Psalmii și spiritualitatea creștină (1)

download - Copie

psalms

Publicat pe 8 august, 2019 De danutj

Este cunoscut faptul că Psalmii reprezintă probabil cea mai citită carte din Scripturi. Credincioșii apelează la Psaltire ca la o carte de rugăciuni și găsesc aici resursele pentru a se adresa lui Dumnezeu într-o manieră foarte directă și personală. Tonul optimist, încrederea în prezența activă a persoanei divine în lume, alături de imaginea suveranității sale care aduce dreptate pe pământ, străbate întreaga carte și oferă cititorului o puternică conexiune cu mesajul acestor texte străvechi. În egală măsură, cartea Psalmilor ne pune la îndemână și momente dificile din viața autorilor, trăiri intense ale unor evenimente întunecate, ale unor experiențe care aduc mâhnire sau chiar deznădejde. Realismul și profunzimea tablourilor sunt prezentate cu măiestrie prin stilistica specifică poeziei, cu încărcătura tensiunii raportării omului la divinitate și prin apelul la întrebările fundamentale.

După o lectură recentă a psalmilor, fără pretenția unui exercițiu exegetic riguros, observăm anumite elemente care țin de preferința credincioșilor pentru această carte din Vechiul Testament. Frecventa utilizare a acestor texte dă o notă specifică spiritualității creștine chiar în miezul ei. În practica și mentalul comunităților, atât în viața liturgică, cât și în exersarea privată a rugăciunii și a citirii textului sacru, psalmii au contribuit la conturarea și transmiterea unor structuri de bază ale gândirii și experienței creștine, uneori în dauna unor formulări dogmatice sau a unor repoziționări teologice realizate de liderii bisericii. Ne vom referi la câteva exemple după parcurgerea unei prime treimi din cartea Psalmilor.

Cea mai mare parte a primilor 50 de psalmi este scrisă de regele David. Mesajul lor este puternic legat de experiența particulară a acestui monarh care luptă întreaga sa viață cu dușmani din interiorul și din exteriorul regatului pe care dorește să îl construiască. Câteva imagini domină și se repetă constant în compozițiile autorului și ele creionează și un tip aparte de raportare a omului la Dumnezeu. Lectura acestor psalmi ne solicită un efort de evaluare prin care să fie sesizate unele elemente specifice ale construcției mesajului în acel context socio-politic și religios dificil, iar efortul de distanțare față de datele particulare ale experienței autorului și cel de actualizare a mesajului nu este ușor de realizat.

Un prim element care merită subliniat este cel privitor la concepția despre Dumnezeu. În lumea antică, mandatul unui monarh are nevoie de o dublă legitimare. Poziția regelui este consolidată nu numai prin mecanismul politic, ci și prin aportul autorităților religioase. Imaginea lui Dumnezeu ca un împărat suprem este creionată după specificul epocii. În momentul în care regele este el însuși un credincios angajat, experiența sa implică o continuă raportare la reperele politice și religioase, cu toate provocările și dilemele ce decurg de aici. Pentru David, poziția de rege în Israel înseamnă recunoașterea autorității lui Dumnezeu peste casa lui și peste întregul popor. Însă concepția despre Dumnezeu, așa cum o arată psalmii, este una foarte contextuală, dincolo de anumite intuiții și deschideri profetice. Avem, așadar, de a face cu un Dumnezeu particular, cu dominante antropomorfice și etnice. Acest construct este tipic pentru concepția religioasă antică despre Dumnezeu, așa cum o întâlnim la cele mai multe popoare din acea perioadă. Identitatea acestui Dumnezeu este dovedită prin modul în care se implică în reușita poporului său și în susținerea poziției regelui investit. El este în competiție cu zeii altor popoare și este invocat să își arate supremația peste toți ceilalți. De asemenea, caracterul persoanei divine este conturat după reperele morale și idealurile de dreptate și bine ale societății antice. Pentru David, Dumnezeu iubește dreptatea și binecuvântă pe cei buni, ia partea celor oprimați și lipsiți de resurse. În egală măsură, el îi pedepsește pe cei păcătoși și răi, se implică să limiteze puterea lor și să îi facă de rușine.

Rezultatul principal al acestei concepții despre Dumnezeu îl reprezintă conturarea unei așteptări la nivelul celui credincios ca persoana divină să fie atent implicată în toate detaliile vieții omului, să intervină prompt și să împlinească aceste dorințe de judecată, bine, pace și dreptate. Când lucrurile nu decurg așa, apar confuziile, sentimentele de vinovăție, evaluarea personală aspră și căutarea unor explicații pentru care Dumnezeu nu răspunde acestui tipar. Frecvent apar trăiri contradictorii și evaluări dure cu privire la sine și ceilalți, convingerea că divinul nu intervine din pricina păcătoșeniei omului și infidelității celui credincios. Spiritualitatea creștină a preluat această imagine despre Dumnezeu din iudaism și a fost menținută printr-o lectură defectuoasă a Scripturii, în acest caz, a cărții Psalmilor. Paradigma juridică ce domină acest raport cu persoana divină a fost întărită în creștinism prin practicile religioase și prin câteva constructe teologice care au promovat-o. Această abordare a convenit bisericii în perioada medievală și pare să corespundă unei largi categorii de credincioși și în prezent. Este o schemă simplă de a tranșa raportul cu Dumnezeu și de a susține un tip de viață religioasă care să fie mereu dinamizată de un mecanism de tip contractual, după o logică a moralei elementare. Acest construct îl așază pe Dumnezeu împotriva oamenilor care nu îi recunosc autoritatea. Persoana divină este invocată mereu ca un agent al protecției celor credincioși, săraci, străini, marginalizați, dar mereu gata să îi pedepsească pe cei nedrepți și păcătoși și să redistribuie resursele acaparate de aceștia. Lumea este mereu o scenă a unei continue dispute între cei buni și cei răi, iar în acest permanent conflict Dumnezeu este chemat să apere cauza celor credincioși. Oamenii sunt împărțiți în două categorii în funcție de modul în care ascultă de legea Domnului, iar destinul lor este clar determinat de această situare. Pentru cei drepți există speranța binecuvântării și o viață demnă, iar pentru ceilalți, judecata și pieirea.

O asemenea imagine elementară despre Dumnezeu se regăsește la rădăcina spiritualității creștine, în practica religioasă curentă a credincioșilor și comunităților locale. Cultul creștin este dominat de această paradigmă monarhică ce impune o reprezentare tipică pentru persoana divină. Doxologia din contextul slujbelor religioase ia frecvent forma unor inițiative care își propun să descrie și să afirme poziția de împărat suprem a Dumnezeului creștin. Logica închinării religioase corespunde imaginarului curții imperiale și intenției omului de a intra in grațiile suveranului, de a-i aduce cinste și slavă, de a-l onora cu rituri și a-i invoca prezența prin toate elementele cultului. Totul pare în regulă cu aceste expresii ale vieții religioase, însă cel puțin două elemente merită subliniate.

Primul se referă la elementele de conținut (limbaj, simboluri, gesturi). Ele provin dintr-o lume străveche și dintr-un context politico-religios specific, însă astăzi sunt complet irelevante. Inerția mecanismului religios a făcut ca foarte multe elemente ale raportării la Dumnezeu să rămână încremenite în anumite tipare și să fie perpetuate aproape fără nici un fel de evaluare. Acest tip de ruptură între contextul religios și viața cotidiană are numeroase implicații. Cel mai important însă privește transmiterea unei concepții specifice despre Dumnezeu, așa cum am subliniat mai sus. Această imagine juridică și politică despre divinitate este în multe privințe departe de ceea ce au formulat Părinții Bisericii, sinoadele și teologii și este tot mai străină de înțelegerea și preocupările omului contemporan. Frecvent se face un mare deserviciu creștinismului prin creionarea figurii unui monarh capricios, dependent de jertfele și laudele omului, de credincioșia și ascultarea lui, de modul în care ne îndeplinim sarcinile cultice.

Al doilea se referă la funcția exercițiului religios care utilizează asemenea instrumente inadecvate. În loc de o articulare a ființei umane pentru a trăi prezența lui Dumnezeu în lumea reală contemporană, asistăm frecvent la crearea unui imaginar personal și colectiv care joacă rol de refugiu și de terapie, ca ieșire din cotidian și evadare într-o lume fictivă. Ironia este că totul se petrece în contrast cu ceea ce sugerează textul Psalmilor. Limbajul, simbolurile sau gesturile prezentate acolo fac parte din datele curente ale experienței umane de atunci, fără a distinge sau delimita între un registru religios, sacru și unul cotidian, profan. Dumnezeul psalmilor este perceput și trăit de autorul uman în datele vieții de zi cu zi, cu detalii și frământări concrete, cu întrebări și neliniști profunde, cu acte și decizii foarte importante, uneori capitale. Dumnezeu este invitat să se implice în aceste date concrete, iar manifestarea sa și așteptările omului sunt prezentate pe scheletul acelei lumi, cu mijloacele de comunicare oferite de contextul cultural de atunci.

Acest efort de actualizare a limbajului, simbolurilor și imaginilor pentru a putea avea o experiență religioasă pertinentă și pentru a comunica eficient mesajul creștin a reprezentat o provocare constantă a spiritualității creștine. Acest Dumnezeu viu și personal al Psalmilor, atent implicat în viața personală și comunitară, ca Dumnezeu al credinței creștine, este la fel de relevant și pentru omul secolului al XXI-lea și poate fi prezentat acestei lumi și cu ajutorul altor instrumente de comunicare decât cele ale registrului politic și religios antic. Pentru aceasta este nevoie de curaj și creativitate, autenticitate și consistență, angajare holistă și spirit profetic.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/08/08/psalmii-si-spiritualitatea-crestina-1/

Sfârșitul lui Noe și un nou început

download - Copie

Noah-sons

Publicat pe 17 martie, 2019 De danutj

În primele 11 capitole ale cărţii Geneza se poate vedea destul de limpede intenţia autorului biblic de a prezenta rădăcinile poporului ales şi traseul pe care strămoşii l-au avut în lumea veche, de la începuturi până la Avraam. Această abordare, care este specifică nu numai popoarelor antice, ține de ideea fundamentării identității unei comunități prin identificarea rădăcinilor, adică a personalităților, evenimentelor, valorilor și instituțiilor care stau la baza ei. Cu această ocazie, istoria unei națiuni este încadrată în una mai mare, a întregii lumi, pentru a putea trasa cele mai importante adevăruri care stau la baza poporului și a tradiției sale milenare. Metoda abordată de autorul biblic este cea a genealogiei sau a arborelui genealogic, adică a prezentării istoriei părinţilor şi a urmaşilor lor pe familii, cu legăturile de la o generație la alta. În structura acestui arbore, textul biblic are inserate o serie de evenimente care au semnificaţii importante pentru dezvoltarea mai multor direcții și a unor grupuri cu caracter aparte. Primele două capitole ale Scripturii fac trimitere la facerea lumii, la începutul tuturor lucrurilor, și de aceea au un grad mai mare de dificultate în interpretare. Urmează o serie de naraţiuni care au încărcătură simbolică și au rolul să explice dinamica vechilor popoare născute din Adam şi Eva. Între tablourile mai sugestive ale acestei prime părți a cărții Genezei se află căderea omului, istoria lui Cain, Potopul şi Turnul Babel.

Capitolul 9 din cartea Facerii încheie narațiunea potopului și prezintă ideea unui nou început pentru oameni. Textul revine la linia prezentării genealogiei umane, care continuă de la Noe la fiii lui. Trei detalii semnificative apar în tabloul biblic: binecuvântarea lui Dumnezeu rostită peste creaţie (v. 1-7), legământul cu omul și întreaga lume (v. 8-17), intriga dintre Noe şi fiii săi (v. 18-27).

Prima scenă este importantă pentru teologia biblică pentru că prezintă modul în care Dumnezeu reia datele fundamentale ale proiectului creaţiei, dar în condiţiile căderii. Paralelismul acestui pasaj cu cel din Geneza 1:27-29 este izbitor. Dumnezeu prezintă în aceiaşi termeni binecuvântarea dată omului la început şi reafirmă astfel scopul sau destinul omului: „creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l”. Importanţa teologică a acestui pasaj este una colosală: chiar dacă omul a căzut și a întors spatele proiectului divin, Dumnezeu nu renunţă la opera şi la planurile sale. Iconomia creaţiei continuă şi admite nuanţe şi coordonate noi, așa cum este intervenţia lui Dumnezeu de a pune limite răului, însă datele fundamentale ale planului divin rămân în picioare. De asemenea, textul reia enunțul de ordin antropologic care reafirmă demnitatea omului din care derivă şi poziţia sa în creaţie: „căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”. Această formulă, prezentă în versetul 7, este esenţială pentru teologia şi antropologia biblică. După cădere, omul nu a pierdut chipul lui Dumnezeu, adică principiul constitutiv al fiinţei sale care îl face unic în creaţie şi care îi dă posibilitatea să îşi împlinească destinul. Pentru unii interpreți, lipsa termenului „asemănare” ar putea sugera o modificare cu privire la modul de existenţă a omului, adică o existență ratată, afectată de boala păcatului. Acest lucru presupune că actualizarea chipului lui Dumnezeu în experiența sa în lume este una deficitară și duce la un mod de viață diferit de cel așteptat de creator.

Pe lângă reluarea elementelor esenţiale ale iconomiei creaţiei, aşa cum au fost afirmate înainte de cădere, textul din Geneza 9:1-7 aduce în discuţie şi o serie de elemente noi, care relevă modul în care Dumnezeu îşi continuă planul său luând în calcul accidentul căderii. În primul rând, textul biblic atenţionează asupra relaţiei dintre om şi creaţie. Statutul de cap al creaţiei admite o tensiune relaţională care admite frica și lupta în raportul dintre om şi fiinţele vii care mişcă pe pământ. Această dimensiune ar putea fi interpretată pe direcţia tipologică a „hainelor de piele” şi a caracterului lor ambivalent: sunt un rezultat al căderii, deci admit o valenţă negativă; sunt parte a intervenţiei divine în creaţie, ca un instrument protector, care să permită existenţa umană într-o formă de echilibru chiar şi după cădere. În al doilea rând, textul aduce o noutate faţă de primul capitol prin specificarea cu privire la hrana omului. Pe lângă iarba verde, Scriptura subliniază aici că omului i se permite să mănânce orice mişcă şi are viaţă. Interesant este faptul că textul nu face nici o distincţie cu privire la animalele şi păsările care pot şi care nu pot fi mâncate, așa cum se va delimita mai târziu în legea lui Moise. Însă această subliniere cu privire la uciderea animalelor pentru hrană ar putea să nu fie o noutate după cădere, ci că avem de a face cu un accent ce poate fi legat de excepţia formulată în versetele 4 și 5. Aceasta are valenţe morale şi are rolul de a implementa omului respectul pentru viaţă şi pentru dătătorul ei. Dacă viaţa omului continuă prin sacrificarea vieţii fiinţelor vii de pe pământ, asta nu înseamnă că omul este stăpânul vieţii. Interdicţia de a mânca sângele joacă în special rolul de a actualiza acest adevăr fundamental, că Dumnezeu este dătătorul şi stăpânul vieţii, ori de câte ori mâna omului pune capăt vieţii unei fiinţe vii în lume pentru a-și duce propria viață mai departe. În interpretarea pasajului însă, se pot admite şi elemente de context legate de cultul adus zeilor și de pericolul unei înțelegeri eronate cu privire la sursa vieții și modul în care oamenii se raportează la ea. În al treilea rând, textul aduce în discuţie problema crimei, a uciderii unui om de către un alt om. Păcatul a adus cu sine această realitate în relaţiile dintre oameni. O istorie exemplară este reprezentată de cazul fratricidului lui Cain, iar după potop Dumnezeu reia tema și doreşte să arate gravitatea acestei fapte. Pe de o parte, omuciderea nu este admisă pentru că omul are o valoare şi o demnitate specială – el este chipul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu este singurul stăpân al vieţii, iar fiecare om este responsabil faţă de propria viaţă şi nu poate lua ființa semenului său. În versetul 6, avem o primă formulă a „legii talionului” în Scripturi. Aceasta devine parte a unui mecanism care nuanțează cadrul existenţei umane după cădere și a nevoii de a proteja viața omului de violență și crimă.

A doua scenă din capitolul 9 are ca subiect legământul lui Dumnezeu cu creaţia după potop. Această temă va deveni una recurentă în Scripturi şi are menirea să transmită un alt mesaj esenţial cu privire la viaţa omului în lume după cădere. Reafirmarea planului lui Dumnezeu cu privire la om presupune răspunsul omului, asumarea personală a acestui plan, transmiterea lui în fiecare familie şi la fiecare generaţie nouă. În gândirea biblică, relaţia omului cu Dumnezeu ia forma unui legământ, care presupune nu numai realizarea unor condiţii de ambele părţi, ci mai ales prezentarea unei garanţii a împlinirii acestuia. Ca şi în alte cazuri, istoria biblică ne arată că garanţia împlinirii legământului este Dumnezeu însuşi. El își asumă să dea în continuare viața și ființa, să facă posibilă dinamica lumii create, chiar dacă omul, partenerul său în iconomia creației, a refuzat să își împlinească destinul. Prin această abordare, toate legămintele inițiate de Dumnezeu cu omul în diverse momente ale istoriei anunţă tipologic legământul salvării asumat și realizat de Isus Cristos.

După tiparul epocii antice, legământul este prezentat în schema lui clasică prin identificarea clară a elementelor care îl compun. Partenerii sau părţile sunt Dumnezeu şi creaţia (care apare în mai multe ipostaze, de la oameni şi urmaşii lor, până la animale, fiinţele vii şi întregul pământ). Conţinutul sau prevederea principală a legământului este aceea că nu va mai fi potop, că fiinţele vii nu vor mai muri sub ape la această scară mare. Legământul are durată veşnică, adică nu va înceta, şi mai are prevăzut un semn: curcubeul. Aşa cum este formulat, legământul este atipic: nu are clauze de reziliere şi nici care să privească obligaţiile părţilor. În plus, el este asumat unilateral de către Dumnezeu. Garantul legământului este Dumnezeu, iar legământul are caracter universal şi nu depinde de ceea ce va face cealaltă parte implicată. De asemenea, semnul legământului este un fenomen natural şi are o funcţie legată de natura lui. Prezenţa curcubeului anunţă permanenţa şi stabilitatea ordinii creaţiei, chiar dacă omul a căzut. Curcubeul este un semn construit pe un contrast şi are valoare simbolică: acesta apare după ce ploaia şi întunericul ei dispar şi se iveşte soarele. Semnul anunţă continuitatea, speranţa, lumina, caracteristici ale legământului omului cu Dumnezeu.

Ultimul detaliu din tabloul capitolului 9 este legat de familia lui Noe. După potop, această familie se află în fața unui nou început, cu un legământ clar și cu o misiune de realizat în lume. În logica textului cărții Geneza, importantă este trecerea de la o generație la alta, de la părinți la fii. Interesant este faptul că autorul biblic alege să prezinte un eveniment straniu, dificil de înțeles fără detalii de context. Însă această întâmplare devine paradigmatică pentru istoria biblică pentru că ea pune accent pe o valoare fundamentală a istoriei omului în lume după cădere: relaţia părinţi – copii. Viaţa cu Dumnezeu şi împlinirea planului lui Dumnezeu în lume se bazează pe consistenţa relaţiei dintre copii şi părinţi, dintre familiile lor. Aceste relaţii pot fi uneori fără substanţă şi astfel scriu dinainte istoria pentru generaţii întregi, aşa cum va fi cazul lui Ham, al lui Canaan şi al urmaşilor lor. Alteori relaţiile sunt sănătoase şi pot aduce vigoarea necesară unei schimbări într-un context tulbure. Astfel, intervenţia unui om poate întrerupe şirul nefast al unor vieţi şi al unor evenimente realizate departe de Dumnezeu şi de valorile esenţiale ale demnităţii umane. În termenii pasajului biblic analizat, în funcţie de cum omul răspunde lui Dumnezeu şi îşi clădeşte viaţa, de cum însușește valorile transmise de părinți și comunitatea de credință, va avea parte de binecuvântare sau de blestem. Aceştia sunt cei doi termeni ai ecuaţiei existenței omului după cădere, iar manifestarea lor depinde de libertatea omului.

Majoritatea cititorilor acestui pasaj biblic se întreabă ce a fost greşit în fapta lui Ham şi dacă este întemeiată reacţia lui Noe. Analiza textului biblic în detaliu este importantă pentru a afla un răspuns, însă această analiză trebuie coroborată cu intenţia autorului biblic de a insera această întâmplare într-o genealogie. Când este vorba despre povestea în sine, trebuie observată structura naraţiunii şi întreaga ei iconomie. La început, întâmplarea este prezentată sărac şi se derulează cu viteză. În doar două versete ni se sintetizează câteva repere şi se ascund multe detalii importante. În grabă, ni se spune că Noe este beat şi gol în cortul său, că fiul său Ham a intrat acolo şi l-a văzut, şi apoi a ieşit afară şi a spus fraţilor săi. După acest punct însă narațiunea se derulează cu încetinitorul şi detaliile abundă prin prezentarea acţiunii lui Sem şi Iafet (v. 23). Este clar că textul focalizează pe grija celor doi fii faţă de tatăl lor, pe respectul şi seriozitatea cu care aceştia se raportează la el. După acest episod, povestea se reia cu un ritm rapid fără a prezenta detalii importante (de exemplu, nu aflăm cum a aflat Noe ce a păţit şi de ce a fost nevoie să i se spună ce s-a întâmplat), grăbind paşii spre final. Astfel, acţiunea se încheie şi textul trece într-un registru de tip poetic, în care Noe îşi exprimă gândurile şi dorinţele cu privire la fiii săi şi la urmaşii acestora în termeni de binecuvântare şi blestem.

Analiza întâmplării nu arată neapărat spre o faptă de o gravitate foarte mare, deşi unii interpreţi forţează textul şi interpretează că „goliciunea” lui Noe se referă la soţia sa dezbrăcată şi păcatul lui Ham este de fapt incestul. Considerăm că intenția autorului este aceea de a sublinia mai degrabă caracterul unui om josnic. În loc să fie discret, Ham se duce şi povesteşte fraţilor ce a văzut şi batjocoreşte astfel pe tatăl său şi relaţia sa cu el. Grija celor doi fraţi de a nu vedea pe tatăl lor gol trădează un alt caracter pentru care respectul faţă de părinţi rămâne sfânt chiar şi atunci când părinţii nu sunt în ipostaze ale vieţii tocmai lăudabile. Deşi textul biblic nu face aprecieri cu privire la situaţia lui Noe, vedem din alte pasaje că beţia şi goliciunea reprezintă stări pe care Dumnezeu le dezaprobă. Acest Noe din tabloul analizat nu reprezintă degradarea unui om sfânt care umbla cu Dumnezeu şi a cărui neprihănire contribuie la salvarea lumii. Dimpotrivă, Scriptura prezintă cu realism un om al lui Dumnezeu care poate trece prin evenimente reprobabile și nu ascunde punctele lui slabe. În plus, asemenea evenimente negative joacă un rol formativ esenţial, pentru că scot la iveală caracterul şi maturitatea celor care participă la ele, îndeosebi ale copiilor.

Această scenă banală care îl pune cumva în umbră pe Noe devine platforma de pe care se prezintă viitorul și ne arată cum se vor dezvolta familiile celor trei fii. Interesant este că blestemul lui Noe este adresat nepotului său Canaan, ceea ce sugerează mai degrabă o privire profetică în familia fiului său lipsit de caracter, Ham, cel care va preda mai departe o zestre care nu îi face cinste tatălui său. Când copiii nu îşi cinstesc părinţii şi nu preiau modelul bun al acestora (de a se teme de Dumnezeu și de a duce mai departe valorile credinței), au mici şanse să construiască un viitor mai bun. Canaan şi blestemul său reprezintă tipul biblic al unui om, al unei familii şi al unei direcţii istorice nefaste, fără călăuzirea lui Dumnezeu. Blestemul lui Noe nu trebuie privit în sens determinist, ca o pedeapsă sau judecată pe care nimeni nu o poate schimba, ci ca pe un cuvânt profetic care anunță implicațiile vieții unui om fără caracter. În opoziţie, Sem şi Iafet sunt binecuvântaţi pentru că ei continuă linia tatălui lor, cea a omului care umblă cu Dumnezeu. Binecuvântarea este tot o expresie a profetului care vede consecințele unei vieți trăite după valorile credinței, potrivit moștenirii primite. Asocierea numelui părinţilor cu numele lui Dumnezeu este ceea ce distinge familiile şi istoriile lor în copiii şi în urmaşii acestora. Dumnezeul lui Sem va deveni Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, al unei istorii sfinte care conduce lumea către întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sfârșitul lui Noe reprezintă în același timp o deschidere spre un viitor care poate fi dominat de blestem și rău sau de binecuvântare și speranță. Decizia aparține fiecărei generații și lucrurile pot merge fie într-o direcție, fie în alta, chiar dacă părinții și-au făcut bine treaba și au fost modele bune pentru copiii lor. Istoria lui Noe se încheie încurajator pentru că doi dintre cei trei fii au ales calea binecuvântării, calea cu Dumnezeu.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/03/17/sfarsitul-lui-noe-si-un-nou-inceput/#more-385

2. De la 300 la Marea Schizma

download - Copie

 
 
ISTORIA BISERICII INTRE ANII 300 – 1500

Perioada de istorie cuprinsa intre secolul IV si secolul XVI este cunoscuta sub numele de “Evul Mediu” (“Moyen Age”- franceza, “Middle age”- engleza) sau “epoca intunecata” (“Dark Age”- engleza). Privita retrospectiv, ea marcheaza o epoca in care biserica crestina s-a transformat, dintr-un ferment social, intr-o frana a dezvoltarii sociale, dintr-o mireasa a Mirelui asteptat, intr-una casatorita cu puterea politica de Stat, dintr-o grupare persecutata si urmarita, intr-o institutie majoritara persecutanta si terorizanta. Cum de a fost posibil?

Pe scurt, putem spune ca principala cauza a acestei evolutii a fost pervertirea altor doua doctrine fundamentale ale invataturii Noului Testament despre biserica: doctrina despre “Imparatia lui Dumnezeu” si “doctrina despre libertatea constiintei umane.” Modificarea acestor doctrine fundamentale a dus la “maritarea bisericii cu Statul” si la aparitia multor forme de constrangere religioasa, care au culminat cu imfamele Cruciade si cu mult temuta Inchizitie. Din aceasta ghiara a crestinismului retrograd de Stat nu s-a putut iesi decat prin forta razboaielor religioase duse de Reformati sau prin martirajul sutelor de mii de anabaptisti, frati moravieni, frati elvetieni, baptisti, etc.

Biruinta prin compromis

Biserica locala nu poate fi inteleasa decat in contextul realitatii sociale in care exista. Numai cel ce se inalta la inaltimea intregului poate intelege corect “partile” din care este alcatuita realitatea.

Cand si-a facut aparitia in lume, crestinismul a aparut pe fundalul Imperiului Roman. Nimic din ceea ce era in fiinta atunci nu a scapat influentei lui covarsitoare. Biserica lui Christos a fost forta care, in final, a dus la prabusirea Imperiului, dar nici ea, in structurile ei istorice, n-a scapat de influenta imperiala.

Intre Imperiu si Biserica s-a dus un conflict de principii. Forta launtrica a crestinismului s-a confruntat cu forta exterioara bruta a legiunilor. Pentru o vreme, parea ca triumfa Imperiul, dar punand stapanire pe inimile oamenilor, crestinismul a fost acela care a triumfat in final, modeland intreaga societate si dandu-i un impuls irezistibil spre “civilizatia” de care ne bucuram astazi.

La inceput, Roma imperiala a fost condusa de democratia Senatului. Pe fundalul societatilor tiranice de pana atunci, aceasta noutate a insemnat o extraordinara schimbare de epoca. Democratia romana a fost o aparitie care a schimbat fata lumii. Senatul n-avea insa armata si a trebuit sa recurga la ajutorul generalilor. Acestia au fost oameni proveniti din randul “patricienilor”, clasa cea mai bogata si mai instruita a societatii. Necazul a fost ca legiunile jurau credinta inaintea generalului care le conducea, nu inaintea Senatului. Cand forta generalilor n-a mai fost depasita decat de ambitia lor, Senatul a trebuit sa treaca in planul secund, cedand in fata dictaturii. Cel dintai general care a ingenuncheat Senatul a fost Iulius Cezar (46-44 i.d.Ch). El a obligat Senatul sa-l declare imparat si chiar sa-l “indumnezeiasca”. Cand aceasta s-a realizat, luna de nastere a “zeului-om” si-a schimbat numele in “Iulius”, de unde se trage si numirea romineasca: “Iulie”. Intr-o ultima incercare de reinstaurare a democratiei, Senatul l-a asasinat pe Iulius Cezar. Chiar si Brutus, favoritul imparatului, si-a dat aportul la aceasta crima detestabila, dar “necesara” din ratiuni de Stat.

Dupa Iulius Cezar a venit insa Octavian Augustus (31 i.d.Ch) – 14 d. Ch). Cu el s-a reinstaurat si dictatura si cultul imparatului. Intamplator, luna de nastere a noului dictator a fost cea de dupa Iulie. Automat, ea s-a transformat in “August” ! Octavian Augustus a rafinat si mai mult dominatia Romei asupra lumii, adaugand fortei brute, inclestarea nemaipomenita a birocratiei.

Reprezentantii acestei noi clase imperiale, au fost promovati din toate clasele sociale ale societatii, nu o data dintre “legionarii” iesiti la pensie si chiar dintre sclavii eliberati si credinciosi imparatului. Cancelariile romane au inlocuit pretutindeni autoritatea forturilor militare. Nimic nu misca in Imperiu fara sa treaca prin evidenta stricta a birocratilor. Cultura scrisului a civilizat majoritatea popoarelor din Imperiu. De la un capat la celalalt, “pax romana”, (pacea romana) a scos la lumina o noua civilizatie care i-a fascinat pe oameni si i-a inlesnit Romei dominarea.

Nici macar Biserica crestina, cu tot accentul ei pe spiritualitate si pe lipsa de formalism nu a scapat influentei birocratiei romane.

In decurs de doar cateva secole, Roma a “institutionalizat” Biserica, transformand-o in “Biserica Romei”. Conflictul acut dintre Imperiu si Biserica s-a incheiat printr-o alianta. si de o parte si de alta s-au facut compromisuri: Imperiul a proclamat crestinismul religie de Stat cu statut preferential, iar Biserica a acceptat sa se supuna scopurilor Imperiale. S-a format astfel : “Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Stafia acestui Imperiu a continuat sa bantuie Europa, mult dupa caderea politica a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum il prefera francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon si Hitler au incercat si ei sa restaureze maretia Imperiului. Visul lor de dominatie mondiala a fost insa doar de scurta durata. Cel de al treilea “reicht” al germanilor, care trebuia sa dureze “o mie de ani”, s-a prabusit in tandari.

Fragmentele Imperiului traiesc astazi separat, dar lucreaza in secret la o reorganizare mondiala. Nazuinta lor este “reintegrarea” si “renasterea”. Termenii sub care se vorbeste despre aceasta sunt diferiti: “casa comuna a Europei” , “noua ordine economica mondiala” , “Europa unificata” sau “Statele Unite ale Europei”. Toate insa vestesc un singur lucru: ca se lucreaza subteran pentru reaparitia Imperiului. Papa de la Roma este iarasi vizitat si curtat de cei mai importanti sefi de stat ai lumii. “Babilonul cel mare”, cum numeste Biblia acest conglomerat imperial de popoare, sta sa apara pregatind fondul pe care va apare “Anticrist”, pentru o ultima infruntare intre Dumnezeu si Diavol. Despre aceasta inclestare nemaipomenita si despre deznodamantul ei ne vorbeste pe larg extraordinara carte a “Apocalipsei”.

Mariajul bisericii cu Statul

In primele trei secole, miscarea crestina a fost considerata “decadenta” (religio parva) si a suferit persecutii din toate directiile. Cele zece valuri de mari persecutii din Imperiu, n-au putut insa sa stinga flacara mesajului crestin. Dimpotriva! La debutul secolului IV existau in Imperiu intre cinci si zece milioane de crestini.

Devenit o miscare ideologica majora, crestinismul concura acum pe scena sociala cu paganismul idolatru. In acest context istoric, in istoria bisericii crestine apare Constantin (306-337), dupa Iulius Cezar, cel mai mare dintre imparatii romani. Prin geniul sau politic de om de Stat, Constantin a intuit imediat ca in capacitatea de sacrificiu si in credinciosia crestinilor este forta invincibila a unei “imparatii a sufletului.”

La intrebarea: “Cum sa fac sa injug acest extraordinar potential uman la structura Imperiului Roman, pentru ca oamenii sa fie gata sa moara si pentru mine cum sunt gata sa moara pentru acest Isus?”, Constantin a raspuns printr-o “pacaleala.”

Semnul de pe cer

La vremea aceea, Constantin era inca doar unul din cei cativa pretendenti la conducerea Imperiului Roman. In octombrie, 312, trupele lui Constantin se infruntau in teritorii cu legiunile tiranicului Maxentius. In preziua unei astfel de batalii, Constantin a pretins ca ar fi avut o “vedenie” si ca pe cer i s-ar fi aratat semnul crucii crestine, impreuna cu mesajul: “In hoc signo vinces” (“In semnul acesta vei birui”).

Am dori din tot sufletul sa credem in aceasta “convertire” (asemanatoare cu cea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului), dar viata traita ulterior de imparatul Constantin a dovedit din plin contrariul. Prin contrast cu toti “convertitii” de atunci, el a refuzat botezul crestin pana in preajma mortii si s-a purtat ca un despot cu “episcopii” bisericilor.

Este mult mai probabil ca acest Constantin a privit spre milioanele de crestini raspanditi in mai toate provinciile Imperiului, a vazut cinstea lor exemplara, corectitudinea, devotamentul, bogatiile adunate prin harnicia lor, solidaritatea lor iesita din comun si si-a dat seama ce forta extraordinara pot fi ei in structura si stabilitatea Imperiului. Astfel, un genial strateg a intrebuintat o stratagema pentru a inregimenta “armata mantuirii” in legiunile Imperiului. Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa “spintece” pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca “crestinatatii.” Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi.

Crestinismul de Stat

Dupa biruintele in lupta, Constantin a ajuns “cezar” si a dat un decret in anul 323 prin care religia crestina a fost proclamata “religie de Stat”. Fara sa se increstineze el insusi, sub pretext ca “cezarul” trebuie sa fie imparatul tuturor, Constantin a convocat episcopii crestini la palat si i-a insarcinat cu institutionalizarea bisericii. A trebuit publicat un crez oficial al bisericii, in care “episcopii” au fost obligati sa faca concesii si compromisuri care sa ingaduie “maselor” sa intre in biserica fara sa implineasca conditiile convertirii Nou Testamentale (credinta personala si pocainta). Constantin n-a avut rabdare cu episcopii. El trebuia sa cladeasca un Imperiu. Sub presiunile lui, episcopii care nu au acceptat compromisul au fost inlaturati si, nu de putine ori, omorati. Forta politica a inceput sa dicteze in rezolvarea problemelor religioase. Pentru a-si justifica excesele, cezarul roman i-a silit pe crestini sa “inventeze” si apoi sa accepte pretutindeni “doctrina celor doua sabii”. Aceasta invatatura se baza pe exegeza gresita a textului in care, inainte de rastignire, Petru ii spune Domnului: “Doamne, iata aici doua sabii”, iar Domnul, ii raspunde: “Destul.” In conceptia noii doctrine, cele doua sabii din text ar reprezenta cele doua fatete ale noii societati crestine: sabia administratiei politice si sabia autoritatii eclesiastice.

Pana la data aceea, cezarul fusese “pontifex maximus”, marele preot, capul religiilor pagane, indumnezeitul reprezentant al divinitatii printre muritorii de rand. Prin Constantin, cezarul a devenit si capul suprem al Bisericii crestine, aparatorul si garantorul ei in societate. Prin introducerea unor legi favorabile, prin alocarea de fonduri pentru cladirea unor edificii impunatoare si prin garantarea unor privilegii care sa asigure bisericii accesul la imbogatire si comfort, Constantin si cezarii de dupa el au tarat biserica intr-o incuscrire cu puterea seculara, departe de credinciosia fata de “Mirele din cer” care zabovea sa vina.

Exista o infinita diferenta intre bisericile Nou Testamentale independente care se zbateau in conflicte sub persecutiile din primele trei secole si biserica compacta, unitara, institutionalizata si puternica de la sfarsitul vietii lui Constantin. Aparent, crestinismul a triumfat asupra persecutorilor lui, dar a biruit prin compromis, iar victoria l-a imbolnavit de moarte. In Imperiul roman, crestinismul a castigat politic, dar a pierdut din punct de vedere spiritual. Prin compromis si cedari repetate, episcopii au binecuvantat nasterea unui monstru cu doua capete: “Sfantul Imperiu Romano-Catolic”.

Deformarea doctrinei despre Imparatia lui Dumnezeu

Cartea Faptele Apostolilor debuteaza cu un pasaj in care ni se spune ca Domnul Isus li s-a aratat timp de 40 de zile ucenicilor si a stat adeseori de vorba cu ei despre “lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu”. Este interesant ca in acel context, ucenicii au fost atat de cuprinsi de entuziasm in anticiparea evenimentului, incat L-au intrebat: “Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?” (Fapte 1:6).

Raspunsul Domnului Isus (“Nu este treaba voastra CaND …”) nu a fost o negare a venirii Imparatiei, ci doar o anuntare a faptului ca instaurarea ei nu trebuie sa fie o preocupare a acelei generatii, si probabil nici a Bisericii ca atare. Imparatia trebuie sa ramana un prerogativ al Domnului Isus, la cea de a doua Sa venire.

In limbajul teologic, invatatura despre existenta unei imparatii terestre milenare a Domnului Isus se numeste si “Chiliasm”, de la termenul “chilios”, “o mie” din limba greaca. Chiliasmul a fost singura talmacire predominanta in biserica primelor doua secole. Unul dintre exponentii sai au fost Irineu, care a devenit episcop de Gaul in anul 177 si a murit ‘n preajma anului 200. Acest om, socotit drept unul dintre parintii Bisericii, si-a exprimat crezul astfel:

(1) Dupa caderea lui Adam in pacat, lumea trebuie sa parcurga o istorie de 6.000 de ani. Aceasta parere si-a bazat-o pe ideea ca Dumnezeu lucreaza in cicluri de sapte si pe talmacirea unor texte ca acelea din Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8 si Evrei 4:9;

(2) La sfarsitul istoriei lumii actuale se va ridica pe pamant Antichristul.

(3) Christos se va arata atunci n slava si va triumfa asupra tuturor dusmanilor Sai.

(4) Christos va instaura pe pamant Domnia Sa de o mie de ani, ca un Sabat care va incheia ciclul de sapte mii de ani al istoriei.

(5) Ierusalimul va fi reconstruit si intreg pamantul va cunoaste o perioada de refacere si regenerare fara egal in istorie.

(6) Pacea si neprihanirea vor fi cele doua coordonate de baza ale domniei lui Christos pe pamant.

(7) Dupa aceasta domnie de o mie de ani a lui Christos, va urma invierea, judecata finala si ‘nnoirea tuturor lucrurilor.

Printre ceilalti adepti ai chiliasmului ii mai putem aminti si pe Papias, care a trait in prima jumatate a celui de al doilea secol, pe Tertulian (c.160 – c.230), pe Barnabas, care ne-a lasat o scriere datata intre anii 50 – 70, pe Iustin Martirul (c.100 – c.165), pe Iranaeus (c.130 – c.200), pe Hippolitus, care a trait in prima parte a celui de al treilea secol, pe Cyprian (martirizat la Cartagina in anul 258), pe Lactantius (c.260 – c.325), pe Commodianus, care a trait in prima parte a secolului patru, pe Victorinus, care a murit ca martir in anul 304, pe Apollinaris (c.310 – c.392), pe Cerintius din primul secol si pe ucenicii sai numiti “cerintieni”.

Prin imixtiunea cezarului in sinodurile bisericii si prin subordonarea escatologiei Nou Testamentale la scopurile imediate ale Imperiului Roman, “chiliasmul” a fost inlocuit cu “amilenismul”. Aceasta invatatura, foarte prevalenta si astazi in bisericile catolice si ortodoxe, spune ca nu trebuie sa asteptam in nadejde ca imparatie terestra milenara sa fie instaurata la venirea lui Christos, ci ca “imparatia” este un concept care trebuie realizat astazi de biserica, prin propovaduirea Evangheliei si prin convertirea tuturor oamenilor. (Mai tarziu, amilenismul avea sa modifice conceptul de Imparatie terestra intr-unul de imparatie spirituala).

Astfel, de la “asteptarea Imparatiei” si de la “NU e treaba voastra sa stiti cand …” s-a trecut la “realizarea imparatiei prin increstinarea in masa si prin constrangere cu ajutorul puterii militare a Statului.”

“Chiliasmul” a fost nadejdea bisericii persecutate. Cand biserica nu a mai fost persecutata de Stat, ea a abandonat “nadejdea intr-o glorioasa imparatie viitoare”, pentru care imparatii de acum nu aveau rabdare, si a fabricat o doctrina care sa justifice domnia imparatilor din lumea de acum, sub pretextul unui mandat divin primit din partea Domnului Isus, “Imparatul imparatilor si Domnul domnilor”.

In loc sa astepte in smerenie si curatie feciorelnica “Imparatia neprihanirii” pe care o va instaura Christos la cea de a doua Sa venire, Biserica s-a aliat cu Statul ca sa construiasca o imparatie in care ambitiile, lacomia si orgoliile imparatilor au tarat-o in pacat.

Pusa sa aleaga intre martiraj si ademenitoarea perspectiva a bogatiei si a comfortului, biserica, prin reprezentantii ei de atunci, a preferat, in limbajul metaforic al Apocalipsei sa “se suie in pat” si sa curveasca cu mai marii lumii (Apoc. 2:20-22). Dumnezeu a stiut mai dinainte aceasta. Cuvintele folosite de Domnul Isus in scrisorile trimise bisericilor Pergam, Tiatira si Sardes ne aseaza inainte analiza si diagnosticul pe care-L face Dumnezeu bisericii din aceasta perioada istorica:

Pergam = biserica in cardasie cu Statul, doctrina celor doua sabii;

Tiatira = biserica “in pat” cu Statul nelegiuit, epoca plagilor mortale care au decimat Europa;

Sardes = biserica muribunda, o fatada falsa, o forma lipsita de continut; “Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort” (Apoc. 2:8 – 3:6).

Prin deformarea invataturii despre Imparatia lui Dumnezeu, crestinismul a calcat in picioare dorinta lui Christos ca Biserica sa ramana separata de Stat. Iata ce a spus El in Matei 22:21 : “Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Aceste cuvinte au aparut intr-o imprejurare in care mai marii vremii au vrut sa-L prinda pe Domnul Isus si sa-L aresteze sub pretext ca nu respecta autoritatea de Stat. Ei au fost asa de siguri ca Domnul Isus nu se poate incadra in sistemul Statal incat au trimis impreuna cu provocatorii si garda de la Templu, “irodianii” (Mat. 22:16).

Intrebarea provocatorilor a fost: “Se cade sa platim bir Cezarului sau nu?”

“Isus, care le cunostea viclesugul, a raspuns: “Pentru ce Ma ispititi, fatarnicilor? Aratati-Mi banul birului.” si ei I-au adus un ban. El i-a intrebat: “Chipul acesta si slovele scrise pe el, ale cui sunt?” “Ale Cezarului,” i-au raspuns ei. Atunci, El le-a zis: “Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” “Mirati de cuvintele acestea, ei L-au lasat si au plecat” (Mat. 22:15-22).

Am putea preciza: Au plecat cu mainile goale! Nu L-au putut prinde! Prin cuvintele spuse atunci, Domnul Isus ne-a aratat pentru toate veacurile atitudinea pe care trebuie sa o avem fata de Stat, “puterea temporala.” Exprimata succint ea este: “o separare distincta si un respect reciproc.”

Pentru cei familiarizati cu terminologia Bibliei iudaice, raspunsul Domnului Isus a fost limpede. Iata-l acum explicat pentru cei lipsiti de traditia iudaica:

1. Pe “banul birului” era chipul Cezarului si slovele limbii lui latine.

2. Aceasta intiparire ii arata fara nici o confuzie apartenenta: era “al Cezarului.”

3. Dumnezeu il facuse pe om dupa “chipul si asemanarea Sa” (Geneza 1:27)

4. Deci, omul, fara nici o posibilitate de confuzie, ii apartine lui Dumnezeu si trebuie “dat lui Dumnezeu.”

Rezumand cele de mai sus, putem spune ca exista o “imparatie temporala” in care se cuvine sa ne indeplinim corect indatoririle cetatenesti randuite de autoritatea Stat, si o “imparatie a lui Dumnezeu” in care trebuie sa ne dam pe noi insine Dumnezeului al carui chip Il purtam prin creatie.

Crestinul este o “intersectie” intre etern si temporal. Prin faptul ca el este cetatean, face parte din imparatia randuielilor sociale prezente, dar prin faptul ca el face parte din Biserica, el transcende imparatiile terestre si participa la activitatile unei realitati care nu poate fi reglementata de legislatii imperiale omenesti: “mparatia lui Dumnezeu sau Imparatia cerurilor.

Orice incercare de a sterge linia de demarcatie dintre aceste doua imparatii, este echivalenta cu o “lovitura de palat”, in care puterea omeneasca incearca sa detroneze autoritatea divina. Pusi sa aleaga, copiii lui Dumnezeu trebuie sa refuze intotdeauna demn, dar categoric, amestecul autoritatii omenesti in domeniul spiritual al Bisericii: “Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi, decat de Dumnezeu” (Fapte 4:19).

Istoric, crestinismul a facut tocmai aceasta greseala. Mai marii Bisericii s-au plecat in fata Cezarului si au acceptat sa se aseze sub protectia, dar si sub … autoritatea lui! In felul acesta, crestinismul a devenit un instrument al ambitiilor imperiale!

Persecutatii ajung sa persecute

Aliata cu Imperiul Roman, biserica a trebuit sa manifeste “nerabdarea” cezarilor in fata ezitarii cu care erau intampinate dorintele de unificare si de institutionalizare. In multe locuri, cetatenii imperiului care refuzau sa se “increstineze” au inceput sa fie persecutati. Agresivitatea bisericii crestine s-a transformat dintr-o propovaduire persistenta intr-o “constrangere” sprijinita cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil?

La insistentele nerabdatoare ale lui Constantin si mai ales ale cezarului de dupa el, Teodosiu I, “sinodurile episcopilor crestini” au renuntat la invatatura “totalei libertati de constiinta” si au introdus “doctrina increstinarii fortate”. Aceasta modificare de doctrina a fost sprijinita cu o inacceptabila “talmacire” a uneia din pildele Domnului Isus. Este vorba despre pilda celor poftiti la cina (Luca 14:15-24). Prin aceasta pilda, Domnul Isus i-a raspuns unuia care a zis, aparent evlavios, “Ferice de acela care va pranzi in Imparatia lui Dumnezeu!” Ideia pildei este ca “doritori teoretici” sunt multi, dar cei care sunt gata sa lase preocuparile inselatoarei vieti de acum, pentru a se gandi si pregati pentru Imparatia viitoare sunt, din pacate, foarte putini. Intr-unul din ultimele versete ale pildei, “stapanul” care isi poftise musafirii, exasperat ca ei n-au venit si ca inca mai este loc in sala de ospat, i-a zis robului sau: “Iesi la drumuri si la garduri si pe cei ce-i vei gasi, sileste-i sa intre, ca sa mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest “sileste-i sa intre” (rastalmacit cu buna stiinta) a devenit deviza “increstinarii fortate,” dictate de puterea imperiala.

Unii dintre “parintii bisericii” au inceput sa recomande pe fata “increstinarea fortata”. Augustin din Hippo declara ca este preferabil ca oamenii sa fie adusi la Dumnezeu prin invatatura si sfatuire, dar ca, in situatia cand acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosita forta si pedeapsa:

“Multi trebuiesc adusi ca slugile cele rele, fortandu-i sa intre cu nuiaua suferintei. Vor avea apoi timp sa creasca singuri la un nivel de spiritualitate inalta … Domnul insusi ne-a spus ca musafirii au fost mai intai invitati sa vina de buna voie la marele ospat, apoi, cand n-au vrut sa se conformeze, au fost siliti sa intre.”

Prin ceea ce s-a facut atunci, biserica crestina a ajuns sa fie compusa din trei categorii de “credinciosi”: credinciosi din convingeri personale, credinciosi din interese personale si credinciosi din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterata, iar constiinta umana a fost “ingenuncheata cu forta.” In timp, biserica a preluat chiar functiile si puterea Imperiului si a devenit singura autoritate suprema admisa in societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie inceputa in secolul IV este supranumita “Dark ages – epoca intunecata” sau “Middle Ages” – veacul de mijloc. Prin anumite colturi ale lumii, umbrele acestei epoci mai dainuiesc si astazi.

Doua din manifestarile cele mai detestabile ale “epocii intunecate” au fost Cruciadele si Inchizitia. Iata ce spune Encyclopedia Britanica despre “Middle Ages”:

“Evul Mediu este perioada de istorie europeana cuprinsa intre caderea Imperiului Roman de Apus (c. 395) si perioada Renasterii (care a inmugurit in regiuni diferite ale Europei in secolele XIII, XIV sau XV). Termenul ca atare si semnificatia lui traditionala au fost introduse cu o vadita tendinta de confruntare de umanistii italieni; “renasterea” studiilor si culturii clasice grecesti pe care o sarbatoareau ei venea astfel dupa o simbolica perioada de “o mie de ani”, al carei intunerec sublinia si mai mult importanta lucrarii lor. Intr-un sens, acesti umanisti au “inventat” Evul mediu pentru a se putea distanta ei insisi de el si pentru a se putea defini prin contrast cu el.”

“Dupa ce vizigotii au cucerit Roma (410), Imperiul Roman a inceput sa se clatine. Triburile germanice care s-au infiltrat fortat in teritoriile Imperiale din sud si din vest au fost pana la urma “increstinate”, dar nu au acceptat niciodata ideia de Stat centralizat unic. Ele si-au pastrat obiceiurile si stilul de viata, iar aceasta a facut guvernarea lor si unitatea culturala a Imperiului Roman imposibile. Multe din imbunatatirile si din calitatea vietii adusa de Imperiul Roman, ca de exemplu: sistemul extraordinar de drumuri, sistemul postal, rutele comerciale, au decazut in mod substantial, impreuna cu nivelul realizarilor din arta si stiinta. (In haosul politic si administrativ) … singura forta capabila sa dea o baza pentru unitatea sociala a ramas Biserica Romano Catolica. Evul Mediu deci prezinta o imagine confuza si adesea contradictorie a unei societati care incearca sa se structureze politic pe o baza eminamente spirituala.”

“Dupa dizolvarea Imperiului, s-a ivit ideia unei Europe care sa functioneze ca un mare Stat-biserica, numit “crestinatate”. (tineti minte versul eminescian: Peste-un ceas, crestinatatea e ca pleava vanturata”). Aceasta “crestinatate” era gandita sa functioneze cu doua straturi de conducatori: “sacerdotium”, sau ierarhia eclesiastica si “imperium”, sau conducatorii seculari. In teorie, aceste doua grupuri trebuiau sa se completeze reciproc, in misiunea lor de a reglementa, una problemele eterne, iar cealalta, problemele pamantesti ale oamenilor. In sfera problemelor eterne, autoritatea suprema era investita in scaunul papal, iar in sfera temporala in scaunul imparatesc. In practica insa, aceste doua centre de autoritate se infruntau continuu, se certau in public si au purtat chiar razboaie unul cu celalalt. Imparatii au incercat adesea sa intervina in treburile interne ale bisericii, pretinzand ca au dreptul divin de a numi slujitorii bisericii din teritoriile aflate sub suveranitatea lor si ca trebuie sa aiba un cuvant de spus in “doctrinele care reglementeaza viata si comportamentul social.” Biserica, la randul ei, nu numai ca avea in proprietate orase si forte militare, dar a si incercat mereu sa se amestece in treburile Statului. Papa Inocentiu al III-lea, de exemplu, a pretins ca are dreptul sa arbitreze in disputele seculare dintre monarhii rivali pro ratione peccati (in imprejurari in care ar putea exista pericolul savarsirii de pacate). Alti papi au folosit “excomunicarile” drept un instrument politic si si-au arogat chiar si dreptul de a-i inlatura pe regi de la domnie.” (Encyclopedia Britanica, Middle Age, pag. 107).

Cruciadele

Venit sa moara pe o cruce pentru pacatosii lumii, Christos a trebuit sa vada pentru o vreme pe pacatosii lumii omorati in numele crucii. Ce au fost aceste cruciade?

Din punct de vedere teologic, cruciadele au fost incercari de a integra Ierusalimul in dogma imparatiei amileniste. Cartea Apocalipsei si doctrina continuitatii preotesti cerea, in talmacirea amilenista, ca Ierusalimul sa fie cuprins in teritoriul teocratiei crestine. La umbra teologiei s-au ascuns insa o serie intreaga de alte interese, unele dintre ele foarte “lumesti” si preocupate mai mult cu aurul si argintul lumii, decat cu sufletele oamenilor. Vom cita iarasi din Encyclopedia Compton:

“Este porunca Domnului!” Acesta a fost strigatul miilor de crestini care s-au alaturat cruciadelor pornite sa cucereasca tara Sfanta si sa elibereze Ierusalimul de sub turci. Din 1096 pana in 1270 au fost opt cruciade majore si doua “cruciade ale copiilor” (amandoua in anul 1212). Numai cea dintai si cea de a treia cruciada au fost, pentru un timp, victorioase. In lunga istorie a cruciadelor, mii de “cavaleri”, de ostasi, negustori si tarani si-au pierdut viata in marsurile de pe drum si in luptele purtate.

Pentru crestinii din Europa, Ierusalimul era cetatea sfanta. Mormantul lui Christos, Muntele Maslinilor, Golgota si multe alte locuri asociate cu viata si invatatura lui Christos le erau prezentate ca detinatoare de puteri magice pentru vindecarea de boli si pentru iertarea de pacate.

Manati de o superstitie pagana “increstinata” de biserica oficiala, oameni din toate colturile Europei faceau pelerinaje la “locurile sfinte.” Cand accesul le-a fost interzis de turci, crestinii au pornit sa ia cu asalt Israelul si sa elibereze Ierusalimul. In plus, Commenus, imparatul ramurii Rasaritene a Imperiului Roman, a inceput sa se teama ca turcii vor ataca Constantinopolul. Ei il invinsesera deja in lupta pe predecesorul sau si-l omorasera. “Crestinatatea” a inceput sa simta amenintarea teroarei turcesti, asa ca acest Commenus i-a trimis papei Urban al II-lea o scrisoare in care-i solicita ajutorul. Papa a convocat de urgenta un Conciliu bisericesc la Cleremont, in Franta (1095). Vorbind cu mult patos si elocinta, el si-a indemnat audienta sa porneasca neintarziat o cruciada pentru eliberarea tarii Sfinte. Nici un alt discurs din istorie nu a avut un efect mai mare. Inflacarati de un nestapanit zel religios, preoti, cavaleri si nenumarati oameni din popor au strigat in cor: “Este porunca Domnului!”

Sub masca religioasa se ascundeau insa alte sentimente. In vremea aceea, Europa crestina traia in feudalism. Stapanul castelului administra dupa plac si pamantul si oamenii care se aflau pe el. Nu exista prea multa viata “citadina”, cu exceptia Italiei, unde comertul transformase orasele in cetati ale luxului si distractiilor care atrageau ca un magnet pe cei dornici de viata.

Pe de alta parte, populatia aflata intr-o explozie demografica avea nevoie de teritorii noi in care sa se extinda. Pe acest fond, cruciadele s-au dovedit a fi de fapt niste expeditii de cucerire si jaf, deghizate intr-o haina religioasa. Participantii la ele doreau mult mai mult decat eliberarea Ierusalimului. Ii fascina mai ales tezaurul Templului despre care unii credeau ca se mai afla inca ascuns sub ruine. Ii fascina si sa plece din locurile anoste in care traiau, ca sa traiasca “marea aventura” a unor calatorii din care sperau sa se intoarca “celebrii si bogati.”

Plecati fara provizii de acasa, cruciatii s-au manifestat ca adevarate hoarde de lacuste care au devorat si jefuit totul in cale. Europa isi trimetea de fapt “exploratorii” sa se intoarca aducand cu ei noile fascinatii din lumea orientala: trestie de zahar, orez, caise, pepeni, portocale, lamai, banane, panza de Damasc, matase, satin, catifea si vopsele.

Cruciadele sunt o rusine a bisericii. Judecate retrospectiv, ele nu au produs nimic “crestin” in teritorii. Au deschis insa mintea oamenilor spre realitati din afara sferei crestine si au adus in Europa germenii din care s-a dezvoltat apoi gandirea independenta, miscarea renasterii si, mai tarziu, marile explorarii geografice care au dus la descoperirea Americii si a faptului ca traim pe un pamant … rotund. Din acest punct de vedere, mergand suficient de mult spre est ajungi la … vest, iar adancindu-te prea mult in istoria aspectului crestin al Evului Mediu, dai de stravechea si egoista fire pamanteasca, interesata sa domine, sa adune bogatii si sa … se implineasca intr-o existenta fara legatura personala cu Dumnezeu.

MAREA “SCHIZMA” DINTRE APUS SI RASARIT

In vara anului 1054, chiar in clipa cand trebuia sa inceapa liturghia in mareata catedrala “Sfanta Sofia” din Constantinopol, cardinalul Humbert impreuna cu alti doi trimisi ai Papei de la Roma au inaintat pana la altar, au depus acolo o “bula” papala si au iesit stergandu-si praful de pe picioare si spunand: “Dumnezeu sa vada si sa judece!” Documentul excomunica patriarhul Constantinopolului si intreaga Biserica aflata sub pastorirea sa, interzicandu-le sa mai primeasca “harul divin” prin comuniune cu Biserica Catolica si prin savarsirea sacramentelor.

Unul dintre diaconii prezenti, intuind continutul documentului l-a luat repede de pe altar, a alergat dupa Humbert si l-a implorat sa ia “bula de excomunicare” inapoi. Cum Humbert a refuzat s-o faca, diaconul a aruncat documentul in praful de pe strada.

Acest incident este identificat de obicei drept clipa in care s-a produs “schizma”, marea ruptura dintre ramura Apuseana si ramura Rasariteana a Bisericii Catolice. De atunci, cele doua jumatati sunt cunoscute ca Biserica latina (Romano Catolica) din vest si Biserica greaca (Grec Ortodoxa) din est. Incidentul din catedrala nu a fost insa decat unul dintr-o intreaga serie de incidente care au marcat permanentizarea schizmei, pecetluind-o prin teribilul masacru deslantuit de cruciatii Romei in Constantinopol in anul 1204. Consecintele acestei rupturi dainuiesc si astazi, iar cauzele ei au fost multiple si complexe.

Schizma – realitati geo-politice

Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate si stabilitate. Desi era constituit din grupuri etnice diferite care vorbeau o sumedenie de limbi nationale si de dialecte, imperiul era condus de un singur Cezar (imparat) si se manifesta pretutindeni pe coordonatele civilizatiei greco-romane. Cel putin una din cele doua limbi de circulatie mondiala, latina si greaca, era vorbita in fiecare colt al imperiului, limba latina fiind cu predilectie limba cancelariilor imperiale.

Cam pe la sfarsitul celui de al doilea secol, Imperiul Roman, desi teoretic a ramas intact, a functionat practic prin doua jumatati plasate fiecare sub autoritatea unui imparat propriu. Constantin a infiintat chiar si o a doua capitala imperiala in rasarit, Constantinopol, cunoscuta sub titlul de “cea de a doua Roma.”

Au urmat apoi invaziile germanice din secolul cinci. Vestul Europei a fost sfasiat de razboaie si impartit intre goti, lombarzi, franci, vandali si alte triburi germanice. Bizantinii din rasarit considerau in continuare Imperiul Roman drept universal (catolic), dar in realitate, divizarea pe coordonatele est-vest se adancea cu fiecare an.

Avarii si slavii au ocupat apoi peninsula balcanica. Iliricum, care functionase ca un veritabil pod intre rasarit si apus a devenit astfel o formidabila bariera. Odata cu ridicarea Islamului in secolul sapte, Marea Mediterana a intrat din ce in ce mai mult sub controlul lumii arabe. Contactele culturale dintre tarmul rasaritean si tarmul vestic al Mediteranei a fost din ce in ce mai dificile.

Realitatile geo-politice s-au complicat si mai mult. Timp de secole, de cate ori avusesera nevoie, papii de la Roma apelasera la Constantinopol pentru ajutor economic si militar. In anul 754 insa, papa stefan al II-lea, incapabil sa primeasca ajutor din rasarit, a solicitat sprijin din partea conducatorului francilor, Papin, pentru a putea face fata atacurilor lombarzilor. Din momentul acela, papalitatea a alunecat din ce in ce mai mult sub tutela politica a francilor.

Peste doar o jumatate de secol s-a intamplat un alt eveniment, mai dramatic si cu o si mai mare valoare simbolica. In ziua de Craciun a anului 800, papa Leo al III-lea l-a incoronat pe Charlemagne (Carol cel Mare), rege al francilor, conferindu-i titlul de “”mparat al sfantului Imperiu Roman.” Charlemagne a cautat imediat sa primeasca aceiasi recunoastere si din partea imparatului de la Constantinopol (Bizant). “mparatul bizantin se considera insa conducatorul unui imperiu inca unic. Actul de incoronare a fost declarat drept o “nefericita farsa”, cu intentia nemarturisita de a produce o “schizma.” Bizantul nu s-a grabit sa recunoasca incoronarea lui Charlemagne.

Schizma – instrainarea crescanda

Incoronarea lui Charlemagne a scos in evidenta si mai mult “schizma” de civilizatie dintre vest si est. Toate masurile de renastere culturala promovate de Charlemagne la curtea sa din occident au fost marcate de puternice prejudecati teologice si politice impotriva greco-orientalilor. La randul lor, bizantinii, s-au complacut sa se retraga in turnul lor de fildes si au refuzat sa ia in serios evolutia scolastica din vest. Pentru bizantini, francii, cu toata cultura lor, erau doar niste “barbari.” Aceasta prejudecata reciproca a fost amplificata de problema limbii folosite. Apusesera zilele cand oamenii din clasa educata cunosteau si greaca si latina. Incepand de prin anul 450, foarte putini oameni din vest cunosteau greaca, iar dupa anul 600, cu toate ca Bizantul isi pastra inca numele de Imperiu Roman, foarte putini bizantini mai vorbeau limba latina. Fontiuss, cel mai mare scolar rasaritean al secolului IX, nu stia sa citeasca in limba latina. In anul 864, un imparat “roman” al Bizantului, Mihael al III-lea, desemna limba lui Virgiliu drept o limba “barbara.”

Peste aceste realitati s-a suprapus si felul in care era vazuta educatia in cele doua jumatati imperiale. Bizantinii aveau o civilizatie de mare bogatie si cultura. Foarte multi “laici” erau pasionati de teologie. Figura omului de rand pasionat de teologie este o caracteristica a “sfintilor” din Imperiul Bizantin. Unii din cei mai renumiti oameni ai Ortodoxiei – Fontiu de exemplu – au fost “laici” inainte de a fi promovati ca “patriarhi.”

In Occidentul prins in plasa confuziilor si luptelor politice, singura educatie inalta care a supravietuit in ceea ce se cheama de obicei “Evul Mediu” sau “intunecat”, a fost cea din sfera Bisericii. Teologia a devenit astfel domeniul exclusivist al preotilor. Cei mai multi “laici” erau fara educatie, incapabili sa patrunda nuantele dezbaterilor teologice.

Teologia Bisericii crestine a urmat deci doua cai diferite. In vestul latin, ea a fost prevalent practica, in timp ce in rasaritul grec a devenit preponderent speculativa. Gandirea latina a fost influentata puternic de “dreptul roman.” Grecii au asezat teologia mai mult in contextul unei vieti de inchinaciune. Cea dintai a nascut o teologie “juridica”, cea de a doua a dat nastere uneia “meditativa si ireneica” (de veneratie).

In privinta “crucificarii”de exemplu, latinii L-au privit pe Christos ca “victima”, in timp ce grecii L-au privit mai mult ca “biruitor asupra mortii.” Latinii au vorbit mai mult despre necesitatea “rascumpararii” celor pacatosi, in timp ce grecii au accentuat imperativul “indumnezeirii” fiintei umane.

Au existat si diferente in ceea ce priveste aspectele practice: grecii au admis casatorirea preotilor, latinii au insistat asupra necesitatii celibatului. Cele doua ramuri au avut pareri diferite si in privinta “postului”. In Eucharistie, grecii au folosit painea dospita, in timp ce latinii au preferat painile fara drojdie, numite si “azimi.”

Toate aceste deosebiri nu s-au exclus neaparat unele pe celelalte. Ele au fost mai mult “complementare”, asemenea deosebirilor care exista in cadrul familiei intre un sot si o sotie.

Schizma – lupta pe fata

Disputele fatise dintre cele doua ramuri ale Bisericii au inceput cam de prin secolul sase. O intamplare petrecuta in secolul noua insa arata cat de departe ajunsese ruptura dintre Roma si Constantinopol. Incidentul este cunoscut in istorie sub numele de “schizma lui Fotiu”, desi ortodocsii prefera sa-i spuna “schizma papei Nicolae.”

El a debutat in anul 858, cand patriarhul Ignatiu din Constantinopol a fost exilat de imparatul bizantin pentru ca indraznise sa-i critice imoralitatea din viata personala. Sub presiunea imparatului, Ignatiu si-a dat demisia si in locul lui a fost promovat Fotiu, un “laic” foarte dotat. Acest Fotiu a fost supranumit “cel mai renumit ganditor, cel mai capabil politician si cel mai abil diplomat care a ocupat vreodata postul de patriarh la Constantinopol.”

Fotiu, asa cum cerea obiceiul vremii, a trimis o scrisoare episcopului de la Roma, papa Nicolae I, prin care anunta instalarea sa in scaunul patriarhal. In mod normal, papa ar fi trebuit in mod automat sa trimita inapoi o scrisoare de recunoastere si felicitare. Dar Nicolae a zabovit. El auzise ca in Constantinopol mai existau inca multi suporteri ai patriarhului demis care il priveau pe Fotiu drept “uzurpator.” Asa ca papa Nicolae s-a decis sa astepte niste lamuriri suplimentare inainte de a da un raspuns. In anul 861, el a trimis niste “delegati” la Constantinopol. Fotiu, care nu dorea un conflict deschis cu papa, i-a tratat pe delegati cu toata cinstea, invitandu-i chiar sa prezideze un Consiliu local in care sa se puna capat tuturor neintelegerilor. Consiliul a decis ca Fotiu este indreptatit sa fie considerat patriarh legitim.

Cand i-a primit inapoi pe delegatii veniti din Constantinopol, papa a considerat ca ceea ce facusera ei reprezenta o “depasire a atributiilor.” A rejudecat el insusi problema dupa datele aduse de ei si a rasturnat decizia, spunand ca Fotiu trebuie sa renunte la toate pretentiile de demnitate preoteasca si ca in locul lui trebuie reinstalat ca patriarh, Ignatiu.

Auzind cele petrecute, bizantinii au preferat sa ignore hotararea papei si n-au dat nici un raspuns scrisorii trimise de la Roma.

Neintelegerea cea mare era in privinta pretentiilor papale, care devenisera un “mar al discordiei” intre Apus si Rasarit. Intre bisericile rasaritene exista un puternic sentiment de egalitate si fratie intre episcopi. O serie intreaga de biserici locale se pretindeau a fi fost infiintate personal de apostoli. Desi acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de “primat intre episcopi”, bisericile il priveau pe papa mai mult ca pe un “primus inter pares” (cel dintai dintre mai multi egali).

In Apus, un singur oras putea pretinde cinstea de a avea o biserica fondata de unul din apostoli, Roma, asa ca “cetatea eterna” ajunsese sa fie singura cu statut “apostolic.” Bisericile apusene functionau mai putin ca un colegiu de egali si mai mult ca o monarhie cu conducerea centralizata in persoana celui care ocupa scaunul papal. Bizantinii nu s-au suparat pe aceasta situatie atata vreme cat scaunul papal n-a avut pretentia sa-si intinda ascendenta si asupra Rasaritului.

Mai mult, rasaritul avea un conducator unic in persoana imparatului bizantin, care avea datoria sa pastreze si sa garanteze ordinea publica. Dupa invaziile triburilor germanice din Europa de vest, intregul teritoriu se faramitase in tinuturi aflate sub domnia unei pluralitati de mici capetenii razboinice. Singura figura care putea proiecta in jur aparenta unei centralizari politice a Europei de vest a fost liderul religios de la Roma. De exemplu, papa Leo I a fost acela care, in anul 452, l-a convins pe Attila, conducatorul hunilor migratori sa ocoleasca Roma intr-una din campanile lui razboinice. Dupa acest incident, scaunul papal a inceput sa-si exercite autoritatea nu numai asupra fetelor bisericesti subordonate, ci si asupra liderilor politici ai zilei. si atunci insa, Rasaritul a trecut cu vederea aceste abuzuri, atata timp cat papa pretindea autoritatea suprema numai in Apus.

Pentru prima data, in cazul acestui Nicolae I, scaunul papal cauta sa-si extinda si sa-si exercite autoritatea suprema si asupra ramurii rasaritene a Bisericii. Asa cum avea sa o formuleze intr-un document din 865, Nicolae I avea pretentia ca autoritatea lui trebuie sa se manifeste “asupra intregului pamant, adica, asupra oricarei biserici.” Cand s-a ivit disputa dintre Ignatiu si Fotiu la Constantinopol, papa Nicolae a socotit sa o foloseasca ca o ocazie de a face ambele parti implicate in conflict sa se aseze sub propria lui autoritate, certificand prin aceasta jurisdictia sa universala.

Ironia este ca tocmai “supunerea” lui Fotiu in fata delegatilor papali a dat peste cap toate planurile. Decizia lui n-a confirmat neaparat suprematia papala, ci doar o oarecare masura de “curtoazie diplomatica.” Pentru a-si demonstra autoritatea, papa Nicolae I a hotarat sa convoace un nou Consiliu. Bizantinii nu au fost deranjati de scrisorile venite de la Roma, doar in masura in care acestea depaseau prevederile articolului 111 stabilit la Consiliul de la Sardica (343). Acest articol stipula ca “rejudecarile” nu pot fi facute de papa de la Roma, ci de catre un grup de episcopi din provinciile imediat invecinate cu locul in care se afla episcopul aflat in discutie.

Bizantinii si-au dat seama ca Nicolae I a incalcat cu buna stiinta acest articol si s-a amestecat in mod nepermis in afacerile unui alt patriarhat. Chiar si doar pe fondul acestei “autoritati papale”, disputa dintre Nicolae I si Fotiu a avut un potential exploziv. Exista insa si un alt fond al problemei, mult mai subtil, dar si mult mai distructiv ca si consecinte.

Schizma – politica misionara

Pe vremea aceea, si Bizantul si Biserica Apuseana (cu precadere germanii) pornisera campanii misionare in mijlocul popoarelor slave. Cele doua linii de strategie misionara, una pornita din vest, iar cealalta din est aveau sa se intalneasca in Bulgaria.

Bulgaria era o tara pe care si Roma si Constantinopolul dorea cu ardoare sa o atraga in sfera lor de influenta. “Hanul” bulgar Boris a inclinat la inceput sa ceara misionarilor germani (deci catolicilor) sa-l boteze in religia crestina, dar cand a fost amenintat cu invazia bizantinilor s-a razgandit si, in preajma anului 865, a fost botezat de preotii greci.

Boris a cerut ca biserica bulgara sa primeasca aceiasi autonomie pe care o aveau alte patriarhate (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), dar Constantinopolul l-a refuzat.

Din aceasta cauza, Boris s-a intors iarasi inspre Apus, sperand sa obtina conditii mai bune pentru intrarea tarii sale in “lumea crestina.” Hanul le- a dat misionarilor latini mana libera sa lucreze in Bulgaria, iar ei s-au napustit in atacuri verbale asupra grecilor, grabindu-se sa scoata in evidenta punctele in care cele doua ramuri ale Bisericii nu era de acord: casatorirea preotilor, reguli pentru zilele de post, si, mai ales …”FILIOQUE”!

Aceasta disputa din urma se referea la o formula rostita in “credeul crestin.” La inceput, fraza suna astfel: ” Cred in Duhul Sfant, Domnul, datatorul vietii, care purcede de la Tatal …” Ea se rosteste astfel si astazi in bisericile rasaritene. Apusul a introdus insa treptat inca o expresie “sI DE LA FIUL” (in latina: FILIOQUE), asa ca in Apus credeul spunea “purcede de la Tatal si DE LA FIUL.”

Aceasta adaugire a aparut pentru prima data in Spania ca un raspuns dat “arianismului” (doctrina care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu). Formula s-a raspandit apoi in Franta si Germania, unde a fost acceptata cu entuziasm de Charlemagne si canonizata in Consiliul de la Frankfurt (794).

Roma propriu-zisa nu a folosit aceasta formula liturgica decat de la inceputul secolului XI. In anul 808, papa Leo al III-lea i-a scris lui Charlemagne ca, desi el crede ca adaugirea este in intregime in spiritul invataturii evangheliei, considera ca este periculos sa accepte modificarea unui text adoptat de Consiliile Bisericii drept “credeu oficial.”

Grecii au ignorat acest “FILIOQUE” pana in secolul IX, dar cand l-au contestat au facut-o cu toata pasiunea. Ortodocsii rasariteni au respins (si resping si astazi) aceasta adaugire la “credeu” din doua motive. In primul rand “credeul” este o avutie comuna a intregii Biserici si daca ar trebui schimbat ceva, schimbarea trebuie facuta in cadrul unui Consiliu ecumenic (al tuturor episcopilor din est si vest). Prin faptul ca au modificat “credeul” fara consultarea celor din Rasarit, vesticii sunt vinovati de, in terminologia unui teolog ortodox, “fraticid moral”, sau de pacat impotriva unitatii Bisericii.

In al doilea rand, majoritatea ortodocsilor cred ca adaugirea clauzei “FILIOQUE”: este gresita din punct de vedere teologic. Unii merg pana la a o denunta drept “erezie”, pentru ca ea schimba echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea dumnezeirii.

Cu toate ca adaugirea la crez nu era inca acceptata in Roma secolului IX, papa Nicolae I i-a sustinut pe misionarii germani care o propovaduiau in Bulgaria.

Alarmat de aceasta invazie misionara la chiar granitele Imperiului Bizantin, Fotiu a scris in anul 867 o scrisoare catre toti episcopii Bisericii Rasaritene. In ea, el condamna adaugirea la credeu si-i proclama drept eretici pe cei ce o propovaduiesc in popor. Fotiu convoaca un Consiliu la Constantinopol, si il excomunica pe papa Nicolae I, numindu-l “un eretic care face prapad in via Domnului.” Crestinatatea era in pragul marei schizme.

Situatia s-a schimbat insa pe neasteptate. In acelasi an, 867, imparatul Bizantului a fost asasinat, iar uzurpatorul tronului l-a demis pe Fotiu si l-a reinstalat ca patriarh pe Ignatiu, omul a carui demitere si exilare pornise toata controversa. Cam in aceiasi vreme a murit si papa Nicolae I. In locul sau a urmat Adrian al II-lea, iar apoi papa Ioan al VIII-lea. Prin aceste succesiuni de personaje, au aparut alte controverse si alte aliante, despre semnificatiile si complexitatea carora nu este locul sa discutam aici.

Un alt Consiliu convocat la Constantinopol, cunoscut sub numirea de Consiliul anti-Fotian, la condamnat pe Fotiu, r asturnand deciziile din anul 867. Consiliul acesta a decis ca Bulgaria apartine de patriarhatul din Constantinopol. Dandu-si seama ca Roma ii va oferi chiar mai putina libertate decat i-a oferit Bizantul, Boris a mai schimbat o data macazul si a acceptat decizia episcopilor. In anul 870 au fost alungati din Bulgaria toti misionarii apuseni si nimeni n-a mai auzit de atunci in Bulgaria despre “FILIOQUE.”

Istoria nu se sfarseste insa aici. Dupa o vreme, la Constantinopol, Ignatiu si Fotiu s-au impacat, iar cand in 877 a murit Ignatiu, Fotiu a devenit inca o data patriarh!

In 879 a fost convocat un nou Consiliu la Constantinopol, Consiliul precedent a fost anatemizat si au fost ridicate toate sanctiunile plasate anterior asupra lui Fotiu. Roma a stat deoparte, neincercand nici sa insiste asupra adaugirii la crez si nici sa impuna autoritatea scaunului papal. Pentru o vreme cel putin, in aspectele ei exterioare, pericolul schizmei parea inlaturat.

Schizma – esecul diplomatiei

La debutul secolului XI a aparut iarasi necazul. In anul 1014, cu ocazia incoronarii lui Henry al II-lea ca Sfant “mparat Romano-Catolic, credeul a fost cantat pentru prima oara in forma lui “adaugita.” In plus, plasata sub influenta germana acum, Roma s-a reorganizat din interior si, prin activitatea unor papi ca Grigore al VII-lea, si-a dobandit o pozitie de autoritate fara paralel in istoria politica a Europei de vest. In mod firesc, urmatorul pas al Romei a fost sa readuca la viata pretentiile ei de jurisdictie universala.

Lucrurile au fost complicate si mai mult de Normanzii si de Vikingii care au atacat regiunile din sudul Italiei, aflate pana atunci sub directa autoritate Bizantina. Mai mult, Venetia, un puternic oras-stat si centru comercial a inceput sa se amestece din ce in ce mai suparator in afacerile comerciale bizantine din Italia si Asia Mica.

Prin 1050, normanzii au inceput sa-i forteze pe grecii din Italia bizantina sa se conformeze liturghiei si practicilor latine. Ca reactie, patriarhul Mihai Cerularie le-a pretins bisericilor latine din Constantinopol sa se conformeze practicilor grecesti. Cand acestea au refuzat, patriarhul a dispus inchiderea lor.

In 1053, Cerularie si-a temperat atitudinea si i-a scris papei Leo al IX-lea, propunandu-i o incercare pentru rezolvarea tuturor controverselor. In 1054, papa Leo a trimis la Constantinopol trei delegati in frunte cu Humbert, episcopul din Silva Candida.

Cardinalul Humbert si patriarhul Cerularie au fost insa amandoi ingamfati si incapatanati, asa ca intalnirea lor n-a produs nici o imbunatatire. Cand i s-au adresat lui Cerularie, delegatii papali i-au inmanat doar o scrisoare din partea papei si s-au retras fara sa rosteasca macar salutarea de uzanta. De fapt, scrisoarea fusese scrisa de Humbert si era foarte pornita pe cearta.

Patriarhul a refuzat sa mai stea de vorba cu delegatii papali. Infuriat peste masura, Humbert si-a pierdut orice rabdare si a scris imediat o “bula de excomunicare” impotriva lui Cerularie. Invinuirile, majoritatea fara nici un suport real, contineau pana si o acuza pentru omiterea formulei “FILIOQUE” din credeul oficial rasaritean!

Humbert a plecat imediat in Italia, unde s-a grabit sa prezinte situatia drept o mare victorie pentru scaunul de la Roma. Reactia patriarhului Cerularie a fost convocarea unui alt Consiliu la Costantinopol si emiterea unui document pentru excomunicarea cardinalului Humbert. Incercarea de impacare facuse ca lucrurile sa fie mult mai rau decat fusesera mai inainte.

Relatii “prietenesti” dintre Roma si Constantinopol au continuat insa si dupa 1054. Cele doua jumatati ale Bisericii pareau ca nu-si dau inca seama de uriasa prapastie care se adancea intre ele. Pentru moment, toate pareau doar un impas temporar, doar o neintelegere care, cu tact si diplomatie, avea toate sansele sa fie rezolvata. Aceste sperante au fost insa spulberate cu desavarsire de ceea ce au facut “cruciatii.”

Schizma – sacrilegiul

La inceputul deceniului 1090, imparatul bizantin Alexis a apelat la ajutor din partea Romei. Musulmanii tocmai cucerisera regiuni intinse din Imperiul Bizantin, si mai grav, multe locuri sfinte din tara Sfanta. Apusul si-a adunat fortele si a trimis mii de “cruciati” care au reusit sa elibereze si Antiohia si Ierusalimul.

Acesti cruciati au instalat insa si in Ierusalim si in Antiohia patriarhi de rit “latin” care activau acum alaturi de cei de rit “grecesc.” Populatia crestina a acceptat aceasta situatie si, un timp, lucrurile au mers foarte bine.

In 1187, Saladin i-a invins pe crestini si a cucerit Ierusalimul. In noua ordine creata, situatia de la locurile sfinte s-a complicat. Doi patriarhi rivali si-au impartit loialitatea crestinilor din Palestina: unul latin la Acre si unul grec la Ierusalim. Schizma care ameninta Biserica a inceput sa se manifeste si la nivel local.

Peste inca un secol, orice forma de convietuire si colaborare dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a evaporat cu desavarsire. In anul 1204, ostasii crucii din Europa occidentala s-au indreptat spre Egipt in cea de a patra lor cruciada. Ei au fost determinati sa faca un ocol prin Constantinopol manati de doua motivatii separate. Prima a fost ca negustorii din Venetia, care au finantat expeditia, sperau ca prezenta lor in Bizant va destabiliza situatia in folosul lor. A doua a venit din partea fiului lui Isaac Angelus, imparat fortat sa abdice la Constantinopol, care a vrut sa revina la tron cu ajutorul fortelor apusene. Prezenta cruciatilor in Constantinopol nu a rezolvat insa nimic. Enervati de interminabilele dispute politice, cruciatii porniti pe capatuiala si-au pierdut rabdarea si au inceput sa jefuiasca orasul. Cele trei zile de jaf au fost fara egal in istorie.

Timp de 900 de ani, maretul Constantinopol fusese capitala civilizatiei crestine. Orasul era impodobit pretutindeni cu capodopere de arta. Multi din cruciati, in special cei din Venetia, au carat aceste odoare sfinte si le-au asezat ca podoabe sa infrumuseteze pietele si bisericile lor. Palcuri de soldati transformati in hoti si talhari au cutreierat strazile si au spart casele oamenilor, zmulgand avari tot ce stralucea sau parea de valoare. Nici manastirile, nici bisericile, nici bibliotecile n-au fost crutate. Vile somptuase si case saracacioase au fost intoarse peste cap si jefuite.

“Cruciatii” nu s-au oprit din jaf decat ca sa necinsteasca femei si sa goleasca botoaiele cu vin din pivnite. Calugaritele au fost siluite in chiliile lor. Pe strazi zaceau trupuri insangerate de femei desfigurate si de copii. In Hagia Sofia, cea mai impunatoare cladire de Biserica a crestinismului, soldatii beti au rupt draperiile scumpe de pe pereti, au sfaramat iconostasul de argint si au carat bucatile cu ei. Cartile sfinte si icoanele au fost calcate in picioare.

In timp ce soldatii chefuiau band din vasele de la altar, o prostituata s-a asezat pe tronul patriarhului si a cantat un cantec francez imoral. Dupa trei zile de apocaliptica distrugere, Constantinopolul era in ruine.

Schizma – trista realizare

Dupa jaful cruciatilor, Bizantul nu si-a mai revenit niciodata. Imperiul de Rasarit fusese slabit pentru totdeauna. Dupa nici doua sute de ani, cand a fost atacat de turci, Constantinopolul a cazut fara sa mai poata opune o prea mare rezistenta. Orasul a fost cucerit in anul 1453. Civilizatia bizantina s-a facut tandari, iar Biserica Ra sariteana s-a vazut aruncata intr-un statut de minoritate sufocata intr-o cultura ostila.

Crestinismul ortodox n-a uitat niciodata jaful si distrugerea acelor trei zile teribile din anul 1204. Istoricul Steven Runciman scrie: “Cruciatii n-au adus pacea, ci sabia, iar aceasta sabie a fost instrumentul prin care crestinismul a fost taiat in doua.”

Resentimentul si dusmania si-a pus o amprenta durabila pe inimile crestinilor din Rasarit. “Chiar si sarazinii (musulmanii) sunt milosi si buni”, scrie un istoric ortodox al vremii, “in comparatie cu acesti oameni care au purtat semnul Crucii lui Christos pe umerii lor.”

Istoricii disputa in continuare data la care a inceput marea schizma. Ce este sigur, este ca dupa 1204, ceea ce Dumnezeu unise, omul a reusit sa desparta.” (Multe pasaje din capitolul dedicat “Schizmei” sunt tributare lucrarii “Biserica Ortodoxa”, scrisa de Timothy Ware si aparuta in editura Pinguin in anul 1993).

Pentru o autentificare a documentarii de mai sus, iata cum descrie evenimentele legate de schizma, Ioan Ploscaru, episcop al Bisericii greco catolice din Romania, om care si-a platit convingerile cu anii de grei de puscarie in timpul regimului comunist din Romania:

“Acest eveniment atat de important (Schizma) nu a fost cauzat doar de o neintelegere doctrinara intre Roma si Constantinopol. Cauzele sunt mai vechi, implicand o lunga perioada de framantari, cu elemente de nationalism si orgoliu omenesc.

A fost conflictul dintre greci si romani. Imperiul roman a ajuns la o mare putere, realizand unitatea administrativa a lumii antice. Apoi a urmat unitatea crestina, avand conducator un Papa, urmas al sfantului Petru, cu sediul tot la Roma.

Orientul, in special grecii, se simteau pagubiti. Prin cultura lor veche, ei se simteau superiori tuturor barbarilor din apus, inclusiv latinilor. Din acest motiv nici nu voiau sa invete limba latina, comunicatiile fiind astfel ingreuiate intre Apus si Rasarit.

Conflictul a luat proportii si a dus la crearea Imperiului Roman de Rasarit sub Todosiu cel Mare la 395, intarind astfel sentimentul grecesc de suprematie.

Treptat, imparatii bizantini au inceput sa se amestece in treburile bisericesti, fiind incurajati de slabiciunea episcopilor. Astfel lua fiinta “Cezaro-papismul-bizantin”, numind Constantinopolul “Noua Roma”, iar la sfirsitul sec. IV, episcopii reclamau titlul de “pontifici”, asteptand momentul sa se declare independenti de Roma. Au mai fost mici perioade de rupturi intre anii 337-787, dar s-au impacat la Conciliul II din Niceia. Conflictul serios va incepe cu anul 857.

Patriarhul Constantinopolului, Ignatiu, refuza sa-l cuminece pe primul ministru Bardas, fiindca acesta traia in faradelege cu nora lui.

Din razbunare, Bardas, unchiul imparatului Mihail al III-lea, il inlatura pe Ignatiu si-l numeste patriarh pe Fotiu, un laic plin de vanitate. Ignatiu se plange Papei Nicolae I, care, dupa cercetari, decalara legitimitatea lui Ignatiu. Dar Fontius nu tine seama si, bazandu-se pe sprijinul Curtii, convoaca un Conciliu cu 318 de episcopi din Rasarit, caterisindu-l pe Papa si aducand o serie de invinuiri bisericii de Apus. Astfel: ca au scurtat postul Pastelui cu o saptamana, ca in post se mananca lapte, oua si branza, ca preotii nu sunt casatoriti si ca-si rad barbile ca soldatii, ca sunt eretici, introducand in Crez si cuvantul “FILIOQUE“, etc.

In 867, impartul Mihail al III-lea este ucis de un general de al sau care-l inlatura pe Fontius si-l readuce pe Ignatiu, sub conducerea caruia se tine cel de al optulea Conciliu Ecumenic, care osandeste pe Fontius (Conciliu tinut la Constantinopol in anul 869).

Dupa moartea lui Ignatiu, urmeaza din nou Fontius, care dadea semne de cainta, dar apoi repeta acuzele si condamna al optulea Conciliu Ecumenic. Dar imparatul Leo Filosoful il trimite in exil, unde si moare in anul 891.

Dupa inlaturarea lui Fontius, se restabileste unitatea Bisericii, dar numai pentru scurt timp. In anul 1054 ajunge patriarh Mihail Cerularie. Acesta inchide toate bisericile de rit latin din Constantinopol, alungandu-i pe calugari si pe preoti. Cand Papa Leo IX trimite de la Roma o delegatie pentru impacare, patriarhul nici nu vrea sa stea de vorba cu ei. Atunci, delegatii Papei au pus pe altarul Bisericii Sfanta Sofia, “Bula de excomunicare”, zicand: “Aici sa judece Dumnezeu!”

Celularie il excomunica pe Papa si reinnoieste punctele de despartire, inmultindu-le la 60. Dar esentiale vor ramane peste veacuri cele patru puncte principale:

1. Primatul Papal.

2. Purcederea Sfantului Duh si de la Fiul.

3. Existenta purgatoriului.

4. Cuminicatura cu azima (paine nedospita).

Astfel, la anul 1054, Biserica de Rasarit se rupe de Biserica Romei. Urmarile acestui eveniment sunt considerabile.

Incercari de unire au mai fost facute in anul 1247 la Lyon si in anul 1439 la Florenta, unde a venit chiar impartul Bizantin Ioan IV Paleologul, care se temea de pericolul turcesc din Rasarit. Actul Unirii de la Florenta a fost semnat si de mitropolitul Moldovei Damian. Dar aici, s-a opus Unirii episcopul Efesului, Marcu, zicand ca “decat sa fie supus Bisericii de Apus, ii prefera pe turci.”

Era normal, caci el de turci a fost trimis, orasul Efes fiind de multa vreme sub ocupatie turceasca. Un alt principe bizantin, Nottaras, declara: “Mai bine sa vad turban turcesc, decat tiara papala.” Dorinta li s-a implinit, caci dupa paisprezece ani, turcii au ocupat Constantinopolul (1453).

Rupandu-se de centrul crestinatatii, de Roma, Biserica din Rasarit, s-a dezmembrat si a slabit, pierzindu-si orice dinamism si spiritualitate. Cat de putin s-a indeplinit dorinta bizantinilor ca orasul lor, Constantinopol, sa ajunga cea de a doua Roma!

Dupa Schizma, patriarhii din Constantinopol urcau si coborau treptele tronului patriarhal, la inceput dupa capriciile imparatilor bizantini, apoi dupa dorinta turcilor, care ii urau de moarte pe crestini si aveau tot interesul sa-i tina despartiti. In anul 1621, Pasa Ali ii cerea patriarhului 300 de mii de galbeni pentru aceasta demnitate, spunand ca o da ieftin …

Asadar, in timpul turcilor, aceasta functie, se vindea la licitatie. In astfel de imprejurari, Biserica orientala a slabit, misiunile au incetat, avantul sufletesc a scazut, monahismul a decazut. Exemplele de viata sfanta, ca sfantul Vasile cel Mare, sfantul Ioan Gura de Aur si altii au disparut cu totul. Insasi “Biserica” s-a dezmembrat, ajungand sa se formeze vreo 17 Biserici Autocefale (Independente).

Urmarile Schizmei de la 1054 sunt imense! Poate ca alta ar fi fost intreaga istorie a Europei, daca in fata puhoiului turcesc ar fi stat o Biserica unita in aceiasi credinta. Ruptura creata de Cerularie a ramas peste veacuri si prapastia s-a adancit tot mai mult, spre paguba Rasaritului.

(Fragment din “Scurta istorie a Bisericii romane”, scrisa de Ioan Ploscaru si publicata in serial de revista “stirea” din Cluj in primavara anului 1998).

https://istoriecrestina.wordpress.com/i-scurt-rezumat-istoric-al-bisericii/de-la-300-la-marea-schizma/

 

Cele dintâi propovăduiri

download - Copie

Adrien Ladrierre   Istoria bisericii, timp de aproape 20 de secole

Biserica se întemeiase, Dumnezeu îşi avea acum pe pământ o locuinţă, alcătuită din pietre vii, un templu în care El era prezent. Dar Biserica nu trebuia să se mărginească la aceste câteva persoane. Când a vorbit despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească cei care credeau în El, Domnul Isus a spus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7.38,39). Prin aceasta se înţelegea că cei care aveau să fie binecuvântaţi, vor răspândi şi ei, la rândul lor, binecuvântarea.

Înainte de a Se înălţa la cer, Domnul Isus poruncise ucenicilor Săi să propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor tuturor neamurilor, în Numele Lui, începând din Ierusalim (Luca 24.47). A trimis vestea harului mai întâi poporului care-L lepădase şi-L răstignise. Ce dragoste şi ce răbdare în inima Sa!

Iată ce a dat loc celei dintâi propovăduiri. Sfântul Duh, coborându-Se asupra ucenicilor, îi umpluse cu o putere minunată, dându-le pricepere pentru înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu şi puterea de a vorbi în felurite limbi. Domnul spusese apostolilor Săi: „Duhul Sfânt Se va coborî peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1.8). Ei nu puteau deci să ascundă ce au primit; şi vestea acestei întâmplări nemaipomenite s-a răspândit numaidecât. Precum am văzut, o mulţime de Iudei, oameni evlavioşi, veniseră din toate ţările ca să ia parte la sărbătoarea Cincizecimii. La auzul celor întâmplate, ei s-au adunat, ca şi cei care locuiau în Ierusalim, ca să asculte pe apostoli şi pe ucenici; şi au fost izbiţi de ceva nemaipomenit, văzând pe aceşti oameni fără carte vorbind în felurite limbi lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Unii, fără îndoială, cei care înţelegeau limbile, se mirau şi întrebau: „Ce înseamnă aceasta?” Alţii, poate locuitorii din Ierusalim care nu crezuseră în Domnul Isus, neînţelegând pe apostoli şi ucenici, îşi băteau joc de ei, şi pentru că spuseseră că Domnul Isus avea demon, învinovăţeau şi pe slujitorii Lui că sunt beţi (Faptele Apostolilor 2.12,13).

Atunci Petru, cu puterea Duhului Sfânt, s-a îndreptat mai întâi spre batjocoritori. El le spune că aceste lucruri minunate la care erau martori, erau împlinirea unei prorocii a lui Ioel, cu privire la zilele din urmă. Dumnezeu spusese prin acest proroc: „Voi turna din Duhul Meu… înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită.” Această zi este cea a înfricoşatei judecăţi, care trebuie să lovească pământul; dar, înainte de a veni ea pentru Iudeii necredincioşi, Dumnezeu îi făcea să audă, prin gura lui Petru, cuvântul harului: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Faptele Apostolilor 2.17, 21).

După aceea, Petru se îndreaptă către toţi şi le vesteşte pe Domnul Isus. Viaţa sfântă şi curată a Domnului, plină de minuni şi de fapte de iubire, fusese bine cunoscută printre Iudei, ca fiind adeverită de Dumnezeu. De aceea, Petru le spune cu îndrăzneală: „Voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.” Apoi le spune că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi că ei, apostolii, L-au văzut înviat, precum au vestit Scripturile despre Mesia. Apoi Dumnezeu L-a înălţat la cer şi L-a aşezat la dreapta Sa, punând astfel asupra Domnului Isus pecetea încuviinţării Sale; iar din cer, Domnul Isus a trimis pe Duhul Sfânt, care împlinea minunile la care Iudeii erau acum martori. Petru sfârşeşte cuvântarea, zicând: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Faptele Apostolilor 2.22-36). El pune astfel în faţa cugetului lor crima grozavă de care se făcuseră vinovaţi, lepădând şi dând la moarte pe Acela pe care Dumnezeu în iubirea Sa îl trimisese la ei. Ce curaj la Petru! Ce deosebire faţă de celălalt Petru care, cu puţin mai înainte, se lepădase de trei ori de învăţătorul său! Duhul Sfânt era acela care-i dădea această îndrăzneală şi care dă şi astăzi oricărui credincios puterea de a mărturisi pe Domnul Isus.

Acelaşi Duh a lucrat cu putere în inimile unui mare număr din ascultători. Ei şi-au dat seama de mărimea păcatului pe care-l făcuseră, lepădând pe Domnul Isus. S-au simţit pierduţi şi, cu inima plină de durere, au strigat: „Ce să facem?” Dumnezeu nu lasă niciodată fără răspuns un astfel de strigăt. Spre Acelaşi Isus pe care-L răstigniseră, trebuiau să se întoarcă spre a fi mântuiţi. Şi Petru le zice: „Pocăiţi-vă”, adică schimbaţi-vă felul de a gândi, întoarceţi-vă la Hristos, „şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 2.37-38). A fi botezat în numele lui Isus înseamnă a mărturisi că ei cred în El şi că se alipesc de persoana Sa; şi atunci primeau iertarea păcatelor. Tot aşa este şi astăzi: cine crede în Domnul Isus are iertarea păcatelor.

Dar Petru vesteşte ceva mai mult celor ce credeau: „Veţi primi” — zice el — „darul Sfântului Duh”. Astfel, când ne pocăim de păcatele noastre şi credem în Domnul Isus, Dumnezeu ne iartă; ba mai mult, pune Duhul Său în noi; atunci facem parte din Biserica Domnului Hristos, din Adunarea lui Dumnezeu. Petru îndeamnă pe ascultătorii săi şi le cere cu stăruinţă să creadă în Domnul Isus şi să se despartă de poporul iudeu necredincios şi ticălos, peste care avea să vină judecata. Urmarea a fost destul de mare şi de frumoasă: trei mii de inşi au crezut şi au fost botezaţi; au primit Duhul Sfânt şi au fost adăugaţi Bisericii. Petru deschide astfel iudeilor porţile împărăţiei cerurilor (Domnul zisese lui Petru: „îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Matei 16.19). Lucrarea harului a început să se întindă prin apostoli, care făceau multe semne şi minuni, cum şi prin viaţa sfântă a celor dintâi creştini. „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi” (Faptele Apostolilor 2.47).

Curând după aceea, Dumnezeu îndreaptă, în harul Său, o nouă chemare către poporul iudeu. Iată în ce împrejurare s-a întâmplat aceasta. Cei dintâi creştini, ieşiţi din mijlocul Iudeilor, urmau încă orânduielile Legii. Astfel, erau plini de râvnă să se ducă la templu, pe care-1 socoteau încă drept casa lui Dumnezeu.

Pe când „Petru şi Ioan se suiau împreună, la templu, la ceasul rugăciunii”, acolo au vindecat, în numele Domnului Isus, pe un om olog din naştere (Faptele Apostolilor 3.1,2). Tot poporul îl cunoştea, căci în toate zilele era dus şi pus la poarta cea mai de seamă a templului, ca să ceară milă de la cei care intrau. Ce lucru neaşteptat pentru toţi, când au văzut pe acest neputincios vindecat deodată, intrând cu apostolii în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu! Tot poporul, plin de mirare, a alergat şi a înconjurat pe Petru şi pe Ioan. Acest lucru s-a întâmplat în acelaşi pridvor al lui Solomon, în care Domnul Isus, în timpul vieţii Sale, pe pământ, vorbise Iudeilor despre oile Sale, despre viaţa veşnică pe care o dă El şi despre Tatăl Său, cu care este una. Iudeii au vrut atunci să-L omoare cu pietre (Ioan 10). Ei nu credeau în El. Acum, în acelaşi loc, venea să se arate puterea numelui Domnului Isus şi mulţimea, mirată, înconjoară pe apostoli. Dar slujitorii lui Dumnezeu nu doresc ca privirea altora să se îndrepte asupra lor; ei vor ca privirile păcătoşilor să se îndrepte spre Acela care singur poate să-i mântuiască şi Căruia I se cuvine toată slava. Astfel, Petru se grăbeşte să spună poporului că nu prin puterea lor, a lui şi a lui Ioan, nici prin evlavia lor a fost vindecat acest om, ci prin puterea numelui Domnului Isus, în care ei credeau. Acest Isus, spune el Iudeilor, este slujitorul lui Dumnezeu, sfânt şi fără pată, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat şi v-aţi lepădat de El; El este Domnul vieţii, pe care voi L-aţi dat la moarte. Dumnezeu însă L-a înviat şi L-a aşezat în slavă şi, prin credinţa în El, a fost vindecat acest om.

Vedem că Petru caută să îndrepte spre Domnul Isus inimile celor ce-l ascultă. Astfel, după ce le-a arătat vinovăţia lor, îi îndeamnă să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca să li se şteargă păcatele. El le spune că, făcând astfel, se vor bucura de binecuvântările făgăduite lui Avraam, tatăl lor, şi înnoite prin toţi prorocii; dar le mai spune şi că judecata va veni asupra oricărui nu va asculta de Domnul Isus, pe care Dumnezeu L-a trimis ca să-i binecuvânteze şi să-i întoarcă de la fărădelegile lor.

Lucrarea făcută prin aceste cuvinte a fost minunată: mulţi au crezut în Domnul Isus. Aproape două mii de persoane au fost adăugate Adunării, care număra acum în totul cam cinci mii de suflete (Faptele Apostolilor 2.41; 4.4).

http://www.clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/adunare/istoria-bisericii-timp-de-aproape-20-de-secole/03-cele-dintai-propovaduiri/

https://istoriecrestina.wordpress.com/

Pagina de ştiri internaţionale dec. 08. 2008

download - Copie

Ciocolate care marchează 500 de ani de la naşterea lui Calvin printr-un gust “paradisiac”

De Stephen Brown

Geneva (ENI). Ciocolatierul elveţian Blaise Poyet crede că a reuşit să surprindă esenţa reformatorului Jean Calvin în praline de ciocolată speciale, pe care le-a creat pentru a marca aniversarea a 500 de ani de la naşterea figurii religioase din istoria europeană.

„Nu este uşor să reprezinţi idei teologice folosind bucăţele gustoase”, afirmă Poyet, un maestru ciocolatier de la Maison Poyet (Casa Poyet) din Vevey, localitate aflată la 80 de kilometri de Geneva, unde reformatorul născut în Franţa a trăit şi a lucrat. „Dar lucrul crucial la Calvin este slava lui Dumnezeu, excelenţa Lui, perfecţiunea Lui. Aşa că am ales o ciocolată pe care noi, ciocolatierii, o găsim excepţională, rară şi fără de cusur.”

Liderii baptişti din Rusia şi Georgia caută reconcilierea

de Bob Allen

KIEV, Ucraina (ABP). Lideri baptişti din Rusia şi Georgia s-au întâlnit pe 30 octombrie la Kiev pentru a căuta ameliorarea relaţiilor dintre baptiştii din cele două ţări, tulburate de război pe parcursul acestui an.

Reprezentanţi ai Bisericii Evanghelice Baptiste din Georgia şi ai Uniunii Evanghelice a Creştinilor Baptişti din Rusia, s-au adunat în capitala învecinatei Ucraine, în vederea unei declaraţii comune care să condamne războiul. S-a făcut de asemenea un apel la guvernele ambelor părţi de a căuta o rezoluţie paşnică a eventualelor conflicte viitoare ruso-georgiene şi s-a cerut oamenilor de bună credinţă să „faciliteze procesul de iertare şi de reconciliere între popoarele noastre.”

Uciderea a doi iezuiţi, lângă sediul poliţiei din Moscova, a lăsat perplexe bisericile

Sophia Kişkovski

Moscova (ENI). Uciderea a doi preoţi iezuiţi din comunitatea romano-catolică moscovită, în apartamentul lor din centrul Moscovei, la doar un bloc distanţă de sediul poliţiei din capitala rusă, vine ca un adaos la starea de perplexitate a oficialilor bisericeşti uluiţi de recentele omoruri ale clericilor.

Într-o declaraţie de pe 29 octombrie, biroul procurorului federal din cadrul departamentului Moscovei a spus că reverendul Otto Messmer, cetăţean rus în etate de 47 de ani şi reverendul Victor Betancourt, 42 de ani, din Ecuador, au fost găsiţi morţi, cu răni mortale, în ziua precedentă. Cei ce investighează cazul estimează că cei doi preoţi erau morţi de mai bine de 24 de ore.

America a ales un preşedinte

De R. Albert Mohler Jr.
Editorialist invitat al Christian Post

Alegerea senatorului Barack Obama ca cel de al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite vine ca un tunet, nu ca un murmur. Vibraţiile au fost perceptibile timp de zile întregi, poate chiar săptămâni. Apoi,marţi, a trăit nimic altceva decât un cutremur politic şi cultural.

Hotarele între care s-a desfăşurat victoria programei electorale democrate au fost clare. Americanii au votat în număr record şi cu un entuziasm vizibil. La sfârşitul zilei, era limpede că Barack Obama va fi ales cu majoritatea votului popular şi că era în pragul unui triumf răsunător la Colegiul Electoral. Când preşedintele ales,Obama a salutat mulţimea susţinătorilor săi din Grant Park, din Chicago, el era în culmea gloriei şi a energiei electorale.

Vietnamul îi acordă Bisericii Adventiste recunoaşterea oficială

3 noiembrie 2008, Silver Spring, Maryland, SUA
Misiunea Adventistă / colectivul ANN

„Un vis devenit realitate” pentru membri – prima întrunire constitutivă din 1975

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Vietnam a primit recunoaşterea oficială în luna octombrie, fapt care îi conferă bisericii din cadrul naţiunii din Asia de sud-est un status legal de lucru, au spus oficialii bisericeşti.

Liderii s-au întâlnit în oraşul Ho Chi Minh, între 22 şi 24 octombrie, pentru a alege oficialii, în timpul primei adunări bisericeşti constitutive din ţară, din 1975 încoace. Xomitetul Executiv al bisericii din ţară caută acum fonduri pentru achiziţionarea terenului necesar pentru înfiinţarea unei şcoli biblice, o prioritate de prim rang pentru denominaţia protestantă mondială, cu 13.000 de membri în Vietnam.

Evangheliştii, optimişti în privinţa preşedinţiei lui Obama

De Michelle A. Vu

WASHINGTON – Unii lideri evanghelişti proeminenţi au spus miercuri că sunt optimişti în privinţa conlucrării cu administraţia Obama şi chiar au observat că relaţionarea deja a fost construită de latura credinţei a campaniei acestuia.

Aceşti lideri au luat la cunoştinţă, totuşi, că diferenţe vor continua să existe între cele două tabere, dar au arătat că un număr tot mai mare de evanghelişti caută să găsească un numitor comun în chestiuni conflictuale, cum ar fi avortul şi homosexualitatea.

Rabinul Lazar crede că ajutarea celor săraci este principala „investiţie” în faţa lui Dumnezeu, în zilele de recesiune financiară

Moscova, 5 noiembrie, Interfax – Rabinul Şef al Rusiei, Berel Lazar a îndemnat oamenii să fie mai caritabili într-o vreme de criză economică.

„În zilele unei crize economice, este necesar să ne amintim că, deşi vieţile afaceriştilor şi a altor oameni întreprinzători s-au îngreunat, cei care se pot bizui mai puţin pe forţele proprii – vârstnici, persoane cu handicap, oameni singuri, mame cu mulţi copii sunt mult mai expuşi la dificultăţi”, scrie el într-un articol publicat în revista Lehaim, numărul pe noiembrie.

Zion’s Hope: Profeţia cu exactitate, posturile Tabernacolului

De Mary Rosenthal

Lucrarea de izbăvire a lui Hristos, asociată cu prima Sa venire, pe care o înfăţişează cele patru sărbători din primăvară, ţine de istorie. Oamenii pot privi în urmă către acele evenimente. Ele pot fi examinate ca şi fapte istorice.

În contrast, cele trei sărbători din toamnă încă nu au fost împlinite. Ele prezic, cu siguranţă absolută, evenimente care sunt încă nedezvăluite. Aşa cum cele patru sărbători din primăvară au fost îndeplinite, la modul propriu şi conform rânduielii, în legătură cu prima venire a lui Mesia, cele trei sărbători ale toamnei vor fi, aşijderea, împlinite propriu zis şi potrivit rânduielii în legătură cu cea de a doua Sa venire. Aceste şapte sărbători se află chiar în inima profeţiei.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/stiri_dec08.htm

Victima creștină a muncii legate în Pakistan, amenințată în tăcere

download - Copie

24/06/2020 Pakistan (Internațional Creștin Creștin) – În mai 2020, Daniel Masih a înaintat o cerere în fața instanței din Sargodha, Pakistan, cerând autorităților să-și salveze fratele Bashir și familia sa de la muncă asociată sub Ali Babar Waraich, un proprietar musulman .

Dr. Riaz Aasi, președintele Asociației de îngrijire a drepturilor omului Alpha, a declarat International Christian Concern (ICC) că Bashir Masih a împrumutat 400.000 de rupii (2.397,00 USD) de la Ali Babar Waraich în 2015. Atât Bashir cât și Waraich au convenit să deconteze împrumutul cu Bashir furnizor. servicii de muncă pentru Waraich. Cu toate acestea, după cinci ani de muncă, Waraich a refuzat să elibereze familia creștină din această muncă legată.

” În timpul arestării lui Waraich, Bashir și soția sa au fost bătuți și abuzați pentru credința lor creștină ” , a declarat Daniel Masih pentru ICC. „ Cu toate acestea, Bashir nu a ezitat niciodată să proclame și să-și exerseze credința. 

„ Ca urmare a anilor de abuz continuu, picioarele lui Bashir s-au răsucit și nu poate merge fără sprijin ” , a afirmat dr. Aasi. „ Bashir nu a primit niciodată ajutor medical pentru picioare. 

Poliția a răspuns cererii judecătorești a lui Daniel și a atacat la casa de la Waraich. Cu toate acestea, nu l-au putut găsi pe Bashir și familia sa, sugerând că cineva l-a informat deja pe Waraich despre cauza judecătorească împotriva lui.

Mai târziu, Bashir s-a prezentat în fața instanței pentru a depune mărturie despre munca legată și abuzul. Cu toate acestea, nu a putut da un cont complet din cauza amenințărilor la adresa familiei sale. Prin urmare, instanța nu a întreprins nicio acțiune în justiție împotriva lui Waraich.

„ Victimele creștine ale muncii nelimitate sunt fără voie ” , a explicat dr. Aasi pentru ICC. „ Ei sunt extrem de presionați și amenințați în sate de către proprietari, ceea ce duce la pierderea curajului lor de a vorbi împotriva nedreptății. Prefera sa sufere, mai degraba decat sa-si ridice vocile pentru dreptate. Prin urmare, în majoritatea cazurilor, victimele păstrează tăcere pentru a-și proteja familiile. Bashir a trecut prin aceeași experiență. 

Pentru interviuri, vă rugăm să o contactați pe Olivia Miller, coordonator în comunicații: press@persecution.org .

ICC este în misiune de a ajuta creștinii persecutați. Ni te vei alatura?

 MAI MULT

Biserica Armenească Vandal închis

24 iunie 2020: 24/06/2020 Turcia (preocupări creștine internaționale) – Cetățeanul turc Mazlum Serin a fost condamnat recent la cinci ani și patru luni în […]

MAI MULT

Acuză de răpire falsă de către familia de convertiți creștini

23 iunie 2020: 23/06/2020 Indonezia (Preocuparea creștinilor internaționali) – Zulfitri Handayani, o femeie din Aceh a fost declarată răpită de familia ei când s-a convertit […]

MAI MULT

Fostul șeic musulman a fost atacat în estul Ugandei pentru urmarea lui Hristos

23 iunie 2020: 23/06/2020 Uganda (preocupări creștine internaționale) – Un fost șeic (profesor musulman) din estul Ugandei, care în secret a devenit creștin la […]

MAI MULT

Liderii bisericii condamnează reclama discriminatorie în Pakistan

23 iunie 2020: 23/06/2020 Pakistan (Internațional Creștin) – La 17 iunie, liderii bisericilor din Pakistan și-au exprimat condamnarea pentru o altă muncă discriminatorie […]

MAI MULT

Trei creștini iranieni primesc contestație

23 iunie 2020: 23/06/2020 Iran (Preocuparea creștinilor internaționali) – Trei din patru creștini iranieni care așteptau rezultatele la apel au primit în sfârșit […]

MAI MULT

Episcopul chinez subteran reținut repetat din 2007

22 iunie 2020: 22/06/2020 China (Preocuparea creștină internațională) – Un episcop chinez, care nu este recunoscut de China comunistă, a fost reținut […]

MAI MULT

Șapte persoane ucise în Somalia de Sud și Centrală

22 iunie 2020: 7 persoane ucise în Somalia de Sud și Centrală 22/06/2020 Somalia (Preocuparea creștină internațională) – Duminică, polițiști și ofițeri militari […]

MAI MULT

Comisia SUA recomandă „Acordul obligatoriu” pentru a proteja minoritățile religioase din Pakistan

22 iunie 2020: 22/06/2020 Pakistan (Preocupări creștine internaționale) – Conform Agenției de știri catolice, la 16 iunie, Comisia SUA pentru Religie Internațională […]

MAI MULT

 POVESTE PREZENTATĂ

 Când se elimină fumul, ce rămâne?

22 iunie 2020: Încă o dată, culturile fermierilor creștini irakieni au ars. Pământul carbonizat se răspândește pentru totdeauna în apropiere de Karmalesh, un mic sat creștin devastat de genocidul ISIS.

MAI MULT

Raidurile aeriene turcești îi mută din nou pe creștinii irakieni

22 iunie 2020: 22/06/2020 Irak (Preocuparea creștină internațională) – În weekend, Forțele Aeriene Turce au continuat să bombardeze Irakul de nord-est, deplasând mulți […]

MAI MULT

 ICC @ WORK

 ICC oferă o afacere de taxi pentru o văduvă din Pakistan

22 iunie 2020: În 2018, Solomon a fost ucis de un grup de musulmani la aniversarea sa, lăsându-și în urmă soția și cei trei copii.

MAI MULT

Christian Victim of Bonded Labor in Pakistan Threatened into Silence

Zeci de muncitori pakistanezi infectați cu COVID-19 au făcut dezastru în Spitalul Județean Brăila. Autoritățile vor scrie ambasadei o scrisoare de protest

download - Copie

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI   /   Publicat: Marţi, 23 iunie 2020, 11:00   /   Actualizat: Marţi, 23 iunie 2020, 11:03

Zeci de muncitori pakistanezi infectați cu COVID-19 au făcut dezastru în Spitalul Județean Brăila. Autoritățile vor scrie  ambasadei o scrisoare de protest

ARTICOLE RELAȚIONATE

Deși Guvernul NEAGĂ că ar vrea să aducă în țară 500.000 de muncitori pakistanezi, pe un site al Ministerului Informațiilor de la Islamabad apare că ambasadorul român a anunțat că România poate IMPORTA până la un MILION de muncitori de pe glob
Deși Guvernul NEAGĂ că ar vrea să aducă în țară 500.000 de muncitori pakistanezi, pe un site al Ministerului Informațiilor de la Islamabad apare că ambasadorul român a anunțat că România poate IMPORTA până la un MILION de muncitori de pe glob
Zeci de pakistanezi infectați cu covid-19 au creat haos în spitalul din Galați unde au fost internați.

Peste 40 de cetățeni din Pakistan, angajați ai unei companii de construcții din Galați, s-au infectat cu noul virus și au fost internați la Spitalul Județean din Brăila. În timpul spitalizării, pacienții au creat probleme distrugând geamuri, fumând în saloane și certându-se cu personalul unității, au declarat autoritățile locale, citate de Mediafax.

„Sunt 41 de pakistanezi internați într-un corp de clădire nou. L-am inaugurat recent, în timpul epidemiei de Covid-19. Mi s-a spus că au făcut distrugeri, au scos plasele de țânțari de la geamuri, le-au smuls ca să poată fuma. Noroc că cei din spital și-au dat seama de intenția lor și au oprit sistemul antiincendiu, umpleam clădirea cu apă. Probabil sunt multe pagube, așa mi s-a spus. În plus, s-au purtat urât cu personalul spitalului, au aruncat cu mâncare după asistente”, a declarat Iulian Chiriac, președintele Consiliului Județean Brăila, pentru Mediafax.

Autoritățile locale au anunțat că vor scrie mai multe scrisori către ambasada din Pakistan și către angajatorul pakistanezilor, o firmă de construcții din Galați, prin care vor solicita acoperirea pagubelor făcute.

Pacienții vor fi externați pe parcursul acestei săptămâni dacă testele pentru depistarea COVID-19 vor fi negative. „Probabil, vor fi externați zilele următoare, trebuie să aibă fiecare câte două teste negative. Sperăm să fie așa. Eu am solicitat un raport privind pagubele, apoi vom scrie scrisori către ambasada din Pakistan și către angajatorul lor. Vom solicita să acopere pagubele făcute, nu-i normal ce s-a întâmplat. Când ajungi într-un loc modern, civilizat, precum unitatea medicală în care i-am cazat, nu te comporți așa”, a precizat Iulian Chiriac.

Firma de construcții gălățeană a cazat peste o sută de muncitori din Pakistan într-un campus situat între orașele Galați și Brăila. Asiaticii rămași în spațiile de cazare sunt în izolare, iar zona este supravegheată de mai multe echipaje de Poliție și Jandarmerie.

CELE MAI POPULARE
OPINII
Ovidiu Tânjală

USR și administrarea tolerabilă a actului de justiție

de Ovidiu Tânjală

Mulțumită USR corupția este o temă importantă a dezbaterii publice în România, cu toții vorbim despre corupți și despre corupție.

ȘTIRILE ZILEI

ȘTIRI

Acad. Ioan Aurel Pop, despre fervoarea demolării: Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia

Istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, a atras marți atenția într-o postare pe Facebook că fervoarea demolării simbolurilor istorice este în general caracteristică regimurilor totalitare sau societăților aflate într-o criză cronicizată. În acest sens, el evocă

REACȚIA Patriarhiei Română la campania stradală cu „bătrâni bisexuali” finanțată de UE

Patriarhia Română, prin purtătorul ei de cuvânt, dl Vasile Bănescu,  a reacționat la campania stradală desfășurată în București,

Scriitorul și omul politic Varujan Vosganian semnează Apelul către cetățenii români. Până acum, documentul a fost asumat de peste 1.000 de români și va fi depus la Avocatul Poporului și la Parlament

Scriitorul și deputatul Varujan Vosganian este cel mai recent nume care semnează Apelul către cetățenii români, inițiat de 27 de personalități ale vieții românești săptămâna trecută.

Date OFICIALE: 93,6% din românii declarați morți de coronavirus aveau și comorbidități. Vârsta medie a deceselor – 69 de ani

Analiza cazurilor de COVID-19 în România arată că, până la 21 iunie, 93,6% dintre decese aveau comorbidități asociate, iar 76,7% erau înregistrate la

Ministrul Sănătății: Pacienții Covid-19 asimptomatici vor fi izolați acasă după 10 zile de spitalizare

Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, a declarat că va semna marți un ordin de ministru prin care pacienții Covid-19 asimptomatici

Doar pro-rușii de la Chișinău sunt mai drastici decât liberalii de la București: Au prelungit starea de urgență în sănătate publică până cel puțin pe 15 iulie

Regimul pro-rus de la Chișinău este mare amator al măsurilor restrictive, găsind de cuviință să prelungească până pe 15 iulie starea de urgență în sănătate, ceea ce presupune interzicerea aflării în spații publice a grupurilor mai mari de 3 persoane, interzicerea părăsirii domiciliului de către vârstnicii de peste 63 de ani

Zeci de muncitori pakistanezi infectați cu COVID-19 au făcut dezastru în Spitalul Județean Brăila. Autoritățile vor scrie ambasadei o scrisoare de protest

Zeci de pakistanezi infectați cu covid-19 au creat haos în spitalul din Galați unde au fost internați.

Directorul UNIFARM, companie în subordinea Ministerului Sănătății, acuzat de DNA că ar fi cerut mită 760.000 de euro în plină pandemie pentru achiziția de măști și combinezoane

Directorul Unifarm a fost pus sub control judiciar, începând de marți, de DNA, fiind acuzat că a pretins mită 760.000 euro.

România educată! Un lider PNL a dat bacalaureatul la 42 de ani: „A fost greu, dar m-am pregătit. Sper să iau o notă bună!”

Prim-vicepreședintele PNL Vrancea, Daniel Moroșanu, a susținut prima probă la examenul de Bacalaureat, la vârsta de 42 de ani.

Protest inedit împotriva supremației afișate de militanții „anti-rasism”: Mesajul „Viețile albilor contează” a fost afișat de suporteri pe un banner tras cu avionul deasupra stadionului unde avea loc partida dintre FC Manchester City și FC Burnley

Un avion care trăgea după sine pe cer mesajul publicitar „White lives matter Burnley!” a zburat luni deasupra și în jurul stadionului Etihad timp de jumătate de oră, făcându-și apariția chiar înainte de startul partidei dintre FC Manchester City și FC Burnley. Doi fani ai celor de la Burnley s-au ocupat de

Două poze

Alăturate acestui text putem vedea două fotografii. Prima fotografie este una istorică, este una dintre cele mai cunoscute fotografii color, este un reper al așa numitei arte fotografice.

EXTERNE

Șeful OMS vorbește despre nevoia unui guvern mondial: „Cea mai mare amenințare nu e virusul în sine, ci absența unei CONDUCERI GLOBALE”

Absența unei conduceri globale și a unității în lupta împotriva noului coronavirus reprezintă o amenințare mai mare decât epidemia

Urmează statuile cu Iisus? Activiștii de stânga le vor eliminate: „Sunt albe și prea europene! Instrumente ale supremației albe”

Shaun King, un scriitor și activist de stânga, face apel la distrugerea icoanelor și statuilor religioase în care, spune el,  Iisus apare „alb”. King,

CULTURĂ

24 iunie: Nașterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă prăznuiește la data de 24 iunie Nașterea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.

24 iunie: Sânzienele, sărbătoare populară a iubirii

În fiecare an, la fiecare sfârșit de iunie românii așteaptă cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele și Sânpetru de vară.

24 iunie: Ziua universală a iei, cămașa tradițională românească

La 24 iunie se sărbătorește Ziua universală a iei.

24 iunie 1927: Corneliu Codreanu înființează Mișcarea Legionară. Un studiu al istoricului Ioan Scurtu

„Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României…

ECONOMIE

Blocul Național Sindical anunță: Între martie și iunie s-au pierdut 628.478 locuri de muncă

În perioada 16 martie – 17 iunie s-au pierdut 628.478 locuri de muncă, iar 181.648 salariați au avut contractele de muncă suspendate cu acordul parților, cu venit 0 pentru angajați

 

https://www.activenews.ro/stiri/Zeci-de-muncitori-pakistanezi-infectati-cu-COVID-19-au-facut-dezastru-in-Spitalul-Judetean-Braila.-Autoritatile-vor-scrie-ambasadei-o-scrisoare-de-protest-162064

Regatul Unit: Vești rele pentru bebelușii nenăscuți

download - Copie

 40 de zile pentru viațăExterneFamilieImportantSondaje

 Gabriela Augustinov  22-06-2020 18:47:33

Cele mai recente cifre ale Oficiului Național pentru Statistică UK (ONS) dezvăluie că până la începutul lunii iunie 47820 de persoane din Anglia și din Țara Galilor au murit după ce au contactat virusul COVID-19. În toată lumea, numărul deceselor au atins jumătate de milion.

Cu toate acestea, există un ‘criminal’ mai periculos, în urma căruia numărul de decese la nivel mondial este de 40 de ori mai mare. În Anglia și Țara Galilor, numai anul trecut, a luat de patru ori mai multe vieți decât coronavirusul. Și, la fel ca și în cazul virusului, oricine poate deveni victimă, însă îi atacă cel mai mult pe cei slăbiți, marginalizați și cu dizabilități.

Cum se numește acest criminal? Întreruperea de sarcină – avortul.

Statisticile publicate recent de către guvern, arată că, în anul 2019, „au avut loc 207384 avorturi pentru femei rezidente în Anglia și Țara Galilor. Acesta este cel mai mare număr atins după instituirea Legii Avortului.” Dintre aceste avorturi, 3183 au fost efectuate „pe motiv că exista în mod substanțial riscul ca, dacă s-ar fi născut, copilul să sufere de anomalii fizice sau psihice, care reprezintă un handicap serios”. Din astfel de motive, se pot efectua avorturi până la momentul nașterii, iar multe avorturi sunt efectuate pe motive de hadicapuri grave” precum sindromul Down, despicătura palatină (buza de iepure) sau piciorul strâmb (varus equin).

Un grup de parlamentari de diferite partide, condus de Fiona Bruce, au lansat recent un proiect de lege al Deputaților Privați în Parlament, care urmărește scopul de a stabili că afecțiuni precum buza despicată, despicătura palatină și piciorul strâmb nu pot fi unicele motive pentru efectuarea unui avort. „Despicătura buzei, despicătura palatină și piciorul strâmb pot fi corectate prin intervenții chirurgicale”, subliniază un articol de pe site-ul CARE, „iar în cazul copiilor născuți cu afecțiunea piciorului strâmb, terapia corecțională nechirurgicală are acum succes în 98% din cazuri.”

În ceea ce privește sindromul Down, cei care militează pentru drepturile persoanelor cu sindromul Down susțin de foarte mulți ani, că faptul de a avea un copil cu o copie suplimentară a cromozomului 21, nu este o tragedie atât de mare, precum consideră unii medici. Heidi Crowter a devenit în ultimul timp o personalitate esențială pentru comunitatea sindromului Down. Ea a declarat în fața întregii națiuni, că legea care permite avorturile până la termenul nașterii a bebelușilor nenăscuți, care suferă ca ea de sindromul Down, este un lucru „dureros și ofensator”. Heidi a inițiat un dosar legal împotriva Guvernului, susținând că avortul în ultimele săptămâni de sarcină pe motivul dizabilității este „discriminare pe față” și că acest lucru „încalcă Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Săptămâna trecută, Heidi a trimis, de asemenea, și o petiție cu 18000 de semnături către Boris Johnson, solicitând parlamentarilor să nu aprobe Legile pentru Avort 2020 din Irlanda de Nord, care printre alte lucruri, permit avortul până la momentul sarcinii în cazul dizabilităților menționare mai sus.

Din păcate, nici petiția lui Heidi, nici campaniile inițiate de către CARE, Right to Life, Both Lives Matter și alte organizații nu au fost suficiente pentru a influența adunarea de la Westminster, care a votat miercuri pentru adoptarea Legilor pentru Avort ale Irlandei de Nord fără alte revizuiri.

Toate acestea se rezumă la un singur lucru: există vești proase pentru copii nenăscuți. Într-o perioadă în care luăm atitudine împotriva discriminării față de oamenii de culoare, iar toată lumea se luptă pentru protejarea persoanelor în vârstă și vulnerabile; o perioadă în care ne luptăm pentru o lume mai dreaptă pentru cei mai slabi și mai defavorizați decât noi – viața celor care sunt cei mai vulnerabili, care nu își pot face auzită vocea, se încheie aproape înainte de a începe.

În timp ce această „pandemie” a întreruperilor de sarcină se dezlănțuie din plin, guvernele îi întorc spatele.

Autoarea articolului, Jennie Pollock este Director Asociat pentru Politicile Publice ale Christian Medical Fellowship și scriitoare și editoare intependentă. Jennie deține diploma de masterat în filozofie. Îi place să gânească, să citească și să scrie despre presupozițiile care stau la baza valorilor noastre culturale.

Sursa: Christian Medicall Fellowship Blogs

https://www.stiricrestine.ro/2020/06/22/regatul-unit-vesti-rele-pentru-bebelusii-nenascuti/?

Mana de luni: Fiecare pentru el însuși? de Jim Mathis

download - Copie

 DevoționalMeditaţii

 Poteraș Ionuț  22-06-2020 20:19:50

de Jim Mathis

Pe măsură ce ne trăim existența în piața contemporană a muncii putem aborda lucrurile în două moduri: „Fiecare om pentru el însuși” sau „Toți facem parte din aceeași echipă”. Care ar trebui să fie atitudinea noastră? Aceasta ar putea fi una dintre întrebările fundamentale ale unei societăți. Un principiu de bază al capitalismului este faptul că fiecare ar trebui să alerge propria lui cursă. Chiar și în Biblie, apostolul Pavel folosește alergarea ca metaforă a vieții.  În 1 Corinteni 9:24, el spune:” Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul?Alergați , dar, în așa fel ca să căpătați premiul!”

Citind acest pasaj ne putem gândi că el spune că ar trebui să alergăm  propria noastră cursă, fără a ne deranja să ne interesăm de ceilalți oameni. Dar oare asta înseamnă el cu adevărat? Pe parcursul ultimilor 200 de ani, în cele mai industrializate țări, oamenii au fost încurajați să se îngrijească doar de ei înșiși. Vorbim în termeni de responsabilitate individuală, iar dacă cineva rămâne în urmă, aceasta nu este problema noastră,ci a lui.

Cu părere de rău, această atitudine a avut ca rezultat tot felul de rele. Totul, de la rasism și sclavie la împrumuturi frauduloase, a avut loc în numele capitalismului și al înțelegerii generale de laissez-faire: o chestiune care are la bază interesul pentru propriul sine. Chiar și creștinii folosesc deseori termenul  „Relație personală cu Hristos”, care ar sugera că aceasta este doar între noi și Isus.

Însă înțelegerea globală a învățăturii lui Isus este exact opusul. Și probabil că ducem metafora cursei lui Pavel mult prea departe. De exemplu, în Evrei 10: 24-25 vedem îndemnul de a ne uni într-un duh de unitate și cooperare: „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alții, și asta cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se aproprie„.

Pentru toți cei care doresc să-L urmeze pe Hristos este fundamental ca să trăiască în comunitate și să se ajute unul pe altul. Știm din Faptele 2 că biserica timpurie a luat acest lucru în serios. Acolo vedem numeroase exemple ale credincioșilor care se ajută unul pe celălalt, inclusiv din punct de vedere material , astfel încât  nimeni din cadrul grupului lor să nu fie în nevoi.

Cu alte cuvinte, convingerea lor a fost mai de grabă „Toți facem parte din aceeași echipă” decât „Fiecare om pentru el însuși”. În sporturile de echipă, dacă un jucător insistă să marcheze toate punctele, nu va pasa mingea celorlalți, sau va  refuza să ajute echipa. În cele din urmă, echipa va pierde jocul.  Iar când o echipă pierde, toată lumea din echipă pierde. Dacă echipa câștigă, toți jucătorii au parte de glorie.

Au fost scrise multe lucruri despre beneficiile relațiilor puternice. Oamenii sunt mai sănătoși, trăiesc mai mult și sunt în general mai fericiți dacă au prietenii puternice, benefice pentru ajutorarea și încurajarea reciprocă.

În ceea ce mă privește, una dintre schimbările majore care a avut loc când m-am decis  să îl urmez pe Hristos a fost trecerea de la o existență centrată pe mine la o trăire centrată pe comunitate. Viața mea s-a schimbat dramatic în bine atunci când am încetat să privesc doar spre mine și am început să găsesc modalități de a-i ajuta pe ceilalți cu un spirit comunitar. Viața a trecut  de la un  sport individual, ca o cursă, la un sport de echipă, lucrând în beneficiul nostru reciproc.

Nu există noțiunea de  „lup singuratic”, deoarece chiar și lupii trăiesc și lucrează într-o haită – o comunitate – pentru a ajuta întreaga haită să prospere. Ca ființe umane care îl urmează pe Hristos, suntem chemați să facem parte din aceeași echipă, străduindu-ne să facem lumea un loc mai bun. Acesta este un mod prin care îi aducem glorie lui Dumnezeu.

https://www.stiricrestine.ro/2020/06/22/mana-de-luni-fiecare-pentru-el-insusi/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+StiriCrestine+

ASTĂZI ALEG BUCURIA!

download - Copie

ON JUNE 23, 2020 BY GEORGEIN INCURAJARE

Putem învăța o lecție valoroasă din ceea ce citim în cartea Neemia, chiar dacă s-a întâmplat cu mult timp în urmă.

A fost o vreme, când poporul Lui Israel s-a îndepărtat de Dumnezeu și, ca urmare au ajuns atacați și învinși, iar cei care nu au fost uciși, au fost duși în captivitate în Babilon. Domnul le-a spus că robia va dura 70 de ani. Când timpul exilului a trecut, chiar dacă Domnul le-a pregătit calea întoarcerii în patria lor, nu a fost ușor pentru niciunul dintre ei.

Neemia, a condus un grup înapoi în Israel, ca să ajute la reconstruirea zidului Ierusalimului. Au reușit să refacă zidul cetății, dar au avut de înfruntat o opoziție extremă. De asemenea, trebuiau să refacă și Templul și tot ce ținea de acesta, pentru că fusese jefuit și complet distrus. La revenirea în cetate, au fost aleși cântăreții și leviții care urmau să se ocupe de Templu și de slujirea înaintea Domnului. Când a venit vremea pentru „Roș Hașana” și Sărbătoarea Trâmbițelor, i s-a cerut lui Ezra să citească din Cartea Legii lui Moise, iar oamenii au ascultat cu mare atenție. După auzirea cuvintelor Legii, și-au dat seama cât de mare nevoie aveau să facă ce le cerea Dumnezeu.

  • Neemia 8:9Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra şi leviţii care învăţau pe popor au zis întregului popor: „Ziua aceasta este închinată Domnului Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.

Și pentru că Domnul nu voia ca ei să plângă și să se bocească, le-a vorbit prin liderii lor ce să facă:

  • Neemia 8:10Ei le-au zis: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră.”

Este un timp și un loc pentru toate. Un timp pentru a plânge și un timp pentru a râde, un timp pentru a semăna și un timp pentru a secera. Dumnezeu a fost mulțumit de ceea ce vedea în inimile lor și de efortul muncii lor și a sosit timpul când voia ca ei să uite de greutăți și de întristări și să se umple de putere și bucurie.

În traducerea „The Tanakh, New JPS”, ultima parte a versetului de mai sus este:

  • “… Nu vă întristați, pentru că bucuriavoastră în Domnul este sursa tăriei voastre.”

Poporul a trecut prin atât de multe încât avea nevoie de putere mai mult decât oricând. Uneori, nu este doar o chestiune de a alege să te bucuri în Domnul, ci de a alege mai întâi „să nu fii trist”. Uneori, mulți dintre noi trebuie să luăm în serios alegerea de a nu dori să fim triști sau deprimați. Dacă nu avem grijă tristețea, frustrarea și depresia pot deveni parte a stilului nostru de viață. Pentru a depăși „tristețea”, trebuie să o abordăm în funcție de cauza ei, în circumstanțele prin care trecem. Greutatea tristeții poate trage o persoană atât de jos încât să nu mai dorească să se ridice din pat și să facă ceea ce are de făcut. Aceasta nu este viața pe care o dorește Dumnezeu pentru noi.

Când respingem întristarea și alegem să ne bucurăm de Domnul în ciuda durerii sau a circumstanțelor, totul se schimbă. Întristarea nu poate rămâne dacă alegem să ne opunem, pentru că pacea începe să-i ia locul. Dacă luptăm să ne păstrăm pacea, bucuria va începe să ne umple inimile. Cu cât îl lăudăm mai sincer pe Domnul și alegem să ne încredem în El pentru ajutor în circumstanțele în care suntem, cu atât vom deveni mai puternici.

Continue reading:  carmenpuscas.com

https://armoniamagazineusa.com/2020/06/23/astazi-aleg-bucuria/

Cât de mare mai e pericolul Covid-19 în România

download - Copie

23 iunie, 2020
Andrei Luca Popescu

Trendul din spatele cifrelor de noi infecții cu Covid-19 este alarmant.

Trendul din spatele cifrelor de noi infecții cu Covid-19 este alarmant.

La prima vedere, cifrele pandemiei de Covid-19 par aproape neschimbate în România, față de perioada de restricții majore, din timpul stării de urgență. De fapt, în spate se ascunde un trend alarmant: numărul cazurilor este din nou în continuă creștere, spre deosebire de fostele focare ale Europei.

O privire superficială asupra numărului de cazuri de Covid-19 care se înregistrează zilnic în România ar putea să inducă în eroare: cifrele par aproape similare cu cele din perioada stării de urgență și a așa-zisului vârf al pandemiei, când românii erau supuși unor restricții sociale majore, doar că acum acele restricții au fost eliminate aproape total. Două-trei sute de cazuri noi de Covid-19 pe zi aveam și atunci, dar și acum, când dată fiind „relaxarea”, ne puteam aștepta la un val mult mai rău.

Cea mai bună e calea de mijloc, adică nici să intrăm în panică, dar nici să ne gândim că lucrurile au trecut. Este într-adevăr o creștere mai mare decât ne-am fi așteptat.
dr. Adrian Marinescu, epidemiolog

La o privire mai atentă, lucrurile nu stau însă așa îmbucurător, explică specialiștii, care arată și de ce autoritățile au în ultimele zile mesaje „alarmiste”: trendul infecțiilor cu noul coronavirus în România este în creștere, într-o perioadă în care în alte țări este în scădere. România a ajuns să ocupe locul trei în Europa la numărul de cazuri noi de Covid-19, la suta de mii de locuitori.

„În România, în momentul acesta, tendința este una crescătoare”, explică Vlad Mixich, expert în politici de sănătate, pentru Europa Liberă. El pune lucrurile în context european și arată că cel mai important indicator acum, pentru a evalua tendința unei țări în pandemia de Covid-19, este indicatorul de incidență cumulativă la 14 zile, adică numărul mediu de cazuri înregistrate la două săptămâni.

„Pe acest indicator, există țări europene unde el este pe scădere, inclusiv Marea Britanie, Spania, Italia, țările care au avut foarte multe cazuri. Sunt țări unde indicatorul stagnează, epidemia e într-o perioadă de platou și cel mai bun exemplu e Germania, cu mențiunea că focarul recent i-a adus foarte aproape de a intra și ei pe creștere. Și sunt țările din Europa la care acest indicator era pe scădere, dar a reintrat pe creștere. În Portugalia și România, creșterea este mai mică. La altele, cum e Bulgaria sau Grecia, Croația, Slovenia, tendința de creștere e mai alertă. Este paradoxal la Europa de Est că a ieșit mult mai bine din pandemie în perioada februarie-mai, iar acum majoritatea țărilor de aici sunt pe o tendință crescătoare”, spune Vlad Mixich.

Și cifrele la săptămână sunt elocvente. Dacă la finalul lunii mai și începutul lunii iunie trendul era de scădere – 1.275 de cazuri între 15-22 mai, 1.270 de cazuri între 22-29 mai, 1.121 de cazuri între 29 mai-5 iunie – în ultimele două săptămâni trendul s-a inversat: 1.301 cazuri între 5-12 iunie și 1.996 de cazuri în 12-19 iunie.

Cât de tare sună alarma de Covid-19? Factorul decisiv este cum se respectă măsurile. Nu poți să faci orice, iar cazurile să scadă. dr. Adrian Marinescu, epidemiolog

Cât de alarmați ar trebui, deci, să fim? Doctorul epidemiolog Adrian Marinescu, de la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș”, crede că extremele nu fac bine.

„Cea mai bună e calea de mijloc, adică nici să intrăm în panică, dar nici să ne gândim că lucrurile au trecut. Este într-adevăr o creștere mai mare decât ne-am fi așteptat, dar această creștere vine pe niște etape de relaxare mai mult decât clare, pe un număr de teste mai mare în mod constant – avem peste 11.000 de teste cam în fiecare zi”, spune Adrian Marinescu, pentru Europa Liberă.

Adrian Marinescu explică pentru Europa Liberă că sunt trei lucruri care ar trebui să ne îngrijoreze în acest moment: trendul ascendent al cazurilor. „Există un ciclu natural al virusului și era logic să fie o scădere. Măsurile de relaxare au încetinit această scădere, dar logic era să fie o scădere”. ruperea României de trendul epidemiei din restul Europei. „Situația din Europa e total diferită. Noi am ajuns în punctul de a fi pe locul trei din coadă, la îmbolnăviri”. lipsa respectării măsurilor de protecție. „Factorul decisiv este cum se respectă măsurile. Dacă mesajul este că nu avem o problemă și asta e, au crescut cazurile, se va înțelege că se poate și așa. E clar că dacă nu se respectă măsurile, cazurile pot crește foarte mult. Nu poți să faci orice, iar cazurile să scadă”.

Doctorul Marinescu estimează că luna iulie „ar trebui să fie o variantă de tranzit, un platou cu dinți de fierăstrău, când mai sus, când mai jos”, dar că din luna august cazurile ar trebui să reintre pe o curbă descendentă.

Creșterea numărului de cazuri pe care o vedem acum este efectul măsurilor de relaxare intrate în vigoare la 1 iunie, consideră doctorul Marinescu: „Efectele după fiecare etapă de relaxare se văd după ceva timp, deci ce a fost de la 1 iunie, când au început să vină adevăratele relaxări – oamenii se puteau deplasa dintr-o localitate în alta sau deschiderea teraselor”.

Experții avertizează că în unele țări, precum Bulgaria, unde numărul cazurilor a intrat din nou pe un trend ascendent constant, au fost reintroduse restricții din timpul perioadei de vârf de pandemie.

Știri

miercuri 24 iunie 2020

  • Gheorghe Stan și Adina Florea, prima conducere a Secției Specială
    IUNIE 24, 2020

    Două asociații ale magistraților boicotează dezbaterea publică a proiectului de desființare a SIIJ

  • Marcel Ciolacu, președinte interimar PSD
    IUNIE 24, 2020

    Marcel Ciolacu: Depunerea moțiunii de cenzură este o certitudine

  • IUNIE 24, 2020

    Restaurantele ar putea să nu se deschidă de la 1 iulie precum era așteptat

  • IUNIE 23, 2020

    Coronavirus, peste 9 milioane de cazuri în întreaga lume

  • Oamenii au ieșit pe străzi după cutremurul de 7,5 grade pe scara Richter
    IUNIE 23, 2020

    Mexic: Cutremur de 7,5 grade pe scara Richter

  • Deputatul USR Emanuel Ungureanu
    IUNIE 23, 2020

    Ungureanu: Măştile de la Unifarm, bune pentru zugravi, nu pentru bolnavi

  • Paul Stănescu, secretarul general al PSD
    IUNIE 23, 2020

    Paul Stănescu despre Eugen Teodorovici: O calamitate, preocupat doar de funcții

  • Cătălin Predoiu
    IUNIE 23, 2020

    Miercuri, dezbatere publică a proiectului MJ de desființare a SIIJ

  • Ministrul Sănătății, Nelu Tătaru
    IUNIE 23, 2020

    Tătaru i-a cerut CA al UNIFARM să-l demită pe Adrian Ionel

  • IUNIE 23, 2020

    Nelu Tătaru solicită demiterea directorului UNIFARM, iar PSD vrea demisia ministrului Sănătății la presiunile Gabrielei Firea

    Ministrul Sănătății a declarat că va cere demiterea șefului UNIFARM dacă acest lucru nu se va întâmpla în Consiliul de Administrație al instituției.

  •  Tenismenul Novak Đoković și soția sa, Jelena
    IUNIE 23, 2020

    Jucătorul de tenis Novak Đoković și soția, infectați cu coronavirus

  • IUNIE 23, 2020

    Scutirea jurnaliștilor de impozitul pe salariu, respinsă de Senat

https://romania.europalibera.org/a/cat-de-mare-mai-e-pericolul-covid-19-romania-/30686787.html

1. Istoria Bisericii în primele trei secole

download - Copie

Introducere

OVERVIEW IN THIS 12-SESSION DVD-BASED STUDY, DR. TIMOTHY PAUL JONES ENGAGES YOU ON AN ENTERTAINING TOUR THROUGH THE MOST IMPORTANT EVENTS IN CHRISTIAN HISTORY FROM THE TIME OF THE APOSTLES TO TODAY. HE BRINGS TO LIFE THE FASCINATING PEOPLE AND EVENTS THAT SHAPED OUR WORLD THROUGH DRAMATIC STORIES TOLD WITH A TOUCH OF HUMOR. THIS SERIES, BASED ON DR. JONES’S POPULAR, AWARD-WINNING BOOK CHRISTIAN HISTORY MADE EASY, TIES IN SPIRITUAL LESSONS BELIEVERS CAN LEARN BY LOOKING AT THE PAST, AND SHOWS HOW GOD IS STILL WORKING IN HIS CHURCH DESPITE ALL THE UPS AND DOWNS.

Primii 300 de ani

Nici o alta miscare religioasa nu a cunoscut o crestere asa de meteorica, asa de extraordinara ca si crestinismul. Cand Domnul Isus a fost rastignit, urmasii Lui erau in numar de cateva sute. In urmatoarele doua treimi ale primului secol, miscarea crestina s-a raspandit pretutindeni si a cuprins toate paturile sociale ale Imperiului roman. Istoricii estimeaza ca la sfarsitul secolului intai erau deja nu mai putin de 500.000 de crestini.

Cercetatorul David Barrett este de parere ca pe la anul 300 d.Ch., sau la noua generatii de la Christos, 10,4 % din populatia lumii era crestina, 66,4 % dintre acestia fiind din afara rasei albe. Scriptura era deja tradusa in zece limbi de circulatie. In primii 300 dea ani de crestinism, mai mult de 410.000 de persoane, sau un procentaj de 1 la fiecare 200 de crestini, isi dadusera viata ca martiri pentru Christos.

Facem bine daca tinem seama ca aceasta fenomenala raspandire s-a petrecut sub conducerea apostolilor si, in special, sub extraordinara putere a Duhului Sfant. Epocala infaptuire era rezultatul vizibil al impulsului exersat asupra acelei generatii de viata, invatatura, moartea si invierea lui Isus din Nazaret. Cand aceasta prima generatie de “martori oculari” ai invierii a inceput sa moara, elanul miscarii crestine s-a micsorat. Apostolii au disparut unul dupa celalalt, majoritatea suferind moarte de martiri, iar inspiratia “profetica” a incetat si ea dupa scrierea cartilor Noului Testament. Se incheia etapa de punere a temeliei, pe care avea sa-si zideasca Christos biserica in urmatoarele secole. Iata cateva cuvinte din gura unuia dintre lucratorii care au asezat “temelia” in primul secol:

“Iar Aceluia care poate sa va intareasca, dupa evanghelia mea si potrivit cu descoperirea tainei, care a fost tinuta ascunsa de veacuri, dar a fost descoperita acum prin scrierile proorocilor si prin porunca Dumnezeului celui vesnic, a fost adusa la cunostinta Neamurilor, ca sa asculte de credinta, a lui Dumnezeu, care singur este intelept, sa fie slava, prin Isus Christos, in vecii vecilor! Amin. (Rom 16:25-27).

“Asadar, voi nu mai sunteti nici straini, nici oaspeti ai casei, ci sunteti cetateni cu sfintii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind ziditi pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos. In El toata cladirea, bine inchegata, creste ca sa fie un Templu sfant in Domnul. Wi prin El si voi sunteti ziditi impreuna, ca sa fiti un locas al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efes. 2:19-22).

“Eu, ca un mester zidar intelept, am pus temelia si un altul cladeste deasupra. Dar fiecare sa ia bine seama cum cladeste deasupra” (1 Cor. 3:10).
Iustin Martirul

Inchinaciunea in biserica primara

Iustin Martirul a fost un “apologet” (aparator al credintei) in fata valului de acuze nedrepte din partea societatii. Iata un fragment din “Apologia” lui, in care descrie modul de inchinare practicat de primii crestini in jurul anului 150:

“Noi ne aducem aminte unii altora continuu de aceste lucruri:

Cei bogati dintre noi poarta de grija saracilor; traim o viata de stransa partasie si pentru tot ceea ce avem binecuvantam pe Facatorul nostru prin Isus Christos, Fiul Sau si prin Duhul Sfant. In ziua care se cheama “Duminica”, ne adunam impreuna intr-un loc anumit inainte de rasaritul soarelui si citim cat ne ingaduie timpul din “memoriile apostolilor” si din scrierile profetilor. Apoi, cand se opreate cel ce citeste, cel ce prezideaza tine o cuvantare in care ne indeamna sa traim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicam apoi toti la rugaciune si, cum am mai spus, cand sfarwim rugaciunile, sunt aduse painea, vinul ai apa. Cel ce prezideaza, dupa priceperea sa, se roaga atunci si multumeate lui Dumnezeu, iar restul celor adunati spun: Amin.

Se imparte apoi fiecaruia din cei prezenti, iar celor care n-au venit li se trimite prin diaconi acasa.

Cei care au avere si vor s-o faca, daruiesc apoi cat vor si colecta care se aduna este data celui ce prezideaza si el se ingrijeste apoi ca din ea sa fie ajutati cei orfani, vaduvele, cei care, prin boala sau alte imprejurari au ajuns in lipsuri, cei care se afla in inchisori, cei care se afla in calatorie si ne viziteaza; intr-un cuvant toti aceia care au nevoie.

Noi cinstim ziua de Duminica pentru ca este cea dintai zi, in care Dumnezeu, schimband intunerecul si materia dintru inceput, a facut lumea, si, tot in aceasta zi, Domnul Isus, Mantuitorul nostru a inviat dintre cei morti. El a fost rastignit in ziua dinaintea zilei lui Saturn (sambata) si in ziua de dupa ziua lui Saturn, care se cheama ziua Soarelui (Duminica) a inviat si S-a aratat apostolilor si ucenicilor Lui, si le-a spus aceste lucruri pe care ti le scriem acum spre cunostinta si examinare.”

Aparuta ca un torent irezistibil si navalnic, rezultat din ploaia binecuvantarilor divine, crestinismul a intrat in albia istoriei si i-a schimbat cursul. Ideile crestine au patruns in societate si au schimbat parerile oamenilor despre lume si despre ei insisi. Crestinismul a intrat in concurenta cu alte “fluvii de gandire” care marcau societatea. Din aceasta inclestare au iesit invinsi si invingatori. De la inaltimea pe care ne-o ofera perspectiva celor douazeci de secole, putem spune ca, in primul secol, crestinismul a influentat societatea, dar si societatea a influentat intr-o masura oarecare crestinismul.

Apa limpede din torentul crestin a intrat in confluenta istoriei in combinatie cu marile curente de gandire ale epocii. Influentandu-le, avea sa fie apoi el insusi influentat de ele. Care au fost aceste curente corupte si corupatoare?

Iata-le

(1) radacina incapatanata a pornirilor firesti din inima omului,
(2) invataturile pervertite ale iudaismului,
(3) foarte raspandita si indeobste acceptata filosofie greaca.

Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau comfortabili.

Mare parte din cuprinsul Noului Testament ne aseaza inaintea ochilor imaginea unei Biserici care este mai mult o suma de idealuri, decat o infaptuire reala. Majoritatea epistolelor au aparut din necesitatea de a “trata” niste Biserici care sufereau din cauza neajunsurilor si neimplinirilor. Alunecarile abea perceptibile in bisericile primului secol aveau sa ajunga in cel de al doilea, indepartari evidente de la invatatura clara si curata a Evangheliei. Wi aceasta fusese insa prevazuta in planul divin: “Wtiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30).

Greselile care au aparut in secolul al doilea au fost deci mai mult indepartari fata de idealurile apostolice din scrierile Noului Testament, decat abateri de la realizarile crestinilor din primul secol. Iata cum au lucrat ele:

Confruntarea cu natura umana impotrivitoare lui Dumnezeu

Suprematia lui Christos si atotsuficienta Lui pentru rezolvarea tuturor problemelor umane nu place firii noastre pamantesti. Ea exclude competenta si contributia noastra. Principiile de baza ale Noului Testament intra in conflict categoric cu instinctul natural al omului, care, din momentul caderii in ispita, se jeneaza sa stea fata in fata cu Dumnezeu (“Mi-a fost frica, pentru ca eram gol si m-am ascuns” – Gen. 3:10).

In toate veacurile, omul a fost ingenios in iscodirea de cai si mijloace pentru a nu se infatisa direct, personal inaintea lui Dumnezeu. Tematoarea caprioara nu este mai timida fata de om si nu cauta sa-l evite cu mai multa silinta, decat este timid omul in fata Creatorului si decat cauta omul sa nu se intalneasca cu Creatorul sau. Dupa cum spunea cineva: “Un ateu nu se intalneste cu Dumnezeu din aceleasi motive pentru care un hot nu vrea sa se intalneasca cu un politai.”

Confruntarea cu iudaismul corupt al vremii

Evreii nu puteau accepta competenta si suficienta lui Christos fara a trebui sa arunce la gunoi o serie intreaga de credinte si traditii care devenisera una cu fiinta lor nationala. Amintiti-va de convertirea lui Saul din Tars, recititi marturiile lui din Fapte 22:1-21; 26:2-23; Filip. 3:2-7 si veti intelege cat de greu i-a fost unui evreu sa ajunga sa spuna: “toate cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Cor. 5:17).

Iudeii nu puteau accepta dreptul individului de a se inchina “in duh si in adevar” fara sa trebuiasca sa renunte la o intreaga institutie a preotiei levitice si a jertfelor cu care se obisnuisera din cea mai frageda pruncie. Cand evreii au trecut la crestinism, si un mare numar dintre ei au facut-o, nu-i de mirare ca, poate inconstient, multi dintre ei au cautat sa impleteasca noua invatatura cu traditiile lor milenare.

Confruntarea cu filosofia greaca

S-a spus pe drept cuvant ca “romanii i-au cucerit pe greci prin forta, dar pana la urma grecii s-au razbunat cucerindu-i pe romani prin … filosofie.” Ca si evreii, grecii erau raspanditi prin toate partile imperiului roman, iar filosofia lor despre viata si activitate patrunsese adanc in gandirea vremii. Pentru greci, materia era rea cu desavarsire si imposibil de imbunatatit, iar divinitatea era izolata in sferele cerului, imposibil de “contaminat” prin ideia de “intrupare.” Omul trebuia sa-si lucreze singur inaltarea, pana la stadiul acceptarii in sferele intimitatii cu divinitatea. Evanghelia crestina era pentru greci “o nebunie” (1 Cor. 1:17-24).

Prin confruntarea si contaminarea cu aceste trei mari idei ale vremii contemporane, crestinismul primelor doua secole s-a deformat el insusi si s-a indepartat de puritatea invataturii Noului Testament. Adaptarea doctrinelor crestine la “convingerile” prevalente in societate a dus la modificarea unora dintre cele mai fundamentale adevaruri despre mantuire.

Deformarea invataturii despre sursa mantuirii

Prin influente din afara, s-a ajuns la invatatura ca mantuirea nu este in intregime o lucrare a harului divin, ci o forma de “colaborare intre Dumnezeu si om” in care “faptele bune” sunt strict necesare. Si grecii si evreii si romanii s-au poticnit in ideia ca mantuirea este doar prin credinta personala in lucrarea lui Christos, fara merit personal si fara necesitatea faptelor bune. Punctul in care a inceput alunecarea a fost invatatura despre importanta si semnificatia botezului crestin. Daca botezul este obligatoriu pentru crestini, au zis ei, atunci el constituie dovada ca exista cel putin o “fapta” meritorie: acceptarea botezului. Daca in Biserica se poate intra numai prin botez, atunci prin administrarea botezului, biserica este cea care hotaraste cine este mantuit si cine nu.

Botezul a inceput sa fie privit ca un garant al iertarii si tratat ca un ritual prin care toate pacatele din trecut sunt “spalate”. Din aceasta cauza, crestinii au inceput sa pastreze botezul doar pentru cei foarte in varsta, sau chiar pentru cei aflati pe patul mortii. Deoarece botezul nu poate fi aplicat de mai multe ori, spuneau ei, el trebuie pastrat pentru clipa in care omul se afla la capat de drum, altfel, pacatele savarsite “dupa botez” nu mai pot fi “spalate.” In felul acesta, crestinismul a fost corupt in chiar esenta sa: invatatura despre mantuirea prin har si credinta, fara fapte meritorii.

“Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Wi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9).

Noul Testament spusese: “Doar prin Isus!” Biserica spunea acuma: “Prin Isus si prin botez!” Cum doar biserica putea administra botezul, oamenii au ajuns sa depinda pentru mantuire de acceptarea din partea bisericii. Acest “aluat” avea sa dospeasca apoi incredibil de repede si sa anuleze aproape cu desavarsire eficacitatea lucrarii mantuitoare a lui Christos. Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, cand oamenii s-au intors la textul Bibliei si la strigatul: “Doar prin credinta!”

Deformarea invataturii despre botez

Scriitorul crestin Hippol]tus, ne-a lasat o descriere a felului in care era administrat botezul crestinilor din Roma. Iata ce scria el in anul 200 d.Ch.: “Candidatii se dezbracau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, dupa ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se imbracau apoi in haine noi si se alaturau restului adunarii ca sa participe la Cina Domnului.”

La Botez nu era acceptat oricine. Candidatul, numit “catachumen”, trebuia sa treaca mai intai printr-un curs de pregatire si invatare. Acest curs putea dura uneori pana la trei ani, timp in care purtarea candidatului era supravegheata foarte de aproape. Biserica nu accepta la botez decat pe aceia care dovedeau ca sunt sinceri in dorinta lor de a imbratisa o viata noua, in sanul comunitatii crestine.

Trecand de la aceasta practica a bisericii primare la acceptarea ideii ca botezul trebuie aplicat doar spre sfarsitul vietii, ca un fel de “spalare” rituala a pacatelor, biserica a deformat invatatura despre botez.

Christos intentionase ca botezul sa fie “declarativ”, un act de marturie publica. Biserica il facea acum “procurativ”, garantul dobandirii neprihanirii. Christos il instaurase doar ca o “implinire a neprihanirii”, oamenii l-au pervertit in ceva care “aduce mantuirea”. Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Isus Christos, si in numele Duhului Sfant.”

Odata modificat ca practica si semnificatie, botezul a trecut apoi printr-o alta transformare: i s-a modificat forma. Eusebiu, in cartea sa “Istoria Bisericii” (anul 289), scrie despre un novatian care era foarte bolnav si pe moarte. De teama ca nu cumva prietenul lor sa treaca “dincolo” nespalat de pacate si pentru ca nu era transportabil, prietenii sai au hotarat sa-l boteze prin “turnare”. Ei au turnat peste el o cantitate de apa echivalenta cu cea care ar fi fost necesara ca el sa se poate scufunda in ea.

Inovatia, odata acceptata, s-a raspandit peste tot, astfel ca pe la sfarsitul celui de al treilea secol era foarte des practicata botezarea “pe scaun” a celor foarte aproape de moarte. Cantitatea de apa turnata pe cap a fost micsorata din ce in ce mai mult pana cand s-a transformat intr-o simpla “stropire.” Paradoxal este ca s-a pastrat totusi numele de “botez”, care este o transliterare a cuvantului grec “Baptizo”, cu insemnatatea de scufundare, acoperire cu apa. Incepand cu secolul saisprezece, in Biserica Catolica, botezul prin turnare a devenit singura norma acceptata:

“Biserica Apuseana a pastrat practica botezului prin scufundare doar pana in secolul saisprezece, cum se poate vedea dintr-o multime de tablouri si din cronicile de botez ale reginei Elisabeta si ale regelui Iacob (James) I. Biserica Rasariteana a ramas pana astazi credincioasa botezului prin afundare, pe care il aplica tuturor, fara exceptie si in orice fel de circumstante” (Dr. W.T.Whitley, istoric englez).

Dupa un timp, s-a produs cea de a doua modificare in practica botezului: aplicarea lui la copiii celor credinciosi. Desemnat, prin insasi natura sa, sa fie un gest al celor ce pot, pe picioarele lor, sa se pogoare in apa si sa marturiseasca credinta lor personala in Christos, botezul a inceput apoi sa fie aplicat unora care nu credeau inca in Christos, in anticiparea unei decizii si conformari viitoare.

Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostrii care mor la putina vreme dupa nastere?” Ei au asupra lor “pacatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?”

Astfel de oameni au inceput sa insiste sa fie botezati copiii, pe promisiunea parintilor lor, inainte de varsta la care pot lua ei hotarari personale. Prin induplecarea liderilor bisericii, botezul a fost astfel transformat dintr-un simbol, intr-un decret de acceptare a mantuirii. Practica s-a impamantenit insa greu. Oamenii si-au dat seama ca ceva nu este in regula. Botezul copiilor nu s-a generalizat decat dupa secolul VI. Din cele mai vechi timpuri insa si pana astazi exista crestini care, cu Noul Testament in mana i se opun cu inversunare.

Prima mentiune despre botezul copiilor o avem din anul 185, dintr-o scrisoare a lui Tertulian, care i s-a opus cu vehementa. Prima referinta favorabila se pastreaza intr-o scriere a lui Ciprian, in Sinodul de la Cartagina (253). Adresandu-se unui cetatean numit generic “fidus” (credinciosul), Ciprian este de parere ca toti copiii ar trebui botezati imediat dupa nastere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2).

Departe de a fi doar o inocenta indepartare de la adevarul evanghelic, botezul copiilor a adus asupra crestinismului un rau incomensurabil. In 16 Mai 1920, vorbind in imprejurari foarte solemne pe treptele Capitoliului din Washington D.C, George W. Truett, lider baptist american a spus:

“Daca am in fata mea in aceasta distinsa audienta un sustinator al botezului copiilor, dati-mi voie sa spun clar si sincer, in cel mai pur si fratesc spirit crestin, ca pentru baptisti, botezul copiilor este de neimaginat din toate punctele de vedere. Inainte de toate, baptistii nu gasesc nici cea mai mica marturie despre un astfel de botez in Cuvantul lui Dumnezeu. Aceasta realitate ii face pe baptisti sa recomande intregii crestinatati sa reconsidere pozitia si invatatura lor in problema botezului. Si nu numai atata. Dupa parerea baptistilor, botezul copiilor tinde sa ritualizeze credinta crestina si sa o reduca la o forma golita de adevarata viata. El tinde deasemenea sa duca la secularizarea bisericii si la stergerea oricarei linii de demarcatie dintre biserica si oamenii nemantuiti ai lumii.”

Deformarea invataturii despre Cina Domnului

La foarte scurta vreme dupa disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici incapatanati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica ideia “sacrificiului continuu” al lui Christos. Desi, epistola catre Evrei spune clar ca “Christos S-a adus pe Sine insusi jertfa o data pentru totdeauna”, fixand crucificarea ca eveniment unic si irepetabil in istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului ideia ca painea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentari ale unor realitati spirituale in care “jertfirea lui Christos” continua pana la sfarsitul lumii. “N-a spus Domnul Isus”, intrebau ei in mod ipocrit, “acesta ESTE trupul si sangele Meu?” De aici si pana la ideia “transubstantierii” n-a mai fost decat un singur pas.

De fapt, cuvintele rostite atunci de Domnul Isus nu pot fi interpretate “literal”, caci Isus se afla inca in viata, avea trup. Daca ar fi vorbit in sensul presupus de adeptii “transubstantierii”, in momentul vorbirii Domnul Isus ar fi avut … doua trupuri. Unul in care era si altul pe care-l tinea in mana!

Mai mult, in 1 Corinteni 11 ni se spune ca unii crestini din Corint greseau prin atitudinea lor de la Cina Domnului, dar in corectia pe care le-o face apostolul Pavel nu intalnim nici o referinta la “transubstantiere”. In loc sa o ia cu respectul unei “mese de aducere aminte”, corintenii o bagatelizasera, transformand-o intr-o simpla ocazie de dezmat si de afisare de sine:

“Cand va adunati dar in acelasi loc, nu este cu putinta sa mancati Cina Domnului. Fiindca atunci cand stati la masa, fiecare se grabeste sa-si ia cina adusa de el, inaintea altuia; asa ca unul este flamand, iar altul este beat. Ce? N-aveti case pentru ca sa mancati si sa beti acolo? Sau dispretuiti Biserica lui Dumnezeu si vreti sa-i faceti de rusine pe cei ce n-au nimic? Ce sa va zic? Sa va laud? In aceasta privinta nu va laud.” (1 Cor. 11:20-22).

Este evident ca cei din Corint luau Cina mancand si band o mancare si o bautura pe care o consumau “ca de obicei” acasa. Pavel se simte obligat sa le spuna ca “masa de acasa” este una si “masa de simbol” este alta. Nici prin cap insa nu-i trece sa le scrie ca painea si vinul s-ar transforma cumva miraculos la Cina in chiar trupul si sangele Domnului Isus. Este evident insa ca lumea de atunci nu se putea lipsi prea usor de imaginea “jertfelor”, atat de prevalenta in toate religiile vremii.

Odata cu transformarea invataturii despre natura elementelor Cinei, in jurul ei a inceput sa se dezvolte un intreg ceremonial fastuos, in care semnificatia simpla a fost inlocuita definitiv cu una “tainica”, proprietara unor puteri supranaturale. Cina Domnului a incetat sa mai fie doar o masa “de aducere aminte” in care credinciosii aveau partasie unul cu celalalt si cu Domnul cel inviat si a devenit un ritual mistic, celebrat cu fast si cu teama. Dintr-un memorial simbolic, Cina a fost facuta in mod gresit un mijloc al harului indumnezeitor. Christos spusese: “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, nu “Sa faceti aceasta spre mantuirea voastra!” (1 Cor. 11:25)

In tendinta lor de a evita o intalnire personala si directa cu Dumnezeu, oamenii au inventat inca o forma si ceremonii pe care sa le aseze drept paravan intre ei si Tatal lor din ceruri. In loc sa accepte in mod simplu lucrarea terminata a lui Christos, ei si-au construit lucrari de merit personal de a caror indeplinire depindea accesul la mantuire.

Capatand caracter de “substanta” divina, Cina a inceput sa fie privita drept un act cu putere sa “ierte” prin impartasirea (impartasania) cu trupul si sangele jertfei. Elementul pagan si-a facut in acest fel casa buna in ograda bisericii crestine.

Deformarea invataturii despre slujitorii bisericii

In biserica Noului Testament, presbiterul sau pastorul era un egal intre egali, un frate intre frati. El nu detinea nici un fel de autoritate in afara aceleia care ii era incredintata de cei din adunare (! Tim. 4:17). Doar Domnul Isus era considerat Stapanul si Legiuitorul bisericii. Fiecare credincios avea acces direct la Dumnezeu Tatal prin mijlocirea Domnului Isus si a Duhului Sfant. Incet, dar sigur, si aceasta frumoasa ordine spirituala din biserica a fost modificata. In mod treptat, presbiterul sau pastorul a incetat sa mai fie slujitorul fratilor sai si, pe nebagate de seama s-a transformat intr-un “preot”, separat de restul credinciosilor si ridicat deasupra lor in autoritate. Faptul ca a oficiat la Cina Domnului, transformata asa cum am aratat intr-o “jertfire” perpetua a lui Christos, l-a intors pe presbiter la ordinea liturgica de la Templu. O astfel de randuiala s-a potrivit ca o manusa pentru “neamurile” pagane obisnuite si ele cu preoti, jertfe si temple. Pe nesimtite, presbiterii au devenit “preoti”, iar peste un grup de “presbiteri-preoti” locali a aparut “episcopul monarhic.”

Este greu sa stabilim momentul istoric in care s-a petrecut aceasta metamorfoza. Ce putem spune precis este ca trecerea de la simplitatea democratica (teocratia evanghelica) a Noului Testament la sacerdotalism (preotie) a avut un efect tot atat de destructiv asupra vietii spirituale a crestinismului ca si activitatea preotiei din Ierusalim pe vremea Domnului. Si una si cealalta a cautat sa inchida calea oamenilor spre Christos (Mat. 23:13).

Din documentele care ne-au ramas, putem spune cu certitudine ca bisericile Nou Testamentale au crescut rapid, mai ales in marele orase ale imperiului. Majoritatea lor erau conduse de o pluralitate de conducatori spirituali locali, numiti presbiteri, episcopi sau pastori, asistati in rezolvarea problemelor materiale de catre “diaconi.”

“Pavel si Timotei, robi ai lui Isus Christos, catre toti sfintii in Christos Isus care sunt in Filipi, impreuna cu episcopii si diaconii” (Filip. 1:1).

In mod natural, unii dintre acesti presbiteri au capatat o cinste mai mare prin abilitati specifice, prin spiritualitate sau printr-o intelepciune duhovniceasca deosebita. Personalitatea mai puternica a unora i-a facut sa se impuna in plan local si sa aiba un cuvant mai greu de spus in rezolvarea problemelor. Peste aceasta s-a suprapus fara indoiala si lupta multiseculara pentru o pozitie de autoritate si de control asupra celorlalti.

  Apostolul Pavel

In invatatura apostolului Pavel, teoreticianul si intemeietorul a numeroase biserici crestine, liderii bisericii crestine sunt, ca maturitate, “presbiteri” adica batrani”, ca pozitie “episcopi” adica “supraveghetori”, iar ca lucrare “pastori”. Toate cele trei numiri identifica unul si acelasi oficiu de slujire:

” … din Milet, Pavel … a chemat pe presbiterii Bisericii … si le-a zis: “Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului …”   – Fapte 20:17, 28

Ca sa fie distins din numarul celorlalti presbiteri, un asemenea om a monopolizat titlul de “episcop” (in greaca, episcopos = supraveghetor). Cu timpul, in toate problemele bisericii, ultimul cuvant i-a revenit unui astfel de “episcop monarhic.”

Episcopii din bisericile marilor orase si-au extins autoritatea si asupra bisericilor aflate in teritoriile imediat invecinate. Astfel, peste toti episcopii dintr-o anumita regiune a fost promovat un “arhiepiscop” sau “mitropolit.” Cinci din acesti arhiepiscopi, cei din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopole si Roma si-au extins autoritatea peste regiuni intinse si au fost numiti “patriarhi.”

Intre acestia, patriarhul Romei, capitala Imperiului, a considerat ca are dreptul la autoritatea universala asupra bisericii si, cu trecerea vremii, s-a proclamat “papa” (tata al tuturor) – macar ca Domnul Isus le interzisese ucenicilor acest lucru: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri” (Mat. 23:8-9).

Prin acest proces trist de evolutie eclesiastica s-a nascut Biserica Catolica (universala), cu papa de la Roma ca regent in locul lui Christos (vicar) si cu imensa ei masinarie preoteasca, intinsa ca o caracatita peste toata lumea. Clemet al Romei a fost cel dintai scriitor bisericesc care a sugerat o paralela intre preotia crestina si preotia levitica din Vechiul Testament si a fost cel dintai care a vorbit despre distinctia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios=popor) in sanul fratietatii crestine.

Procesul a fost justificat mai departe de Tertulian si Ciprian, astfel ca pe la sfarsitul secolului III, aparuse deja o casta preoteasca distincta si total separata de restul “laicilor.”

Acelasi instinct care a corupt preotia iudaica lucra acum si in crestinism, asezand inca o data bariera unor “mijlocitori” intre oameni si Creatorul lor. Simplitatea si spiritualitatea Noului Testament a fost astfel calcata in picioare si abandonata.

Existenta preotiei are o sursa indoita de vinovatie. Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei “elite”, care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majoritati care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase.

Acceptand “ierarhia eclesiastica”, majoritatea crestina si-a fabricat de fapt niste “specialisti” care sa-i izbaveasca de vinovatia traiului lor pacatos de fiecare zi.

Evaluare

Pe la sfarsitul secolului III, intre biserica Noului Testament si biserica reala din societate mai exista doar o palida si fragmentara asemanare. Cititorul atent, a remarcat deja din cele spuse mai sus ca biserica pierduse exact acele principii fundamentale pe care Reforma si innoirile din teologia neoprotestanta evanghelica de azi cauta sa le reaseze in invatatura si viata bisericii contemporane.

Dupa doar doua secole de existenta, iudaismul, paganismul si etern prezenta natura corupta a omului razvratit impotriva lui Dumnezeu au dus biserica la compromis si decadenta. Trebuie sa tinem cont ca majoritatea populatiei de atunci era fara stiinta de carte, asa ca evangheliile si epistolele nu circulau decat in cercuri restranse, multi lideri ai bisericilor fiind fara pregatire academica. Imensa majoritate a credinciosilor au intrat astfel in ceea ce s-a numit Biserica Catolica, iar in randurile ei a domnit un climat de armonie si de intelegere in ceea ce priveste invatatura si practica. Armonia se datora mai mult indiferentei, iar intelegerea era mai mult rezultatul unei spiritualitati aproape inexistente. Au existat si glasuri “dezidente”, atat in afara bisericii, cat si in interiorul ei. Ele au fost insa reduse repede la tacere, in numele unei unitati a credintei care semana mai mult cu compromisul, decat cu adevarul.

“Dragostea dintai” caracteristica primului secol s-a racit in cel de al doilea si biserica, cu tot avertismentul Domnului Isus, nu s-a mai intors la “faptele ei dintai” (Apoc. 2:4-5).

Progres sub persecutie

Vorbind despre decadenta “institutionala” a bisericii crestine, nu trebuie sa uitam ca, dincolo de existenta ei ca “organizatie”, biserica este viata nenumaratilor crestini anonimi, prin care Domnul Isus se manifesta si se marturiseste. Extraordinara raspandire a crestinismului primelor secole nu s-a datorat “formei organizatorice” a bisericii, ci inflacararii cu care crestinii L-au marturisit pe Christos. Dispretuiti si persecutati de societate, crestinii au impresionat prin frumusetea caracterului, prin viata de intrajutorare si prin taria nadejdii lor in revenirea lui Christos.

Crestinismul a inceput ca o miscare in sanul iudaismului. Cea mai mare parte a proclamarii Evangheliei s-a facut la inceput in perimetrul sinagogilor. Totusi, crestinii nu s-au alaturat evreilor in revolta lor indreptata impotriva Romei in anul 66 d.Ch., iar pe la sfarsitul primului secol, Biserica crestina functiona ca o grupare distincta si cu totul separata de viata sinagogii. Din vremea lui Nero, pana la increstinarea imparatului Constantin si la edictul de la Milan (313 d.Ch.), prin care crestinismul a primit un caracter legal, credinta crestina a fost privita oficial drept o “religio prava”, o religie decadenta, depravata, rea.

Cei dintai crestini nu aveau o cladire dedicata in mod expres ca loc de intalnire si inchinare comuna. Adunarile lor se desfasurau cu precadere in case. Primele locasuri dedicate in mod special adunarii au aparut abia pe la inceputul secolului al II-lea.

Prima Biserica nu a cunoscut fenomenul “denominatiilor” asa cum le cunoastem noi astazi. Asta nu insemna catusi de putin ca in sanul crestinismului primar nu s-au produs disensiuni si contraziceri. S-au produs. Aceasta nu i-a mirat prea mult, caci aveau de a face cu probleme legate de adevarul absolut, iar in acest domeniu, procesul cunoasterii era individual si legat in mod direct cu maturizarea personala.

Persecutia

Crestinii au devenit foarte repede tinta persecutiilor de tot felul, unele de o ferocitate si cruzime de nedescris. De exemplu, in anul 64 d.Ch., ca sa isi ascunda propria vinovatie, imparatul Nero i-a invinuit pe crestini pentru incendiul care a mistuit 10 din cele 14 cartiere ale Romei. Istoricul roman Tacitus, un necrestin, spune ca Nero a poruncit ca acesti “crestini sa fie sfasiati de caini, tintuiti pe cruci, … folositi chiar ca torte vii pentru iluminarea nocturna a gradinilor palatului.”

Crestinii nu au fost insa persecutati pretutindeni si intotdeauna. Valurile de persecutie au venit la rastimpuri, cu intervale de pace si relativa libertate. Atacurile impotriva crestinilor au avut, in general, un caracter local si au variat mult in intensitate.

Istoria consemneaza zece “valuri” de persecutie a crestinilor. Este si in aceasta o confirmare a faptului ca Dumnezeu a stiut dinainte prin ce va trece biserica sa. Iata ce gasim scris in cartea Apocalipsei despre epoca bisericii aflate sub persecutie:

“Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10).

Certificatul, va rog!

Au fost doar doua valuri de persecutii care s-au intins peste intreg teritoriul imperiului Roman. Ele au urmarit sa stearga Biserica crestina de pe fata pamantului. Cel dintai val de persecutie generalizata s-a dezlantuit in luna Decembrie, 249 d.Ch., pe vremea domniei lui Decius. Fiecare cetatean al imperiului a fost obligat sa se duca la un guvernator roman local si sa primeasca un “certificat” prin care se adeverea faptul ca numitul a “dat ofranda zeilor” – un act pe care nici un crestin curat la cuget nu-l putea face.

Al doilea val de teroare, numit si “Marea Persecutie”, s-a dezlantuit in 23 Februarie 303, din porunca imparatului Diocletian. Galerius, mana dreapta a imparatului a fost forta malefica din spatele persecutiei si a prelungit-o chiar si dupa moartea lui Diocletian. Timp de 8 ani interminabili, decrete oficiale i-au transformat pe crestini in “dusmani ai imperiului”, i-au scos din orice slujbe oficiale, le-au confiscat si le-au ars Scripturile, le-au daramat cladirile Bisericilor, le-au arestat conducatorii si au pretins ca test de “lepadare” “ofranda adusa zeilor.”

Impotriva crestinilor au fost folosite cele mai odioase forme de tortura: au fost aruncati in arene sa fie mancati de fiare salbatice, au fost arsi pe rug, injunghiati, decapitati, rastigniti, sfartecati in bucati. Toate acestea au fost insa zadarnice. Credinta crestina crestea, se latea si patrundea pana si in cele mai neasteptate locuri ale Imperiului. In anul 311 d.Ch., acelasi Galeriu, rapus de boala si aflat pe patul mortii, a dispus darea unui edict de “toleranta.” El prevederea ca “este datoria crestinilor sa se roage Dumnezeului lor pentru bunastarea noastra.”

Progresul

Cum de au supravietuit sub persecutie cei din Biserica primara? Cum de n-a disparut, asemenea atator alte miscari religioase din vechime? Omeneste vorbind, ei n-aveau nici o sansa sa propaseasca. Era de neconceput ca o miscare spirituala minuscula si dispretuita, germinata intr-un colt al Palestinei sa incolteasca si sa poata deveni o forta preponderenta in idolatrul si impresionantul Imperiu al Romei. In ciuda acestei perspective, crestinismul nu numai ca a “dat peste cap” toate socotelile imperiale, ci a si devenit forta care i-a modelat toate manifestarile ulterioare.

Raspandirea crestinismului in primele secole ale erei noastre constituie unul dintre cele mai uimitoare fenomene din toata istoria omenirii. Care a fost oare secretul reusitei primilor crestini?

Mult mai mult decat o simpla cladire

Crestinismul primar nu a avut cladiri desemnate oficial drept locasuri de inchinaciune. De obicei, ei se inchinau prin case (Cea dintai cladire de biserica propriu zisa a fost excavata la Dura Europos, pe raul Eufrat. Ruinele dateaza din preajma anului 231 i.Ch.). Cei dintai crestini nu au practicat ceremonii publice, n-au avut acces la “mijloacele de publicitate” ale vremii. Cum se poate deci explica fenomenala lor raspandire din primele trei secole?

Dupa disparitia apostolului Pavel din arena n-au mai aparut alte mari “personalitati” insarcinate sa colinde lumea cu Evanghelia. Dumnezeu a schimbat metoda si a raspandit “vestea buna” prin intermediul unei adevarate “armate de furnici”, credinciosi anonimi si nebagati in seama, ale caror nume au disparut de mult in uitare.

Spre orase!

Crestinismul primar a fost cu precadere o “credinta urbana, citatida”. Primele Biserici au luat fiinta in centrele importante de pe rutele comerciale ale Imperiului Roman. In aceste orase, oamenii locuiau aproape unul de celalalt, in ingramadiri citadine. In astfel de “cartiere” era greu sa tii un secret. Credinta crestina s-a raspandit ca o “epidemie” de sanatate spirituala, ai carei virusi treceau cu repeziciune dintr-o casa in alta. Convertirile se produceau ca un rezultat al impresiei pozitive pe care o facea asupra vecinilor “viata cea noua” din comunitatea crestina.

Ce era “deosebit” in felul lor de vietuire? Intr-o scrisoare de aparare a crestinilor indreptata catre Cezarul Antonius Pius, Iustin Martirul, renumit teolog crestin din vremea aceea, ii descrie pe crestini in urmatoarele cuvinte:

“Pana nu de mult, ne bucuram si noi de intinaciunile vietii, dar acum indragim doar castitatea; inainte foloseam si noi artele magice, acum ne-am consacrat in intregime adevaratului si eternului Dumnezeu (unbegotten God); inainte eram iubitori de bani si ne osteneam sa adunam o mare avere, dar acum impartim ce avem intre noi si dam cu bucurie celor aflati in lipsa; inainte ne uram unii pe altii, ne omoram unii pe altii si, plini de dispret, nici n-am fi stat la masa cu cineva de alta rasa, acum insa, de cand s-a aratat Christos, traim in pace unii cu altii, ne rugam chiar si pentru dusmanii nostrii si cautam sa-i aducem printre noi pe toti aceia care ne osandesc fara nici un temei justificat.”

“Tatal nostru”

S-ar putea ca o justificare a repeziciunii cu care s-a raspandit crestinismul sa fie si in extraordinarul impact pe care a produs-o in lumea romana una din invataturile lui de baza: prezentarea lui Dumnezeu ca “Tata al nostru, al tuturor”. In societatea de atunci, de fapt si in societatea de azi, oamenii se simteau victime in mainile unei soarte oarbe si lipsite de mila; la dispozitia “sansei” arbitrare, robi ai “norocului”, al caror destin era stabilit de “convergenta unor forte astrologice impersonale.”

Prin contrast, crestinii se prezentau ca martori ai unui Dumnezeu viu si binevoitor, mai mult decat dornic sa-i primeasca pe toti la Sine, asemeni unui Tata iubitor gata sa poarte de grija tuturor copiilor Sai. Aceasta ideie “revolutionara” reaseza demnitatea in inimile sclavilor si readucea responsabilitatea in mintile celor coplesiti de resemnarea paralizanta si fatalista.

O certificare indirecta despre acest aspect s-ar putea sa existe in misterioasele patrate de cuvinte latine care au fost dezgropate de arheologi in diferite locuri presarate din Anglia pana in Mesopotamia. Doua au fost gasite in Pompei, ceea ce le dateaza inainte de anul 79 d.Ch. cand orasul a fost distrus de lava vulcanului din apropiere. Cuvintele pot fi citite si dinainte inapoi si dinapoi inainte pe orice rand sau coloana.

R O T A S
O P E R A
T E N E T
A R E P O
S A T O R

Literele pot fi rearanjate sub forma unei cruci cu mesajul: “Paternoster” (“Tatal nostru” in limba latina). Literele A si O raman pe afara, cu semnificatia de alfa si omega, inceputul si sfarsitul alfabetului grec, unul din numele Domnului Isus in textul Noului Testament. (vezi pagina urmatoare)

In alta parte a scrisorii sale, Iustin Martirul arata cum cei ce se impotrivisera crestinismului fusesera apoi convertiti la el prin marturia consistenta a vietii celor credinciosi, notand mai ales impresia pe care o facea rabdarea lor extraordinara cand erau inselati, precum si cinstea lor exemplara in afaceri.

A
P
A
T
E
R
A P A T E R N O S T E R A
O
S
T
E
R
O

Facere de bine si rugaciuni

Crestinii au ajuns renumiti prin grija manifestata fata de cei bolnavi si neputinciosi. Multi ajunsesera renumiti pentru faptul ca se vindecasera in urma rugaciunilor. Adunarile crestine au infintat multe “cantine ale saracilor”. Documentele ne spun ca in preajma anului 250 d.Ch., crestinii dadeau de mancare in fiecare zi la 1.500 de oameni saraci din Roma.

Tot cam pe atunci, imparatul Iulian, supranumit si “apostatul”, a vrut sa revitalizeze inchinaciunea pagana la zei. Din scrierile lui ne-a ramas aceasta apreciere facuta la adresa crestinilor:

“Raspandirea si inmultirea lor a fost favorizata de renumele pe care si l-au castigat prin ingrijirea dragastoasa pe care o manifesta fata de vagabonzi si nevoiasi si prin grija cu care fac o inmormantare celor morti. Este un scandal ca nu exista nici macar un singur evreu cersetor si ca ei (crestinii) poarta de grija nu numai de ai lor, ci si de saracii nostrii; caci ai nostri au ajuns sa astepte zadarnic un ajutor din partea noastra!”

La prima vedere, crestinii de atunci pareau slabi si fara putere, o tinta usoara pentru batjocora si ridiculizarea publica. N-aveau avere, nu aveau cladiri, nu se bucurau de pozitii sociale inalte, n-aveau aprobare legala, nu aveau asentimentul oamenilor de cultura si arta. Mai mult, dupa ce au fost alungati din sinagogile evreiesti, crestinii au pierdut si suportul milenar al unei religii cu traditii.

Dincolo de aparenta slabiciune insa, biserica a supravietuit pentru ca a avut “credinta”. Asta a fost secretul biruintei ei. Credinta lor i-a imbogatit cu o viata de “partasie”. O noua comunitate cu un nou stil de viata. Pe deasupra, au avut “nadejde”, o nadejde nestramutata in faptul ca Domnul lor este viu in cer si ca de acolo era stapan sa le calauzeasca pas cu pas viata, pana in clipa cand se va reintoarce sa-si instaureze triumfator Imparatia fara sfarsit.

Credinta, dragostea si nadejdea. Acestea au fost tainele Bisericii crestine, elementele temeliei pe care s-a construit mai tarziu ceea ce numim astazi admirativ “cultura occidentala.”

Crestinii au atras in mijlocul lor oameni din toate clasele si straturile sociale. Aceasta era in contrast izbitor cu practicile sociale ale vremii. In anul 217 d.Ch., un fost sclav, care trudise din greu in mina, a ajuns sa fie promovat ca episcop al Romei. Numele lui: Callistus.

“Trimiteti-mi scrisorile si … darurile voastre!”

Folosirea Evangheliei pentru castig material nu este doar o marca a secolului XX. Escrocii care stiu sa profite de naivitatea celor “slabi de inger” au existat mereu. Biserica nu a stiut intotdeauna sa faca foarte necesara distinctie dintre credinta si … credulitate.

Unul dintre cele mai vechi documente crestine “Didache”, un fel de manual pentru viata si organizarea Bisericii, contine un avertisment impotriva predicatorilor itineranti care apar din senin si se grabesc mereu sa ceara bani pentru cele mai diverse scopuri. Un autor satiric, Lucian, ii ironiza pe crestini pentru usurinta cu care se lasa pacaliti de tot felul de sarlatani care-i storc de toate resursele financiare. Lucian consemneaza un caz notoriu pe atunci. Un anume Peregrinus, filosof de profesie, reusise, pana ce a fost dat de gol, sa atraga o mare multime de urmasi (si o considerabila avere) din sanul comunitatii crestine. Instinctul sau de actor inascut si dorinta de celebritate l-au facut sa piara in mod spectaculos: Peregrinus si-a dat singur foc la sfarsitul jocurilor Olimpice din anul 165 d.Ch.

Pastorul din umbra

Socotita ca o turma buna de junghiat si nu de putine ori inselata de “personalitatea” unor “lupi rapitori imbracati in piele de oaie”, Biserica crestina a supravietuit paradoxal si s-a inmultit providential in lungul si latul Imperiului Roman. Aceasta “turma mica” era insa condusa din umbra de Marele Pastor, care-i promisese deja Imparatia. Istoria trecuta, prezenta si viitoare va fi dovada ca El isi respecta promisiunile!

https://istoriecrestina.wordpress.com/i-scurt-rezumat-istoric-al-bisericii/1-istoria-bisericii-in-primele-trei-secole/

Începutul bisericii

download - Copie

,,Istoria bisericii, timp de aproape 20 de secole“ de Adrien Ladrierre

OCTOBER 1, 2016 10:45 AM

Am văzut ce este Biserica cea atât de scumpă Domnului Isus. Vom vorbi acum despre naşterea ei, adică de începutul ei pe pământ. Ea nu putea să ia fiinţă înainte ca Domnul să-Şi fi împlinit lucrarea de har pe cruce, înainte de a Se fi dat pentru ea, înainte de a o fi câştigat prin sângele Său scump. Trebuie totodată ca, prin învierea Sa dintre cei morţi, să arate că era Fiul Dumnezeului Celui viu, piatra vie pe care trebuie să fie clădită casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Celui viu. Şi, în sfârşit, mai era de neapărată trebuinţă ca, înainte de a lua fiinţă Biserica, Domnul Isus să fie înălţat în cer, la Tatăl Său, pentru a fi trimis de acolo Duhul Sfânt făgăduit.

Înainte de pătimirile Sale, Domnul Isus făgăduise apostolilor Săi că, după plecarea Sa, Tatăl le va trimite pe Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să fie cu ei în veac (Ioan 14.16, 17, 26; 15.26; 16.7, 13). Mai ştim iarăşi că, după ce a ieşit din mormânt, Domnul a vorbit ucenicilor despre lucrurile privitoare la împărăţia lui Dumnezeu.

Sosise însă clipa plecării la Tatăl Său şi, înainte de a părăsi pe cei pe care îi lăsa aici pe pământ, mergând împreună cu ei afară din Ierusalim, le-a înnoit făgăduinţa că le va trimite pe Duhul Sfânt, dându-le în grijă să nu părăsească Ierusalimul înainte de a se fi împlinit această făgăduinţă. Apoi, pe când îi binecuvânta, a fost ridicat la cer, un nor L-a învăluit şi a dispărut din faţa ochilor lor: S-a dus în casa Tatălui, S-a dus să Se aşeze la dreapta lui Dumnezeu. Şi acum, acolo, El este Mântuitorul nostru scump; acolo El Se ocupă de noi cu dragoste şi aşteaptă clipa să vină să ia pe preaiubiţii Lui, ca să-i ducă în acest loc de odihnă şi de fericire, pe care li l-a pregătit.

Apostolii s-au întors deci la Ierusalim în camera de sus, în care se adunau. Acolo se adunau împreună cu ei ucenicii, printre care se găseau şi femeile care merseseră după Domnul Isus, care-L văzuseră răstignit şi pus în mormânt şi care, venind să-L ungă cu miresme, ÎI văzuseră înviat. Împreună cu ei, mai era Maria, mama lui Isus, si fraţii Lui, care în timpul vieţii Sale nu credeau în El.

Ce fericită tovărăşie era aceea care se găsea în această cameră de sus! Nici un învăţat, nici un bogat, nici unul din mai marii lumii acesteia, ci doar nişte simpli pescari şi nişte femei fără renume; erau însă credincioşi mântuiţi, iubiţi de Domnul Hristos, iubiţi de Tatăl aşa cum era iubit şi Domnul Isus. Ei aşteptau, aşa cum le spusese Domnul Isus. Şi, aşteptând, ce făceau? Stăruiau împreună în rugăciune, cerând, fără nici o îndoială, în numele Domnului Isus, ca Tatăl să împlinească făgăduinţa Sa. Cu toate că Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere ceea ce ne promite, găseşte însă plăcere ca noi să-I cerem ce ne-a promis.

N-au avut să aştepte multă vreme: numai zece zile. A sosit una din marile sărbători ale Iudeilor: Cincizecimea. Era una dintre cele trei zile măreţe, pe care le rânduise Dumnezeu în fiecare an şi în care avea plăcere să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16.16). Celelalte două sărbători erau Pastele şi Sărbătoarea Corturilor. Cincizecimea era între aceste două, la cincizeci de zile după Paşti. O mulţime de Iudei erau răspândiţi printre neamurile venite cu acest prilej la Ierusalim; prozeliţi, adică străini care doreau să se facă Iudei, îi însoţeau; şi această mulţime umplea acum oraşul. În mijlocul zgomotului şi mişcării pe care o face totdeauna mulţimea când se adună, era deoparte o cameră liniştită, o cameră de sus, unde se găseau adunaţi aproape o sută douăzeci de inşi, aceia despre care am vorbit, toţi într-un cuget şi-o simţire. Era o ceată foarte mică faţă de marea mulţime care se îngrămădise la Ierusalim. În acea clipă, însă, privirile lui Dumnezeu erau îndreptate cu dragoste asupra acestei camere de sus, asupra acestor oameni care se adunaseră acolo. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu iubea şi pe alţii şi că, în acea mare mulţime, venită pentru sărbătoare, nu erau şi suflete evlavioase, sincere, plăcute lui Dumnezeu; însă în camera de sus erau adunaţi cei care crezuseră în Domnul Isus, care se alipiseră de El şi-L urmaseră; şi Tatăl îi iubea, pentru că El iubeşte pe cei care iubesc pe Fiul Său, şi acum împlinea faţă de ei făgăduinţa Sa de preţ.

Ucenicii Domnului erau adunaţi, deci, ocupaţi fără îndoială cu rugăciunea; când, „deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Faptele Apostolilor 2.2-4).

Astfel s-a împlinit făgăduinţa Tatălui. Domnul Isus a primit sus, de la Tatăl Său, pe Duhul Sfânt, şi L-a trimis ucenicilor Săi. Adunarea, Biserica, a luat astfel fiinţă. Credincioşii, copii ai lui Dumnezeu, erau uniţi acum prin acea legătură a aceluiaşi Duh, pe care-L primise fiecare. Dumnezeu Îşi avea acum casa Sa pe pământ, unde venise să-Şi aşeze locuinţa prin Duhul Său. Aceasta nu mai era o casă de pietre, ca templul din Ierusalim, care nu-şi mai avea nici un rost; era o casă alcătuită din pietre vii, sprijinite pe Domnul Hristos. Şi, după cum altădată Dumnezeu, îmbrăcat într-un nor, venise în cort şi în templu, în mijlocul poporului Său, tot aşa acum venea într-un templu viu, pentru ca să rămână acolo. Acum începe să se alcătuiască „trupul” Domnului Isus din mădularele Sale, adică din cei care credeau în El şi care erau plini de Duh Sfânt. Acum „Mireasa” Domnului Hristos, pe care El o iubeşte, dar care nu va fi arătată decât în slavă, ia fiinţă sub lucrarea Duhului Sfânt şi îşi începe drumul ei în lume sub conducera acestei Sfinte Călăuze, tot aşa cum altădată Rebeca a fost călăuzită la Isaac prin pustie, sub conducerea lui Eliezer. De data aceasta, n-a mai venit un nor, ca pe vremea Israeliţilor, ci o putere din cer, care umplea pe cei credincioşi, o putere, aceea a cuvântului dumnezeiesc, care, întocmai ca un foc, pătrundea în suflete şi judeca tot ce nu era din Dumnezeu.

Ce voia să spună faptul că ucenicii, botezaţi cu Duhul Sfânt, vorbeau în limbi străine? Era o pecete a puterii Duhului lui Dumnezeu în ei, care trebuia să împuternicească, în chipul cel mai izbitor, pe cei care-I erau martori, precum vom vedea; era totodată o arătare a harului lui Dumnezeu, care se ridica mai presus de mulţimea păcatelor, har care se îndrepta către toate popoarele.

Odinioară, oamenii au voit să zidească turnul Babei, ca să nu fie împrăştiaţi pe pământ. Mândria lor nebună a silit pe Dumnezeu să le încurce limbile. Câte rele au luat naştere din acest păcat, rele cum sunt de exemplu, despărţirea şi ura dintre un popor şi altul! Harul lui Dumnezeu se îndreaptă acum către toţi oamenii, ca să-i unească în credinţa şi dragostea aceluiaşi Mântuitor şi, pentru a-i chema, a împărţit ucenicilor, prin Sfântul Duh, aceste limbi felurite, ca să vorbească fiecăruia, din orice neam ar fi.

http://www.clickbible.org/ascunse/teme-biblice-2/adunare/istoria-bisericii-timp-de-aproape-20-de-secole/02-inceputul-bisericii/

https://istoriecrestina.wordpress.com/