţi pe care i-a înviat Isus Mântuitorul (L.S. nr. 45/1929, pg.
  3. Cum învie un suflet din moartea păcatelor (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 125-127)

Predici la Duminica XXV după Rusalii (Pilda Samarineanului milostiv)

  1. Pilda Samarineanului milostiv (L.S. nr. 46/1929, pg. 3)
  2. Pilda Samarineanului milostiv (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 127-128)

Predici la Duminica XXVI după Rusalii(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

  1. Evanghelia vremurilor de azi…”suflete mănâncă şi te veseleşte” (“Tâlc. Ev.”,
  2. 1926, pg. 129-131)

Predici la Duminica XXVII după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove)

  1. Tămăduirea femeii ce suferea de 18 ani în duhul neputinţei (L.S. nr. 50/1929, pg. 4)
  2. Evanghelia cu femeia ce suferea de 18 ani (I.B. nr. 50/1935, pg. 5)
  3. “Femeie te-ai slobozit de boala ta” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 131-133)

Predici la Duminica XXVIII după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină)

  1. “Veniţi că iată gata sunt toate” (L.S. nr. 50/1927, pg. 3)
  2. “Veniţi că iată toate sunt gata” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 133-134, I.B. nr. 51/1935, pg. 5)

Predici la Duminica dinaintea Naşterii Domnului

  1. Cu ce pregătiri să aşteptăm praznicele  mari (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 143-144)

Predici la Duminica după Naşterea Domnului

  1. Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor lui Irod cel tiran (L.S. nr. 5/1926, pg. 3 Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 149)
  2. La Naşterea Domnului – fuga în Egipt (I.B. nr. 52/1935, pg. 7)

Duminica dinaintea Botezului Domnului

  1. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (L.S. nr. 2/1929, pg. 4)
  2. Predica lui Ioan Botezătorul (O.D. nr. 2/1933, pg. 1)
  3. “Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (I.B. nr. 1/1937, pg. 7)
  4. Evanghelia despre Botezul Domnului şi despre Ioan Botezătorul (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 12-13)

Predici la Duminica după Botezul Domnului

  1. Evanghelia după Botezul Domnului (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 14-15)

Predici la Duminica XXIX după Rusalii (a celor 10 leproşi)

  1. Evanghelia celor 10 leproşi (O.D. nr. 4/1931, pg. 1)
  2. Tămăduirea celor 10 leproşi (G.D. nr. 3/1938, pg. 4)
  3. Tămăduirea celor 10 leproşi (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 135-137)

Predici la Duminica XXX după Rusalii (a tânărului bogat)

  1. Evanghelia cu tânărul cel bogat (L.S. nr. 48/1929, pg. 3)

Predici la Duminica XXXI după Rusalii (a orbului din Ierihon)

  1. Orbul din Ierihon (L.S. nr. 49/1929)
  2. Evanghelia cu orbul din Ierihon (I.B. nr. 49/1935, pg. 5)
  3. “Ce voieşti să-ţi fac?… Doamne, să văd” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 140-142)

Predici la Duminica XXXII după Rusalii (a lui Zaheu)

  1. Evanghelia lui Zaheu – vameşul din Ierihon (“Zaheu”, ed. 1936, pg. 1-19)

Predici la Duminica XXXIII după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului)

  1. Ce te mândreşti, omule? (O.D. nr. 7/1930, pg. 1)
  2. Evanghelia vameşului şi a fariseului (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 12-13)

Predici la Duminica XXXIV după Rusalii (a Fiului Risipitor)

  1. Fiul cel pierdut – pilda din Evanghelie (“Fiul cel pierdut”, ed. I, 1930 şi a II-a, 1937)

Predici la Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşatei Judecăţi)

  1. Evanghelia judecăţii din urmă (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 23-25)
  2. Evanghelia despre ziua judecăţii din urmă (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 19-23)

Predici la Duminica lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai)

  1. Intrăm în postul mare (I.B. nr. 9/1936, pg. 1)
  2. Pilda tinerilor postitori de la Daniel (I.B. nr. 9/1936, pg. 3)
  3. Ceva despre postul cel adevărat (I.B. nr. 9/1936, pg. 3)
  4. E vremea postului, e vremea căinţei (I.B. nr. 12/1937, pg. 4)
  5. Despre post (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 26-27)
  6. Ceva despre postul cel adevărat (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 25-30)

Predici la Duminica I din Postul Învierii (a Ortodoxiei)

  1. “Veniţi după Mine…” (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 31-34)
  2. Despre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 31-35)

Predici la Duminica II din Postul Învierii, a Sf. Grigorie Palama (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

  1. Evanghelia de duminică: sănătatea sufletului (L.S. nr. 8/1923, pg. 3)
  2. Slăbănogul din Capernaum (L.S. nr. 11/1924, pg. 3)
  3. “Eu sunt Păstorul cel bun” (L.S. nr. 4/1928, pg. 3)
  4. Tămăduirea slăbănogului din Capernaum (O.D. nr. 13/1932, pg. 2)
  5. La duminica bolnavilor (I.B. nr. 11/1936, pg. 1)
  6. “Domnul este Păstorul meu…” (I.B. nr. 1/1936, pg. 1)
  7. Evanghelia slăbănogului din Capernaum (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 30-32)
  8. Despre boalele cele sufleteşti (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 36-39)

Predici la Duminica III din Postul Învierii, (a Sfintei Cruci)

  1. Evanghelia de duminică: calea Crucii (L.S. nr. 9/1923, pg. 3)
  2. La duminica Crucii: despre ce inseamnă Crucea şi ce rost au suferinţele (“La picioarele Stăpânului meu”, ed. 1928 şi L.S. 12/1928, pg. 4)
  3. Evanghelia de duminică: “Cel ce vrea să vie după Mine” (L.S. nr. 10/1929)
  4. “Dacă vrea cineva, să vină după Mine…” (O.D. nr. 13/1933, pg. 2-3)
  5. Aceasta este Crucea (I.B. nr. 14/1936, pg. 4)
  6. Duminica sfintei Cruci (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 32-33)
  7. Despre ce înseamnă a purta Crucea (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 4)
  8. “Ia-ţi crucea ta” (“Ia-ţi Crucea”, ed. 1937, pg. 1-40)

Predici la Duminica IV din Postul Învierii (a Sf. Ioan Scărarul)

  1. Biruinţa păcatului prin rugăciune (L.S. nr. 44/1924, pg. 4)
  2. Apropiaţi-vă de Domnul şi veţi afla fericirea cea adevărată (a doua Evanghelie a zilei) (L.S. nr. 9/1928, pg. 3)
  3. Veniţi în pustie să-L vedem pe Domnul rugându-Se (L.S. nr. 20/1928, pg. 3)
  4. Evanghelia de duminică: “neamul acesta nu se poate scoate decât cu post şi rugăciune” (L.S. nr.11/1929, pg. 4)
  5. În căutarea psalmistului David (O.D. nr. 11/1930, pg. 2)
  6. Ceva despre rugăciune – Oamenii de rugăciune din Biblie (L.S. nr. 14/1930, pg. 2-3
  7. Despre felul rugăciunii adevărate (O.D. nr. 36/1930, pg. 2)
  8. Evanghelia cu vindecarea îndrăcitului – Ceva despre darul şi puterea rugăciunii adevărate (O.D. nr. 15/1932, pg. 2)
  9. “Dar eu alerg la rugăciune” (I.B. nr. 13/1935, pg. 1)
  10. Despre rugăciune (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 36-37)
  11. Ceva despre rugăciunea adevărată (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg.1)
  12. Cele patru stări de boală ale mântuirii din Evanghelia fiului îndrăcit (“Adânciri în Evanghelia Mântuitorului”, ed. 1926, pg. 34-36)

Predici la Duminica V din Postul Învierii (a Cuv. Maria Egipteanca)

  1. Izvorul faptelor bune (L.S. nr. 11/1923, pg. 3)
  2. Despre pocăinţă şi mărturisire (L.S. nr. 12/1929, pg. 4)
  3. E timpul postului, e timpul căinţei (I.B. nr. 16/1935, pg. 9)
  4. E timpul postului, e timpul căinţei şi al mărturisirii – căinţa lui Petru (I.B. nr. 16/1935, pg. 1)
  5. E timpul postului…, e timpul Psaltirei…Viaţa lui David şi Psaltirea (I.B. nr. 16/1935, pg. 5)
  6. Ceva despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre pocăinţă (“Tâlc. Ev.”, ed. 1934, pg. 56-64)

Predici la Duminica VI din Postul Învierii (a Floriilor)

  1. Despre primirea lui Isus (L.S. nr. 12/1923, pg. 3)
  2. La Duminica Floriilor: noroadele strigau…(L.S. nr. 15/1928, pg. 3)
  3. Cu Domnul spre Ierusalim în Duminica Floriilor (“Însemnări din călătoria la Ierusalim”, ed. 1928, pg. 86-94)
  4. La Duminica Floriilor (“Tâlc. Ev.”, ed. 1926, pg. 40-41)

2.1.2. Predici la Praznicele şi Sfinţii de peste an

Aşa cum mărturisea în prefaţă la ultima carte de tâlcuiri ale Evangheliilor de peste an, părintele Trifa a fost preocupat foarte mult de această lucrare considerând că „E un mare ajutor sufletesc să poată omul citi şi el însuşi acasă, Evanghelia ce o aude la Biserică; să judece el însuşi asupra ei şi să se adâncească în ea.”

Interesul părintelui Trifa pentru tâlcuirea Evangheliilor nu s-a oprit doar la pericopele duminicilor de peste an. Găsim răspândite în foile editate de-a lungul anilor, tâlcuiri la pericopele Praznicelor împărăteşti, sau la sărbătoarea unor sfinţi de peste anul bisericesc. Fără a fi exhaustivi redăm în continuare un sumar al acestora:

Evanghelia de la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

  1. Învăţături la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci (L.S. nr. 37/1922, pg. 3)
  2. La Praznicul Înălţării Sfintei Cruci (L.S. 37/1937, pg. 3)
  3. Ai aflat şi tu Crucea lui Isus? (L.S. 37/1924, pg. 2)
  4. Crucea şi Jertfa Mântuitorului – Izvorul Mântuirii (L.S. 37/1928, pg.3)
  5. Toate Scripturile ne arată Jertfa Crucii Mântuitorului (L.S. 13/1929, pg. 3)
  6. La Ziua Crucii – Crucea e poarta cea strâmtă (I.B. 38/1935, pg. 1)
  7. Aceasta este Crucea… (I.B. 14/1936, pg. 1)

Evanghelia de la Praznicul Naşterii Domnului

  1. La Naşterea Domnului (L.S. 12/1922, pg. 3)
  2. Se apropie Crăciunul (L.S. 51/1923, pg. 1)
  3. Când va fi pe pământ pace? (L.S. 52/1923, pg.1)
  4. „…Că astăzi s-a născut nouă Mântuitor…” (L.S. 52/1923, pg.3)
  5. „Unde este Împăratul?” Aşa întrebau craii lui Irod (L.S. 52/1923, pg. 3)
  6. Iată că astăzi s-a născut nouă Mântuitor (L.S. 52/1924, pg. 3)
  7. Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de Irod cel tiran (L.S. 4/1924, pg 3)
  8. Iată vestesc vouă bucurie mare (L.S. 52/1927, pg. 4)
  9. Pruncul Isus: „Asta-i bucuria cu care aşteaptă oamenii naşterea Mea?” (L.S. 52/1927, pg. 5)
  10. Unde este Împăratul de curând născut? (L.S. 52/1928, pg. 4)
  11. Pentru Fiul lui Dumnezeu n-a fost loc în Vifleem (L.S. 1/1929, pg. 3)
  12. „Un prunc vi s-a născut vouă…” (O.D. 52/1931, pg. 2)
  13. „Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” (O.D. 52/1932, pg. 1)
  14. S-a născut vouă astăzi Mântuitor (O.D. 52/1933, pg. 1)
  15. Leul din seminţia lui Iuda (O.D. 52/1933, pg. 5)
  16. La naşterea Domnului nostru Isus Hristos (O.D. 52/1933, pg. 7)
  17. Când s-a născut Mântuitorul (I.B. 52/1935, pg. 1)
  18. Să mergem fraţilor la Vifleem (I.B. 52/1935, pg. 7)
  19. La Naşterea Domnului – Fuga în Egipt (I.B. 52/1935, pg. 7)
  20. Pe pământ pace, între oameni bunăvoire (I.B. 53/1936. pg. 1)
  21. Fiul lui Dumnezeu n-a aflat loc unde să se nască (G.D. 11/1937)
  22. Ceva despre pacea care ne-a adus-o Naşterea Domnului (G.D. 11/1937, pg.4)
  23. Evanghelia naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos („Tâlc. Ev.” – Sibiu 1926, pg. 147)
  24. Iată Vifleemul Iudeii („Însemnări din călătoria la Ierusalim” – Sibiu 1928,pg.52-61)

Predici şi tâlcuiri pentru ziua de Anul Nou

  1. Stai pe loc şi fă-ţi socoata (L.S. 1/1923, pg. 1)
  2. Saule, Saule de ce mă prigoneşti (L.S. 1/1924, pg. 3)
  3. Iată trei ani de când caut rod în smochinul acesta şi nu aflu (L.S. 1/1927, pg. 4)
  4. Intraţi prin uşa cea strâmtă (L.S. 1/1927, pg. 3)
  5. Ceasul vremii (L.S. 1/1928)
  6. În pragul Anului Nou (L.S. 1/1929, pg.1)
  7. Trecând dintr-un an în altul (O.D. 2/1930, pg. 1-2)
  8. Trecut-a vara, trecut-a toamna şi noi tot nemântuiţi (O.D. 1/1932, pg. 1)
  9. Iată cele două uşi, cele două porţi (I.B. 1/1936, pg. 7)
  10. Anul Nou 1937 – Eben Ezerul Oastei (I.B. 1937, pg. 1)
  11. Intrând într-un an nou, fă-ţi examenul fiului pierdut (I.B. 1/1937, pg. 6)
  12. Şi iarăşi va veni… (G.D. 11/1937, pg. 1)
  13. O, nu mai sta şi anul acesta tot aşa (G.D.1/1938, pg. 5)
  14. An nou fericit („Tâlc. Ev.” – Sibiu 1926, pg. 11)
  15. Pilda cu cele 10 fecioare („Din pildele Mântuitorului” – Sibiu 1927, pg. 36-43)
  16. La Anul Nou („Tâlc. Ev.” Sibiu 1934, pg. 4-7)
  17. Calendarul şi timpul („Calend. O.D.” pe 1933, pg. 31)
  18. An nou fericit („Calend. O.D.” pe 1934)

Evanghelia la Botezul Domnului

  1. La Botezul Domnului (L.S. 1/1923, pg. 3)
  2. La Botezul Domnului (L.S. 1/1924, pg. 5)
  3. Evanghelia despre Ioan Botezătorul şi Botezul Domnului (L.S. 2/1925, pg. 3)
  4. Păcatul lui Adam a fost spălat la Iordan (L.S. 2/1926, pg. 3)

Evanghelia la Bunavestire

  1. Cuvânt la Praznicul Buneivestiri (L.S. 13/1924, pg. 3)

Evanghelia la Întâmpinarea Domnului

  1. La Întâmpinarea Domnului (L.S. nr. 4/1923, pg. 5)
  2. Acum slobozeşte Stăpâne (L.S. 6/1929, pg.3)

Predici la Praznicul Înălţării Domnului

  1. La Înălţarea Domnului (L.S. nr. 19/1923, pg. 3)
  2. “Rămâi cu noi, căci este spre seară” (L.S. nr. 21/1924, pg. 3)
  3. „Legea gravitaţiei” în lumea sufletească (L.S. nr. 22/1927, pg. 1)
  4. Dacă Tu Doamne ai fi fost aici (L.S. 21/1928, pg. 1)
  5. La Praznicul Înălţării Domnului (L.S. nr. 19/1929, pg. 3)
  6. Pe locul înălţării Domnului Isus la cer (“Însemnări din călătoria la Ierusalim”, ed. 1928, pg. 169-170)

Predici şi tâlcuiri la Vinerea Patimilor

  1. Cu vânzarea lui Iuda încep Patimile Mântuitorului (L.S. 15/1924, pg. 4)
  2. Şi pogorându-L pe El L-au pus în mormânt (L.S. 15/1924, pg. 2)
  3. Una din cele multe (L.S. 17/1926, pg. 1)
  4. Tată, iartă-le lor (L.S. 15/1928, pg. 5)
  5. Însă gloata stătea şi privea (L.S. 15/1928, pg. 4)
  6. Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul Meu (L.S. 29/1928, pg. 3)
  7. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (L.S. 12/1929, pg. 4-5)
  8. Eu n-am cruţat nici chiar pe Fiul Meu cel iubit (L.S. 16/1930, pg. 6-7)
  9. Prooroceşte-ne nouă Hristoase cine Te-a lovit? (O.D. 17/1932, pg. 3)
  10. Atunci Pilat L-a luat pe Isus şi L-a biciuit (I.B. 17/1935, pg. 4)
  11. „Leagănul” şi „Patul” Mântuitorului (I.B. 17/1935, pg. 3)
  12. La vinerea Patimilor („Tâlc. Ev.” – Sibiu 1926, pg. 42-43)
  13. Cele 14 popasuri din drumul Crucii („Însemnări din călătoria la Ierusalim” –Sibiu 1928, pg. 120-159)

Evanghelia la Adormirea Maicii Domnului

  1. La Praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu (I.B. 33/11 08 1935, pg. 4)

Predică la Sfântul Dumitru

  1. La Praznicul Sfântului Dumitru (L.S. 43/1922, pg. 5)

Predici la Sfântul Nicolae

  1. Nu te închide în casa ta (L.S. 49/1922, pg. 1)
  2. Din viaţa sfântului Nicolae (L.S. 49/1922, pg. 5)
  3. Ziua numelui (L.S. 49/1923, pg. 1)
  4. Din viaţa sfântului Nicolae (L.S. 49/1923, pg. 3)

Predici la Sfinţii 40 Mucenici

  1. Ceva din viaţa celor 40 mucenici (L.S. 10/1930, pg. 4)
  2. Sfârşitul celor 40 mucenici (L.S. 11/1930, pg. 3) (Cu istorioara „40 Mucenici – 40 pahare de rachiu”)

Predici la Praznicul Sf. Gheorghe

  1. Ceva din viaţa Sf. Mucenic Gheorghe (L.S. nr. 16/1930, pg. 7)
  2. Mare mucenic Gheorghe (L.S. 17/1924, pg. 2)
  3. Ori te biruie balaurul, ori îl birui tu pe el (I.B. 17/1936, pg. 3)

Predici la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

  1. Apostolul Pavel (L.S. 26/1922, pg. 3)
  2. Viaţa şi moartea Sf. Ap. Pavel (L.S. 26/1923, pg. 5
  3. Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (L.S. 1/1924, pg. 3)
  4. Vorbirea lui Pavel în Areopagul Atena (L.S. 7/1925, pg. 4)
  5. Citiţi pe apostolul Pavel (L.S. 26/1927, pg. 3)
  6. Pavel în faţa împăratului Agripa (L.S. 26/1928, pg. 3)
  7. Pavel predicând în Tesalonic şi Efes (O.D. 26/1930, pg. 2)
  8. Cel ce nu iubeşte pe Isus – anatema! (O.D. 26/1931, pg. 2)
  9. Pavel în luptă cu litera legii (O.D. 12/1932, pg. 2)
  10. Noi Îl predicăm pe Isus Cel Răstignit (O.D. 17/1932, pg. 2)
  11. Programul Oastei şi al adunărilor Oastei (O.D. 1/1933, pg. 1)
  12. Unde te afli tu pe drumul Damascului? (I.B. 27/1935, pg. 4)
  13. Sfântul Oastei: Ap. Pavel (I.B. 27/1935, pg. 1)
  14. Eu, bătrânul Pavel întemniţatul lui Isus Hristos (I.B. 27/1935, pg. 5)
  15. Oastea Domnului în epistolele ap. Pavel (I.B. 27/1936, pg. 7)
  16. La poarta Damascului – „Însemnări din călătoria la Ierusalim”, Sibiu 1928, pg. 215-216
  17. Munca în epistolele ap. Pavel – „Munca şi lenea”, Sibiu 1936, pg. 36,39-41,42-45
  18. Pavel – un om desăvârşit – „Fricoşii”, Sibiu 1936, pg. 24-27

Predici la Praznicul Proorocului Ilie

  1. Lecţie biblică: cu proorocul Ilie sub ienupăr (I.B. nr. 4-5-6/1935, pg. 9)
  2. Văduva din Sarepta Sidonului (I.B. 30/1935, pg. 1)

Predici la Praznicul tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul

  1. La tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (L.S. nr. 35/1924, pg. 3)
  2. Un joc “nevinovat” a tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul (I.B. nr. 8/1937, pg. 7)

2.2. PREDICI MORALE

Pornit de la începutul activităţii sale pastoral-misionare în direcţia combaterii a trei patimi foarte răspândite în epocă: alcoolul, sudalma şi tutunul, tematica predicilor pr. Trifa se va dezvolta pe această dimensiune, desigur, nelimitându-se la acestea ci urmărind un deziderat deosebit de curajos: „lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele cele multe şi grele.”

Trebuie remarcat însă că predicile pr. Trifa nu se limitează la o combatere a păcatelor şi viciilor prin expunerea unor principii morale ci vizează înnoirea vieţii credinciosului şi apoi părăsirea tuturor patimilor. El îşi dă seama că acest demers va fi foarte dificil de finalizat deoarece: „Celor mai mulţi oameni le place Cuvântul lui Dumnezeu dar cu o condiţie: să nu le tulburi viaţa şi purtările lor. Le place o evanghelie care îi lasă să trăiască mai departe în toate desfătările şi modele lumii. Îi lasă să trăiască şi cu lumea şi cu Dumnezeu şi cu lumina şi cu întunericul, şi cu Hristos şi cu Veliar”

Prin predicile sale morale el urmăreşte ca prin dobândirea virtuţilor cititorii săi să-şi redobândească demnitatea primită la botez: „E adevărat că toţi creştinii au primit prin botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (Efeseni 6:11-18). Întrebarea este: rămân ei în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă cu armele ce li s-au dat de la botez? S-ar putea spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cârciume că sunt bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui? (…) Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acestei oştiri”

Într-o predică împotriva păcatului sudalmei leagă această necinstire a numelui lui Dumnezeu de păcatul contra Duhului Sfânt. După ce face o trecere în revistă a referirilor vechi testamentare cu privire la păcatul sudalmei Isaia 52,5, Înţel. lui Sirah 23,19 arată pedeapsa ce se aplică suduitorului în conformitate cu legea lui Moise de la Leviticul 24-15-16 „Sub puterea harului legii celei noi rugăciunea noastră trebuie să ceară o strajă bună  gurii noastre dându-ne seama că din gură iese <<îndreptarea sau osânda>> Mt. 12,37; <<binecuvântarea sau blestemul>> Deut. 11,26; <<dulceaţa sau otrava>>, (Iacov 3,10), <<moartea sau viaţa noastră. Amin>>.”

Ravagiile alcoolismului au preocupat generaţii întregi de preoţi, teologi, sociologi, oameni politici care au încercat să găsească soluţii pentru limitarea efectelor negative ale acestui adevărat flagel. S-au creat diverse asociaţii şi fundaţii pentru combaterea acestui viciu dar rezultatele au fost mai puţin decât modeste.

Părintele Trifa, fidel principiilor şi crezului său pastoral militează, ca prin predicile sale, Cuvântul lui Dumnezeu să se atingă de conştiinţa celor pătimaşi determinându-i la scoaterea din viaţa lor a acestui păcat. Va aduna într-o carte de mare răsunet, predicile sale pe această temă: „Duhul diavolului – alcoholul”, Sibiu 1936. Într-o tâlcuire la capitolul 9 din cartea Facerii se opreşte asupra urmărilor păcatului beţiei lui Noe. După ce se arată exasperat că majoritatea predicatorilor îl acuză pe Ham că a râs de goliciunea tatălui său, păr. Trifa găseşte sursa relelor ce au urmat în păcatul beţiei comis de Noe pentru că „dacă nu se îmbăta Noe nici Ham nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca dintr-un izvor au început a curge greşelile şi păcatele. Ham a început a râde iar Noe a început a blestema.”

Enumeră mai departe urmările păcatului lui Noe „Ham ajunge sluga fraţilor săi şi cu asta s-a spart iubirea şi dragostea dintre fraţi (…) pofta popoarelor de a se stăpâni şi asupri unele pe altele (…) Prin beţie izvorăsc şi azi ca dintr-un izvor spurcat tot felul de fărădelegi şi păcate: curvişaguri, bătăi, omoruri, sudalme, mânii etc. Beţia sparge şi azi pacea din casele oamenilor”

. În final autorul conclude că „n-are dracul nici o slugă atât de harnică şi de credincioasă ca băutura şi beţia cu ajutorul căreia bogată roadă culege pentru împărăţia iadului”

Preocupat şi îngrijorat de dimensiunile degradării vieţii morale, părintele Trifa trage un semnal de alarmă asupra unor patimi ce tind să ameninţe însăşi fiinţa neamului. „Eu mă gândesc că în ogorul neamului nostru diavolul seamănă multă neghină. O astfel de neghină este spre pildă şi patima beţiei împotriva căreia <<Lumina Satelor>> duce de ani de zile o straşnică luptă. Pe lângă aceasta mai este însă în ogorul neamului nostru şi o altă neghină care creşte şi înfloreşte tare bine în pământul nostru. E zavistia, pizma şi împerecherile cele multe pe care le avem din belşug prin satele şi oraşele noastre. (…) Ţara noastră cea nouă nu va da înainte până nu vom curăţi din ogoarele ei sufleteşti cele trei feluri de neghină: zavistia, beţia şi lăcomia de bani şi plăceri.”

Pentru a putea stârpi aceste patimi, părintele Trifa se adresează conştiinţei cititorilor săi, pe care o consideră ca un tribunal lăuntric: „Să aducem toate faptele noastre în faţa acestei judecătorii şi să le trecem prin ea. Toate laudele din lume nu ţi-s bune dacă această judecătorie te mustră şi iarăşi nici o laudă nu este aşa de dulce şi plăcută ca cea pe care ţi-e judecătoria din lăuntrul tău (…). Când te hotărăşti la o viaţă nouă şi trăieşti o viaţă cu Domnul ai în tine o judecătorie trează şi lucrătoare care te cheamă la judecată şi pentru cele mai mici lucruri (…). Este însă şi în faţa acestei judecătorii un drept de apel (un recurs) dar nu de cel cu avocaţi şi cu apărători ci de cel făcut prin căinţă. Judecata şi pedeapsa conştiinţei se îmnoaie în faţa căinţei şi a lacrimilor.”

Din mulţimea predicilor morale răspândite de-a lungul anilor prin foile pe care le-a scos sau la care a colaborat păr. Trifa reţinem câteva semnificative:

  • S. 20/1923, pg. 1 Doi morţi (Contra alcoolismului)
  • S. 14/1924, pg. 1 „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (A fi un creştin adevărat nu înseamnă să faci binele numai de frica iadului ci înseamnă mai ales să faci binele pentru că ai aflat cât este de bun Domnul şi cât de mult te iubeşte Domnul)
  • S. 44/1924, pg. 1 „Samariteanul milostiv” (Îndemn la milostenie)
  • S. 45/1924, pg. 1 „De Dumnezeu nu mă tem şi de lege nu-mi pasă” (Înfierează corupţia oficială în „afacerea paşapoartelor”)
  • S. 48/1924, pg. 1 „Şi noi ne ocupăm de paşapoarte” („Şi noi ne ocupăm cu paşapoartele dar cu cele sufleteşti (…). Se împlinesc trei ani de când Lumina Satelor a deschis o agenţie care caută să trezească în oameni dorul după o <<Americă>> sufletească, după Ţara făgăduinţei şi mântuirii sufleteşti. Cele mai multe din paşapoartele de la Bucureşti au fost false. Unii n-au putut merge cu ele decât până în Franţa iar alţii s-au trezit prin Cuba şi Africa. O avere întreagă au cheltuit şi n-au ajuns în America unde se doreau. Aşa e şi în lumea sufletească. Cei mai mulţi îşi cheltuiesc toată viaţa în zadar şi la urmă se trezesc că n-au paşaport pentru ţara vieţii de veci.”
  • S. 18/1925, pg. 1 „Cum se strică obiceiurile” („Noi însă păstrăm azi numai găocile acestor datini şi obiceiuri şi le stricăm mereu cu băuturi” Părintele Trifa este dezamăgit de obiceiul cu „toaca” din Apuseni ce se practica la Paşti. Constată întristat că „Mântuitorul abia înviase şi oamenii Îl răstigneau din nou”)
  • S. 19/1925, pg. 4 „Iosif în temniţă”. Este o predică împotriva păcatului desfrânării pornită de la o meditaţie la capitolul 39 din cartea Facerii.
  • S. 36/1925, pg. 4 „Cetiri şi tâlcuiri la II Macabei 3” Pornind de la minunea produsă în Templu când Eliodor a vrut să răpească banii văduvelor şi săracilor păr. Trifa condamnă printr-un adevărat rechizitoriu speculanţii şi îmbogăţiţii de război
  • S. 5/1926, pg. 3 „Ceva mai groaznic decât uciderea pruncilor de către Irod cel mare” (Se scoate în relief răspunderea părinţilor pentru creşterea copiilor)
  • S. 7/1926, pg. 3 „Viţelul de aur” (Ieş. 32) (Ţinteşte în păcatul lăcomiei şi al câştigului necinstit)
  • S. 18/1926, pg. 3 „Mustrarea lui David” (2 Împăraţi 12, 1-14) – (O predică împotriva păcatului desfrânării)
  • S. 19/1926, pg. 3 „Lupta lui Iacov cu îngerul” O predică în care părintele Trifa arată că izvorul virtuţilor este ascultarea (robia) faţă de Dumnezeu. „Această înfrângere pentru Domnul ne trebuie şi nouă. Iacov a primit binecuvântarea după ce a fost biruit de Domnul (…) În viaţa creştinilor se foloseşte vorba de <<robul lui Dumnezeu>>. E o vorbă frumoasă şi cu adânc înţeles dar de cele mai multe ori e numai o vorbă goală, căci a fi rob cuiva însemnă a fi biruit de el si supus întru toate lui… A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a fi copleşit de dragoste, de milă, de bunătate, de adevăr şi celelalte daruri ce curg din Evanghelia Lui… Eşti tu biruit de Domnul sau de diavolul? Eşti tu robul lui Dumnezeu sau robul diavolului?”
  • S. 15/1927, pg. 1 „Înaintarea în cele sufleteşti” (Viaţa creştinului este o şcoală. Creşterea în această şcoală este o condiţie a mântuirii).
  • S. 22/1927, pg. 5 „Să ne rugăm pentru unul care ne cere ajutor” (Păr. Trifa propune o aplicaţie practică – o rugăciune a tuturor cititorilor foii pentru un pătimaş care ceruse ajutor redacţiei).
  • S. 11/1928, pg. 3 „Însemnări de sub braţele crucii” Pornind de la cuvintele psalmistului care cere sufletului său <<să nu uite nici o binefacere a Domnului>>,păr. Trifa relevă unele minuni pe care Dumnezeu le face în viaţa celor credincioşi. Dar dintre ele una este importantă şi trebuie vestită tuturor „Cea mai mare minune este naşterea din nou despre care vorbeşte Mântuitorul la Ioan cap. 3. Cine a trecut prin această minune nu se mai miră de nici o minune din lumea aceasta”.
  • S. 12/1928, pg. 3 „Însemnări de sub braţele Crucii” Părintele Trifa subliniază rolul suferinţei în viaţa credinciosului plecând de la experienţa propriei vieţi „Era o vreme când mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea sănătate, avere şi belşug. Dar de când trăiesc o viaţă nouă cu Domnul mi s-au schimbat şi rugăciunile (…). Ia Doamne de la mine toate prisosurile lumeşti, lasă-mi numai prisosul cel sufletesc, prisosul harului şi darului Duhului Sfânt. Iar când va trebui, Te rog Preabunule Doamne taie fără cruţare în viaţa mea cu cuţitul suferinţelor… Pune pe umerii mei crucea suferinţelor şi durerilor ca nu cumva să pierd mântuirea scumpă a sufletului meu…”

2.3. PREDICI MISIONARE

În personalitatea preotului trebuie să existe o sinteză între lucrarea misionară şi cea de pastoraţie. Biserica Ortodoxă, fidelă învăţăturilor Mântuitorului, desfăşoară o misiune externă dar şi o misiune internă. În misiunea internă intră mai ales preocupările pentru interiorizarea vieţii religioase, adâncirea cugetării şi simţirii creştine, apostolatul faptei. Misiunea are o sferă mai largă decât partoraţia. Misionarismul pregăteşte terenul pastoraţiei. Predicile misionare ale părintelui Trifa se adresează unei mase largi de cititori atât ortodocşi cât şi uniţi, catolici sau neoprotestanţi. De remarcat faptul că acestea n-au rămas fără urmări. Mulţi neoprotestanţi au revenit la biserica mamă, iar dintre uniţi mulţi intrau în Oastea Domnului supunându-se disciplinei acesteia. Activitatea predicatorială a părintelui Trifa răspundea la cel mai înalt nivel preocupărilor Bisericii Ortodoxe din perioada interbelică. Congresele preoţeşti căutau soluţii pentru problemele cu care Biserica se confrunta. Între soluţiile pentru combaterea sectarismului, revista “Biserica şi Şcoala” remarcă propunerile părintelui Trifa: predica, vestirea şi tâlcuirea Cuvântului, tipărirea şi răspândirea de scrieri şi cărţi de combatere; Biblia pentru popor; viaţa fără prihană a preotului; ajutorul moral şi material al statului.”

Predicile misionare ale părintelui Trifa nu sunt nişte simple predici apologetice. Ele vorbesc despre Sf. Taine ale Bisericii dar nu într-o prezentare scolastică a acestora, ci căutând să ajute cititorul să şi le împroprieze atingând nu numai raţiunea, ci şi duhul.

“Cina cea de taină”

se ocupă de Taina Sf, Euharistii, “taina tainelor prin care Îl primim pe Domnul în casa sufletului nostru ca să trăim cu El şi El cu noi” (Apoc. 3,20).

Despre Taina Sf, Botez, părintele Trifa va scrie în două predici importante.

Referindu-se la o noapte petrecută în Biserica Sf. Mormânt (27 sept. 1925), părintele Trifa aminteşte de noaptea când “s-a petrecut aici în Ierusalim, întâlnirea şi vorbirea lui Isus cu Nicodim”.

Nedumerirea lui Nicodim la afirmaţia Mântuitorului că trebuie să se nască din nou, prilejuieşte părintelui Trifa un motiv de a vorbi despre Taina Sf. Botez şi de a descoperi în ea semnele naşterii de sus. “A te naşte din nou înseamnă taina Sf. Botez prin care ne-am născut a doua oară. Dar acest Botez încă nu-i de-ajuns pentru mântuirea noastră sufletească. <<Nu e de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci creştin>>, zice Sf, Ioan Gură de Aur. A te naşte din nou înseamnă, iubite cetitorule, să te hotărăşti pentru o viaţă nouă cu Domnul, înseamnă să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul, înseamnă să înţelegi şi să primeşti darul Crucii de pe Golgota, şi prin acest dar “omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu Isus” (Romani 6,6), ca să mori faţă de păcat şi să viezi lui Dumnezeu prin Isus Hristos (Romani 6,11). A te naşte din nou înseamnă să o rupi dintr-o dată cu trecutul tău cel păcătos aşa cum se rupe pomul cel sălbatic (pădureţul) când îl taie grădinarul şi, prin altoire, îi schimbă firea şi roadele. A te naşte din nou înseamnă să te opreşti din calea răutăţilor şi să te întorci la Domnul aşa cum s-a întors Saul pe drumul Damascului şi cum s-a schimbat Zaheu vameşul, Magdalena şi ceilalţi păcătoşi, după ce s-au întâlnit cu Mântuitorul.”

Înscriindu-se pe linia duhovnicească a Sf. Simeon Noul Teolog, părintele Trifa va căuta să impună mişcării duhovniceşti Oastea Domnului aceeaşi doctrină teologică: “Odată ce am fost născuţi prin Duhul, nu prin sânge şi voia omenească, şi ne-am stabilit în mod conştient lăcaşul sufletului în El, din clipa aceasta am contemplat slava dumnezeirii Sale. Acesta este momentul când devenim cu adevărat creştini, iar nu atunci când suntem botezaţi prin ritualul botezului. Adevăratul botez se face în inimă şi conştiintă. Aceasta este clipa renaşterii.”

Doctrina naşterii din nou, ca punct central al întregii activităţi predicatorial-misionare a părintelui Trifa este de sorginte pur patristică, manifestarea  concretă a momentului fiind exprimată în învăţătura de la Oaste prin “legământul” sau “hotărârea” ce trebuia s-o încheie fiecare nou membru al mişcării. Şi aici părintele Trifa îşi afla precursori între autorii filocalici. “Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea (subl.n.) sufletului ca atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul să-şi arate printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă.”

Pornind de la o ilustrare deosebit de expresivă, anume cea a altoiului, părintele Trifa meditează asupra asemănării Botezului cu o altoire: “Când eram preot la ţară mi-am făcut o grădină de pomi. Am sădit-o cu 10 altoi şi pe urmă a sosit vremea să plec în lume. Când am fost mai pe urmă acasă, am văzut un lucru trist. O altoaie se uscase. Vlăstarele cele vechi dăduseră iar pe dedesubt şi neumblând nimeni să le mai cureţe, au sorbit puterea mlădiţelor altoite. Mlădiţa altoită  şi-a pierdut puterea, şi-a pierdut viaţa. Altoirea s-a întors iar la firea cea sălbatică (…). Taina Sf. Botez este o altoire a vieţii omului, este o renaştere sufletească, este o tăiere şi omorâre a firii vechi, a firii celei lumeşti şi o înviere la o viaţă nouă duhovnicească. Însă păcatul strică această altoire sufletească (…). Din botezul celor mai mulţi creştini n-a mai rămas decât numele scris în Matricola botezaţilor şi numele de creştin pe care-l poartă ca pe o firmă mincinoasă. Omul cel vechi a biruit iarăşi pe cel nou. Ferice de cine rămâne în altoirea cea duhovnicească, în renaşterea cea din nou (In.3,10). Ferice de cel ce are un Grădinar bun şi milostiv care să-l cureţe mereu de vlăstarele sălbatice ce cresc pe dedesubt din tulpina cea veche. Acest Grădinar bun este Isus Mântuitorul. Numai pomul dat în grija acestui Grădinar poate rodi roduri de fapte bune. În grija Lui este pomul vieţii tale?”.

În predicile sale misionare, părintele Trifa se va situa totdeauna pe poziţii radicale în ceea ce priveşte practicile oculte sau tradiţiile păgâne existente din belşug în lumea satului românesc. Astfel, relatând un caz mult mediatizat în care creştinii satului Vălioara (Banat) au dezgropat un cadavru spre a-i arde inima, crezând că asfel vor scăpa de strigoiul ce le produsese multe pagube, părintele Trifa intervine cu blândeţe dar şi cu fermitate, aducând, ca de obicei, argumentele Sf. Scripturi: “O, în ce mare greşeală aţi căzut, iubiţilor creştini din Vălioara! Voi aţi căutat pricina pagubelor voastre într-o inimă de om mort, şi trebuia să o căutaţi înlăuntrul vostru, în inima voastră, în faptele voastre. În faţa pagubelor trebuia să ziceţi şi voi ca Ieremia: “Să căutăm căile noastre să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul zicând: păcătuit-am, păgânit-am  şi de aceea ne-a ajuns pedeapsa Ta” (Ierem. 3,40-43). “Cu toată inima voastră trebuie să căutaţi pe Domnul” (Ps. 118). Trebuie să aprindeţi inima voastră (Ps. 72,21) şi nu a mortului, şi atunci paguba s-ar fi oprit în loc. E vremea ca poporul nostru să părăsească odată credinţele cele deşarte şi să se întoarcă la credinţa cea vie şi luminată pe care a vestit-o Mântuitorul”.

Predicile misionare ale părintelui Trifa nu întârzie să-şi arate roadele: “Un fost prim diacon adventist, Gheorghe Catargiu, agent sanitar din Suceava, a părăsit adventismul şi a intrat în Oastea Domnului”.

“La Curtici, foarte mulţi baptişti citesc cu multă plăcere <<Lumina Satelor>> pe care le-o împrumută dreptămăritorii creştini. Ostaşii Domnului din Curtici s-au dovedit de cei mai buni agitatori ai preoţilor locali în opera lor de propagandă antibaptistă”.

“Scumpe Părinte! Eu subsemnatul cât şi soţia mea am fost în prezent în secta numită bapistă în timp de 4 ani nu că aş fi contra Bisericii Ortodoxe, dar din cauză că nu găseam o societate care să fie devotată Domnului. Cu mare bucurie am aflat aceasta, prin cartea “Intraţi în Oastea Domnului”, că există o societate de oameni pocăiţi ortodocşi, şi de aceea venim cu rugămintea să ne primiţi şi pe noi – Pentelei Cojocaru şi soţia Domnica (Cernăuţi)”.

2.4. PREDICI DIN ACTUALITATE

Încă de la hirotonire (1911), părintele Trifa, revenit în mijlocul moţilor săi, se va implica cu tot talentul său scriitoricesc în sprijinirea cauzei acestora, ale căror dureri le făcea publice mititând pentru alinarea lor.

Fiind martor la multe momente dramatice pentru supravieţuire, părintele Trifa va da drum liber condeiului său care nu numai va mişca inimile cititorilor în faţa unor realităţi crude, ci va căuta să provoace pe mai marii vremii pentru a rezolva situaţia: “Toată iarna a trecut cu greutăţi ce nu se pot descrie, prin neaua şi viscolul munţilor. Va gândi cineva, se va mira ce legătură au munţii cu durerile noastre? Au acea legătură că pe noi ei ne despart (Găina şi Biharia) de “ţara pâinii” – părţile Aradului. E drept, se poate trece acolo şi care au putere mai trec cu înconjor de peste 100 km (pe la Brad). Cei mai mulţi însă n-au nici cai nici căruţă (…) şi transportă cu spatele. Toată această oaste de flămânzi şi săraci şi-au trecut şi îşi trec pâine peste munţi cu greutăţi şi osteneli ce te înfioară (…) “Nu-i pâine”, iată în două vorbe problema cea dintâi şi cea mai arzătoare a munţilor noştri (…). Cer limpezirea afacerii alimentaţiei noastre. Cer acest lucru de aici din mijlocul celor lipsiţi  şi necăjiţi de unde nu acuz (…) ci constat că nu au fost ajutaţi decât cu câţiva picuri într-o mare de lipsuri”.

Aşezat în fruntea unei publicaţii destinată maselor largi de cititori din lumea satelor părintele Trifa ştia că nu va putea avea acces spre sufletele lor decât “bătând” cărările pe care aceştia îşi preumblau paşii vieţii lor de zi cu zi. Realitatea socială, politică, cotidiană va face obiectul multor predici aflate adesea pe prima pagină a publicaţiilor scoase de păritele Trifa.

Principalele teme ale actualităţii din viaţa socială din sfera politicului sau din lumea ideologiilor vor fi tot atâtea surse pentru subiectele predicilor părintelui Trifa. “La praznicul eroilor morţi în război”,

părintele Trifa găseşte un prilej potrivit pentru a reproşa contemporanilor săi şi mai marilor zilei lipsa de recunoştinţă faţă de jertfele eroilor căzuţi în războiul reîntregirii şi mai ales totalul dezinteres faţă de soarta urmaşilor acestora. “Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naţionale plâng Mariile şi Magdalenele, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională. (…) Peste tot, atât noi cărturarii poporului, cât şi statul ar trebui să ţinem seamă mai mult de porunca proorocului Isaia ce zice: “Faceţi dreptate orfanului şi apăraţi dreptul văduvei” (Is. 1,7), mai ales în aceste vremuri când fiecare iubeşte mita şi umblă după plată; orfanului dreptate nu-i fac şi plângerea văduvei nici n-ajunge până la ei (Isaia 1,23) (…) Să ne dăm seama că lumea văduvelor şi orfanilor şi invalizilor e azi lumea celor fără glas, e o lume din care plângerile, de cele mai multe ori nu se aud, că n-are cine să le dea grai. Toţi cei care credem şi trăim Evanghelia Mântuitorului să dăm grai acestor plângeri oriunde le-am afla şi să strigăm neîncetat după dreptatea orfanilor şi văduvelor de război.”

Lumea plină de tumult şi pasiuni a vieţii politice nu va rămânea nici ea în afara preocupărilor părintelui Trifa care va căuta prin predicile sale să pregătească şi să înarmeze spiritual populaţia de la sate ce devenea adesea o masă uşor de manipulat de diverşi aventurieri politici ce nu-şi urmăreau prin propaganda lor decât propriile interese.

“Despre păcatele politicii de partid aş putea scrie cărţi întregi. Amintesc aici răul cel mai mare: politica de partid strânge în taberele ei tot felul de mâncăi (…). După fiecare guvern rămân câţiva noi milionari (…). Eu am mai spus-o aici la foaie: politica noastră de partid şi partidele noastre nu reprezintă sufletul acestui neam. Poporul nostru este un popor credincios cu frică de Dumnezeu şi de păcat. Însă aceste virtuţi nu se prea răsfrâng asupra vieţii noastre politice. Aluatul Evangheliei va trebui să dospească odată şi viaţa noastră politică”.

Asupra unei opţiuni politice a părintelui Trifa nu puteam avea o opinie clară. Ceea ce este sigur este faptul că prin lucrarea sa predicatorială, el urmărea ca prin puterea Evangheliei să ducă în rândul maselor acele principii care să poată face posibil ca “Cei care ne strângem sub steagul credinţei şi al Evangheliei”, să poată să nu dea votul “tot pentru cei care n-au altă credinţă decât pântecele şi banul”.

La întrebarea pusă de arhim. Iuliu Scriban la Congresul Biblic de la Sibiu (1921) dacă preotul trebuie sau nu să facă politică, răspunsul părintelui Trifa este tranşant şi constituie crezul său în domeniu: “trebuie să facem politica, căci nici un alt factor social nu dă garanţia unei îndreptări sănătoase ca preoţimea, dar nu politică exclusivistă ci formând acel front creştin naţional democrat în înţelesul ideilor desfăşurate de păr. Scriban”.

Sintagma “creştin naţional democrat” nu constituie pentru părintele Trifa o ideologie politică de care s-ar fi simţit atras ci afirmarea unor valori de morală politică în care credea: “Poate va veni odată vremea când “Lumina Satelor” şi “Oastea Domnului” vor ridica şi steagul unui partid creştin naţional. Când ţara aceasta va fi plină de steagurile celor ce intră în Oastea Domnului apoi vom încerca să dospim şi viaţa politică cu aluatul Evangheliei (…). Va veni o vreme când în politica acestei ţări se vor ridica creştinii cei adevăraţi pentru că numai un creştin adevărat poate fi şi un român adevărat (…). Neamul acesta va fi având el multe păcate pentru care Domnul Dumnezeu ne ceartă cu stări nesănătoase dar neamul acesta are şi destule comori sufleteşti ca să aştepte sosirea unui viitor mai bun. Şi eu cred că va sosi”.

Naţionalismul agresiv îi repugnă părintelui Trifa şi va lua atitudine împotriva lui ori de câte ori va avea ocazia. Prin uciderea prefectului poliţiei din Iaşi, Constantin Manciu, mişcarea studenţească dădea dovadă că nu este pătrunsă total de idealurile neamului românesc: “Nu ne putem ascunde durerea când vedem între studenţi astfel de ieşiri care nu fac parte din firea neamului nostru”.

Curăţia cugetului său şi neaservirea politică a foilor pe care le-a condus, îi vor permite să se pronunţe obiectiv încă de la început asupra pericolelor celor două ideologii ce vor sta la fundamentul totalitarismelor sec. XX: fascismul şi comunismul.

Plecând de la un incident petrecut la Londra, cu ocazia înmormântării regelui George al V-lea şi anume pierderea Crucii de la Malta ce împodobea coroana regală, pe traseul parcurs de cortegiul funerar, părintele Trifa aduce un elogiu istoriei Angliei care “se ridicase prin Biblie, prin credinţă, prin Cruce”.

Evocă personalitatea defunctului rege ale cărui cuvinte memorabile le reproduce: “Există numai o singură mare întrebare în lume: cum să-l putem aduce pe Isus Hristos şi Evanghelia Lui în inima poporului. Cu acest <<program>> s-a creat Marea Britanie. Veacuri de-a rândul Anglia a fost o ţară a Bibliei şi prin ea s-a revărsat în lume cuvântul lui Dumnezeu”.

Spre deosebire de Anglia, pentru care Biblia constituie temelia morală a unui întreg popor, părintele Trifa sesizează în Germania apariţia Antihristului: “În formă de neopăgânism el îşi ridică capul chiar şi în Germania care e contra comunismului. Iată, spre pildă, citesc în cartea hitleristului Rosenberg din Germania, care care face definiţa hitlerismului (cartea Mitul sec. al XX-lea). <<Ne trebuie – scrie Rosenberg – o religie naţională germană. Religiunea germană nu e religiunea unui Dumnezeu mort, nici a unui Dumnezeu umilit.; Crucea Răstignirii deci nu poate să-i slujească de simbol. Toate icoanele ce reprezintă răstignirea vor trebui să fie înlocuite cu altele care să prezinte un Dumnezeu glorios şi biruitor. De asemeni dogmele vor fi revăzute, noul creştinism va fi o religiune a orgoliului şi a voinţei.>> Spre prăpăd merge omenirea cu astfel de religii noi. Sunt şi ele semnul vădit că Antihristul a ieşit în lume (1 In. 2,18)”.

Pornind de la textul din cartea Faptele Apostolilor (4,32-35), părintele Trifa descrie o imagine a “comunismului” apostolic pe care o analizează în antiteză cu comunismul sovietelor: “Este o enormă deosebire între acest comunism al Duhului Sfânt şi între cel ce se vesteşte azi în lume. (…) Acela era un comunism al dragostei, cel de azi este al urii. Acela era un comunism al lui Dumnezeu, acesta este al unuia ce se luptă contra lui Dumnezeu. (…) O, dacă ar fi rămas lumea şi creştinătatea în acel comunism sfânt – ce bine ar fi azi în lume. Satan imită totdeauna lucrul lui Dumnezeu. Aşa a fost şi cu comunismul. Satan a imitat comunismul de la Faptele Aapostolilor. Numai că această imitaţie e în cele rele (…). Comunismului de azi îi lipseşte vorba de încheiere din comunismul de la Faptele Apostolilor. “Şi nu era niciunul care să ducă lipsă de ceva”. Pentru că în Rusia şi oriunde s-a înfăptuit comunismul lui Satan toţi duc lipsă de toate. E un comunism cu foamete şi lipsă”.

Părintele Trifa nu se mulţumeşte să diagnosticheze doar ideologia comunistă ci caută să-i releve cauzele şi totodată să ofere metode de combatere. El avertizează asupra unui lucru: “Comunismul a venit pe urma slăbirii creştinismului”.

Iar metoda de combatere nu poate fi decât Evanghelia. “Propaganda comunistă trebuie combătută şi cu o propagandă evanghelică. Evanghelia şi Biserica trebuie să se coboare în mijlocul frământărilor sociale şi să ceară dreptate şi justiţie socială pentru toţi. Şi să strige fără cruţare după nedreptate, după abuzuri, corupţii etc. Căci până vor fi în lume şi în orice ţară stări sociale putrede şi păcătoase, otrava comunismului va stărui. Şi mai presus de toate să-l combatem prin trăirea Evangheliei. Să luptăm contra comunismului, luptând pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Luptând ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu precum în cer, aşa şi pe pământ. Ca toţi creştinii să fie cu adevărat fraţi în Domnul nostru Isus Hristos. În direcţia aceasta luptăm şi noi ostaşii Domnului. Când ţara aceasta va fi cucerită de Oastea Domnului atunci scăpăm definitiv de primejdia comunismului”.

Din psalmul 84 părintele Trifa prescrie şi leacul acestui flagel: “În PS 84 este un minunat leac contra comunismului: <<Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit>> (PS 84, 11-12) Când se vor împlini aceste minunate cuvinte, când se vor întâlni peste tot locul mila cu adevărul şi se va săruta dreptatea cu pacea – atunci otrava comunismului va dispare pentru totdeauna”.

Altă dată făcând o comparaţie între două adunări ce au avut loc, una a Oastei Domnului la Câmpulung iar alta electorală la Iaşi, părintele Trifa scoate în evidenţă urmările Evangheliei şi cele ale politicii de partid: “La Câmpulung s-a ţinut cea dintâi adunare a Oastei Domnului (…). La Câmpulung s-au întâlnit cu Domnul o mulţime de suflete hotărâte să trăiască o viaţă nouă după Evanghelie (…). Aproape în acelaşi timp s-a ţinut o mare adunare politică la Iaşi (…). A fost o adunare pe urma căreia au rămas şi câţiva morţi şi răniţi (…). La Câmpulung a fost secerişul Domnului, la Iaşi secerişul diavolului (…). Mântuirea acestei ţări nu de la politica de partid va veni ci de la Evanghelia Mântuitorului”.

La curent cu tot ce se întâmplă în lumea internaţională, păr. Trifa va analiza prin prisma Evangheliei derularea evenimentelor căutând câte-o învăţătură ziditoare de fiecare dată pentru cititorii săi.

Când Liga Naţiunilor de la Geneva caută soluţii pentru a rezolva, pe timp de război, viaţa populaţiei civile prin înfiinţarea unor zone neutre pentru refugii, păr. Trifa află în Scriptură prin analogie, cinci modalităţi de scăpare: “1. Întâia e cea de la corabia lui Noe care strigă pe oameni să intre în corabie. 2. A doua e uşa pe care israelitenii au stropit-o cu sângele Mielului (Ieşire 12). 3. A treia sunt cetăţile de scăpare de la Iosua 20, 1-6. 4. A patra e poarta cea îngustă de la Matei 7, 13-15. 5. A cincea e poarta ce s-a închis după ce a sosit Mirele (Mt. 25, 1-13). Dar omenirea n-a intrat şi nu s-a mântuit prin aceste porţi. De aceea a venit Mântuitorul care (…) ne-a deschis El uşa cea mare a mântuirii (…). Dar oamenii şi omenirea n-au intrat prin uşa aceasta, de aceea Liga Naţiunilor umblă acum după <<locuri de scăpare>>. Omenirea îngrozită caută <<locuri de scăpare>> dar nu aleargă acolo unde este singurul nostru loc de scăpare: La Crucea Golgotei”.

Realitatea lumii înconjurătoare, cu problemele ei de la cele mai mari până la banalul fapt divers cotidian va constitui o adevărată mină de subiecte de predică pentru prolificul redactor de la Sibiu. Talentul său va avea deplin posibilitatea de manifestare tocmai pe acest teren. Omul obişnuit devine atent la ceea ce se întâmplă în jurul său când printr-un har deosebit păr. Trifa scoate câte o învăţătură mult folositoare din fapte cotidiene în care fiecare se poate regăsi ca personaj principal. “Ca o întregire la foaia noastră religioasă, vom da şi câte două pagini cu ştiri şi întâmplări din lume şi ţară văzute în lumina Evangheliei. Este mare lucru să vezi lucrurile în lumina Evangheliei. Să vezi mersul vieţii şi al întâmplărilor în lumina Evangheliei. Şi să-l spui şi altora în această lumină. Ştirile şi întâmplările  aşa cum le dau cele mai multe gazete sunt o otravă pentru lumea cetitorilor. Dar redate în lumina Evangheliei ele sunt o predică vie…”.

O banală pană de curent va constitui un subiect deosebit de incitant pentru o temă duhovnicească de mare actualitate: legătura sufletului cu Dumnezeu prin credinţă. “Lumina electrică vine de la o <<uzină>>, de la un izvor de lumină şi de putere electrică. Această lumină o aducem în casă prin o legătură de drot. Când această legătură e bună lumina arde, când se strică lumina se stinge. Întocmai aşa e şi lumina sufletească. Isus Mântuitorul este <<uzina>> este izvorul cel mare de lumină sufletească. <<Eu sunt lumina lumii a zis Isus>> (Ioan 10, 12). Dar ca să poţi primi lumină din lumina lui Hristos îţi trebuie o legătură de drot sufletesc adică o legătură de credinţă vie şi lucrătoare cu Isus Mântuitorul”.

Autorul identifică şi cauzele “penelor de curent” şi modul lor de remediere. “Păcatul strică această legătură şi trebuie să o repari numaidecât prin căinţă, prin rugăciune şi lacrimi fierbinţi. Eu te întreb iubite cititorule ai tu legătură sufletească cu izvorul luminii, cu Isus Hristos şi îţi iei tu lumină din lumina Lui şi putere din puterea Lui, ori păcatul ţi-a stricat această legătură şi tu nu umbli să o mai repari?”.

Altă dată după pierderea cheilor de la casă, când un lăcătuş priceput a venit cu o legătură de chei cu care a reuşit să deschidă toate uşile, păr. Trifa găseşte prilejul de a publica o predică deosebit de expresivă prin asemănările aduse în faţa cititorilor: “Eu m-am gândit în mine că aşa e şi Biblia în cele sufleteşti. Biblia este plină de chei sufleteşti. Nu e nici o încăpere, nici o închizătoare a sufletului pentru care să nu poţi găsi în Biblie o cheie potrivită. De eşti întristat, în Biblie afli mângăiere, de eşti în necaz capeţi ajutor, de eşti în întuneric capeţi lumină, de eşti bolnav capeţi vindecător, de eşti batjocorit capeţi apărător. Nu e nici o stare sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită. Biblia are chei potrivite pentru toate încăperile şi cămările sufletului tău. Citind Biblia, găseşti în ea locuri la care te opreşti zicând: aici e scris parcă anume pentru mine…”

Fenomene naturale mai puţin obişnuite sau calamităţi naturale de proporţii au constituit totdeauna subiecte de  predici pentru păr. Trifa.

În urma cutremurului din Bulgaria constată că “Tatăl Ceresc lucrează cu dragostea dar de o vreme încoace dragostea Lui nu mai prinde în noi. De aceea a început a ne vorbi ca odinioară egiptenilor: prin fel de fel de plăgi şi pedepse”.

Cauza acestor stări de lucruri este faptul că “pământul s-a umplut de stricăciune (…). Cerul sufletesc al omenirii este încărcat de norii cei negri ai urgiei lui Dumnezeu. O revărsare a mâniei lui Dumnezeu a început să picure din aceşti nori. La o depărtare de numai căteva sute de kilometri de noi, pământul s-a cutremurat”.

Remediul acestei situaţii nu poate fi decât unul: “Să se cutremure şi sufletele noastre. Vremurile noastre au lipsă de un cutremur sufletesc care să schimbe înfăţişarea sufletească a lumii de azi. Avem lipsă de un mare cutremur sufletesc în care să se prăbuşească munţii păcatelor şi ai răutăţilor de azi şi în locul lor să răsară <<cer nou şi pământ nou în care locuieşte dreptatea>>pacea şi dragostea evanghelică”.

Seceta din vara anului 1928 care a compromis toată recolta de porumb şi nu numai, îi prilejuieşte păr. Trifa o meditaţie la textul din Ieremia 7,2: “Iată iuţimea şi mânia Mea se varsă peste tot locul acesta şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste roadele pământului (…). Că va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pământul de sub tine de fier. (…). Domnul ne ceartă pentru păcatele şi fărădelegile noastre. Cerul de sus parcă vrea să ne spună şi el ceva. Vrea să ne spună că Domnul nu mai poate suferi fărădelegile noastre. De ani de zile Domnul ne ceartă mereu cu multe feluri de plăgi şi pedepse dar noi nu ne îndreptăm: <<Bătutu-i-am – zice Domnul şi n-au simţit, zdrobitu-i-am şi n-au vrut să se întoarcă>>. (Ieremia 5, 3) (…). Numai o singură scăpare avem degrabă, întoarcerea către Dumnezeu şi poruncile Lui. <<Aşa zice Domnul: De voi închide cerul şi nu va fi ploaie şi de voi trimite moarte în poporul Meu. Şi de se va smeri poporul Meu şi se vor ruga şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu îi voi auzi din cer, milostiv voi fi păcatelor lor şi voi vindeca pământul lor.>> (II Cronici 7 13-14) (…). Să căutăm căile noastre să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre spre Dumnezeu zicând: păcătuit-am, păcătuit-am şi nu ne-am întors (Plângeri 3, 40-43)”.

Nimic nu poate fi mai nepotrivit şi neaşteptat decât inundaţiile venite la Crăciun. La Crăciunul anului 1925 inundaţii catastrofale au afectat partea de vest a ţării. Mulţi au fost luaţi prin surprindere de furia apelor care a lăsat în urmă multe pagube materiale şi victime. Părintele Trifa scrie o predică avertisment asemănâd revărsarea apelor cu potopul de fărădelegi al veacului: “De ani de zile avem acest potop sufletesc, râurile vieţilor oamenilor s-au umplut şi s-au revărsat de potopul răutăţilor celor multe. Râul vieţii oamenilor umflându-se de fărădelegi şi-a schimbat cursul. A părăsit matca Evangheliei şi aleargă cu apele-i tulburi peste hotarele vieţii ducând pe tot locul moarte şi pieire sufletească. An de an cresc apele acestui potop iar oamenii se îneacă liniştiţi”.

În faţa acestei primejdii autorul îmbie corabia mântuirii sufleteşti  “pe care ne-a câştigat-o şi ne-a făcut-o Domnul Isus Hristos prin scump sângele Său şi sfântă jertfa Sa. (…) Intră în această corabie dragă cititorule, intră tu şi toată casa ta (…). Pleacă îndată dragă suflete să intri în corabie. Nu vezi cum cresc apele? N-auzi cum vuiesc valurile? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor şi tu nu te spăimântezi? Tu stai liniştit? Tu mamă stai liniştită în vreme ce fiica ta se îneacă în valurile păcatului? Şi tu tată dormi liniştit în vreme ce fiul tău se îneacă în valurile petrecerilor şi beţiilor de noapte? O, ce lucru grozav! (…) Domnul strigă neîncetat: sculaţi-vă oameni buni, ieşiţi din răutăţi, mântuiţi-vă sufletul, intraţi în corabia mântuirii. Însă cei mai mulţi iau în glumă această chemare alţii spun că mai au vreme şi pe urmă vine moartea şi închide fără de veste uşa corabiei şi tu dragă suflete rămâi afară în potopul pieirii. Eu te întreb încă odată dragă suflete, eşti tu în corabie ori eşti afară de corabie. Dacă eşti afară, de ce nu intri?”

Dar şi în binecuvântările lui Dumnezeu părintele Trifa găseşte subiecte deosebit de interesante de predică. La vremea secerişului imaginea holdelor clătinându-se în vânt cu promisiuni de recoltă bogată îşi îndreaptă gândul spre versetul de la Mc. 4:26-29 “Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul.” Urmărind parcursul seminţei de la aşezarea ei sub brazdă la spicul plin de rod, părintele oferă o paralelă pentru creşterea sufletească a credinciosului: “Tainică este şi creşterea seminţei, ea îşi înfinge mai întâi rădăcinile în pământ iar mai apoi soarbe darurile cerului de sus: ploaie, căldură şi lumină. Tot aşa este şi creşterea noastră în cele sufleteşti. Mai întâi găuntele credinţei trebuie să pătrundă în adâncimile vieţii noastre şi sufletul nostru să stea veşnic sub revărsarea darurilor de sus: sub ploaia, căldura şi lumina harului Duhului Sfânt”. Secerişul însă ne îndreaptă privirea spre momentul bilanţului propriei noastre vieţi. Autorul caută să ne amintească acest lucru: “Când va sosi timpul secerişului, timpul morţii tale, Domnul <<va trimite îndată slugile sale să strângă roadele>> (Matei 21:34). <<Alegeţi neghina şi aruncaţi-o în foc va zice Domnul – iar grâul îl strângeţi în hambarul Meu>> (Matei 13:30) Oare în ogorul vieţii tale se va afla grâu sau neghină?”.

2.5. PREDICI NAŢIONAL-PATRIOTICE

Perioada imediat următoare primului război mondial era marcată de efuziunea produsă de reîntregirea neamului pentru care Biserica Ortodoxă îşi adusese contribuţia ei însemnată. Totodată racilele socio-politice ce se dezvoltau în societatea românească erodau entuziasmul popular născând nostalgii periculoase printre românii din Ardeal, dezamăgiţi de conducerea de peste munţi. Preotul Iosif Trifa va resimţi dureros această întorsătură pe care au luat-o evenimentele şi sentimentele sale patriotice vor da glas unor luări de poziţie deosebit de realiste. Prin prisma patriotismului său el vede ţara noastră ocrotită şi binecuvântată de Mântuitorul lumii, şi de aceea va trebui să ne asumăm fiecare crucea pentru a lupta să scoatem păcatul din ţara noastră.

Pentru păr. Trifa ziua de 1 Decembrie trebuie să rămână un moment crucial din care să ne aducem aminte de toate jertfele înaintaşilor şi să căutăm să ne ridicăm la înălţimea vieţilor lor. “Ziua de 1 decembrie va rămânea de-apururi zi de mare praznic în calendarul neamului nostru. N-a sosit pe neaşteptate această zi ci a răsărit din frământările, din luptele, din suferinţele şi aşteptările de veacuri ale unui neam întreg. Înapoia zilei de 1 decembrie stă toată Golgota neamului nostru. Stă câmpia de la Turda cu jertfa lui Mihai, stă <<loagărul>> cu mucenicia lui Avram Iancu, stă roata ce l-a tăiat bucăţi pe Horia la Alba Iulia, stă jertfa celor 800 de mii căzuţi în război, stă toată istoria trecutului nostru. Dar parcă aud îndată pe unii răspunzând că <<Nici un bine nu ne-a venit după Alba Iulia>>. O, ce mare greşală este aceasta să tot cârtim fără să ne dăm seama că toţi suntem de vină pentru unele stări rele ce le avem în ţară (…). Românilor! Ziua de 1 decembrie 1918 ne-a lăsat o moştenire câştigată cu jertfele şi suferinţele strămoşilor noştri şi stropită cu scump sângele celor 800 de mii de români căzuţi în războiul cel mare. Să luăm aminte că după certurile, păcatele şi zavistiile noastre de azi strigă şi morţii din morminte.”

La fiecare Praznic al Învierii păr. Trifa nu omite să aducă aminte că “şi neamul nostru s-a ridicat împreună cu Hristos. Îngropaţi şi umiliţi am stat şi noi românii până mai ieri alaltăieri (…). Dar noi românii am fost un neam cu credinţă tare. Credinţa noastră în Dumnezeu a prăvălit piatra de pe uşa mormântului nostru şi ne-a înviat (…). Este ceva care tulbură praznicul învierii neamului nostru: sunt certurile, zavistiile care ne urmăresc pe noi românii ca un blestem de veacuri (…). Să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne să <<ne zicem fraţilor>> (…). <<Să ne zicem fraţilor>> căci politica şi nesocotinţele ei cearcă să ridice iarăşi Carpaţi sufleteşti între <<cei de dincoace>> şi <<cei de dincolo>>. <<Să ne zicem fraţilor>> pentru că neamuri zavistuitoare ne pândesc şi străjuiesc la toate hotarele să prăvălească iar piatra peste învierea noastră. <<Să iertăm toate>> şi să lăsăm toate pentru jertfa şi Golgota celor 800 de mii de români pe care războiul i-a coborât în „groapa” din care a ieşit învierea neamului nostru”

Sărbătoarea de la 1 Decembrie nu se va putea însă întări cu discursuri demagogice şi manifestări patriotarde. În viziunea păr. Trifa la reabilitarea praznicului Marii Uniri trebuie să stea „Evanghelia Mântuitorului căci aceasta este temelia cea tare pe care se clădeşte viitorul neamurilor (…). La 10 ani după alipirea Ardealului avem încă multe greutăţi. Se vorbeşte despre criza financiară, despre criza politică dar criza cea mai mare este criza morală, este slăbirea credinţei în Dumnezeu, este criza stricăciunilor sufleteşti. Această criză trebuie rezolvată în primul loc prin concursul nostru al tuturor. Vântul Duhului Sfânt, vântul primăverii morale să sufle peste hotarele scumpei noastre patrii întregite”.

„Au trecut 12 ani de când luptăm din răsputeri să scoatem păcatul din ţară. Şi în lupta aceasta – întocmai ca Moş Roată din istoria lui Cuza Vodă – ne-am unit cu Domnul fraţi din Ardeal, Muntenia, Moldova, Bucovina, Banat (…) ne-am unit fraţi din toată ţara şi ne opintim din răsputeri să scoatem din ţară piatra cea mare şi grea a păcatului (…). Noi credem într-o Românie nouă din care am scos mai întâi piatra şi pietrele păcatului. Cu un naţionalism plin de păcate nu se poate crea o Românie nouă şi tare (…). România cea nouă va fi creată de viaţa cea nouă, de ţărănimea cea nouă pentru care luptăm şi noi cu Oastea Domnului”.

Naţionalismul sterp, gălăgios, cu derapajele sale antisemite sau xenofobe îi repugnă părintelui Trifa, opţiunea lui de a pune la temelia iubirii de neam ascultarea de Evanghelia lui Hristos constituindu-se într-o voce singulară chiar şi în ortodoxia românească a acelei vremi. „Izvorul relelor şi pârghia îndreptării trebuiesc căutate mai adânc, mai în sus către izvor şi izvorul e sufletul oamenilor, e păcatul din suflet. De sus până jos a suferit credinţa, dragostea, bunătatea, mila, dreptatea şi în locul lor a răsărit şi înfloreşte trufia, lăcomia, zavistia, goana după afaceri, după plăceri, după îmbogăţire fără muncă etc. În stările din ţara noastră e o boală sufletească şi aceasta boală poate fi tămăduită numai cu însănătoşire sufletească (…). Un aluat nou ne trebuie şi noua să dospească o <<frământătură nouă>> în stările din ţara noastră cea nouă. Acest aluat nou este Evanghelia şi învăţăturile Mântuitorului nostru Isus Hristos. Numai când acest aluat va dospi sufletul şi viaţa fiecărui român a conducătorilor ca şi a poporului se vor însănătoşi cu adevărat stările din ţara noastră cea nouă”.

Dintre cele mai importante predici national-patriotice răspândite prin ziarele la care a colaborat parintele Trifa reţinem câteva:

L.S. 2/1922 – “Pe altă cale”

L.S. 3/1923 pg. 1 – „Războiul neamurilor”

L.S. 3/1923  pg. 1 – „Ne trebuie şi fronturi sufletesti”

L.S. 13/1924 pg. 1 – „Şi neamul nostru s-a ridicat împreună cu Hristos”

L.S. 16/1923 pg.1 – „Caut un om”

L.S. 4/1924 pg.1 – „Precum odată ai intrat în casa lui Zacheu”

L.S. 33/1924 – „Ne trebuie un altoi nou”

L.S. 48/1928 – „Contribuţia noastră la praznicul de 1 Decembrie”

I.B. 40/1925 – „Să scoatem păcatul din ţară”

2.6. PREDICI OCAZIONALE

La diverse cuvântări sau la sărbători ale unor zile naţionale părintele Trifa marchează adesea momentul prin câte un cuvânt în care bineînţeles însemnătatea sărbătorii este redată din perspectivă biblică, autorul căutând câte un înţeles duhovnicesc pentru fiecare moment important. Pentru el, 10 Mai este ziua care „cuprinde întreagă istorie a neamului nostru, cuprinde însăşi fiinţa noastră naţională. Acest praznic a răsărit din toate suferinţele, din toate aşteptările, din toate jertfele, primejdiile şi durerile neamului românesc. Capul lui Mihai Viteazul, roata de la Alba Iulia, fluierul lui Iancu, Domnul Tudor, Plevna, Mărăşeşti, toate golgotele şi toate jertfele au ajutat la sosirea acestui praznic al învierii noastre naţionale. Praznicul de duminică ne este un praznic de bucurie.”

Faţă de o sărbătoare aşa de importantă păr. Trifa consideră necesară „şi aducerea aminte faţă de el. 10 Mai ne este o moştenire câştigată şi lăsată nouă cu jertfe mari şi scumpe (…) 10 Mai porunceşte să fie pace dragoste şi bunăînţelegere în casa noastră cea nouă şi muncă, omenie, dreptate. 10 Mai ne aduce aminte că la hotară ne pândesc neamuri străine şi zavistuitoare”.

Pentru atingerea acestor deziderate autorul preconizează măsurile ce-l caracterizează deplin: „pentru apărarea pământului românesc ne trebuie pe lângă fronturi de vitejie şi fronturi sufleteşti adică stări de mulţumire în ţara noastră cea nouă. Să piară toate stările cele bolnave care slăbesc aceste fronturi: să piară corupţia, mituirea, nedreptatea, zavistia, abuzul, trufia, tembelismul şi alte rele ce ne pasc. Când la hotară vom fi toţi gata de luptă şi jerfă pentru apărarea visului împlinit  iar în ţară vom avea pace, dragoste, bunăînţelegere, dreptate, muncă, cinste, omenie şi alte purtări plăcute lui Dumnezeu, atunci vom avea 10 Mai ca o moştenire pe care o chivernisim cu vrednicie”.

Cu ocazia alegerilor din primăvara anului 1922 păr. Trifa îşi îndeamnă cititorii la calm şi mai ales la responsabilitate în faţa actului votării: „nu lăsaţi politica să vă tulbure liniştea şi bunaînţelegerea din sat. Nu vă faceţi de ură voi întreolaltă şi nici cu conducătorii voştri din sat. Nu uitaţi că îndată ce veţi băga votul în lada de votare toţi irozii, craii şi colindătorii se vor duce din sat şi nu vor mai veni la voi până la alt „Crăciun” de alegeri”.

Cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea marelui erou naţional Avram Iancu, păr. Trifa participă la parastasul pentru pomenirea marelui înaintaş pe care îl consideră „un mucenic al neamului nostru”.

Este convins că Iancu a rămas viu şi că, sub gorunul de la Ţebea a fost aşezat numai trupul lui cel frânt şi obosit dar duhul lui, tulburat de durere a pribegit mai departe chemându-şi neamul la luptă şi răzbunare…”.

Consideră însă că starea de lucruri existentă în ţară împietează memoria Craiului Moţilor: „La Vidra şi Ţebea s-a făcut săptămâna trecută parastas pentru odihna marelui nostru mort. Ce odihnă ar putea avea Craiul Moţilor şi munţilor, când moţii, urmaşii lăncerilor lui rabdă foame şi <<craii permiselor>> ne fură bogăţiile ţării? Prăznuirea lui Iancu să ne fie o poruncă: încetarea certurilor şi desfrânărilor!”

Chemarea la reconciliere naţională răzbate din predicile păr. Trifa şi cu ocazia încoronării regelui Ferdinand în Cetatea Marii Uniri: „Românilor! Toată patima şi zavistia cea lumească acum de la noi să o lepădăm căci iată se apropie praznicul dreptăţii neamului nostru, praznicul răsplătirii jertfelor noastre, praznicul de bucurie al neamului nostru. La Alba Iulia ne cheamă acum strămoşii noştri ca să vedem noi împlinindu-se aşteptările şi visările lor de veacuri: încoronarea celui dintâi împărat al tuturor românilor”.

Sărbătoarea încoronării regelui Ferdinand îi oferă păr. Trifa prilejul de a medita la un verset biblic la care face trimitere ca la un memento necesar conştientizării unui moment de regăsire a neamului într-un destin aflat sub controlul unui Dumnezeu Atotputernic: „…Şi l-au uns pe David împărat peste tot Israelul 2 Împ 5:3 – Şi praznicul încoronării noastre de duminică trebuie să fie legământul între noi şi Dumnezeul neamului nostru (…). La Alba Iulia (…) va sta şi poporul nostru înaintea lui Dumnezeu (…) şi va grăi Domnul: <<Să nu uitaţi Românilor că Eu v-am scos pe voi din mâna împăraţilor străini şi v-am păzit cu mână tare şi cu braţ înalt prin furtunile veacurilor>>”.

Împlinirea a zece ani de la hirotonie întru preot înseamnă şi un bilanţ pe care păr. Trifa îl face în faţa păstoriţilor săi, este un bilanţ duhovnicesc care parcurge toate momentele importante trăite de tânărul preot venit de la Vidra să-şi ia în serios munca şi răspunderea. Venise cu însufleţirea de a tălmăci Cuvântul lui Dumnezeu într-o biserică: „unde se citea numai şi se cânta dar nu se învăţa”.

Entuziasmul tânărului preot avea să se lovească însă de conservatorismul unor suflete ce ţineau la literă iar de duhul slujbelor erau cu totul străine: „Slujeam şi predicam cu însufleţire de păstor tânăr, dar vai mie era de uitam să vă spun din calendar de atare praznic mic şi neînsemnat. Praf şi cenuşă se alegea de toată predica şi însufleţirea mea şi în cealaltă zi tot satul era plin de vorbe că nici praznicele mici nu vi le ştiu spune. O mică cetanie de rămânea pe dinafară, o plecare din cap, plecare la icoane, şi era destul să se vorbească pe toate drumurile, nu de învăţăturile mele ci de hulele că <<nu ştiu sluji ca bătrânii>>. Vedeţi toate acestea erau dovezi că voi ţineaţi mai mult la litera legii (care omoară) decât la Duhul care face viu. Voi ţineaţi şi păstraţi mai mult formele şi găocile decât miezul învăţăturilor sfinte (…). La praznicile mari, în vreme ce voi vă îmbulzeaţi să sărutaţi crucea şi icoanele, un cantor citea din strană cu glas înalt şi ascuţit. Ştia cineva ceva şi înţelegea ce se citeşte acolo sus în strană? V-alegeaţi din cetania aceea voi cu ceva învăţătură pe care s-o duceţi acasă şi în traiul vostru? Nu! Hotărât că nu! Cei mai mulţi nici nu ascultaţi acolo nimic doar aşa vă plăcea dumneavoastră să auziţi cum se citeşte şi răsună înainte Cazania”.

Truda tânărului preot n-avea să fie zadarnică pentru că peste ani şi ani avea să scrie mulţumit: „Văd sămânţa semănată de mine cu osteneală răsărind ici colea în rânduri de fapte bune. Văd că sunteţi alţii şi că mâine când eu m-aş duce de aici sau voi intra în pământ ştiu că de la Păstorul ce va veni după mine veţi cere nu numai praznicul din calendar şi slujba din molitvelnic, că pământul inimii voastre simţind setea Cuvântului va cere şi învăţătură. Aceasta este pentru mine şi ostenelile mele cea mai sfântă mulţumire, răsplată şi bucurie sufletească”.

Îndrumările cu care el îşi încheia bilanţul primilor zece ani de păstorire le adresa inimilor credincioşilor săi: „Puneţi-le în pământul cel bun al inimilor voastre ca să iasă din ele roade de fapte bune în viaţă şi în traiul vostru”.

Şi aceasta nu pentru o răsplată trecătoare ci pentru „răspunsul bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos” pe care el nădăjduia să-l poată da: „Aşa făcând în Ziua Judecăţii când Domnul mă va striga pe mine să dau seama despre voi  eu voi răspunde: <<Aici sunt Doamne, am păzit pe cei ce mi i-ai dat şi nici unul n-a pierit>> (Ioan 17 12). Eu aici mi-am îngropat soţia şi cei trei copii. Mi-am îngropat avutul şi însufleţirea mea de zece ani. Cu acelaşi dor cu care aştept învierea a doua ca să-mi învieze soţia şi copiii, cu acelaşi dor sfânt aştept şi învierea faptelor răsărirea roadelor mele. Amin”.

La fiecare hotar de an păr. Trifa aminteşte în predicile sale momentul nopţii de Anul Nou 1923 care marca începutul Oastei Domnului. Privind în urmă peste anii trecuţi de atunci iniţiatorul Oastei Domnului vede Mâna lui Dumnezeu care a călăuzit şi ocrotit mişcarea pe care, prin insuflare de la Duhul Sfânt, o întemeiase. Fiecare an nou este pentru păr. Trifa o piatră de aducere aminte, un popas duhovnicesc de mulţumire şi de recunoştinţă pentru ajutorul primit. „Biblia ne spune că după ce israeliţii bătură pe filisteni în lupta de la Bet-Car Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer (piatră de ajutor) zicând <<Până aici ne-a ajutat nouă Domnul>> (1 Regi 7, 12). La un astfel de hotar, la un astfel de popas duhovnicesc am ajuns şi noi cu Oastea Domnului. Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul. O piatră de ajutor am avut şi noi în lupta noastră iar piatra, stânca noastră era Hristos (1 Corinteni 10, 14). Pe stânca Golgotei a fost clădită casa Oastei. De aceea ea a rezistat la toate valurile şi furtunile care au dat peste ea”. (Anul Nou 1937 Eben Ezerul Oastei)

. Cuvinte patetice, pline de un fior mobilizator unic – poate – în predica românească a acelor timpuri explică extraordinarul impact avut în rândul maselor de cititori: „Criticaţi, prigoniţi, batjocoriţi, umiliţi am luptat mereu în lupta cea mare contra filistenilor, contra păcatelor. Uitându-ne ţintă la Căpetenia luptei noastre am răscolit o ţară întreagă la războiul cel mare şi sfânt contra diavolului, Goliat şi filistenilor (păcatelor). Am intrat într-un război aprig şi necruţător cu păcatele şi datinile cele rele, n-am cruţat păcatul în numele Domnului, l-am urmărit peste tot locul şi

l-am tăiat cu Sabia Cuvântului lui Dumnezeu. L-am izbit fără cruţare oriunde l-am văzut şi oriunde l-am întâlnit. Am păşit în lume cu parola: Război necruţător tuturor păcatelor şi trăirea deplină a Evangheliei. În acest război Domnul a fost cu noi. Noi am luptat, El a biruit şi ne-a purtat mereu în carul Lui de biruinţă”.

Finalul este de-a dreptul apoteotic şi cuprinde ca de obicei o rugăciune: „Fraţii mei cu ochii ţintă la Cel ce ne-a adus până aici, cu ochii ţintă la Căpetenia luptei şi desăvârşirii noastre. Până la sfârşit cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit. Doamne Isuse Tu ştii că am o singură dorinţă pe care inima mea Ţi-o spune mereu ziua şi noaptea. Arată-mi Doamne voia Ta şi porunca Ta. Descoperă-mi Doamne voia Ta şi dă-mi putere să merg până la sfârşit pe drumul acesta. <<Vorbeşte Doamne şi robul Tău ascultă>> (1 Regi 3, 10). În Mâinile Tale Doamne îmi încredinţez viaţa şi viitorul meu. Fă ce vrei cu robul Tău. Facă-se deplin voia Ta în mine şi în viaţa mea.”

2.7. PREDICI CU FAPTA

Preotul Iosif Trifa s-a remarcat nu numai prin marele număr de predici, meditaţii şi tâlcuiri publicate, şi mai ales printr-o viaţă de jertfelnicie pentru cauza misiunii asumate şi pentru cauza slujirii aproapelui. Tot ceea ce a scris a şi trăit. Încă din primii ani de preoţie, avea să se implice activ şi în viaţa comunităţii parohiei pe care o păstorea. Receptiv la greutăţile, suferinţele coregionalilor săi din Apuseni nu numai că le va susţine în scris cauza ci va milita cu toate posibilităţile sale să le uşureze traiul şi să le însenineze sufletul. Era conştient că predicile sale nu vor avea efectul dorit asupra sătenilor săi dacă aceştia nu aveau să afle acoperire prin fapte pentru frumoasele cuvinte ce le ascultau.

A deschis în casa parohială, o casă de citire (casă culturală), punct de citire a gazetelor, iar sâmbătă seara cu tâlcuiri din Sfânta Scriptură căuta să aducă lumină în viaţa ascultătorilor. Preocupat şi de greutatea şi „scumpetea” vremilor va organiza Cooperativa Vidreana pentru ajutorarea moţilor săi aflaţi în permanentă criză financiară. Ceea ce îl frământa însă cel mai mult era faptul de a putea să împlinească cu fapta ceea  ce în fiecare duminică predica cu vorba: iubirea de aproapele şi mila. A dat din plin pildă despre această iubire: „toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este totdeauna deschisă pentru ajutorul şi lipsurile lor. Calul, carul şi boii mei de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor. Şi precum casa mea, aşa şi mintea, şi priceperea mea am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor şi apărare pentru plângerile văduvelor şi săracilor.”

S-a străduit totodeauna să fie o pildă de curăţie sufletească şi trupească. Deşi văduv de la 30 de ani s-a dedicat întru totul creşterii singurului copil rămas în viaţă şi lucrării spirituale la care Dumnezeu îl chemase, dând un exemplu înalt de moralitate semenilor săi. „În viaţa mea, ştiţi că m-a ajuns un mare necaz: văduvia. Mulţi dinte fiii mei s-au cutremurat văzându-mă căzut în această stare şi crezând că au pierdut pe povăţuitorul şi păstorul lor cel curat. Şi iarăşi mulţi poate s-au bucurat crezând că apuc şi eu pe alte căi rele şi scapă de neîncetatele mele sfaturi şi mustrări. Nici frica unora, nici bucuria altora nu s-a împlinit: eu am rămas mai departe curat în purtările şi viaţa mea ştiind şi dându-mi seama că fără de această curăţie sufletească nici un rost şi nici un înţeles nu ar mai avea numele meu de păstor şi învăţător. Căci toate Scripturile ar striga după mine: <<Doctore vindecă-te pe tine însuţi!>>”

Părintele Trifa recunoaşte că nu a fost totdeauna aşa. Pornind de la pericopa învierii fiului văduvei din Nain, el îşi aminteşte cum: „Şi eu eram odată, dragă cititorule, un mort ce mergeam spre groapa pieirii mele sufleteşti. Şi tocmai când ieşeam din poarta vieţii, Isus a ieşit în calea mea şi m-a înviat. M-am întâlnit cu Isus, Mântuitorul sufletului meu şi de atunci m-am schimbat, m-am sculat şi am început a grăi, şi voi grăi mereu despre minunile ce le face Isus în sufletul omului.”

Mulţi dintre „criticanţii” săi îl acuzau că s-a îmbogăţit de pe urma cărţilor vândute şi a revistelor editate. Bilanţul, departe de a fi favorabil, indica mai degarabă un deficit acoperit din greu cu mari jertfe materiale dar mai ales sufleteşti: „Demult ni se tot aruncă vorba că am făcut bani cu „Lumina Satelor.” Am pus pe fiul meu Tit să facă o socoteală, privitor la administraţia foii, pe timpul cât a fost pe mâna mea (1oct. 1931 – 1aug.1934). Şi când colo, ce arată socoteala? Că eu am jertfit de la mine (din banii cărţilor mele şi ai Tipografiei) peste 280 mii lei pentru susţinerea foilor. Foile lucrau cu deficit. Nemaiputând suporta acest deficit am cedat administraţia foii <<Lumina Satelor>> urmând ca pentru foaia <<Oastea Domnului>> să ni se plătească numerele de care aveau lipsă.”

După ce cumpără Tipografia trece prin mari lipsuri materiale dobânzile, silindu-l să vândă şi partea de avere a fiului său, iar sănătatea nu-i mai permite să se dedice scrisului din care ar fi putut să-şi asigure veniturile pentru un trai decent. „Adevărat că fusesem puţin prea răpit de aripile dragostei pentru lucrul Domnului. În cea mai mare parte tipografia urma s-o plătesc cu cambii grele de câte 40.000 lei lunar. Dar mi-am zis: Fie! Voi pune în cumpănă tot ce am şi Domnul nu mă va lăsa. Şi au urmat zile grele. Am căzut pe front. A trebuit să plec la Geoagiu, părea totul pierdut, dar Domnul nu m-a lăsat. Fiul meu Tit mai avea încă de vândut o bucată de pământ din averea mamei sale. Şi am pus-o în cumpănă şi pe aceasta pentru salvarea tipografiei.”

Preţul cerut de susţinerea unui ideal atât de înalt – propovăduirea Evangheliei lui Hristos – a fost deosebit de mare. Dar şi jertfa părintelui Trifa a fost pe măsură: „Ani de zile m-am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi cu jertfe pe care singur Domnul de sus le cunoaşte, pentru a salva această tipografie. Cu pieptul zdrobit scriu mereu, de pe pat cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi tipografia. Şi Domnul n-a trecut cu vederea jertfa robului său. Cu preţul sănătăţii mele am salvat tipografia achitând şi preavenerabilului Consistor ultima datorie ce o mai aveam acolo.”

A predicat mult despre smerenie dar a şi dovedit că o avea din plin: „Mulţi mă îmblătesc mereu cu cereri să le trimit fotografia mea. Alţii mă roagă să merg pe la ei să mă vadă şi iarăşi alţii nu mă mai slăbesc din fel de lel de laude. Tuturor acestora le răspund că mie nu mi se cuvine nici un fel de laudă. În vestirea Evangheliei Domnul se foloseşte de fiinţe slabe şi plăpânde care nu au nici un alt merit decât atât că ascultă de chemările ce le au de la Domnul (…). Vă plac învăţăturile din <<Lumina Satelor>> şi cărţile ei? Daţi mărire lui Dumnezeu şi nu omului. Domnul s-a folosit de un asin să intre în Ierusalim. Domnul se foloseşte de fiinţe slabe şi plăpânde să intre în Ierusalimul sufletelor. Slava se cuvine Domnului şi nu asinului.”

Rolul său în Oastea Domnului îl consideră insignifiant. Puterea Oastei este dată de revărsarea Duhului Sfânt şi nu de calităţile sau ostenelile iniţiatorului ei. Printr-o reuşită metaforă el exprimă această realitate dând încă o dată dovadă de măsura modestiei şi onestităţii sale. „La ţară am văzut odată o jucărie de care lumea râdea. Lângă roata unei mori de apă cineva făcuse o păpuşă sub formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel aranjat încât se părea că el învârte roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de spiritele lui pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei. Prin aceasta lumea şi piticul (…) se aseamănă Oastei, eu sunt piticul care în aparenţă învârte roata morii <<Oastea Domnului>> (…). Dar moara Oastei nu merge prin spiritele mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui, şi atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului totul este revărsarea Duhului Sfânt.”

Smerenia nu a însemnat nici o clipă însă pentru păr. Trifa renunţarea la principiile şi idealul propovăduirii Evangheliei aşa cum credea că a fost chemat de Dumnezeu să o facă. Tenacitatea şi consecvenţa pe care le predicase altora prin cărţile sale i-au încununat mereu jertfelnicia vieţii sale de excepţie. Recunoaşte că toate roadele secerişului bogat din Oastea Domnului aparţin Bisericii Sale în care credea şi de la care va nădăjdui până în clipa morţii că i se va face dreptate. „După 10 ani de muncă şi jertfă eu stau azi cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Oastea Domnului a copt şi coace holdele. Biserica poate strânge acum în jitniţele sale cel mai bogat seceriş (…). Eu am ţinut să fac bisericii mele un dar, şi greşeala mea poate e aceea că n-am început cu <<litera legii>> ci am izbit mai întâi stânca pentru apa cea vie şi iată apa a ţâşnit, apele curg din toate părţile. Bisericii îi revine acum datoria să capteze revărsarea apelor.”

Contemporanii săi au confirmat cu toţii identitatea dintre cuvânt şi faptă în cazul iniţiatorului Oastei Domnului, iar viaţa părintelui a fost percepută de aceşti martori oculari ca fiind ea însăşi o „epistolă vie” în care se va putea citi peste ani şi ani. „Eu dealtcum vorbesc prin foaie în fiecare săptămână cu ascultătorii mei din ţară. Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în faţa mulţimii de azi şi în faţa Oastei…”

Ultima lui predică cu fapta a fost trecerea sa la cele veşnice. Lovit din toate părţile, părăsit de mulţi, nu s-a lăsat copleşit de ură sau răzbunare împotriva celor ce l-au prigonit. Un martor ocular al acelor zile va mărturisi: „L-am văzut în mijlocul nemiloaselor şi nedreptelor loviri cu care a fost răsplătit până în clipa din urmă. Şi nu pot uita seninătatea cu care le-a primit şi le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării şi a uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare şi bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nici o umbră de ură şi răzbunare. Tot ce a făcut şi tot ce a încercat să facă n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei loviri nedrepte şi neomeneşti. I-a fost luat orice mijloc de apărare, i-au fost lăsaţi numai ochii să plângă şi inima să sufere. A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii şi a <<fraţilor săi>>. Nedreptăţile care i-au grăbit sfârşitul, le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toţi, în judecata şi răsplata Marelui Judecător de Apoi.”

2.8. CĂRŢILE PĂRINTELUI TRIFA

În perioada 1920-1938, părintele Trifa adună predicile sale într-un număr de 44 de cărţi. Toate cărţile sale le consideră o introducere în şcoala Bibliei, dar afirmă răspicat că acestea nu pot înlocui Cuvântul lui Dumnezeu: “Nici o altă carte, cu oricât meşteşug ar fi scrisă, nu poate înlocui Biblia, pentru că ea este Cartea lui Dumnezeu scrisă cu pana Duhului Sfânt. Cărţile de la Oastea Domnului sunt numai o mică călăuză pentru introducerea sufletelor în şcoala cea mare a Bibliei. Mai bine aruncaţi în foc toate cărţile mele decât să vă lipsiţi de Biblie, cartea lui Dumnezeu.”

Scrisul, predicile părintelui Trifa sunt profund scripturistice. A iubit Cuvântul lui Dumnezeu, l-a aprofundat şi l-a studiat în toată viaţa sa pământească. Toate cărţile lui nu fac altceva decât să tâlcuiască pe înţelesul poporului cuvântul Scripturilor.

Scrierile sale poartă, de asemenea, pecetea destinului său pământesc: “Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit… Prin suferinţă a vorbit cerul cu mine, şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei”.

Priza la mase a acestor cărţi este confirmată de numărul reeditărilor şi al tirajelor acestora. Deja la sfârşitul anului 1927 cărţile tipărite până atunci “ieşiseră în a doua ediţie”.

De remarcat faptul că la tipărirea acestor cărţi, părintele Trifa nu a beneficiat de nici o subvenţie. În 1927 “Lumina Satelor” trimisese maselor de cititori 100.000 cărţi şi peste o jumătate de milion de foi, acest lucru făcânu-se cu sacrificii imense la care a fost sprijinit de mulţi ostaşi cititori ai foilor. “Zilele acestea am încheiat bilanţul anului trecut. El arată un seceriş bogat. Am trimis în popor 100.000 de cărţi şi peste o jumătate de milion de foi. Am făcut această lucrare uriaşă fără subvenţii şi fără nici un ajutor material extern. Am cerut anii trecuţi ajutor de la Guvern. Aveam un deficit de peste 100. 000 de lei şi pluteam între moarte şi viaţă. Dar domnii de la Guvern n-au vrut să ne dea nimic. (…) Cu ajutorul Domnului am făcut ceea ce am făcut şi facem, am făcut mai mult decât alţii cu subvenţii de milioane… <<ASTRA>>, cu un buget de 7-8 milioane (aproape tot de la stat), n-a realizat pentru lumea satelor ceea ce a realizat <<Lumina Satelor>> fără subvenţii de milioane.”

Din scrisorile trimise redacţiei “Lumina Satelor”, se poate constata receptivitatea cititorilor faţă de scrierile părintelui Trifa. Însănătoşirea moravurilor, părăsirea patimilor, cultivarea virtuţilor, sunt tot atâtea mărturii a ceea ce a putut produce predica scrisă a acestui deosebit propovăduitor al Bisericii noastre.

Ioan Buibaş din com. Cociuba Mică-Bihor mărturiseşte că “de când mi-am cumpărat cărţile de la “Lumina Satelor” am văzut adevărata lumină ce ne-a dat-o Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Deci, oprindu-mă în loc şi căutându-mă cu groază că am ajuns la mijlocul prăpastiei şi aflând că Tatăl ceresc întreabă după mine, mă aşteaptă cu braţele deschise, m-am hotărât şi eu ca fiul rătăcit să vin la Domnul că am stat destul slugă la diavolul păzind porcii lui cu plăcerile cele păcătoase…”

Cărţile părintelui Trifa sunt prezentate şi apreciate călduros şi de alte publicaţii. Astfel, revista B.S. 2-3/13.I.1929, pg. 1 face o largă prezentare a acestor cărţi, recomandându-le cititorilor  săi. “E îndeobşte cunoscută râvna misionară a păr. I. Trifa care redactează cu atâta iscusinţă aşa de răspândita şi folositoarea gazetă poporală, <<Lumina Satelor>>. (…) Părintele Trifa a făcut un lucru dintre cele mai folositoare adunându-şi şi publicându-şi în broşuri explicările evanghelilor duminicilor de peste an şi tâlcuirile biblice împrăştiate prin <<Lumina Satelor>>”

Poetul Traian Dorz, un fidel discipol al părintelui Trifa, mărturiseşte despre prima întâlnire cu cărţile acestuia, încă din copilărie: “Am fost premiat, iar preotul care ne predase religia, drept răsplată pentru răspunsurile mele mi-a dat ca premiu din partea lui, cartea <<Corabia lui Noe>>, scrisă de Părintele Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului (…) Ceea ce m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte care spuneau cam aşa: <<Cititorule, ţi-a plăcut cartea aceasta? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin unele locuri ai şi plâns citindu-le.>> (De unde ştia scriitorul că într-adevăr plânsesem?) <<Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Isus – cu legământ sfânt ca să nu mai păcătuieştiplăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic.

Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră imediat în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea aceasta, şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El…>> Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu…”

Publicaţia lui Iorga, “Neamul Românesc pentru Popor”, face o caldă prezentare a personalităţii şi activităţii predicatoriale ale părintelui Trifa: “Dar preotul de la Sibiu mai are o sumedenie de cărţi din care se vede că darul lui Dumnezeu a fost din belşug revărsat peste inima acestui minunat slujitor al Lui… Le recomandăm călduros pe toate (…) Numele preotului e bine să fie pus la inimă ca o pildă rară de ucenic al Mântuitorului. Însemnaţi-l bucuroşi ca o descoperire: preotul Iosif Trifa.”

Ion Agârbiceanu era de părere că “este sosită vremea când şi plugarii noştri să treacă de la cărticele  cu visuri şi zodii, de la epistole mincinoase şi nefolositoare la adevărata hrană sufletească.”

Alături de Sf. Scriptură şi Vieţile Sfinţilor, marele scriitor recomandă “cărţile de învăţături creştineşti cum sunt cele tipărite la Sibiu de părintele Trifa…”

Predicile părintelui Trifa au fost strânse şi publicate sub 33 de titluri în 44 cărţi.  Ediţiile şi tirajele prezentate mai jos se referă la perioada anilor 1920-1938.

  1. Spre Canaan– Arad, 1920. Este prima carte tipărită, la Arad, de păr. Iosif Trifa. Cuprinde 15 predici în care face o adevărată radiografie a societăţii româneşti abia ieşită din prima conflagraţie mondială.  Surprinde cu acurateţe stările de degradare morală ce măcinau sufletul neamului românesc şi vede ca ultimă cale de salvare întoarcerea la Hristos: “Va trebui dară şi trebuie să înţeleagă oamenii şi omenirea că din viforul vremurilor noastre numai o cale, o singură cale de scăpare este: întoarcerea cu credinţă, cu lacrimi către Isus. Până nu vom înţelege şi apuca pe această cale, marea vieţii noastre nu se va limpezi deplin…”

Cartea s-a tipărit într-o singură ediţie în 5.000 exemplare.

  1. Cetiri şi tâlcuiri din Biblie(“spicele duhovniceşti”) – Sibiu, 1924. Această carte cuprinde predicile publicate în foaia “Lumina Satelor” în perioada 1923-1925. Începând cu 1924, părintele Trifa a adunat în 3 cărţi consecutive aceste predici publicându-le în 2 ediţii, într-un tiraj  total de 30.000 exemplare.

Demn de luat în seamă este faptul că cele trei cărţi publicate sub acest titlu erau destinate maselor de cititori având preţuri accesibile pentru popor.

Fiecare tâlcuire este însoţită de o imagine pentru a ajuta cititorul să recepţioneze mai uşor mesajul predicii.

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie – Cartea I cuprinde 19 meditaţii însoţite de tot atâtea imagini adecvate şi 37 istorioare morale.

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie – Cartea a II-a cuprinde 17 meditaţii  cu 20 imagini şi 12 istorioare morale.

Cetiri şi tâlcuiri din Biblie – Cartea a III-a cuprinde 17 meditaţii cu 17 imagini adecvate pericopelor şi 16 istorioare morale.

“Le avem pe toate trei cărţile la un loc, într-o singură carte mare. Este aceasta o carte minunată ce cuprinde 53 cetiri şi tâcuiri însoţite de 60 preafrumoase chipuri religioase şi 76 istorioare morale”

III. Tâlcuirea Evangheliilor Duminicilor de peste an – a apărut în perioada 1925-1926 în trei cărţi ce au fost reeditate în mai multe ediţii, într-un tiraj total de 27.000 exemplare. Împărţirea în 3 cărţi a fost dictată de interese financiare, pentru a face posibilă achiziţionarea mai uşoară de către cititori.

Cartea I cuprinde tâlcuirea pericopelor evanghelice duminicale de la Anul Nou până la Duminica I după Rusalii. A fost tipărită în 3 ediţii (1925,1934,1938) în tiraje de 3.000 exemplare fiecare ediţie.

Cartea a II-a cuprinde tâlcuirea pericopelor evanghelice de la Duminica I-a după Rusalii, la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi s-a tipărit tot în trei ediţii (1926, 1934, 1937) în câte 3.000 exemplare fiecare.

Cartea a III-a cuprinde tâlcuirea pericopelor evanghelice de la Duminica după Înălţarea Sf, Cruci la Anul Nou şi s-a tipărit într-o singură ediţie (1926), în 9.000 exemplare.

“Le avem pe acestea trei şi strânse într-o singură carte, Cazanie mare şi frumoasă cu toate evangheliile Duminicilor. Se mai află în ea şi evangheliile de la Crăciun, Paşti şi Rusalii.”

  1. Din pildele Mântuitorului– cuprinde meditaţii la 9 pilde ale Mântuitorului şi a fost tipărită în mai multe ediţii. Fiecare pildă este însoţită de imagini religioase, făcând tâlcuirile atractive şi uşor de înţeles. După prima ediţie din 1925 ce cuprindea 8 tâlcuiri însoţite de 21 imagini, au urmat încă trei ediţii (1927, 1933, 1937), într-un tiraj important, cu ultima ediţie atingându-se “25.000 exemplare.”
  2. 30 de povestiri religioase (puse în slujba Domnului)cuprinde, cum o spune şi titlul, 30 de povestiri şi prelucrări pe înţelesul poporului, culese de părintele Trifa din diverse publicaţii ale vremii.

S-a tipărit în 5 ediţii, în anii 1925, 1927, 1929, 1933, 1936, având  şi 30 de imagini religioase. Părintele Trifa o consideră ca un instrument indispensabil pentru cei ce propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. “Este o carte mai uşoară, un fel de “lapte” pentru cei ce nu pot mistui mâncări duhovniceşti mai grele. Pe urma povestirilor putem păşi uşor cu cuvântul Evangheliei.”

  1. Adânciri în Evanghelia Mântuitoruluiapărută într-o singură ediţie – 1926, în 5.000 de exemplare. Cuprinde 11 predici la tot atâtea texte evanghelice, însoţite de 13 imagini religioase în scopuri instuctive. Argumentul pentru apariţia acestei cărţi este expus de părintele Trifa în cuvântul înainte: “Taina plugăriei luminate este arătura  adâncă. Numai când plugarul pătrunde la o adâncime de anumiţi centimetri se spune că dă de aşa numitul pământ viu şi răscolirea acelui pământ aduce roadă bogată. (…) Pentru ca să putem trăi o viaţă după Evanghelie, pentru ca viaţa noastră să poată rodi roade de fapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei mai adânc în pământul inimii noastre şi al altora. Pentru ducerea sufletelor la Mântuitorul, noi, preoţii, trebuie să arăm mai adânc. În acest înţeles a ieşit şi cartea de faţă, ca o încercare de arătură mai adâncă în pământul inimii oamenilor şi în ogorul păstoririi sufleteşti”.

VII. Intraţi în Oastea Domnului Isus, sau Ce este Oastea Domnului este, într-un fel, cartea de căpătâi a mişcării religioase Oastea Domnului, iniţiată de pr. Iosif Trifa. Importanţa ei şi ecoul ce l-a produs, sunt susţinute de numărul ediţiilor şi tirajelor în care a apărut: 5 ediţii (1926, 1927, 1928, 1931 şi 1934), ultima atingând “tirajul de 30.000 exemplare.”

Tematica este diversă, textele sunt expresive, însoţite de 92 ilustraţii grafice, urmărind toate acelaşi scop: atragerea creştinilor într-un front duhovnicesc de luptă împotriva păcatelor şi a vrăşmaşului diavol: “Cartea despre Oastea Domnului iese ca o trâmbiţă ce cheamă pe tot omul să iasă din răutăţi şi să se înşire sub steagul crucii lui Hristos. Este o trâmbiţă de chemare a creştinilor în sus spre culmile Ierusalimului cel sufletesc al mântuirii noastre… Cartea despre Oastea Domnului iese în lume ca o ofensivă contra ispititorului”.

VIII. Pe urmele Mântuitorului (Însemnări din călătoria la Ierusalim) este un fel de jurnal de călătorie pe un traseu mai degrabă spiritual prilejuit de pelerinajul făcut în toamna anului 1925, la Locurile Sfinte. S-a tipărit în 4 ediţii în anii 1926, 1927, 1928, 1932, cu un tiraj total de 25.000 exemplare. Ultima ediţie avea peste 140 imagini de la Locurile Sfinte. “Pentru mine şi viaţa mea, această călătorie a fost o răspântie şi un hotar (…) M-am silit să spun şi altora ce am văzut şi ce am simţit pe acolo, ca prin aceasta să atrag sufleteşte şi pe alţii pe urmele Lui şi pe căile Lui care duc spre Ierusalimul ceresc”.

  1. Oglinda inimii omuluiete o prelucrare a unei lucrări vechi scrisă în Franţa de un anume I. Grosner în spiritul bisericii romano-catolice, înainte de anul 1820. Este esenţial faptul că, peste jumătate din carte este contribuţia părintelui Trifa. S-a tipărit în 3 ediţii (1927, 1931, 1936) cu un tiraj total de 35.000 exemplare. Valoarea catehetică a cărţii este dată de imaginile deosebit de sugestive folosite, toate având un impact deosebit în masa cititorilor. “Despre puterea cu care a lucrat această carte mărturisesc miile de suflete care s-au trezit la o viaţă nouă, uitându-se şi privindu-se în <<oglinzile” ei>>.
  2. La picioarele Stăpânului meueste o prelucrare a părintelui Trifa după o “traducere din limba franceză”

, făcută de dr. Grigorie Cristescu în care se prezintă aspecte din viaţa misionarului Sundar Sing, un tibetan păgân convertit la creştinism în 1904, a cărui călătorie misionară în Europa (1922) a produs mare vâlvă.

“Cuprinde o convorbire spirituală a lui Sundar Sing cu Mântuitorul în care sunt cuprinse aproape toate învăţăturile mântuirii sufleteşti însoţite şi ajutate de o mulţime de pilde şi istorioare dintre care unele ilustrate cu chipuri potrivite”.

S-a tipărit în 2 ediţii (1928, 1929), în tiraj de 15.000 exemplare.

  1. Mai lângă Domnul meu, mai lângă El…este o mărturisire personală concretizată în 17 predici cu caracter profund misionar.

“Această carte este cea mai duioasă şi mai dulce dintre cărţile Oastei. Mii şi mii de suflete au lăcrimat şi au plâns pe paginile acestei cărţi, şi s-au apropiat <<Mai lângă Domnul meu>> citind această carte…”.

S-a tipărit în 5 ediţii care au apărut în anii 1928, 1931, 1932, 1934, 1937, cu un tiraj total de 30.000 exemplare.

XII. Corabia lui Noe “este o carte anume scrisă pentru vremurile noastre. Ea strigă pe oameni să se lase îndată de răutăţi şi să intre în corabia mântuirii până nu este prea târziu”.

“Corabia lui Noe închipuie biserica Domnului nostru Isus Hristos, pentru că şi temeiul şi temelia Bisericii este Crucea şi Jertfa Mântuitorului”

S-a tipărit în 2 ediţii (1928, 1930) în tiraj total de 20.000 exemplare, având şi 30 de imagini sugestive pentru tema tratată.

XIII. Sodoma şi Gomora readuce în actualitate nefericita istorie a celor două cetăţi din vechime pentru a trage un semnal de alarmă asupra degradării moravurilor în lumea de azi.

“Cartea aceasta, ca şi cea cu Corabia lui Noe, iese în lume ca un strigăt de deşteptare a păcătoşilor. În numele Domnului ea cheamă pe oameni să iasă degrabă din Sodoma şi Gomora stricăciunilor sufleteşti (…) Toţi cei cu râvnă pentru lucrul Evangheliei, pot avea în această carte un bun sprijin pentru sufletul lor şi un mare ajutor pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul”.

S-a tipărit în 2 ediţii (1929 şi 1937), având un tiraj de 20.000 exemplare şi, consecvent metodei sale intuitive, autorul foloseşte şi aici 15 ilustraţii religioase.

XIV. Trăim vremuri biblice caută să identifice şi să interpreteze elemente ale istoriei contemporane în lumina Sfintei Scripturi pentru a-şi justifica demersul – anume acela al chemării oamenilor la pocăinţă. “E o carte pe care n-am scris-o atât noi, cât mai ales semnele şi arătările vremurilor noastre (…) În noaptea răutăţilor şi stricăciunilor sufleteşti de azi, cartea aceasta este ca un strigăt de deşteptare al celor ce dorm în noaptea pildei cu cele zece fecioare…”

S-a tipărit în 2 ediţii (1929 şi 1938), în tiraj de 20.000 exemplare. Cele 22 de imagini religioase slujesc bine scopului acestei cărţi: de trezire a conştiinţelor şi mântuire a oamenilor.

  1. Fiul cei pierdutcuprinde un grup de tâlcuiri pe marginea parabolei Fiului Risipitor. Cele 22 de imagini religioase susţin eficient mesajul deosebit al cărţii. “Milioane şi milioane de suflete a scos această pildă din căile pierzării. Milioane şi milioane de suflete au plâns cu fiul pierdut (…), s-au întors cu el <<acasă>> (…) şi au căzut cu el în braţele Tatălui Ceresc (…) Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de faţă am tâlcuit pe larg această pildă şi o slobozim în lume – tipărită a doua oară – ca pe un strigăt de întoarcere la Dumnezeu”.

Cartea s-a tipărit în 3 ediţii şi anume în anii 1930, 1936, 1937, într-un tiraj de 30.000 exemplare.

XVI. Zaheu este prima carte tipărită în colecţia “Biblioteca cea mică a Oastei”. Tipărirea unor cărticele de misiune religioasă în tiraj mare şi preţuri foarte mici, a constituit un obiectiv permanent al preotului Iosif Trifa. Achiziţionarea din Germania a tipografiei “Mireasa Vântului” a permis prolificului redactor de la “Lumina Satelor” să-şi împlinească şi acest deziderat.

Cartea cuprinde tâlcuirea pe larg a Evangheliei din Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu), “cu întregiri, istorioare, un preafrumos chip religios şi o rugăciune…”

Cartea s-a tipărit în 4 ediţii (1932, 1936, 1937, 1938), într-un tiraj de 20.000 exemplare.

Autorul îl consideră pe Zaheu un model pentru ceea ce înseamnă căutarea mântuirii. “Până la sfârşitul veacurilor, Zaheu din Evanghelie va predica mereu despre ce înseamnă a-L căuta pe Domnul, a-L primi cu adevărat şi a începe o viaţă nouă cu El”.

XVII. Să creştem în Domnul. Este a două broşură de propovăduire a învăţăturii creştine din seria “Biblioteca cea mică a Oastei Domnului”. Ea “cuprinde o vorbire mai lungă pe care părintele Trifa a rostit-o la adunarea Oastei din Sibiu. Cuprinde explicarea pe larg a cuvântului ap. Pavel de la Efeseni 4,13-16.”

S-a tipărit începâd cu 1932, în 4 ediţii, într-un tiraj de 20.000 exemplare.

XVIII. Dumnezeu Duhul Sfânt. Începând din anul 1929 părintele Trifa a publicat mai multe predici având ca subiect lucrarea celei de-a treia Persoane a Sf. Treimi – Duhul Sfânt. Autorul preconiza apariţia a 7 cărţi pe această temă, din care însă nu s-au tipărit decât primele trei. “Această carte cuprinde învăţături generale despre lucrarea Duhului Sfânt: Învăţătorul, Mângâietorul, Vestitorul Golgotei etc.”

“Creştinii de azi cunosc prea puţin a treia Persoană a Sfintei Treimi. Mă gândesc în special la poporul nostru. Poporul nostru cunoaşte îndeobşte pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul, iar Dumnezeu Duhul Sfânt, ca pe a treia Persoană a Sf. Treimi, aproape deloc. <<Prin Sf. Duh izvorăsc izvoarele darului carele adapă toată făptura spre rodire de viaţă>> (Antifon gls.4). Noi cunoaştem prea puţin acest izvor al apelor vii”.

Cartea s-a tipărit în 1932 în 6 000 de exemplare având 13 ilustraţii religioase.

XIX. Vântul cel Ceresc este a doua carte ce cuprinde învăţături despre Duhul Sfânt. Elementul intuitiv folosit cu precădere în această carte este simbolul vântului. Folosind asemănări deosebit de plastice, părintele Trifa insistă pe rolul “Vântului ceresc” în lucrarea de renaştere spirituală a omului. “Oastea Domnului a ieşit din suflarea Vântului Ceresc şi trăieşte prin această suflare. Un ostaş adevărat din Oastea Domnului este un produs al suflării Vântului Ceresc şi biruieşte numai până stă sub această cerească suflare. Cartea aceasta ne arată tocmai acest lucru. Ne arată cum lucrează Vântul cel Ceresc, cum ne naştem din nou prin suflarea lui şi cum biruim prin suflarea lui”.

Cartea a fost tipărită în 2 ediţii, în anii 1932 şi 1936, în tiraj  total de 5.000 exemplare, având 15 ilustraţii religioase.

  1. Focul cel ceresccuprinde învăţături despre Duhul Sfânt, fiind a treia carte cu această tematică. Simbolul folosit este “focul”. “Un creştin adevărat trăieşte şi biruieşte numai când <<arde>> şi e <<fierbinte>> pentru Domnul. Iar această căldură o face Focul cel Ceresc, darul şi harul Duhului Sfânt. Acest foc ceresc îl arată cartea de faţă prin predici calde, tâlcuiri frumoase, pilduiri potrivite şi rugăciuni fierbinţi. Ani de zile m-a preocupat această carte alcătuită special pentru a arăta cum trebuie grijit focul Oastei şi focul din noi.”

Cartea a apărut în 1936, într-un tiraj de 5.000 exemplare, având şi 20 ilustraţii religioase.

XXI. 600 istorioare religioase. Între anii 1930-1934, părintele Trifa publica 5 cărţi cuprinzând câte 100 istorioare fiecare. Ultima sută de istorioare este publicată postum, în primăvara anului 1938, sub îngrijirea învăţătorului Ioan Marini. Tot în 1938, cele 600 istorioare sunt publicate într-o singură carte, astfel că tirajul total al acestei cărţi a fost de 40.000 exemplare. Cartea are şi 180 ilustraţii potrivite pentru istorioarele relatate. Cea mai mare parte din istorioare sunt creaţii ale părintelui Trifa, iar restul culegeri din diferite surse, dar toate prelucrate în spirit biblic pe înţelesul poporului. Istorioarele constituie un material de valoare inestimabilă pentru orice predicator. Părintele Trifa a arătat o atenţie deosebită acestui domeniu, dispunând şi de o înaltă capacitate de a extrage o învăţătură aleasă chiar şi din cel mai banal fapt divers cotidian.

“În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în sufletul şi în inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă potrivită face mai mult decât o predică întreagă (…). Am făgăduit cititorilor 1000 de istorioare, dar Domnul ne-a ajutat să trecem peste această făgăduinţă. Avem în pregătire peste 5000 de istorioare.”

“Am alergat ca o albină din floare în floare să strâng şi cu aceste istorioare miere pentru hrana dohovnicească a poporului.”

XXII. Munca şi lenea este o carte care cuprinde două părţi. În partea întâi autorul se referă în mai multe meditaţii la munca şi lenea duhovnicească, iar în partea a doua sunt cuprinse învăţături despre munca şi lenea trupească.  A apărut în 1936 în 10.000 exemplare.

“De ani de zile cu darul şi ajutorul Domnului ne silim la Oastea Domnului să arătăm viaţa cu toate laturile ei în lumina cea adevărată: în lumina Evangheliei. În special pentru poporul nostru plugar aceste învăţături îşi au rostul lor, artătându-i poporului munca şi plugul în înţelesul duhovnicesc şi trupesc. Ele au o aplicare specială şi pentru plugăria noastră de la Oastea Domnului”

XXIII. Căutaţi la păsările cerului cuprinde învăţături pe marginea versetului de la Matei 6,26, ce face parte din pericopa evanghelică a Duminicii Providenţei. Este o carte de popularizare a învăţăturii Mântuitorului Hristos, continuând seria cărţilor din “Biblioteca cea mică a Oastei.” “Poporul nostru plugar este un mare iubitor de natură. Iubeşte codrul, câmpia, apele, lumina etc. Dar duhovniceşte cunoaşte prea puţin această biserică măreaţă a lui Dumnezeu. Căci şi natura este o biserică măreaţă a lui Dumnezeu. Eu, de câte ori intru în pădure, am fiorul intrării în biserică, unde păsările fac <<slujba>> neîncetată de slavă lui Dumnezeu şi unde se pot auzi predici tot atât de minunate ca cele din <<Cazanie>>. Cărticica de faţă cuprinde o astfel de predică. Cuprinde predica cu păsările cerului pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul.”

Cartea s-a tipărit în trei ediţii (1933, 1936, 1937), în 15.000 exemplare.

XIV. Sabia Duhului este o altă broşură din seria “Biblioteca cea mică a Oastei”, cuprinzând o serie de învăţături pe larg despre Biblie.  Autorul consemnează: “Cuvântul lui Dumnezeu are multe asemănări în Biblie. Între acestea este şi asemănarea cu sabia. Dumnezeescul apostol Pavel, voind să arate puterea cuvântului biblic, l-a asemănat cu o sabie ascuţită (Evrei 4,12)”.

Cartea s-a tipărit în 3 ediţii, în anii 1934, 1936 şi 1937, într-un tiraj de 15.000 exemplare.

XXV. Ia-ţi crucea ta este o carte ce cuprinde cuvinte de mângâiere şi întărire sufletească, potrivită oricărui suflet aflat în suferinţă. “Un adevărat dar pentru toţi purtătorii de cruce (…). Ea se poate duce ca dar şi prin spitale, temniţe şi pe oriunde oamenii sufăr, şi e prilej de a-i apropia de crucea Golgotei”.

Cartea s-a tipărit în trei ediţii (1935, 1936, 1937), într-un tiraj total de 15.000 exemplare.

XXVI. Sudalma este o carte cu învăţături morale îndreptate împotriva păcatului înjurăturilor. Autorul consideră că singură Evanghelia este leacul împotriva acestui adevărat flagel. Este o carte unică în felul ei, şi reprezintă rodul a 14 ani de experienţă în această luptă. “De 14 ani luptăm cu îndârjire contra acestui păcat. Şi am scos mii şi mii de suflete din pieirea lui. Cărticica de faţă pleacă prin ţară să ajute şi mai mult această luptă. Ea pleacă să arate tuturor pe tot locul, ce păcat groaznic este sudalma. Şi să cheme pe orice suflet să se lepede îndată de această pieire.”

Cartea s-a tipărit în trei ediţii (1935, 1936, 1937) a câte 5.000 exemplare fiecare, şi cuprinde şi 11 imagini religioase.

XXVII. Duhul Diavolului – Alcoholul este o carte cu învăţături morale menită să-i ajute pe cei robiţi de patima alcoolului. Ca şi în cazul celorlalte patimi, părintele Trifa consideră că doar Hristos poate face, prin puterea Duhului Sfânt, înnoirea unei vieţi pătimaşe.

Este din nou o carte unică de o deosebită eficacitate în lupta contra alcoolismului, depăşind net în rezultate toate campaniile lansate de instituţiile abilitate ale acelor vremuri.

“Cartea aceasta este rodul unei munci de 14 ani. Prin anul 1921, am pornit o mişcare pentru combaterea acoolismului în poporul nostru. Este aceasta o plagă grozavă de care s-au ocupat şi alţii. Însă în deosebire de alţii, noi am pornit lupta în numele Domnului şi cu puterea Domnului. L-am târât pe vrăşmaşul alcool acolo unde singur se poate birui:  pe câmpul de luptă al Evangheliei. Am înfiripat marea cruciadă religioasă contra alcoholului: mişcarea Oastea Domnului – şi am secerat biruinţe neaşteptate (…). Încă o dată s-a dovedit că alcoolismul şi alte patimi rele nu se pot combate cu sfaturi şi conferinţe, ci numai cu puterea Evangheliei”.

Cartea s-a tipărit în anul 1936 în 10 000 exemplare având 90 de imagini religioase din cele mai sugestive.

XXVIII. Spre Canaan este o carte ce cuprinde mai multe învăţături duhovniceşti legate de istoria israeliţilor cu robia lor în Egipt, scăparea şi călătoria lor spre Canaan. Deşi poartă acelaşi titlu cu prima carte tipărită în 1920 la Arad, prezenta este cu totul altă lucrare, fiind “o carte de călăuză pentru ostaşii Domnului şi pentru toţi creştinii care vor să o rupă cu diavolul Faraon şi să plece spre Canaan, patria noastră cea dulce de mâine”.

Cartea s-a tipărit în anul 1936 în zece mii de exemplare, cuprinzând 31 de imagini religioase ca material instructiv.

XXIX. Fricoşii (de la Apocalis 21,8) cuprinde în volum o serie de predici şi învăţături publicate în foaia “Isus Biruitorul” de-a lungul anului 1936. “Frica de la Apocalipsă 21:8 este cercetată în această carte şi arătată în lumina ei cea adevărată. Fie ca aceste învăţături să trezească în orice suflet curajul şi îndrăzneala pentru cauza Domnului şi lupta Domnului în lume. Şi să omoare în orice suflet frica, clătinarea şi căderea”

Cartea apare într-o singură ediţie de 5 000 de exemplare în anul 1936.

XXX. Ca o oaie fără glas (Is. 53,7) cuprinde mai multe învăţături publicate de-a lungul anilor, având ca subiect comun asemănarea pe care proorocul Isaia o face în cap. 53 al cărţii sale. Cartea pune accentul pe însemnătatea suferinţei lui Hristos la Cruce. Autorul consideră potrivită această carte pentru că “poporul nostru se ocupă în o bună parte cu oieritul, cu creşterea oilor. Oaia e doar şi animalul cel mai mult legat cu viaţa poporului nostru. Iar oaia este o predică vie. În Biblie sunt foarte multe învăţături scoase din asemănarea cu oile şi cu viaţa lor şi firea lor (…). Învăţăturile şi tâlcuirile acestea ne arată că şi noi trebuie să stăm răbdători ca o oaie ce nu-şi deschide gura sa în mijlocul încercărilor şi suferinţelor din lumea aceasta”.

Cartea a apărut postum, sub îngrijirea învăţătorului Ioan Marini şi a poetului Traian Dorz, la Praznicul Învierii din anul 1938. S-a tipărit într-o singură ediţie, având un tiraj de 5.000 exemplare şi cuprinzând 12 imagini religioase.

XXXI. Ascultarea văzută în lumina Evangheliei este o broşură tipărită postum la Rusaliile anului 1938, într-o ediţie îngrijită de învăţătorul Ioan Marini, având un tiraj de 1.000 exemplare. Cuprinde o predică a părintelui Trifa referitoare la frământările de la Oaste din anii 1935-1937, văzute în lumina Evangheliei.

XXXII. La Învierea Domnului este o broşură tipărită postum sub îngrijirea fiului părintelui Trifa – Tit – în anul 1938, în 1.000 exemplare. Cuprinde câteva predici despre Învierea Domnului, apărute în foile Oastei de-a lungul anilor.

XXXIII. Examenul lui Iov. Este o broşură tipărită postum sub îngrijirea lui Tit Trifa în anul 1938, în tiraj de 1.000 exemplare. Cuprinde două predici ale părintelui Trifa apărute în foaia “Isus Biruitorul” din 1936.

XXXIV. Cartea vieţii – Biblia. A apărut în 1938 – postum – sub îngrijirea învăţătorului Ioan Marini. Tirajul de 10.000 exemplare a asigurat răspândirea unei cărţi ce am putea spune că a concretizat crezul pastoral al părintelui Trifa: “De ani de zile ne trudim să împroprietărim şi pe poporul nostru cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sf. Scriptură – aşa cum de mult au făcut acest lucru popoarele înaintate din apus. Deschidem aceste învăţături ca să atragem un nou val de suflete în şcoala Bibliei, iar pe cei intraţi să-i învăţăm cum trebuie să cetească Sf. Scriptură cu folos de mântuire sufletească”.

În această carte, părintele Trifa meditează asupra a 10 asemănări ale Cuvântului biblic: pâinea, apa, focul, sămânţa, scutul, sabia, candela (făclia), ciocanul, aurul (argintul) şi mierea – regăsite în diverse locuri din Sfânta Scriptură.

Sintetizând, observăm că în ceea ce priveşte cărţile tipărite, sub un număr de 33 titluri (“Spre Canaan” este titlul a 2 cărţi diferite), părintele  Trifa a publicat 44 cărţi de predici, meditaţii, tâlcuiri şi învăţături dovedindu-se a fi unul dintre cei mai prolifici predicatori ai Ortodoxiei româneşti interbelice. Impactul acestor cărţi în rândul maselor a fost de-a dreptul extraordinar. Apariţia şi dezvoltarea mişcării Oastea Domnului avea să confirme acest lucru. Preţul redus al cărţilor şi tirajul, impresionant, pentru acele vremuri – peste un milion de exemplare – a facilitat pătrunderea acestora în masa largă a cititorilor.

În afara acestor cărţi, părintele Trifa a editat în fiecare an din perioada 1927-1938 câte un calendar-carte în 2-3 ediţii, în tiraje cuprinse între 15.000 şi 30.000 exemplare. Calendarul-carte cuprindea două părţi: partea calendaristică şi partea de învăţătură. În partea calendaristică se treceau informaţii de ordin economic, cultural, datele de ţinere a târgurilor etc. Partea calendaristică era împărţită pe lunile anului. În fiecare duminică era notată Evanghelia zilei. Zilele aveau trecute  numele sfinţilor, conform sinaxarului, iar la subsolul paginilor erau înşiruite versete biblice. Partea de învăţătură cuprindea predici, meditaţii, tâlcuiri biblice, pe scurt, poezii religioase, întâmplări în lumina Evangheliei.

“Calendarul este şi el un vestitor al Domnului şi fraţii au datoria să-l răspândească pe tot locul” scria părintele Trifa pe coperta interioară a calendarului din 1936. “Tirajul total a trecut de 330.000 exemplare.”

Poezia şi cântarea religioasă erau considerate de părintele Trifa ca instrumente de mare necesitate pentru lucrarea misionară. El însuşi autor al câtorva  poezii cunoscute, va încuraja permanent pe tinerii creatori. Va strânge creaţiile poetice ale ostaşilor în 3 cărţi de cântări. Prima carte a tipărit-o în cinci ediţii (1932-1937) într-un tiraj de 30.000 exemplare. A doua carte de cântări a fost tipărită în două ediţii (1933 şi 1936) într-un tiraj de 13.000 exemplare. Cartea a treia a văzut lumina tiparului în 1936, în 12.000 exemplare. Tirajul total al culegerilor de cântări tipărite în timpul vieţii părintelui Trifa a fost de 60.000 exemplare.

Faţă de cifrele avansate de Moise Velescu în “Profetul vremilor noastre” Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1998, pg.93-96 şi Ioan Fulea în “Trecutul mişcării religioase Oastea Domnului” vol. III, manuscris, pg.210-213, facem următoarele remarci:

Din cele 34 apariţii enumarate mai sus, avem de-a face doar cu 33 de titluri, întrucât “Spre Canaan” este un titlu purtat de 2 cărţi diferite: poz. 1 şi poz. 28 în enumerarea de mai sus. Numărul de cărţi este următorul:

  1. Spre Canaan………….1 titlu…………2 cărţi
  2. Cetiri şi tâlcuiri……….1 titlu…………3 cărţi. Cele trei cărţi au fost legate împreună

într-un singur volum în 1926, acesta fiind doar o reeditare a celor 3 apărute anterior “într-o singură carte mare.”

  1. Tâlcuirea Evangheliilor de peste an………..1 titlu………….4 cărţi. Cele 3 cărţi iniţiale au fost legate într-un singur volum în 1926: “toate într-o singură carte mare”

aceasta fiind de fapt o reeditare a celor 3 tipărite anterior. În 1934 apare o nouă ediţie din Cartea I a tâlcuirilor, dar aşa cum mărturiseşte autorul în prefaţă,”tâlcuirea a trebuit refăcută şi îmbogăţită”

rezultând practic o carte nouă.

  1. Cele 600 istorioare………..1 titlu………..6 cărţi. Istorioarele au fost tipărite în cărţi de câte o sută. Primele 5 cărţi au fost tipărite în timpul vieţii părintelui Trifa, ultima sută apărând postum, dar fiind creaţia părintelui Trifa, după cum mărturiseşte în postfaţă Ioan Marini – îngrijitorul ediţiei: “Iubiţi cititori şi fraţi, aceasta e cea din urmă carte la care Părintele Trifa a lucrat până în ultimile zile ale vietii sale pământeşti.”

Concluzionând, putem spune că părintele Trifa a tipărit sub 33 de titluri un număr de 44 cărţi, într-un “tiraj total ce a depăşit 550.000 exemplare”.

2.9. CĂRŢILE CARE S-AR MAI FI SCRIS…

Toate cărţile de predici, meditaţii şi tâlcuiri ale părintelui Trifa îşi extrag seva din lectura Sf. Sripturi, altoită pe o viaţă de excepţie în care întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu a produs o profundă emulaţie. “Lumina Satelor nu este altceva decât o mică şcoală a Bibliei. Cărţile de la <<Lumina Satelor>> nu sunt altceva decât o introducere în şcoala cea mare a Bibliei. De ani de zile ne trudim să strângem mereu şcolari în şcoala cea mare a Bibliei. De ani de zile strigă, mereu din foaia aceasta şi din cărţile noastre porunca Mântuitorului: <<Cercetaţi Scripturile, căci acestea mărturisesc despre Mine şi întrânsele socotiţi a avea viaţa veşnică>> (Ioan 5,39).”

Aprofundările scripturistice ale părintelui Trifa urmăreau deschiderea interesului şi iniţierea în citirea Bibliei a cât mai multor suflete pentru ca mai apoi prin lucrarea Duhului Sfânt, acestea să se trezească la o viaţă nouă în Hristos, dobândind mântuirea.

Demersul său se aseamănă cu acela al lui Neemia din Vechiul Testament (I s-a aplicat părintelui Trifa chiar apelativul Neemia, ce mai târziu îsi va afla în “calfele” sale, Ioan Marini şi Traian Dorz, doi continuatori fideli ai lucrării Sale).

“Şi mai are voluntariatul lui Neemia două lucruri pe care le are şi Oastea Domnului. Are şcoala biblică (cap.7 şi 8) <<Poporului i se citea desluşit cartea legii lui Dumnezeu şi i se arăta înţelesul că poporul înţelegea cele ce se citeau (Neemia 8,8). Şi după ce s-au aşezat la locurile lor li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi iar alt sfert de zi si-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor>> (Neemia 9,3) Prin urmare, iată şi şcoala noastră biblică în cartea lui Neemia. Şi noi am aflat <<Cartea Legii lui Dumnezeu>> – Biblia – şi citim în fiecare zi în ea. Şi am plâns când am auzit şi auzim cuvintele ei, ne-am mărturisit păcatele şi le strigăm de se aude în toată ţara. Să ne petrecem mereu în şcoala aceasta binecuvântată”.

Din cercetarea Sf, Scripturi, părintele Trifa a scos săptămânal pentru foile sale învăţături cu adânc înţeles duhovnicesc. Aborda de regulă o temă sau o pericopă scripturistică pe care o dezvolta, iar când încheia subiectul, strângea tot materialul în câte o carte. Astfel s-au tipărit cele 44 de cărţi în peste 550.000 exemplare la care se adaugă învăţăturile din cele 12 calendare anuale tipărite şi ele în peste 330.000 exemplare.

Trebuie remarcat însă faptul că de-a lungul anilor, părintele Trifa a început mai multe meditaţii la anumite texte biblice pe care le-a dezvoltat în de-acum cunoscutele “şcoli biblice”, fără însă a le finaliza în strângerea lor în cărţi. Încă de la început, părintele Trifa îşi propusese această strategie misionară, de a publica în cărţi ieftine, colecţii populare de tâlcuiri Biblice. “Cititorilor mei de la <<Lumina Saltelor>> le-am făgăduit încă de demult strângerea învâţăturilor sufleteşti din acestă foaie şi scoaterea lor în cărţi ieftine pentru popor. Învăţăturile sufleteşti ce se publică – acum de trei ani de zile – în această foaie, stau ca nişte spice împrăştiate şi acesta e un mare neajuns pentru cititori şi pentru lucrul Domnului. Acum am început să strângem aceste spice sufleteşti în snopi, în cărţi ieftine, pe care să le împrăştiem celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu (…) Fiecare citire e însoţită de un chip frumos şi o tâlcuire folositoare. Între aceste citiri sunt presărate mici istorioare scoase de prin Biblie sau de prin viaţă. Cu ajutorul Domnului voi scoate mai departe aceste cărţi. Voi răscoli toată Biblia arătând-o în icoane, citiri şi tâlcuiri. Cei ce vor cumpăra de la început aceste cărţi, pe urmă se vor trezi că au o Biblie întreagă în icoane frumoase şi tâlcuiri folositoare.”

Iată mai jos o serie de teme ce ar fi putut să constituie tot atâtea cărţi pe care, din motive neelucidate, părintele Trifa nu le-a finalizat.

  1. Lângă Cuvântul lui Dumnezeu. “Lumina Satelor” 41/1923, 42/1923, 46/1924, pg. 1
  2. Despre credină  

“Lumina Satelor” 17/4.V.1924 “Oastea Domnului” 46/15.IX.1931

“Lumina Satelor” 19/18.V.1924 “Oastea Domnului” 35/IX.1931

“Lumina Satelor” 15/IV.1929 “Oastea Domnului” 37/IX. 1932, pg. 3

“Isus Biruitorul” 19/1935, pg. 3 “Oastea Domnului” 39/25.IX.1932

“Isus Biruitorul” 35/25.III.1935, pg. 5 “Oastea Domnului” 41/9.X.1932

“Oastea Domnului” 6/2.II.1930, pg. 6-7 “Oastea Domnului” 42/16.X.1932 pg.3 “Oastea Domnului” 40/2.X.1932, pg. 3

  1. Despre Împărăţia lui Dumnezeu “Lumina Satelor” 14/1924, 26/1924, 27/1925, 27/ 1927, 24/1929 , “Glasul Dreptăţii” 1/1938, pg. 8, 5/1938, pg. 1
  2. În şcoala Sf. Ap. Pavel– articole din epistolele ap. Pavel, despre viaţa Sf. Ap. Pavel

“Lumina Satelor” 7/1925, 26/1927, 17/1932, pg.2, 26/1928, 26/1931

“Oastea Domnului” 12/1932,

“Isus Biruitorul” 27/1935, 27/1936. pg.1 şi 7

  1. Însemnări din călătoria la Egipet

“Lumina Satelor” 1-9, 11-13, 15,17,22-24, 27,52/1927

“Lumina Satelor” 1-3, 5,7,8,9,10/1928

  1. Însemnări de sub braţele Crucii

“Lumina Satelor” 11,12,15,17,22,37/1928

  1. În Şcoala cea mare a rugăciunii

“Lumina Satelor” 10,52/1925, 41/1927, 12,18,25,30,40,41,42,43,48,49/1928, 8,11/1929:

“Oastea Domnului” 14,36/1930, 51/1934, pg.3

“Isus Biruitorul”  13,15/1935, 51-52/1936

  1. Duhul Sfânt – asemănarea cu apa

“Lumina Satelor” 18/1929

“Oastea Domnului” 1/1932, pg. 2, 22/1932, pg. 2 şi 3

  1. Duhul Sfânt – asemănarea cu untdelemnul

“Lumina Satelor” 51/1929

  1. Duhul Sfânt – asemănarea cu porumbelul

“Lumina Satelor” 51/1929

  1. Duhul Sfânt – asemănarea cu pecetea

“Lumina Satelor” 51/1929

  1. Războiul cel Sfânt ce se dă pentru cetatea sufletului

“Lumina Satelor” 51/1929

“Oastea Domnului” 2,4-8, 11-15,17,19,21-24/1930, 44-49,51/1931, 1,3,7,9,23,45-48,50-52/1932, 2-8,26/1933

  1. 5.000 istorioare religioase
  2. Psaltirea pentru popor (în cămara psalmistului David)

“Oastea Domnului”  11,13,15,16/1930

“Isus Biruitorul” 16/1935, pg. 5

  1. Predici pe urma plugului

“Oastea Domnului” 7/1932, pg.2, 10/1932, pg. 2, 37/1933. “În direcţia aceasta avem şi o carte mai mare: <<Predici de pe urma plugului>>

  1. Cartea biruinţelor

“Oastea Domnului” 12/1932, pg.1, 34/1932, pg.1, 5/ 1933, 1,46,52/1934

“Isus Biruitorul” 10, 30/1936, 10/1937

  1. Istoria celor 25 ani de preoţie

“Isus Birutorul” 7-9/1935, pg.1

  1. Istoria lui Iosif din Biblie, fiul lui Iacov

“Isus Biruitorul” 6-14/1937

  1. O carte din Biblie care cuprinde toată mişcarea Oastei

“Isus Biruitorul” 21/1935, pg. 5, 23/1935, pg.4

  1. Câteva învăţături luate din asemănarea cu oile

“Oastea Domnului” 23/1932, pg.2, 29/1932, pg.2

  1. Tabere

“Noi predicăm pe Hristos cel răstignit. Cele 3 tabere care se formează oriunde se predică Isus cel Răstignit”

, “Cele 2 tabere din Ziua Cincizecimii”

  1. Cinstirea Duminicii

“Începe un rând nou de învăţături”

, “Întru început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”

  1. Viaţa unui creştin adevărat e o luptă neîncetată (Să ne cunoaştem vrăşmaşul)

(Un adevărat minitratat de demonologie – n.n.)

“Lumina Satelor” 39/1926, pg.3, 40/1926, pg.3, 41/1926, pg.3, 42/1926, pg.3, /1926, pg.5, 48/1926, pg.3, 49/1926, pg. 3,  51/1926, pg.3.

CONCLUZII

Sintetizând cele prezentate mai sus  putem afirma, cu responsabilitate, că activitatea propovăduitoare a preotului Iosif Trifa  se constituie a fi de departe cea mai rodnică lucrare de misiune a ortodoxiei româneşti din veacul XX.

La vremea respectivă, la o populaţie de aproximativ 15 milioane de locuitori (din teritoriile româneşti cuprinse între graniţele României actuale) revenea pentru fiecare locuitor o foaie sau o carte religioasă scoasă de acest preot. Dar nu numai tirajele tipăriturilor  sunt importante şi impresionante ci şi uriaşa emulaţie duhovnicească  provocată de acestea. El vorbea „ca unul care avea putere” (Mt.7,29) este o constatare care, desigur păstrând proporţiile, i se poate aplica şi înzestratului şi harnicului propovăduitor de la Sibiu. Iar acest lucru este confirmat de anvergura şi perenitatea mişcării “Oastea Domnului” căreia datorită consecvenţei şi statorniciei în faţa prigoanei ateiste I se potrivesc cuvintele lui Gamaliel „iar dacă este de la Dumnezeu nu veţi putea să-I nimiciţi”. (F.Ap. 5,39).

Viaţa şi activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa ca şi mişcarea spirituală a Oastei Domnului – întemeiată de el – sunt concretizarea cea mai fidelă a ceea ce astăzi noi cuprindem sub sintagma “Liturghie după Liturghie”. Revendicarea şi recuperarea acestor valori de către o ortodoxie românească actuală vie şi dinamică, implicată şi prezentă din ce în ce mai mult în viaţa Cetăţii ne susţin afirmaţia  că preotul Iosif Trifa rămâne şi astăzi un necesar contemporan de a cărui jertfelnică operă avem nevoie mai mult ca oricând. Principii, orientări şi atitudini exprimate în urmă cu trei sferturi de veac, la începutul de istorie a României moderne, îşi află deplin actualitatea la acest început de mileniu trei. Refuzul extremismelor de orice fel, respingerea oricăror manifestări antisemite sau xenofobe, ecumenismul bazat, în exclusivitate, pe Evanghelia lui Hristos cu susţinerea demnă a propriei identităţi ortodoxe, deschiderea aprecierea şi susţinerea valorilor general creştin-europene promovate de popoarele civilizate ale vremii: Anglia, Suedia etc. sunt tot atâtea coordonate pe care s-au mişcat convingerile şi lucrarea preotului Iosif Trifa şi pe care le regăsim, în totalitate, în perioada aceasta de preocupări febrile pentru afirmarea poporului nostru într-o  nouă Europă, la temelia căreia va trebui să stea însă Evanghelia lui Hristos – un rol deosebit de important la realizarea acestui deziderat revenindu-i Bisericii Ortodoxe Române al cărei fiu şi slujitor, dovedit, a fost este, şi va fi părintele Trifa.

“Nu este operă care poate fi mutată de la un popor la altul, fără ca să-şi piardă valoarea. Fiecare are o valoare întrucât s-a produs în momentul istoric în care ea a fost aşteptată… Tot astfel la toate popoarele când mesianismul lor e în primejdie, vocaţiile ies atunci ca din pământ. Nu este popor care să nu aibă pregătită gata pepiniera lui de martiri ai vocaţiei… În nici un suflet nu se regăseşte pe sine în mod mai caracteristic sufletul unui popor ca în acela al omului de vocaţie religioasă”.

Un astfel de om a fost preotul Iosif Trifa….

BIBLIOGRAFIE

Cărţi

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. I- 4 Sibiu 1998,1999, 2000, 2002

Traian Dorz, Hristos mărturia mea – Simeria 1993

Moise Velescu, Profetul vremilor noastre, vol.I- Sibiu 1998

Nicoale Marini, Istoria documentară a „Oastei Domnului” – Conflictul dramatic Pr. Iosif Trifa – Mitropolitul Nicolae Bălan 1923-1947, Bucureşti 1999

Ioan Fulea, Din trecutul mişcării religioase „Oastea Domnului”, vol.I-III (manuscris)

Pr. Prof. Univ. dr. Mircea Păcuraru, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti 2002

Pr. Prof. Univ. dr. Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2000, pg. 429-437

Mitr. Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939, Sibiu 1987

Mitr. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti 1984

Pr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Bucureşti 1976, Manual pt. Institutele teologice B.O.R.

Periodice

Lumina satelor, Sibiu 1922-1935

Isus Biruitorul, Sibiu 1935-1937

Oastea Domnului, Sibiu 1930-1934

Tineretul Domnului, Sibiu 1936-1937

Ecoul, Sibiu 1937

Glasul Dreptăţii, Sibiu 1937-1938

Ostaşul Domnului, Bucureşti 1937

Biserica şi Şcoala, Arad 1906-1915; 1921-1925; 1928-1932

Tribuna, Arad 1907-1912

Românul, Arad 1911-1920

Telegraful Român, Sibiu 1919-1922

Revista Teologică, Sibiu 1921-1938

Libertatea, Orăştie 1907-1911; 1929-1933; 1936-1938

Neamul românesc, Bucureşti 1907-1909

Cosânzeana, Bucureşti 1911-1915

Ţara noastă, Cluj 1923-1925

Patria, Cluj 1919, 1922-1923

CURRICULUM  VITAE

Subsemnatul pr. Gheorghe Gogan m-am născut la 19 octombrie 1953 în Turnu Severin, judeţul Mehedinţi din părinţii ortodocşi Vasile şi Margareta. Şcoala generală am urmat-o în oraşul natal în perioada 1960-1968. Între anii 1968-1972 am urmat cursurile Liceului Economic Turnu Severin iar în următorii patru ani 1972-1976, Facultatea de Ştiinţe Economice Craiova. În perioada 1980-1990 am lucrat în sectorul financiar al Episcopiei Aradului. Între anii 1990-1993 am urmat cursurile Institutului Teologic Sibiu. În anul 1991 am fost hirotonit preot pe seama parohiei Simeria – Biscaria, judeţul Hunedoara iar din anul 1997 deservesc Paraclisul „Schimbarea la Faţă” al noii Catedrale Arad. Sunt căsătorit şi am cinci copii din care doi şi-au întemeiat propria familie. În septembrie 2001 în urma examenului de admitere la studiile aprofundate – master – din cadrul Facultăţii de Teologie al Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad am fost declarat reuşit urmând cursurile de masterat la secţia „Practice” finalizându-le cu susţinerea „Disertaţiei” cu titlul „Viaţa şi activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa” la specialitatea „Catehetică şi Omiletică”.

Preot Gheorghe Gogan

DECLARAŢIE

Subsemnatul pr. Gheorghe Gogan declar pe proprie răspundere că lucrarea intitulată „Viaţa şi activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa” la specialitatea „Catehetică şi Omiletică” alcătuită sub conducera ştiinţifică a Pr. Conf. dr. Constantin Rus îmi aparţine în întregime, nu a fost plagiată, iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare şi materiale în afara celor menţionate la bibliografie, în corpul lucrării şi în „note”.

Preot Gheorghe Gogan

ABREVIERILE FOLOSITE

L.S. – Lumina Satelor

O.D. – Oastea Domnului

I.B. – Isus Biruitorul

G.D. – Glasul Dreptăţii

R.T. – Revista Teologică

B.S. – Biserica şi Şcoala

T.R. – Telegraful Român

D.T.R – Dicţionarul Teologilor Români

Notă: Pentru substantivele proprii am reprodus grafia folosită în epocă de publicaţiile consemnate. Exemplul: Isus în loc de Iisus, Egipet în loc de Egipt etc. La fel am procedat cu anumite regionalisme sau arhaisme. Pentru celelalte am respectat normele actuale.

CUPRINS

Prefaţă…………………………………………………………………………………2

Introducere…………………………………………………………………….4

Capitolul I. Viaţa preotului Iosif Trifa…………………………………….8

Capitolul II. Activitatea predicatorială a preotului Iosif Trifa……….34

2.1. Predici, tâlcuiri şi meditaţii biblice………………………………….36

2.1.1. Predici la Duminicile de peste an…………………………………..39

2.1.2. Predici la Praznicile şi sfinţii de peste an………………………..49

2.2. Predici morale…………………………………………………………..54

2.3. Predici misionare………………………………………………………58

2.4. Predici din actualitate………………………………………………….61

2.5. Predici naţional patriotice…………………………………………….69

2.6. Predici ocazionale………………………………………………………72

2.7. Predici cu fapta………………………………………………………….76

2.8. Cărţile părintelui Trifa…………………………………………………80

2.9. Cărţile ce s-ar mai fi scris……………………………………………..94

Concluzii……………………………………………………………………….98

Bibliografie…………………………………………………………………….100

Curriculum vitae………………………………………………………………101

Declaraţie………………………………………………………………………102

Abrevieri folosite……………………………………………………………..103

Cuprins…………………………………………………………………………104

https://istoriecrestina.wordpress.com/ii-biserica-ortodoxa-rasariteana/disertatie-iosif-trifa-gheorghe-gogan/

Cine e de vină pentru revolte?

download - Copie

 

Se datorează faptului că Dumnezeul nostru este credincios că avem încredere deplină în El. El este credincios naturii Sale, credincios cuvântului Său, credincios promisiunii Sale și nu variază niciodată. În acea credincioșie am găsit odihna și securitatea noastră. Acum, evident, îmi vine astăzi să vorbesc cu toți care ascultați cu privire la problemele actuale de care suntem cu toții conștienți. Și așa am menționat mai devreme în săptămână că aș dori să pun întrebarea în această dimineață, iar întrebarea este „Cine este de vină pentru revolte?” Aceasta este întrebarea și să răspundă din Scriptură, din Cuvântul lui Dumnezeu.

Trăim, evident, în vremuri foarte bizare, care au produs frică și confuzie masivă. Pe deasupra, societatea noastră se îneacă într-o mare de minciuni, se află aproape în totalitate, iar culmile de frică și confuzie creează o insecuritate aproape fatală și un haos devastator. Avem puțină încredere în a crede ce spun politicienii sau ce spun oficialii din domeniul sănătății sau ce spun activiștii sociali sau ce spun profesorii universitari sau ce spun mass-media sau, sincer, ce spun liderii religioși. Am fost mințiți atât de constant. Și există Cel căruia îl putem întoarce și auzim întotdeauna adevărul: acela este Dumnezeul cel viu care S-a descoperit pe Sine în paginile Scripturii, singurul Dumnezeu viu. Iar Scriptura spune: „Să fie Dumnezeu adevărat și fiecare om mincinos”. Dumnezeu este Dumnezeul adevărului. Fiul lui Dumnezeu este calea, adevărul și viața. „Satana, prințul acestei lumi ”- a spus Isus în Ioan 8:44 -„ este un criminal și un mincinos ”. Și întreaga lume se află în poalele Celui Rău și, prin urmare, este aplecată să ucidă și să mintă.

Deci suntem într-o perioadă de haos și minciună. Avem un singur loc în care să ne transformăm în care să putem avea încredere, unul care este credincios și acela este Dumnezeu în cuvântul Său. Isus a spus în Ioan 17 Tatălui: „Cuvântul Tău este adevărul. Cuvântul tău este adevăr. ” Deci, să ne uităm la adevăr și să aflăm care este adevărul despre cine este de vină pentru revolte. Putem începe în cartea pe care v-am citit-o mai devreme, cartea lui Isaia, înapoi în primul capitol.

Cu șapte sute de ani înaintea Domnului Isus Hristos, Dumnezeu se confrunta cu o altă națiune, națiunea lui Israel, abătută în păcat și fărădelegea, după ce respinsese pe Dumnezeul lor și în pragul judecății. Iar în capitolul 1, Domnul vorbește lui Israel în versetul 2: „Ascultă, ceruri și ascultă, pământule; căci Domnul vorbește: „Fiii m-am crescut și m-am născut, dar s-au revoltat împotriva Mea. Un bou îl cunoaște pe stăpân și un măgar pe ieslea stăpânului său, dar Israel nu știe, poporul Meu nu înțelege. Din păcate, neam păcătos, oameni cântăriți cu nelegiuire, urmași ai răutăcioșilor, fii care acționează corupt! L-au abandonat pe Domnul, l-au disprețuit pe Sfântul Israel, s-au abatut de la El.

„Unde vei fi lovit din nou în timp ce vei continua în rebeliunea ta? Întregul cap este bolnav, toată inima este leșinată. De la talpa piciorului până la cap nu este nimic sunet, numai vânătăi, suduri și răni crude, ne presate sau bandajate, nu înmuiate cu ulei. Țara ta este pustie, orașele tale sunt arse de foc. ” Aceasta este pustia unui popor care se întoarce împotriva lui Dumnezeu.

În al cincilea capitol al profeției lui Isaia există o rechizitorie specifică a tuturor păcatelor care au făcut parte din rebeliunea lui Israel împotriva lui Dumnezeu. Iată unul care definește substanțial adevărata lor condiție. Versetul 20 din Isaia 5: „Vai de cei ce numesc binele rău și răul bun; care înlocuiesc întunericul cu lumina și lumina cu întunericul; care înlocuiește amarul cu dulce și dulce cu amar! ” În esență, acesta este păcatul care semnalează venirea judecății. Întoarce adevărul și dreptatea și virtutea cu capul în jos.

Israel a fost condus spre o judecată divină devastatoare. S-au întors împotriva lui Dumnezeu, au aruncat adevărul și moralitatea pe capul său și înIsaia 28:17, Isaia spune că au găsit refugiu în minciuni, au găsit refugiu în minciuni. Isaia 59 , Isaia le spune în versetele 3 și 4: „Căci mâinile tale sunt spurcate de sânge, iar degetele tale sunt nelegiuite; buzele tale au spus minciuni, limba ta mută răutatea. Nimeni nu dă în judecată drept și nimeni nu pledează sincer. Ei au încredere în confuzie și vorbesc minciuni; ei concepe răutate și dau naștere nelegiuire. ”

Acesta este locul în care umanitatea din fiecare generație și din fiecare națiune tinde să se îndrepte spre realitatea chiar a lucrurilor care erau adevărate în Israelul antic. Umanitatea se apleacă în direcția chemării răului binelui și a binelui, înlocuind întunericul cu lumină, lumină cu întuneric, substituind amarul cu dulce și dulce cu amar. Aceasta este natura tuturor, să credem minciuni, să-l urmăm pe tatăl minciunilor, să răsturnăm corect și greșit, iar situația actuală în care trăim este doar o altă manifestare istorică și o imagine a perversiunii umanității.

Atât de confuz. Este esențial să păstrați oamenii muncii inofensivi închiși acasă, ținuți departe de locurile de muncă și de afaceri, astfel încât să nu facă gripa. Dar este esențial, de asemenea, mai esențial să lăsați oamenii să se aplece să facă rău să alerge liber în orașele care distrug locurile în care oamenii își câștigă viața. Blocați-i pe cei slabi și temători și lăsați-i pe cei puternici și violenți să alerge pentru a crea ravagii. Apelați la toate forțele, macinați întreaga lume pentru a opri un virus, apoi eliminați orice reținere atunci când un virus mult mai mortal își propune să distrugă o națiune întreagă. Solicitați dreptate atunci când este luată viața unui bărbat, apoi aplauda mulțimi fără legi de criminali care atacă poliția. Puneți poliția într-o poziție în care nu pot acționa pentru a proteja proprietatea, dar mafii rebeli au voie să o distrugă.

Nu puteți face cumpărături într-un magazin, dar îl puteți jefui. Nu poți munci, dar ești liber să furi. Nu poți participa la biserică, dar o poți arde. Nu poți mânca într-un restaurant, dar îl poți demola. Acum vedem că sunt acuzați în aceste revolte, nu împotriva revoltatorilor, ci împotriva poliției. Vedem lideri care controlează total cei slabi cu frica de gripă, dar nu îi pot controla pe cei puternici pentru că le este frică. Și, apropo, dacă te închini zeului furiei, zeului ura sau zeul răzbunării, poți avea biserică oriunde, oricând, în interior sau în aer liber, fără nicio regulă. Ești complet liber să te închini zeului mayhem, iar soluția pervertită a acestui lucru este să desființezi poliția, cei care sunt ocrotitorii binelui și pedepsitorii celor care fac răul.

Ce s-a întâmplat? Ceea ce este greșit este exact ceea ce este menționat înIsaia 5:20, „Vai” – acesta este un blestem divin – „asupra celor care numesc răul bun și răul bun; care înlocuiesc întunericul cu lumina și lumina cu întunericul; care înlocuiește amarul cu dulce și dulce cu amar! ”

Ce s-a întâmplat? Este ceva de mediu? Este ceva educativ? Este ceva economic? Este un fel de inechitate socială? Ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici cu tot cu susul în jos? Cum am ajuns atât de răsucite? Infractorii devin eroi, iar adevărații eroi sunt destrămați pentru că totul este cu susul în jos.

Avem nevoie de adevăr, iar adevărul este în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este sarcina mea și nici interesul meu să vă dau vreo părere umană, a mea sau a nimănui, dar trebuie să auziți de la Dumnezeu. Vreau să vă ajut să înțelegeți cine este de vină. Vom începe în Romani capitolul 3, Romani capitolul 3 și versetul 10. Aici avem o rezumare a naturii umane. Această rezumare, care se derulează prin versetul 18, este practic trasată din Vechiul Testament. Acestea sunt toate afirmațiile făcute în Vechiul Testament – toate, cu excepția uneia din Psalmi și una din Isaia.

Deci Dumnezeu nu și-a schimbat standardele morale și nici definiția Lui de umanitate. Nu s-a făcut nicio îmbunătățire în cei șapte sute de ani dintre Isaia și sutele de ani dintre Psalmi și situația actuală pe care Pavel o abordează la Roma în timpul Domnului nostru și după. Nu există nicio schimbare. Ceea ce era adevărat despre om în vremurile antice era adevărat despre om în vremurile Noului Testament. Și aici aveți înțelegerea fundamentală care este esențială pentru a ști ce este rău în lume. Și rezumând-o, asta spune Scriptura.

„Așa cum este scris”, și asta înseamnă în Vechiul Testament extras din psalmi și din cartea lui Isaia, aici este o definiție și descriere a patologiei umanității. De patru ori se folosește cuvântul „niciunul” și de trei ori se folosește „tot”. „Nu există niciun drept, nici măcar unul; nu este nimeni care să înțeleagă, nu este nimeni care caută pe Dumnezeu; toate s-au abatut, împreună au devenit inutile; nu este nimeni care să facă bine, nu există nici măcar unul. Gâtul lor este un mormânt deschis, cu limbile pe care le păstrează înșelăciune, otrava de asps le este sub buze; a cărei gură este plină de blesteme și amărăciuni; picioarele lor sunt repezi spre vărsare de sânge, distrugerea și mizeria sunt pe căile lor și calea păcii nu le-au cunoscut. Nu există frică de Dumnezeu în fața ochilor lor. „Aceasta este o patologie care l-ar face pe un psiholog sensibil să meargă să-și facă un job la o benzinărie. Cu asta te ocupi; mult noroc.

Există trei aspecte în acest sens. Există caracter, există conversație și există conduită. Privește ce spune despre personaj. Iată definiția personajului: „Niciunul neprihănit, nici măcar unul”. Nu există bunătate umană? Desigur, există unele bunătăți umane. Dar dreptatea și bunătatea acceptabilă pentru Dumnezeu: nu, nici măcar una. Există o bunătate umană relativă, nu toată lumea este cât se poate de rea. Dar nimeni nu este drept, nimeni nu este sfânt, nimeni în afară de Dumnezeu.

„Nu există nimeni neprihănit, nici unul”. De aceea, poți fi „mântuit de lucrările tale pentru că standardul lui Dumnezeu este:„ Fii sfânt, așa cum sunt sfânt. De aceea, trebuie să ai o dreptate imputată care vine de la Dumnezeu prin Hristos. Trebuie să dai dreptății lui Dumnezeu să fie acceptabil pentru Dumnezeu, deoarece nu există nimeni neprihănit, nici măcar unul – nici măcar o singură ființă umană decât Domnul nostru.

„Nu este nimeni care să înțeleagă.” Efeseni, apostolul Pavel spune: „Mințile lor sunt întunecate”. El chiar ajunge să spună că sunt morți, că sunt orbi. Deci sunt în situația de neinviat de a nu fi drepți și de a nu înțelege nici măcar realitățile dreptății.

Și apoi pentru a înrăutăți: „Nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu”. Voi spuneți: „Ce zici de toată religia?” Toate religiile false ale lumii sunt încercări de a fugi de la adevăratul Dumnezeu. Toate sunt falsuri satanice care trimit oameni în direcția opusă de la Dumnezeu. Isaia 53 , versetul 6 rezumă: „Toată lumea ne place oile s-a rătăcit, s-a întors pe toată lumea spre felul său.” Suntem ca niște oi în care ne rătăcim. Oile se rătăcesc prin natură. Natura noastră ne îndepărtează de Dumnezeu. Fugim de Dumnezeu. Ne refugiem într-un efort nobil pentru a ne simți bine cu fuga noastră, și astfel inventăm religie falsă pentru a ne acomoda revoltei noastre.

Nimeni nu este drept. Nimeni nu intelege. Nimeni nu îl caută pe Dumnezeu. „Toate” – versetul 12 – „s-au abătut, împreună au devenit inutile.” Echivalentul ebraic este rancid, ca laptele acru. Iar laptele acru este inutil, bun pentru nimic, putred.

Versetul 12 adaugă: „Nu există nimeni care să facă bine, nu există nici măcar unul.” Acesta ar trebui să fie primul curs, Psihologie 101. Aceasta este umanitatea. Niciunul neprihănit, niciunul nu înțelege, niciunul nu-L caută pe Dumnezeu, toate s-au abătut deoparte, sunt corupți și nerușiți, niciunul nu face binele adevărat, acceptabil pentru Dumnezeu. Suma caracterului omului este rea, ignorantă, rebelă, deviantă și inutilă și asta este patologia divină.

Biblia trece de la caracter la conversație. Privește versetul 13: „Gâtul lor este un mormânt deschis”. Știm, cu toții, conștienți de respirația urâtă. Dar într-o metaforă grafică, apostolul rezumă ceea ce s-a spus înapoiProverbe 10:32„Gura celui rău vorbește perversitate”, rău. Când deschid gura, există duhoarea morții, ca un mormânt murdar, putrid și deschis este discursul lor.

Apoi, el adaugă: „Cu limbile lor păstrează înșelăciunea, păcălesc. Termenul „înșelăciune” are ca rădăcină un cuvânt care înseamnă cățeluș. Ei se află pentru a vă prinde pentru omor. „Otrava aspilor” – șerpii – „este sub buzele lor”. Cuvintele lor sunt veninoase. Și atunci devine flagrant – nici mai multe subtilități, nici mai multe otravuri, nici un cârlig mai subtil. Acum este la fel de flagrant pe cât poate fi în versetul 14: „Gurile lor sunt pline de blesteme și amărăciuni.” Blestemarea înșelătoare, înșelătoare, otrăvitoare. Aceasta este gura umanității.

Apoi Biblia vorbește despre conduita lor, versetul 15: „Picioarele lor sunt repezi spre vărsare de sânge.” Oamenii sunt ucigași.Ioan 8:44, Am citat mai devreme: „Satana este un criminal”. El este criminalul, criminalul arhetipal primar și toți copiii săi sunt ucigași sau ar putea fi ucigași.

În ultimele câteva luni am avut ocazia să vizitez treizeci de ore de film din al doilea război mondial. A fost realizat în 1973, deci există un film de știri incredibil de grafic, iar apoi se adaugă mărturii personale ale oamenilor care au fost acolo în război. Am terminat doar cu partea finală, urmărind soluția finală din „Hitler: Eliminarea evreilor”. Treizeci de ore din aceasta ar trebui să fie solicitate oricui va avea o înțelegere a umanității. Optzeci și cinci de milioane de oameni au fost uciși într-un interval de aproximativ cinci ani. Optzeci și cinci de milioane de oameni au fost uciși, majoritatea civili, cel puțin cincizeci și cinci de milioane dintre ei.

Am fi îngroziți cu asta astăzi. Și totuși aud oameni care spun că viețile negre contează; și ei o fac. Dumnezeu știe că o fac; contează la fel de mult ca oricare altă viață. Însă, dacă contează atât de mult, cum este faptul că Părinția planificată poate susține Matricea Vieții Negre atunci când există o mie de vieți negre care sunt avortate în fiecare zi. Vrei un holocaust; există un holocaust.

Dacă faci o lege care să le permită oamenilor să ucidă, ei vor ucide. Hitler a permis oamenilor să ucidă, au ucis. Solomon le-a permis oamenilor să ucidă, au ucis. Hirohito le-a permis oamenilor să ucidă, au ucis. Curtea Supremă le permite oamenilor să ucidă, vor ucide De ce? Versetul 15, „Picioarele lor sunt repezi spre vărsare de sânge, distrugerea și mizeria sunt pe căile lor.” Le permiti să se revolte, vor revolta.

„Distrugere” este cuvântul suntrimma. Înseamnă să distrugi ceva în bucăți. Distrugere: devin distructive, distrug lucrurile. Ei creeazătalaipōria, creează mizerie pentru oameni. Fă legi sau dă licență oamenilor să ucidă, vor ucide, vor ucide. Vor alinia oameni, îi vor trage în cap până vor strânge douăzeci de metri adânc într-o gaură, așa cum am văzut în Germania nazistă. Vor ucide în cel mai sigur loc al unui bebeluș, pântecele mamei. Aceasta este inima umană. Și Isus a mers până a spus: „S-ar putea să nu omori, dar dacă urăști pe cineva, ai comis crima în inima ta”.

Și astfel, versetul 17 spune: „Calea păcii pe care nu au cunoscut-o”. Ești surprins de ceea ce se întâmplă cu aceasta fiind patologia omenirii? Tot ce trebuie să faci este să-i lași să o facă și o vor face. Tot ce trebuie să faceți este să eliminați restricțiile și acest lucru veți obține, deoarece aceasta este expresia naturală a inimii umane nerecunoscute.

Totul, de la un argument între două persoane, care ajunge la un tir, la un război care are ca rezultat moartea a optzeci și cinci de milioane de oameni, este produsul, comportamentul acestui tip de personaj. Și suma tuturor, forța din spatele ei este menționată în versetul 18: „Nu există frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor.” În spatele acestei nenorociri se află realitatea motrice: „Ei nu se tem de Dumnezeu”. Ei nu se tem de Dumnezeu.

Proverbe 16: 6spune: „De frica Domnului, oamenii se îndepărtează de rău”. Notează-l. „De frica Domnului, oamenii se îndepărtează de rău.” Si de aceeaProverbe 23:17spune: „Fiți în orice moment în frica Domnului”. Acolo unde nu există frică de Dumnezeu, unde nu există niciun sentiment de culpabilitate, vinovăție și pedepse transcendente și eterne, eliberezi umanitatea pentru a fi ceea ce sunt.

Cea mai mare reținere este frica de Dumnezeu. Părinții noștri fondatori din America știau asta, chiar dacă erau deisti și nu creștini autentici. Știau că, dacă ar scrie o Constituție, care depindea de oamenii care au un comportament moral și de a face bine, vor trebui să-l atașeze de Dumnezeu. Și așa au vorbit despre Dumnezeu și despre o singură națiune și sub Dumnezeu, și acordate de Dumnezeu drepturi inalienabile și cumva răspundeau lui Dumnezeu pentru că știau, în afară de o teamă de o ființă divină, fiara va fi incontrolabilă.

Acum, dincolo de absența fricii de Dumnezeu este respingerea lui Dumnezeu. Nu doar că nu se tem de Dumnezeu, ci este un lucru negativ. Ei fac mai mult decât atât. De fapt, îl resping pe Dumnezeu. Întoarceți-vă la Romani 1 . Acesta este un pasaj foarte familiar. Pavel descrie ceea ce este adevărat și despre om, personal și colectiv. „Mânia lui Dumnezeu” – versetul 18 – „este dezvăluită din cer împotriva oricărei nelegiuiri și nelegiuiri ale oamenilor, care suprimă adevărul în nelegiuire.” Asta fac ei. Ei suprimă adevărul în nelegiuire. Ce adevar? „Ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este evident în interiorul lor; căci Dumnezeu le-a făcut evident. ”

Există sădirea în inima fiecărei ființe umane cunoașterea lui Dumnezeu. Ce zici de asta? Cum pot ști ceva despre Dumnezeu? Pentru că există un factor în fiecare ființă umană care îi conduce la realitatea lui Dumnezeu și acesta este rațiunea umană. Dacă puteți argumenta că dacă introduceți gaz în mașină, va merge și nu o va face, vă gândiți pe baza cauzelor și efectelor. Dacă vă gândiți că, dacă mergeți la muncă și faceți bine, veți câștiga bani, vă gândiți la o cauză și efect. Tot rațiunea este cauza și efectul. Și dacă te uiți la realitatea masivă a creației și ai vreun motiv, știi că trebuia să existe un Creator. Efectul țipă pentru realitatea unei cauze, astfel încât să poți ști de Dumnezeu.

Versetul 20 spune: „Creația lumii demonstrează însușirile Lui invizibile, puterea Lui eternă, natura Sa divină, atât de clar încât ești fără scuză dacă nu crezi în Dumnezeu.” Îl respingi pe Dumnezeu împotriva rațiunii, iar apoi te rebelezi împotriva lui Dumnezeu care îți complică situația.

Versetul 21 spune că acest lucru este caracteristic umanității. „L-au cunoscut pe Dumnezeu” – adică știau că Dumnezeu există, acesta este motivul – „nu L-au onorat ca Dumnezeu sau nu au mulțumit. Au devenit goale în speculațiile lor, inima nebună le-a fost întunecată. Profesând să fie înțelepți, au devenit proști. Ei au schimbat gloria Dumnezeului incoruptibil pentru o imagine în formă de om coruptibil, păsări, animale cu patru picioare, creaturi care se târâu. ”

Asta spuneam mai devreme. Ei resping adevăratul Dumnezeu. Rațiunea i-ar conduce la adevăratul Dumnezeu. Rațiunea ar defini adevăratul Dumnezeu în termenii creației Sale, ceea ce știu despre creația Lui și ceea ce știu despre legea Lui scrisă în inimile lor. Ei resping toate acestea. Ei fug de la adevăratul Dumnezeu și aleargă către zei mincinoși ca o cale de a scăpa de adevăratul Dumnezeu.

Deci, ce face Dumnezeu ca răspuns? Acesta este unul dintre cele mai profunde pasaje din Biblie. „Dumnezeu le-a dat”, versetul 24. Acesta este un termen legal: le-a predat pedepsei, le-a predat executării, le-a predat sentinței. „Dumnezeu le-a dat peste”. Versetul 26, „Dumnezeu i-a dat peste”. Versetul 28, „Dumnezeu i-a dat peste”.

De trei ori Dumnezeu spune: „Ești vinovat că m-ai respins, te-ai răzvrătit împotriva Mea. Te întorc. ” La ce? „Le-a dat peste” – versetul 24, în primul rând – „să poftească inimile până la impuritate, astfel încât trupurile lor să fie necinstite printre ele.” Când Dumnezeu dă oamenilor, există o revoluție sexuală. Imoralitatea devine acceptabilă și veți găsi o cultură înotând într-o fosa septică de pornografie.

Și când Dumnezeu le dă peste, în al doilea rând, versetul 26, „El le dăruiește pasiunilor degradante, iar femeile au schimbat funcția naturală pentru ceea ce este nenatural și, în același fel, bărbații au abandonat funcția naturală a femeii și au ars în dorință unul față de celălalt, bărbații cu bărbați care săvârșesc fapte indecente și primesc la persoanele lor pedeapsa cuvenită pentru eroarea lor. ” Când Dumnezeu va întoarce o societate pentru că L-a respins, va exista, în primul rând, o revoluție sexuală, urmată de o revoluție homosexuală.

Și în final, a treia fază a acestei judecăți, „Dumnezeu le-a dat peste” – versetul 28 – „unei minți depravate”, o minte care nu funcționează. Nu pot gândi drept. Atunci este un partid politic care își construiește platforma de partid pentru uciderea pruncilor în pântece, distrugerea familiei, ridicarea homosexualității, perversiunea transgender și sunt mândri de asta. „Atunci când te vei umple” – versetul 29 – „cu toată nedreptatea, răutatea, lăcomia, răul; plin de invidie, crimă, ceartă, înșelăciune, răutate, bârfe, calomnii, urăciuni ale lui Dumnezeu, insolent, arogant, lăudabil, inventator al răului, neascultător de părinți, fără înțelegere, neîncredere, lipsit de iubire, nemeritat; și, deși știu rânduirea lui Dumnezeu, că cei care practică astfel de lucruri sunt vrednici de moarte, ei nu numai că fac același lucru, dar le acordă din suflet celor care le practică.

Pe deasupra păcătoșeniei naturale se află realitatea adăugată a judecății divine asupra acelor oameni care l-au respins pe Dumnezeu și asupra națiunilor care l-au respins pe Dumnezeu. Deci corupția este sistemică. Nu este social, este sistemic și este personal și nimeni nu scapă. Nu are legătură cu lipsa de oportunități. Nu are legătură cu lipsa de bani. Nu are legătură cu lipsa privilegiului, lipsa de educație. Omul este, în mod firesc, o fiară păcătoasă, care îl respinge pe Dumnezeu, respinge legea Sa, se răzvrătește, nu se teme de Dumnezeu. Toți ne-am născut cu acea nenorocire internă care strică și spurcă. Cicatrizează frumusețea, întunecă înțelepciunea, spurcă iubirea, fură puritatea și fură pacea.

2002 James Waller a scris o carte numită A deveni malefic, subtitrat: Modul în care oamenii obișnuiți comit genocidul și uciderea în masă. Carte interesanta. Un recenzant a spus în legătură cu cartea, „Ceea ce este fascinant în studiul lui Waller este faptul că el contestă presupunerea comună că răul extraordinar trebuie să apară numai dintr-o anomalie din interiorul unui popor sau al unei societăți. O astfel de viziune comună asupra răului extrem este un confort pentru cei care suntem normali, deoarece ne asigură că nu vom participa niciodată la astfel de evenimente oribile. Nu suntem atât de răi. ” Cu toate acestea, ceea ce este atât de neliniștitor în ceea ce privește studiul lui Waller este că el arată că răul extraordinar apare de fapt de la oamenii obișnuiți.

În uciderea masivă de oameni de-a lungul istoriei umane vedem cât de răi pot fi oamenii. Nu doar păcate de mândrie și mânie și ură și brutalitate, prejudecăți și înșelăciune, răzvrătire și răzbunare și nelegiuire; dar există un fel de poftă în umanitate care nu este satiat de cele mai atrăgătoare dintre toate actele. Există o grabă de adrenalină când faci răul și scapi de ea; este o parte a căderii tale. Unele păcate vin cu un înalt. Ei vin cu o emoție de emoție și energie atunci când ești liber de reținere și crezi că vei scăpa de consecințe. Și Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre asta: vorbește despre plăcerile păcatului, vorbește despre trăirea în plăcere.

Era o carte scrisă cu câțiva ani în urmă. Titlul acesteia esteIzbăvește-ne de rău. Într-adevăr o poveste uimitoare. Există aproximativ cinci mii de răpiri pe an în Mexic. Cea mai faimoasă răpire s-a produs cel mai probabil în 2002, răpirea Ernestinei Sodi și a sorei sale actriță, Laura Zapata. Laura, dintr-un anumit motiv, a fost eliberată în 16 zile de răpitori, însă Ernestina a fost reținută pentru răscumpărare peste trei luni. A îndurat abuzuri indiscutabile, teroare, tortură, închisoare dureroasă, așteptând în orice moment să fie ucis.

După ce răscumpărarea a fost plătită de o altă soră care era o cântăreață cunoscută, ea a fost eliberată și a scris povestea ei în Izbăvește-ne de rău, și a fost tradus din spaniolă în engleză. Acest lucru a spus despre captorii ei, iar eu citez: „Nevestele, prietenele lor și mamele lor le era frică de ele. Copiii lor se supun lor fără un cuvânt. Și în ceea ce privește victimele lor, implorăm, plângem, ne rugăm să nu ne ia viața. ” Ea spune: „Infractorii nu se pot schimba niciodată, deoarece mintea lor este deformată. Sunt monștri. Sunt oameni foarte bolnavi. La un moment dat îmi spun că nici măcar nu le pasă de bani; motivul pentru care continuă să facă asta este că nu pot trăi fără graba adrenalinei care vine din a face ceva atât de periculos. Și îmi spun că, atunci când nu sunt implicați într-o răpire, ei ies și bungie sări sau merg la parașuti doar pentru a putea simți un pic din înălțimea cu care s-au obișnuit. Îmi spun că, uneori, merg pe un drum deschis, unde se îndrăznesc să conducă cu viteze care depășesc o sută de mile pe oră doar pentru remedierea adrenalinei. ” Asta este în inima umană; ea caută înaltul pe care îl aduce păcatul.

Michael Stone a scris o carte, este un psiholog, numit Anatomia Răuluiși scrie despre șase sute de ucigași în serie. Una dintre ele a spus acest lucru și l-am citat: „Nu a existat nimic asemănător cu graba adrenalinei de a înjunghia gâtul tuturor fetelor tinere.” Graba adrenalinei: și ai crezut că trebuie să învingă un fel de vinovăție. Există ceva atât de bazat în inima umană încât poate ajunge într-un punct în care asta caută, deoarece acolo este distracția cu adevărat. „Își găsesc plăcerea în răutate”, după cum spune Pavel în 2 Tesaloniceni.

Acum să mergem un pic mai adânc. Întoarceți-vă la Marcu capitolul 7. Înțelegem acum ceva din inima umană. Înțelegem că nu are nici o teamă de Dumnezeu și că l-a respins pe Dumnezeu; și, astfel, Dumnezeu a transformat umanitatea în consecința respingerii, astfel încât ei să meargă pe calea imoralității sexuale, a devianței homosexuale și să sfârșească cu o minte depravată unde nu pot rezolva nimic și trăiesc pentru plăcerile din păcat.

Ascultă ce spune Domnul nostru Marcu 7:14. „A chemat din nou mulțimea la El, a început să le spună:„ Ascultă-mă pe toți și înțelegeți ”. – iată o perspectivă supremă – „Nu există nimic în afara omului care să-l poată spurca dacă intră în el. Lucrurile care ies din om sunt ceea ce îl întină pe om. ”„ Ai auzit asta? Nu ești ceea ce ești din cauza a ceva din afara ta, ci din cauza a ceea ce este în interiorul tău. Acesta este adevărul declarat. Defilarea este la interior.

Vedeți la versetul 18: „Ești atât de lipsit de înțelegere? Ești nechibzuit că nu știi asta? Nu înțelegeți că orice ar intra în omul de afară nu îl poate spurca, pentru că nu intră în inima lui, ci în stomacul său și este eliminat? ” Iar Matthew folosește de fapt cuvântul pentru toaletă. Problema nu este ceva din afara ta care intră în tine, problema este ceea ce se află în interiorul tău care iese din tine.

Versetul 20: „El spunea:„ Ceea ce iese din om, asta îl spurcă pe om. Căci din interior, din inima oamenilor, purcede gândurile rele, curvie, furturi, crime, adulteruri, fapte de râvnire și răutate, precum și înșelăciune, senzualitate, invidie, calomnie, mândrie și nebunie. Toate aceste lucruri rele pornesc din interior și îl întină pe om. ” Iată adevărul: nu ești rău din cauza a ceea ce ți s-a întâmplat pe dinafară, ești rău din cauza cui ești pe dinăuntru. Este ceva în neregulă cu inima ta, versetul 21, nu pompa fizică, ci sinele interior, inclusiv mintea, gândul, atitudinea, motivul, dorința, sursa întregii gândiri, pentru că așa crezi că acționezi.

Aceasta este o privire profundă asupra stării inimii umane. „Pentru dinăuntru” –ek tēs kardias– „iese din inimă”, iar Mark include 12 articole. Primele șase sunt plural și cele de-a doua șase. Primele șase sunt acte și a doua șase sunt atitudini.

„Din interior, din inima oamenilor, continuați gândurile rele”, idei proaste, planuri rele, proiecte rele, intenții proaste, motive rele. Iacov 1 : „Păcatul concepe în inimă”. „Curviile“porneia, de unde obținem cuvântul „pornografie”; tot felul de păcate sexuale deviante. „Furturi, crime, adulteruri”moicheia, sex de orice fel care încalcă un legământ de căsătorie.

„Fapte de râvnire”, lacomie. Lăcomie în spatele atât de mult păcat. A fost vreodată un hoț care să nu fie lacom? A existat vreodată un revoltător care a jefuit care nu a fost lacom? „Ticăloșia,“ponēria. Acesta este răul rău rău, răul care intenționează să acționeze cu răutate care dăunează oamenilor.

Și atunci există „înșelăciune”, mințind. „Senzualitate,”aselgeia. Aceasta este, în esență, lascivitatea, abilitatea comportamentului și vorbirea. Și atunci la fel ca râvnirea vine „invidia”. Invidia duce la râvnire. Literal un ochi rău. Te uiți la ceva și vrei, și urăști persoana care îl are. „Calomnie,”blasphēmia, vorbire abuzivă, blasfemă. „Mândrie”, simțindu-mă superior. „Prostia”, lipsa de sens.

„Toate aceste lucruri rele pornesc din interior și îl spurcă pe om”. Și știi cu cine vorbește? Vorbind cu liderii religioși din Israel. Vorbește cu liderii din capitolul 7, versetul 1, fariseii, cărturarii. Și vorbeau despre a fi curat. Și îl criticau pe Isus pentru că Isus nu a trecut prin spălarea mâinilor, prin spălarea ceremonială a mâinilor. Și astfel Domnul nostru le spune: „Mâinile tale sunt curate, dar inimile tale sunt crude”, ca și cum ai putea face orice pentru a-i plăcea lui Dumnezeu spălându-ți mâinile. Toată întinăcarea ta vine din interior. Versetul 23, „Totul vine din interior”. Ai nevoie de o inimă nouă. Ai nevoie de o inimă nouă.

Așadar, adevărul lui Dumnezeu este clar clar despre problema răului. Toți oamenii sunt păcătoși, fără o excepție. Știm că toți sunt păcătoși pentru că toată lumea moare; iar plata păcatului este moartea. Nu toate sunt la fel de păcătoase, dar toate sunt îndoite în aceeași direcție; și dacă le veți permite, ei își vor alerga mizeria până pe care îi veți lăsa. Unii se vor opri la scurtă linie. Unii vor trece peste linie și trebuie să fie abordați cu forța. Dar observați acest lucru: crima va crește; crima deschisă și flagrantă va crește în același ritm în care reduceți legile împotriva răului. Tolerează homosexualitatea și vei avea o inundație.

Oamenii sunt periculoși, sunt periculoși mortal și munca de a le controla devine din ce în ce mai grea. Și, oh, apropo, criminalitatea crește, de asemenea, la rata avansării tehnologice. Acum avem un tip complet nou de criminalitate: criminalitatea criminală. Ei bine, orice ai inventa, omul va incrimina.

Acum, toate acestea duc la o considerație foarte importantă. Întrucât umanitatea este atât de înșelătoare și atât de depravată și atât de degenerată și atât de periculoasă, atât de distructivă, atât de mortală, cum a așteptat Dumnezeu vreodată să supraviețuim? Suntem doar o întreagă planetă care trăiește din Domnul Zboărilor? Cum se aștepta Dumnezeu să trecem prin această viață cu orice măsură de sens și bucurie, împlinire, valoare? Cum s-a așteptat Dumnezeu vreodată să atenuăm aceste pasiuni păcătoase pentru a putea civiliza, socializa, supraviețui?

Ei bine, Dumnezeu a pus câteva restricții în viața omului. Sunt critici pentru civilizația care supraviețuiește. Și acolo unde sunt întreținute cu atenție și puternic, viața este bună și oamenii se bucură de viața lor. Când aceste restricții sunt atacate, corupte, diminuate sau distruse, viața este foarte, foarte proastă.

Acum există, practic, patru restricții puternice pe care Dumnezeu le-a pus în viața omului. Vreau doar să vă reamintesc de ele pe măsură ce ne apropiem. Unul: Conștiința. Conştiinţă. Știm că conștiința există pentru că atât de mulți oameni sunt plini de vină, plini de anxietate, plini de teamă, plini de teamă, au atacuri de panică. De ce este adevărat? Nu cred că animalele au asta. Nu cred că există vreun animal pe planetă care să se ocupe de anxietate. De ce este asta?

Răspunsul vine în capitolul 2 Romani – cel puțin aceasta este o porțiune definitivă a Scripturii – versetul 11: „Nu există nicio părtinire cu Dumnezeu. Căci toți cei care au păcătuit fără Legea vor pieri și fără Legea ”- aceia care nu au avut Legea scrisă a lui Dumnezeu, Scriptura -„ toți cei care au păcătuit în condițiile Legii vor fi judecați de Lege; căci nu ascultătorii Legii sunt chiar înaintea lui Dumnezeu, ci cei care fac Legea vor fi îndreptățiți. ” Și apoi versetul 14: „Când neamurile” – sau Națiunile; acestea sunt națiuni în afară de Israel care nu au avut Legea lui Dumnezeu. Aceasta este lumea naturală – „atunci când nu au Legea, ci fac din instinct lucrurile Legii, acestea neavând Legea, sunt o lege pentru ei înșiși, prin faptul că arată lucrarea Legii scrise în inimile lor.”

O parte din a fi uman are cinci simțuri, nu? Ei bine, există un alt lucru despre care nu vorbim și acela este sensul dreptului și greșitului, sensul dreptului și greșelii. Construit în fiecare om este o realitate morală. Noi stim aia. De ce? Pentru că versetul următor spune: „Ele arată lucrarea Legii scrise în inima lor, deoarece conștiința lor este marturie, iar gândurile lor le acuză alternativ sau le apără.”

Acesta este un dar de la Dumnezeu. Ar trebui să fii recunoscător pentru durere, nu? Durerea spune: „Opriți asta sau veți face unele daune grave”. Durerea este un avertisment. Conștiința este același tip de mecanism. Conștiința nu este Legea lui Dumnezeu, nu este lege, este pur și simplu un declanșator care acționează practic pentru a ne avertiza că dezobeim o lege. Conduce la teamă, duce la vinovăție, duce la teamă, duce la depresie, duce la alcoolism, duce la droguri, duce la sinucidere dacă nu te ocupi niciodată de acea anxietate și de acea vinovăție și de acea temere. Și la fel ca un idiot care simte durere și continuă să-l aplice și să-l aplice și să-l aplice până când în cele din urmă se distruge fără remediu, la fel și păcătoșii călăresc peste vârful conștiinței lor și se lasă literalmente conduși la moarte cu vinovăție și frică.

Dar cum atacă conștiința? Cum poți avea o societate care nu pare să aibă conștiință? Cum faci asta? Vorbim despre anumiți oameni care au făcut lucruri care nu sunt conștiente și vă spuneți: „Nu cumva conștiința lor s-a ridicat la un moment dat? Oare conștiința oamenilor normali nu spune, în Europa, în cel de-al doilea război mondial, „Nu mai omorâți toți acești oameni”? Cum dorm ei noaptea? Nu le spune ceva? Nu țipă la ei? Nu este sinuciderea uneori, poate mai des decât un efort, pentru a tăcea o conștiință urlătoare? ” apropo, un efort eșuat, deoarece conștiința va urla mai tare în iadul etern.

Deci, cum o persoană închide conștiința? Două moduri: dezinformează-l. Conștiința nu este o lege, conștiința este un mecanism. Poți opri durerea, nu? Puteți opri durerea; ia droguri. Durere de mască. Dacă maschezi durerea, maschezi realitatea că faci unele pagube. Puteți masca conștiința dezinformând-o. Cum faci asta? Tu iei adevărata lege a lui Dumnezeu, care este scrisă în Scriptură și scrisă în inima umană și, practic, o elimini, o denunți, o diminuezi, o îndepărtezi și o înlocuiești cu o altă lege; și dacă veți face acest lucru în generație, veți ridica în cele din urmă generații de oameni a căror conștiință este acum informată prin minciuni.

Aceasta este propaganda. Propaganda este minciuna. Și vezi oameni și zici: „Ei, cum ar putea fi ei atât de zeloși? Cum pot teroriștii islamici să fie atât de zeloși? Nu au conștiință? Conștiința lor este informată prin orice lege au ajuns să creadă. Și dacă credeți toate minciunile care sunt aruncate în jurul societății noastre și toate problemele, dacă le credeți, dacă ați obținut universitatea și vă aruncă în minte toate aceste instrucțiuni ideologice, dacă cumpărați în toate acele minciuni , conștiința ta va înceta să funcționeze, deoarece va fi dezinformată. Dacă aveți o societate care spune „Hai să scăpăm de Biblie”, acesta este primul pas pentru ca o întreagă generație de oameni să fie informați greșit despre ceea ce este corect și ce nu este în regulă. Și acum, unde suntem? Suntem înăuntruIsaia 5:20, totul este cu susul în jos: dreptul este greșit și greșitul este corect.

Celălalt lucru pe care îl poți face pentru a închide conștiința este doar să crezi că nu ar trebui să te simți vinovat. Lasă psihologia să te îndepărteze: „Nu ar trebui să te simți rău cu tine. Esti minunat. Ești cel mai bun. Poți fi orice vrei să fii. Ești eroică. Esti o persoana buna. Ar trebui să poți face orice vrei. Trăiești cum vrei. Nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți vinovat pentru nimic. ” Continuați să conduceți toate eforturile împotriva muncii normale a conștiinței și dezinformați conștiința și ați dezlănțuit bestia. Această societate în care trăim astăzi a făcut această pagubă de zeci de ani, de zeci de ani.

Unde este conștiința acestor oameni? Unde este conștiința celor care fac rău, celor care răstoarnă totul? Oh, ha, a fost informat. A fost informat cu minciuni și acum este controlat de minciuni. Și s-a spus din nou, din nou și din nou, că ar trebui să se simtă bine cu sine, că fiecare este propriul său stăpân, stăpânul propriei sale soarte. Fiecare persoană este propriul său zeu. Nu există zeu, tu ești dumnezeu. Nu ar trebui să te simți vinovat, toată lumea ar trebui să te aplece. Și dacă asta nu funcționează, îmbătați-vă, luați droguri.

A doua reținere pe care Dumnezeu a pus-o în societatea umană este familia, familia. Deuteronom 6, Dumnezeu spune: „Învață-L legea copiilor tăi”. Efeseni capitolul 6: „Ridicați-vă copiii în îngrijirea Domnului”. Ce este o familie? Tatăl și mama într-o unire. Familia este o instituție creată divin pentru – ascultați aceasta – familia este instituția creată divin pentru formarea păcătoșilor restrânși. Ai inteles? Familia este instituția creată în mod divin pentru formarea păcătoșilor restrânși care, din generații de moralitate, disciplină, dragoste, virtute și ascultare devin un beneficiu pentru societate, se bucură de darurile lui Dumnezeu și sunt recunoscători. Să mai spun asta. Familia este instituția creată în mod divin pentru formarea păcătoșilor restrânși care, din generații de moralitate, disciplină, iubire, virtute și ascultare, devin un beneficiu pentru societate, se bucură de darurile lui Dumnezeu și sunt recunoscători.

Așadar, doriți să aruncați o societate, mai întâi, să răsturnați moralitatea, astfel încât conștiința să nu mai fie informată corect. Și apoi atacă conștiința ca o sursă nelegitimă de vinovăție. Și apoi du-te după familie. Du-te după familie. Să aveți o mișcare feministă, astfel încât bărbații să fie practic trași și să piardă orice sentiment de respect sau autoritate în familie. Apoi aduceți divorțul. Aduceți abuzuri. Adu-ți imoralitatea. Aduceți homosexualitatea. Aduceți confuzie de gen – orice și orice, orice mod posibil vă puteți gândi. Distrugeți familia și tocmai ați spulberat instituția creată divin pentru formarea păcătoșilor restrânși.

Deci, atunci când orice societate are majoritatea copiilor ei născând fără mamă și tată căsătorit în cămin, când orice societate are mai multe generații de oameni care au respins pe Dumnezeu și Cuvântul Său și au fost în mod regulat informați în mod sistematic despre adevăr și despre dreptate. și când realitățile reziduale ale Legii lui Dumnezeu din inima umană sunt disprețuite și respinse, și când nu au experimentat dragoste și disciplină și direcție acceptabile într-un cămin stabil, tocmai ați îndepărtat două restricții monumentale din societate. Ce se întâmplă în cultura noastră în aceste zile, nu se întâmplă pentru că cineva a murit în Minneapolis. Este mult mai mare decât atât. Biblia spune: „Scoateți toiagul, îl stricați pe copil”. Conștiința trebuie să fie o amenințare la un comportament imoral. Părinții trebuie să fie o amenințare pentru un comportament nesupus și neascultător. Fără asta,

Există o a treia dispoziție pe care Dumnezeu a făcut-o și este guvernarea. Așa că am vorbit despre autoritatea personală în conștiință, despre autoritatea părintească în familie. Guvernul este autoritatea socială. Rolul principal al guvernului nu este bunăstarea materială. Acesta nu este rolul principal al guvernului. Rolul principal al guvernării, potrivit lui Pavel din Romani 13, în timp ce vorbește în numele Domnului Însuși care a conceput guvernarea, Romani 13, foarte importantă parte din Scriptură, versetul 1: „Fiecare persoană trebuie să fie supusă autorităților de conducere. Căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele care există sunt stabilite de Dumnezeu. ” Nicio autoritate nu poate fi perfectă, dar fiecare autoritate este rânduită de Dumnezeu. Nicio familie nu este neapărat perfectă, nici tată sau mamă, dar sunt rânduite de Dumnezeu. Cunoașterea nimănui despre legea lui Dumnezeu sau conștiința nu este neapărat perfectă, dar sunt concepute de Dumnezeu chiar și cu o măsură de imperfecțiune pentru a împiedica această fiară.

Deci, versetul 2, „Prin urmare, cine rezistă autorității s-a opus rânduielii lui Dumnezeu”. Ceea ce vezi pe străzi este oamenii care se opun lui Dumnezeu. Nu-mi pasă care sunt problemele lor ideologice. Nu mă interesează ce cred că este nedrept sau nedrept. Ei zboară în jurul opoziției autorității pe care Dumnezeu a rânduit-o și se opun lui Dumnezeu. Și, apropo, cei care s-au opus vor primi condamnări asupra lor. Dumnezeu ține conturi; nu scapi de ea.

„Conducătorii” – spune versetul 3 – „nu sunt un motiv de frică pentru comportamentul bun, ci pentru rău”. Lucrurile se întâmplă în arestări. Lucrurile se întâmplă, intră în conflict cu poliția. Nu trebuie să vă temeți dacă mențineți un comportament bun. Vrei să nu ai frică de autoritate? Faceți ceea ce este bine și veți avea laude din partea lor.

Ascultați acest lucru: „Pentru guvern”, poliția și chiar în unele cazuri soldați – „sunt un slujitor al lui Dumnezeu în bine”. Practic, în Noul Testament există doar două persoane despre care se spune că sunt miniștri: pastorii și polițiștii. Ei sunt un slujitor al lui Dumnezeu în bine. „Dar dacă faci ceea ce este rău, fii frică”. Da, ar trebui să-ți fie frică. „Guvernul nu poartă sabia degeaba; este un slujitor al lui Dumnezeu, un răzbunător care aduce mânie celui care practică răul. ”

Uite, avem o societate practic în care conștiința este dezinformată. Avem o societate practic în care oamenii și-au liniștit propria conștiință hotărând că sunt mai buni decât conștiința lor spune că sunt. Avem o societate de oameni crescuți fără disciplina, dragostea, stabilitatea unei case. Și acum aleargă în această țară în toate direcțiile, și este lăsat la dispoziția poliției să încerce să facă o sănătate din acest haos. Acestea sunt oameni care au inimi rele până la miez. Toți facem. Dar nu au fost reținuți de Evanghelie, puterea de transformare a lui Hristos.

Acum vedem ce se va întâmpla pentru că Dumnezeu a rânduit guvernarea. Rezistența la autoritate este rebeliune împotriva lui Dumnezeu, nu numai a guvernului. Rezistența ar trebui să fie, trebuie pedepsită; iar când este pedepsită, ei fac lucrarea lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care există un sistem de justiție. Acesta este motivul pentru care este atât de oribil când nu avem încredere în FBI, nu avem încredere în Departamentul de Justiție, nu avem încredere în oamenii care au această putere.

Dacă societatea distruge legea lui Dumnezeu, scoate Biblia, o batjocorește, o face ilegală; în școli, dacă societatea face tot ce poate pentru a tăcea conștiința, atunci societatea face tot ce poate face pentru a distruge căsătoria reală, familia, copiii, pentru a face copilașilor un fel de abuz. Și apoi, societatea mai are un pas de făcut: defundarea poliției, distrugerea respectului pentru autoritate. Dezbinarea urmează distrugerii respectului. Apoi îl ai pe Domnul zboarilor. Ei bine, ceea ce vezi în aceste zile este cum ar arăta și ar putea arăta dacă această revoltă ar continua să-i diminueze pe cei care păstrează ordinea, protejând oamenii buni și pedepsind pe cei care fac răul. Urmărim că este asaltat masiv, mai mult decât am văzut vreodată în anii mei.

Mai există unul. Mai există o reținere: asta este biserica. Și spunând asta, simt o durere în inima mea, pentru că o mulțime de acești oameni care se revoltă pe străzi se revoltă chiar în fața bisericilor. Multe biserici din comunitățile din aceste orașe importante, ce au spus? Este mai probabil ca unii dintre oamenii din acele biserici să li se alăture decât să încerce să îi oprească. Dar biserica, critică: ultimul stand.

Mergi la Matei 5:13. Conștiința este o autoritate personală, familia este o autoritate părintească, guvernul este o autoritate socială, iar biserica este o autoritate spirituală. Voi citi doar versetele 13-16, Matei 5 . „Ești sarea pământului; dar dacă sarea a devenit lipsită de gust, cum poate fi din nou sărată? Nu mai este bine pentru nimic, decât pentru a fi aruncat și călcat în picioare de oameni. „Tu ești lumina lumii. Un oraș așezat pe un deal nu poate fi ascuns; nici cineva nu aprinde o lampă și nu o pune sub un coș, ci pe suportul de lampa și dă lumină tuturor celor care sunt în casă. Lăsați-vă lumina să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre bune și să proslăviți pe Tatăl vostru care este în ceruri. ”

Nu suntem doar un grup izolat într-o clădire închisă, suntem sarea pământului, suntem lumina lumii: tu, empatic și plural; tu, El vorbește cu ucenicii Săi. Iată presupunerea. Lumea este în descompunere, lumea este coruptă, iar lumea este întunecată; iar cei care Îl urmează pe Hristos trebuie să fie sare care încetinește putregaiul și lumina care diminuează întunericul.

Să vorbim despre sare. Aceasta este singura rocă pe care o mănânci, apropo, care este probabil bună – compusul clorurii de sodiu. Sarea a fost un factor critic în dezvoltarea civilizației – nu știu dacă știi asta. Doriți să citiți o carte interesantă, citiți cartea numităSarea: o istorie. Într-adevăr este o istorie a lumii. Cartea aceea m-a fascinat.

Sarea a fost un factor critic în dezvoltarea civilizației datorită puterilor sale conservatoare. Sarea a eliminat dependența de alimentele de sezon și de alimentele proaspete, a făcut posibilă conservarea alimentelor și, prin urmare, transportul alimentelor; pivot pentru comerț, iar comerțul este pivot pentru civilizație. Sarea a fost odată atât de dificil de obținut încât a fost foarte apreciată și multe culturi diferite din timpurile antice au folosit-o ca monedă.

Se spune că primul oraș din Europa, care se întoarce cu cinci mii de ani înainte de Hristos, este un oraș: Solnitsata. Cred că astăzi este în Bulgaria. Asta înseamnă că sare funcționează. Cel mai vechi oraș din Europa a construit în jurul unei unități de producție de sare. Sarea a avut o valoare imensă pentru evrei și greci, tamilii și chinezii și hitiții. De fapt, cuvântul „salariu” provine din latinescul „sare”, deoarece oamenii erau plătiți cu sare. Și dacă cineva nu ar fi un angajat foarte bun, ai spune: „Nu-și merită sarea”.

Pentru romani, sarea era mai valoroasă decât aurul. Citeam rulote, am citit, din patruzeci de mii de cămile care traversau deșertul Sahara pentru a aduce sare pe piețe, deoarece sarea era un conservant atât de critic. Acesta a încetinit corupția. De fapt, sarea a determinat destul de mult locația celor mai mari orașe din lume. Sarea creată și distrusă imperiile. Sarea a provocat schimbări de populație. Toate acestea datorită puterii sale de a păstra împotriva corupției. Și ca sarea, prezența copiilor lui Dumnezeu, discipoli ai lui Hristos, credincioși creștini, biserică, încetinește degradarea și corupția societății. Suntem cea mai prețioasă marfă pe care o are această lume. Dar să deschidem barele și să ținem bisericile închise.

Influența bunătății, influența virtuții, influența smereniei, influența dezinteresului, influența bunătății, influența compasiunii și a milosteniei, influența iubirii și, mai important, influența sfințeniei și evlaviei restricționează corupția . De aceea, Petru spune: „Suntem un popor sfânt”. Tu ești sarea pământului; păstrezi. Tu ești puterea de reținere finală. În toată lumea biserica este atacată, nu-i așa? Pastorii sunt uciși. Bisericile sunt închise, distruse pe măsură ce societatea se prinde în gaura neagră a uitării anti-Dumnezeu.

Acum ești sarea pământului. Dar iată un avertisment. „Dacă sarea a devenit” – și cuvântul în greacă estemōrainō, de la care obținem de fapt cuvântul „moron”, un moron este o ființă umană nefuncțională, cineva care nu poate gândi corect. Așadar, dacă sarea nu poate funcționa, dacă sarea și-a pierdut capacitatea de a păstra, precum multă sare care se află pe țărmurile din jurul Mării Moarte, care este plină de sare – de fapt puteți să vă așezați în vârful acesteia și să plutați. Dar acea sare devine coruptă și poluată. Când sarea își pierde capacitatea de a o păstra este pentru că și-a pierdut puritatea, puritatea.

Și acesta este motivul pentru care spun că acesta este un lucru trist pentru mine, deoarece biserica după biserică, după biserică, după biserică nu sărește cultura cu evlavie. Profesorii falși abundă: șarlatani cu scheme religioase Ponzi care iau bani de la oamenii săraci, prin promisiunea minunilor și bogăției; pastorii ale căror vieți sunt necugetate și imorale; centre de divertisment care încearcă să-i facă pe păcătoși să se simtă bine cu ei înșiși, negând, în multe cazuri, confesiuni întregi, negând veridicitatea Scripturii, negând zeitatea lui Hristos, negând Evanghelia; bisericile populare populare doar distractoare păcătoase. Mică preocupare pentru sfințenie, evlavie, virtute, dreptate; nu este mesajul lor. Ei nu se confruntă cu păcatul. Ei nu apelează la trăirea sfântă. Asta ar goli locul. Deci, trebuie să spunem că Satana a făcut unele daune grave conștiinței, familiei, guvernului,

Sarea funcționează indirect. Sarea funcționează în secret. La fel și evlavie și la fel și dreptatea. Lumina, în schimb, funcționează deschis. „Tu ești lumina lumii. Un oraș așezat pe un deal nu poate fi ascuns; nici nu aprinde cineva o lampă, nu o pune sub un coș, ci pe suportul de lampa și dă lumină tuturor celor care sunt în casă. Lăsați-vă lumina să se sinujeze în fața oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre bune și să proslăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. ” Aceasta este lumina strălucitoare a faptelor bune. Există o influență secretă subtilă a dreptății și există un aspect exemplar deschis al dreptății. O ultimă reținere plasată în societate: biserica. Dar atunci când așa-numiții creștini trăiesc vieți păcătoase, încercați să distrați oamenii în loc să trăiască vieți evlavioase deschis în fața oamenilor, nu există nicio reținere.

Cine este de vină pentru revolte? Cine e de vină? Păcătoși, toți, toți, toți; familiile care nu au reușit să crească copii virtuoși, disciplinați, în căsătorii iubitoare; lideri guvernanți slabi care nu reușesc să protejeze binele, pedepsește pe cei care fac răul; și biserici false care nu sunt pline de oameni evlavioși, inimi transformate, trăind vieți drepte.

Deci, care este răspunsul? Cum rezolvăm asta? Ei bine, restabiliți legea lui Dumnezeu, astfel încât conștiința să poată fi informată. Restaurați familia, astfel încât copiii restrânși să poată fi următoarea generație. Restaurează guvernul la rolul său de adevărată justiție. Și restaurați biserica.

Se va întâmpla? Ne rugăm, nu-i așa? Știu că un lucru se va întâmpla. Biblia spune – și nu pot să vorbesc pentru această țară sau pentru acest moment, dar în cele din urmă trebuie să ne confruntăm cu realitatea că o să se înrăutățească până când Mântuitorul vine și va face totul bine. Și El va veni. El se va ivi. Și putem încheia locul unde am început, vă voi citi doar asta.

„Un Mântuitor va veni în Sion. Scoală-te, strălucește; lumina ta a venit și slava Domnului a apărut asupra ta. Căci iată, întunericul va acoperi pământul și întunericul adânc al popoarelor; dar Domnul se va ridica asupra voastră și slava Sa va apărea asupra voastră. ” El vine. Dar înainte de a veni El, vom fi scoși. Și când suntem scoși, Pavel spune că Restrainerul a dispărut și că o perioadă de timp numită mare necaz – tot iadul se desface, descris în Apocalipsa 6 până la 19, la sfârșitul căruia Domnul se întoarce, își înființează propriul Său regat.

Vremuri triste. Și totuși dacă facem pașii restaurării, uneori, în trecut, Dumnezeu a permis astfel de reînvieri, precum perioade de restaurare. Dacă ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu, înapoi la familii ordonate, înapoi la guvernare doar, înapoi la biserici evlavioase credincioase, se poate schimba. În afară de asta, se înrăutățește, până când suntem luați, reținerea finală și judecata cade. Și Hristos va veni atunci, va duce acea judecată la sfârșitul său și va stabili Împărăția Sa glorioasă. Apropo, ne vom întoarce cu El – aminte? – în regatul respectiv.

Părinte, îți mulțumim pentru adevărul Tău. Avem nevoie de adevăr. Vă mulțumim că l-ați prezentat în Cuvântul vostru antic – vechi și încă viu. Vă mulțumim că ne dați adevărul. Fie ca tu să fii milostiv și plin de milă pentru noi. Restaurează Cuvântul Tău, începând cu noi predicatorii credincioși, învățătorii și bisericile și poate să se răspândească pe acest pământ și în toată lumea, spre slava Ta, ne rugăm. Amin.

https://www.gty.org/library/sermons-library/81-80

Ce atitudine să avem față de protestele sociale?

download - Copie

BY BARZILAIENDAN on JULY 5, 2020 • ( 1 )

Mi-a plăcut poziția recomandată de John MacArthur

El a analizat părerea lui Solomon, cel mai înțelept dintre oameni. Cărțile Proverbe și Eclesiastul au de a face cu viața de acum, în perspectiva vieții veșnice.

  1. Caută să mângâi pe cei care au nevoie de mângâiere, pentru că lumea păcatului este grea și rea.
  2. Încrede-te în providența divină în toate. Este lumea lui Dumnezeu, nu a ta.
  3. Vestește Evanghelia. Numai cei care se întorc la Dumnezeu află pacea și împăcarea. Doar cei care se împacă cu Dumnezeu pot intra într-o comunitate de frați și surori.
  4. Trăiește sfințenia (excelența divină).
  5. Bucură-te de tot ce ți-a dat Dumnezeu. Sărută-ți nevasta și copiii. Nu-ți păierde liniștea din cauză că sunt probleme nerezolvate în lume. „Lumea“ este ea însăși o problemă nerezolvată.
  6. Așteaptă venirea Împărăției dreptății și a sfințeniei. Nu-ți face nădejdi false pentru lumea aceasta. Cine vrea s-o salveze, printr-o evanghelie socială, merge direct împotriva învățăturii lui Dumnezeu, este abandonat de Duhul Sfânt și va sfârși în ruină. O mulțime de biserici s-au nenorocit pe calea aceasta.

(Puteți copia textul acestei predici de aici: https://www.gty.org/library/sermons-library/81-80).

John MacArthur a experimentat și partea „cealaltă“. A fost cu Martin Luther King în marșurile de protest, singurul alb în cercul restrâns de coordonare. A fost la scena împușcării și la numai 20 de minute s-a dus să vadă baia din care a tras asasinul. A predicat în bisericile de negri și a fost refuzat în restaurante pentru că a pactizat cu negrii.

Ce aș mai spune eu ca o concluzie biblică la toate acestea?

Domnul Isus a făcut curățenie în Templu, dar nu s-a dus să protesteze la palatul lui Pilat sau Irod. Apostolul Pavel a avut scrisă cartea Faptele Apostolilor ca o dovadă că activitatea sa în Imperiu n-a fost niciodată „subversivă“. El a avut conflicte religioase, dar nu politice! Nero l-a pus în libertate.

Simțim nedreptățile și mângăiem pe cei nedreptățiți cu vorba și cu fapta, dar nu îi ajutăm în rebeliunea socială, ci îi aducem la Crucea lui Isus, omorât în nedreptatea lumii, dar înviat pentru Împărăția viitoare.

+++

Dacă vreți să ascultați și predica anterioară pomenită în introducere, este aici:

Ce atitudine să avem față de protestele sociale?

Ce atitudine să avem față de protestele sociale?

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

Deschis si sincer, verde-n fata!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: