III. Crezul creștin – Dimensiunea comunitară a credinței

download - Copie
Publicat pe 14 octombrie, 2018 De danutj

St-Augustine-Quote

Am încercat să definim credința ca o capacitate ce îndreaptă omul spre Dumnezeu, spre realitatea cea mai înaltă. Credința angajează personalitatea omului în totalitatea ei, conlucrează activ cu celelalte facultăți umane și presupune o abandonare totală a omului în mâna lui Dumnezeu. În manifestarea credinței putem distinge trei dimensiuni mai importante în relație cu alte trei capacități umane fundamentale. Mai întâi, în relație cu planul afectiv, credința ia forma încrederii, cea care stă la baza unei relații personale cu Dumnezeu. Încrederea reprezintă motorul dimensiunii personale a credinței, ceea ce determină angajarea cu seriozitate a persoanei umane în raport cu ființa divină. Prin credință, omul acceptă existența lui Dumnezeu și aderă la ceea ce Dumnezeu a revelat omului despre sine. În al doilea rând, exercițiul credinței presupune un efort de reprezentare cognitivă cu privire la realitatea spre care aceasta deschide ființa umană. Vorbim despre un efort de înțelegere și de conturare a unui conținut de principii și adevăruri care definesc (axiologic, moral, social etc.) spațiul existențial al celui credincios. Nu în ultimul rând, credința angajează planul voinței, determinarea de a pune în act un mod de viață articulat după principiile credinței. Credința definește un mod de viață concret, o experiență care dă mărturie despre principiile și adevărurile ce o ghidează și despre reperul întregii experiențe umane, care este Dumnezeu.

În această secțiune, dorim să ne oprim asupra a ceea ce rezultă din raportul credinței cu rațiunea. Ne concentrăm atenția asupra conținutului credinței ca un set de adevăruri formulate rațional pe baza revelației divine. Credința acceptă că Dumnezeu există și angajează ființa umană într-un raport cu divinitatea. Această deschidere a omului spre divinitate presupune și o angajare a rațiunii, alături de credință, un efort de a înțelege și de a explica, atât cât este posibil, coordonatele acestui raport dintre Dumnezeu și om. Baza acestui demers este asigurată mai întâi de un efort de primă mână care are loc la inițiativa lui Dumnezeu de a se revela omului. Textul sacru sau Biblia reprezintă rezultatul unui prim efort uman de înțelegere și de reprezentare rațională a unui mesaj, a unui conținut care este primit chiar de la Dumnezeu însuși. Acest conținut prim este numit cuvântul lui Dumnezeu, revelația divină și este concretizat în textul Scripturii creștine.

Specificul revelației biblice este acela că Scriptura s-a scris ca urmare a unei experiențe istorice concrete a omului cu Dumnezeu, mai precis, a unei experiențe comunitare. Câteva remarci asupra acestui aspect. În primul rând, conținutul revelației biblice, ca reprezentare rațională a unei relații a omului cu Dumnezeu, se realizează ca un efort hermeneutic și identitar într-o comunitate ce are această experiență pe o perioadă de timp îndelungată. Textul Biblic s-a scris mereu ca un ecou al acestei istorii, al unei tradiții în care lucrurile s-au sedimentat și clarificat în timp (cărțile din Biblie se scriu cu mult timp după ce s-au întâmplat cele relatate acolo – distanța aceasta temporală devine una hermeneutică). În al doilea rând, credința creștină se întemeiază pe o realitate unică și fondatoare a lui Dumnezeu însuși care se face om și ia parte la istoria lumii. Ceea ce s-a concretizat ca mesaj scris al Scripturii are un referent experiențial obiectiv la care autorii textului sacru s-au raportat mereu. Ceea ce contemporanii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, au trăit și înțeles au pus în scris și au transmis mai departe oamenilor tot ca urmare a unei experiențe de grup, culturale și religioase. Nevoia de a pune în scris mesajul lui Cristos este parte a unui mecanism comunitar tipic – nevoia de a preda mai departe acest conținut și de a-l feri, pe cât posibil, de erori. Nu în ultimul rând, Biblia are un mesaj care s-a concretizat în datele unei existențe istorice, culturale și lingvistice date. Ceea ce s-a scris în Scripturi reprezintă o bază pentru un efort dublu și perpetuu al comunității creștine: de a înțelege mesajul biblic în contextul său originar; de a actualiza mesajul Evangheliei și de a-l pune în relație cu probleme și contexte umane mereu noi și mereu diferite. De asemenea, mesajul revelației răspunde și nevoii formalizării unor reprezentări raționale cât mai sintetice și mai cuprinzătoare, care să aibă caracter universal și să poată fi transmise mai ușor de la o generație la alta.

Cu acest ultim punct ajungem cu discuția la ceea ce numim generic crez sau mărturisire de credință. Vorbim așadar despre un set de adevăruri sau principii care sunt prezentate într-o formă scurtă, dar densă, condensată, a esenței revelației biblice. Nevoia unei asemenea formulări sintetice a conținutului credinței creștine poate fi explicată prin identificarea mai multor cauze care pot să fie analizate în detaliu, însă nu asta ne propunem aici. Dorim, mai degrabă, să arătăm câteva aspecte despre cum anume a funcționat și funcționează acest instrument în cadrul comunității creștine și care ar fi câteva dintre caracteristicile mai importante ale acestuia. Demersul cel mai la îndemână este acela de a analiza succint câteva momente importante din evoluția comunității creștine în istorie.

Un prim nivel de sistematizare a adevărurilor de credință se realizează în comunitatea creștină primară. Mecanismul este cu mai multe dimensiuni: identitar, misionar și liturgic. Reminiscențe ale acestor formule de crez se găsesc chiar în textul biblic, care a fost scris în contextul transmiterii pe cale orală a învățăturii creștine și în parametrii procesului de concretizare a unei experiențe comunitare în cadrul cultului creștin. Practica liturgică a bisericii primare a jucat un rol important în formalizarea unor adevăruri sau enunțuri teologice, care au avut apoi un puternic rol identitar și misionar. Sintagme precum Isus Cristos este Domnul (o primă versiune a acestei formule de crez apare în Fapte 8:37, dar apare și în Rom. 10:9 și 1Cor. 12:3) joacă atât rolul de a formaliza un adevăr de credință, cât și acela de a delimita o nouă comunitate religioasă față de iudaism sau de orice altă grupare din epocă. O parte din asemenea formule sintetice ale conținutului credinței au un caracter doxologic pentru că erau rostite în context liturgic sub forma cântărilor la care participau toți credincioșii, iar altele apar ca enunțuri teologice în context sacramental, îndeosebi la botez și eucaristie.

Un alt nivel îl reprezintă scrierile creștine din perioada apostolică și imediat următoare. Provocarea cea mai mare a acestei perioade o reprezintă dispariția apostolilor, autoritățile în materie de credință, cei care au primit revelația de la Isus și au transmis-o mai departe. Biserica a gestionat acest gol de autoritate prin înlocuirea locului apostolilor cu scrierile lor, iar exercițiul hermeneutic efectuat asupra VT se extinde acum și asupra lucrărilor lăsate de apostoli. Un exemplu tipic care arată dinamica din această perioadă îl constituie textele din categoria părinților apostolici (Didahia sau Învățătură a celor 12 apostoli, Păstorul, Epistola către Diognet etc.). În asemenea texte se observă atât încercarea de a sistematiza, de a formula enunțuri sintetice ale crezului creștin, cât și exercițiul hermeneutic al comunității creștine care asumă textele apostolilor și învățătura lui Isus transmisă pe cale orală și le aplică experienței din acea vreme. Un alt exemplu important îl reprezintă textele din perioada următoare, ale apologeților și teologilor de tranziție spre școlile teologice din secolele III și IV. Sf. Irineu se remarcă aici pentru că la el avem explicit subliniată această preocupare a comunității creștine de a formula o Regulă a adevărului, un instrument care să joace rolul de cheie hermeneutică în interpretarea Scripturii. Nevoia este una stringentă, în contextul în care Biserica are de înfruntat pericolul ereziei gnostice, care se folosea de Scriptură pentru a susține teze străine de revelația lui Isus. Sf. Irineu subliniază că această regulă, care ia forma unei sinteze a mesajului Scripturii sau a unei mărturisiri de credință, are valențe sacramentale și hermeneutice. Acest crez se asumă la botez (are rol identitar) și apoi are menirea de a ajuta pe credincios să înțeleagă fiecare pasaj al Bibliei în acord cu întregul ei. Rolul identitar al crezului presupune nu numai asumarea unui conținut de credință anume, ci admite și funcția protectoare față de influențele străine care ar putea denatura credința creștină.

Un pas decisiv în efortul conturării unui conținut rațional al credinței creștine îl reprezintă perioada formării școlilor de gândire creștină, începând cu secolul al III-lea. Printre primele școli de renume, atât ca anvergură, cât și ca rezultate, este Școala din Alexandria. Având la dispoziție limbajul și instrumentarul de gândire oferite de școlile antice, acești gânditori au încercat să sistematizeze învățătura creștină în acord cu limbajul epocii, așteptările și exigențele gândirii filosofice și religioase din acea perioadă. Așa se nasc primele formule dogmatice mai importante, primele încercări de a arăta cum funcționează adevărurile credinței creștine, cum răspund întrebărilor fundamentale ale omului, așa cum erau formulate atunci (întrebări privitoare la natura universului, a omului, a ființei lui Dumnezeu, a relației lui Dumnezeu cu lumea etc.). Trebuie menționat că în această perioadă, a sfârșitului de secol III, se conturează o formulă a crezului creștin care poartă numele de Crez apostolic. Este o formă a crezului care va constitui baza pentru versiunea ce va fi elaborată la primul conciliu ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Un al patrulea nivel de dezvoltare privind dinamica crezului creștin este cel reprezentat de contextul conciliar al experienței creștine din primele veacuri. Trecerea timpului duce atât la extinderea credinței creștine, dar și la o maturizare a acesteia. Pe măsură ce cunoașterea avansează, lucrurile devin tot mai complexe. Părinții Bisericii au înțeles profund aceste elemente și au încercat să facă față provocărilor epocii lor. Una dintre cele mai importante asemenea provocări o constituie raportul dintre credință și celelalte tipuri de cunoaștere, mai ales dintre cunoașterea religioasă și cea filosofică. În această confruntare, mulți gânditori au eșuat și au produs reprezentări ale gândirii raționale care depășesc cadrul revelației biblice. Aici se încadrează marile erezii, îndeosebi cele cristologice, din perioada secolelor IV-IX. În tensiunea acestor dezbateri, Biserica creștină pune la lucru un instrument comunitar esențial – conciliul episcopilor. Produsul principal al conciliilor privește conținutul credinței, formulele dogmatice, articolele de crez. De regulă, conciliile se încheiau cu un set de rezoluții privind conținutul credinței, iar acestea deveneau normative pentru întreaga comunitate creștină. În acest context conciliar, se produc cele două binecunoscute versiuni ale crezului creștin: crezul de la Niceea și crezul de la Constantinopol, care îl completează pe cel dinainte. Ca produs al mecanismului conciliar, crezul își întărește funcția identitară. Rolul său nu este să niveleze și să uniformizeze experiența creștină, ci să îi păstreze unitatea într-o diversitate naturală, normală. Delimitarea pe care o produce crezul vizează aspecte fundamentale pe care comunitatea creștină a ajuns să le înțeleagă, să le asume și fără de care își pierde identitatea. Un exemplu îl constituie celebra formulă a Sf. Atanasie: dacă Dumnezeu nu s-a făcut om, nu există mântuire. Dacă cineva nu acceptă că Isus este Dumnezeu, nu mai este creștin. Miza nu este dată de logica unei argumentații – dacă se poate demonstra suficient de bine acest adevăr – ci consecința acceptării lui. Aceste principii sunt esențiale sub raport identitar pentru că ele reprezintă motorul unei experiențe umane care se mișcă spre o țintă finală clară. Din perspectivă teologică, ținta se poate rata dacă omul se ghidează după o simplă construcție rațională de tip științific sau filosofic.

Dezvoltarea și diversificarea tradiției creștine a dus, în final, la un nivel mult mai jos de manifestare a instrumentului analizat. Vorbim despre mărturisirile de credință ale confesiunilor creștine conturate de-a lungul istoriei. Dusă la extrem, o asemenea practică se regăsește uneori în formularea unor mărturisiri de credință la nivel de comunitate creștină locală (situație întâlnită la comunitățile protestante mai tinere – evanghelice, confesionale sau independente, dar și la cele de tip schismatic). În contextul tradițiilor creștine, analiza crezului admite cel puțin două probleme. Mai întâi, întrebarea este dacă se poate stabili acel miez tare, acea formulă de crez care să treacă dincolo de nivelul confesional. Unii ar putea spune că formula crezului niceo-constantinopolitan joacă un asemenea rol. Însă răspunsul nu e simplu de dat, pentru că aici ne lovim de cea de-a doua problemă: putem vorbi despre o evoluție a conținutului crezului, atât în privința numărului articolelor, dar și la nivelul fiecăruia dintre acestea? Cel puțin în parte, răspunsul este afirmativ. Până la conciliul de la Constantinopol, din 381, avem o evoluție a conținutului crezului de la diferite versiuni anterioare. De ce nu a continuat acest exercițiu și în secolele următoare? Din nou, parțial, un posibil răspuns este legat de evoluția celor două tradiții creștine de limbă greacă și latină și apoi de marea schismă. Actualmente, în ciuda eforturilor ecumenice, se pare că există un impas în a recunoaște acest fond comun al identității creștine, care să facă posibilă o coagulare a expresiei misionare și a pozițiilor credinței creștine cu privire la problemele complexe ale societății actuale. În ciuda recunoașterii, uneori formale, a crezului, se pare că în formularea identității creștine contează mai mult aspectele specifice, particulare, confesionale. O asemenea situație a condus, nu de puține ori, la crize majore ale comunităților confesionale, în diferite perioade istorice.

Mai dorim să subliniem un aspect. Crezul creștin, ca orice reprezentare rațională în concepte, are limitele lui și nu poate epuiza realitatea ultimă la care se referă. În ciuda unor asemenea limite, omul are nevoie de un asemenea instrument ca să își poate stabili coerent cadrul experienței sale în lume. Crezul creștin joacă un asemenea rol. El definește spațiul libertății umane, cadrul dialogului cu Dumnezeu și cu semenii. Acesta nu are doar o funcțiune religioasă de a trasa specificul unei religii sau comunități. Credința este o angajare totală a vieții omului în raport cu Dumnezeu, iar crezul joacă rolul de a stabili cadrul principial și valoric al acestei experiențe. Asumarea sacramentală a crezului la botez și actualizarea constantă a acestuia în viața liturgică a Bisericii este mai mult decât un exercițiu ritualic anexat religiosului. Vorbim despre asumarea rațională a unui set de adevăruri și principii care să guverneze viața credinciosului, ca repere fundamentale față de care se constituie identitatea dinamică a creștinului în lume. Așadar, miza acestui conținut este esențială. Crezul trebuie cunoscut profund. Adevărurile care îl compun trebuie înțelese și actualizate mereu, atât la nivel comunitar, cât și personal. Munca de actualizare admite o dimensiune critică și una de dezvoltare. Asta înseamnă o raportare constantă la ce a realizat Biserica în trecut și efortul de a înțelege cât mai bine adevărurile credinței în parametrii cunoașterii pe care îi oferă prezentul. Este un efort ce presupune a lăsa loc funcției profetice de evaluare a unei identități dinamice și mereu amenințate în lume.

Înainte de a încheia această discuție despre crezul creștin, este important să reflectăm asupra importanței și relevanței acestuia în actualitate. Pentru comunitatea creștină, crezul solicită un tip de efort și de responsabilitate pe care le putem nuanța cu titlul de datorie. Putem așadar vorbi despre o datorie a credinței pe care o are fiecare generație de credincioși și fiecare comunitate istorică locală. Să subliniem acest aspect în cel puțin trei direcții. Mai întâi, vorbim despre o datorie de continuitate a credinței, ce presupune un triplu efort. Fiecare generație de credincioși are responsabilitatea de a realiza o orientare spre trecut, de a dezvolta conștiința istorică, de a învăța din experiența Bisericii și de a fi deschisă să primească moștenirea înaintașilor. Crezul este un conținut primit, pus la proba istoriei de cei care l-au formulat și dezvoltat în contextul tradiției creștine. De asemenea, fiecare generație are datoria de a întrupa crezul, de a-l pune la lucru în contextul specific al fiecărei comunități creștine locale. Este un efort continuu de contextualizare ce trebuie să facă față ispitei diluării, cosmetizării sau adaptării crezului. Nu în ultimul rând, fiecare generație are datoria să dea mai departe moștenirea primită, să se asigure că credința va continua și că fundamentele credinței vor ajunge și la generațiile viitoare. Vorbim despre un efort de transparență, de formare și dezvoltare a unor conținuturi care să pună la vedere importanța și eficiența crezului. În al doilea rând, vorbim despre o datorie a credincioșilor de a sluji lumii în logica credinței. Crezul este un set de fundamente și adevăruri ce privesc raportul omului cu Dumnezeu și natura realității, ce trebuie puse la lucru mereu și mereu, să răspundă la întrebările fundamentale ale omului, să rezolve probleme noi sau probleme specifice unui anumit context etc. Însă experiența credinței are o logică a ei pe care o putem creiona prin câteva coordonate: este o logică a revelației, care primește adevărul (nu-l produce sau inventează), îl asumă și îl lasă să producă rezultate în viața reală; este o logică a misterului, care admite că omul cunoaște în parte, că toate formulările sale conceptuale privind adevărul nu pot fi definitive și absolute, dar că avem suficiente date care să ne permită orientarea către soluțiile propuse de revelația biblică; este o logică a darului, care admite că tot ce suntem și avem este darul lui Dumnezeu și că nu există nici o miză cu privire la ceea ce trebuie să realizăm sau ar trebui să demonstrăm cuiva – tot ce ne rămâne de făcut este să ne împlinim ca ființe personale, unice; este o logică a providenței, care admite că Dumnezeu este mereu implicat în lume ca un actant ce duce toate lucrurile către destinul lor final, iar omul este invitat să fie partenerul său în acest proiect măreț; este o logică a întemeierii, care acceptă că fără raportarea la Dumnezeu, fără așezarea tuturor lucrurilor în el nu există cu adevărat un sens al existenței și o rațiune de a fi pentru fiecare detaliu al acestei lumi; în fine, este vorba despre o logică a iubirii, a unei experiențe care își găsește împlinirea doar ca iubire, ca experiență personală de dăruire reciprocă, de orientare către celălalt. În al treilea rând, există o datorie de raționalitate a credinței (după formula lui J.L. Marion), ce apasă pe umerii comunității creștine din fiecare epocă istorică. Este datoria de a nu fi proști, ci înțelepți, de a produce mereu conținuturi raționale despre realitate; de a da mereu sensuri despre natura realității și despre lucrurile care se petrec mereu în lume. Este datoria de a fi mereu prezenți la masa dialogului despre adevăr, alături de celelalte voci (ale științei, filosofiei sau artelor), de a confrunta minciuna, falsul, mediocritatea, ideologia, ipocrizia. Nu în ultimul rând, este datoria de a exersa discernământul, spiritul profetic ce radiografiază consistent și coerent ceea ce se întâmplă în istorie.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2018/10/14/iii-crezul-crestin-dimensiunea-comunitara-a-credintei/

IV. Crezul creștin – Despre Dumnezeu

download - Copie

Publicat pe 21 octombrie, 2018 De danutj

rubliov

Analiza primului articol din crez se poate realiza din mai multe perspective (așa cum o arată clasicele catehisme ale bisericilor din cele trei mari tradiții creștine). Pentru obiectivul acestei prezentări, realizăm o scurtă evaluare a concepției despre Dumnezeu pe care o propune creștinismul în contextul religios și filosofic al lumii antice. Luăm în calcul provocările cele mai importante pe care le-a avut spiritualitatea creștină la debutul ei: relația cu iudaismul și concepția VT despre Dumnezeu; raportul cu religiile politeiste antice; relația cu filosofia (greacă, în special) care lucrează cu conceptul de Dumnezeu în parametri noi și diferiți față de aparatul religios; raportul cu ereziile născute în interiorul comunității creștine.

Înainte de a analiza ceea ce s-a realizat din dialogul cu asemenea provocări, este bine să mai facem o precizare. Deși susține pe deplin ideea, crezul nu afirmă explicit trinitatea lui Dumnezeu. Primul articol se referă la unicitatea lui Dumnezeu (unul), însă această formulă nu prezintă mai multe despre natura lui Dumnezeu și nici despre pluralitatea persoanelor divine. Articolele următoare vorbesc despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum ni le prezintă Scriptura, cu precădere în iconomia lor, adică ni se prezintă o trinitate iconomică. Elementele de distincție dintre persoane se referă în special la relațiile Tatălui cu celelalte două și acestea sunt subliniate, tot în cheie biblică, prin două atribute: născut, pentru Fiul, și purces, pentru Duhul Sfânt. Confruntată cu ereziile și cu acuzele aduse de celelalte religii și filosofii, gândirea creștină a trebuit să reflecteze asupra naturii lui Dumnezeu, asupra trinității imanente (adică a relațiilor dintre persoanele divine în interiorul lui Dumnezeu). Se creează astfel o dinamică a credinței creștine ce va lua forma unor dezvoltări teologice care încearcă să înțeleagă, pe cât posibil, ceea ce este asumat prin credință: adică existența unui unic Dumnezeu, dar care s-a descoperit ca o trinitate de persoane.

A. Detașarea de concepția religioasă antică despre Dumnezeu

Creștinismul s-a născut în sânul comunității iudaice și risca să rămână o sectă evreiască dacă nu ar fi apelat la ajutorul aparatului conceptual grecesc. Adresându-se grecilor, Sf. apostol Pavel are în față piedica politeismului și a unei concepții despre Dumnezeu care nu depășește nivelul mitic (ideea de divinitate și alte mari adevăruri cu privire la realitate sunt prezentate cu ajutorul unor povestiri cu caracter exemplar care joacă rolul de mecanism explicativ). Geniul apostolului Pavel, și apoi a primilor gânditori creștini, a fost acela de a apela la Dumnezeul filozofilor, așa cum îl întâlnim deja de la Platon până la Stoici. Această opțiune a însemnat câteva lucruri:

renunțarea la o concepție despre Dumnezeu construită după modelul tipic al religiei antice, adică zei particulari, antropomorfi construiți după chipul și asemănarea omului (evreii au făcut un mic progres în acest context – un Dumnezeu personal și nevăzut, însă el rămâne unul antropomorf și local ce nu putea să cucerească lumea);
acceptarea unui Dumnezeu universal ca fiind ființa supremă, cauza și temelia tuturor ființelor, sursa tuturor lucrurilor existente. În raport cu acest Dumnezeu, ceea ce există nu este un accident, ci admite o cauză rațională, este rezultatul unei intenții personale și are un scop; renunțarea la mit în favoarea logosului sau raționalizarea credinței, construirea unor răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului prin analiză și conceptualizare. Credința nu se rezumă la un set de raporturi ritualice cu divinitatea, ci ia forma unui sistem coerent explicativ de înțelegere a întregii realități. Experiența creștină presupune o relație armonioasă între credință și rațiune. Problemele apar atunci când, sub diverse influențe, se creează un dezechilibru, o fractură violentă între cele două. Apar două riscuri aici:

un prim risc este transformarea credinței creștine într-o formă de filozofie sau chiar dispariția religiosului. Grecii au construit filozofia, însă și-au pierdut religia. Același risc îl găsim în cazul creștinismului prin apariția sectei gnosticilor, grupare cu care biserica s-a luptat vreme îndelungată, încă din zorii existenței sale. Dar riscul a continuat să fie unul mereu real, pentru că este tentant să speculezi despre Dumnezeu și să încerci să explici toate lucrurile cu privire la ființa lui sau să rezumi raportul cu divinitatea la un set de concepte; la fel de mare este și riscul credinței creștine de a se transforma în pură religiozitate, în pietism, într-o experiență izolată, fictivă și utopică, departe de adevăratele probleme ale omului (risc pe care îl observăm chiar și astăzi în multe comunități creștine). Ruptura dintre credință și rațiune, în orice sens, ar însemna nu numai un eșec ce se repetă în istorie (ca în cazul grecilor, înainte de Cristos), ci și o fractură care duce la izolarea religiosului de adevăr, degradarea experienței religioase la o simplă formă de organizare socială sau de igienă mintală.

B. Două mari concepții despre Dumnezeu

Ceea ce numim astăzi creștinism nu admite un corp unitar de dogme și expresii ale credinței, ci o diversitate care, printre altele, are la bază concepții despre Dumnezeu puternic influențate de filozofie. Să ne oprim la două direcții mai importante.

Prima dintre aceste două direcții are ca părinte pe Sf. Augustin și reprezintă concepția dominantă în creștinism, utilizată de majoritatea credincioșilor din toate confesiunile. Influențat de filozofia neoplatonică a lui Plotin, Sf. Augustin identifică ființa lui Dumnezeu cu noțiunile de imaterialitate, inteligibilitate, imuabilitate și unitate. Sf. Augustin vorbește despre Dumnezeu plecând de la natura sa, insistând asupra esenței acestei naturi. Gândirea Sf. Augustin despre Dumnezeu este una esențialistă, ceea ce presupune reducerea ființei lui Dumnezeu la esența sa, la caracteristicile acesteia. Dumnezeul Sf. Augustin este strict determinat de propria-i natură, de caracteristicile esenței sale. De aceea în teologia creștină capitolul despre Dumnezeu începe întotdeauna cu tema atributelor divine (Dumnezeu este omniprezent, omniscient etc.). Odată listate și analizate aceste atribute am epuizat subiectul. Această concepție despre Dumnezeu este una puternic determinată de concepția filosofică neoplatonică, de Dumnezeul filosofiei grecești. O asemenea abordare este și cel mai ușor de acceptat pentru că ea corespunde tiparului comun de cunoaștere utilizat de om, atât în cunoașterea comună, cât și în cea științifică. Omul purcede la analiza realității din jurul său încercând să caute o esență a lucrurilor, să identifice acea substanță care determină natura realității.

Părinții Capadociei, având deja opera Sf. Atanasie cel Mare și a Sf. Irineu, vor construi o altă teologie care schimbă întrebarea fundamentală a filozofiei și teologiei de la ce este Dumnezeu, la cine este Dumnezeu. Cea de-a doua poziție teologică postulează drept cauză supremă pe cineva care este, nu o esență, ci pe cineva despre care se poate spune doar că el este (Exod 3:14), adică este ființa prin excelență. Limbajul biblic ne revelează câteva lucruri despre existența lui Dumnezeu și ne invită să credem că el este. În același timp, tiparul biblic ne atrage atenția că ființa lui Dumnezeu este una plurală, comunitară. Aici intervine construcția capadocienilor, care pune în centru conceptul de persoană. Dumnezeu este un tip de existență fără nicio limitare. Despre un asemenea Dumnezeu nu putem spune că ar poseda iubire, cunoaștere, putere sau orice alt atribut, ci că el este toate acestea. Perfecțiunea și plinătatea sa îi sunt autosuficiente, nimic nu-i poate fi adăugat și nici luat. Această plinătate este existența comuniunii interpersonale libere dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. La baza construcției teologice a părinților capadocieni se află o distincție conceptuală fundamentală pentru credința creștină: distincția natură-persoană. Asupra acestui aspect ne oprim în continuare.

C. Implicațiile distincției natură-persoană

Dincolo de dificultățile de terminologie și de clarificare conceptuală, distincția natură – persoană este utilă pentru a rezolva câteva probleme importante. Mai întâi, aceasta permite să se răspundă la întrebarea: cum poate fi Dumnezeu în același timp unul și trei? Poate fi Dumnezeu unul în trei? Soluția Părinților Bisericii a fost să utilizeze conceptul filosofic antic bine-cunoscut de natură (fire sau esență) pentru a desemna monoteismul biblic al singurului Dumnezeu, care este transcendent creației. Când spunem că Dumnezeu este unul, avem în vedere firea cea una, natura divină, transcendentă lumii create și imposibil de cunoscut de om. Conceptul de natură divină scapă oricărei reprezentări conceptuale, dar este util pentru a distinge între unitatea lui Dumnezeu și pluralitatea persoanelor. În același timp, când vorbim despre trinitate, despre pluralitate cu privire la Dumnezeu, avem în vedere distincțiile biblice cu privire la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și utilizăm termenii ipostas, respectiv persona, pentru a identifica cele trei persoane divine absolut diferite și unice.

În al doilea rând, prin distincția natură – persoană s-a realizat o desprindere de ontologia antică în cadrul căreia noțiunea de natură avea conotații deterministe. Credința creștină susține că Dumnezeu, creatorul tuturor lucrurilor, este ființa perfectă care nu are nevoie de nimeni și de nimic care să îi definească existența și nici care să îl determine să creeze lumea. Dumnezeul biblic este o ființă care nu admite nici un tip de limitare. Nimic nu îi poate fi luat sau adăugat, ci își este suficient lui însuși deoarece este ființa prin excelență, în perfecțiune și plinătate. Este o ființă personală și absolut liberă care nu are nevoie de nimeni și de nimic care să îi confirme existența.

În al treilea rând, prin această concepție despre Dumnezeu, gândirea creștină a răspuns la întrebarea raportului dintre Dumnezeu și lume și a susținut absoluta transcendență a lui Dumnezeu față de propria creație. Lumea nu apare ca o emanație involuntară din Dumnezeu, ca un regres ontologic ce rezultă dintr-o deficiență la nivelul ființei divine. Dimpotrivă, creația este rezultatul voinței și iubirii libere ale unei ființe personale plenare. Dumnezeu este cel ce este (Ex. 3:14), ființa însăși, ființa pură, care nu datorează existența nimănui, nu are o cauză. În schimb, el este cel care dă ființa, viața și mișcarea (cf. Fapte 17:28) oricărei existențe din lumea creată, dar fără să se dividă sau se împartă pe sine prin asta. Concepția creștină susține că este posibilă existența lumii, a ființelor create, că toate își au cauza în Dumnezeu, și că toate sunt absolut diferite de el.

Nu în ultimul rând, distincția natură-persoană ne ajută să înțelegem ideea imanenței lui Dumnezeu în creația sa, deși el este în același timp transcendent lumii. Ca o ființă personală, orice ipostas divin are un extasis, adică o manifestare proprie, ca o ieșire din sine înspre celălalt, înspre alte ființe. O asemenea manifestare a divinului, în teologia creștină, a primit numele de energeia (lucrare sau energie). Acest extasis al persoanei presupune un mod de actualizare al ousiei divine în fiecare manifestare personală, în fiecare acțiunea a ei. Un exemplu îl constituie iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Imanența lui Dumnezeu presupune această manifestare personală a lui, un raport pe care îl stabilește cu ființa creată, păstrând în același timp transcendența naturii sale. Participarea ființelor create la Dumnezeu se realizează în aceste coordonate ale unei întâlniri, ale unei prezențe manifeste a persoanelor divine care se arată în acțiune, în actul iconomiei lor. Caracterul personal și treimic al iconomiei divine este clar prezentat în Scripturi, însă acest aspect trebuie tratat cu atenție, pentru a nu reduce ființa lui Dumnezeu la acțiunea lui în lume.

În teologia creștină, prin termenul de natură sau esență s-a dorit să se exprime unitatea, ceea ce este comun, ceea ce face ca Dumnezeu să fie ceea ce este, iar prin persoană să se exprime distincțiile în interiorul ființei divine, adică ceea ce este unic și irepetabil, particular. Existența lui Dumnezeu în trei persoane nu înseamnă o împărțire a naturii divine în trei. Dimpotrivă, cele trei persoane sunt împreună dintotdeauna, fiecare are în sine întreaga natură divină, nu o parte a ei. Fiecare persoană este astfel fără început și fără sfârșit, ele nu provin ulterior dintr-o natură comună. Prin termenul de persoană, părinții greci au desemnat modul de a fi al lui Dumnezeu, modul său de existență. Astfel, prin distincția natură-persoană, gândirea teologică a dat ontologiei o nouă dimensiune – cea relațională. Utilizând distincția biblică între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Părinții Bisericii au subliniat că aceste nume sunt nume proprii și indică relații (Sf. Atanasie, Ar. 1, XI). Pentru a surprinde dimensiunea relațională și unitatea lui Dumnezeu, Sfinții Părinți utilizează conceptul de perihoreză, care înseamnă o perfectă și transparentă interioritate reciprocă a celor trei persoane, asemenea unei unice lumini în trei sori care se cuprind și se arată reciproc (Grigorie de Nazianz, Or. XXXI). Perfecțiunea și infinitatea lui Dumnezeu face ca între cele trei persoane să nu existe nici un fel de distanță, de nici un tip, ci o deplină unitate în iubire și dăruire reciprocă, care însă păstrează distincțiile și unicitatea fiecărei persoane.

Teologia este un produs al efortului de cunoaștere al omului care se bazează pe adevărurile revelației biblice. Ceea ce putem spune despre Dumnezeu nu îl epuizează și nici nu îl închide într-o structură ontologică definită de noi. Distincția dintre natură și persoană, așa cum este aplicată lui Dumnezeu, este un produs al gândirii teologice în limitele noastre umane și trebuie utilizat cu această grijă constantă, pentru a ne feri de extreme, derapaje și inconsecvențe. Însă distincția este utilă și importantă pentru că, pe de o parte, este construită pe baza revelației biblice, a modului în care Dumnezeu ni s-a revelat și, pe de altă parte, răspunde nevoii noastre de cunoaștere și de a răspunde la întrebări. Absoluta transcendență a lui Dumnezeu ne face incapabili să putem înțelege ce înseamnă ousia divină sau persoana divină. Dacă îi atribuim anumite caracteristici, așa cum pare că o face uneori textul biblic, nu înseamnă că am închis ființa lui Dumnezeu într-o definiție sau într-o structură ontologică delimitată de asemenea caracteristici.

Istoria gândirii teologice a cunoscut însă și derapaje în privința construcțiilor ideatice cu privire la ființa lui Dumnezeu. Putem aprecia că maniera prin care s-a alunecat cel mai frecvent în efortul gândirii teologice este cea în care distincția natură – persoană conduce la o ruptură ontologică. Asta înseamnă să admiți că natura și persoana sunt două dimensiuni sau două principii ontologice care pot fi definite autonom și între care se poate crea un anumit raport (de calitate sau anterioritate). Din păcate, în creștinismul curent s-a impus o concepție care derivă din gândirea lui Augustin (concepție finisată în perioada medievală). Aceasta utilizează o imagine esențialistă despre Dumnezeu (știm cam totul despre Dumnezeu pentru că reușim să listăm caracteristicile ființei sale); cu profund caracter determinist (un Dumnezeu care respectă la rigoare caracteristicile atribuite); ușor predictibil (acționează în virtutea naturii sale bine delimitate); ce stabilește un raport de tip juridic între om și Dumnezeu; cu o dominantă soteriologică ce este soluționată în aceeași cheie etc. Varianta propusă de capadocieni sau cea a unui Toma d’Aquino sunt puțin cunoscute, vizitate fiind doar de specialiști din spațiul academic și fără impact real în creștinismul concret, în comunitățile locale.

În analiza următoarelor articole de crez, vom merge mai aproape de gândirea capadocienilor, de o teologie personalistă, și vom arăta implicațiile acesteia asupra problemelor fundamentale ale omului așa cum le tratează credința creștină.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2018/10/21/iv-crezul-crestin-despre-dumnezeu/

Ucenicia în Evanghelia după Marcu (4)

download - Copie

GettyImages-460593182-56f00cba5f9b5867a1c576ff

Publicat pe 19 octombrie, 2018 De danutj

La Sf. Marcu, ucenicia presupune un răspuns prompt din partea omului chemat de maestru să îl urmeze. Este acceptarea faptului de a fi mereu cu învățătorul și de a participa la misiunea lui. În creștinism, ucenicia înseamnă a călca pe urmele lui Isus, este experiența trăirii în prezența lui. Acest lucru presupune definirea unui nou mod de viață și a unei noi identități ce rezultă din însușirea valorilor, principiilor și idealurilor după care Isus Cristos și-a trăit viața în lume. Evanghelia după Marcu ne spune că oamenii au fost atrași de experiența umană a Fiului lui Dumnezeu. Minunile, mesajul rostit, autoritatea cu care se prezenta înaintea liderilor religioși ai vremii au atras o sumedenie de posibili ucenici. În stilul său caracteristic, evanghelistul nu dă detalii cu privire la natura și structura grupului larg de discipoli din jurul lui Isus, însă menționează laconic un alt episod important cu privire la dinamica uceniciei. Scena este relatată succint în capitolul al treilea și se referă la selecția unui grup de discipoli dintre cei care mergeau după Isus. Textul biblic ne dă senzația că se intră într-o nouă etapă a procesului de ucenicie și ne solicită atenția să înțelegem câte ceva despre semnificația celor întâmplate.

Până în acest punct al desfășurării cărții, Evanghelia după Marcu ne spune că Isus a adresat o invitație concretă unor oameni să vină să îl urmeze (textul menționează cinci dintre viitorii ucenici ai Domnului) și ne lasă să înțelegem că alți discipoli s-au adăugat din proprie inițiativă, convinși fiind de valoarea și misiunea noului învățător din Galileia. Nu știm dacă Isus procedează după o cutumă a epocii sau are o strategie bine definită, însă, după o perioadă de acțiune, se decide să realizeze o selecție a celor care îl urmează. Fără să ne dea nici un fel de informație despre vreun criteriu de alegere și fără să ne spună despre eventuale teste la care au fost supuși potențialii ucenici, Sf. Marcu menționează că Isus s-a suit pe un munte și a chemat la el un grup de discipoli din mulțimea de oameni care îl urma. Textul sugerează că avem o intenție clară a lui Isus de a distinge acest grup și de a i se adresa în privat. Din marea masă de admiratori, maestrul a invitat la întâlnirea de pe munte pe cine a vrut sau pe cine a considerat el de cuviință. Cei selectați răspund și îl urmează pe învățător, probabil fără să știe exact ce urmează. Această scenă a urcării pe munte contrastează cu cea anterioară din pasajul biblic în care ni se spune că o mulțime de oameni (din Galileia, Iudea, Ierusalim, Tir, Sidon etc.) a venit să îl vadă pe Isus. Retragerea dintre cei mulți, împreună cu urcarea pe munte, pare să sugereze o experiență inițiatică, un gest ce presupune trecerea la o nouă etapă a procesului de formare. Scena în sine ne trimite cu gândul la multe exemple similare din VT. Vorbim despre situații în care muntele este prezentat ca un loc preferat al întâlnirii omului cu Dumnezeu, un spațiu incomod, tensional, ce pune mereu la încercare pe cel ce a cutezat să urce. În tabloul analizat, contextul biblic ne permite o asemenea perspectivă a urcușului și a evaluării în contextul uceniciei. Ca și patriarhii odinioară, ucenicilor li se cere un efort de distanțare față de evenimente, de reacțiile maselor de oameni, de deruta creată de minuni și exorcisme, de rutina preocupărilor zilnice. După ce discipolii au avut ocazia să descopere mai bine personalitatea și misiunea învățătorului, după ce devine tot mai clară miza urmării lui (dovedită din confruntarea cu autoritățile sau prin provocarea reevaluării propriei identități și tradiții spirituale) se conturează nevoia de a realiza un nou pas. După o perioadă de acomodare și tatonare, are loc o evaluare: maestrul îi cântărește pe cei ce s-au înscris să îi fie ucenici și ia o decizie cu privire la cei care intră în etapa următoare.

În acest punct ne putem întreba despre sensul acestei etape, despre nevoia unei evaluări. Ucenicia presupune un angajament din partea ambelor părți, maestru și discipol, și lansează un proces ce se bazează pe încredere reciprocă, libertate și afirmarea demnității persoanei. Aceste dimensiuni esențiale nu se așază de la sine în relațiile de ucenicie. Există posibile riscuri și pericole, abuzuri și forme de ratare inerente unei asemenea experiențe umane. Chiar și pentru cei mai bine intenționați pot apărea momente critice, reformulări ale așteptărilor și reevaluări ale scopurilor. Inclusiv pentru maestru pot apărea momente de slăbiciune și ispite cu privire la deturnarea esenței misiunii sale. Aventura uceniciei este o experiență ce presupune o continuă muncă de evaluare. Și maestrul și ucenicul au dreptul și responsabilitatea să analizeze lucrurile: pe sine și pe celălalt; dinamica relației și rezultatele procesului de devenire; strategia și obiectivele stabilite. Pentru sănătatea uceniciei, pentru a îndepărta pericolele și a lăsa la lucru valorile fundamentale asumate este nevoie de discernământ și evaluare. Mai ales în perioada de început, testarea este un ingredient esențial al uceniciei. Cu aceste ocazii evaluative, cei ce s-au grăbit și au înțeles greșit ce presupune ucenicia pot face pasul înapoi sau își pot reafirma angajamentul prin disponibilitatea de a înțelege mai bine și a corecta ce lipsește. De asemenea, maestrul are ocazia să confirme sau să infirme parcursul inițial al discipolilor. Evaluarea maestrului poate presupune delimitarea unor categorii de ucenici, conturarea unor diferențe de potențial și acțiune, definirea unor strategii de lucru diferite pentru fiecare persoană sau pentru grupuri de discipoli. La rândul său, discipolul poate sesiza cum merg lucrurile, dacă relația cu maestrul produce devenire și dacă relația se zidește pe valorile promise.

Sf. Marcu ne arată că selecția realizată de Isus are loc la două niveluri. Primul corespunde invitației de a urca pe munte. Maestrul alege, decide și recunoaște astfel pe cei ce îl vor urma în aventura sa mai departe. Cei chemați acum trec de faza de simpli admiratori, de statutul de indivizi animați de interese trecătoare. Ei pricep că a urma pe Isus înseamnă mai mult decât a beneficia de minuni și semne sau de un statut provizoriu de membru al unui grup ce simpatizează un tânăr rabin. Putem înțelege că s-a întâmplat ceva mult mai profund în ființa lor, că au trecut un test de bază și au depășit nivelul sentimental și visceral al umblării după Isus. Ei au primit confirmarea învățătorului și devin membrii unei noi comunități, parteneri ai unei noi solidarități ce provine dintr-un statut comun. Aceștia sunt ucenicii validați ai lui Isus. În acest cadru inițiatic, în adunarea discretă de pe acel munte, putem aprecia că Sf. Marcu schițează ideea punerii bazelor Bisericii. Noua comunitate a lui Isus se înfiripă pe fundamentul uceniciei. Din cei mulți chemați sunt aleși puțini. Nu este suficient să fii chemat, ci trebuie să dai curs invitației și să urmezi calea maestrului. Acest drum nu este ușor și nu se realizează de la sine. Este un urcuș ce definește și călește o nouă identitate, iar drumul presupune teste și evaluări care confirmă calitatea de ucenic autentic. Nu există ucenici nominali și nu te poți declara singur ucenicul lui Isus fără o validare a acestui statut. Ucenicia nu are de a face cu oameni care au asumat o etichetă și un nume de formă, o poziționare contextuală convenabilă pentru că este la modă sau pentru că aduce beneficii fără efort. Selecția realizată de maestru indică inevitabil spre exigență, seriozitate și disponibilitatea de a asuma condiția învățătorului. Nu este întâmplător faptul că după alegerea ucenicilor Sf. Marcu prezintă o confruntare teribilă a lui Isus cu liderii din Ierusalim, ocazie cu care noul învățător este acuzat că este nebun și că lucrează cu Beelzebul (domnul dracilor). Selecția discipolilor are loc într-un moment în care nu este deloc confortabil să te asociezi cu Isus, într-o perioadă în care identitatea învățătorului este pusă la îndoială de mai marii societății și îi sunt aduse grave acuzații. Ca să rămâi de partea lui îți trebuie ceva: un tip de cunoaștere, încredere, tărie de caracter, curaj. Ca să accepți să îl urmezi și să urci pe munte îți trebuie acel ceva care să te asemene cu maestrul, să fii gata să fii una cu el.

Al doilea nivel de selecție operat de Isus se realizează chiar pe munte, între ucenicii confirmați deja. Textul biblic ne spune că învățătorul a ales doisprezece dintre discipolii aflați cu el ca să-i aibă cu sine și să-i trimită să propovăduiască. Înainte de a comenta această mențiune a Sf. Marcu, este important să mergem mai departe cu scena constituirii unei comunități în jurul lui Isus pe temeiul uceniciei. În context biblic, acest grup restrâns ales de Isus trimite la simbolistica poporului ales și la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Dacă acceptăm acest paralelism (care are rădăcini în profeți și în cărțile de înțelepciune), atunci gestul lui Isus de a distinge un grup mic de ucenici dintre ceilalți indică instituirea unei fundații pentru noua comunitate a lui Dumnezeu în lume: Biserica. Poporul evreu s-a clădit pe cei doisprezece fii ai lui Iacov; Biserica se clădește pe cei doisprezece apostoli aleși de Isus. Israel are o constituție etnică, de sânge; comunitatea lui Isus se zidește pe valoarea uceniciei. Poporul evreu își definește identitatea prin asumarea Legii lui Dumnezeu primită la Sinai; noul Israel se clădește pe vestea bună adusă de Isus Cristos și pe ceea ce el a realizat ca om în lume.

Revenind la sublinierea textului biblic cu privire la alegerea celor doisprezece, se pot observa câteva elemente mai importante. În primul rând, Sf. Marcu ne arată că alegerea făcută de Isus indică trecerea într-o nouă etapă a procesului de ucenicie. Învățătorul redefinește statutul discipolilor de la cei care îl urmează, la cei care sunt împreună cu el. Noua etapă a uceniciei presupune a fi cu Isus, a te identifica cu el și cu misiunea lui. Participarea ucenicilor la condiția maestrului sugerează o apropiere și un tip de relație care a avansat față de perioada primelor tatonări și căutări. Este etapa în care munca de formare, procesul de investire a lui Isus în ucenicii săi ia o nouă dimensiune. În al doilea rând, textul biblic subliniază dimensiunea misionară a alegerii celor doisprezece. Isus le încredințează ucenicilor propria misiune. Pe umerii lor stă responsabilitatea continuității operei maestrului în lume. Aici își găsește ucenicia întreaga ei semnificație: ucenicul este chemat să ajungă asemenea maestrului său, să fie gata să îi ducă mai departe viziunea și misiunea și să fie capabil să pregătească pe alții să facă același lucru. În al treilea rând, textul biblic menționează că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea să vindece și să scoată demonii din oameni. Această investire este rezultatul procesului de ucenicie. Adevărata autoritate a maestrului se confirmă prin devenirea ucenicului, prin transformarea ființei lui și conturarea unei personalități care pune la lucru ceea ce s-a dezvoltat prin relația cu învățătorul. Prin natura ei, ucenicia este o devenire în contextul autorității. Maestrul își folosește autoritatea ca să sporească ființa ucenicului, să o conducă spre maturitate și împlinire. De asemenea, învățătorul dă autoritate discipolului, îi lasă spațiu și libertate de manifestare pentru a se contura ca viitor maestru și a fi capabil să se investească în alții. Prin aceste scurte mențiuni din capitolul al treilea, Sf. Marcu schițează traseul viitor al aventurii ucenicilor alături de Isus. Vom identifica anumite detalii ale acestui demers continuând lectura evangheliei cu capitolele următoare.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2018/10/19/ucenicia-in-evanghelia-dupa-marcu-4/

Isus din evanghelii (15)

download - Copie

Publicat pe 14 iunie, 2020 De danutj

vine

Seria discursurilor de rămas bun continuă cu o prezentare care aduce din nou în atenție tema iubirii divine. Mesajul are tot mai multă profunzime și are valoare de testament. Apelând la o metaforă cunoscută spațiului semitic, Isus prezintă fundamentul unui nou mod al existenței pentru toți cei care sunt dispuși să creadă în el și să îi împlinească poruncile. Celor ce participă la această viață nouă li se conferă un nou statut. Cei ce îl urmează pe Cristos nu sunt nici credincioși, nici oameni ai unui legământ și nici membri ai unei noi comunități religioase, ci prieteni ai Fiului lui Dumnezeu. Ca urmare, cei ce îl urmează pe Cristos vor avea o condiție aparte în lume, vor fi receptați ca atare de către oameni și vor avea de înfruntat implicații pe măsură. Să ne oprim mai atent la aceste trei aspecte din capitolul al cincisprezecelea al Evangheliei după Ioan.

Viața nouă la care ne invită Isus Cristos are la bază iubirea care există în Sfânta Treime. Venirea Fiului în lume reprezintă șansa umanității de a asista la o experiență unică a unui om care iubește după măsura iubirii divine: „Cum m-a iubit pe mine Tatăl, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în dragostea mea!”. Experiența lui Isus în lume este decisivă pentru noi toți pentru că se constituie ca fundament pentru un nou mod de viață. Omul Cristos este punctul de turnură al istoriei pentru că a adus cu sine schimbarea de care aveam cu toții nevoie. El ne-a oferit o cale, o ieșire din condiția existenței sub robia păcatului, a răzvrătirii față de Dumnezeu și semeni. Cu ajutorul metaforei viței de vie, Isus ne prezintă datele procesului de transformare a ființei umane care a avut loc mai întâi în viața lui prin iconomia lui Dumnezeu. Textul biblic ne spune că Isus este vița, iar Tatăl este vierul. Isus este noul Adam pe care Dumnezeu grefează viața tuturor celor care decid să accepte oferta vindecării divine. Limbajul biblic utilizat aici este atât de expresiv și de direct. Noua umanitate se clădește pe existența concretă a lui Isus Cristos ca om care a luptat împotriva păcatului și răului și a învins. Evanghelia ne spune că el a păzit poruncile Tatălui și a rămas în iubirea lui, că astfel omul a fost reașezat într-o relație stabilă și normală cu sursa ființei sale. Mântuirea noastră este realizată de viața exemplară a Fiului întrupat, a omului care a învins tendința egoistă a ruperii de sursa vieții și dorința de a trăi în opoziție cu semenii. Adresându-se ucenicilor atunci și nouă astăzi, Isus subliniază importanța decisivă a rămânerii în el, a păstrării darului pe care Dumnezeu ni l-a oferit în Cristos. Iconomia salvării este asemănată cu altoirea mlădițelor viței de vie. Credincioșii sunt mlădițele, iar Isus este vița. Această unitate este realizată de Dumnezeu, iar nouă ni se cere păstrarea ei cu credincioșie. Fundamentul vieții celei noi este asigurat de reciprocitatea experienței personale a rămânerii lui Isus în Tatăl și a celor credincioși în Fiul. În discursul său, Isus insistă atât de mult pe această idee a rămânerii ucenicilor în el. Ideea este explicitată prin tema aducerii de roade, adică a respectării poruncilor lui, a manifestării semnelor unui mod de viață pe care l-a trăit Fiul lui Dumnezeu în lume.

Deși sună paradoxal, Isus le dă ucenicilor porunca de a se iubi așa cum i-a iubit el. Avem exprimată aici măsura noului legământ dintre Dumnezeu și oameni, care are la bază viața lui Isus, iubirea pe care el a trăit-o pentru lume și semeni. Această dragoste are caracter sacrificial și se exprimă prin actul suprem al dăruirii vieții proprii pentru viața celorlalți. Însă nu este vorba despre un gest distant, contractual, eventual impus de dreptatea divină, care cere ceva similar din partea omului. Opera lui Isus Cristos deschide o nouă etapă a relației dintre om și Dumnezeu, dintre creație și creator. Ucenicii sunt invitați să fie prietenii Fiului lui Dumnezeu, nu robi sau slujitori datori să îl asculte și să îi împlinească misiunea. Darul divin nu poate avea valoare și implicații maxime decât în contextul unei relații de iubire reciprocă, de prietenie, de transparență totală, de prețuire profundă. Isus dovedește toate acestea față de discipolii săi și ne deschide ușa tuturor către o experiență similară. Viața veșnică nu poate avea sens decât ca iubire mutuală, ca pasiune și dorință de cunoaștere a celuilalt, ca deschidere care se dăruie în permanență. Aceasta este imaginea biblică despre Dumnezeu ca trinitate de persoane care ne invită să îi fim alături pentru eternitate. Iubirea dintre Isus și ucenici înseamnă introducerea omului în intimitatea relațiilor de iubire dintre persoanele divine. Cristos le garantează ucenicilor că viața lor în lume va avea parte de asistența Tatălui și de iubirea lui, de prezența și călăuzirea Duhului Sfânt. El își încurajează discipolii să intre în relație cu persoanele divine, să le cunoască și să le implice în viața lor de zi cu zi, să le ceară sprijinul în toate lucrurile.

Cu mult realism și transparență, Isus trasează și implicațiile unei vieți trăite în tensiunea iubirii divine. Urmarea lui Cristos va aduce pentru ucenici o reacție de împotrivire din partea celor care refuză iconomia lui Dumnezeu și urmăresc alte scopuri pentru viața lor. Opoziția dintre lume și Cristos, dintre planul lui Dumnezeu și planurile oamenilor nu are la bază nici determinismul maniheic, nici moralismul religios. Isus ne atenționează asupra faptului că persoana sa va fi un prilej de scandal pentru lume, iar cei care îl urmează vor suporta consecințele asocierii cu el și cu misiunea lui. În esență, ura lumii împotriva lui Cristos este cea care vine din starea de păcat a omului și din răzvrătirea ființei create contra ziditorului ei. Fondul acestui antagonism nu este legat neapărat de un anumit proiect politic sau religios al lui Isus, ci de criza existențială în care se află omul căzut și incapacitatea sa de a găsi o soluție pe cont propriu. Isus a stat împotriva spiritului lumii și îl va demasca în permanență până la sfârșitul istoriei. Urmarea lui Cristos și iubirea lui Dumnezeu presupun un act esențial de renunțare la un mod de viață egoist și centrat pe sine. Isus însuși a avut de înfruntat acest duh al lumii și l-a biruit, și-a pus baza existenței sale în Tatăl și a trăit prin ascultare totală de Dumnezeu. Cei care au înțeles viața lui Isus și au decis să îl urmeze au de parcurs același drum: au parte de lupta cu starea de păcat a lumii, atât în ei înșiși, cât și în raporturile cu ceilalți. Mesajul lui Isus nu este doar unul de atenționare, ci și de încurajare. Ceea ce el a realizat este posibil și pentru noi toți care dorim să devenim ucenicii săi pentru că ne oferă sprijin constant prin prezența sa personală alături de noi. Nu suntem scutiți de propriul efort și nici de decizia pe care trebuie să o reactualizăm mereu de a fi împreună cu Cristos, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, însă sarcina poate fi purtată cu onoare și succes dacă suntem animați de iubirea lui Isus, dacă ne dorim prietenia sa.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/06/14/isus-din-evanghelii-15/

Media : Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole nov08 2008

download - Copie

Interviuri, documentare, reportaje, eseuri, articole 

Pagina de MEDIA este realizată de

Ioan Ciobotă

Radio Vocea Evangheliei Timişoara

www.rve-timisoara.ro

 horizontal rule

Aparitii editoriale la Radio Vocea Evangheliei

Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”
* documentar, partea a 2-a –

Reporter:
– Ce ati simtit atunci cand ati fost in spital cu avortul de acum 2 ani si jumatate?

Doamna Mirela:
Eram foarte stresata, am avut o stare psihica foarte proasta, inclusiv starea sanatatii in general s-a inrautatit, si ma gandeam uneori c-am sa mor in urma acestui avort. Pe de alta parte, ma apasa faptul ca trebuie sa omor un copil. Era in ajunul sarabatorilor de iarna si ma gandeam la pruncii ucisi de Irod, ma gandeam ca se apropie copilul si eu trebuie sa recurg la acest fapt.
 [continuare]

„LINIE TELEFONICA CRESTINA PENTRU COPII”

Ioan Ciobota, reporter:
Biserica Aletheia din Timisoara desfasoara un proiect intitulat „LINIE TELEFONICA PENTRU COPII” L-am intrebat pe Razvan Duminica, coordonatorul acestui proiect, despre ce este vorba.

Razvan Duminica:
Timisoara este un oras mare, si la fel ca in intreaga tara, valorile moral-crestine au fost pervertite, iar societatea va suferi tot mai mult de pe urma acestor lucruri, asa ca vrem sa prezentam Evanghelia copiilor si familiilor lor, astfel incat sa crestem o generatie aproape de Dumnezeu.
 [continuare]

Un extraordinar documentar despre avort
“Ce nume i-ai da copilului tau nenascut ?”

documentar, partea I –
• Realizat in anul 1999 pentru Radio Vocea Evangheliei – Timisoara
• Difuzat initial de Radio Vocea Evangheliei – Romania, prin statiile Timisoara, Sibiu, Oradea, Suceava, Cluj-Napoca, Bucuresti 
[continuare]

Magic si Ocult

Magic si ocult

Totul este MAGIC in lumea noastra.

Tocmai cand ma pregateam sa scriu acest eseu, am constatat cu stupoare ca si blugii mei cei de toate zilele (probabil niste chinezarii, cum sunt majoritatea celor vandute si nevandute) au o eticheta pe care scrie MAGIC. Nici nu am observat cand i-am cumparat.

Pufuletii sunt MAGICI, bomboanele sunt MAGICE, produsele alimentare sunt MAGICE, iar dintr-un pliculet de nu-stiu-ce descoperi MAGIA daca il cumperi.

Detergentii, parfumurile, sapunurile, dulciurile, toate sunt MAGICE si daca le mananci sau te imbraci cu ele, atunci cu siguranta descoperi MAGIA.

Idolul lumii moderne – televizorul – te duce intr-o lume magica iar influenta lui este de natura oculta de-a dreptul, pentru ca este cel mai raspandit si folosit drog.

Multe filme, cum ar fi Harry Potter, Stapanul inelelor sau Razboiul stelelor sunt promotoare clare ale ocultismului si satanismului. Creatoarea lui Harry Potter – JK Rowling – este satanista si peste 50% din veniturile ei le cedeaza miscarii sataniste.

Asadar, daca iti cumperi un DVD sau o carte cu Harry Potter sau mergi la cinema sa vezi Harry Potter, deja esti un finantator al satanismului. Nemaivorbind de toate vrajitoriile din Harry Potter sau lansarea cartilor cu acest nume la miezul noptii…

Cred ca Satana si ingerii lui danseaza de multumire cand vad asa ceva.

Halloween, sarbatoarea inchinata duhurilor satanice, castiga tot mai mult teren in fatza unui Craciun tot mai prafuit si serbat cu tot mai multa jena, ca nu cumva sa ii suparam pe musulmani sau pe atei. Parca pe musulmani sau pe atei ii doare-n cot de crestini si sunt foarte ingrijorati sa nu-i supere… de asta ii cam ucid pe crestini pe alocuri, cand au ocazia…

………………………………………………

Stau si ma uit la soarele caldut de sfarsit de Octombrie care apune, la frunzele plopilor care fosnesc nelinistite in bataia vantului, la masinile si la oamenii necunoscuti despre care ma gandesc: “Sigur sunt buni. Nu cred ca sunt atinsi de MAGIC, de ocult sau de Satana. Dar ceva parca pluteste in aer.

Doamne, parca sunt tot mai putini cei care Te gasesc. Sunt tot mai putini cei care Te gasesc cu adevarat.

Cu toate ca Dumnezeu a pus in oameni chiar si gandul vesniciei si oamenii cauta, doresc si tanjesc dupa divin, dupa transcendent, dupa lumea “de dincolo”, majoritatea isi pleaca urechea la soapta celui rau care le spune: “Eu va ofer MAGIA ! Veti descoperi ceva extraordinar si MISTERIOS, ASCUNS celorlalti, DACA VA INCHINATI MIE”…

Dar va spune cineva: “Noi niciodata nu ne-am inchinat Satanei.”

Oare?

S-a constatat ca atunci cand un personaj principal dintr-o telenovela se sinucide, in urmatoarele 3 zile creste foarte mult rata sinuciderilor in randul femeilor consumatoare de telenovele…

Daca stai 4-5 ore pe zi la televizor, unde majoritatea zdrobitoare a programelor sunt MAGICE, oculte, sexi, porno sau violente, iar de Dumnezeu nu ai timp pentru ca esti prea obosit, atunci… cui te inchini ???

Daca majoritatea timpului alergi pentru trup, iar sufletul… in suflet iti toarna altii ce vor ei, atunci cui te inchini?

Totul este MAGIE, MISTER si OCULT in cultura sau non-cultura televizualului.

Un citat dintr-o carte pe care v-o recomand – REVRAJIREA LUMII, de Virgiliu Gheorghe – spune: “Vizionarea TV ii determina pe oameni sa se raporteze la televiziune ca la o instanta de ordin religios. Televiziunea instituie in societatea mediatica o realitate asimilabila templului din religiile idolatre”

Doamne, da-ne intelepciunea sa intelegem planurile celui rau, sa intelegem lumea in care traim si traim frumos, ca in timpul zilei.

Ioan Ciobota

Ce urmeaza?

Lumea si liderii lumii vorbesc deja despre depasirea crizei financiare.
Va fi sau nu va fi, vom vedea.

Dar altceva cred ca trebuie sa remarcam, si anume: dupa fiecare criza importanta, s-a constituit un ORGANISM care pe viitor sa preintampine repetarea acelor crize.

Dupa Primul razboi mondial s-a constituit Liga Natiunilor.

Dupa al doilea razboi mondial s-a constituit Organizatia Natiunilor Unite – ONU.

Dupa nu stiu ce s-a constituit NATO.

Tin ziarul intr-o mana si Biblia in cealalta, ca sa vad cam pe unde suntem…
De cateva zile ONU a acordat NATO drept de actiune oriunde pe planeta, in numele pacii…

Cand am citit in ziar stirea cu ONU – organizatie pentru pace, care da puterea sa catre NATO – organizatie militara, nu am putut sa nu iau repede Biblia si sa citesc versetul din Apocalipsa cu Fiara si Balaurul.

Oare cum era versetul acela din Apocalipsa: “Fiara pe care am vazut-o..[..] Balaurul i-a dat [Fiarei] puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapanire mare.” ?…

Eu nu fac interpretari ale Apocalipsei, ci doar ma gandesc cu uimire la ce se intampla.

Dar m-am bucurat cand am citit mai departe: “Am vazut ca o mare de sticla amestecata cu foc; si pe marea de sticla, cu alautele lui Dumnezeu in mana, stateau BIRUITORII fiarei, ai icoanei ei si ai numarului numelui ei.

Ei cantau cantarea lui Moise, robul lui Dumnezeu si cantarea Mielului. Si ziceau: “Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice. Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al Neamurilor.”

Nu stiu daca despre NATO, ONU sau alte organisme este vorba in Apocalipsa.
Poate este vorba si despre rautatea din inima mea, despre razvratirea omului impotriva lui Dumnezeu, habar n-am.

Oricum ma astept sa se infiinteze dupa criza actuala un ORGANISM, un GRUP, o ORGANIZATIE, ceva cu PUTERI MONDIALE.

Atunci ridicati-va ochii spre Cer…
Domnul este aproape !

CU SIGURANTA DOMNUL ESTE APROAPE !

Ioan Ciobota

http://ioanciobota.wordpress.com/

http://publicatia.voxdeibaptist.org/media_nov08.htm

Cadourile Barbra Streisand împărtășesc fiica lui George Floyd, Disney

download - Copie

 Barbra Streisand a făcut din fiica lui George Floyd, în vârstă de 6 ani, acționar Disney.

(CNN)Fiica lui George Floyd , în vârstă de șase ani, este oficial acționar Disney , datorită Barbra Streisand.

Gianna Floyd, al cărui tată a murit în custodia poliției luna trecută, după ce ofițerul de poliție Minneapolis, Derek Chauvin, i-a apăsat genunchiul pe gât timp de aproape nouă minute, a dezvăluit pe social media că i s-au dat stocuri în compania de divertisment de către pictograma Hollywood.
Într-o postare pe Instagram de pe un cont pentru fetiță, ea poate fi văzută cu mândrie care deține certificatul de acțiune.
„Mulțumesc @barbrastreisand pentru pachetul meu, acum sunt un acționar Disney mulțumit pentru tine”, se arată în legendă.
Postarea nu a dezvăluit câte acțiuni a jucat vedeta de 78 de ani pentru Gianna.
Alături de acțiuni, cântăreața premiată Grammy i-a oferit fetiței două dintre albumele sale, „My Name Is Barbra” și „Color Me Barbra”.
CNN a adresat reprezentanților Streisand pentru comentarii suplimentare.
La începutul acestei luni, comitetul regenților de la Texas Southern University (TSU) a anunțat că se oferă să ofere lui Gianna o bursă completă în cazul în care dorește să participe la universitate.
„Știm valoarea unei educații în căutarea soluțiilor și a progresului generațional. Așteptăm cu nerăbdare să o îmbrățișăm în familia TSU”, a declarat Gerald Smith, președintele Fundației TSU, într-o declarație.
De asemenea, Kanye West își face partea pentru a-și asigura viitorul lui
Gianna, înființând un fond de colegiu pentru învățământul ei, ca parte a donației sale de 2 milioane de dolari pentru a sprijini familiile lui Floyd, Ahmaud Arbery și Breonna Taylor .
În plus, o pagină oficială GoFundMe pentru Gianna a strâns deja peste 2 milioane de dolari. „Vă mulțumesc foarte mult pentru răspândirea dragostei și a sprijinului”, au scris Gianna și mama ei, Roxie Washington.

Crime în folosul umanității

download - Copie

Ultima bijuterie marca New York Times din seria „Red Century” ne vorbește despre Revoluția Roșie din China și, mai precis, despre cum „for all its flaws, the Communist revolution taught Chinese women to dream big.” Vă veți întâlni și acum cu tot felul de scuze de la oameni echilibrați despre cum articolul e la secțiunea Opinii și nu e neapărat părerea redacției asta.

Dar observați cum se raportează la situație, numai ca să vedeți cât de grețoasă e atitudinea. Se referă la zecile de milioane de victime ale revoluției lui Mao ca simple „defecte” ale regimului. Haideți să observăm și părțile bune ale unui sistem care a adus la moarte zeci de milioane de oameni și a distrus alte zeci de milioane de vieți – oare câte dintre viețile astea aparțineau unor femei și cum intră asta în ecuația comunismului chinezesc care le-a oferit femeilor șansa să viseze?

Am mai auzit cum că este în regulă să recunoaștem și unele părți bune ale comunismului, dacă ne dorim o judecată „obiectivă” asupra istoriei. Pe lângă faptul că afirmația asta mi se pare de un cinism abject, aș dori să văd cum ne raportăm și la nazism în paradigma asta.

Cum spunem?, nazismul a fost un regim genocidar, Hitler un maniac care dorea să cucerească lumea și să curețe de pe fața pământului popoare întregi, dar, uitați, a construit și Autobahn-ul?

În ce moment se oprește din a fi o judecată așa-zis obiectivă asupra istoriei, și devine doar o relativizare perversă a unor fapte istorice care au distrus vieți și destine, și care au pervertit conștiințe și minți? Mai ales cum se pare că acest apel la pretinsă obiectivitate indică, în mod suspect, într-un singur sens.

Nu ar trebui să te pui în situația – ca pretins om rațional – în care să ajungi să pretinzi că un regim – o idee – care a ucis circa 100 de milioane de oameni și a încarcerat (nu neapărat în închisori propriu-zise) alte sute de milioane e pur și simplu o idee bună implementată prost. Sau cu unele defecte, dar care a avut și părți bune. Și că ar trebui să mai încercăm o dată, până ne iese.

O idee care pusă în practică în diferite părți ale lumii, de diferite popoare, cu diferite bagaje și variații în implementare nu aduce cu sine nimic altceva decât sărăcie, boală și moarte *nu* este doar „o idee bună implementată prost”, ci este o idee proastă de la început. Nu este o utopie, ci o distopie.

Ai crede că nu ar trebui să explici așa ceva, că sunt niște adevăruri de la sine evidente. Dar uite că încă sunt o grămadă de oameni pentru care sute de milioane de victime nu au fost suficiente. Și mai există și goarne mediatice așa-zis reputabile care spală pe picioare una dintre cele mai năucitoare boli care au lovit vreodată omenirea.

Alexandru Vîjan

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/crime-folosul-umanitatii/?

COREEA DE NORD : BĂRBAŢII, OBLIGAŢI SĂ AIBĂ ACEEAŞI TUNSOARE CA KIM JONG-UN.

download - Copie

Posted on  by 

Dacă ați uitat cum ne tundea Ceaușescu sau dacă nu erați născuți pe atunci, iată un memento. Diavolul nu suportă diversitatea făpturilor lui Dumnezeu.


de I.C. HotNews.ro

Barbatilor din Coreea de Nord li se cere sa aiba aceeasi tunsoare ca liderul lor, Kim Jong-un, transmite BBC citand mass-media asiatica. Liniile directoare privind aspectul, aprobate de catre stat, au fost lansate in capitala tarii, Phenian, in urma cu aproximativ doua saptamani, iar acum sunt prezentate in restul tarii, desi multa lume are rezerve fata de imaginea propusa de autoritati.

“Tunsoarea liderului nostru este deosebita, daca vreti”, a declarat o sursa pentru Radio Free Asia. “Nu se potriveste intotdeauna tuturor pentru ca oamenii au diferite forme ale fetei si capului”.

Intre timp, un nord-coreean care traieste la ora actuala in China sustine ca imaginea nu este populara acasa pentru ca oamenii cred ca se aseamana cu cea a traficantilor chinezi. “Pana la mijlocul anilor 2000, o numeam ‘tunsoarea traficantilor chinezi’”, scrie Korea Times.

Nu este pentru prima data cand statul nord coreean stabileste frizurile populatiei. Pana acum, femeile puteau sa aleaga din 18 stiluri de tunsori iar barbatii din 10.

Televiziunea de stat din Coreea de Nord a lansat recent o campanie impotriva parului lung, intitulata “Haideti sa ne tundem parul in conformitate cu stilul de viata socialist”.

Fostul lider Kim Jong-il, care a condus Coreea de Nord timp de 17 ani, a preferat o coafura umflata, motivul fiind, potrivit unor zvonuri, pentru a parea mai inalt.

http://barzilaiendan.wordpress.com/2014/03/26/coreea-de-nord-barbatii-obligati-

Copilul a aflat că mama este infidelă în căsătorie | Pastor Vasile Fialt

download - Copie

VASILE FILAT

ÎNTREBARE: Părinții mei sunt căsătoriți de 30 de ani. Întâmplător am găsit în telefonul mamei că îl înșală pe tatăl fără ca el să știe. Nu i-am spus nimic că am văzut ceea ce ea face nici ei, nici tatălui. Cum credeți că ar fi bine să procedez? Eu deja sufăr, dar dacă mama mea o să plece de acasă sau dacă o să se întâmple ceva, ce să fac? Cum ar trebui să procedez?

Rușinea Elveției: copiii foloseau drept muncă ieftină la fermă De Kavita Puri Elveţia 29 octombrie 2014

download - Copie

Băiat

Dreptul de autor al imaginiiPAUL SENN

Mii de oameni din Elveția care au fost obligați să muncească copiii solicită compensații pentru copilăria furată. Începând cu anii 1850, sute de mii de copii elvețieni au fost luați de la părinți și trimiși la ferme la muncă – o practică care a continuat până în secolul XX.

David Gogniat a auzit o lovitură puternică la ușă. Erau doi polițiști.

„I-am auzit strigând și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Am privit afară și am văzut că mama mea i-a împins pe polițiști pe scări”, spune el.

„Apoi a revenit și a trântit ușa. A doua zi au venit trei polițiști. Unul a ținut-o pe mama mea, iar celălalt m-a luat cu ei.”

La vârsta de opt ani, el a fost în realitate răpit și dus la o fermă. Până în ziua de azi habar n-are de ce.

În primii ani de viață, el și fratele și surorile sale mai mari au trăit singuri cu mama lor. Erau săraci, dar copilăria lui a fost fericită până într-o zi din 1946, când a venit acasă de la școală pentru a găsi frații lui dispăruseră.

Un an mai târziu a fost rândul lui.

A fost dus într-o fermă veche și a devenit fermierul. S-ar trezi înainte de ora 06:00 și a lucrat înainte și după școală. Ziua lui a terminat după ora 22:00. Acest bărbat care se impune fizic în anii 70, arată vulnerabil, întrucât își amintește de violențele frecvente din partea tatălui adoptiv. „I-aș descrie aproape un tiran … Mi-a fost teamă de el. Avea destul de temperament și mă va lovi pentru cel mai mic lucru”, spune Gogniat.

Află mai multe
Dreptul de autor al imaginiiPAUL SENN

Urmăriți raportul lui Kavita Puri Elveția: Copilăria furată pe lumea noastră la ora 11:30 GMT sâmbătă 1 noiembrie și la 22:30 GMT duminică 2 noiembrie pe BBC World News. Atribuirea se face pe radio BBC World Service începând de joi.

Cu o ocazie, când era mai în vârstă, își amintește că s-a prins, l-a apucat pe tatăl adoptiv, l-a împins de perete și era pe punctul de a-l lovi. Bărbatul l-a amenințat: „Dacă mă lovești, te voi trimite într-o instituție”. David s-a retras.

Frații săi locuiau cu familii din satul din apropiere, deși îi vedea foarte rar. Îi lipsea cu disperare mama. Au scris și au fost vizite ocazionale. Într-o zi, mama sa a făcut o încercare auditivă de a-și readuce copiii. A venit cu un cuplu italian într-un Fiat Topolino și a spus că îi ia pe frații săi la o plimbare. David nu era acolo, dar era vorba despre sat când s-a întors în noaptea aceea. Poliția a adus copiii înapoi trei zile mai târziu.

„Faptul că mama a aranjat să-și răpească propriii copii și să-i ducă înapoi acasă la Berna cu ea, nu face decât să arate cât de mult se lupta împotriva autorităților”, spune Gogniat. La moartea mamei sale a făcut o descoperire șocantă. El a găsit documente care arătau că plătise bani familiilor adoptive pentru întreținerea celor patru copii ai ei, care fuseseră luați cu forță de la ea și lucrau ca muncitori indurați.

Gogniat, fratele său și cele două surori au fost „copii contractanți” sau verdingkinder așa cum sunt cunoscuți în Elveția. Practica de a folosi copiii ca forță de muncă ieftină în ferme și în case a început în anii 1850 și a continuat până în a doua jumătate a secolului XX. Istoricul Loretta Seglias spune că copiii au fost duși din „motive economice de cele mai multe ori… până în al Doilea Război Mondial Elveția nu a fost o țară înstărită și o mulțime de oameni erau săraci”. Agricultura nu era mecanizată și, prin urmare, fermele aveau nevoie de munca copilului.

David cu sora lui mai mică înainte să fie trimiși

Dreptul de autor al imaginiiALTELegenda imaginiiDavid Gogniat cu sora lui mai mică înainte de a fi luați de la mama lor

Dacă un copil rămâne orfan, un părinte nu era căsătorit, exista frica de neglijare sau aveai ghinionul să fii sărac, comunitățile vor interveni. Autoritățile au încercat să găsească cea mai ieftină modalitate de a avea grijă de acești copii, așa că i-au scos din familiile lor și i-au plasat în familii adoptive.

„Au vrut să-i scoată pe acești copii din familia săracilor și să-i pună în altă parte unde să învețe cum să lucreze, deoarece prin muncă se puteau susține ca adulți”, spune Seglias.

S-a ocupat de săraci în acest fel, spune că era inginerie socială. Dacă un părinte a îndrăznit să se opună, ar putea face singur măsuri. „S-ar putea să fie băgați în închisoare sau într-o instituție unde vei fi pus să lucrezi, astfel încât să poți pune întotdeauna presiune asupra părinților”.

În mare parte, erau ferme la care au fost trimiși copiii, dar nu întotdeauna. Sarah (nu numele ei real) fusese în instituții de la naștere, dar în 1972, la vârsta de nouă ani, a fost trimisă într-o casă dintr-un sat, unde era de așteptat să curețe casa. A făcut asta înainte și după școală, iar noaptea curăța birourile din satele din apropiere pentru mama ei adoptivă. Ea a fost bătută regulat de mamă, spune ea, iar de la vârsta de 11 ani a fost abuzată sexual de fii noaptea.

Aceasta este prima dată când a vorbit despre povestea ei și mâinile îi tremură în timp ce își amintește. „Cel mai rău lucru este că o soră, fiica lor, a prins odată unul dintre acei băieți … în timp ce eu dormeam și ea i-a spus femeii … [care a spus] că nu contează, eu eram doar o zgură oricum „, Spune Sarah. Un profesor și medicul școlii au scris autorităților, pentru a-și exprima îngrijorarea pentru ea, dar nu s-a făcut nimic.

Nu a existat nicio decizie oficială de a pune capăt utilizării copiilor contractuali. Seglias spune că, pur și simplu, a început să moară în anii 1960 și 70. Pe măsură ce agricultura a devenit mecanizată, nevoia de muncă a copiilor a dispărut. Dar Elveția se schimba și ea. Femeile au obținut votul în 1971 și atitudinile față de sărăcie și mamele singure au continuat.

Am găsit un caz excepțional de întârziat într-o parte îndepărtată a Elveției. În 1979, mama lui Christian se lupta. A divorțat recent de un soț violent, avea nevoie de sprijin.

Creștin cu mama sa

Dreptul de autor al imaginiiALTELegenda imaginiiCreștin cu mama sa

Statul a intervenit și și-a dus fiii în vârstă de șapte și opt ani la o fermă la multe ore distanță cu mașina. Christian își amintește că a coborât din mașină și a privit-o pe mama sa și femeia de la serviciile sociale care mergeau.

„Eu și fratele meu am stat în fața casei simțindu-ne foarte pierduți și nu știam ce să facem … a fost un moment ciudat, un moment pe care nu-l uitați niciodată”, spune el.

În prima zi, li s-au oferit salopete și cizme de cauciuc care se potrivesc perfect, „pentru că, înainte de plasare, femeia de la serviciile sociale chiar a întrebat ce pantofi de mărime purtam … Când mă gândesc înapoi, cred că a existat o conștientizare că fratele meu și cu mine fii făcut să lucrezi acolo ”.

Christian spune că a fost muncă înainte și după școală, la sfârșit de săptămână și tot anul. Își amintește de un incident, la un siloz, unde era păstrată iarba tăiată pentru a se transforma în însilozare. „În timpul iernii a fost destul de înghețat și a trebuit să pișc destul de tare cu vârful de gunoi și am fost pus sub presiune și atunci acest accident s-a întâmplat și furculița mi-a trecut prin vârf”.

El spune că accidentele de muncă nu au fost niciodată raportate mamei sale sau serviciilor sociale. Și dacă băieții nu munceau destul de mult, au fost repercusiuni. Mâncarea a fost reținută ca formă de pedeapsă.

„Fratele meu și cu mine tocmai ne-am făcut foame la vremea respectivă. Când ne gândim înapoi, au fost cinci ani în care ne-a făcut permanent foame. De aceea, eu și fratele meu am fost să furam mâncare”, spune Christian. Își amintește că au furat ciocolată de la magazinul din sat – deși acum crede că proprietarii știau că băieții le este foame și îi lăsau să ia bunătățile. Un fost profesor de creștin la școala locală spune că, cu retrospectiva, părea subnutrit.

Dar Christian își amintește că au fost și consecințe mai grave dacă nu a lucrat destul de mult, inclusiv violența. „Am fost conduși la muncă”, spune el. „Au fost multe bătăi, lovituri în față, smulgerea părului, smulgerea urechilor – a existat și un incident care implică ceva precum o castrare batjocoritoare”.

Christian nu are nici o îndoială de ce el și fratele său au fost plasați împreună cu fermierul. „Cred că era vorba de forță de muncă ieftină … am fost profitabili”, spune el. „Au extins ferma … au fost cinci ani de muncă grea.

Arhivați fotografia băieților cu un coș de legume

Dreptul de autor al imaginiiPAUL SENN

Istoricii estimează că au existat sute de mii de astfel de copii. Doar un an în anii 30, înregistrările arată că 30.000 de copii au fost plasați în familii de plasament din Elveția.

Dreptul de autor al imaginiiUELI HUBELI

Au fost abuzate și nimeni nu le-a crezutLoretta Seglias, istorică
„Este greu de știut cu exactitate câți copii contractuți au existat pe măsură ce înregistrările au fost ținute la nivel local și, uneori, deloc”, spune Loretta Seglias. „Unii copii au fost plasați și de organizații private sau de propriile lor familii.”

Măsura în care acești copii au fost tratați ca mărfuri este demonstrată de faptul că există cazuri chiar la începutul secolului XX în care au fost adăpați într-o piață a satului și vândute la licitație publică.

Seglias îmi arată câteva fotografii. Un copil arată abia doi – cu siguranță că nu ar putea fi un copil contractant? „Putea, ar fi periat podelele aducând laptele. Uneori, ei veneau ca bebeluși la ferme, iar cu cât au crescut, cu atât vor face mai multă muncă”, spune Seglias.

În studiile sale și vorbind cu foștii copii contractuți, ea găsește teme recurente. Lipsa de informații apare din nou și din nou.

„Copiii nu știau ce se întâmplă cu ei, de ce au fost luați, de ce nu puteau merge acasă, să-și vadă părinții, de ce au fost abuzați și nimeni nu i-a crezut”, spune ea.

„Celălalt lucru este lipsa de iubire. A fi într-o familie în care nu faci parte din familie, ești doar acolo pentru a lucra.” Și a lăsat o amprentă devastatoare pentru restul vieții copiilor. Unii au probleme psihologice imense, dificultăți în a se implica cu alții și cu propriile familii. Pentru alții a fost prea mult de suportat. Unii s-au sinucis după o asemenea copilărie.

Asistenții sociali au făcut vizite. David Gogniat spune că familia sa nu avea telefon, astfel că, atunci când un asistent social a sunat la o casă din sat pentru a anunța că vine, o foaie albă a fost atârnată pe fereastră ca un avertisment pentru familia adoptivă. În ziua acestei vizite anuale, David nu a trebuit să muncească și i s-a permis să ia masa cu familia la masă. „Aceasta a fost singura dată când am fost tratat ca membru al familiei … S-a așezat la masă cu noi și când mi-a pus o întrebare, m-am speriat prea mult să spun ceva, pentru că știam că dacă fac familia adoptivă mă va bate. „

David cu familia sa adoptivă și un alt băiat neidentificat

Legenda imaginiiDavid cu familia sa adoptivă și un alt băiat neidentificat

Și Sarah își amintește că au fost anunțate vizite și că asistenții sociali au fost întotdeauna primiți cu tort, biscuiți și cafea. „Am fost să stau și eu la masă. A fost întotdeauna minunat, ironic vorbind, dar cel puțin știam că am fost lăsat în pace, că nu se va întâmpla nimic.” Nu a vorbit niciodată singură cu o asistentă socială în timpul șederii cu familia.

Christian nu-și amintește nici că a văzut un lucrător social singur. În documentele sale, asistenții sociali scriau că este „fericit”. Într-una din scrisori, este anunțată o vizită, care spune că nu contează dacă copiii sunt la școală. Christian îmi arată scrisori scrise de mama sa, care îi detaliază îngrijorarea că sunt bătute, că erau subnutriți și că muncesc agricol. Mama lui a organizat o evaluare medicală, la una dintre rarele sale vizite la domiciliu, iar concluzia medicului a fost că era psihologic și fizic epuizat. Aceasta a declanșat scoaterea din fermă în 1985, când avea 14 ani, fratele său mai mare a plecat în același timp. Au fost apoi trimiși într-o instituție administrată de stat.

Cizme și pantofi la expoziție
O expoziție care a fost inaugurată în urmă cu cinci ani și care se desfășoară și astăzi la Muzeul Ballenberg în aer liber, a trezit Elveția modernă cu un șoc pentru trecutul său întunecat al exploatării copiilor. Omul din spatele său, Basil Rogger, spune că, începând cu anii 1920, a existat un flux constant de broșuri, autobiografii și articole din ziare despre situația copiilor contractului. Istoria lor nu a fost un secret. Dacă ai vrea să afli despre asta, ai putea.

Până la expoziție, o generație trecuse de la dispariția practicii și era suficientă distanță pentru a face față. Spune, statul era pregătit să abordeze problema. Copiii contractanți care au crezut că experiențele lor sunt izolate și-au dat seama că nu sunt singuri și au început să își împărtășească poveștile.

De asemenea, vizitatorii au început să pună întrebări în cadrul propriei familii – Rogger spune că atunci când a întâlnit oameni la câteva săptămâni după expoziție, aceștia îi vor spune că cineva din familia lor era un copil contractual. „Deci oamenii au devenit conștienți de atotputernicia acestui sistem, deoarece aproape orice elvețian cunoaște pe cineva plasat într-o familie adoptivă.”

În ultimii ani a existat un proces de căutare sufletească națională. Anul trecut s-a făcut scuze oficiale pentru contractarea copiilor și a altor victime ale măsurilor obligatorii ale statului – persoane care au fost sterilizate forțat sau reținute în mod ilegal.

Arhivați fotografia băiatului în haine necorespunzătoare

Dreptul de autor al imaginiiPAUL SENN

Parlamentul elvețian, Bundeshaus bâlbâie. Campionatul Guido Fluri tocmai a obținut 100.000 de semnături pentru o petiție care ar putea pune problema compensației la un referendum național. Solicită un pachet de restituire de aproximativ 500 de milioane de franci elvețieni (327 de milioane de lire sterline) pentru cei 10.000 de copii contractuți care sunt estimate a fi în viață astăzi, precum și alte persoane nedreptățite de măsurile coercitive ale statului. Petiția a fost lansată în aprilie. Fluri spune că succesul său arată cât de puternic simpatizează elvețianul cu copiii contractului.

Legenda imaginiiGuido Fluri

Mulți care au suferit o suferință atât de severă simt că rănile sunt redeschiseGuido Fluri, campanie

El este în parlament care face lobby pe politicieni pentru a-și câștiga sprijinul pentru petiție. El le explică parlamentarilor situația supraviețuitorilor – „oameni care au suferit zeci de ani, care au luptat, care nu au reușit niciodată să-și părăsească tranșeele, care s-au ascuns, care s-au rușinat de povestea lor … unii dintre ei trăiesc din neglijență”. Nu este doar bani, spune el. „Ceea ce este important este să îndrepți calea către recunoașterea acestei suferințe uriașe”.

Uniunea Agricultorilor este de acord cu principiul compensării, dar este ferm că nu ar trebui să contribuie fermierii. Trebuie să înțelegeți perioadele în care acești copii au fost plasați în asistență maternă, spune președintele sindical Markus Ritter. Sfaturile și bisericile nu aveau bani. Familiile agricole au fost invitați să ia copii care au căzut în perioadele dificile sau au avut un părinte, astfel fermierii îndeplinesc o funcție socială. Recunoaște că s-a produs abuzul? „Am primit foarte multe feedback-uri de la copiii care au fost tratați cu adevărat bine … Dar suntem, de asemenea, conștienți că unii copii nu au fost tratați corect.”

Guido Fluri spune că această reexaminare socială este eliberatoare pentru unii foști copii din contract. Mulți oameni în vârstă vin pe cârje și în scaune cu rotile la biroul său pentru a discuta poveștile lor cu el. A doua zi a găsit o poezie lăsată pe biroul său. Pentru alții, discuțiile publice sunt prea multe, iar Fluri a primit amenințări cu moartea. „Mulți care au experimentat o suferință atât de severă simt că rănile sunt redeschise”, spune el. „Puteți înțelege. Sunt complet copleșiți de situație.”

A fost nevoie de mult timp pentru ca această compensație să ajungă la acest punct și încă mai pot fi mulți ani de discuții parlamentare înainte de a deveni realitate. Loretta Seglias spune că problema restituirii este una complicată în Elveția. „Există această teamă de a nu plăti despăgubiri … Unii vor spune cine va veni mai departe?” Experiența reparațiilor de război a lăsat o cicatrice.

David Gogniat stând lângă un camion

David Gogniat, care și-a părăsit familia de plasament la vârsta de 16 ani, acum are 75 de ani. El conduce o afacere de camioane de succes. Ajunge cu soția sa la arhiva Berna. Începând din iulie, foștii copii contractuți au avut dreptul să acceseze dosarele copilăriei lor.

David a început căutarea în ultimele sale două luni în urmă. Așteaptă nervos afară, în soarele de toamnă.

Mulți se tem probabil să citească acele fișiere pentru că nu știu la ce să se aștepteYvonne Pfaffli „Pentru mine se pare că ar fi existat un fel de acord între fermieri și serviciile pentru copii pentru a oferi copiilor o muncă ieftină”, spune el. Dar el vrea doar să știe un lucru: „Cine a fost responsabil pentru faptul că am fost luați?”

El acceptă că poate ajunge să se simtă dezamăgit, dar consideră că acest lucru l-ar putea ajuta să meargă mai departe.

Odată ajuns în interior, el așteaptă într-o cameră modernă de sticlă. Yvonne Pfaffli, care și-a găsit înregistrările, ajunge cu două dosare. Îl las pe David în privat ca să-l absoarbă pe tot. O vreme mai târziu, mai devreme decât mă așteptam, el apare.

„Lucrurile au ieșit la iveală despre care nu auzisem și nu le-am mai văzut și cred că trebuie să mă uit la el încă o dată”, spune el. Mai târziu, mi-a spus că a aflat ceva despre tatăl său și unele informații financiare intrigante – dar nu divulgă detalii. Pare doar ușurat că a ținut dosarele copilăriei sale în mâini.

Peste multe alte vizite la arhivă, el va încerca acum să adune împreună misterele trecutului său.

Mulți oameni au mari lacune în cunoștințele lor, spune Pfaffli. Este posibil să-și amintească că au fost duși într-o mașină neagră, fără să știe niciodată de ce.

„Nu știau că ar putea fi rezultatul a ceva de genul divorțului părinților lor”, spune ea. „Acestea sunt întrebări foarte mari și multe sunt nervoase, iar mulți se tem probabil să citească acele fișiere pentru că nu știu la ce să se aștepte, dar pe de altă parte sunt foarte recunoscători că aceste fișiere există.”

Documentele au fost de obicei redactate de personalul serviciilor sociale, iar perspectiva lor poate fi foarte diferită de cea a copilului. Nu tinde să se menționeze abuzul.

Yvonne Pfaffli

Legenda imaginiiYvonne Pfaffli cu fișiere din arhivă

Sarah, acum 51 de ani, și-a părăsit familia de plasament la 15 ani pentru ucenicie și nu s-a mai întors niciodată. Și ea are dosarul ei, deși a fost șocată de unele omisiuni semnificative. Ea spune că nu există scrisori de la medicul școlii și profesorul ei care exprimă îngrijorarea cu privire la felul în care a fost tratată. Nici o scrisoare a autorității locale nu își cere scuze că a plasat-o cu o familie necorespunzătoare, despre care spune că nu a avut voie să citească și să nu o păstreze. Cu ajutorul rețelei Verdingkinder încearcă să le urmărească.

„Ceea ce lipsește este și faptul că explic faptul că am fost plasat în acea familie în primul rând, cine a luat decizia, cum a ajuns chiar la asta, deci fișierele mele sunt altceva decât complete”, spune ea. „Și asta este o rușine. Tot ce ne dorim este povestea noastră, și atunci putem trage o linie sub ea … Nu sunt în niciun caz sigur dacă autoritățile nu pun doar un front atunci când spun că ne ajută. Pentru eu există un semn de întrebare. „

Christian a primit dosarele sale în iulie. „Este foarte important. Este viața mea. De asemenea, este important să ajung la termeni într-un mod istoric și științific”, spune el. El are multe întrebări: de ce au fost luați și de ce atât de departe de mama lor? Știau autoritățile despre munca pe care o făceau. Știau despre polioartrita de care a început să sufere în timp ce trăia cu familia adoptivă? El spune că raportul unui psiholog care a declanșat scoaterea sa din fermă lipsește. Încă studiază cele 700 de pagini.

El îmi arată scrisori din partea mamei sale care îi documentează îngrijorarea cu privire la sănătatea fiilor ei și faptul că nu aveau voie să meargă la gimnaziu.

Există un contract cu fermierul care arată contribuția părinților săi la familia adoptivă de 900 de franci elvețieni pe lună, sporită ulterior.

Însă unii foști copii din contract consideră că nu mai rămân dosare. „Fie au fost distruse cu mult timp în urmă, fie mai recent”, spune istoricul Loretta Seglias. „Unii primesc răspunsuri … alții nu.”

Doi băieți fără pantofi care poartă o ladă

Dreptul de autor al imaginiiTBCLegenda imaginiiDoi copii de contract neidentificați
Părinții adoptivi ai lui Christian acceptă să mă întâlnească – și sunt deschiși să-l întâlnească. Într-o dimineață devreme facem călătoria în mediul rural.

Înainte să urcăm în mașină, Christian îmi spune că nu așteaptă scuze, dar, vorbind despre ce s-a întâmplat, crede el, poate că vor reflecta asupra modului în care s-au comportat. În timp ce mergem în mediul rural, priveliștile sunt uluitoare. Christian se uită pe fereastră. „Simt emoții foarte complexe. Peisajul care îmi oferea confort când eram copil îmi oferă confort acum, dar sunt și puțin fără cuvinte. Este dificil … Mă simt nervos, deoarece nu am idee ce se va întâmpla acolo ”.

În timp ce intrăm în sat, Christian subliniază magazinul din sat unde obișnuia să fure ciocolată când era copil. S-a transformat în trei decenii. El devine palpabil nerăbdător pe măsură ce ne apropiem de fermă. Vrea să fie lăsat la un râu din apropiere în timp ce noi efectuăm interviul.

Mă apropii de ferma de poză-carte. După ceva timp, fermierul și soția sa apar. Ei sunt de acord să vorbească, dar cu condiția anonimatului. Aceștia neagă toate afirmațiile creștinului – descriindu-le drept „minciuni”. Ei spun că nu a lucrat niciodată înainte sau după școală … poate în timpul vacanțelor a măturat grajdurile. Și insistă că nu au fost niciodată violenți față de creștin sau de fratele său.

„Nu. Nu ar trebui să lovești copii”, spune fermierul. „Dimpotrivă” spune soția sa „cu îmbrățișări, am încercat cu dragoste”. Mentionez castrarea batjocoritoare, „Ha, castrate!” strigă fermierul. „Ce altceva? Sunt câteva amintiri pe care le are!”

Unele dintre fermele au fost demontate și ridicate ca parte a expoziției

Legenda imaginiiLa muzeu au fost ridicate ferme pentru a arăta viața tradițională rurală în Elveția

Îl înfuria când spun că Christian a spus că se simte de parcă ar fi un copil contractual. „Nu, nu era un copil contractual, nu era un copil contractual, îi aveam ca și cum ar fi propriii noștri copii”, spune fermierul.

Nu știu unde mă va duce călătoria, știu doar că vreau să lupt pentru cevacreştin

Mă întreb cum se simte trei decenii pentru a face aceste afirmații împotriva lor. „Este un sentiment de întristare, foarte trist”, spune fermierul. Soția sa adaugă: „Am fost atât de atașat de cei doi”.

Dar refuză să-l vadă creștin. „Îl felicităm pentru acele minciuni pe care le-a gătit!” ea spune. Agricultorul adaugă: „Nici nu aș privi o astfel de persoană cu spatele meu”.

După aceea, îi spun lui Christian că nu va fi întâlnire. „În unele moduri, mă face foarte, foarte trist pentru că am fost aici, a avut ocazia să-mi vorbească … mă pregătisem să vorbesc cu el și aș dori să-l confrunt cu aceste întrebări în persoană și să văd dacă el de asemenea, mi-ar fi spus că este minciună „.

Christian merge înapoi la mașină, șchiopătând din cauza artritei sale. La întoarcere este tăcut. Înainte de a ajunge acasă îmi spune că are aceeași senzație de teamă pe care o avea atunci când se întorcea la fermă. Pare fragil.

„Nu știu unde mă va duce călătoria, știu doar că vreau să lupt pentru ceva ce trebuie făcut”, spune el. „Și vreau să îmi asum responsabilitatea nu doar pentru fratele meu și pentru mine, ci și pentru alții din generația mea.”

Deoarece totul s-a întâmplat cu mult timp în urmă, nu mai este posibil ca acuzațiile să fie îndreptate împotriva fermierului, dacă autoritățile ar fi dorit. Foarte puține urmăriri penale au avut vreodată loc împotriva părinților care adoptă copii ai contractului sau a asistenților sociali care nu au reușit.

Fata care era muncitoare în contract

Dreptul de autor al imaginiiPAUL SENN

Căminul Sarah este acoperit cu imagini cu copiii și nepoții ei. Are o căsătorie fericită. Familia ei nu știe nimic din copilărie. Ea ține fișierul care conține înregistrările sale departe de casă, astfel încât nu există riscul ca acesta să fie descoperit. Participă la întâlniri contractuale de susținere a copiilor într-un alt oraș, astfel încât să nu fie recunoscută.

„Nu vreau să stau în calea copiilor mei – nu vreau să fie înfocați din cauza mea din cauza trecutului meu”, spune ea. „Copiii contractuți încă nu și-au găsit locul în societate, suntem considerați încă la un nivel mai mic sau chiar la subsol. De aceea, aș prefera ca vecinii să nu știe.”

David Gogniat a fost președintele Bernei al Asociației Transportatorilor și unii membri au aflat recent că a fost copil contractual. „S-a dovedit apoi că unii oameni cu care am făcut afaceri au crescut la fel ca mine”, spune el. „Ulterior au fondat un club și cu câteva săptămâni în urmă m-au invitat să vizitez, așa că acum sunt membru.”

Scopul său este să obțină compensații pentru foștii copii contractuți. „Am avut norocul să fiu sănătos, așa că am putut să muncesc și am reușit să îmi fac o viață pentru mine”, spune el. „Dar mulți nu au fost atât de norocoși”.

Christian, acum are 42 de ani, este un artist. Casa sa este decorată cu sculpturile și imaginile sale. Alegerea sa în carieră nu este o coincidență. „Fratele meu și cu mine nu am fost niciodată încurajați să ne exprimăm sentimentele în cuvinte, să le descriem și, desigur, să le exprimăm fără teamă”, spune el. „Într-un fel m-am simțit în artă, am învățat să vorbesc despre gândurile mele interioare, imaginile din interiorul meu și, de asemenea, despre impresiile și imaginile exterioare, așa că această cale a fost foarte, foarte importantă pentru mine.”

Mama lui Christian, 2014

Legenda imaginiiMama lui Christian, 2014

Relația sa cu mama sa a fost deteriorată. „Aceste evenimente mi-au rupt complet familia,” spune el. Mama lui este de acord. „Aș spune că ne-am dezvoltat, nu avem prea multe în comun”, spune ea. „Este foarte dificil, chiar și acum”.

Christian spune că experiențele copilăriei sale au lăsat cicatrici uriașe.

„Înțelegi că ești diferit, dar nu vrei să fii diferit, ai vrea cumva să fii normal, ai vrea să te prefaci că nu s-a întâmplat așa cumva.”

Arhiva fotografii cu verdingkinder prin amabilitatea lui Paul Senn (1901-1953), Bern Elveția; Fundația Berneseă de Fotografie, Film și Video, Kunstmuseum Bern, depozit Fundația Gottfried Keller. © Fundația Gottfried Keller, Berna.

Urmăriți raportul lui Kavita Puri Elveția: Copii furate pe lumea noastră la ora 11:30 GMT sâmbătă 1 noiembrie și la 22:30 GMT duminică 2 noiembrie pe canalul BBC World News. În Marea Britanie, accesați pagina programului Our World . Atribuirea se face pe radio BBC World Service începând de joi.

Subiecte asemănătoare

https://www.bbc.com/news/magazine-29765623

Noi presiuni pentru „educație sexuală completă”, la nivel internațional (2016)

download - Copie

PRO VITA București    

Bătălia pentru mințile și inimile copiilor și tinerilor a fost reaprinsă (nu că s-ar fi stins vreo clipă!) în urmă cu câteva zile, când filiala europeană a Planned Parenthood (IPPF European Network) a lansat o nouă campanie de promovare a educației sexuale comprehensive (complete, explicite) intitulată Know it, Own it! Your Sexual Rights Matter!” („Cunoaște-l, recunoaște-l/exercită-l! Drepturile tale sexuale contează!”)

Spicuim din anunț:

Campania subliniază că educația sexuală în lume este „prea puțină, prea târziu și prea biologică” și arareori acoperă informație științifică completă sau se ocupă de „călătoria” personală, emoțională și culturală a tinerilor, care poate modela felul în care ei aleg să-și trăiască viețile.

Campania îndeamnă guvernele și legiuitorii să întărească politicile privind educația despre sexualitate pentru a îmbunătăți drepturile omului ale tinerilor din lume. Tinerii au nevoie de și merită informații și educație despre sex și sexualitate.

Când ești sigur pe corpul tău, când ești sigur de tine însuți, vei fi fericit și sănătos. Este alegerea TA și dreptul TĂU.

Câteva remarci privind acest anunț:

  • conține aceeași mantră cu care promotorii educației sexuale ne-au obișnuit (vei fi fericit dacă faci ce îți spunem noi);
  • „prea biologică” = „prea puțin ideologizată”;
  • limbajul gravitează exclusiv în jurul dorințelor și sentimentelor tânărului;
  • nici o referire la familie și părinți ca educatori ai tinerilor și copiilor;
  • apar din nou referințe la drepturi inexistente („drepturile sexuale și reproductive” fiind o invenție a șarlatanilor de tipul Planned Parenthood).

O listă a materialelor emise de International Planned Parenthood Federation (IPPF) legate de „educația sexuală comprehensivă” poate fi găsită aici: http://www.ippf.org/youthhub/CSE.html

Reamintim că activitatea Planned Parenthood ar trebui să fie de prim interes pentru părinții români responsabili. Prin organizația centrală cu sediul în SUA cât și prin filialele sau afiliatele sale (în România, Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală – SECS), PP este principalul agent de promovare a reeducării tinerilor prin intermediul programelor de „educație sexuală”, derulate în parteneriat cu instituțiile de stat sau internaționale din întreaga lume.

România a rămas unul din puținele state europene fără astfel de programe oficiale și obligatorii în școli. Din acest motiv, așa cum relatăm de câțiva ani, presiunea asupra factorilor de decizie pentru introducerea „educației sexuale” în școli crește permanent.

Cine este Planned Parenthood: Planned Parenthood expus

Parteneriatul PP – Uniunea Europeană: Faci comerț cu copii avortați? Nicio problemă, pentru Comisia Europeană

Cum împinge Planned Parenthood „educația sexuală” pe agenda politică din România:

Aceste subiecte și pericole extrem de reale sunt complet ignorate de mass media.