Eucaristia

download - Copie

Publicat pe 24 aprilie, 2019 De danutj

O prezentare sintetică asupra eucaristiei se poate realiza prin identificarea unor dimensiuni importante ale acestei experiențe la care participă credincioșii în context eclesial.

eucharist-2

Sacrament al Bisericii

Concepţia sacramentală despre cina Domnului are la bază câteva repere fundamentale ale teologiei creștine. Mai întâi, este vorba despre viziunea potrivit căreia opera de mântuire a lui Dumnezeu vizează omul împreună cu întregul univers, iar destinul final al tuturor lucrurilor este unirea lor cu Cristos. În această perspectivă, mântuirea este un proces continuu de transformare a ființei umane şi a lumii căzute prin opera Duhului Sfânt care dă puterea regeneratoare de viaţă şi conduce toate către Dumnezeu. Iconomia divină nu se realizează numai în plan nevăzut, ci şi în cel vizibil, implicând realitatea creată în totalitatea ei. Mai apoi, viziunea sacramentală asupra eucaristiei este legată de vocaţia preoţească a omului în creaţie. Potrivit Scripturii, omul a fost chemat să fie un mijlocitor între Dumnezeu și lume și are menirea de a conduce întreaga creație spre Dumnezeu, de a o face transparentă operei și prezenței divine. Potenţialul natural al creaţiei este astfel înţeles ca o poartă deschisă spre Dumnezeu, o fereastră pentru lumina dumnezeiască, un cadru în care omul poate să îl cunoască pe Dumnezeu, să se exprime pe sine şi să se apropie de el. Nu în ultimul rând, concepţia sacramentală asupra cinei Domnului este legată de evenimentul întrupării. În Cristos se împlineşte tot planul şi toată taina lui Dumnezeu cu privire la realitatea creată, adică experienţa unirii în iubire a creatului cu necreatul, a omului cu Dumnezeu. Actul întrupării presupune asumarea naturii umane în totalitatea ei, experiența Fiului ca om care trăiește plenar condiția ființei care primește viața de la creator în datele lumii, adică prin hrană, prin mâncare și băutură.

Împlinirea destinului omului în Cristos este actualizată mereu în istorie prin viaţa bisericii, în experienţa vie şi reală a recapitulării tuturor în Dumnezeu. Dinamica bisericii în lume implică procesul mântuirii, al participării reale a celui ce crede la ceea ce a realizat Cristos, adică la restaurarea și desăvârșirea omului. Calea acestei participări este una sacramentală, adică presupune un cadru instituit de Dumnezeu pe care biserica îl pune la dispoziția credincioșilor. Prin sacramente sau taine, persoana umană are posibilitatea să trăiască local şi istoric evenimentele mântuitoare realizate de Cristos. Această participare este una holistă, implică omul în integralitatea sa şi lumea în totalitatea ei. De aceea, lucrarea lui Dumnezeu în biserică presupune implicarea elementelor materiale care fac posibilă experienţa mântuirii în complexitatea naturii umane. Aceste elemente au primit numele de simboluri (de la συμβολον) sau daruri, ofrande, care sunt oferite lui Dumnezeu pentru a se folosi de ele în lucrarea sa cu omul. Termenul συμβολον înseamnă semn de recunoaştere prin punerea împreună a două elemente care luate separat semnifică altceva. Simbolul se naşte prin punerea împreună a două realităţi. În creştinism, conceptul a primit valoare ontologică. Acesta uneşte lumea cu Dumnezeu, creatul și necreatul. Experienţa unirii creaţiei cu Dumnezeu în sacrament este posibilă pentru că lumea a fost creată cu această capacitate relațională. În gândirea creștină, simbolul este mărturia faptului că lumea de aici nu este totul, dar şi a faptului că lumea are valoare şi un sens înalt, anume acela de a se uni cu creatorul ei. Simbolul este o dovadă că lumea de aici nu este o realitate care va fi anihilată sau asimilată de o alta, ci una creată ca să participe la cea necreată printr-un proces de creștere și transformare.

În istorie, biserica are menirea de a reorganiza lumea în dimensiunile sale esenţiale. Timpul îşi capătă semnificaţie în sărbătoare și ritmul anului liturgic, iar spaţiul este redimensionat în trupul lui Cristos în comunităţile locale. Ca viaţă sacramentală, viaţa bisericii este experienţa care actualizează permanent în lume taina lui Cristos, adică viața veșnică la care suntem invitați de Dumnezeu. Continuată în viaţa de zi cu zi, experiența sacramentală a bisericii devine principiu transformator al lumii şi al omului. În biserică, Duhul Sfânt îl pune pe Cristos la dispoziția celor credincioși pe mai multe căi. Sacramentele sunt o modalitate prin care creștinul beneficiază de iconomia divină în lume. Ele devin eficiente doar printr-o asumare a credinţei şi printr-o conlucrare concretă cu Duhul Sfânt în trupul lui Cristos. Sacramentele bisericii nu sunt acte magice sau încercări de a capta sacrul și a-l face accesibil prin mijloace materiale, ci sunt căi de participare reală la viaţa lui Cristos care îl implică pe om mai mult decât la nivelul unei prezenţe fizice sau al unui consens intelectual. Sacramentele sunt căi, porţi de acces ale lui Dumnezeu spre fiinţa creată care dezvoltă şi continuă procesul înnoirii omului la toate nivelurile fiinţei sale. Ele arată că între lume și creator nu există o breșă sau o ruptură, ci o legătură susținută de prezența personală a lui Dumnezeu în creația sa. Participarea celui credincios la taine îi asigură o orientare spaţio-temporală, o plasare corectă în lume şi îi dă posibilitatea să participe alături de Cristos la procesul mântuirii întregii lumi.

Elementele materiale utilizate la eucaristie sunt pâinea şi vinul. Acestea nu sunt reprezentări ale unei realităţi nevăzute, ci sunt realităţi pământene care au funcţia de a ne conduce spre Dumnezeu şi de a ne permite comuniunea cu el. Ele nu se transformă, ci se unesc cu realitatea divină şi permit primirea darului ceresc: ”căci noi îi oferim lui Dumnezeu ce este a lui, proclamând comuniunea armonioasă dintre trup şi Duh, pentru că aşa cum pâinea care vine din pământ nu mai este pâine ordinară după invocarea lui Dumnezeu, ci este eucaristie, constituită din două realităţi, una cerească şi una pământească, tot aşa trupurile noastre care participă la eucaristie nu mai sunt coruptibile, pentru că au speranţa învierii” (Sf. Irineu). Darurile văzute sunt un loc de întâlnire, o întâlnire reală cu lumea nevăzută prin prezența activă și eficientă a lui Dumnezeu. Ele ne dau accesul la viața cea nouă care vine din Cristos, din omul înviat ajuns la desăvârșire.

Experienţă a adevărului în calitate de comuniune – 1Corinteni 10-11

Eucaristia este sacramentul prin care persoana umană confirmă şi afirmă adevărul fiinţei în calitate de comuniune personală. La cina Domnului, fiecare credincios are posibilitatea să actualizeze acest adevăr în trupul local al bisericii. Afirmaţia biblică despre crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu vizează dimensiunea comunitară a existenţei divine şi reflectarea ei în creaţie. După cum Dumnezeu este unul, după fire, şi în acelaşi timp trei persoane, tot aşa a fost plămădit şi omul: să existe într-o pluralitate personală, dar într-o unitate a firii umane. Căderea în păcat a omului a atras după sine pierderea modului personal de existenţă. Ceea ce a urmat este o trăire a acestuia contrară sensului după care a fost făcut, o trăire în dezbinare, relaţii de opoziţie, conflict.

Adevărul întrupării Fiului este legat de amprentarea umanului cu modul său personal de existenţă. În Isus Cristos avem la dispoziție o existenţă umană prin excelenţă, cea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Realizarea lui Cristos în natura umană este accesibilă tuturor celor care cred în el, este o operă împărtăşită oamenilor de Duhul Sfânt. Cristos trebuie înţeles într-o perspectivă personalistă, în existenţa sa personală, adică în relaţie cu trupul său, cu oamenii. În această viziune, a vorbi despre biserică înseamnă a vorbi despre o personalitate corporativă. Cristos nu este unul, ci este un trup, o comuniune de persoane. În imaginea simplă (dar deosebit de profundă) a trupului, Sf. ap. Pavel spune: ”după cum trupul este unul şi are mai multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos” (1Cor. 12:12).

Participarea la taina unirii în Cristos este una sacramentală. La cina Domnului se afirmă şi se actualizează acest adevăr al existenţei celei noi ca o viaţă comunitară, într-un trup viu, în comuniune. Cristos este o realitate corporativă şi acest lucru este afirmat la cină prin participarea tuturor la aceeaşi mâncare şi băutură, adică la aceeaşi viaţă nouă care vine din Cristos şi care face din cei mulţi o unitate dinamică (1Cor. 10). Eucaristia este numită de Părinţii Bisericii taina tainelor pentru că ea este experienţa împlinirii destinului întregii creaţii ca unire personală cu Dumnezeu. În 1Corinteni 11, Sf. ap. Pavel atrage atenţia asupra faptului că biserica locală trebuie să aibă mereu discernământ, iar cina Domnului este un sacrament cu rol regulator pentru procesul mântuirii. A discerne trupul eucaristic de la masa Domnului este echivalent cu a discerne realitatea pe care o anunţă şi o întrupează eucaristia, adică unirea tuturor în biserică. Taina îşi pierde valoarea şi se ajunge la un formalism religios atunci când lipseşte realitatea comuniunii, precum şi atunci când este neglijată prezenţa divină pe care credinţa şi rugăciunea bisericii o cer de la Dumnezeu. Venirea credincioşilor la eucaristie presupune mai întâi un exerciţiu de discernământ, de analiză cu privire la realitatea experienţei comunitare între credincioşi şi cu privire la adevărul la care ne face părtaşi acest sacrament. Dacă între credincioşi sunt probleme, cina Domnului reclamă rezolvarea lor, iar dacă oamenii tind să facă din asta o experienţă individualistă, este necesară o reevaluare a conţinutului credinţei cu privire la fiinţa bisericii ca trup.

Eveniment actualizat al Cincizecimii. Memorie şi conştiinţă istorică

Credinţa în natura relaţională a realităţii, în sensul etern al omului, în fiinţa personală a lui Dumnezeu, ca treime de persoane, îl face pe creştin să vadă eucaristia fără nici o urmă de simbolism sau spiritualizare, ci cu un realism puternic şi autentic. Cina Domnului este masa împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, este hrana dată credinciosului în lume pentru a trăi deja viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Dacă la Cincizecime biserica a primit fiinţă prin lucrarea Duhului Sfânt care a dat trup lui Cristos în lume, la fiecare cină este actualizat mereu acest eveniment fondator. La masa Domnului, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos, credincioşii primesc din ce este a lui, adică din ceea ce el a împlinit pentru noi. Hrana pe care omul o primeşte este cea care dă nemurirea şi îi asigură celui ce crede viaţa veşnică (In. 6). Masa Domnului este experienţa care face creștinul părtaş lui Cristos prin actul elementar ce susține viața, anume primirea hranei. Conceptul de hrană este central la cina Domnului şi indică această stare jertfelnică a lui Cristos care se dăruieşte pe sine în permanenţă lumii ca viaţă. Fără această hrană nu este posibilă nici viaţa lumii şi nici eternitatea. Accentul pe jertfă nu se rezumă la dimensiunea soteriologică. Jertfa lui Cristos nu numai că răscumpără omul din păcat, ci îl reaşază în supunere şi ascultare de Dumnezeu, în totală dependenţă de el şi pe direcţia destinului său. Însă această jertfă presupune că viața lui ni se oferă în permanență și ea face posibilă împlinirea planului lui Dumnezeu cu privire la întreaga lume.

Eucaristia admite şi o dimensiune a memoriei şi a conştiinţei istorice. Vestirea morţii şi învierii lui Cristos la cină înseamnă participarea reală a omului la aceste evenimente din viaţa lui Cristos, actualizarea lor continuă în lume cu conştiinţa unui sfârşit, a faptului că Cristos va reveni în slavă să pună capăt istoriei şi să aducă cu sine deplina restaurare a tuturor lucrurilor. Importanţa dimensiunii morţii lui Cristos la fiecare cină este dublă. Pe de o parte, este vorba despre beneficierea de rezultatele operei sale mântuitoare. Primind hrana cerească de la cina Domnului, credinciosul devine părtaş vieţii veşnice, adică vieţii care a cucerit moartea şi păcatul prin moartea şi învierea lui Isus Cristos. Pe de altă parte, aceasta vizează moartea tainică a omului, experienţa sa de transformare şi înnoire care se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt. Eucaristia este mâncarea ce ni se dă de la Duhul Sfânt pentru a avea în noi puterea de viaţă care învinge păcatul şi moartea, care conduce la creşterea omului celui nou întru asemănarea cu Cristos.

Experienţa plenară a lui Cristos, a Bisericii universale

Experienţa istorică a omului poate ridica uşor întrebări de genul: cum este posibil să avem atât de multe şi de diverse biserici locale şi totuşi biserica lui Cristos să fie una?; ce anume face ca o comunitate religioasă locală să fie biserica lui Cristos? Răspunsul la aceste întrebări este delicat, iar majoritatea încercărilor aduc în discuţie eucaristia. Biserica lui Dumnezeu este constituită pneumatologic: Duhul Sfânt dă trup lui Cristos la Rusalii prin construirea unităţii credincioşilor într-un organism viu. La nivel local, istoric, această realitate se realizează cu persoane concrete care acceptă să creadă în Cristos şi să beneficieze de rezultatele iconomiei sale. Prin opera Duhului Sfânt însă distanţa local-universal este depăşită. Actualizarea acestui adevăr se realizează la eucaristie, conform cu textul biblic din 1Corinteni 10. Realitatea unității şi universalității bisericii este actualizată prin comuniunea credincioşilor care consumă aceeași hrană oferită de Duhul Sfânt, experiență care îi face pe oameni să participe la taina lui Cristos, adică taina unirii tuturor cu Dumnezeu.

Asumarea acestui adevăr biblic pe care îl actualizează mereu eucaristia aduce câteva implicaţii importante. Astfel, bisericile locale nu sunt părţi ale bisericii universale (Apoc. 1:20) şi nu au diferite grade de valoare sau de importanţă. Acolo unde este Duhul lui Dumnezeu care îi uneşte pe credincioşi, acolo este Cristos şi acolo este biserica. Concepţia despre eucaristie ca sacrament depăşeşte dilemele acestor poziţii reducţioniste care relativizează importanţa şi rolul bisericilor locale, indiferent de mărimea şi înzestrarea lor. Dacă la cina Domnului avem trupul şi sângele Domnului, hrana cerească, acest lucru este opera Duhului Sfânt, singurul care dă trup lui Cristos în istorie. În aceste condiţii, putem spune că biserica locală are acces la tot ceea ce este biserica universală (1Cor. 1:4-8, 3:22-23). Această perspectivă este deosebit de importantă pentru misiunea bisericii în lume şi pentru viziunea potrivit căreia Duhul Sfânt este principalul actor al procesului de mântuire în lume şi de zidire a bisericii. În fine, o asemenea viziune afirmă că ceea ce se săvârşeşte în bisericile locale sunt lucrările lui Dumnezeu, concretizare a funcțiilor bisericii universale, lucrări mântuitoare, tainele lui Dumnezeu (1Cor. 4:1) care împlinesc Scripturile. Eucaristia este taina tainelor şi ea este mereu aceeaşi în orice biserică locală pentru că ea actualizează în lume mereu acelaşi adevăr al unității tuturor în Dumnezeu.

Reciprocitate a rămânerii în Dumnezeu – Ioan 6

Eucaristia este o experienţă care dă un puternic fundament relaţiei omului cu Dumnezeu. Taina unirii este una profund personală și presupune un raport de orientare a fiecărui credincios către persoanele Sfintei Treimi. A mânca trupul Domnului şi a bea sângele lui este o experienţă de maximă intensitate relaţională cu Isus Cristos. Participarea la eucaristie înseamnă comuniunea intimă cu Fiul lui Dumnezeu, o aşezare a unuia în celălalt. Rămânerea în celălalt este esenţa experienţei personale, este centrarea pe celălalt, dăruirea totală de sine din iubire liberă. Promisiunea esenţială din evanghelie este aceea că cine participă la eucaristie are parte de dăruirea lui Cristos, de deschiderea sa personală către ființa umană, de o orientare față către față în dialogul celui credincios cu Dumnezeu. Acest dar este esenţial pentru om, ca cel care învaţă, descoperă şi progresează în ceea ce înseamnă modul nou de existenţă la care ne invită Fiul întrupat al Tatălui ceresc. La eucaristie îl mâncăm pe Cristos, adică îl primim ca persoană care deschide persoana omului şi o invită să se exprime în totală libertate. De asemenea, intimitatea relaţiei cu Isus deschide drumul cunoaşterii Tatălui şi a Duhului Sfânt, pentru că Cristos se exprimă prin dăruire şi iubire către celelalte persoane divine și îl introduce pe cel care crede în intimitatea vieții Sfintei Treimi.

Forţa relaţiei personale cu Cristos se transmite şi în relaţiile cu credincioşii, așa că eucaristia este mereu un barometru al vieţii comunitare. Astfel, uneori creştinul este îndemnat să nu se grăbească la masa Domnului, pentru că viaţa lui cere un efort de evaluare și schimbare, iar alteori este încurajat să vină, după ce a conştientizat nevoia de hrană, de putere pe care o primeşte cel ce se hrăneşte cu trupul şi sângele Domnului. Eucaristia accentuează ideea că ţinta spiritualităţii creştine este viaţa tainică de unire cu Dumnezeu, desăvârşirea credinciosului în Cristos. Viaţa creștină este un proces de devenire personală întru asemănarea cu Dumnezeu, este progresul spre ţinta desăvârşirii umane în trupul bisericii. În această viziune, formarea omului presupune o participare deplină şi responsabilă la viaţa lumii, în toate detaliile ei, iar această participare se realizează în Cristos şi cu Cristos.

Recapitulare, unire a tuturor în Cristos – omul şi universul

Masa Domnului este o masă a recunoştinţei (sensul de bază pentru termenul eucaristie). Aici cel credincios aduce darurile sale recunoscând nevoia de Dumnezeu, dependenţa totală de el, mulţumindu-i pentru mântuirea primită în dar. Dumnezeu răspunde recunoştinţei omului şi îi întoarce darul, un dar amplificat, amprentat de fiinţa lui, de viaţă veşnică. La eucaristie, creștinul este deplin conştient că eforturile sale, darurile sale capătă sens, sunt mântuite, nu doar pentru că sunt acceptate de Dumnezeu, ci pentru că primesc ceva din el, se unesc cu el. Creaţia este darul lui Dumnezeu care susţine viaţa omului, oferindu-i hrana necesară în permanenţă. Biserica însă este locul unde cel care crede primeşte o hrană specială, care îi dă posibilitatea să se mântuiască. Prin eucaristie, Cristos dă ființei umane hrana de care are nevoie pentru a nu muri, pentru a nu se pierde în istorie şi putrezire, ci pentru a ajunge la împlinirea sa.

Eucaristia este experienţa integratoare care adună toate lucrurile în Cristos. Aceasta are ca extensie lumea, văzută din perspectivă sacramentală, şi dă credincioşilor mereu posibilitatea actualizării şi evaluării identităţii şi destinului la care au fost chemaţi. La celebrarea eucaristiei, un aspect foarte important îl reprezintă faptul că darurile sunt aduse de om, că sunt parte a creaţiei şi sunt oferite lui Dumnezeu. La eucaristie, Dumnezeu acceptă darul omului, dar acesta are semnificaţie cosmică, pentru că întreaga creaţie este chemată la mântuire, la restaurare. Darurile eucaristice sunt aduse din creaţie, iar atunci când sunt puse înaintea lui Dumnezeu se realizează o primire, o integrare a lumii şi a omului în opera divină. Prin închinarea sa cu darurile eucaristice, cel credincios aduce în spaţiul liturgic întreaga sa experienţă de viaţă, pentru că orice om care merge la masa Domnului aduce cu sine lumea pentru a fi sfinţită.

Prin libertatea de care dispune şi prin iubire, creștinul poate transforma lucrurile lumii în daruri la adresa lui Dumnezeu. Într-o asemenea perspectivă, toate realizările oamenilor din toate domeniile nu sunt uitate și fără sens, ci sunt păstrate şi sunt puse în relaţie cu finalul experienţei umane, cu realitatea restaurării care se realizează la capătul istoriei în unirea deplină a tuturor cu Dumnezeu. Rezultă că vocația omului în lume este să resemnifice întreaga sa experiență și să ancoreze toate lucrurile în realitatea escatonului. Astfel se împlinește Scriptura care ne invită să facem toate lucrurile ca fii ai lui Dumnezeu, în lumină și cu sens, pentru a lăsa să se vadă înțelepciunea divină și chemarea ei pentru noi toți.

Aducere în prezent a viitorului, întoarcere cu faţa spre moartea și învierea lui Isus

Eucaristia este masa împărăţiei care anunţă revenirea lui Cristos şi celebrarea în eternitate cu Dumnezeu. Săvârşirea cinei Domnului în lume este un eveniment cu puternice resorturi escatologice. La masa Domnului, Duhul Sfânt ancorează istoria în eternitate şi anunţă lucrurile viitoare pe care biserica le aşteaptă. De aceste lucruri viitoare însă biserica se împărtăşeşte în prezent. Viaţa veşnică este un dar deja primit, iar procesul de restaurare a început. Participarea la eucaristie înseamnă primirea vieţii veşnice în fiinţa omului aşa cum se află în lume, ca o sămânţă ascunsă într-un trup care se va desface la înviere să lase loc celui nou care va creşte din cel care va putrezi (1Cor. 15). Cina Domnului face viitorul şi sfârşitul să nu mai fie o necunoscută şi să orienteze pe cel credincios şi lumea spre evenimentele cruciale ale istoriei, care sunt întruparea, moartea şi învierea lui Cristos. Poziționați pe această platformă, cei care cred au speranța învierii viitoare, nădejdea revederii tuturor în împărăția lui Dumnezeu. Experiența eucaristică este astfel o anamneză a viitorului, o celebrare a realității viitoare în jurul lui Cristos care a biruit moartea și a înviat. Biserica trăiește în lume deja viața ce va să fie și se adună în jurul lui Cristos jertfit pentru a-l primi ca hrană la cina cea de taină.

Dănuţ Jemna

https://danutj.wordpress.com/2019/04/24/eucaristia/#more-417

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.