Viitorul evanghelicilor din România (1)

download - Copie

Publicat pe 20 iunie, 2020 De danutj

Tema identității evanghelicilor și, implicit, a viitorului acestora în România nu este una foarte abordată în prezent și pare să nu suscite foarte mare interes din partea membrilor diverselor comunități confesionale ce alcătuiesc această tradiție creștină (baptistă, creștină după evanghelie și penticostală). În volumul Omul evanghelic, editat de D. Dobrincu și D. Mănăstireanu, apărut la editura Polirom în 2018, am scris un text despre criza de identitate a evanghelicilor din România, iar ulterior am reluat subiectul în texte apărute online, cu trimitere la viitor și la nevoia unor schimbări structurale care să asigure un tip de continuitate acestei identități în spațiul românesc. Revenim asupra temei prin reluarea și dezvoltarea unui text ce a apărut public în anul 2018, cu trimitere explicită la o anumită comunitate confesională. Punctual, analizăm câteva coordonate neglijate precum tradiția, spiritualitatea și modelul eclesial și încercăm câteva proiecții plecând de la transformările care au loc în prezent în bisericile evanghelice.

Paradoxul tradiției și identitatea evanghelică

Contestarea ideii de tradiție este una tipică pentru noile comunități creștine dezvoltate din Reforma protestantă radicală. O asemenea poziție aduce cu sine o serie de efecte negative inevitabile: lipsa conștiinței istorice; repetarea greșelilor din trecut; reinventarea continuă a identității; dominanta confesională în definirea identității creștine etc. La evanghelicii din România, conceptul de tradiție este receptat mereu într-o notă negativă și de respingere din cel puțin două motive: definirea prin opoziție cu biserica majoritară (ortodoxă) – o comunitate pentru care tradiția reprezintă o valoare fundamentală; înțelegerea greșită a conceptului de tradiție la comunitățile istorice, receptarea ei ca pe un derapaj de la adevărata spiritualitate. Este foarte limpede că refuzul conceptului de tradiție nu înseamnă și anularea în fapt a acestei realități. Orice comunitate religioasă dezvoltă o tradiție, are o tradiție, fie că și-o asumă explicit, fie că nu. Așadar, putem vorbi despre o tradiție a fiecărei biserici confesionale evanghelice din România, chiar dacă istoria acestor comunități eclesiale este una relativ scurtă. O analiză a tradiției acestor comunități ar trebui să evidențieze atât elementele constitutive specifice, cât și maniera în care aceste elemente au fost definite, au suferit influențe pe parcurs și au interacționat cu alte tradiții confesionale.

Comunitățile evanghelice funcționează după același mecanism al oricărei tradiții religioase. Au primit și au transmis mai departe un conținut (definit coerent sau nu) ce poate fi urmărit în procesul său de evoluție de la părinții fondatori până în prezent. În interiorul comunităților, refuzul ideii de tradiție a condus la o slabă preocupare pentru o analiză consistentă atât cu privire la ceea ce s-a primit, cât și cu privire la actualizarea în prezent și procesul de transmitere a unui conținut generațiilor următoare. Efectul unei asemenea situații a adus serioase ambiguități în plan identitar. Subliniem în special incapacitatea de a delimita clar între ceea ce reprezintă miezul tare al identității creștine de elementele ce reprezintă specificul confesional, pe de o parte, și ceea ce este stabil, durabil, de ceea ce este particular, trecător și contextual, pe de altă parte. La evanghelicii din România, se pot observa câteva caracteristici care au de a face cu efectul paradoxal al realității unei tradiții neasumate, care se perpetuează în ciuda faptului că ideea în sine și valoarea ei sunt sistematic neglijate. Pentru dinamica tradițiilor confesionale evanghelice românești, este interesant de analizat îndeosebi dominanta oralității, împreună cu locul și rolul liderilor religioși.

Accentul pe oralitate

Analiza tradiției evanghelicilor evidențiază accentul pus pe dimensiunea orală și neglijarea efortului de elaborare a unor texte și documente fundamentale care să sprijine demersul definirii identității în sens riguros și printr-un proces atent de evaluare. Până în prezent, textele și documentele care ar putea juca un rol important pentru teologia și spiritualitatea evanghelică sunt puține și nu au apărut dintr-un proiect comunitar asumat. Ceea ce s-a scris reprezintă, de regulă, concretizarea unor eforturi individuale și locale animate de diverse obiective. O parte dintre aceste texte sunt rezultatul unui mecanism instituțional. În această categorie, se includ mai cu seamă textele produse de cadrele didactice de la școlile teologice confesionale, ce reprezintă concretizări ale unor inițiative locale prin care se răspunde exigențelor sistemului educațional din România. Trebuie subliniat că cerința de a scrie este impusă de sistemul de evaluare a școlilor și de avansarea în cariera universitară a profesorilor. Alte tipuri de texte sunt expresia unei spiritualități orientate pe activismul religios și pe preponderența manifestării spiritualității la slujbele publice. Notăm caracterul devoțional al acestor texte, fie a cărților cu schițe de predici, fie a celor care prezintă descriptiv ceea ce se întâmplă la întâlnirile membrilor comunității. Cu totul recent, se observă și apariția unor texte care încearcă să exploreze istoria comunităților din România. Cel mai adesea, asemenea texte sunt scrise de persoane fără pregătire de specialitate și au mai degrabă un caracter hagiografic și elogios cu privire la trecut. La nivel comunitar, efortul de a scrie, de a produce texte care să analizeze propria spiritualitate nu pare să reprezintă un subiect suficient de important pentru a i se acorda atenție. Deși aduce o notă aparte ca inițiativă și obiectiv propus, proiectul Omul evanghelic, menționat mai sus, se înscrie tot în zona unui demers particular al unor intelectuali care au înțeles nevoia unei analize competente a identității și dinamicii evanghelicilor, însă, deocamdată, rămâne o realizare fără o prea mare receptare la nivelul liderilor și credincioșilor comunităților.

Sub aspect identitar, am menționat că evanghelicii sunt profund marcați de oralitate. Însă această dimensiune ține de apanajul tradiției, reprezintă modalitatea cea mai la îndemână prin care se transmit conținuturi de la o generație la alta. Ceea ce se presupune a fi teologia sau spiritualitatea unei anumite confesiuni se transmite lesne urmașilor prin viu grai, prin mesaj oral, cu toate implicațiile ce decurg de aici. Lipsa de organ pentru tradiție, a menținut dinamica comunităților în cercul vicios al negării și, în același timp, al apelului sistematic la valorile înaintașilor, care sunt considerate cele adevărate, biblice. Însă nevoia de a transmite, de a primi și de a da continuitate acestui sistem de valori, se împlinește preponderent pe terenul oralității. Negarea programatică a tradiției reprezintă un specific pe care evanghelicii l-au asumat ca urmare a definirii în opoziție cu majoritarii, dar a fost susținut și de influențele provenite de la diverse biserici sau credincioși evanghelici din Occident, conform etosului Reformei radicale. Părinții fondatori ai bisericilor evanghelice nu au avut în vedere un construct teologic sau teoretic care să ajute la definirea propriei identități și nici nu au avut în vedere ideea de a elabora o variantă teologică explicativă proprie pentru ceea ce reprezintă specificul comunității, chiar dacă s-au inspirat din diverse surse în conturarea experienței confesionale. De asemenea, ei nu au apelat la un reper istoric, la tradiția bisericii universale, de exemplu, pentru a-și analiza experiența comunitară. În principiu, generațiile pionierilor care au născut aceste comunități în România au ignorat atât istoria propriilor confesiuni din spațiul occidental, unde acestea au apărut, cât și istoria creștinismului din propria țară. Probabil că cel mai important aspect neglijat este cel al existenței unei tradiții protestante pe teritoriul României, chiar dacă aceasta se manifesta la populațiile alogene maghiare și germane.

La începuturi, bisericile evanghelice din România sunt dominate de latura experiențială, de accentul pe un etos croit cu ajutorul unui comportament moral exemplar și pe diferența față de majoritate. Intenția de a explica și de a defini teologic ceea ce se experimentează rămân subiecte secundare. Totuși, nevoia unei minime definiri apare intrinsec în procesul de formare și dezvoltare a noilor confesiuni religioase. Evanghelicii sunt nevoiți să se definească comunitar prin câteva mecanisme mai degrabă exterioare: raportarea la celelalte comunități religioase (definirea prin diferență și frecvent prin opoziție); elaborarea unor documente constitutive oficiale la cerința autorităților politice (definirea în plan oficial, în contextul în care se pune problema legalizării existenței acestor noi comunități religioase); analiza experienței unor comunități similare existente la momentul respectiv (prin stabilirea unor relații cu români aflați în diaspora sau cu misionari străini care au reușit să ajungă în România). Din punct de vedere oficial, lucrurile se petrec în paradigma cerută de legea cultelor. Evanghelicii se constituie legal după modelul asociațiilor, iar codul legislativ le cere să elaboreze o mărturisire de credință și un statut. Atât sursele din care s-au inspirat, cât și contextul socio-politic i-a condus aproape inevitabil să adopte modelul congregaționalist de conducere bisericească. Documentele fondatoare au fost elaborate în graba momentului istoric și au dat bisericilor un cadru de manifestare tipic pentru un ONG. S-au compus versiuni minimaliste de mărturisiri de credință și cu lacune mari privind definirea identității creștine și confesionale. S-a pus accentul mai degrabă pe o definire administrativă, legală, la cerința autorităților. Detaliile istorice ale formării acestor comunități pot fi găsite în textul lui D. Dobrincu din volumul Omul evanghelic. Ceea ce ne interesează este faptul că, după legalizarea cultelor evanghelice, asupra acestor mărturisiri s-a revenit foarte puțin din cel puțin două motive. Pe de o parte, este lipsa de preocupare teologică a noilor generații de lideri pentru propria identitate. Pe de altă parte, este vorba despre lipsa unei unități de gândire și experiență la acest nivel. Bisericile evanghelice s-au format și dezvoltat în diverse zone ale țării și au construit anumite tradiții locale animate de lideri zonali puternici care au reprezentat mereu o frână în calea unui proiect comunitar unitar. Documentele oficiale au rămas minimaliste și s-au impus doar ca urmare a constrângerilor legale, însă în viața comunităților au contat tradițiile regionale particulare și predominant orale.

Dezvoltarea comunităților evanghelice s-a realizat în această notă paradoxală care a dat tradiției mult mai multă importanță decât se crede în realitate. Oralitatea și specificul local au fost mereu mai importante în dauna unei convergențe la nivel confesional și pe plan național. Continuitatea s-a realizat prin transmiterea orală a conținuturilor primite de la înaintași și a elementelor adăugate pe parcurs, îndeosebi a celor zonale și locale. Lipsa unor reflexe privind evaluarea propriei tradiții sau a tradițiilor regionale, formulările teologice minimaliste atât din documentele oficiale, cât și din cele transmise oral în biserici, lipsa persoanelor cu educație teologică sunt doar câteva aspecte care au determinat rămânerea în paradigma oralității și a orientării pe o culoare identitară specifică unor arii geografice. Interesant este că, după 1990, lucrurile nu se schimbă semnificativ, iar criza de identitate își arată cu adevărat efectele. Comunismul a ținut bisericile evanghelice într-o formă de unitate artificială prin controlul exercitat de aparatul de stat, al mijloacelor de amenințare și constrângere, al colaboraționismului liderilor etc. Dispariția acestor instrumente lasă bisericile să se dezvolte în multiple direcții, animate în special de proiecte individuale ale liderilor locali, însoțite de permanente redefiniri identitare minimaliste și contextuale. Oralitatea rămâne un accent al vieții comunității, o constantă susținută de o spiritualitate care accentuează rolul slujbelor publice și activismul religios.

Modelul părinților fondatori

Al doilea aspect de analizat din perspectiva importanței tradiției se referă la rolul și locul întemeietorilor comunităților evanghelice, îndeosebi a modului în care s-a transmis conceptul de lider al bisericii. Am arătat deja că începuturile bisericilor sunt legate de un tip de emulație spirituală, de adeziunea credincioșilor la o experiență creștină angajată, ca răspuns la vizibila iconomie a lui Dumnezeu în România, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Vorbim despre experiența unor oameni care s-au concentrat pe un mod de viață cerut de Evanghelie și pe seriozitatea trăirii cu Cristos. Experiența concretă a credincioșilor după modelul biblic al lui Isus este considerată singura mărturie creștină reală. În contextul unei societăți cu serioase probleme morale, marcate de vicii și promiscuitate, nota identitară asumată a fost aceea de a crea o diferență, de a lupta contra acestor probleme și de a fi mărturia vie a unor vieți transformate de Dumnezeu.

În perioada de început, dezvoltarea confesiunilor evanghelice s-a realizat prin promovarea unei spiritualități determinate de exemplaritatea vieții creștine individuale și comunitare. Nu putem vorbi despre un model de spiritualitate bine definit, însă reținem că este invocată constant experiența bisericii primare, considerată reperul esențial pentru orice comunitate creștină. Raportarea la biserica primară, cu riscul idealizării ei, reprezintă reflexul unei comunități ce refuză conceptul de tradiție și se definește prin contrast cu biserica majoritară. Primii lideri ai bisericilor evanghelice s-au validat ca personalități proeminente, oameni care au coagulat în jurul lor o mișcare și s-au constituit ca modele reale cerute de specificul identitar al elitismului moral. Următoarea generație de credincioși și de lideri ai bisericilor au primit o asemenea moștenire și li s-a oferit ca singur reper de definire acest tip de experiență. Conducătorii care au urmat au intuit că trebuie să ducă mai departe ceea ce au primit, dar au simțit și nevoia să acopere anumite goluri lăsate de înaintași în materie de organizare, teoretizare, și mai ales să aducă anumite explicații cu privire la specificul confesional al fiecărei biserici. În această zonă a înțelegerii teologice, moștenirea este precară, iar ideile și explicațiile propuse sunt neunitare și slab fundamentate. Însă, ca și în cazul fondatorilor, vorbim despre o slabă pregătire teologică și a următoarelor generații de conducători ai bisericilor, ceea ce a condus la menținerea minimalismului teologic și eclesiologic și a dominantei oralității. În general, după conducătorii inițiali, noii lideri evanghelici sunt în mare parte oameni fără studii în domeniul teologic, unii dintre ei cu un nivel scăzut de educație și fără preocupări de a dezvolta conceptual ceea ce au primit de la înaintași. Conținutul care se impune și se transmite mai departe nu are de a face cu definirea identitară și opera teologică, ci cu capacitatea de a convinge prin modelul de viață și de a se defini prin diferență față de majoritari. Ca urmare, ceea ce marchează modelul evanghelic autohton este așteptarea de a avea un anume tip de lideri, adică modele care se impun prin forța exemplului, personalități puternice care să fie capabile să adune credincioșii în jurul lor și să ducă mai departe proiectul comunitar încredințat.

Modelul noilor lideri

Transferul dintre generații însă nu va urma exigențele impuse de pionierii bisericilor evanghelice, fie că acestea nu sunt întemeiate, fie că nu sunt receptate ca atare de urmași. Două lucruri, strâns legate între ele, trebuie menționate aici. În privința dimensiunii exemplarității, următoarele generații de credincioși, dar mai ales de lideri, deși au primit această moștenire și chiar dacă par animate de aceleași idealuri, nu mai sunt gata să răspundă acelorași exigențe propuse de fondatori. De asemenea, expresia carismatică, evaluată atât calitativ, cât și cantitativ, nu mai este aceeași, cu atât mai mult cu cât la nivel național euforia transformărilor religioase se diminuează treptat. Prin lipsa asumării unei identități bine definite și a unei tradiții clare, comunitățile evanghelice se dezvoltă prin continuarea paradigmei pe care s-au fondat. Oamenii continuă să se adune în jurul unor personalități proeminente și își exprimă viața comunitară după tiparul unei spiritualități minimaliste orientate pe performanța morală. Acest reflex s-a transmis mai departe relativ ușor și s-a creat așteptarea de a forma și de a promova lideri puternici, oameni care să convingă și să focalizeze în jurul lor viața unei comunități locale sau regionale. Asemenea persoane au apărut sau au fost produse inevitabil de mecanismul religios, pe baza tradiției transmise de la generația anterioară. Sub presiunea oralității și a acestui tipar al centrării pe lideri influenți s-a creat inevitabil și o criză, împreună cu nostalgia comunităților cu privire la perioada de început și a liderilor fondatori. Decalajul dintre așteptări și ceea ce se realizează efectiv este acoperit de activismul religios în care sunt implicați tot mai mult membrii comunității, iar conducătorii încep să investească în competențele lor manageriale și psihologice pentru a putea gestiona problemele din viața bisericilor.

Aceste schimbări produse de la o generație la alta trebuie evaluate într-o perspectivă mult mai complexă. Însă aici ne interesează să subliniem maniera în care lipsa de organ pentru realitatea tradiției și pretenția unei redefiniri direct de la sursa biblică a fiecărei generații de credincioși au lăsat loc manifestării mecanismului de transmitere a unor conținuturi fără a fi suficient de bine înțelese și asumate. În context evanghelic, modelul congregațional, accentul pe moralitate și activism religios și refuzul asumării realității tradiției au accentuat importanța liderului, profilul personalității providențiale, imaginea părintelui autoritar care poate duce povara conducerii vieții bisericii pentru generația sa, omul care trebuie să definească lucrurile și să dețină răspunsurile la toate întrebările.

Oralitatea și modelul comunităților centrate pe lideri puternici, chiar autoritari, au făcut ca paradoxul tradiției să ia la evanghelici nu numai forma unor tensiuni și crize inerente, ci să conducă inclusiv la subminarea procesului de transmitere a experienței religioase și la încercarea fiecărei generații de lideri de a ieși din conul de umbră a înaintașilor. Schimbul dintre generații, de la un lider la altul, s-a realizat, în general, fără un proces de ucenicie și de continuitate pe o direcție clar asumată, ci frecvent prin tensiuni și preluarea puterii prin mecanisme de forță. Este interesant de observat că, la evanghelici, puține din personalitățile marcante ale istoriei lor scurte au rezistat timpului. Cu excepția pionierilor care sunt idealizați și duși în zona mitului, majoritatea personalităților care au urmat a ieșit destul de repede din memoria colectivă și nu a produs un impact comunitar important. Posibilii candidați la titlul de lider marcant și recunoscut de întreaga comunitate confesională sau chiar a tuturor evanghelicilor au sfârșit prin a fi contestați și uitați. Probabil că cel mai cunoscut exemplu de acest tip este cel al lui Iosif Țon.

Importanța autonomiei bisericii locale și centrarea pe conducătorul acesteia au întărit demersul liderilor evanghelici de a se constitui ca poli locali care încearcă să aibă cât mai multă putere. Însă acest mecanism a condus inevitabil la confruntări și împărțirea zonelor de influență. Comunitățile evanghelice au rămas astfel relativ fragmentate, iar unitatea confesională nu a reprezentat niciodată un fapt sau un deziderat asumat politic de vreun lider. Pentru a compensa tensiunile și crizele inerente acestui tip de model, generațiile următoare de pastori pun un accent tot mai mare pe forma de manifestare și pe organizarea instituțională. Noii conducători de biserici par tot mai preocupați de această dimensiune formală. Sintagma „să rămânem la ceea ce am primit” se referă tot mai mult la structuri și convenții ce privesc modul de organizare a comunității, la elemente ce țin îndeosebi de spațiul cultural al epocii fondatorilor, adică aspecte ce privesc vestimentația, decorul, muzica, regulile cu privire la cult și activitățile religioase etc. Abordarea relativizează dimensiunea uceniciei și a maturității creștine, iconomia specifică a Duhului Sfânt pentru fiecare persoană și comunitate locală, nevoia reală de daruri și de slujire a fiecărei comunități etc.

Experiența postcomunistă

Ca o concluzie la cele subliniate mai sus, revenim la conceptul de tradiție și la funcția sa identitară în contextul perioadei deschise de căderea comunismului. Am subliniat că tradiția presupune un mecanism complex de primire și predare a unui conținut care este întrupat în coordonate sociale și culturale locale. Dinamica unei comunități religioase presupune efortul de a discerne și asuma coerent acel conținut și apoi de a-l actualiza în contexte culturale noi, la generații noi de oameni. Fără o asemenea înțelegere, resortul identitar funcționează doar la nivelul unei transmiteri mecanice a unui conținut care trebuie păstrat nealterat, atât în fond, cât și în formă. Când însă conținutul nu este bine definit sau se diluează, riscul de a accentua și perpetua formele este unul foarte mare. Paradoxal, nevoia unei stabilități și a unui miez tare, cerute de dimensiunea identitară a oricărei comunități religioase, este acoperită cu elemente slabe, contextuale, minimale. Rezultatul firesc este accentuarea crizei, evidențiată de conflictul dintre generații, legalism, fragmentare.

La ieșirea din comunism, pentru evanghelici se întâmplă două lucruri. Mai întâi, subliniem că bisericile nu sunt pregătite pentru vremuri de libertate. Acestea au învățat să trăiască sub mâna opresorului și să facă din prigoană un element esențial pentru propria spiritualitate. Mai apoi, se observă o criză de lideri capabili să conducă bisericile în asemenea vremuri. În perioada comunistă, s-a întărit și mai mult mecanismul centrării pe lideri locali puternici, proeminenți și divergenți, iar după căderea regimului opresiv, această mentalitate a continuat, deși a început să fie amendată de generațiile tinere de credincioși. Nu trebuie ascuns și nici evaluat superficial faptul istoric concret al colaboraționismului unei largi majorități a liderilor bisericilor evanghelice în perioada comunistă. După căderea comunismului, acești lideri rămân în sistem și reprezintă factorul decisiv al continuității experienței din perioada precedentă, precum și al lipsei de interes pentru evaluarea trecutului sau al reluării efortului clarificării identitare. Starea de criză a comunităților se resimte mult mai serios după 1990, iar încercările de găsire a unor soluții au fost superficiale.

După 1990, liderii au accentuat orientarea spre un trecut confuz, neclar, atât sub raport identitar, cât și al tipului de spiritualitate. Această abordare a dus până la capăt implicațiile rupturii dintre formă și fond. Compromisul ce rezultă este tot mai clar și pare să fie coerent și cu viziunea dualistă profesată de biserici. Viața credinciosului este definită prin apartenența la două realități, la două lumi – cea religioasă și cea non-religioasă. Prima este delimitată de regulile bisericii și presupune participarea la activitățile comunității religioase. A doua este numită generic „lume” și nu prezintă interes pentru comunitatea religioasă, ci este etichetată drept rea și domeniu al celui rău, față de care creștinul trebuie să se delimiteze. Astfel, definirea identității creștinului rămâne una strict religioasă, iar spiritualitatea este redusă la activitățile din acest registru. Lumea reală în care omul își duce existența de zi cu zi este neglijată și este considerată o problemă de rangul doi. În lume, omul este lăsat pe cont propriu și trebuie să se descurce cum poate, având pe umeri povara standardelor și așteptărilor formulate la întâlnirile religioase.

Pe lângă această întoarcere spre trecut și delimitarea tot mai clară a celor două lumi, evanghelicii își accentuează procesul de schimbare, prin criza tot mai acut resimțită de tineri și prin ruptura dintre generații. Încă o dată, forța tradiției își spune din plin cuvântul, iar efectele negative se văd imediat. Soluțiile la criza de identitate sunt decise fie prin abordări de tip fundamentalist de căutare a unor valori și forme din trecut, indiferent dacă ele au existat cu adevărat sau nu, fie prin decizia de a construi biserici locale pe coordonate noi, în general mult mai atomizate și multe dintre ele în afara spațiului confesional oficial. Și pentru unii, și pentru alții, liderii rămân decisivi, iar pentru gestionarea problemelor aceștia hotărăsc să investească la nivel organizațional, apelând la modele manageriale și la instrumente de conducere importate de la bisericile occidentale. Sub presiunea socială a democratizării puterii, dar departe de aspirațiile fondatorilor în materie de exemplaritate, conducătorii bisericilor încearcă să compenseze așteptările oamenilor cu anumite competențe manageriale de import. Pentru pastorii care se consideră relevanți și dinamici, sintagme precum „biserici conduse de scopuri”, „lideri cu viziune”, „biserici care își definesc bine misiunea, viziunea și strategia” sunt de mare importanță și instrumente care fac diferența față de vechii lideri. Însă o constantă a acestor pastori recenți este incapacitatea de a cădea de acord asupra a ceea ce reprezintă identitatea evanghelică, în general, și cea confesională, în particular, și de a propune un model coerent de spiritualitate în context românesc. Asemenea lideri sunt produsul unor multiple influențe, cel mai adesea de sorginte occidentală, au înțelegeri cu privire la identitatea și spiritualitatea creștină aproape singulare și își realizează misiunea prin proiecte proprii locale, cu resurse pe care le identifică și le folosesc discreționar. La nivel de politică eclesială, actualii conducători acceptă și își asumă tacit o asemenea stare de fapt. Fiecare respectă agenda celuilalt, interesul comun fiind dat de supraviețuirea sistemului și de eficientizarea instituțională. Mecanismul tradiției evanghelice ne-a adus în acest punct în care sesizăm că există o tendință inevitabilă de a transmite mai departe ceea ce a fost asumat ca model încă de la început. Paradigma a rămas în picioare, chiar dacă instrumentele de menținere și aplicare a ei s-au schimbat. Spațiul evanghelic rămâne unul atomizat, construit pe lideri locali care asigură dinamica bisericilor fie prin metodele clasice ale impunerii autoritare, fie prin instrumentele manageriale de tip american. Când acești conducători locali intră în coliziune, când apar conflicte de interese, se nasc noi biserici locale croite după același model.

Viitorul comunităților evanghelice din România depinde de efortul depus în direcția rezolvării crizei identitare, ceea ce presupune analiza riguroasă a propriei tradiții, asumarea ei cu bune și cu rele. Semnele unui progres în acest sens se lasă însă așteptate. Vizibil este procesul de fărâmițare, de divergență la nivelul bisericilor locale. Apar o serie de biserici noi și de lideri care refuză demersul actualei conduceri la nivel confesional, care are înclinații de tip fundamentalist și nostalgii după o perioadă a începuturilor idealizată și insuficient cunoscută. Generația actuală de pastori, aparent mai educată teologic, rămâne orientată către proiecte individuale și locale, mizând pe ideea supraviețuirii propriilor proiecte în această dificilă perioadă de tranziție. Dacă lucrurile continuă în această direcție, este posibil ca în final să asistăm la o dublă ratare: pierdem tonusul unei spiritualități de tip evanghelic, care ar fi adus cu sine o notă distinctivă în peisajul religios românesc actual dar și ocazia de a înțelege și actualiza identitatea creștină în această expresie de tip protestant evanghelic, atât din punct de vedere teologic, cât și practic, în context românesc. Altfel, viitorul rămâne să se desfășoare după același tipar. Va prima dimensiunea socială și apartenența la un grup religios de tip evanghelic la nivel local. Va conta mai puțin interesul pentru o identitate bine definită și pentru o misiune clar asumată în contextul societății actuale. Ironia este că, în acest caz, tradiția are ultimul cuvânt și își impune propriile mecanisme și consecințe, cu atât mai mult cu cât este negată sau neglijată.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/06/20/viitorul-evanghelicilor-din-romania-1/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.